Planeta vieții în Univers

Cuprins
1. Universul în care trăim ................................................................................................. 1
2. Sistemul solar ............................................................................................................... 5
3. Planeta vieții ................................................................................................................. 8
4. Atmosfera terestră ....................................................................................................... 11
5. Scutul geomagnetic al biosferei .................................................................................. 13
6. Protecție geotehnică la seisme .................................................................................... 16
7. Proiect pentru dezvoltare durabilă ............................................................................... 22
5. Hidrodiguri provizorii .................................................................................................. 25
9. Sistem anticaniculă ...................................................................................................... 28

Argumentare
Cutremurele recente din Turcia și Siria au arătat încă o dată că omenirea nu este protejată
față de forțele distrugătoare ale naturii, deși cunoașterea științifică, tehnica și tehnologia au atins
nivele fără precedent. Aceste evenimente tulburătoare au fost cadrul motivațional pentru a
integra într-o singură lucrare informații din diverse articole proprii, pe care le-am prezentat la
simpozioane, au fost publicate în reviste sau au fost postate pe Internet.
Se impune aprofundarea relațiilor planetei vieții cu astrul solar și întregul Univers, care
se manifestă prin câmpurile de forțe și fluxurile de radiații, configurațiile acestora fiind
influențate de către mișcările de rotație și de revoluție.
Un exemplu elocvent îl reprezintă generarea câmpului magnetic terestru, explicația
actuală - bazată pe mișcările de convecție din stratul exterior al nucleului Pământului - fiind
depășită printr-o analiză justă care pune în evidență rezultatele diferite obținute într-un sistem de
referință terestru față de un sistem de referință inerțial.

1. Universul în care trăim

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a contemplat în nopţile senine cerul plin de stele
din curiozitate, dar mai ales din necesitate, având în vedere că aceste corpuri cereşti, grupate în
constelaţii, constituie repere vizibile faţă de care este posibilă orientarea în spaţiu şi timp.
Prin sistematizarea cunoştinţelor empirice acumulate în timp s-a născut astronomia
(gr.astron-astru, nomos-lege), ştiinţă care studiază mişcările, structura şi evoluţia corpurilor
cereşti şi a sistemelor formate de acestea.
Iniţial s-a crezut că Pământul se află în centrul lumii, iar aştrii sunt alcătuiţi din materie
cerească neschimbătoare, în contrast cu materia terestră supusă transformărilor permanente.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturii, raţiunea s-a impus simţurilor, iar adevărul a ieşit la
iveală, uneori cu mari sacrificii umane. Tulburătoarele provocări ale demersului cognitiv au fost
aspru pedepsite în Evul Mediu, când trebuia respectat dictonul “crede şi nu cerceta”.
Concepţia geocentrică a lui Ptolomeu a fost înlăturată încă din sec. al XVI-lea prin
ipoteza heliocentrică a lui Copernic, după care Pământul se roteşte în jurul axei sale şi împreună
cu celelalte planete se mişcă în jurul Soarelui, idee preluată şi dezvoltată apoi de către Giordano

1
Bruno (1548-1600) şi Galileo Galilei (1564-1642).
Este bine de menţionat că bazele mecanicii corpurilor cereşti au fost puse de Isaac
Newton (1643 – 1727) în celebra sa lucrare “Principiile matematice ale filozofiei naturale”
(1687), în care, alături de principiile dinamicii, formulează şi legea atracţiei universale.
În prezent s-a conturat un tablou complex asupra structurii şi evoluţiei Universului, care
se completează permanent cu noi descoperiri ştiinţifice.
Stelele sunt imense sfere gazoase incandescente, în interiorul cărora au loc reacţii de
fuziune nucleară. Nu totdeauna, stelele sunt formate dintr-un singur corp (stele simple), ci din
mai multe corpuri (stele multiple). Pe bolta cerească se pot distinge roiuri stelare, deschise (cum
sunt Pleiadele) sau globulare (ca roiul M13 din constelaţia Hercule).
Spaţiul dintre ele nu este gol, ci ocupat cu materie interstelară formată din praf şi gaze,
care apare uneori sub forma unor pete luminoase difuze, numite nebuloase. Densitatea materiei
interstelare este extrem de redusă, astfel încât stelele pot fi privite ca adevărate insule în
imensitatea spaţiului cosmic.
Galaxiile sunt îngrămădiri uriaşe de stele care la rândul lor formează grupuri şi roiuri de
galaxii. Pe baza cercetărilor astronomice se apreciază că, în Universul accesibil mijloacelor de
investigaţie actuale, numit Metagalaxie, există circa 101 de miliarde de galaxii.
Referitor la apariţia şi evoluţia Universului, după depășirea concepției “stării de
echilibru”, astronomia contemporană a reținut în circulaţie două scenarii posibile, şi anume:
ipoteza Big Bang (Marea Explozie) şi ipoteza “expansiunii-contracţiei”.
În prima variantă, se consideră că materia, spaţiul şi timpul au la origine o
singularitate primordială, deosebit de fierbinte şi densă, din care a început expansiunea
Universului în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani.
Expansiunea Universului este încetinită de gravitație și accelerată de prezența unei forme
necunoscute de energie (așa-zisa “energie întunecată”).
După unii cercetători, dacă masa galaxiilor depășește un anumit prag (masa critică),
atunci expansiunea poate fi oprită și inversată, Universul ajungând într-o altă singularitate,
eveniment denumit Big Crunch (Marea Contracție). Ultimele cercetări arată faptul că
expansiunea Universului nu poate fi oprită, fiind într-o continuă accelerație.
Ipoteza Big Bang a fost atribuită inițial astronomului american Edwin Hubble, care a
studiat deplasarea spre roşu a radiaţiilor primite de Terra de la galaxiile îndepărtate. Pe baza
efectului Doppler, Hubble a tras concluzia că sursele de lumină se îndepărtează una faţă de
alta, viteza expansiunii Universului fiind exprimată analitic prin celebra relaţie
v=Hr
unde H reprezintă constanta lui Hubble, iar r este distanţa faţă de un observator terestru a
galaxiei în mişcare.
De fapt, preotul și fizicianul belgian Georges Henri Lemaître este cel care a propus în
1927 expansiunea universului dintr-un “atom inițial” sau “Oul Cosmic”, cu doi ani înainte de
publicarea articolului lui Hubble .
Stephen W. Hawking s-a situat în prima linie a fizicienilor care au căutat o teorie
unificatoare pentru explicarea întregului Univers. Împreună cu Roger Penrose a explicat
2
semnificaţia găurilor negre şi a demonstrat că, în conformitate cu relativitatea generală,
spaţiul şi timpul trebuie să fi avut un început în Big Bang.
Este bine de menţionat că premiul Nobel pentru Fizică în 2011 a fost decernat cercetătorilor
Brian Schmidt, Adam Riess şi Saul Perlmutter pentru descoperirea expansiunii accelerate a
Universului, fapt care a condus la introducerea în ştiinţă a termenului de “energie întunecată”.
Galaxia noastră (Calea Lactee) are o formă lenticulară şi conţine circa 150 de miliarde de
stele, printre care şi Soarele, aflat la o distanţă medie de 30 000 ani-lumină de centrul galaxiei,
în jurul căruia se roteşte cu o viteză de aproape 20 milioane de km pe zi în direcţia stelei Vega.
Lumea stelară este fascinantă şi trebuie cercetată cu instrumente moderne care să
suplinească imperfecţiunile organelor de simţ ale omului. Aşa a procedat savantul italian Galileo
Galilei, care, încălcând normele stabilite de Inchiziţie, şi-a confecţionat o lunetă pentru a studia
corpurile cereşti, descoperind munţii pe Lună, patru sateliţi ai planetei Jupiter, fazele planetei
Venus, structura stelară a Căii Lactee, petele solare etc. În lucrarea sa “Dialog asupra celor două
sisteme principale ale lumii, ptolemaic şi copernican”(1632) a susţinut concepţia heliocentrică a
lui Nicolaus Copernicus, atitudine pentru care a fost judecat şi pedepsit în anul 1633 de un
tribunal catolic.
Rezultate mult mai spectaculoase în studiul bolţii cereşti au fost obţinute de
astronomul William Herschel (1738-1822), cu ajutorul unui telescop optic, instrument extrem de
util în domeniul radiaţiilor optice cu lungimea de undă cuprinsă între 380 nm şi 760 nm, care nu
sunt absorbite de atmosferă şi ajung la suprafaţa Pământului.
Extinderea cercetării spaţiului cosmic în domeniul radioundelor (cu lungimea de undă
de la 1 mm la 20m) se face cu ajutorul radiotelescopului, sistem tehnic format dintr-o antenă
parabolică în focarul căreia este plasat un radioreceptor conectat la un echipament de
înregistrare. Astfel, au putut fi descoperite surse extraterestre de radiounde, cum ar fi pulsarii
(obiecte galactice emiţătoare de radiounde sub formă de pulsaţii) sau quasarii (obiecte
extragalactice care emit intens radiounde).
Cu ochiul liber pe întreaga sferă cerească se pot număra aproximativ 6000 de stele, în
schimb cu un telescop optic se văd peste 200 000 de stele.
Prin contemplarea cerului în nopțile senine, se constată că stelele nu sunt identice între
ele, ci diferă atât prin strălucire, cât şi prin culoare. Strălucirea aparentă a unei stele depinde de
energia emisă, dar şi de distanţa la care se află, fiind definită prin cantitatea de energie primită în
unitatea de timp, pe unitatea de arie receptoare, aşezată perpendicular pe direcţia astrului.
Magnitudinea aparentă (m) este legată de strălucirea aparentă (E) printr-o relaţie logaritmică
(stabilită în anul 1855 de către N.R.Pogson)
m+2,5.lg E=constant
Mult mai utilă în studiul comparativ al proprietăţilor fizice este magnitudinea absolută,
definită prin magnitudinea aparentă a aceleiaşi stele dacă s-ar afla la o distanţă de 10 parseci.
(1parsec=3,26 ani-lumină). Între magnitudinea absolută (M), magnitudinea aparentă (m) şi
distanţa (d) până la stea, exprimată în parseci, există relaţia
M=m+5 – lg d
Pe baza caracteristicilor spectrelor de radiaţii, la observatorul Harvard (SUA) a fost
3
elaborată o clasificare a stelelor în clase spectrale, notate cu simbolurile A, B, F, G, K, M, N, O,
R, S, W. Corelaţia dintre magnitudinea absolută şi clasa spectrală a fost stabilită empiric de către
astronomii E.Hertzprung (1873-1967) şi H.N.Russell (1877-1957), independent unul de altul,
fiind extrem de importantă pentru testarea unor teorii de structură şi evoluţie stelară.
În diagrama H-R (axa ordonatelor corespunde magnitudinii absolute, iar clasa spectrală
este notată pe axa absciselor), stelele nu umplu întregul plan, ci sunt distribuite de-a lungul unor
benzi compacte care corespund unor stele supergigante, gigante, pitice albe, respectiv secvenţei
principale din care face parte şi Soarele.
Stelele îşi au originea în materia difuză interstelară formată din praf şi gaz interstelar şi
parcurg mai multe stadii de evoluţie. În faza iniţială are loc condensarea gravifică a unui nor
cosmic prin mecanisme încă necunoscute. Pe măsura transformării energiei potenţiale în energie
cinetică, temperatura norului creşte la zeci de mii de grade, când se produce ionizarea materiei, şi
apoi la câteva milioane de grade, când se declanşează reacţiile termonucleare care opresc
contracţia gravitaţională. Protosteaua astfel formată se transformă apoi în stea a secvenţei
principale, unde rămâne cea mai mare parte a vieţii sale, deplasându-se lent spre dreapta în
diagrama H-R. După ce hidrogenul din nucleu a fost consumat în întregime, aceasta se
contractă, iar reacţiile termonucleare cuprind învelişul extern, care se dilată progresiv, astfel
încât steaua devine gigantă.
Atunci când temperatura din nucleul unei gigante depăşeşte valoarea de 15 milioane de
grade, încep reacţiile termonucleare ale heliului care se transformă în carbon, iar steaua se
deplasează spre stânga pe ramura gigantelor. După consumarea heliului din nucleu şi a
hidrogenului din învelişul adiacent, steaua se dilată şi pierde masă, uneori procesele au caracter
exploziv. Mai precis se pot întâlni următoarele situaţii:
* dacă giganta are o masă mică apropiată de masa solară, atunci are loc o pierdere lentă de
materie, iar nucleul fierbinte se transformă într-o pitică albă care moare prin răcire;
* dacă giganta are o masă medie, mai mare decât masa solară de referinţă dar mai mică decât
triplul masei solare, atunci pierderea de materie are loc printr-o explozie de novă;
* dacă giganta are o masă mai mare decât triplul masei solare, atunci pierderea de materie are
loc printr-o explozie de supernovă, deosebit de strălucitoare.
În urma exploziilor de novă sau supernovă, steaua trece în stadiul de pitică albă, dacă
masa finală este mai mică decât masa soarelui. În caz contrar, steaua trece în stadiul de stea
neutronică (prin contracţie gravitaţională violentă, atomii se neutronizează) sau de stea colapsată
(prin colaps gravitaţional dimensiunile se micşorează progresiv până se transformă într-o gaură
neagră), după cum masa stelei rămase este mai mică, respectiv mai mare decât triplul masei
solare de referinţă.
Cunoaşterea stadiului evolutiv al stelelor permite determinarea vârstei acestora şi
descifrarea compoziţiei chimice a materiei stelare. Soarele s-a format în urmă cu circa 5 miliarde
de ani şi va mai străluci pe cer încă atâţia ani, perioadă mai mult decât suficientă pentru ca
omenirea să atingă culmi nebănuite de progres tehnic şi civilizaţie, să cucerească spaţiul cosmic
dincolo de Sistemul solar şi să populeze planete din alte sisteme stelare.
Pentru astronomi, anul 2009 a fost bogat în evenimente, și anume:
4
- lansarea unor noi sonde pentru studierea radiației relicte și a prafului cosmic din Calea Lactee;
- detectarea de către satelitul Swift a radiației gamma emisă în urma colapsului unei stele
masive situate la aproximativ 13,1 miliarde de ani-lumină față de Terra;
- observarea ciocnirii unei comete cu planeta Jupiter- descoperirea a două exoplanete (planete
din afara Sistemului Solar), care sunt formate din materie solidă și au masa de același ordin de
mărime cu masa terestră;
- trimiterea sondei LCROSS la Polul Sud selenar, unde s-a găsit apă (în craterul numit Cabeus);
- sărbătorirea Anul Internațional al Astronomiei.
Deocamdată ştim că miracolul uman a apărut pe Terra, leagănul şi matricea în care a
evoluat viaţa, dar şi alte planete pot să asigure condiţii pentru existenţa organismelor vii, de la
cele mai simple până la fiinţe inteligente. Se aşteaptă ca într-un viitor apropiat, exobiologia
(ramură a biologiei care studiază prezenţa şi particularităţile formelor de viaţă în cosmos), să dea
o nouă viziune despre rolul şi statutul omului în univers.
O etapă importantă în căutarea vieții din Univers constă în descoperirea sistemelor
planetare extrasolare din Galaxia noastră.
Prin studii laborioase efectuate de rețeaua internațională MicroFUN (Microlensing
Follow-Up Network) s-a stabilit că 15 % din stelele Galaxiei noastre formează sisteme
planetare asemănătoare cu al nostru. Observațiile astronomilor s-au bazat pe fenomenul de
“microlentilă gravitațională”, care constă în intensificarea luminozității unei stele îndepărtate
atunci când prin fața sa trece un corp ceresc de masă considerabilă.
Investigațiile realizate de MicroFUN au dus la descoperirea în 2006 a unui sistem format
dintr-o stea și două planete gigant, similare lui Jupiter și Saturn.
Deși ritmul descoperirii exoplanetelor este lent, cercetătorii sunt optimiști, deoarece
“sunt miliarde de stele, și chiar dacă luăm în calcul doar 15 procente, tot rămân câteva sute de
milioane de sisteme care pot semăna cu al nostru”, așa cum a afirmat Scott Gaudi, astronom
distins cu Helen B. Warner Prize for Astronomy, acordat de către Asociația Astronomică
Americană.
Viitorul este imprevizibil, poate că urmaşii noştri peste mai multe generaţii vor întâlni şi
vor colabora cu fiinţe inteligente, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu fiinţa umană, aşa cum
sunt prezentate uneori în filmele SF.
Se poate trage concluzia că în prezent, deşi avem o imagine complexă despre Univers,
suntem abia în stadiul iniţial al descifrării tulburătoarelor enigme ale Existenţei.

