Alexandru Macedonski – „Noapte de decemvrie”

Niveluri multiple deinterpretare

Prof. Steliana Mihaela LAMBRU

Colegiul Național Militar „Dimitrie Cantemir”

1. Lectura înţelegere. Cu 11 ani înainte, ian 1890, Macedonski publicase,

în ziarul „Românul”, un poem în proză, intitulat „Meka şi Meka”, în care
valorifica o legendă orientală, spaţiu natural şi spiritual mult îndrăgit şi de poeţii
romantici şi de parnasieni şi de simbolişti. „Meka şi Meka” conţine o parabolă,
dictată de inspiraţia cu limbă de foc, într-o noapte de decembrie, cu ger şi
zăpadă, unui poet sărac, şi în dezacord cu lumea guvernată de vanitate şi aur.
Un prinţ arab, Ali-ben-Mahomed-ben Hasan, primeşte cu limbă de moarte, de la
tatăl său, îndemnul de a nu se abate niciodată de la calea dreaptă. Acest
principiu etic, lăsat moştenire odată cu o imensă avere, este respectat cu
sfinţenie de tânărul prinţ. De ce acesta este un principiu etic?Plecat în
pelerinaj la Meka, cetatea sfântă a musulmanilor, prinţul îşi alcătuieşte un
convoi strălucit şi îndestulat, din servitori, cămile, cai şi provizii cu care urma să
străbată drumul drept peste imensa pustie arabă. Tot spre Meka porneşte şi
cerşetorul Pocitan-ben-Pehlivan, care preferă calea ocolită şi singuratică.
Convoiul prinţului piere în deşert, iar Ali are viziunea înşelătoare a cetăţii, ca
într-o fata morgana, şi i se pare, înainte de a muri, că drumeţul pocit pătrunde
prin poarta strălucită a Mekăi pământeşti, pe când el trece pragul Mekăi cereşti.
Revenind asupra subiectului şi decantând materia parabolei poetul dă noi
înţelesuri simbolice celei mai valoroase dintre „Nopţile” sale.

2.Filiaţiile de natură etică

Când scrie Noapte de decemvrie, poetul avea o bogată experienţă artistică şi îşi
privea cu luciditate trecutul bântuit de tot felul de inimiciţii literare pentru a se
considera un poet blestemat, nedreptăţit de o societate ale cărei forme şi
rânduieli nu le putea tolera. De aceea poemul trebuie înţeles ca unul în care, de
pe poziţii ferme, Macedonski îşi consideră şi îşi fixează condiţia:să treacă prin
viaţă demn, luând pieptiş piedicile, încrezător în steaua lui de mare poet care nu
face concesii de niciun fel, în primul rând de natură artistică, mereu cu ochii pe
idealul său artistic intangibil.

3. Teme:geniu, creaţia, timpul

Poemul propune o dublă temă, estetică şi morală: cea a condiţiei precare a
artistului, într-o lume nefavorabilă lui sau chiar ostilă actului său creator,
temă prin care Macedonski şi-a prefigurat experienţa sa individuală ca
scriitor neînţeles şi neacceptat adesea în epocă, alături de problemele
modului de atingere a unui ţel propus, fie pe calea dreaptă, fie pe una
ocolită.
Temele sunt susţinute de motive romantice specifice: al nopţii, al visului
nocturn, al întrupării, al decorului natural.
Titlul este de sorginte romantică, nu simbolistă, pentru că sugestia i-a venit
autorului de la Alfred de Musset şi de la Edward Young
Tematic şi structural poemul se apropie de la M Eminescu –
Scrisori, deoarece asociază meditaţiei lirice satira necruţătoare la adresa
societăţii contemporane poetului. Spre deosebire de Eminescu, care îşi
exprima dezgustul şi scepticismul în raport cu racilele sociale, fiind marcat
de o melancolie cu accente pesimiste, Macedonski a fost un revoltat activ şi
un temperament vitalist. El nu şi-a pierdut nici entuziasmul nici încrederea
în triumful binelui şi în forţa tămăduitoare a artei, în ciuda eşecurilor sale
repetate.

