Tudor Vladimirescu și Biserica din Țara Românească

Istoria noastră tumultoasă, în care Ţările Române au fost înconjurate

de mari puteri dornice să subjuge şi să cucerească aceste pământuri, a
determinat participarea vlădicilor ţării şi a clericilor la marile evenimente,
mobilizând poporul pentru apărarea ocinilor noastre româneşti.
Mitropoliţii şi episcopii noştri au îndeplinit misiuni diplomatice în afara
ţării, încheind pace şi stabilind alianţe, slujindu-şi cu loialitate poporul și
țara. Un exemplu în acest sens îl constituie pacea încheiată de mitropolitul
Varlaam între Matei Basarab şi Vasile Lupu, în 1644 1. Mărturie a acestei
păci o constituie ridicarea celor două lăcaşuri de cult: mănăstirea Stelea din
Târgovişte şi mănăstirea Soveja.
Dar nu numai ierarhii Bisericii Ortodoxe au participat la
evenimentele ţării. Observăm prezenţa clerului mirean şi monahal la
evenimente precum: răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan (1784);
revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821); revoluţia de la 1848; războiul de
independenţă (1877-1878); răscoala din 1907 etc. Clericii români au fost în
fruntea poporului susţinând doleanţele de veacuri, promovând dragostea
de Dumnezeu şi de ţară. Printre aceştia sunt demni de menţionat:
arhimandritul Eufrosin Poteca, preotul Radu Şapcă etc.
Sintetizând toate aceste aspecte, Părintele Dumitru Stăniloae spunea:
„De aceea iubim noi atât de mult Ortodoxia: pentru că iubim sufletul
neamului nostru, pentru că ne recunoaştem în ea tot ce este mai adânc şi
mai bun în noi, pentru că aspiraţiile şi idealurile ei au devenit aspiraţiile şi
1
M. Păcurariu, Biserica Ortodoxă Română slujitoare a păcii în istoria poporului nostru, în Biserica Ortodoxă
Română” , nr. 9-10/1980, p. 1020.
idealurile noastre. Dacă orice om şi orice popor când trăieşte pentru o
misiune, şi nu numai pentru ca să consume bunuri materiale, este
purtătorul unei idei, apoi neamul nostru este purtătorul prin excelenţă al
Ortodoxiei”2.
1. Țara Românească în perioada domniilor fanariote
Regimul fanariot debutează în Moldova în 1711 şi în Ţara Românească
în 1716, aducând cu sine schimbări profunde la nivel politic, social,
economic, cultural şi bisericesc. Astfel, domnii fanarioţi pentru a-şi asigura
domnia, desfiinţează oştirea permanentă, fala ţării, înlocuind-o cu
mercenari, pe care contau. Totodată sunt dărâmate cetăţile de apărare de
pe malurile Dunării, sunt desfiinţate şcoli şi tipografii etc. Aşa cum remarcă
un contemporan al vremii, „orice domn (fanariot) aducea cu sine un mare
număr de greci cărora le da posturile cele mai aducătoare de câştig. Mulţi
dintre ei prin favoarea principelui contractează bogate căsătorii şi devin
proprietari de pământ. Într-un cuvânt Valahia şi Moldova sunt
adevăratul Peruviu al grecilor”3.
Încercând o analiză a cauzelor care au determinat introducerea
domniilor fanariote în Ţările Române, unii istorici au considerat că acestea
au la bază atitudinea antiotomană a domnitorilor Dimitrie Cantemir şi
Constantin Brâncoveanu, atitudine ce i-a determinat pe turci să nu mai aibă
încredere în domnii români. Această concepţie nu este cea corectă, întrucât
găsim domni greci anteriori epocii fanariote.
Un exemplu în acest sens îl constituie Nicolae Mavrocordat, care este
domn al Moldovei înainte de Dimitrie Cantemir. În Ţara Românească, după
domnia lui Constantin Brâncoveanu nu urmează un fanariot, ci Ştefan
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru, în vol. Cultură şi duhovnicie,
Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 584.
3
Stephan Ignaz Raicevici, Observaţii istorice, naturale şi politice asupra Valahiei şi Moldovei, Napoli, 1788, p. 173.
Contacuzino, român de neam. Analizând această situaţie, unul dintre
istorici consideră că Imperiul ottoman va trimite domni fanarioţi cu
instrucţiuni secrete menite a da o nouă direcţie poporului român, spre a nu
fraterniza cu naţiunile slave4. „De fapt, domnii fanarioţi erau nişte simpli
guvernatori şi executanţi credincioşi ai poruncilor Porţii, având o dublă
misiune: să menţină ţările române sub dominaţie otomană şi să le
integreze cât mai mult în sistemul economic turcesc, pentru a asigura
aprovizionarea porţii şi a trupelor de ieniceri cu cele necesare”5.
Până la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821), la
conducerea Moldovei s-au succedat 36 de domni, iar în Ţara Românească
40, la care se adaugă şi câteva ocupaţii ruseşti şi austriece. Astfel, media
perioadei de domnie în timpul regimului fanariot nu a depăşit 3 ani. Unii
dintre domni au avut mai multe domnii în cele două ţări româneşti.
Constantin Mavrocordat va domni de 5 ori în Ţara Românească şi de 4 ori
în Moldova. „Se înţelege că în cursul puţinilor ani de şedere în scaun -
uneori chiar numai câteva luni - domnii fanarioţi jefuiau ţara, pe de-o
parte, pentru a plăti dările la care era obligată ţara faţă de turci, iar pe de
altă parte, pentru a-şi achita banii necesari ca să poată obţine din nou
domnia, în cazul unei maziliri”6.
În această perioadă a istoriei noastre, obligaţiile faţă de Imperiul
otoman au crescut foarte mult. Dintre acestea enumerăm: tributul şi
haraciul; darurile şi sumele de bani pentru cumpărarea domniei, care erau
scoase la „adevărată licitaţie”7; obligaţiile în natură (grâne, făină, oi, cai,
4
Ieremia Hagiu, Biserica Română în epoca fanarioţilor, teză pentru licenţă, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1898,
p. 75.
5
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 318.
6
Ibidem, p. 319.
7
S-a ajuns ca aceşti fanarioţi să nu se mai respecte nici ceea ce poporul nostru avea mai sacru - așezămintele
religioase. Astfel, Mihai Şuţu amanetează pentru o datorie de 30.000 de lei, către negustorul armean Hogea Bogoz
unt, miere etc.); suma de bani numită mucarer (la obținerea domniei,
plătită în fiecare an) etc.
În timpul perioadei fanariote teritoriul stăpânit până atunci de
români se va micşora simţitor: în 1718 prin pacea de la Pasarovitz, până în
1739, va fi pierdut banatul Craiovei, cedat Imperiului austro-ungar; în 1775
Imperiul otoman cedează Imperiului austro-ungar Bucovina; în 1812, după
războiul cu Rusia, Înalta Poartă cedează acesteia Basarabia. Aceste pierderi
teritoriale, birurile şi obligaţiile mărite, grecizarea şi asuprirea nemiloasă a
românilor, vânzarea şi cumpărarea de funcţii şi demnităţi publice
conturează regimul fanariot la care au fost supuşi românii din cele două ţări
româneşti. „De la fanarioţii «cei răi şi hapsâni» şi de la stăpânii lor de la
poartă, a rămas în mentalitatea oamenilor concepţia de mărire, de
înavuţire fără de muncă, împăunarea cu virtuţi ce nu le aparţin,
minciuna, lăcomia, răzbunările, corupţia. Şi întreaga carte sângeroasă a
abuzurilor de tot soiul. S-au transmis din generaţie în generaţie ajungând
până în vremurile noastre...”8.
În această perioadă, în Ţara Românească şi Moldova înrâurirea
grecească ajunge la culme. Descriind această înrâurire unul dintre istorici
spunea: „Prinexemplele lor rele au introdus moravuri ruşinoase departe
de a fi mişcaţi de milă pentru fraţii lor, ei n-au lucrat decât la ruina ţării
pe care au transformat-o aproape într-un deşert, în acelaşi timp
dispreţuind regulamentele monastice şi dispoziţiile testamentare, pe care
fericiţii fondatori le-au stabilit pentru conducerea lor”9.