2. Sistemul solar
Soarele este o stea mijlocie, cu o masă de 1,9·1030 kg (70% hidrogen, 28% heliu, 2% alte
elemente), distribuită cu precădere în partea centrală, extrem de fierbinte (14 milioane de grade)
şi mai puţin în atmosfera solară, care este stratificată în fotosferă, cromosferă şi coroana solară.
Reacţiile termonucleare din interior furnizează energia emisă de Soare, din care numai a
2-a miliarda parte ajunge pe Pământ, cantitate totuşi suficientă pentru a asigura baza primară a
vieţii şi a resurselor energetice terestre. Constanta solară este de 1,98 cal/min/cm 2 şi reprezintă
cantitatea de energie primită de la Soare într-un minut pe o suprafaţă de 1 cm 2, măsurată la limita

5
superioară a atmosferei terestre, perpendicular pe direcţia de propagare a razelor solare.
S-a constatat că, nu numai Soarele, ci şi alte stele(ex. 61 Lebăda) au planete care se
rotesc în jurul lor sub acţiunea forţei gravitaţionale de atracţie , astfel încât se poate considera că
formarea sistemelor planetare constituie mai degrabă o regulă, decât o excepţie în Univers.
Sistemul solar este format în principal din Soare, 8 planete mari (Mercur, Venus sau
Luceafăr, Pământ sau Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi 5 planete pitice (Ceres,
Pluto, Eris, Haumea, Makemake), care se mişcă împreună cu sateliţii lor naturali în acelaşi sens
în jurul Soarelui, pe orbite eliptice situate aproximativ în acelaşi plan (numit plan ecliptic).
Inițial, Pluto a fost considerată cea de-a noua planetă, dar la 24 august 2006, după ce s-au
descoperit și alte corpuri cerești transneptuniene, International Astronomical Union (Uniunea
Astronomică Internațională) i-a reconsiderat acest statut.
Între Marte şi Jupiter, la 320 de milioane de kilometri față de Soare, se află centura
principală de asteroizi, care sunt resturi ale unei planete sfărâmate. La ora actuală se consideră
că există peste 30.000 de asteroizi în centura principală. De fapt, în acest spațiu cosmic se află și
planeta pitică Ceres, descoperită în 1801, dar prezisă de Johnann Bode, astronomul german care
a publicat în 1772 regula pentru estimarea depărtării planetelor față de Soare.
Dincolo de orbita planetei Neptun, se află Centura Kuiper (centura de asteroizi exteriori),
care este formată corpuri cerești reci, inclusiv planetele pitice transneptuniene: Pluto, Eris,
Haumea, Makemake.
La marginea gravitațională a Sistemului Solar (50.000 UA) se găsește Norul lui Oort,
considerat de către Jan Oort ca locul de origine al cometelor.
Se presupune că Norul lui Oort reprezintă resturile discului protoplanetar original care s-a
format acum 4,6 miliarde de ani în jurul Soarelui.
În cadrul Căii Lactee, galaxie care conține aproximativ 200 de miliarde de stele,
Sistemul solar este situat în unul din brațele exterioare, mai precis, în Brațul Orion.
Soarele este steaua centrală care asigură câmpul gravitațional necesar menținerii pe orbite
atât a planetelor interioare (Mercur, Venus, Pământ și Marte), compuse în principal din roci și
metale, care sunt relativ mici față de cele exterioare, cele mai mari fiind Jupiter și Saturn, numite
și “giganți gazoși” (alcătuiți în principal din hidrogen și heliu), iar cele mai îndepărtate (Uranus
și Neptun), numite și “giganți de gheață”, sunt alcătuite în principal din apă, amoniac și metan.
Pământul (lat. pavimentum) este singura planetă din Sistemul Solar al cărei nume nu
derivă din mitologia greco-romană, celelalte planete fiind denumite după zei și zeițe.
Naşterea şi evoluţia Sistemului solar a constituit o mare provocare pentru oamenii de
ştiinţă şi a generat diverse ipoteze, mai mult sau mai puţin verosimile.
Ipoteza lui Kant, publicată în 1775 şi completată de Laplace în 1796, a fost pentru secolul
al XVII -lea un salt în cunoaștere, deorece reprezintă o separare tranşantă dintre ştiinţă şi religie.
Ambii gânditori consideră că sistemul solar s-a format dintr-o uriașă nebuloasă de materie
gazoasă aflată în mişcare de rotaţie.
După Kant, apariţia unor centre de condensare în masa nebuloasei de gaz a condus la
formarea Soarelui în centru şi a planetelor spre periferie, spre deosebire de Laplace, care
consideră că, în stadiul iniţial, cantităţi mari de materie au „evadat” prin planul ecuatorial, după
6
care s-a produs procesul de condensare. Ipoteza Kant-Laplace va juca un rol esenţial în secolele
următoare asupra concepţiilor despre formarea şi evoluţia sistemului solar.
Pentru explicarea formării Sistemului solar, astronomii (Smidt,Weizsäcker, Fesenkov,
Alfvén, Hoyle), pornesc de la existenţa cu circa 5 miliarde de ani în urmă a unei colosale
nebuloase (compusă din gaze şi praf cosmic în care predomina H şi He) aflată în mişcare de
rotaţie şi supusă acţiunii forţelor gravitaţionale.
Se încearcă în diferite moduri să se explice distribuţia neuniformă a momentului cinetic,
care revine în proporţie de 98% planetelor şi numai 2% Soarelui, deşi acesta înglobează aproape
98,86% din masa sistemului solar.
Cei mai mulţi astronomi înclină spre ideea formării concomitente a Soarelui şi a
planetelor. Astfel, Hoyle consideră că pe măsura contracţiei gravitaţionale (predominant de-a
lungul axei de rotaţie) creşte viteza de rotaţie care duce implicit la apariţia instabilităţii
gravitaţionale cu formarea unei mase centrale (Protosoarele), înconjurată de un disc turtit. Prin
vârtejuri şi concentrări de substanţă în disc are loc formarea planetelor. Disproporţia repartizării
momentului cinetic, Hoyle o explică prin transferul acestuia de către câmpul magnetic al
nucleului de la centrul spre periferia parţial izolată.
În continuare sunt prezentate succint informații despre Lună (Selena), unicul satelit
natural al Pământului.
Misiunile spaţiale efectuate pe Lună au pus în evidenţă vârsta comună şi compoziţia
chimică similară cu cea a Pământului. S-a constatat că relieful selenar este alcătuit din munţi cu
înălţimi de până la 8000 m şi depresiuni întinse ale scoarţei, lipsite de apă, precum şi cratere din
care pornesc radial şanţuri tectonice care ajung până la 2000 km lungime.
Luna este un corp ceresc fără lumină proprie, care reflectă spre Pământ doar o parte
relativ redusă din radiaţia incidentă provenită de la Soare, din cauza proceselor intense de
absorbţie la suprafaţa acesteia.
Pentru un observator terestru, Luna prezintă aceeaşi emisferă vizibilă, datorită faptului că
perioada sa de rotaţie –aproximativ de 27,3 zile terestre- coincide cu perioada de revoluţie,
interval de timp în cursul căruia trece succesiv prin fazele de Lună nouă, primul pătrar, Lună
plină, al doilea pătrar. Strălucirea Lunii depinde de configuraţia astronomică a acesteia cu
Soarele şi Pământul - conjuncţie, opoziţie, cuadratură. În faza de Lună plină, strălucirea este
maximă, iar discul selenar se vede în întregime, fiind iluminat total de razele solare. În primul şi
al doilea pătrar discul selenar-iluminat parţial de razele solare-este vizibil doar pe jumătate din
suprafaţa sa, iar în faza de Lună nouă este invizibil, radiaţia solară fiind obturată de Pământ.
Din cauza intensităţii reduse a câmpului gravitaţional propriu, Luna nu reţine moleculele
de gaze şi vaporii de apă, atmosfera selenară fiind practic inexistentă. Lipsa atmosferei şi a
precipitaţiilor, variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte, sau între zonele luminate şi cele
neluminate, vântul solar şi impactul meteoriţilor sunt principalele condiţii în care s-a format
stratul superficial denumit regolit -constituit dintr-un amestec de praf şi fragmente de roci de
diverse dimensiuni,care pot atinge valori de ordinul metrilor sau chiar mai mult.
Rocile aflate pe suprafaţa Lunii sunt de natură eruptivă sau provin de la meteoriţi, aşa
cum rezultă din informaţiile transmise de sateliţi sau obţinute prin analiza eşantioanelor aduse de
7
cosmonauţii care au participat la programul “Apollo”- când s-a realizat aselenizarea unui modul
lunar cu oameni la bord şi s-au efectuat ample cercetări cu aparatură ultramodernă. Ele pot fi
grupate în două mari categorii: roci cristaline bazaltice, cu granulaţie fină sau medie, respectiv
brescia - o rocă compactă formată prin conglomerarea de sol lunar.
Compoziţia mineralogică şi chimică a fragmentelor existente pe suprafaţa Lunii depinde
de cea a rocilor de provenienţă din substrat şi are un rol decisiv în stabilirea bilanţului energetic
radiativ. Singurele elemente chimice care apar în concentraţii procentuale supraunitare sunt în
ordine descrescătoare O,Si,Fe,Ca,Ti şi Mg, aflate în combinaţii chimice de tipul piroxenilor,
olivinelor, cuarţului etc.
Investigaţiile efectuate cu ocazia misiunilor Apollo au arătat că valoarea albedoului
selenar (fracţiunea din energia luminoasă incidentă radiată în mod difuz) depinde de compoziţia
chimică a rocilor, în special de rapoartele Al /Si şi Mg /Si. În general, majoritatea silicaţilor
aflaţi în pulbere au un albedou mai mare decât al particulelor opace, bogate în fier, de la
suprafaţa solului selenar (Schaber,1980).
Pe de altă parte, datorită reliefului selenar extrem de variat (munţi,”mări”,cratere, şanţuri
tectonice), discul selenar prezintă o strălucire neuniformă. Albedoul selenar are o valoare medie
de 6…24%, fiind mai mare cu 3…14% în zonele înalte faţă de cele depresionare.
Referitor la formarea Lunii, au fost propuse trei ipoteze:
- ruperea din protomasa terestră încă din perioada de început a Terrei
- separarea din nebuloasa solară, împreună cu Pământul, ca un sistem binar
- captarea în câmpul gravitaţional terestru a unui corp ceresc.
Începând din anii '80, s-a conturat ipoteza că Luna s-a format acum 4,5 miliarde de ani,
în urma ciocnirii dintre Pământ și un corp ceresc, denumit Theia, de mărimea planetei Marte. În
acest eveniment cosmic, Theia s-a dezintegrat la impact, iar resturile rezultate s-au amestecat cu
cele venite de pe Pământ, formând Luna.

