Reportajul fotografic
Fotografia şi textul se completează
Fotoreportajul – muncă de echipă
Tipuri de fotoreportaje
Tipuri de imagini în fotoreportaje
Cum sugerăm mişcarea
Artificii dovezi ale mişcării
Mijloacele de simbolizare a mişcării
Reguli ale compoziţiei dinamice
Principiile de bază se aplică oricărei opere de artă.
Subiecte şi idei de fotoreportaje
Metode de abordare a idelor de fotoreportaje:
Componentele fotoreportajulu
Fotografia de copertă
Diverse
1
Reportajul fotografic
Ca şi un jurnalist de presă scrisă sau audiovizuală, fotoreporterul are de
îndeplinit o sarcină extrem de precisă: culegerea inormaţiilor. Iar dacă un reporter o
surprinde pe hîrtie, iar un cameraman pe casetă video, fotograful de presă trebuie să
capteze pe peliculă informaţii pentru publicul său.
Mai mult de toate, fotografia de presă nu este un mijloc de exprimare a unor
sentimente sau emoţii, ci un instrument de informare. Dacă ilutraţia de artă trezeşte
anumite sentimente în sufletul privitorului, iar afişul publicitar încearcă să îl şocheze
sau să îl determine să cumpere un produs, instantaneele de presă trebuie întîi să
informeze şi abia apoi să şocheze sau ă trezească sentimente.
2
Fotoreporterul. Este fără îndoială factorul numărul unu. El realizează, în fapt,
fotografiile şi este răspunzător de calitatea, continuitatea şi coerenţa lor. În plus, de
multe ori, ideea reportajului foto vine chiar din partea fotografului.
Tipuri de fotoreportaje
Fotoreportajele se pot prezenta sub diverse forme, depinzînd de tot felul de
factori: însemnătatea şi complextitatea subiectului (Gala Hagi, victoriile echipei
naţionale, prăbuşirea avionului la Baloteşti sau ziua alegerilor generale se pot bucura
de spaţii largi nu numai cu text ci şi cu reportaje foto detaliate), caracterul şi tipul
revistei (fotografia abundă în lunare, în timp ce anumite cotidiane – vezi Adevărul,
sînt moderate cu partea foto), spaţiul disponibil.
3
Un alt criteriu de clasificare a reportajelor fotografice este felul în care acestea
iau naştere. Dacă în cazul ştirilor avem evenimente previzibile şi accidente, în cazul
fotoreportajelor vorbim despre reportaj întîmplător, anticipat şi planiicat.
Aparatul rămîne în acelaşi loc. Este tipul cel mai simplu de fotoreportaj, de
fapt este mai mult o secvenţă de imagini. Dacă fotograful, în loc să lucreze cu un
aparat de fotografiat ar folosi o cameră video şi ar mări apoi unele cadre, el ar produce
exact acest fel de fotoreportaj. Este foarte adecvat pentru descrierea unor întîmplări ce
se desfăşoară în timp: un interviu sau o convorbire (gesturi şi expresii diferite) – vezi
cadrele alb-negru de la interviul lunii din Playboy, o scenă de stradă, un copil care se
joacă sau creşterea unei plante. De multe ori, ziarele prezintă astfel de fotoreportaje de
la meciurile de fotbal. Dau un efect de film, de cotinuitate firească. Coerenţa
imaginilor rezultă din faptul că fundalul este mereu acelaşi, deoarece aparatul rămîne
întotdeauna pe acelaşi loc. Continuitatea se exprimă prin schimbarea treptată, în timp,
a subiectului sau experimentului descris.
Aparatul îşi schimbă poziţia, subiectul rămîne pe loc. Dacă tipul de reportaj
de mai înainte îi dădea fotografului posibilitatea să descrie schimbări simple în timp,
acest tip este cel mai potrivit pentru a descrie schimbări în aspectele spaţiale ale
subiectului. Exemple tipice sînt fotoreportaje despre case moderne din revistele de
arhitectură şi nu numai. Subiectul – casa, este imobil. Pentru a-l descrie sub diferitele
aspecte spaţiale, fotograful se deplasează în jurul subiectului prezentîndu-l din diferite
unghiuri, în relaţie cu clădirile învecinate şi cu peisajul în care este situat. La fel şi în
interior. Coerenţa se menţine prin faptul că subiectul secvenţei de imagini rămîne
acelaşi. Continuitatea se exprimă prin înaintarea aparatului în spaţiu.
Atît aparatul cît şi subiectul îşi schimbă poziţiile, deşi subiectul tuturor
imaginilor rămîne acelaşi. Exemple tipice de acest fel de fotoreportaje sînt relatările
4
despre personalităţi şi editorialele foto de modă. Coerenţa rezultă din faptul că în toate
imaginile subiectul este acelaşi. Continuitatea este exprimată prin schimbări în timp şi
spaţiu.