Apiczode, biserica din Herţa cu toate averile sale. Negustorul, pentru a-şi recupera banii, a vrut să o vândă la mezat
sultanului turc. Însă, „Alex. Moruzi găsind că acest lucru ar fi nepravoslavnic şi fără cuviinţă şi urât a se vinde
locaşul lui Dumnezeu se scoate din atare batjocură prin dăruirea lui către Sf. Spiridon care plăteşte în unire cu
domnul suma ce apăsa asupra lui”. Ieremia Hagiu, op. cit., p. 16.
8
Petru Demetru Popescu, Istoria neamului românesc. Fanarioţii, Editura Lucman, Bucureşti, 2010, p. 237.
9
G.M. Ionescu, Istoria Mitropoliei Ungrovlahiei, vol. II, Stabilimentul Grafic Albert Baer, Bucureşti, 1914, p. 68.
 Sub aspect cultural regimul fanariot a însemnat înfiinţarea unor şcoli
în Bucureşti şi Iaşi pentru limba greacă şi limba română. Şcolile domneşti
din cele douăcapitale - Bucureşti şi Iaşi - nu pregăteau numai mireni pentru
diversele necesităţi ale principatelor române, ci şi clerici învăţaţi pentru
ierarhia bisericească. Aceste şcoli erau frecventate de numeroşii copii ai
grecilor din principate, copii de boieri pământeni 10, dar şi copii sărmani
care reuşeau cu mare greutate să înveţe limba greacă. Aceşti şcolari, după
absolvire, puteau să predea ca dascăli în şcolile săteşti
sau să devină preoţi, după ce învăţau Catehismul şi „tâlcul serviciilor
bisericeşti”11.
Specifică acestei perioade este şi încercarea de înlăturare a limbii
slavone din biserică şi din cancelaria domnească. Cu toate acestea, până la
familiarizarea tuturor clericilor cu cărţile în limba română, se va permite
tipărirea de cărţi jumătate în slavonă şi jumătate în limba română (cărţi
bilingve).
Mitropolitul, împreună cu ceilalţi clerici ai Bisericii, se îngrijeau de
organizarea şcolilor săteşti şi de buna desfăşurare a predării în celelalte
şcoli. În satele unde exista un preot sau un psalt cărturar era înfiinţată şi o
şcoală pentru copii sătenilor. În timpul iernii, şcoala se ţinea în casa
preotului ori a cântăreţului, iar vara în pridvorul bisericii. Se învăţa
ceaslovul, psaltirea, scrierea, cântarea şi mai rar aritmetica. Limba de
predare era limba română din cărţile bisericeşti. Mitropolitul era însărcinat
cu purtarea de grijă şi cercetarea dascălilor. Prin implicarea directă a
mitropoliţilor şi a clericilor în edificare şcolilor româneşti, poporul român a
10
„Fiii boierilor de seamă sunt crescuţi acasă de preceptori particulari, de obicei preoţi greci care nu sunt originari
din Principate”. William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with various political
observations relating them, London, 1820, pp. 129-131, apud ***, Călători străini despre Ţările Române în secolul
al XIX-lea, Serie nouă, volumul I (1801-1821), 2004, pp. 637-638.
11
Ieremia Hagiu, op. cit., pp. 69 şi 72.
putut beneficia de o adevărată creştere culturală, de crearea unor viitoare
elite culturale şi bisericeşti.
Unii dintre mitropoliţi, precum mitropolitul Nichifor (1729), vor
institui şcoli pentru copii orfani şi săraci. În acelaşi fel va proceda şi
mitropolitul Neofit Criteanul, care, identificându-se cu interesele poporului
păstorit, va cumpăra pe seama mitropoliei Ţării Româneşti moşia Pătroaia
(jud. Dâmboviţa), unde va întemeia o şcoală, în care să înveţe în mod
gratuit copiii ţăranilor. Acelaşi mitropolit va cere aprobarea domnului
pentru deschiderea unui târg anual de 10 zile la Pătroaia (20-30 iunie), iar
venitul obţinut trebuia folosit pentru întreţinerea şcolii.
Mitropolitul Neofit Criteanul va susţine poporul român în mişcarea
îndreptată împotriva domnitorului Matei Ghica, în 1753. Acest domnitor
devenise nesuferit din cauza impozitelor şi abuzurilor. „Neofit, ţinând parte
boierilor români, deodată a poruncit să tragă clopotele şi strângându-se
tot norodul Bucureștilor, a luat crucea în mână şi a strigat: «Urmaţi-
mă!»”. S-au îndreptat cu toții spre trimisul sultanului, căruia i s-au plâns de
toate abaterile domnului. În urma acestei mișcări, Matei Ghica a fost mutat
în Moldova12.
2. Revoluția lui Tudor Vladimirescu