3. Planeta vieții
Pământul reprezintă magnifica planetă care poartă omenirea în istorie, fiind cea mai
densă din Sistemul Solar și cea mai mare dintre cele patru planete telurice. Are formă de geoid,
iar dimensiunile sale și masa au valorile: raza ecuatorială = 6378 km, raza polară = 6356 km,
suprafața = 510 x 106 km2, volumul = 1083 x 1021 km3, masa = 5,97 x 1024 kg.
Forma de geoid este dată de suprafața medie a Oceanului Planetar, neafectată de maree și
prelungită pe sub continente, fiind aproximată printr-un elipsoid de rotație.
Planeta vieții are o mişcare de rotaţie în jurul axei proprii de 23 h 56 min 4 s (determină
succesiunea zilelor şi a nopţilor), axa de rotație fiind înclinată cu 23,5° față de planul eliptic.
Interacțiunea gravitațională dintre Pământ cu Soarele și Luna asigură traiectoria aproape
eliptică, distribuția anuală a luminii, generează mareele și încetinește treptat rotația acestuia.
Mișcarea de revoluție se realizează în 365 de zile, 6h 9min 9s și are drept consecinţe:
încălzirea inegală a suprafeței terestre, formarea anotimpurilor, inegalitatea zilelor și a nopților
în cursul unui an, formarea echinocțiilor și a solstițiilor. Viteza medie a deplasării Pământului pe
orbită este de 29,7 km/s, distanța medie față de Soare este de 149 x 106 km, apropiindu-se la

8
afeliu (147 x 106 km) și îndepărtându-se la periheliu (152 x 106 km).
Circa 29,2 % din suprafața Pământului este reprezentată de continente și insule, iar restul
de 70,8 % este acoperit de apă (oceane, mări, lacuri, râuri), care formează împreună hidrosfera.
Structura internă (endostructura) a Pământului a fost stabilită progresiv de diverși
cercetători (E. Wiechert, D. R. Oldham, A. Mohorovičić, B. Gutenberg, I. Lehmann, E. K.
Bullen, H. Jeffreys), fiind puse în evidență învelișurile de ordinul I (scoarță, manta, nucleu) și de
ordinul II (A, B, C, D, E, F, G), precum și suprafețele de discontinuitate care le separă (Moho,
Jeffreys, Repetti, Wiechert-Gutenberg, Lehmann, Oldham-Gutenberg).

Litosfera ((gr. lithos=piatră și sferă) este partea solidă care delimitează Terra, fiind
formată din scoarță și o parte din mantaua superioară.
Începând cu Anul Geofizic Internațional, inaugurat la 1 iulie 1957, s-a conturat
tectonica plăcilor (J. T. Wilson, D. P. McKenzie, J. W. Morgan), concepție care permite
explicarea proceselor geodinamice ale litosferei.
După J. W. Morgan, litosfera este fragmentată în șase plăci majore (pacifică, africană,
americană, eurasiatică, indo-australiană și antarctică), care sunt divizate la rândul lor în
numeroase plăci mai mici.
Plăcile litosferice plutesc în echilibru izostatic pe învelișul vâscos al astenosferei, de-a
lungul unor falii de transformare. Presiunile provocate de lave de-a lungul dorsalelor oceanice
active, alături de curenții de convecție, provoacă deplasarea plăcilor tectonice, zonele de
întâlnire a acestora fiind sediul unor intense procese vulcanice, seismice și tectonice. Există trei
tipuri de contacte între plăcile tectonice, corespunzătoare mișcării convergente (de tip subducție),
mișcării divergente (de tip expansiune) și alunecării paralele a două plăci vecine.
Prin coliziune s-au format munții Himalaia, Urali și Apalași, iar prin subducție (are loc
pe plane Benioff înclinate cu 50° -65° dinspre oceane spre continente) s-au produs procese
geologice de mare amploare, ca de exemplu:
- compresiunea a dat naștere lanțurilor de munți cutați (de tip cordilieră);
- descărcarea tensiunilor acumulate a provocat seisme;

9
-invadarea fracturilor apărute cu magmă topită a declanșat erupții vulcanice distructive, dar și
formarea de roci magmatice sau acumulări de minerale utile.

Gradienții termici pentru curenții de convecție sunt generați de diverse surse de căldură:
dezintegrarea unor elemente radioactive (uraniul, thoriul, radiul), reacții chimice exoterme ale
materiei terestre, curenți induși în materia terestră, căldură rezultată prin compactare
gravitațională, căldură remanentă corespunzătoare etapei de evoluție pregeologică a planetei.
Desigur, curenții de convecție sunt responsabili pentru deplasarea plăcilor tectonice, dar
s-a neglijat rolul mareelor terestre și al forțelor centrifugale.
În cazul unui corp omogen de forma unui elipsoid, aflat în mișcare de rotație în jurul unei
axe de simetrie, forțele gravitaționale și forțele centrifugale se află în echilibru stabil permanent,
fiind simetrice față de centrul de masă.
Pământul este un corp deformabil neomogen care se rotește în jurul unei axe principale
centrale, caracterizată prin aceea că matricea tensorului de inerție este de tip matrice diagonală;
forțele centrifugale nu mai sunt compensate local de forțele gravitaționale și tensiunile interne,
având drept consecință deplasări ale plăcilor tectonice și modificarea momentului de inerție.
Este cunoscut că starea cea mai stabilă a unui corp aflat într-un câmp conservativ de
forțe este starea de energie minimă, care, în cazul Pământului, este atinsă atunci când materia
este distribuită simetric față de centrul de masă, valoarea densității crescând progresiv de la
suprafață spre adâncime.
Terra s-a format în urmă cu 4,54 miliarde de ani, iar viața a apărut în oceane încă de
acum 4,1 miliarde de ani, după care a evoluat, s-a diversificat și s-a extins în celelalte medii.
Istoria Pământului este împărțită în patru eoni (Hadean, Arhaic, Proterozoic, Fanerozoic),
fiecare fiind divizat în ere, împărțite la rândul lor în perioade, care sunt divizate apoi în epoci.
Proto-Pământul s-a format prin acreție din nebuloasa solară în Hadean (4,54 - 4 miliarde
ani), mediul fiind lipsit de viață, foarte fierbinte și cu activitate vulcanică intensă. În acest eon
s-a format și Luna (prin coliziunea Pământului cu Theia) și a avut loc Marele Bombardament
târziu (ciocniri violente ale meteoriților și cometelor cu planetele telurice).
În Arhaic (4-2,5 miliarde ani), Pământul s-a răcit suficient, apar prin abiogeneză

10
procariotele (primele forme de viață) și se formează continentele Ur, Vaalbara și Kenorland.
Atmosfera era formată din gaze vulcanice și gaze cu efect de seră, oxigenul find produs
abia în Proterozoic (2,5-0,541 miliarde ani), atunci când au apărut eucariotele (forme de viață
mai complexă - bacterii, protozoare, ciupeci, plante, animale) și continentele timpurii (Columbia,
Rodinia și Pannotia).
În Fanerozoic (0,541 miliarde ani până în prezent) s-a format supercontinentul Pangea,
care s-a divizat apoi în Laurasia și Gondwana, din care provin continentele actuale. Apar
formele de viață complexă cunoscute în prezent, cu mențiunea că au existat și extincții în masă,
ca de exemplu dinozaurii.
În prezent, populația Terrei a depășit 8 miliarde de oameni, având un impact deosebit
asupra mediului înconjurător și a întregii biosfere.
Ziua Pământului este sărbătorită în fiecare an pe 22 aprilie, cu scopul de a conștientiza
rolul omenirii în protecția mediului înconjurător, prima aniversare fiind în anul 1970.
Ora Pământului este un alt eveniment internaţional, fiind organizat în ultima sâmbătă a
lunii martie a fiecărui an şi are ca scop sensibilizarea utilizatorilor de energie electrică faţă de
problema dioxidului de carbon emis în atmosferă la producerea energiei electrice. Timp de o oră,
în mod voluntar, consumatorii individuali, instituțiile și unitățile economice sting lumina și
opresc aparatele electrocasnice neesențiale, în semn de respect pentru Terra.