4. Structura poemului se organizează pe trei secvenţe principale, sau pe două

părţi legate între ele prin motivul inspiraţiei poetice:
- imaginea creatorului înfăţişat în context social la modul simbolic
( versurile 1-28)
- motivul inspiraţiei, în care poetului i se asociază, în plan simbolic,
imaginea emirului. În partea a doua, poetul îşi caută condiţia lui de artist în
flacăra vie a inspiraţiei. Pentru aceasta este nevoie de mortificarea elementului
material. Şi de dislocarea lui integrală de elementul spiritual. Astfel, se
realizează saltul din cotidian în fantastic, din material în spiritual, dintr-o
realitate într-alta, transfigurată artistic, închipuită de energia sufletească a
poetului. ( versurile 29-39)
- drumul emirului prin deşert şi efortul depus pentru atingerea idealului
absolut, motiv ce coincide cu truda poetului de a-şi găsi inspiraţia creatoare-
este momentul cel mai amplu din poem. ( versurile 40-227) Partea a treia a
poemului dobândeşte o mai pronunţată tentă epică, dar şi cu elemente dramatice
în planul trăirilor lirice. Un şir de momente înfăţişează succesiv pe bogatul emir
în diferitele ipostaze ale evoluţiei sale simbolice:
Etape:
A) - mirajul cetăţii Meka devine pentru prinţ o adevărată obsesie;
B) - despărţindu-se de” rozul Bagdad”, emirul întâlneşte pe drumeţul
pocit, de care apoi se desparte, fiecare urmându-şi drumul său simbolic;(115-
128)
C) - prinţul din Bagdad străbate drumul drept peste întinsurile fără sfârșit
ale deşertului, lăsându-şi în arşiţa deşertului strălucita-i caravană şi ajungând el
însuşi la capătul puterilor;
D) - din amorţeala disperării îl scoate viziunea înşelătoare a Mekăi;
E) - în timp ce frumoasa lui Meka rămâne nălucă pe zarea pustiei, emirul
vede cum drumeţul zdrenţăros intră în cetatea sfântă;
F) - „şi moare emirul sub jarul pustiei”
Semnificaţia finalului.
5) elemente romantice:
- tema poemului este de factură romantică: condiţia omului de geniu:
expusă parabolic, printr-o poveste despre nefericirea fiinţei sfâşiate de
ideal; emirul este replica simbolică a poetului trăznit de soartă, din prima parte
a poemului, şi care întruchipează tot o obsesie romantică: anume că orice act de
creaţie implică suferinţa şi este rodul înspiraţiei
- trecerea de la existenţa reală a poetului nefericit şi osândit la o existenţă
mizeră la spaţiul purificat al imaginaţiei este realizată tot printr-un procedeu
romantic: revelaţia poetică, înlţătoare, capabilă să îndumnezeiască fiinţa;
inspiraţia artistului este potenţată de puterea hipnotică a focului, asociat cu un
arhaghel de aur, imagine completată de alte două simboluri romantice: luna şi
noaptea
Tot de factură romantică:- aspiraţia mistuitoare a emirului care
generează acelaşi sentiment de patimă demonică prin care sunt definite trăirile
oricărui personaj romantic
- antitezele multiple

6.) Elemente simboliste:

- Primul teoreticien al simbolismului, din cultura noastră, Macedonski a
dezbătut în studiile sale ideea că poezia trebuie să fie ca şi muzica, penetrantă şi
seducătoare, ceea ce se poate realiza prin sonorităţi melodice delicate, prin
inovaţii prozodice. În acest poem, muzicalitatea insolită a textului este conferită
în special de repetiţia obsesivă şi de reluările secvenţelor cheie, de crearea
refrenelor. T. Vianu, în Studiul introductiv la vol Alexandru Macedonski,
consideră că, cel mai frecvent printre procedeele muzicale ale lui Macedonski
este refrenul. Refrenul domină întreaga poetică a lui Macedonski. În tehnica
refrenului se declară caracterul magic al poeziilor lui sale, virtutea lor
înfăşurătoare şi obsedantă. Repetarea primului vers la sfârşitul strofei de patru
este un mijloc de nenumărate ori folosit de poet. Alteori sistemul refrenelor este
mai complex, armonia muzicală mai amplă şi mai bogată. În Noaptea de
decemvrie multiplele împletiri ale refrenurilor sale îi dau caracterul unei
adevărate bucăţi simfonice.
- imaginile sinestezice: pentru simbolişti, sugestia trebuie creată prin
imgini variate ( auditive, vizuale, olfactive) capabile să deştepte toate simţurile
cititorului şi să conducă spre o singură imagine; acest procedeu, inaugurat în
poezia română de Macedonski, poartă numele de sinestezie artistică
( corespondenţa simţurilor)
În Noaptea de decemvrie, imaginea Bagdadului este construită pe acest
procedeu simbolist: Bagdadul! Cer galben şi roz ce palpită,/ Rai de-aripi de
vise, şi rai de grădini(58-63)
Însemne ale vieţii fericite şi ale luminii, cele două culori, galbenul şi
rozul, care domină cetatea sunt simboluri ale efemerităţii; de aceea poetul le
aşază în diverse contexte pentru a crea ideea unei stări de beatitudine
uniformă care stimulează instinctele, dar plictiseşte mintea şi devine
însuficientă pentru cel însetat de absolut. Imaginea vizuală „ petale de roze
plutesc”, sugestia tactilă „ mătasea-nflorită”, numeroasele imagini auditive şi
olfactive precum şi sublima emoţie a cetăţii converg spre imaginea sintetică
„rozul Bagdad”, adică spaţiul fericirii trecătoare şi al trăirilor superficiale,
a cărui emblemă este „roza idilă”.
- Portretul grotesc, realizat prin imagini frapante şi armonioase în
acelaţi timp, ţine de tehnica poeziei simboliste. El reuneşte sensurile
descompunerii fizice cu cele ale alterării morale, prin sugestiile morţii şi ale
bolii, în manieră baudelairiană. Enumeraţia sintetizatoare, cu funcţie de refren,
atenuează efectele groteşti şi conferă armonie unor imagini dezagrabile, ceea ce
anunţă timid estetica urâtului, adoptată de simbolişti.