După o perioadă tumultoasă – regimul fanariot -, în care poporul

român a fost apăsat în diverse feluri, fiind extorcat de străini, prin revoluția
de la 1821, avându-l în frunte pe Tudor Vladimirescu, poporul român a
dorit să își afirme valorile, să-și manifeste libertatea. Figură emblematică
pentru acea vreme, Tudor Vladimirescu, sluger în Oltenia, era posesor al
unei averi importante și deținător al calității de sudit, "om de statură mai

12
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 324.
mult înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă, mustața
galbenă, părul castaniu, obrazul, mai mult rotund decât oval, nici prea
durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, țanțoș; vorba
brevă, răstită și după facultatea lui destul de elocventă, aer de
comandant..., stofă de om mare..., drept ca un soldat, serios, posomorât,
vorba răpede, impozantă, dar puțină"13.
Născut pe la 1780, Tudor a rămas orfan de tată încă din copilărie. El a
fost luat de un călugăr de la mănăstirea Baia de Aramă (județul Mehedinți),
pe nume Gherasim Duncea (fratele lui Gheorghe Duncea) și a fost adus în
satul Prejna, unde monahul l-a învățat cititul și scrisul. "Proegumenul
Gherasim își făcuse ucenicia la București, fiind un bun caligraf. Purtându-
i de grijă lui Tudor și «văzând că are poamă frumoasă», l-a rugat pe
boierul Glagoveanu să-l ducă, împreună cu fiul acestuia la Craiova ca «să
învețe carte boierească»"14.
La vârsta de 18 ani va intra în rândul pandurilor. Mai târziu a devenit
administratorul a două moșii aparținând stăpânului său. Reușind să
strângă suficienți bani, va începe să facă negoț pe cont propriu. Intră în
slujba statului ca vătaf de plai, în județul Gorj. În această calitate, va
dobândi o experiență militară valoroasă în fruntea unui corp de voluntari în
armata rusă, în timpul războiului din 1806-1812.
Acumulând o avere considerabilă, Tudor va intra în rândurile
boiernașilor. Ulterior va fi atras de plănuirea unui revolte grecești de către
Iordache Olimpiotul și Constantin Samurcaș, mare boier și caimacan.
Aceștia considerau că Tudor este capabil să mobilizeze o armată destul de
numeroasă încât să răstoarne stăpânirea otomană. De aceea, Vladimirescu
13
Dan Berindei, Revoluția română de la 1821, Editura Academiei Române, București, 1991, pp. 45-47.
14
Rada Davidescu, Memoriul lui Gheorghe Duncea din Prejna, Mehedinți, privitor la Tudor Vladimirescu, în revista
Drobeta, Drobeta-Turnu Severin, 1978, p. 157.
va duce tratative atât cu boierii, cât și cuconducătorii Eteriei. Cu toate
acestea, el nu a devenit membru al acesteia și nici nu a dorit să subordoneze
țelurile mișcării sale15.
Idealurile sale naționale și sociale l-au pus într-un conflict grav cu
boierii. Negocierile sale cu aceștia au fost complicate. Sprijinul acestor
boieri era crucial pentru reușita mișcării sale. De aceea în proclamația de la
Tismana el vorbește despre boierii tirani, ale căror "averi rău agonisite" le
oferea drept pradă ușoară celor ce îl urmau, și ceilalți boieri, care se
alăturau mișcării sale.
Pornind din Oltenia spre București, revoluția lui Tudor Vladimirescu
a cuprins o bună parte din teritoriul Țării Românești. În același timp
Alexandru Ipsilanti și membrii Eteriei au trecut Prutul în Moldova. Deși a
fost bine primit aici, Ipsilanti a rămas fără sprijin rusesc. După ce a
petrecut o perioadă de timp în capitala Moldovei, Ipsilanti se va îndrepta
spre Țara Românească16.
În același timp Tudor Vladimirescu va strânge o oaste în Oltenia,
anunțând într-o declarație publică că obiectivul său era independența Țării
Românești. Hotărât să își impună autoritatea în Principat, Vladimirescu va
porni cu cei 8.000 de soldați către București.
Ajunși la marginea Bucureștiului și conștienți de lipsa sprijinului
military rusesc, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti sunt nevoiți să
negocieze. Ca urmare, Ipsilanti se va retrage spre Târgoviște, iar Tudor
Vladimirescu va rămâne la București, asumându-și controlul efectiv al
guvernării. Confruntat cu iminenta invazie turcească, Tudor va încerca să
dialogheze cu sultanul.

15
Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 182-183.
16
Ibidem, p. 186.
 În urma refuzului de a se alătura otomanilor, dar și eteriștilor lui
Ipsilanti, Tudor Vladimirescu va fi arestat și executat la 8 iunie 1821, la
Târgoviște.
3. Clerici ortodocși români în timpul revoluției lui Tudor
Vladimirescu

Preoţimea ortodoxă, împărtăşind doleanţele poporului român, a

participat la marile evenimente din istoria noastră naţională. Întâlnim
preoţi care au participat la mişcările pentru dreptate socială şi pentru
eliberare naţională17. Astfel, protopopul Simion Brancovici s-a ridicat
împotriva acelora care stăpâneau Transilvania, încât aceştia spuneau
despre el că „ziua e preot, iar noaptea vrăjmaş înarmat şi stricător de
pace”. Tot astfel, stareţul Eufrosin Poteca şi preotul Radu Şapcă 18, alături de
mulţialţi slujitori ai altarelor, sunt întruchiparea adevăraţilor slujitori ai
Legilor strămoşeşti şi ai gliei străbune în timpul revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu. Viaţa duhovnicească a preoţilor şi monahilor, slujbele
bisericeşti din duminică şi sărbători, cazaniile citite la strană, spovedaniile,
posturile de peste an, hramurile bisericilor şi mănăstirilor au exercitat o
influenţă covârşitoare asupra credincioşilor ortodocşi din cele trei state
medievale româneşti. Sub înrâurirea trăitorilor ortodocşi, a martirilor
luptători pentru apărarea Ortodoxiei, a sihaştrilor sau pustnicilor, credinţa
ortodoxă a rodit în mod frumos în sufletul poporului român.
„Prin aceasta ei au săvârşit o lucrare de înnoire sau de renaştere
duhovnicească în sufletele şi în viaţa credincioşilor români. Toţi aceşti