Poziţii diferite ale aparatului şi subiecte diferite totuşi înrudite. Este cel
mai dificil tip de fotoreportaj. Tratează subiecte şi situaţii diferite, toate fiind însă
axate pe aceeaşi idee centrală. Este mai mult un eseu fotografic. Coerenţa şi
continuitatea se exprimă prin dezvoltarea unei teme al cărei subiect poate să aibă o
extindere şi o complexitate variabile, de la descrierea unei şcoli la aceea a unei mari
industrii sau a unei ţări întregi.
5
în mişcare, trebuie găsim mijloace capabile să exprime o astfel de mişcare, într-o
formă simbolică.
Se vorbeşte adesea de o aşa-numită despre oprire sau "îngheţare" a mişcării. În
acest caz, toate elementele fotografiei sînt extrem de clare. De exemplu, dorind să
arăţi o maşină deplasîndu-se cu o viteză uluitoare, eşti tenat să încerci să prezinţi toate
elementele imaginii foarte clar. Imaginea este practic “îngheţată”, dar impresia de
mişcare, pe care ar trebui să o sugereze, nu reiese de nicăieri. Maşina pare că stă pe
loc.
1. Să se arate subiectul cît mai clar posibil. Este normal să se aleagă această
abordare atunci cînd mişcarea subiectului nu are o însemnătate specială sau dacă era
reiese de la sine (de exemplu, un cal peste un obstacol). Prin urmare, mişcarea nu
trebuie să fie accentuată în fotografie. Într-un astfel de caz, este normal să se ceară o
redare clară care să prezinte cît mai multe detalii.
Chiar şi în ceea ce priveşte mişcarea, există mai multe grade diferite de viteză.
1. Mişcare înceată. Este atît de lentă, încît subiectul care se mişcă poate să fie
văzut clar şi în amănunţime. Subiecte tipice de mişcare înceată sînt: oamenii în
mişcare, copacii clătinîndu-se în vînt, apa curgătoare, valurile care se sparg, o barcă
cu pînze în mişcare. Practic, obiectul în mişcare se poate vedea tot atît de clar ca şi
cum ar sta pe loc.
2. Mişcare rapidă. Subiectul se mişcă prea repede pentru a fi văzut clar, astfel
că el apare mai mult sau mai puţin estompat. Chiar dacă se mai recunosc trăsăturile
caracteristice ale subiectului, nu putem observa amănuntele, deoarece viteza este
dincolo de puterea de percepere a ochiului. Subiecte tipice de mişcare rapidă sînt:
atleţii în mişcare rapidă, animalele în goană, automobilele în viteză văzute de aproape,
un tren rapid care trece pe lîngă noi la o barieră.
3. Mişcare ultra-rapidă. Subiectul se mişcă cu o asemenea viteză, încît
devine aproape sau cu totul invizibil pentru ochi. Subiecte tipice sînt, printre altele,
aripile unei păsări colibri care planează, o elice care se învîrteşte repede, un jet de apă
sau un glonţ.
6
Subiecte care apar altfel cînd sînt în mişcare, decît atunci cînd sînt în repaos.
Deoarece mişcarea devine vizibilă prin schimbări în aspectul subiectului, nu este
neapărat necesar ca ea să fie exprimată într-o formă simbolică. Subiecte tipice de acest
fel sînt oamenii şi animalele (o persoană cu un picior ridicat de pe pămînt, este
evident că merge, că este în mişcare).
Subiecte care apar neschimbate fie că sînt în mişcare, fie că sînt în repaos. În
acest caz este imposibil de spus, privind doar fotografia, dacă subiectul este sau nu în
mişcare. Prin urmare, dacă mişcarea trebuie fie indicată, devine necesară o tratare
simbolică. Subiecte tipice pentru această categorie sînt: automobilele, vapoarele,
roţile, paletele de elice.
7
- pentru a prezenta un obiect care se deplasează cu o viteză ultra-rapidă (un
proiectil pe traiectorie), însă aici este nevoie de aparate mai sofisticate.
Cum procedăm?
Desigur, nu este uşor să surprinzi astfel de fotografii, deşi procedeul este în
esenţă simplu: foloseşti aparatul ca pe o puşcă, îndreptîndu-l spre subiectul în
mişcare, urmărindu-l de-a lungul traseului şi expunînd în timp ce aparatul este în
mişcare. Astfel, imaginea subiectului în mişcare apare clară şi aceea a fondalului
imobil apare estompată. Aceeaşi impresie de viteză apare atunci cînd relaţiile sînt
inversate (subiect estompat şi fundalul clar). În primul caz există avantajul în plus că
însuşi subiectul în mişcare apare clar şi poate fi văzut cu toate amănuntele lui.