4. Atmosfera terestră
Pe baza particularităţilor regimului termic, atmosfera este divizată în cinci pături
principale separate prin straturi de tranziţie.
15
1. Troposfera, 0 – 11 km, reţine 4/5 din întreaga masă de aer, M = 5,16 ·10 t; este sediul
celor mai importante fenomene meteorologice; temperatura scade cu altitudinea până la -60 ºC;
este delimitată superior de tropopauză; unii munţi înalţi, ca de exemplu Everest, se apropie mult
de limita superioară a troposferei.
2. Stratosfera, 11 – 50 km; strat de aer liniştit, uscat şi transparent în care temperatura creşte
până la 0 ºC; este delimitată superior de stratopauză.
3. Mezosfera, 50 – 80 km; temperatura scade rapid până la -83 ºC; este delimitată superior de
mezopauză;
4. Termosfera, 80 – 1000 km; temperatura creşte progresiv până la 1000 – 1500 ºC; este
delimitată superior de termopauză.
5. Exosfera, peste 1000 km, până la limita superioară la care are loc împrăştierea gazelor în
spaţiul cosmic.
Radiaţiile corpusculare solare(vântul solar) sunt captate de câmpul magnetic terestru –
magnetosfera- şi formează la înălţimile de 3000 – 4000 km şi 15 000 – 20 000 km centurile de
radiaţii van Allen, deosebit de periculoase pentru organismele vii.
Câmpul electric terestru joacă un rol important în dinamica atmosferei şi regimul
precipitaţiilor, cu influenţe extinse în biosferă şi chiar la procese geologice. În ansamblu,
Pământul este încărcat cu sarcină electrică negativă care este distribuită neuniform la suprafaţa şi

11
în interiorul său.
Măsurătorile geofizice au pus în evidenţă, la nivelul scoarţei terestre, existenţa unor
curenţi electrici naturali cauzaţi de procese electrochimice, termoelectrice, de inducţie,
polarizarea unor roci, vibraţii etc. Intensitatea curenţilor electrici depinde de conductivitatea
materialului terestru, având valori destul de mari în anumite regiuni, ca de exemplu, zona litorală
şi vecinătatea ţărmului oceanic. La suprafaţa Pământului, intensitatea câmpului electric are
valoarea medie de circa -130 V/m şi scade progresiv cu altitudinea în troposferă.
Modificări importante ale câmpului electric pot fi cauzate de formaţiunile noroase, care
au frecvent o distribuţie de sarcini pozitive la partea superioară şi negative la cea inferioară. Pe
lângă norii polar-pozitivi pot exista şi nori polar-negativi sau chiar tripolari. Diferenţa de
7
potenţial dintre un nor şi sol poate atinge, în timp de furtună, valori de ordinul 10 V.
Electricitatea din troposferă este produsă de forţele de frecare dintre cureţii de aer, de
radiaţiile ionizante solare sau prin emisia de particule electrice de către sursele radioactive
terestre, dar rezultă şi în procesul evaporării şi condensării apei sub formă de picături încărcate
cu sarcină electrică pozitivă.
Moleculele de apă (H2O) sunt polarizate, deoarece centrul sarcinilor electrice pozitive nu
coincide cu centrul sarcinilor electrice negative. Această configuraţie se explică pe seama
hibridizării sp3 a orbitalilor atomului de oxigen, care posedă două perechi de electroni
neparticipanţi, la formarea legăturilor covalente. În stare condensată, moleculele de apă se
asociază prin legături de hidrogen, datorate atracţiei dintre un atom de hidrogen (electropozitiv)
şi unul de oxigen (electronegativ) de la o moleculă vecină.
Spre deosebire de ploaie, precipitaţiile solide (grindină, ninsoare) transportă sarcină
electrică negativă. Trecerea curentului printr-un conductor care face legătura între două puncte
cu potenţiale diferite din troposferă este posibilă atunci când la capetele sale sunt amplasate surse
artificiale de ionizare(termice, radioactive) a atomilor şi moleculelor neutre pentru a exista
suficiente sarcini electrice libere. Situaţia este cu totul diferită în cazul păturilor ionizate.
Termosfera, cunoscută şi sub numele de ionosferă, este sediul unor procese intense de
ionizare provocate de radiaţiile electromagnetice şi corpusculare care provin din spaţiul cosmic.
Este bine de menţionat că un corp aflat în termosferă nu poate atinge temperatura
mediului înconjurător care este foarte rarefiat. În acest caz, temperatura nu se măsoară cu
termometrul, ci se calculează din formula energiei cinetice medii a particulelor constituente.
Ionosfera este divizată în mai multe straturi(D, E, F, G) care au un rol deosebit în absorbţia
componentelor radiaţiei solare nocive pentru organismele vii, dar este utilă şi în telecomunicaţii,
prin reflexia undelor radio.
În ionosferă se formează aurorele polare, fenomene produse de particulele electrice care
se înfăşoară în jurul liniilor de câmp magnetic.
Particulele electrice care evadează din centurile de radiaţii van Allen şi ionosferă pătrund
în atmosferă sub altitudinea de 40 km şi ionizează moleculele din compoziţia aerului, dând
naştere aşa-numitei centuri ionice inferioare. Aceasta prezintă un maxim de ionizare între 5 şi 25
km, zonă deosebit de dinamică, în care se manifestă „curenţii jet” cu viteze de 25 – 100 m/s.

12
5. Scutul geomagnetic al biosferei
Istoria utilizării magnetismului a început în jurul anului 1000, odată cu descoperirea
busolei în China, instrument benefic pentru orientarea în spațiul terestru.
Magnetitul (sau magnetita) este un mineral din grupa oxizilor de fier, proprietățile sale
magnetice fiind cunoscute în China încă din secolul IX î. Hr., iar prima menționare a fost făcută
de filosoful grec Theophrastos din Eresos (390-371 î. Hr.), apoi de Plinius (20-79 d. Hr.)
Studiul câmpului magnetic al Pământului are ca reper anul 1600, atunci când a apărut
lucrarea “De Magnete” a lui William Gilbert, contribuții importante fiind aduse apoi de Halley,
Coulomb, Gauss şi Sabine.
După descoperirea electromagnetismului de către Oersted şi Ampère, Faraday a introdus
conceptul de dinam fluid, iar observarea magnetismului petelor solare de către Hale l-a condus
pe Larmor, în 1919, la ipoteza că, în medii fluide conductive și convective, astfel de dinamuri
se pot auto-alimenta în mod natural.
Este meritul lui Walter Elsasser de a fi dezvoltat teoria efectului “dinam terestru”, în care
se consideră că un rol esențial în generarea câmpului geomagnetic îl au curenții induși în stratul
metalic lichid al nucleului exterior, localizat la aproximativ 3000 de kilometri adâncime faţă de
suprafaţa terestră.
Câmpul geomagnetic este în proporţie de 80% dipolar, Pământul fiind comparat cu un
magnet uriaș, având polii magnetici deplasați și inversați față de polii geografici, unghiul dintre
axa polilor magnetici și axa de rotație fiind de aproximativ 11,5°.

Într-un sistem de referință ortogonal Oxyz, având axa Ox dirijată după meridianul
geografic, axa Oy dirijată după paralela geografică, iar axa Oz orientată pe verticală în jos,
vectorul intensitate a câmpului geomagnetic H se descompune într-o componentă orizontală HO
și o componentă verticală Hz.
Unghiul I dintre vectorul H și planul orizontal este denumit înclinație, iar unghiul D
dintre componenta orizontală HO și planul meridianului geografic se numește declinație.
Spre deosebire de câmpul gravitațional, care are o configurație simplă și este practic
constant în timp, câmpul geomagnetic are o structură complexă și o variație în timp complicată.
Pe lângă câmpul magnetic principal, caracterizat prin variație lentă în timp (variația
seculară), se manifestă și câmpul magnetic secundar, cu variații în timp relativ mari, care depind

13
și de poziția punctului de observație de pe glob.
O categorie aparte o constituie anomaliile magnetice, legate de neomogenitățile
subsolului, studiul acestora este utilizat în geologie pentru punerea în evidență a elementelor
feromagnetice din subsol.
Variațiile câmpului magnetic sunt periodice, dar și întâmplătoare, cele periodice pot fi
diurne, lunare, anuale și seculare, numite astfel după periodicitatea lor.
Primele trei tipuri de variații periodice sunt cauzate de poziția Pământului față de Soare,
de Lună și de alte planete, ultimul tip prezintă încă multe necunoscute pentru cercetători.
În cadrul variațiilor seculare, pentru scale temporale de la zeci de ani până la secole, se modifică
nu numai valoarea intensității câmpului magnetic, ci și poziția axei magnetice, chiar și
anomaliile magnetice se deplasează spre vest cu circa 0,2° pe an.
În data de 1 iunie 1831, expediția condusă de James Clark Ross a localizat polul magnetic
din Arctica lângă Capul Adelaide, în peninsula Boothia, apoi, în anul 1903, Roald Amundsen a
constatat că polul magnetic a suferit o deplasare față de poziția menționată, ulterior, cercetătorii
angajați de guvernul canadian l-au localizat pe lacul Allen de pe insula Prințul de Wales.
Pe parcursul secolului XX polul magnetic s-a deplasat cu aproximativ 1100 de kilometri,
cu mențiunea că, din anul 1970, rata sa de deplasare a crescut de la 9 km/an la 41 km/an, iar
dacă tendința se menține, este posibil ca peste 50 de ani să ajungă în Siberia.
Prin analiza magnetizării rocilor din straturi geologice cu vârste diferite, cercetătorii au
descoperit că axa magnetică a Pământului și-a schimbat de câteva ori sensul la intervale aleatorii
de timp, fenomen cunoscut sub numele de inversiunea polilor magnetici. Există dovezi că pe
parcursul ultimilor 71 de milioane de ani s-a produs inversiunea polilor magnetici de 171 de ori.
Ultimul astfel de eveniment a avut loc în urmă cu 780 000 de ani, atunci când hominizii
erau reprezentați de specia Homo erectus. Specialiștii se întreabă dacă Terra nu trece printr-o
situație asemănătore, având în vedere micșorarea progresivă a câmpului geomagnetic.
Dintre variațiile întâmplătoare ale câmpului geomagnetic se menționează perturbațiile și
furtunile magnetice (când sunt mai intense), care sunt produse de neregularitățile în activitatea
Soarelui, atunci când sunt emise fluxuri puternice de particule electrice, de ambele sarcini, în
număr egal. Particulele electrice de semne contrare din vântul solar au tendința să se separe în
câmpul geomagnetic, prin dirijare către polii magnetici opuși, curenții electrici la scară cosmică
fiind responsabili pentru perturbațiile magnetice și apariția aurorelor polare.
Activitatea solară este marcată de ciclurile solare de 11 și 22 de ani, petele solare fiind
surse de emisie a radiațiilor corpusculare care intră în componența vântului solar.
Variațiile geomagnetice cu durată mai scurtă sunt legate de mareele atmosferice, în
special cele ionosferice, care produc curenți atmosferici, intensitatea acestora fiind dependentă
de pozițiile relative ale Pământului față de Lună și Soare.
Ionosfera este pătura superioară a atmosferei (situată în intervalul aproximativ de
altitudini 50 km – 1000 km), ionizarea fiind produsă de radiațiile ultraviolete ale Soarelui și de
către particulele cosmice de mare energie, plasma ionosferică având un rol important în
propagarea undelor radio pe distanțe mari în jurul Pământului.
Influența câmpului geomagnetic se manifestă și dincolo de ionosferă, zona denumită
magnetosferă întinzându-se în spațiul extraterestru până la magnetopauză (limita dintre
magnetosferă și vântul solar).
Magnetosfera este puternic deformată de către vântul solar, având forma unei cvasielipse,
care este comprimată în fața Terrei și alungită foarte mult în spatele său.
Într-o exprimare sugestivă, magnetosfera formează un scut în jurul Pământului împotriva

