Simbolismul

Plumb
de George Bacovia

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se impune
mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate în perioada interbelică.
La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând
până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din
poezia română modernă.
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început de
secol al XX-lea, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la început
salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului.
Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism. Textul
poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica
specifică și dramatismul trăirilor eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului
liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte: „sicrie”,
„flori de plumb”, „cavou”, „amor de plumb”, „aripi de plumb”. Fiecare este un simbol care creează puternica
impresia a pustiirii sufletești bacoviene.
De asemenea, corespondența preferată de simboliști este prezentă și în „Plumb”, prin legătura dintre
planul interior și cel exterior, corespunzător celor două catrene ale poeziei. În poezia bacoviană lumea de afară
este o reflectare a unei stări de spirit corespunzătoare, dacă lumea este cenușie, dominată de „sicrie”, „cavou”
și „flori de plumb”, sufletul nu poate fi decât inert, iar amorul decadent.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă poetică deoarece
are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Temele poeziei sunt singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i înţeleagă
adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema condiției poetului într-o
societate meschină este spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’,
accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi
,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător.
A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în strofa a doua,
unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb”
sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică (figură de stil prin
care se asociază diferite senzații din natură, care dau impresia că sunt simbolul celuilalt) ,,dormea întors…și-
am început să-l strig…” amintește de motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un
efort disperat al eului liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau aripile de
plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea
temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății este titlul, care reprezintă
simbolul plumb, ce evidențiază apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul existențial, universul
monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire. Titlul poeziei constitue și simbolul
central, dar un simbol plurivalent. Ocurențele cuvântului „plumb”, reluat de șase ori, în poziții simetric
distribuite în cele două strofe, configurează atmosfera lirică.
Semnifiicațiile cuvântului „plumb” se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv,
uman și planul obiectic, cosmic. Ca element anorganic evidențiază mineralizarea, moartea, prin greutate
denotă apăsare sufletească, sufocantă, prăbușirea interioară, culoarea gri poate reda tristețea, monotonia,
cenușiul vieții cotidiene, mediul meschin, răceala, lipsa de viață, absența sentimentelor, singurătatea.
Sonoritatea cuvântului, un lexem alcătuit din patru consoane și o vocală închisă, evidențiază căderea
grea, fără ecou. Rolul de simbol central este marcat și de dispunerea grafică, simetria perfectă - poziția în
strofe și versuri, fiecare strofă fiind închisă cu acest cuvânt – și realizarea unor asocieri semantice inedite, nu
atât în prima strofă, unde sintagmele constituie elemente ale decorului funerar, artificii funerare – „sicriele de
plumb”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, cât în strofa a doua unde lumea obiectuală este înlocuită prin
lumea interioară – „amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”. Cuvântul „plumb” invadează toate câmpurile
lexicale - sicrie, flori, coroane, amor, aripi - devenind metaforă simbol.
Cuvintele cheie – plumb, cavou, singur, în același timp simboluri obsedante, care circulă de la o poezie
la alta contribue la realizarea unui decor macabru, dezolant.
Textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului „plumb”, care este reluat în șase din
cele opt versuri ale poeziei. Realizate prin paralelism, cele două strofe corespund celor două planuri ale
realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou și realitatea interioară, subiectivă,
simbolizată de sentimentul iubirii ,,amorul meu de plumb”, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el
condiționat de natura mediului.
Starea de solitudine a eului liric este evidențiată de repetarea laitmotivului ,,stam singur’’, care alături
de celelalte simboluri, accentuează senzația de pustietate sufletească.
Realizată preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează stările și emoțiile produse de
elementele decorului funerar, care transmit o stare interioară: vidul sufletesc, angoasa existenței. Astfel că
între planul exterior și cel interior se stabilesc o serie de corespondențe.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte
claustrat: un cavou, simbolizând universul interior, și în care mediul înconjurător a căpătat greutatea
apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: ,,sicriele de plumb”, ,,veșmântul funerar”, ,,flori
de plumb”, ,,coroanele de plumb”. Repetarea epitetului ,,de plumb’’ are multiple sugestii insistând asupra
existenței mohorâte, lipsită de transcendență sau de posibilitate a înălțării. Lumea obiectuală, în manifestările