Condiţiile pot fi inversate în cazul în care fotograful şi aparatul sînt în
mişcare, în timp ce subiectul fotografiei stă pe loc. Un exemplu bun ar fi încercarea
de a înregistra impresiile unei persoane care conduce o maşină în viteză mare.
Serii de fotografii. Expunerile multiple constituie una dintre cele mai bune
metode care se pot folosi pentru a ilustra mişcarea, însă, din nefericiere, aplicarea în
practică a acestei metode are anumite îngrădiri. Totuşi, în loc să se reprezinte diferite
faze ale mişcării într-o singură fotografie, adesea este posibil ca aceste faze să fie
arătate sub forma unei serii de fotografii individuale, luate la intervale mai lungi sau
mai scurte, durata acestora fiind determinată de viteza mişcării.
Exemple: gesturile şi expresiile diferite ale unui vorbitor (exemplul interviului
lunii din Playboy), diferitele aspecte ale unui peisaj care se modifică după anotimp.
8
Compoziţia dinamică este opusul compoziţiei statice. O compoziţie statică
sugerează calm şi linişte, fiindcă părţile componente ale imaginii sînt organizate într-
un desen odihnitor, bazat în mod predominant pe linii orizontale şi verticale, linii care
sugerează soliditate şi echilibru static. O compoziţie dinamică se bazează în special pe
linii diagonale (oblice) şi tipare care sugerează mişcare şi acţiune. Obiecte aranjate pe
planuri oblice par să se afle într-un pericol iminent de a aluneca în jos, de a fi puse în
mişcare. Prin urmare, plasînd imaginea subiectului în mişcare de-a lungul uneia din
diagonalele cadrului, se poate amplifica senzaţia de mişcare.
Adesea această senzaţie de mişcare mai poate încă să fie amplificată, plasîng
imaginea subiectului în mişcare nu numai de-a lungul uneia dintre diagonale, dar şi
foarte aproape de unul din colţurile cadrului.
Atenţie! Simetria are tendinţa să facă plictisitoare o fotografie plină de
dinamism. Simetria sugerează echilibru şi repaus. În contrast, asiemtria indică o stare
de echilibrui deranjat: nelinişte, mişcare, acţiune.
Cîteodată este suficientă doar o înclinare în cadru a subiectului în mişcare
Pentru mulţi fotografi şi în special pentru majoritatea începătorilor, compoziţia
reprezintă o noţiune magică, care ar conţine cheia succesului în fotografie. Este bine
de spus că regulile unei compoziţii nu sînt stricte, sînt doar orientative. Oricînd te poţi
abate de la ele dacă asta te ajută să realizezi un clişeu bun. Respecarea lor cu stricteţe
poate duce la imagini şablon.
Ochiul privitorului, fără să ţină seama de linii directoare şi suprafeţe de
confuzie, se fixează de îndată asupra centrului de interes din fotografie. Regulile
indică doar cîteva din modalităţile de a atrage atenţia asupra subiectului. Numai dacă
nu există vreun centru de interes în fotografie, dacă fotografia este dezorganizată şi
lipsită de interes, ochiul rătăceşte la întîmplare pe suprafaţa ei, dar chiar şi atunci, fără
să dea o prea mare atenţie acelor reguli de care se presupune că este condus.
9
De multe ori ceea ce se cataloghează drept greşeli pot fi, paradoxal, mijloacele
prin care se poate scoate ceva în evidenţă. Bineînţeles, se recurge la ele atunci cînd
este cazul. În mod normal sînt de evitat - subiect plasat fie exact în mijlocul imaginii,
fie înghesuit într-unul din colţuri; orizontul împarte imaginea în două părţi egale;
cerul este complet alb sau nu există nori într-un cer albastru; contrastul prea puternic,
sau prea slab; umbră complet neagră sau lipsită de detalii; lumini înconjurate de halo-
uri etc.
Una dintre calităţile cele mai însemnate ale unui fotoreportaj este adaptarea la
specificul publicaţiei: o revistă de arhitectură nu este interesată de un reportaj de
modă. Contează şi modul de abordare: un reportaj de modă poate fi conceput punînd
accentul fie pe actualitate, pe rafinament, pe sex-appeal, fie pe aspecte practice, cum
ar fi preţul redus şi durabilitatea – iar reportajul poate să fie realizat fie într-un stil
documentar, fie cu multă fantezie şi într-un mod creator.
De cele mai multe ori, subiectele pornesc de la redactori care, la rîndul lor, au
ca punct de plecare agenda evenimentelor şi a punctelor de interes ale zilei.
Ca şi un reporter, fotograful de presă trebuie să ia în calcul mai mulţi factori înainte de
realizarea unui fotoreportaj:
10
anumită comunitate unui reportaj chiar despre acea comunitate; un reportaj despre o
anumită persoană unui reportaj despre toată familia.