17
Nicolae Şerbănescu, Atitudinea preoţimii ortodoxe faţă de dreptele năzuinţe ale poporului, în revista Biserica
Ortodoxă Română, nr. 3-4/1957, pp. 22-242.
18
Pr. Gheorghe Cunescu, Preotul Radu Şapcă (Sachelarie), în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8/1973,
p.867.
„mucenici”, ca şi atâtea mii de călugări, preoţi şi credincioşi cu viaţă
„îmbunătăţită”, rămaşi anonimi, definesc spiritualitatea românească”19.
Tudor Vladimirescu s-a dedicat luptei pentru libertăți sociale și
naționale, fiind alături de Biserica străbună20. Încă din 1808, Tudor
Vladimirescu, pe atunci biv vel sluger și comandir, ctitorea împreună cu
țăranul Gheorghe Duncea biserica de lemn din satul Prejna. Portretul
ctitoricesc, pictat pe lemn, îl prezintă pe Tudor ținând în mână, împreună
cu Duncea, modelul bisericuței21. De asemenea, numele său apare și pe un
Triod, tipărit la Blaj în 1806, cumpărat "pentru sfânta Beserică ot Preșna
hramul Sfintei Adormiri al (sic) Precesti, care s-au făcut iarăș cu
cheltuiala mea"22.
În 1812 și 1813, ieroschimonahul Chiriac Râmniceanu, duhovnicul lui
Tudor Vladimirescu, consemna că acesta ajutase schitul cu 100 taleri "la
chiliile și moara cea nouă" și, prin urmare, "se cade a-l pomeni ca pre un
ctitor". De asemenea, la 27 februarie 1819 Tudor dăruia un Penticostar
bisericii din Cloșani, însemnând pe o filă a cărții un șir de nume care urmau
să fie trecute "în pomelnicul de la proscomidie"23.
În acest fel Tudor Vladimirescu se încadrează în seria de ctitori și
ajutători ai Bisericii Ortodoxe, asemenea înaintașilor săi. Sprijinul și
purtarea de grijă a domnului Tudor se îndreaptă și către slujitorii Bisericii.
"Preoții îi puteau, de altfel, mulțumi lui Tudor și pentru intențiile sale
reformatare privind clerul din Țara Românească"24. În "Cererile
19
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 254.
20
Sergiu Popescu, Participarea clerului ortodox din Oltenia la luptele sociale și naționale ale poporului român
(secolele XIX-XX), Editura Aius, Craiova, 2000, p. 20.
21
Emil Vârtosu, Mărturii noi din viața lui Tudor Vladimirescu, București, 1941, p.56.
22
Ibidem, p. 19.
23
C.D. Aricescu, Acte justificative la Istoria Revoluțiunii române de la 1821, Craiova, 1874, pp. 12-13.
24
Alexandru Elian, Clerul ortodox român și răscoala lui Tudor Vladimirescu, în vol. Bizanțul, Biserica și cultura
românească, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 330
norodului românesc", formulate de Tudor Vladimirescu, se cerea ca:
"asemenea și toate dările preoțești să se scază, rămâind după cuviință. Și
preoți cu dare de bani să nu se mai facă, ci numai care va fi destoinic și
unde face trebuință"25.
Dintr-o analiză a documentelor vremii reiese că un număr însemnat
de clerici au aderat la mișcarea inițiată de Tudor Vladimirescu. Astfel, la 5
aprilie 1821, ispravnicul de Vâlcea, Th. Sevastian, făcea "cunoscute
locuitorilor satelor din plasa Cerna de Jos măsurile ce se iau pentru
înlăturarea abuzurilor, îndemnându-i să se înroleze în oastea lui Tudor
Vladimirescu". Astfel, spunea ispravnicul, "să vă iscăliți de fieșcare sat
câte trei, patru împreună cu preotul satului, în dosul aceștiia, care are să
se aducă înapoi la isprăvnicat a sta în păstrare, ca să se judece după
aceasta și să vă pedepsească oricare să va arăta împotrivitor"26.
Odată cu aceste tulburări au existat și abuzuri. Unii preoții au ajuns
să se plângă lui Tudor. Un astfel de caz este cel reclamat de protopopul de
la Slatina. Acesta – cu lacrimi în ochi - i s-a plâns că arnăuții care îl
însoțeau pe Tudor au profanat catedrala orașului, "au despuiat icoanele de
argintărie, au intrat în altar și au furat până și vasele cele sfințite pentru
jertfă, adecă sfântul potir și celelalte". În urma anchetei s-a descoperit că
doi arnăuți de-ai săi – Iova și Hristea - aveau în desagi odoarele furate. A
doua zi, din porunca lui Tudor, aceștia vor fi executați. Tudor va descăleca
și va săruta mâna protopopului, înapoindu-i argintăria și vasele sfinte,
"poruncind a i se număra și lei trei mii, pentru cumpărarea lucrurilor ce
vor fi lipsind"27.
25
Idem, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I, Editura Academiei, București, 1959, p. 273,
nr. 166.
26
Ibidem... Răscoala din 1821, vol. II, pp. 35-38, nr. 20.
27
Mihai Cioranu, Revoluția lui Tudor Vladimirescu, la N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor
Vladimirescu, București, 1921, pp. 257-259.
 Un reprezentant de seamă al clerului din Țara Românească care va fi
alături de Tudor Vladimirescu este episcopul Ilarion Gheorghiadis al
Argeșului. Chiar dacă la început el condamnă mișcarea inițiată de Tudor, în
martie 1821 semnează în "cartea de adeverire", adică jurământul de
credință față de Tudor28. Pentru o vreme el va fi "un adevărat inspirator al
acestuia"29. În opinia lui I. Eliade-Rădulescu, "el fu pentru Tudor ceea ce
este o muză pentru poeți"30.
Episcopul Ilarion va fi cel care mijlocește înțelegerea cu boierii, iar
alături de mitropolit și de Alexandru Filipescu-Vulpe va reuși să despartă
pe Tudor de Ipsilanti. Tot el va stărui pe lângă prietenul său să primească
cererea seracherului de Silistra de a ucide pe Ipsilanti "spre a dovedi
sultanului credința și devotamentul poporului român". Ezitările lui Tudor
și opoziția lui Pavel Macedonski împiedică executarea căpeteniei
eteriștilor31.
Un alt apropiat al lui Tudor Vladimirescu a devenit starețul Eufrosin
Poteca. Ei împărtășeau "ideea drepturilor și datoriilor pentru toți". Mai
mult, în 1850, starețul l-a trimis și întreținut la școală pe unul dintre fiii lui
Tudor, iar apoi l-a numit secretarul său. Este vorba despre Radu Popescu32.
Legătura lui Tudor Vladimirescu cu Biserica Ortodoxă Română se
vede și din faptul că mănăstirile din Oltenia vor îndeplini un rol strategic,
de apărare, împotriva oștilor turcești. Astfel, odată plecat din Oltenia spre
București, Tudor Vladimirescu va trimite o ceată de panduri și la
mănăstirea Jitianu de lângă Craiova. De asemenea, cronicarii epocii