14
radiației corpusculare, care este deosebit de nocivă pentru organisme. Mai mult, fără câmpul
magnetic, Pământul și-ar fi pierdut atmosfera, deci viața n-ar mai fi existat. Într-un astfel de
scenariu apocaliptic, particule electrice de mare energie ar afecta comunicațiile, sistemele
electronice, liniile de înaltă tensiune și tot ce este viu.
Nu numai afectarea stratului de ozon (de la 15 la 30 km, absoarbe radiațiile ultraviolete)
îngrijorează omenirea, ci și constatarea geofizicienilor că intensitatea câmpului geomagnetic s-a
micșorat în ultimul secol, activitatea sateliților din emisfera australă aflați pe orbite joase fiind
perturbată de Anomalia Atlanticului de sud.

În interiorul cavității geomagnetice sunt capturate particule solare care sunt distribuite în
centuri de radiații denumite centurile van Allen.
Măsurătorile inducției magnetice sunt obținute într-un sistem de referință legat de
Pământ, deci este sistem de referință neinerțial, având accelerația a c = ω2r, unde r = raza
ω = 2π/T = viteza unghiulară, T = perioada de rotație.
Pentru a dovedi influența vântului solar asupra câmpului geomagnetic, se consideră un
sistem de referință inerțial Oxy, un observator P aflat în mișcare de rotație cu viteza unghiulară
ω, un flux de N tipuri de particule electrice având sarcinile qk și concentrațiile nk, vitezele uk,
k=1, 2,…, N. Fluxul de particule are secțiunea transversală S și se propagă de-a lungul axei Oy.

Observatorul P are coordonatele x = r cos ωt, y = r sin ωt, din care se obțin prin derivare
în raport cu timpul componentele vectorului viteză, vx = - ωr sin ωt, sin vy = ωr cos ωt.
În sistemul de referință inerțial Oxy, intensitatea curentului produs de particule are expresia
N
∑
I =k =1 nk qkukS = 0
Intensitatea I a curentului electric este foarte mică, având în vedere că sarcina electrică
totală a Soarelui are variații neglijabile.
Pentru observatorul P, intensitatea curentului electric și inducția câmpului magnetic
produs se obțin astfel
15
 N N
∑ ∑
I’ = k =1 nk qk S (uk + vy) =k =1 nk qk S ωr cos ωt
N
∑
B’ = μ I’/2π x = (μ ω S/2π) k =1 nk qk

Se constată că, pentru observatorul aflat pe Pământ, vântul solar generează un câmp
magnetic constant, având inducția magnetică B proporțională cu viteza unghiulară ω. Acesta
poate fi considerat un câmp magnetic primar, care a generat componenta dipolară a câmpului
geomagnetic prin magnetizarea nucleului feromagnetic (Fe, Ni).
Vectorul inducție magnetică B’ este perpendicular pe planul traiectoriei circulare a
N
∑
observatorului P, iar orientarea sa se inversează atunci când valoarea expresiei k =1 nk qk își
schimbă semnul, fapt care explică inversarea polilor magnetici.
Verificarea câmpurilor neinerțiale de tipul lui B’ se poate face prin măsurători efectuate
cu aparate dispuse pe avioane care se deplasează paralel cu ecuatorul.
Un exemplu elocvent de validare a demersului cognitiv îl reprezintă planeta Venus,
similară planetei albastre ca structură geologică, însă fără câmp magnetic, conform
măsurătorilor făcute de sonda spațială Mariner 2, explicația fiind perioada mare de rotație în
jurul propriei axe, egală cu 243 zile terestre.

6. Protecție la seisme
Cutremurele de pământ, alături de vulcanism şi inundaţii, sunt cele mai mari catastrofe
naturale care provoacă uriaşe pierderi materiale şi de vieţi omeneşti.
Cu toate eforturile materiale şi financiare depuse pe plan mondial pentru studiul
cutremurelor, prognoza acestora şi măsurile de protecţie sunt încă ineficiente.
Preocupările de inginerie seismică au devenit politică de stat, având ca obiective:
întocmirea hărţilor de zonare seismică, elaborarea normelor de proiectare a unor construcţii
sigure, reabilitarea unor monumente degradate, educaţia seismologică a populaţiei şi asigurarea
infrastructurii habitatelor umane pentru intervenţii în caz de urgenţă etc.
Există o vastă reţea de observatoare geofizice şi de staţii seismologice, dotate cu
aparatură modernă de înregistrare a unor parametrii geofizici care se referă la gravitaţie,
magnetism, electricitate, radioactivitate, precum şi la mişcările scoarţei terestre. Informaţiile
obţinute prin efort propriu sau prin colaborare internaţională sunt analizate pe calculatoare
performante pentru descifrarea cauzelor producerii cutremurelor, a modului de propagare a
undelor seismice, dar şi la identificarea unor modalităţi de predicţie şi a unor mijloace de limitare
a efectelor distructive.
Pe drumul confruntării de idei în descifrarea mecanismelor seismelor s-a trecut de la
concepţii naive, bazate pe mituri şi legende la ipoteze îndrăzneţe despre deriva continentelor şi
expansiunea fundului oceanelor, integrate apoi în teoria tectonicii globale.

16
 Se consideră că litosfera ( învelişul solid, cu grosimi între 70 şi 100 km) este divizată în
plăci tectonice care plutesc pe un strat vâscos, numit astenosferă, pe care se deplasează lent sub
acţiunea curenţilor de convecţie generaţi cu precădere de gradienţii termici. La contactul dintre
plăcile tectonice pot să apară tensiuni mari care provoacă seisme.
Tăria cutremurelor se evaluează după intensitate şi magnitudine. Pentru intensitate, cea
mai cunoscută este scara Mercalli-modificată (scara MM), în care seismele sunt clasificate in 12
grade pe baza efectelor acestora asupra oamenilor, clădirilor şi solului.
Scara magnitudinii a fost iniţial elaborată de către C. Richter şi perfecţionată ulterior de
B. Gutenberg, pentru a elimina aprecierile subiective în evaluarea tăriei undelor seismice, fiind
definită pe baza unor înregistrări de amplitudine cu seismometre standard. Se consideră că cele
mai mari cutremure care apar pe glob nu pot depăşi teoretic valoarea M=9, datorită limitei de
rezistenţă a rocilor.
Mai departe este prezentat un proiect bazat pe o soluţie geotehnică pentru protecţia
habitatelor umane împotriva cutremurelor de pământ.
În prezent, protecţia clădirilor faţă de seisme se realizează prin diverse soluţii
constructive, bazate pe suprastructuri din materiale uşoare, dar rezistente la solicitările mecanice,
la care se adaugă uneori elemente flexibile sau chiar dispozitive de amortizare care preiau
şocurile seismice, însă sunt costisitoare şi dificil de aplicat pe scară largă. Construcţiile
antiseismice trebuie prevăzute cu armături rezistente, fără deschideri mari şi ornamentaţii
masive, având structura de fundament adaptată condiţiilor geologice din zonă.
Proiectul elimină aceste dezavantaje, prin aceea că protecţia geotehnică a clădirilor
împotriva cutremurelor de pământ este realizată la scară zonală prin structuri artificiale
subterane, care sunt amplasate în calea undelor seismice, în vecinătatea habitatului uman
protejat, pentru schimbarea direcţiei de propagare a undelor seismice incidente prin fenomenele
de reflexie şi refracţie, precum şi atenuarea acestora datorită modificării proprietăţilor mecanice
ale mediului în zona subterană amenajată.
Energia colosală eliberată într-un focar seismic se propagă iniţial prin unde mecanice
de volum - longitudinale P, transversale S - până la suprafaţa Pământului, unde apar prin
interferenţă undele de suprafaţă L, cu lungime mare de undă, de tip Love şi Rayleigh, care, la
magnitudini mari, produc ruperi în scoarţă şi avarii în construcţii.
Vitezele de propagare a undelor seismice de volum depind de parametrii fizici ai
mediului pe care îl străbat, şi anume :

√ E (1−μ )
vp = (1+μ )(1−2 μ )ρ
≈7 .. .13 km/s
, pentru undele P

√ E
vs = 2(1+μ ) ρ
≈4 .. .7 km/s,
pentru undele S
unde E reprezintă modulul lui Young, μ - coeficientul lui Poisson, iar ρ - densitatea mediului.
Cutremurul de pământ este un proces complex, având pentru componentele spectrale
semnificative, obţinute prin analiză Fourier, lungimea de undă cuprinsă între valori minime de