Componentele fotoreportajului
Începutul şi sfîrşitul. Cea mai importantă fotografie din oricare reportaj este
aceea cu care se deschide reportajul: fotografia de fond (termen similar cu ”articol de
fond”). Această fotografie are o funcţie dublă: ea trebuie să atragă atenţia cititorului şi
să-l facă să dorească să ştie mai multe despre subiectul pe care îl reprezintă. Pentru
aceasta, ea trebuie să aibă putere de atracţie. Dar, mai mult, ea trebuie să conţină
esenţa întregului fotoreportaj şi să-i arate cititorului la ce să se aştepte. De aceea, ea
trebuie să aibă conţinut şi înţeles. Pot fi mai multe astfel de clişee pe parcursul
reportajului. Ultima fotografie este aproape tot atît de importantă ca şi prima. Însă, în
11
timp ce prima trebuie să fie faptică şi informativă, ultima este adesea concluzivă şi de
atmosferă.
Fotografia de copertă
- Trebuie să aibă caracter de afiş, să fie simple şi destul de curajoase în desen
ca să aibă efect de la distanţă. Redarea trebuie să fie puternică din punct de vedere
grafic pentru a face notă aparte faţă de celelalte reviste expuse la chioşcurile de ziare.
- Fondul trebuie să fie neutru ca ton şi desen.
- în ceea ce priveşte revistele care nu sînt de specialitate, subiectele cel mai des
întrebuinţate pe copertă sînt oameni; fie că planul apropiat al unei feţe este de
preferat corpului întreg; că fotografia unei singure persoane e de preferat unui
grup. În ceea ce priveşte revistele tehnice sau cele de specialitate pe anumite
domenii, planurile apropiate au, în general, şanse mai mari de a deveni coperte
decît fotografii care arată prea multe.
Diverse
Fotografii din secolul al XIX lea se foloseau de o varietate de materiale si procese
fotografice; orice, de la miere la uraniu si-au gasit locul intr-o metoda sau alta. In
unele cazuri este imposibil de spus, chiar si in urma unor analize stiintifice, ce fel de
substante si in ce cantitati si ce fel de metode erau folosite pentru a se obtine un
anume rezultat. La inceputurile fotografiei, cei mai multi dintre fotografi se incadrau
– prin metodele folosite – intr-una din categoriile de mai jos.
Albumen este unul ditnre cele mai populare pozitive fotografice in secolul al
XIX lea. Fotografiile rezultate aveau o suprafata usor luciasa. Bucatile de hirtie erau
intii acoperite cu albus de ou si sare si apoi cufundate in nitrat de argint pentru a
deveni sensibile la lumina. Imaginea era creata prin reproducera negativului la lumina
soarelui. Imaginea finala era fixata, spalata si, de cele mai multe ori, se lasa intr-un
ton de auriu. Procedeul a fost inventat de francezul Louis Desire Blanquart-Evrard in
1850.
12
emulsia sensibila la lumina era procesata cu ajutorul unui pozitiv transparent. Atunci
cind este privita, lumina trece prin emulsie si este filtrata prin granulele minuscule
pentru a rezulta culoarea potrivita. Mozaicul de puncte fosforescente rezultat pe sticla
da autocrom-ului aspectul unor picturi de foarte mare acuratete.
13
expunea la soare. Desi Talbot a folosit hirtia pentru ilustratie fotografica in aparatul de
fotografiat, astfel creind negativele in 1835—expunerea in aparat dura ore intregi.
Copiile de platina sint printre cele mai frumoase dintre fotografii. Imaginea
este permanenta. Aceste copii ofera o gama variata de tonuri de gri, iar imaginea este
fixata in fibrele hirtiei, in loc de o emulsie de pe suprafata hirtiei. Suprafata copiilor
de platina nu au stralucire naturala. Datorita faptului ca imaginea finisata este facuta
din platina metalica, care este foarte stabila, la aceste fotografii nu exista riscul
pierderii conturului. Tonuriel sunt, in general, argintii spre negru, dar se pot obtine si
tonuri calde de maro.
14
sa fie finisata inainte ca substantele chimice de pe placuta sa se fi uscat – de aici si
numele procedeului. Dupa developare si fixare, negativul poate fi reprodus pe orice
material.
15
Bibliografie:
Fotograful creator - Andreas Feininger
Le photo journalisme – lucrare comună realizată de Paul Almasy, Francis David,
Claude Garnier, Cecile Kattnig, Frederic Lambert, Michel Maliarevsky, Philippe
Mapetit, Denis Polf, Michel Puech, Denis Vicherat
Pasiunea mea, fotografia – Ing. Dumitru Codăuş
Abordarea fotografiei – Gabriel Bauret
Reţeaua Internet
16