28
Idem, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I, p. 306, nr. 237.
29
Alexandru Elian, op. cit., p. 341.
30
C.D. Aricescu, op. cit., p. 51.
31
Idem, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. V, p. 279.
32
Protos. Dr. Ghenadie Ponea, Biserica Ortodoxă în Țara Românească 1821-1859, Editura Andreas, București,
2011, p. 100
consemnează că Tudor avea în dreapta sa un preot cu crucea în mână.
Odată ajunși la București, "ofițerii lui Tudor, urmați de preoți, au
străbătut întreg orașul; se opreau la fiecare răspântie, și după ce dădeau
citire unei proclamații a căpeteniei lor, care urmărea să liniștească
spiritele, preoții rosteau rugăciuni, pe care le sfârșeau descărcând
pistoalele și chemând poporul la libertate, cu strigăte puternice"33.
Concluzii
Titlul "Tudor Vladimirescu și Biserica din Țara Românească" indică o
legătură importantă între liderul revoluției din 1821 și Biserica Ortodoxă
din Tara Românească.
Tudor Vladimirescu a fost o figură deosebit de influentă în mișcarea
pentru dreptate socială și eliberare națională din Țara Românească în 1821.
El a jucat un rol important în dezvoltarea unui sentiment de unitate
națională și în lupta împotriva opresiunii.
Tudor Vladimirescu a avut o relație strânsă cu Biserica Ortodoxă
Română. El sprijinind diferite biserici și mănăstiri. De asemenea, Episcopul
Ilarion Gheorghiadis a jucat un rol important în intermedierea dintre
Tudor Vladimirescu și boierii locali, precum și în menținerea unității în
mișcarea revoluționară.
Biserica din Țara Românească a fost un factor unificator și o sursă de
sprijin moral și spiritual pentru mișcarea revoluționară și pentru poporul
român în general. Ea a promovat valorile morale ale ortodoxiei și a avut un
impact semnificativ asupra dezvoltării culturale și spirituale a poporului.
Astfel, relația dintre Tudor Vladimirescu și Biserica Ortodoxă din
Țara Românească a fost una complexă, în care ambii au avut un impact

33
F.G. Laurençon și opera sa despre români, studiu introductiv și traduceri de Dinică Ciobotea, Ileana Cicoare, Radu
Pașalega, Editura Alma, Craiova, 2006, p. 186.
semnificativ asupra dezvoltării naționale, culturale și spirituale a poporului
român într-un moment crucial al istoriei.
*În studiul legăturii dintre Tudor Vladimirescu și Biserica Ortodoxă
din Țara Românească, se evidentiază o relație complexă și semnificativă
între liderul revoluției din 1821 și instituția religioasă care a avut un impact
profund asupra istoriei și culturii române. Acest parteneriat a contribuit la
dezvoltarea unei mișcări pentru dreptate socială și eliberare națională, care
a avut implicații profunde asupra poporului român și a credinței sale.

Tudor Vladimirescu, în calitate de lider revoluționar, a înțeles

importanța susținerii Bisericii Ortodoxe. El a oferit sprijin activ bisericii și
mănăstirilor, demonstrându-și implicarea în viața bisericească și sprijinul
față de cler. Această relație cu Biserica a reflectat nu numai credința sa
personală, ci și înțelegerea sa a rolului vital pe care Biserica îl juca în viața
comunității române.

Episcopul Ilarion Gheorghiadis, de asemenea, a jucat un rol

semnificativ în această relație. El a mediat între Tudor și boierii locali și a
contribuit la menținerea unității în mișcarea revoluționară. Aceasta a
demonstrat că Biserica nu numai că a fost o forță spirituală, ci și o influență
politică importantă în evenimentele de la acea vreme.

Această colaborare între Tudor Vladimirescu și Biserica Ortodoxă a

avut un impact profund asupra dezvoltării culturale și spirituale a
poporului român. În timp ce Tudor a fost un lider revoluționar, el a
recunoscut importanța păstrării valorilor și tradițiilor culturale și
religioase. Biserica a servit ca o sursă de inspirație morală și spirituală
pentru popor în mișcarea pentru eliberare națională.

În concluzie, legătura dintre Tudor Vladimirescu și Biserica Ortodoxă

Română a ilustrat importanța unui parteneriat între lideri seculari și
instituții religioase în lupta pentru dreptate socială și eliberare națională.
Această colaborare a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării
naționale și a identității culturale a poporului român, marcând un moment
crucial în istoria țării.
*În contextul istoriei României, relația dintre Tudor Vladimirescu și
Biserica Ortodoxă din Țara Românească a fost una complexă și
semnificativă. Tudor Vladimirescu, în calitate de lider al revoluției din 1821,
a reprezentat o figură centrală în mișcarea pentru dreptate socială și
eliberare națională, luptând pentru cauza românilor împotriva stăpânirii
străine și a injustițiilor sociale.