17
ordinul sutelor de metri şi valori maxime de ordinul zecilor de kilometri.
Mecanismul cutremurelor cu focare intermediare şi adânci are la bază dinamica plăcilor
litosferice, care tind să se echilibreze izostatic pe astenosferă sub acţiunea curenţilor de
convecţie generaţi cu precădere de diferenţele de temperatură. În zonele de subducţie au loc
acumulări tensionale mari, care prin descărcare bruscă produc mişcări seismice. Pe lângă
procesele tectonice, alte cauze generatoare de seisme sunt legate de vulcanism, maree, prăbuşiri
de stânci, impactul meteoriţilor, variaţii bruşte ale presiunii aerului sau chiar sunt provocate
artificial prin explozii puternice.
Amplitudinea undelor seismice scade pe măsura creşterii distanţei parcurse - datorită
disipării și conversiei energiei mecanice de către materia terestră. Atenuarea undelor seismice
este dependentă de proprietățile mediului prin care se propagă.
Schimbarea direcţiei de propagare a undelor seismice are loc pe suprafeţele care separă
două medii cu proprietăţi fizice diferite, fenomen întâlnit, de exemplu, la discontinuitatea Moho
dintre scoarţa terestră şi manta.
Reflexia undelor este caracterizată printr-un unghi de reflexie egal cu unghiul de
incidenţă, iar în cazul refracţiei undelor, raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul
unghiului de refracţie este egal cu raportul vitezelor de propagare a undelor în cele două medii.
În general, reflexia şi refracţia undelor sunt fenomene care se produc simultan, însă dacă
viteza de propagare a undelor în primul mediu este mai mică decât viteza de propagare a undelor
în cel de-al doilea mediu, atunci pentru unghiuri de incidenţă mai mari decât unghiul limită,
dispare fenomenul de refracţie, pe suprafaţa de separare producându-se reflexia totală.
Prevederea seismelor prezintă încă multe necunoscute, singurele măsuri de protecţie a
habitatelor umane sunt oferite doar de construcţiile sigure sau de soluţiile geotehnice de
amenajare zonală antiseismică, care redirecţionează energia colosală a undelor seismice.
Deoarece structurile antiseismice subterane au un gabarit imens, varianta constructivă
realizabilă în practică este cea de tip reţea, care modifică proprietăţile fizice ale mediului în care
este înglobată, în particular, rigiditatea şi densitatea medie.
Dimensiunile de ansamblu ale unei reţele antiseismice regulate trebuie să fie cu cel puţin
un ordin de mărime mai mare decât lungimea de undă, pentru ca aceasta să nu fie ocolită de
undele seismice prin fenomenul de difracţie, însă lungimea laturilor reţelei trebuie să fie mai
mică de cel puţin 5…10 ori decât lungimea de undă, pentru ca fenomenul de reflexie să se
manifeste semnificativ faţă de ponderea undelor seismice transmise. Lungimea de undă la care
se face referinţă corespunde cutremurelor de intensitate maximă care se propagă în zona
amenajată antiseismic, fiind cunoscute din studiile seismice şi luate în calcul la realizarea
hărţilor de seismicitate.
Undele seismice refractate sau cele care trec nedeviate printr-o reţea rigidă, înglobată
într-un mediu de propagare cu duritate redusă, sunt atenuate cu atât mai mult cu cât lungimea
laturilor reţelei este mai mică, iar distanţa parcursă prin reţea este mai mare.
Proiectul este aplicabil nu numai terenurilor situate în afara unor aşezări umane, ci şi
celor intravilane, deoarece zona protejată antiseismic este mai mare decât zona în care se află
structura subterană, extinzându-se cu mult în spatele acesteia pe direcţia de propagare a undelor
18
seismice incidente. Prin analogie cu radiaţiile luminoase, care, deşi sunt de natură diferită, au legi
de propagare similare, zona protejată antiseismic corespunde zonei de umbră create de un
paravan translucid.
Protecţia faţă de cutremurele de pământ cu focare localizate, ca de exemplu cele din
Vrancea, poate fi asigurată prin structuri artificiale subterane amplasate în calea undelor
seismice, pe porţiunea de la marginea aşezărilor umane situată spre zona epicentrală. În scenariul
cel mai nefavorabil, de apariţie a unor seisme puternice cu focare nelocalizate, trebuie ca
structura antiseismică subterană să fie dispusă în jurul perimetrului intravilan.
Se dă în continuare un exemplu de realizare a proiectului, în legătură cu figurile 1 şi 2,
care reprezintă:
- fig.1,vedere de sus a unei structuri de amenajare zonală antiseismică;
- fig.2, secţiune cu vedere a structurii geotehnice subterane.

Structura antiseismică se compune dintr-o reţea triunghiulară regulată R, care se continuă

în adâncime prin coloanele verticale 2, fixate în vârfurile triunghiurilor echilaterale de laturi 1 şi
dispuse paralel şi echidistant în masa mediului de propagare a undelor seismice. De regulă,
laturile 1 ale reţelei regulate R au profil dreptunghiular, iar coloanele verticale 2 sunt de formă
cilindrică – similară cu cea a puţurilor obţinute prin forare.
Reţeaua R este amplasată la marginea dinspre epicentru a perimetrului intravilan, pe o
lungime de ordinul kilometrilor sau chiar a zecilor de kilometri şi o lăţime de ordinul sutelor de
metri, fiind dispusă aproximativ paralel cu suprafaţa nivelată în prealabil a solului, la o
adâncime h ¿ 1…2m, pentru a permite efectuarea unor lucrări agricole.
Dacă condiţiile geomorfologice permit, iar zona este cunoscută, atunci structura
subterană poate fi orientată, faţă de direcţia de propagare a undelor seismice de suprafaţă, sub
unghi de incidenţă mai mare decât unghiul limită, pentru a se produce fenomenul de reflexie
totală.
Structura geotehnică este realizată de obicei din beton armat, dar în principiu se poate
utiliza orice alt material, cu condiţia că trebuie să aibă rigiditatea şi densitatea diferite de cele ale
subsolului amenajat antiseismic.
Dimensiunile geometrice pentru componentele unei structuri antiseismice subterane

19
variază între limite largi, în funcţie de intensitatea maximă a cutremurelor, distribuţia focarelor
seismice şi eventual a faliilor tectonice, dar şi de natura materialelor de construcţie, de
proprietăţile fizice ale mediului de propagare şi de aria suprafeţei protejate.
În alte variante constructive, reţeaua R este formată din poligoane regulate de tip pătrat,
sau hexagon, caz în care consumul de materiale se reduce, însă rezistenţa la solicitările mecanice
scade faţă de reţeaua triunghiulară regulată.
Tehnica actuală permite efectuarea unei lucrări de amenajare antiseismică a teritoriului,
care presupune următoarele etape:
- realizarea proiectului în detaliu de către specialiştii în seismologie şi geotehnică, adaptat la
condiţiile geomorfologice concrete;
- executarea pe teren a canalelor pentru reţeaua R şi forarea puţurilor pentru coloanele 2;
- realizarea armăturii metalice peste care se toarnă betonul în stare umedă;
- finalizarea lucrării prin acoperirea cu pământ a canalelor şi nivelarea terenului.
Pentru simplificarea operaţiilor de execuţie, structura geotehnică subterană se amplasează
cu precădere în subsolul unor terenuri moi, fără denivelări prea mari, evitându-se terenurile în
pantă, alcătuite din roci dure.
Soluţia tehnică prezentată, deşi necesită investiţii foarte mari, este o alternativă zonală,
mult mai eficientă decât protecţia antiseismică pentru fiecare construcţie în parte.
Este uşor de imaginat, amenajarea unor porţiuni din platforma continentală a mărilor şi
oceanelor cu structuri hidrotehnice eficiente, pentru protecţia ţărmului la tsunami prin
fenomenele de reflexie, refracţie şi interferenţă, precum şi formarea de turbioane pentru
atenuarea energiei valurilor seismice.
De exemplu, protecţia la tsunami a habitatelor umane din vecinătatea mărilor şi
oceanelor, se poate realiza prin amenajarea platformei continentale adiacente cu structuri
rezistente la solicitări mecanice de mare intensitate, având pereţi verticali sau chiar înclinaţi,
orientaţi pe diverse direcţii faţă de linia ţărmului.

Fig. 3

Variaţia secţiunii transversale a spaţiilor dintre pereţi se poate realiza şi prin construirea la
baza acestora a unor praguri cu înălţimi diferite. În acest mod se asigură o mai bună consolidare
a întregii structuri de protecţie, care este supusă unor solicitări mecanice de mare intensitate.
Perdelele forestiere, dispuse de-a lungul liniei ţărmului, pot constitui alte bariere în calea
valurilor seismice, având şi un rol benefic de purificare a aerului.
Până în prezent, nu există o prognoză credibilă a cutremurelor de pământ din cauza

20
orientării cercetării pe înregistrarea unor parametrii fizici cu variații foarte mici, ca de exemplu a
intensităților câmpurilor geomagnetic, geoelectric și gravitațional, a radioactivității naturale etc.
Pentru a depăși acest impas, în cercetarea seismologică, trebuie deplasat accentul pe
mecanismul producerii cutremurelor, mai precis, pe modelul deformării în timp a scoarței
terestre pentru fiecare zonă cu potențial seismic ridicat.
Propun, factorilor de decizie din România, monitorizarea deformării scoarței terestre din
zona seismică Vrancea într-un interval mare de timp, baza de date obținută fiind deosebit de utilă
specialiștilor în prognoza cutremurelor.
În principiu, se impune stabilirea unor repere în zona seismică Vrancea, dispuse în rețea,
ai cărei parametrii (laturi, unghiuri) să fie monitorizați într-un interval de timp îndelungat cu
diverse mijloace tehnice de măsurare: telemetre cu laser, tehnica GPS (Global Positioning
System), teodolit, stație pentru măsurători topometrice etc.
Există și posibilitatea evaluării modelului deformării în timp a scoarței terestre prin rețele
topometrice subterane, care au avantajul că nu afectează
activitatea socio-economică din regiune.
În fig. 4 este prezentată schema constructivă a unei
reţele topometrice subterane pentru evaluarea deformării
părţii superioare a scoarţei terestre.
Reţeaua topografică prototip se compune din blocurile de măsurare 3, precum şi din cablurile
din oţel 1, care sunt introduse în conductele de protecţie
2, confecţionate din metal, mase plastice sau alte
materiale rezistente la solicitări mecanice şi acţiunea
distructivă a agenţilor fizico-chimici din mediul
înconjurător. Conductele 2 asigură culisarea cablurilor
1, fiind îngropate la adâncimi mai mari de un metru.
Fig. 4 Blocurile de măsurare 3 sunt prevăzute cu dinamometre,
ceasuri comparatoare sau alte dispozitive şi aparate pentru măsurarea periodică a tensiunilor şi a
deformărilor (laturi, unghiuri) configurării rețelei.
Pentru exemplificare, reţeaua topometrică poate avea lungimea laturilor de ordinul
sutelor de metri şi poate fi îngropată la adâncimea h=1…3m, având în noduri cămine de acces la
blocurile de măsurare.
Există diverse variante constructive pentru reţeaua topografică subterană, care diferă prin
forma, dimensiunile şi natura materialelor din care sunt realizate părţile componente. Pe lângă
forma pătrată, pot fi concepute reţele triunghiulare, pentagonale, hexagonale etc.
În scopul simplificării modului de exploatare a reţelei, blocurile de măsurare sunt
prevăzute cu mijloace electrice şi electronice pentru conversia şi transmiterea în timp util a
semnalelor analoge sau digitale la un centru de procesare şi interpretare a datelor, unde
specialiştii decid dacă există un pericol iminent, când se impun măsuri urgente pentru evacuarea
populaţiei din zona respectivă.
Pentru proiectarea optimă a rețelei, trebuie să se țină seama, nu numai de condițiile
impuse de relief, ci și de caracteristicile seismelor cu focare în zona Vrancea, care este situată la
21
contactul a 3 unităţi tectonice: placa Est – Europeană, subplăcile Intra – Alpină şi Moesică.
Conform cercetărilor despre activitatea seismică a zonei Vrancea, focarele sunt situate în
două domenii de adâncime - între 80 şi100 km, respectiv între 120 şi 160 km - cu mențiunea că
procesul tectonic la adâncime apare ca decuplat de tectonica în crustă. Ambele sectoare de
activitate seismică se desfășoară într-un corp litosferic mai rece, în coborâre gravitaţională,
orientat aproape vertical, cutremurele puternice din secolul XX fiind distribuite alternativ , mai
precis, seismele din 1977 (Mw 7,4) şi 1990 (Mw 6,9) au avut focarele în sectorul superior, iar
evenimentele din 1940 (Mw 7,7) şi 1986 (Mw 7,1) în cel inferior.
Conform datelor furnizate de Institutul Național pentru Fizica Pământului, mecanismul
cutremurelor vrâncene majore de adâncime intermediară (Mw > 7) se bazează pe falierea
inversă, cu axa extensiilor (T) aproape verticală şi axa compresiilor (P) cvasi-orizontală, având
două direcții aproximative ale planelor de falie, și anume:
- orientarea NE – SV şi înclinat spre NV, iar axa P perpendiculară pe Arcul Carpatic;
- orientarea NV – SE, iar axa P paralelă cu arcul muntos.
Pe lângă mecanismele tectonice, care generează tensiunile din scoarță, trebuie analizat și
rolul secundar al unor factori externi în declanșarea seismelor.
Faptul că unele seisme au apărut în nopți cu Lună plină, poate fi explicat prin
amplitudinea maximă a mareelor terestre cauzate de acțiunea gravitațională conjugată a Lunii și
Soarelui asupra scoarței terestre.
Mai mult, crepusculul roșu din zori și amurg, într-un interval de timp în care s-a produs
un cutremur, poate fi explicat prin mareele atmosferice cu variații mari ale presiunii aerului, care
influențează fenomenele de refracție și dispersie ale radiațiilor solare.
Chiar și vremea poate influența declanșarea unui seism, prin distribuția temperaturii și
fenomenul dilatării termice. La cutremurul din 28.10.2018, produs în zona Vrancea,
temperaturile din sudul țării au fost mai mari decât cele din partea de nord, temperatura medie
din luna octombrie fiind peste valoarea multianuală de referință.
Undele seismice, produse de mișcările tectonice, pot fi detectate cu mijloace tehnice
introduse în puțuri forate la adâncime. După amplificare, semnalele electrice cu frecvențe mai
mici de 20 Hz pot fi trecute în domeniul acustic prin intermediul unor circuite electronice de
multiplicare a frecvenței.
Sistemul tehnic poate fi utilizat și pentru sondarea discontinuităților din scoarța terestră
cu unde produse artificial prin explozii controlate, metodă care permite configurarea unor
posibile focare seismice.