7. Poem simbolic/ dramă a existenţei superioare, dramă a geniului

Universul platonician este, ca şi cel pitagoreic, rezultatul unui calcul

matematic. Ca geometru, Demiurgul lui Platon dăruieşte trupului lumii forma
sferică, pentru că sfera este figura perfectă, şi cea mai deplin asemănătoare siesi.
Cum imperativul creaţiei este perfecţiunea şi cum perfect este doar intelectul,
trupul sferic al lumii trebuie să fie viu şi înzestrat cu inteligenţă divină.
Cosmosul este aşadar operă imensă fiinţă vie şi raţională, animată şi mişcată
de Sufletul Lumii. În acest cosmos, fiinţa umană nu se poate simţi străină,
pentru că ea se ştie consubstanţială cu marea fiinţă a Lumii. Chiar dacă fiinţa
umană, în ipostaza geniului, trăieşte sentimentul romantic al exilului pe
pământ, ea are asigurată certitudinea apartenenţei sale la o patrie celestă
niciodată definitiv pierdută, întodeauna recuperabilă. Regăsim acest sentiment
nu numai la poetul macedonskian, cât şi la emirul din Bagdad, simboluri ale
geniului, ale destinului biografic însuşi.
Aşa cum menţionează T. Vianu, o temă fundamentală/ centrală a
poeziei lui Macedonski s-a dovedit a fi marea idee romantică a geniului ce
va conduce la o concepţie estetică a poetului ce are în centru teoria
geniului, a genialităţii creatoare. Geniul simbolizează destinul nefericit al
creatorului, izolat, nefericit în societatea filistină, persecutat, damnat,
compunând în durere, în sărăcie. Privaţiunile materiale, crunta şi odioasa
sărăcie, ucigătoare a inspiraţiei, o regăsim în prima parte a poemului.
Convingerea poetică este aceea că omul de geniu, inadaptat prin definiţie,
nu poate să nu ajungă la izolare. Este vorba de o eternă fatalitate, de o
predestinare, dar care produce consolarea prin faptul că el este cel chemat
de o mare vocaţie. Este o condiţie generală a artistului. Tot în viziune
macedonskiană, geniile fac parte din „ acea familie de anormali”, dar
numai prin comparaţie cu normalii/ omul obişnuit. Este obsesia de
totdeauna a poetului. În viziunea poetului, este de părere acelaşi T. Vianu,
distanţa dintre geniu şi omul comun este exclusiv de natură vocaţională, de
structură morală şi nu de ordinul patologiei mentale şi fiziologice. „ Oamenii
de geniu sunt negreşit anormali prin faptul că, atât în vis, cât şi în viaţa
trăită, ei ies din rândul comun.” Macedonski urmăreşte noţiunea de geniu cu
predilecţie în ipostaza de poet, înţeles ca tip ideal de umanitate pentru că şi-a
precizat vocaţia, şi-a specializat funcţia creatoare. Iar când şi-a dobândit
echilibrul, atât de instabil, spiritul poetului se obiectivează, devine exponentul
unei categorii morale, se obiectivează, identificându-se cu soarta omului de
geniu, în al cărui destin sumbru şi nefericit, el vede propria-i dramă. Ceea ce
defineşte geniul în accepţie macedonskiană este, în esenţă, aspiraţia ideală
integrală, terestră şi supraterestră, practică şi contemplativă, creatoare, estetică
şi etică. Geniul lui Macedonski urmăreşte finalităţi totale, universale, aşa cum
se întâmplă şi cu emirul din Bagdad, refuzând compromisurile de orice fel,
refuzând în a-şi pune arta în slujba celor puternici, refuzând acel „otium”
horaţian, ce devenise pentru poetul latin prea împovărător la un moment dat,
păstrându-se în sfera verticalităţii.
Semnificatia simbolurilor:
Meka, în acest context, este o sinteză de idealuri pământeşti care
provoacă fascinaţia idealului, saltul în transcendent, planarea în sfere înalte.
Meka simbolizeaza chiar idealul omului superior. "Cetatea prea sfantă"
inconjurată de ziduri albe, constituie, în termenii lui Mircea Eliade, un "Centru
al lumii" şi un spaţiu sacru, simbol deopotrivă cosmologic şi paradisiac.
Emirul din Bagdad îl simbolizează pe omul superior, chemat de
Idee. El este un pelerin spre Absolut, măret prin statornicia credinţei în
ideal. Fascinantă prin frumusete, Meka mai poate reprezenta tărâmul pur
al Ideii (în sensul dat de filosoful Platon), adică Absolutul. Aici, geniul îsi
poate realiza menirea (de a atinge Absolutul) şi de aici derivă puternica ei
atracţie ca o chemare a originilor.
În termenii lui C. Noica, Meka este o "ar fi să fie", posibilitate care
nu va fi atinsă, pentru că realizarea ei ar contrazice destinul îndrăgostitului de
ideal; episodul în care cetatea se dovedeşte a fi un miraj se înscrie în acelaşi
destin, conform căruia, pe măsura ce căutatorul se apropie, idealul se
îndepartează.
Ajunge geniul, în viaţa lui pământeană, la ideea pură sau doar o
zăreşte înainte să moară?
Din această dramatică ecuaţie existenţială ar putea rezulta faptul că: destinul
geniului (oscilând între înălţare şi suferinţă, între elevaţie şi damnare) este
guvernat de fascinaţia visului, himerei şi idealului: geniul ajunge la absolut abia
în ..Meka cerească", adică în eternitate.
Drumul prin deţert este calea grea spre ideal, sfărşită în moarte.
Emirul poate fi comparat cu prinţul din Levant (din balada "Mistreţul cu
colţi de argint" de Şt. A. Doinas); amândoi au un ideal neobisnuit, amândoi
trăiesc o dramă în cautarea absolutului, amândoi mor ucişi chiar de idealul pe
care l-au dorit cu atâta ardoare.
 8. Poem alegoric- scenariul unei iniţieri
Arnold van Gennep în “ Ritualurile de iniţiere“ vede în Călătoria
iniţiatică un domeniu paradoxal nu doar prin sine, cât şi ca poziţie în câmpul
culturii. Pe de-o parte, se vorbeşte mult atât despre călătorie şi iniţiere, cât şi
despre călătoria iniţiatică în sine.