Una dintre caracteristicile notabile ale relației lui Tudor cu Biserica a

fost sprijinul activ și implicarea în afacerile bisericești. Acest lucru se
reflectă în numeroasele donații și ajutoare financiare acordate pentru
construirea bisericilor și mănăstirilor. Tudor Vladimirescu nu a fost doar
un luptător pentru cauza națională, ci și un ctitor al lăcașurilor de cult,
demonstrându-și respectul pentru valorile religioase și spirituale.

Mai mult decât atât, relația sa strânsă cu Biserica a inclus și sprijin

pentru cler și pentru educația religioasă. Această legătură a avut un impact
semnificativ asupra modului în care mișcarea revoluționară a fost
percepută de către populația locală și a contribuit la consolidarea
suportului pentru cauza sa.

Episcopul Ilarion Gheorghiadis al Argeșului a jucat, de asemenea, un

rol important în această relație, intermediind între Tudor și boierii locali și
susținând unitatea mișcării revoluționare. Prin această relație, s-a obținut
sprijinul bisericii în eforturile de eliberare națională.

Aceste legături strânse dintre Tudor Vladimirescu și Biserica

Ortodoxă Română au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării
culturale și spirituale a poporului român într-un moment crucial al istoriei.
În final, ele ilustrează nu doar complexitatea relației dintre putere seculară
și instituția religioasă, ci și importanța bisericii ca factor unificator în lupta
pentru dreptate și eliberare națională.
Preoții și Biserica în Mișcarea lui Tudor Vladimirescu: O
Relație Complexă

În mișcarea pentru dreptate socială și eliberare națională din 1821,

preoții ortodocși au avut un rol semnificativ în lupta pentru cauza
românilor. Preoți remarcabili precum Simion Brancovici, starețul Eufrosin
Poteca și preotul Radu Șapcă au fost printre protagoniștii acestei mișcări,
alături de alți slujitori ai Bisericii.

Acești preoți nu doar că au slujit altarul, ci au participat activ la

mișcările pentru dreptate socială și eliberare națională. Simion Brancovici,
spre exemplu, s-a ridicat împotriva stăpânirii străine din Transilvania, fiind
cunoscut ca un apărător al drepturilor poporului român. Asemenea
luptători pentru cauză națională, preoții ortodocși au fost adesea văzuți ca
eroi care și-au asumat rolul de apărători ai Legilor strămoșești și ai
identității românești.

Viața duhovnicească, slujbele bisericești, spovedaniile, posturile și

hramurile bisericilor au exercitat o influență profundă asupra credincioșilor
ortodocși din cele trei state medievale românești. Aceste elemente
spirituale au fost esențiale în cultivarea și întărirea credinței ortodoxe în
sufletele poporului român, aducând o contribuție semnificativă la
dezvoltarea spirituală a societății.

Tudor Vladimirescu, liderul mișcării de eliberare națională, a avut, de

asemenea, o relație strânsă cu Biserica. El a fost un ctitor al bisericii de
lemn din satul Prejna încă din 1808 și a susținut activ inițiativele religioase.
Prin implicarea sa în ctitorii și donații pentru biserică, el a promovat
valorile religioase și culturale ale românilor.

În plus, Tudor Vladimirescu a fost un adept al reformelor în ceea ce

privește clerul și educația religioasă. El a susținut ideea că preoții ar trebui
să se implice mai mult în comunitate și să reducă dările preoțești. Această
preocupare pentru cler și reformă a avut un impact semnificativ asupra
Bisericii și a relației sale cu liderul mișcării de eliberare.

Relația strânsă dintre Tudor Vladimirescu și Biserica Ortodoxă

Română a fost una complexă și profundă, marcând nu doar aspectele
materiale, ci și cele spirituale ale mișcării pentru dreptate socială și
eliberare națională. Această relație a contribuit la consolidarea susținerii
poporului român pentru cauza sa națională și a avut un impact semnificativ
asupra dezvoltării culturale și spirituale a societății românești.

Astfel, preoții și Biserica au jucat un rol esențial în mișcarea lui Tudor

Vladimirescu și au contribuit la consolidarea identității și credinței
naționale într-un moment critic din istoria României.
Rolul Preoțimii Ortodoxe în Luptele pentru Dreptate
Socială și Eliberare Națională în Istoria României

Introducere

Istoria României a fost marcată de momente semnificative de luptă

pentru dreptate socială și eliberare națională. Un aspect crucial al acestor
evenimente a fost contribuția preoților ortodocși și a Bisericii în general.
Preoțimea ortodoxă a jucat un rol vital în susținerea doleanțelor poporului
român și în încurajarea spiritului național. Acest eseu explorează rolul
esențial al preoților în aceste mișcări istorice și impactul spiritualității
ortodoxe asupra societății române.

Partea I: Contribuția preoților la lupta pentru dreptate socială

Un exemplu notabil de preot care s-a implicat activ în lupta pentru

dreptate socială a fost protopopul Simion Brancovici. Acest preot curajos s-
a ridicat împotriva stăpânirii străine din Transilvania și a devenit un simbol
al rezistenței împotriva nedreptății. Cu toate că era preot, era perceput și ca
un "vrăjmaș înarmat și stricător de pace," subliniind determinarea sa de a
se opune opresiunii.
 Starețul Eufrosin Poteca și preotul Radu Șapcă, împreună cu alți
slujitori ai altarului, au fost întruchiparea adevăraților slujitori ai legilor
strămoșești și ai gliei străbune în timpul revoluției conduse de Tudor
Vladimirescu. Ei au promovat valorile și tradițiile românești și au susținut
lupta pentru dreptate socială.

Viața duhovnicească a preoților și monahilor a exercitat o influență

profundă asupra credincioșilor ortodocși din cele trei state medievale
românești. Slujbele bisericești, spovedaniile, posturile, hramurile bisericilor
și mănăstirilor au contribuit la formarea unei comunități spirituale
puternice și la consolidarea solidarității între români.

Acești "mucenici" anonimi, alături de mii de călugări, preoți și

credincioși cu viață "îmbunătățită," au contribuit la definirea spiritualității
românești. Ei au săvârșit o lucrare de înnoire sau de renaștere
duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români, consolidând
identitatea spirituală a națiunii.