7. Proiect pentru dezvoltare durabilă

În proiectul dezvoltării durabile a omenirii, trebuie deplasat accentul pe protecţia
mediului înconjurător şi menţinerea echilibrelor ecologice în cadrul biosferei. Se impune o
abordare de tip noosferă(gr. noos = raţiune), astfel încât mediul de viaţă să fie asigurat atât
pentru generaţia actuală, cât şi pentru cele care urmează. Soluţia este sugerată de evoluţia vieţii
pe Terra, în care plantele dintr-o biocenoză se află la baza lanţurilor trofice, având în vedere
că substanţele organice produse prin fotosinteză asigură hrana pentru animale şi reprezintă

22
sursa principală de materie organică pentru sol.
Mai mult, trebuie menționat că plantele reprezintă și o sursă importantă de materie
primă pentru industrie și construcții, dar şi de combustibil – mai ales în mediul rural.
Prin procese industriale de esterificare a uleiurilor vegetale se poate obţine biodiesel,
o alternativă ecologică la motorină. Cu siguranţă, în perspectivă biocarburanţii vor înlocui
treptat combustibilii fosili ale căror rezerve se vor epuiza în acest secol.
În acest context, investiţiile trebuie orientatate pe soluţii tehnice novatoare care
asigură producţii mari de biomasă, cu consecinţe minime asupra degradării mediului ambiant.

Vă propun să reflectaţi la un proiect ecologic pentru reducerea concentraţiei de CO 2

din atmosferă, prin fixarea acestuia în sol sau în hidrosferă, cu consecinţe benefice pentru
intensificarea proceselor de fotosinteză din biosferă.
În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că procesul de fotosinteză este un proces chimic
complex la care participă un ansamblu de activatori chimici şi enzime. Reacţiile care au loc în
procesul de fotosinteză pot fi reprezentate schematic, astfel :
6CO2+6H2O → C6H12O6+6 O2
nC6H12O6 → [C6H10O5]n + nH2O
În etapa luminoasă, radiația solară din domeniile roşu-portocaliu şi albastru-violet ale
spectrului vizibil este absorbită de către clorofilă și transformată în energie chimică prin
intermediul pigmenţilor asimilatori din sistemul tilacoidal al cloroplastelor. Moleculele de
energie inferioară din gama cloroplastelor, NADP(nicotinamidă adenozină dinucleotidă fosfat)
şi ADP(adenozină difosfat), sunt transformate în molecule de energie superioară, ATP
(adenozină trifosfat) şi NADPH (nicotinamidă adenozină dinucleotidă fosfat). Spre deosebire de
NADP, molecula de NADPH are în plus un atom de hidrogen, căruia îi lipseşte un electron.
Un alt proces important este fotoliza apei, oxigenul rezultat fiind eliminat prin stomate în
atmosferă. Se poate afirma sugestiv că plantele reprezintă plămânul verde al Terrei.
În etapa de întuneric - care se desfășoară la nivelul stromei - energia stocată în ATP este
utilizată pentru asimilarea CO2 din aer în hidraţi de carbon(în special, glucoza).
Din monozaharide se obțin apoi polizaharide(amidon, celuloză), acizi organici, lipide.
Prin vasele liberiene, substanţele organice sintetizate în frunze ajung ca sevă elaborată la
ţesuturile din întreaga plantă, unde sunt depozitate sau utilizate pentru creștere.
Proprietăţile fizice şi chimice ale dioxidului de carbon pot fi utilizate eficient într-o
instalaţie subterană de hidroaerare a solului care asigură:
- reducerea concentraţiei de CO2 din atmosferă, prin dizolvare şi combinare cu apa din sol;
- îmbogăţirea solului în dioxid de carbon, dar mai ales în azot, element indispensabil creşterii
plantelor, aflat în aer în concentraţie de circa 78,09%;
- regenerarea progresivă a structurii şi texturii solului prin formarea coloizilor, activarea
microorganismelor şi a unor reacţii biochimice, procese cu rol benefic asupra principalelor
caracteristici ale solului – permeabilitate, capilaritate şi capacitate de retenţie a apei;
- intensificarea procesului de fotosinteză şi creşterea producţiei agricole pe terenul amenajat;
- producerea de biomasă pentru diverse ramuri ale economiei;
23
- cultivarea intensivă a plantelor cu conţinut bogat în uleiuri vegetale, pentru obţinerea
biocarburanţilor sintetici.
Pe lângă avantajele menționate, în condițiile instabilității atmosferice și schimbării
regimului pluviometric, rețeaua subterană de conducte este benefică pentru acumularea apei
rezultate din precipitații, având o capacitate mare de stocare, iar în cazul producerii unor
inundații, poate fi utilizată pentru evacuarea apei în exces.
În continuare, se prezintă două variante constructive pentru instalaţia subterană de
hidroaerare a solului, precum şi modul de funcţionare a acestora.

În primul exemplu, instalaţia de hidroaerare a solului se compune, în principal, din staţia

de pompare S1 şi reţelele de conducte R1, R2, pentru apă, respectiv aer. Staţia de pompare S1
este prevăzută cu pompe şi compresoare pentru circularea forţată a apei şi a aerului prin
reţelele de conducte R1 şi R2.
Reţeaua de conducte R1, îngropată în sol la adâncimea h1=1...2 m, este amplasată în
jgheaburile 3 umplute cu nisip 4, fiind alcătuită din conductele principale 1 pentru aducţiunea
apei, pe care sunt dispuse perpendicular, la distanţe de 20...40 m, conductele secundare 2
pentru distribuirea apei în sol.
Reţeaua subterană R2 pentru aer este dispusă sub reţeaua R1 la adâncimea h2 = 1,5...3m
faţă de suprafaţa solului, fiind formată din conductele principale de aducţiune 5, precum şi
conductele secundare 6 de distribuire în sol a aerului, care sunt acoperite cu stratul 7 de nisip.
Conductele secundare 2 şi 6 sunt confecţionate din materiale permeabile pentru fluide,
dar pot fi realizate şi din materiale impermeabile, caz în care sunt prevăzute cu orificii la partea
inferioară, având diametrul de 2...5 mm, fiind dispuse la intervale de 0,5...3m. Straturile de
nisip, în care se află reţelele de conducte R1 si R2 , au rolul de a uniformiza circulaţia fluidelor în
jurul acestora, dar şi de a împiedica înfundarea orificiilor practicate în conductele secundare.
Modul de funcţionare a instalaţiei de hidroaerare a solului constă în pomparea simultană
prin reţelele R1 şi R2 a apei, respectiv a aerului, la presiuni de 1,5...2,5 atm, în funcţie de
dimensiunile suprafeţei agricole amenajate. Aerul sub presiune împiedică infiltrarea apei în
adâncime, iar pânza de apă de deasupra constituie un obstacol în calea ascensiunii aerului spre

24
suprafaţa solului. Apa este dirijată în acest mod spre sistemul radicular al plantelor, frontul şi
viteza de propagare a apei fiind dependente de acţiunea forţelor de sucţiune, de capilaritate şi
de gravitaţie, la care se adaugă presiunea exercitată de aerul din porii solului.
În cel de-al doilea exemplu, prezentat în fig. 2, instalaţia de hidroaerare se compune
din staţia S2 de pompare a aerului în reţeaua subterană R3, care este formată din conductele
8, racordate prin tuburile 9 la rezervoarele 10 amplasate în stratul de nisip 11, permeabil
pentru circulaţia aerului şi a apei.
Conductele 8 pentru aer sunt îngropate în sol la adâncimea h3 = 1...2m, iar sub
acestea, la adâncimea h4 = 3...5m faţă de suprafaţa solului, se află rezervoarele 10, de forma
sferică, cilindrică sau paralelipipedică, având partea inferioară prevăzută cu orificii pentru a
permite schimbul de apă şi aer cu solul. Rezervoarele 10 au o capacitate de 3...8 m 3 şi sunt
distribuite regulat la distanţe de 20...40 m, în funcţie de structura şi textura solului, precum şi
de nivelul pânzei de apă freatică.
Instalaţia de hidroaerare prezentată anterior este eficientă în cazul în care nivelul pânzei
de apă freatică se află deasupra rezervoarelor 10 acoperite cu un strat permeabil de nisip. În
acest caz, rezervoarele 10 acumulează iniţial apa freatică, care este apoi evacuată prin pomparea
aerului la o presiune de 1,5...3 atm, suficient de mare pentru a dirija forţat apa spre rădăcinile
plantelor în perioadele de secetă. Această operaţie durează 1…3h şi se repetă zilnic la
intervale de timp de 4...12h în perioada de creştere intensivă a plantelor şi de formare a
seminţelor sau a fructelor.
Instalaţiile de hidroaerare a solului pot fi prevăzute, pe lângă aparatele de măsură şi
control, cu sisteme de reglare automată, pentru simplificarea exploatării acestora, prin trecerea în
regim automatizat de funcţionare.
Este uşor de imaginat aplicarea unor soluţii tehnice de aerare pentru creşterea
intensivă a plantelor şi a animalelor acvatice, prin amenajarea corespunzătoare a unor râuri,
fluvii, bazine, lacuri, bălţi, delte şi estuare, sau chiar a unor porţiuni din platforma
continentală a mărilor şi oceanelor. Pe lângă purificarea aerului creşte considerabil producţia
de biomasă, cu efecte benefice asupra piramidei trofice. Metoda se poate extinde chiar şi în zona
polară, prin introducerea aerului sub banchiza de gheaţă , deşi este mai dificil de aplicat având în
vedere condiţiile de mediu.