Autorul face distincţie între tipurile de călătorii sacre: cele care au ca

rost iniţierea eroului şi cele care au ca rost iniţierea altora de către erou
(desigur, eroul poate fi uman sau nu, după caz). O a treia categorie este cea
a dublului rost al călătoriei, respectiv atât iniţierea eroului, cât şi, prin
iniţierea sa, exprimarea unor adevăruri superioare într-o formă accesibilă
oamenilor. Gennep în lucrarea de faţă, face o clasificare categoriile enunţate,
drept călătorii iniţiatice personale, călătorii iniţiatice misionare şi respectiv
călătorii iniţiatice complete. Despre o călătorie iniţiatică personală este vorba şi
în “Noaptea de decemvrie” , prin călătoria emirului şi, principalele părţi ale
călătoriei iniţiatice ar fi: pregătirea, începutul (care poate sta sub semnul unui
extraordinar vag, incomplet sau incomplet receptat), ruptura sau intrarea în
extraordinar, aventurile sau extraordinarul, tragicul sau moartea, reuşita,
salvarea sau regăsirea, încununarea sau răsplătirea, încheierea (ultimele
consecinţe ale călătoriei).

Prima etapă, de ruptură sau intrarea în extraordinar se produce prin

contactul cu persoana, obiectul sau teritoriul diferit.
Un alt element al călătoriei iniţiatice pe care credem că trebuie să-l menţionăm
aici este înstrăinarea. Acesta este un fenomen care, cu siguranţă, ar merita o
analiză extinsă. Credem că putem observa trei forme diferite ale înstrăinării.
Prima ar fi indiferenţa. În această situaţie eroul nu manifestă nici o empatie faţă
de locul natal, grăbindu-se a-l părăsi şi, de cele mai multe ori, o face pentru
totdeauna. A doua ar fi izgonirea. . Şi în acest caz înstrăinarea poate deveni
permanentă. O a treia formă de înstrăinare este înstrăinarea necesară. La acest
ultim tip nu mai este vorba de o nepăsare a eroului faţă de locurile natale sau de
familie. Înstrăinarea se face pentru salvarea părintelui ori soţiei ori copilului
bolnav, pentru îndeplinirea unei anumite dorinţe sau însărcinări.
O călătorie trebuie judecată după criterii precum intenţie , rezultat ori efect.
De fapt, din perspectiva domeniilor transnaturale şi a călătoriei pretext putem
uşor observa că nu există nicio călătorie care să nu poată fi iniţiatică. Mai mult,
ne putem pune întrebarea dacă o călătorie pretext este iniţiatică prin sine,
sau pentru că omul a ajuns la starea în care poate vedea în sfârşit
extraordinarul? Credem totuşi că în cultura profundă românească viaţa apare
ca o călătorie iniţiatică în sine, iar importanţa ei este dată mai ales de aceste
aspecte iniţiatice. Dar un argument în privinţa egalităţii dintre viaţă şi călătoria
iniţiatică o găsim în gândirea creştină, atât de importantă pentru spiritualitatea
românească. Toate acestea se regăsesc şi în poemul macedonskian. Poemul
poate fi locul unde se întânesc o sumedenie de simboluri orientale. Călătoria la
Meka subsumează în sine fazele unei realizări spirituale complete, finalizată
prin moartea emirului. Prin ipostaza sa de pelerin din, emirul din Bagdad
transformă călătoria la Meka într-un un act voluntar şi spiritual totodată. Şi se
diferenţiază nu numai de cei rămaşi în “rozul Bagdad, cât şi de drumeţul pocit.