Partea II: Implicarea lui Tudor Vladimirescu în lupta pentru libertate

socială și eliberare națională

Tudor Vladimirescu a fost un lider carismatic al mișcării pentru

libertate socială și națională în România. Încă din 1808, el a ctitorește o
biserică de lemn în satul Prejna împreună cu țăranul Gheorghe Duncea.
Această ctitorie a arătat sprijinul său pentru valorile și tradițiile bisericești,
consolidându-și legătura cu Biserica Ortodoxă.
 De asemenea, numele lui Tudor Vladimirescu a apărut pe un Triod
tipărit la Blaj în 1806, iar acesta a cumpărat cartea "pentru sfânta Beserică
ot Preșna hramul Sfintei Adormiri al Precesti." Aceste acțiuni au subliniat
sprijinul financiar și moral al lui Tudor pentru Biserica Ortodoxă.

Tudor Vladimirescu a fost un ctitor notabil, contribuind financiar la

schitul local cu 100 de taleri "la chiliile și moara cea nouă." De asemenea, el
a donat un Penticostar bisericii din Cloșani, evidențiindu-și susținerea
pentru clerul ortodox și slujbele religioase.

În plus, Tudor Vladimirescu a avut intenții de reformare privind

clerul din Țara Românească, susținând ca toate dările preoțești să fie
ajustate corect și cerând ca preoții cu dare de bani să fie eliminați. Aceste
eforturi arătau preocuparea lui pentru dreptatea socială și moralitatea
clerului.

Tudor a reușit să câștige sprijinul unui număr semnificativ de clerici

pentru mișcarea sa. În aprilie 1821, ispravnicul de Vâlcea, Th. Sevastian, a
îndemnat preoții să se înroleze în oastea lui Tudor Vladimirescu,
evidențiind implicarea lor în luptă.

Cu toate acestea, în timpul tulburărilor, au existat și abuzuri. Unii

preoți s-au plâns lui Tudor, inclusiv protopopul de la Slatina, care a relatat
profanarea catedralei orașului și furtul obiectelor sfinte. Tudor a intervenit
prompt pentru a rezolva această problemă, reflectându-și respectul pentru
valorile bisericești.
 Partea III: Relația lui Tudor Vladimirescu cu Biserica Ortodoxă

Episcopul Ilarion Gheorghiadis al Argeșului a fost un reprezentant

important al clerului din Țara Românească, care a sprijinit mișcarea lui
Tudor Vladimirescu. Chiar dacă inițial a condamnat mișcarea lui Tudor, el a
semnat ulterior jurământul de credință față de acesta și a devenit un
susținător activ. Episcopul Ilarion a jucat un rol esențial în medierea cu
boierii și în desprinderea lui Tudor de Ipsilanti, demonstrând abilitatea sa
de lider spiritual și național.

Starețul Eufrosin Poteca a fost un apropiat al lui Tudor Vladimirescu

și a fost numit secretarul său. Acesta l-a trimis și întreținut la școală pe unul
dintre fiii lui Tudor, Radu Popescu, arătând sprijinul său continuu pentru
dezvoltarea spirituală a tinerei generații.

Legătura dintre Tudor Vladimirescu și Biserica Ortodoxă Română a

fost puternic evidențiată prin implicarea mănăstirilor din Oltenia în
apărarea împotriva oștilor turcești. Mănăstirile au servit ca puncte
strategice de apărare, evidențiind importanța lor în acele vremuri
tumultoase.

De asemenea, Tudor Vladimirescu a demonstrat deschis respect față

de slujitorii Bisericii Ortodoxe, inclusiv prin prezența preoților la marșurile
și proclamațiile liderului revoluționar. Acest lucru a subliniat importanța
spiritualității și credinței în lupta pentru libertate socială și națională.
 Concluzie

Preoții ortodocși și Biserica Ortodoxă Română au jucat un rol

semnificativ în lupta pentru dreptate socială și eliberare națională în istoria
României. Contribuția lor la consolidarea spiritualității românești și la
formarea unei comunități unite a fost esențială. De asemenea, lideri
precum Tudor Vladimirescu au avut o relație strânsă cu Biserica, sprijinind
valorile și tradițiile acesteia.

Această relație simbiotică între preoțime, lideri revoluționari și

Biserică a contribuit la consolidarea spiritului național al românilor și la
lupta pentru dreptate socială și eliberare na

***Rolul Preoțimii și al Bisericii Ortodoxe în Istoria

României

Istoria României este strâns legată de influența Bisericii Ortodoxe și a

preoțimii în viața sa socială și spirituală. Pe parcursul secolelor, preoții și
credința religioasă ortodoxă au jucat un rol central în dezvoltarea culturală,
în lupta pentru dreptate socială și în mișcările de eliberare națională. În
acest eseu, vom explora impactul semnificativ pe care preoții și Biserica l-
au avut asupra istoriei României, evidențiind contribuția lor la înnoirea
spirituală a poporului și la consolidarea identității naționale.

Unul dintre aspectele notabile ale implicării Bisericii în viața socială a

României a fost participarea preoțimii la lupta pentru dreptate socială. Un
exemplu notabil în acest sens este protopopul Simion Brancovici, care s-a
ridicat împotriva autorităților care stăpâneau Transilvania. Descrierea sa ca
"ziua e preot, iar noaptea vrăjmaș înarmat și stricător de pace" subliniază
determinarea sa de a se ridica împotriva nedreptății sociale și politice. Acest
exemplu ilustrează cum preoțimea a fost adesea în prima linie a luptei
pentru dreptate, împărtășind aspirațiile poporului român.

În plus, lupta pentru dreptate socială nu a fost singulară în istoria

României. În timpul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, preoți
precum starețul Eufrosin Poteca și preotul Radu Șapcă au devenit adevărați
eroi naționali. Alături de alți slujitori ai altarului, ei au reprezentat inimile
și conștiințele celor care luptau pentru drepturile lor și pentru eliberarea
națională.

Însă, implicarea Bisericii în istoria României nu s-a limitat la lupta

pentru dreptate socială. A avut un impact profund și asupra credinței și
spiritualității românești. Viața duhovnicească a preoților și a monahilor,
slujbele bisericești desfășurate în fiecare duminică și în sărbători, cazaniile
citite la strană, spovedaniile, posturile de peste an și hramurile bisericilor și
mănăstirilor au exercitat o influență covârșitoare asupra credincioșilor
ortodocși din cele trei state medievale românești. Sub înrâurirea trăitorilor
ortodocși și a martirilor care s-au luptat pentru apărarea Ortodoxiei,
credința ortodoxă a înflorit în sufletele poporului român.