8. Hidrodiguri provizorii
Protecția la inundații a devenit o preocupare permanentă pentru politicieni și cercetători
în condițiile schimbării dinamicii atmosferei și a regimului precipitațiilor atât din cauze naturale,
cât și ca efecte ale unor activități umane cu consecințe negative la scară planetară, ca de
exemplu: poluarea mediului înconjurător, defrișări masive, afectarea echilibrelor ecologice ale
biosferei etc.
Se impune regândirea dezvoltării durabile a omenirii prin colaborare internațională,
cercetare aprofundată și acțiuni ferme, până nu va fi prea târziu.
În secolul trecut, soluția etalon pentru protecția provizorie împotriva inundațiilor se baza
pe construirea unor baraje din saci cu nisip, care implică eforturi mari și necesită mult timp,

25
uneori intervenția fiind tardivă.
Soluția tehnică novatoare de combatere prin hidrobaraje a inundațiilor a fost concepută de
către Tudor Paul Lucian, care a înregistrat la OSIM, în data de 16.04.1999, cererea de brevet cu
nr. 99-00428 cu titlul “Baraj provizoriu împotriva inundațiilor”.
Invenția elimină dezavantajele barajelor din saci cu nisip, prin aceea că hidrodigurile
modulare sunt realizate din subansamble prevăzute cu tuburi sau conducte impermeabile,
flexibile și ușoare, dispuse pe unul sau mai multe nivele, ușor de transportat și montat, care, după
fixare și umplere cu apă, asigură îndiguirea zonei protejate.
De exemplu, barierele mobile NoFloods, produse de Environment Solutions ApS, au
fost utilizate, la începutul anului 2014, pentru salvarea de la inundații a orașelor Dax și Mont de
Marsan din regiunea franceză Les Landes.
Hidrodigurile provizorii s-au dovedit ușor manevrabile și eficiente, nu numai în situații
reale de protecție împotriva inundațiilor, ci și în cadrul unor simulări, așa cum rezultă din
informațiile preluate de pe site-ul www.green-report.ro: Hidrobarajele, soluția optimă de
combatere a inundațiilor, au fost folosite pe râul Mureș în cadrul unei simulări de intervenție la
inundații care a avut loc marți în Târgu Mureș, informează un comunicat din partea
Administrației Naționale „Apele Române” (ANAR).
Specialiștii spun că hidrobarajele reprezintă o foarte bună variantă de combatere a inundațiilor
în timp real. Motivul este că acestea sunt folosite la supraînălțarea digurilor sau pentru
închiderea provizorie a unor breșe, până la începerea lucrărilor de refacere a infrastructurii de
apărare.
Hidrobarajele sunt niște tuburi de apă, cu înălțimi ce pot varia de la 0,5 metri, până la chiar 16
metri, care se pot plia perfect pe orice teren. De aceea, acestea sunt echipamente extrem de utile
în intervențiile la inundații. În plus, ele pot fi refolosite, spre deosebire de sacii cu nisip folosiți
la construcția „digurilor iepurești”.
Se dă în continuare un exemplu de realizare a invenției, în legătură cu figura 1, care
reprezintă o vedere laterală cu ruptură și o secțiune transversală pentru un subansamplu al
hidrodigului modular.

Subansamblul prototip se compune din tuburile flexibile (1), dispuse pe două nivele,
care sunt prevăzute la capete cu piesele de racordare (3), întreaga structură fiind acoperită
cu un înveliș (2) (de protecție și menținere în contact strâns în timpul funcționării), prelungit la
baza de susținere cu benzile laterale (6) pentru fixare pe sol.
Tuburile (1) , învelișul (2) și benzile (6) pot fi confecționate din cauciuc, mase plastice

26
sau alte materiale impermeabile, flexibile și ușoare.
Piesele (3) sunt de tip flanșă triunghiulară cu trei ștuțuri (5), având practicate orificiile (4)
pentru prindere cu șuruburi și piulițe, dar se pot utiliza și alte variante de asamblări demontabile,
ca de exemplu mufele sau racordurile olandeze.
Într-o altă variantă constructivă, tuburile (1) sunt fixate la distanțe de 2…4 m cu cleme
sau alte elemente de prindere, caz în care învelișul (2) poate fi eliminat.
În figura 2 este reprezentat un suport pentru hidrodiguri provizorii, format din piesele
articulate (7, 8, 10 și 11), la care se adaugă piesa de prindere (9), având locașuri pentru montarea
tuburilor sau conductelor. O soluție tehnică mai simplă pentru asamblarea hidrodigurilor
provizorii constă în elementul (12), reprezentat în figura 3, care este prevăzut cu locașuri
semicirculare succesive la partea superioară și partea inferioară.

Digurile provizorii sunt deosebit de utile pentru intervenții rapide de apărare la inundații,
mai ales, pe porțiunile unde există riscul ca digurile permanente să cedeze sub presiunea apei ,
atunci când cotele de atenție au fost depășite.
Apa poate fi nu numai stocată în tuburile 1, ci și evacuată cu ajutorul unor motopompe
de mare putere pentru ca nivelul acesteia în zona critică să fie menținut constant sau chiar să
scadă.
În anumite situații, pentru limitarea dezastrelor provocate de revărsarea apelor curgătoare
se preconizează o soluție alternativă de inundare controlată a unor zone cu o mai mică
importanță economică și socială.
Există diverse variante constructive pentru hidrodigurile modulare, de la simple saltele,
tuburi, conducte sau cuve (de tip semicilindru sau prismă cu profil triunghiular, dreptunghiular,
trapezoidal etc.) racordate între ele pentru umplere cu apă în timp util, la combinații ale acestora
asamblate pe unul, două sau mai multe nivele pentru sporirea stabilității și a gradului de
siguranță la solicitările mecanice ale apei.
Pentru simplificarea procesului de fabricaţie, părţile componente ale unui hidrobaraj sunt
standardizate, însă forma, dimensiunile și configuraţiile de hidromodule se adaptează după
necesităţi pe măsura construirii digului, nu numai în funcţie de importanţa şi lungimea sectorului
care trebuie protejat, ci şi de nivelul, debitul, forţa şi durata de acţiune a apei.

27
 9. Sistem anticaniculă
Sistemul anticaniculă asigură macroclimatizarea spaţiilor exterioare în perioada unor
posibile anotimpuri de vară extrem de calde şi uscate, prin îmbunătăţirea indicelui de confort
termic, purificarea şi împrospătarea aerului pe o rază de acţiune de ordinul zecilor sau chiar a
sutelor de metri , în funcţie de înălţimea la care este amplasat dispozitivul centrifugal de
pulverizare.
Sistemul tehnic prototip se compune, în principal, din două componente: subansamblul
pentru punerea sub presiune şi circulare a apei, la care se adaugă componenta de pulverizare în
picături foarte fine, cu diametrul sub 1mm, comparabile cu cele ale particulelor de ceaţă.

Dispozitivul centrifugal de pulverizare se compune din piesa 1 cu pereţi dubli,

tronconică, semisferică sau chiar de forma unei reţele de tuburi pe care sunt dispuse duzele 2,
dispuse regulat pe suprafaţa exterioară. Motorul electric M pune în mişcare de rotaţie
dispozitivul centrifugal de pulverizare la turaţii mai mari de 500 rot/min, prin intermediul
angrenajului conic 3 cu roţi dinţate. Cuplajul mobil 4 asigură legătura dispozitivului centrifugal
de pulverizare cu conducta 5, pe care este montată pompa P pentru alimentarea cu apă din
rezervorul 7, la presiuni mai mari de 1...2 atm.
De menţionat că, rezervorul 7 şi pompa P pot să lipsească, dacă staţia de pompare a apei
asigură presiunea necesară pentru funcţionarea optimă a dispozitivului centrifugal de pulverizare.
Duzele 2 pot fi de tipul celor existente în comerţ.
Pentru exemplificare, se prezintă în fig.2 o variantă constructivă pentru o duză de
pulverizare, alcătuită din piesele 8 şi 9, asamblate pe ştuţul 11, prevăzut la capăt cu filet.

28
 Referitor la forma geometrică, piesa 8 are o parte tronconică şi una cilindrică, iar piesa
interioară 9 are o parte tronconică şi două părţi cilindrice, partea intermediară, de diametru mai
mic, are practicate orificiile 13, pentru comunicare cu canalul central. Extremitatea tronconică a
piesei 9 este prevăzută cu canalele 14, dispuse înclinat faţă de axa longitudinală, care, în timpul
circulaţiei sub presiune a apei, produce o mişcare turbionară a acesteia în spaţiul delimitat de
părţile tronconice ale pieselor 8 şi 9, pentru evacuarea în exterior prin orificiul 12 sub formă de
picături fine.
Pulverizarea avansată a apei este asigurată de forţele centrifuge şi curenţii de aer care
apar în timpul mişcării de rotaţie. Curenţii de aer pot fi intensificaţi prin ataşarea unor pale la
dispozitivul centrifugal de pulverizare, însă creşte cuplul rezistent. Picăturile mari au traiectorii
de tipul parabolelor balistice, iar la particulele fine apare mişcarea browniană.
Pentru presiune şi temperatură date, numai picăturile de rază egală cu valoarea critică se
află în echilibru termodinamic cu vaporii saturanţi. Picăturile mai mari au tendinţa să crească, iar
cele de rază mai mică decât raza critică se micşorează prin vaporizare ( Acad. Şerban Ţiţeica,
Termodinamică).
Eficienţa sistemului anticaniculă este cu atât mai bună, cu cât dispozitivul centrifugal de
pulverizare este dispus la o înălţime mai mare faţă de nivelul solului, fie pe clădiri înalte, fie pe
o structură-suport proprie.
Prin pulverizarea apei din avioane sau elicoptere, raza de acţiune a dispozitivului
centrifugal poate ajunge la valori de ordinul sutelor de metri. Picăturile fine de apă formate la
înălţime, absorb, prin vaporizare, căldura din mediul ambiant şi împrospătează atmosfera locală.
Căldura latentă de vaporizare a apei este destul de mare, λv =23∙105 J/kg.
Datorită densităţii mai mari, aerul rece, saturat cu vapori de apă, coboară la nivelul
solului, unde înlocuieşte aerul încins şi uscat, cu consecinţe favorabile asupra indicelui de
confort termic. Pe de altă parte, curenţii de aer din jurul clădirilor înalte contribuie la atenuarea
efectelor caniculei.
Modul de utilizare a sistemului anticaniculă se poate simplifica cu ajutorul unor mijloace
tehnice, prin trecerea în regim automatizat de funcţionare.
La evaluarea proiectului, nu trebuie neglijat impactul estetic al dispersiei luminii,
materializat prin aura curcubeului, precum şi aspectele deosebite obţinute prin design, jocuri de
lumini, sunete etc.
Dispozitivul centrifugal de pulverizare poate fi utilizat şi în agricultură pentru
administrarea la culturi, în perioada de vegetaţie, a unor substanţe lichide – îngrăşăminte,
biostimulatori, insecticide, fungicizi etc.
Proiectul se înscrie perfect în concepţia actuală de prevenire a degradării mediului
înconjurător şi de protecţie a sănătăţii populaţiei. O reţea de sisteme anticaniculă este benefică în
condiţiile încălzirii globale a Terrei, mai ales pentru marile aglomerări urbane.

29
 Bibliografie
1. Ivan M., Crustal thickness in Vrancea area, Romania from S to P converted waves,
J. Seismol, 2011
2. Lucian Tudor, Aparat pentru stropit, Brevet de invenție RO 117136, 1997
3. Nicolae Bodnariuc, Biologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979
4. Ștefan Airinei, Pământul ca planetă, Editura Albatros, 1982
5. Vasile Tudor, Alma Lux, Editura Agora, Călăraşi, 2001
6. Vasile Tudor, Instalaţie pentru hidroaerarea solului, Brevet de invenţie, RO 119059, 1993
7. CBI nr. 99-00428, Baraj provizoriu împotriva inundațiilor, OSIM, 1999

30