ei de gingășie și de frumusețe („florile”) este marcată de împietrire. Vântul este singurul element care
evidențiază mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții, evidențiate auditiv: ,,Și scârțârțâiau coroanele de
plumb”.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția afectivității: ,,Dormea
întors amorul meu de plumb”. Cuvântul ,,întors” constituie misterul poeziei. Eul liric își privește sentimentul
ca un spectator. ,,Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, căderea surdă și grea, moartea. Încercarea de
salvare este iluzorie: ,,Și-am început să-l strig’’. Ambiguitatea poetică este produsă prin multiplele semnificații
pe care le poate primi epitetul ,,dormeau întors”, , metafora ,,aripile de plumb” sau lexemul ,,mort” , în versul
,,Stam singur lângă mort’’, termenul din domeniu funebru poate conota înstrăinarea de sine, alienarea, ca
reacție la absurdul existenței.
Expresia spaimei de moarte, a senzației de vid sufletesc, a singurătății se realizează, dincolo de
aglomerarea elementelor decorului funebru prin două imagini auditive: în prima strofă, verbul cu efect
imitativ, strident, din versul ,,Și scârțâiau coroanele de plumb”, evidențiază dezacordul eului cu lumea,
dizarmonia; în strofa a doua, ,,strigătul” sugerează spaima neantul ființei, iar verbul la persoana I, singular
acentuează întoarcerea spre planul subiectiv ,,Și-am început să-l strig’’.
Elementele naturii primordiale (frigul și vântul) produc, în poezie, disoluția materiei și sugerează
percepția prin senzații tactile a vidului sufletesc.
Sursele expresivității, sugestiei și ale ambiguității se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central „plumb”, asociat metaforelor ,,flori de
plumb”, ,,coroanele de plumb”, ,,aripile de plumb”. Ambiguitatea poetică este produsă, în strofa a doua, prin
multiplele semnificații pe care le pot primi epitetul verbului din versul inițial: ,,Dormea întors amorul meu de
plumb’’ și metafora/oximoronul din versul final ,,Și-i atârnau aripile de plumb”.
Impresia de simplitate a formei și de intensitate a unei obsesii se realizează prin utilizarea
paralelismului sintactic, ca procedeu de construcție a textului poetic și a repetițiilor, mai ales a simbolului
plumb.
În ceea ce privește prozodia, poezia ,,Plumb” este riguros construită, sugerând prezența morții, prin
închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul. Rima
masculină susține accentuarea puternică a finalului fiecărui vers, iar repetarea aceluiași cuvânt ,, plumb” în
rimă susține gradarea obsesiei. Elementele prozodiei clasice, care produc muzicalitatea exterioară sunt
valorificate pentru a conferi și o muzicalitate interioară, dată și de repetiții, paralelism și pauze care transformă
poezia într-un freamăt monoton.
La nivel fonetic, cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă de câte două consoane grele, ceea ce
evidențiază o închidere a spațiului. În restul poeziei predomină vocalele e, i, u, dând sentimentul golului
existențial, al absenței, al vidului lăuntric.
 La nivel morfologic se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect
desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: ,,dormeau”, ,,stam”, ,,era”, ,,scârțăiau”,
,,dormea”, ,,atârnau”. Verbele statice la imperfect sunt așezate la început de vers. Cele două verbe la perfect
compus –,,am început” și, respectiv la conjunctiv, ,,să strig” evidențiază disperarea eului atunci când
conștientizează că întreg universul este cuprins de atmosfera sumbră a morții. Actul de a striga dobândește o
valoare simbolică.
Verbul ,,a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcții care sugerează
trecerea de la planul obiectiv ,,era vânt”, la planul subiectiv, în a doua, percepția lumii fiind realizată prin
senzații ,,era frig”.
Versul al treilea din prima strofă se remarcă prin elipsa verbului a fi cu sens existențial: ,,Și flori de
plumb și funerar veșmânt”, conturând o imagine statică. Adverbul ,,adânc” așezat lângă verbul ,,dormeau”
sugerează somnul veșnic, moartea. Apropierea dintre somn și moarte este clasică, atât datorită nemișcării pe
care ambele stări o presupun, cât și faptul că ambele constituie o rupere de lumea reală.
La nivel sintactic, textul este alcătuit din propoziții principale, independente, coordonate prin
juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus : ,,Dormeau adânc
sicriele de plumb”; ,,Dormea întors amorul”.
Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncției copulative ,,și”
realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeași stare.
La nivel lexical se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: „sicriu”, „cavou”,
„funerar”, „coroană”, „mort”, modalitate a insistenței, dar și cale de reducere a numărului de lexeme din text,
repetarea obsesivă a acelorași cuvinte, inclusiv în rimă, are ca efect monotonia, senzația de limitare.
Concluzia
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb” este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a poeziei
simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o viziune despre lume tipic
simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un imaginar
poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele elemente
exterioare, transpuse apoi într-un univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea
elementelor de conţinut cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin
originalitate. Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”,
recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este
semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe eul liric în această
călătorie în lumea tenebrelor (întunericului, obscurităților).

Prof. Adela Filip