9. Artă poetică- verificare tragică a orfismului

Legenda lui Orfeu trasează o impresionantă călătorie de iniţiere care

eşuează în ultimul moment, când Orfeu încalcă interdicţia impusă de zei de a
întoarce capul pentru a o privi pe Euridice, soţia sa, pe care doreşte s-o readucă
din lumea de dincolo. Datorită încălcării acestei interdicţii, el nu reuşeşte să o
salveze pe Euridice din Infern, pierzând orice posibilitate de a o aduce înapoi.
Orfeu reprezintă ,,simbolul luptătorului, în stare doar să domolească răul, nu şi
să-l facă să piară, el mai poate simboliza ,,lipsa puterii sufleteşti, deoarece nu a
avut curajul de a alege. Prin transpunerea mitului orfic în modernitate, autorii
realizează o deposedare a eroului arhetipal de aura sa legendară, reducându-l la
calitatea unui om obişnuit, având toate frustrările şi angoasele omului
contemporan.
Concepţia despre menirea artei şi a artistului şi-o defineşte Macedonski
nu numai în versuri, ci şi în articolele şi studiile literare publicate în presa
timpului.
Definiţia poeziei: „ în scurt poezia cere o simţire puternică şi pentru ca s-
o ai se cer două condiţiuni: un aluat sufletesc din naştetre, aluat care să se
deosebească de al celorlalţi, şi o intensificare, obţinută zi ci zi, clipă cu clipă, a
organelor care te pun în contact cu lumea din afară.
În vreme ce “ poetul cel mare e numai cel ce poate să uite timpul şi locul,
ticăloşia dimprejurul său, zbuciumările şi suferinţele sale trupeşti, cu alte
cuvinte, pe sine însuşi”( Universul literar). …Adevăraţii poeţi sunt pe pământ o
parte însemnată a dumnezeirii; ei pricep cu desăvârşire mai mult ca ceilalţi
oameni, sunt cu desăvârşire mai mult ca dânşii, au dorinţi mai puternice ca a
tuturor.”
Alteori adaugă la natura poeţilor regalitatea simţirii: “Poeţii sunt chiar
regi, fiindcă de la dânşii porneşte şi se împrăştie prin veacuri graiul
dumnezeiesc ce pluteşte cândva peste popoare şi se aşază apoi ca domn
stăpânitor peste inimi şi cugetare.”
“ poetul este supraomul prin excelenţă, alesul şi chematul să simtă şi să
cugete mai mult decât toţi, dar să şi sufere mai mult.”
Nota fundamentală a geniului, în ipostaza de poet, este “ focul sacru”,
adevărat loc comun romantic, regăsit şi în Noaptea de decemvrie.
 Din antichitate şi până la romantici, poetul a fost reprezentat învariabil
drept spiritul sublim, furat de entuziasm, răpit în lumea visului, posedat de un
imens avânt creator, concepţie la care M acedonski aderă total şi organic.

Bibliografie.
Marino, Adrian, „ Opera lui Alexandru macedonski”, ed pentru literatură, buc,
1967 1 Jean Chevalier, Alain Geerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.2, Editura
Artemis, p.385.