Acești martiri, precum și atâtea mii de călugări, preoți și credincioși

cu viață "îmbunătățită", au fost adevărați "mucenici" ai credinței ortodoxe.
Ei au contribuit la înnoirea spirituală a poporului român și la definirea
spiritualității românești. Prin dăruirea lor, ei au săvârșit o lucrare de
renaștere duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români.

În același timp, relația dintre liderul mișcării de eliberare națională,

Tudor Vladimirescu, și Biserica Ortodoxă a avut un impact profund asupra
istoriei României. Tudor Vladimirescu a fost dedicat luptei pentru libertăți
sociale și naționale și a avut o relație strânsă cu Biserica străbună.

Exemplul lui Tudor Vladimirescu ca lider național a fost ilustrat și

prin contribuția sa ca și ctitor de biserici. Încă din 1808, înainte de a deveni
cunoscut ca lider revoluționar, el a contribuit la construirea bisericii de
lemn din satul Prejna, împreună cu țăranul Gheorghe Duncea. Acest act de
ctitorie nu numai că a adus un loc de rugăciune în comunitate, dar și-a
arătat devotamentul față de credința ortodoxă.

De asemenea, Tudor Vladimirescu a susținut schitul din Oltenia cu o

donație de 100 de taleri, contribuind astfel la susținerea bisericii și a vieții
spirituale. El a donat, de asemenea, o copie a Penticostarului bisericii din
Cloșani, marcându-și astfel numele în istoria bisericii.

Aceste acțiuni au evidențiat angajamentul lui Tudor Vladimirescu în

sprijinirea Bisericii și a credinței ortodoxe. În plus, el a promovat reforma
clerului, cerând ca dările preoțești să fie reduse și că numai cei "destoinici"
ar trebui să servească în biserică. Astfel, Tudor a încercat să reformeze și să
restabilească echilibrul în Biserica Ortodoxă.
 În această perioadă tulbure, mulți preoți au ales să se alăture mișcării
conduse de Tudor Vladimirescu. Documentele vremii arată că un număr
semnificativ de clerici s-au alăturat oștii lui Tudor. Ispravnicul de Vâlcea,
Th. Sevastian, a îndemnat locuitorii satelor din plasa Cerna de Jos să se
înroleze în oastea lui Tudor alături de preoții lor, subliniind importanța
solidarității dintre cler și popor în lupta pentru dreptate și libertate.

Cu toate acestea, perioadele tumultoase au fost marcate și de abuzuri.

Un caz notabil a fost cel al profanării catedralei din Slatina, care a fost
reclamat de protopopul local. Tudor Vladimirescu a intervenit prompt,
ordonând executarea celor vinovați de profanare și restituirea argintăriei și
a vaselor sfinte. Aceste evenimente au evidențiat implicarea lui Tudor în
apărarea și protejarea bisericii.

Un alt aspect semnificativ este relația lui Tudor Vladimirescu cu

episcopul Ilarion Gheorghiadis al Argeșului. Deși inițial a fost sceptic în
ceea ce privește mișcarea lui Tudor, episcopul Ilarion a semnat jurământul
de credință față de Tudor și a devenit un susținător important al acestuia.
El a fost un mediator între Tudor și boieri, contribuind la înțelegerea dintre
părți. Episcopul Ilarion a jucat, astfel, un rol crucial în consolidarea poziției
lui Tudor și în lupta pentru independență.

Pe lângă episcopul Ilarion, și alți lideri religioși au susținut lupta lui

Tudor Vladimirescu. De asemenea, Tudor a menținut legături strânse cu
mănăstirile din Oltenia, care au jucat un rol strategic în apărarea împotriva
oștilor turcești. Mănăstirile au fost locuri de refugiu pentru populație și
centre de rezistență împotriva invadatorilor.
 Odată cu avansarea lui Tudor Vladimirescu și a oștilor sale spre
București, evenimentele au continuat să aibă un puternic context religios.
Ofițerii lui Tudor, însoțiți de preoți, au străbătut orașul

****Rola Preoțimii Ortodoxe în Istoria României: Lupta pentru

Dreptate Socială și Eliberare Națională

Introducere

Istoria României este marcată de evenimente semnificative care au

sculptat destinul acestei țări și al poporului său. În acest context, Biserica
Ortodoxă și preoții ortodocși au avut un rol esențial în marile mișcări
istorice, contribuind atât la luptele pentru dreptate socială, cât și la cele
pentru eliberarea națională. Acest eseu explorează rolul vital al preoților
ortodocși în contextul istoric al României, subliniind contribuția lor la
transformarea socială și la consolidarea valorilor naționale.

Preoțimea Ortodoxă și Lupta pentru Dreptate Socială

Unul dintre aspectele cheie ale contribuției preoților ortodocși la

istoria României a fost implicarea lor activă în lupta pentru dreptate
socială. În secolele trecute, societatea românească era adesea subjugată de
stăpâniri străine și de inechități sociale. Preoții ortodocși au fost deseori
vocea poporului și lideri în mișcările pentru egalitate și dreptate.
 Protopopul Simion Brancovici, un exemplu remarcabil, s-a ridicat
împotriva autorităților care stăpâneau Transilvania. Era cunoscut pentru
dedicarea sa pentru drepturile românilor și pentru curajul său în fața
nedreptăților. Cunoscutul dicton despre el - "ziua e preot, iar noaptea
vrăjmaș înarmat și stricător de pace" - ilustrează hotărârea sa de a lupta
împotriva nedreptăților și de a apăra drepturile poporului.

De asemenea, starețul Eufrosin Poteca și preotul Radu Șapcă, alături

de alți slujitori ai altarului, au devenit reprezentanții vocii poporului în ceea
ce privește respectarea tradițiilor și a legilor strămoșești. În timpul
Revoluției lui Tudor Vladimirescu, acești preoți au jucat un rol vital în
mobilizarea și îndrumarea oamenilor spre lupta pentru dreptate și libertate.

Influența Vieții Religioase Asupra Poporului Român

Influența preoțimii și a vieții religioase asupra poporului român a fost

profundă și de durată. Slujbele bisericești, cazaniile citite la strană,
spovedaniile, posturile de peste an și hramurile bisericilor și mănăstirilor
au exercitat o influență covârșitoare asupra credincioșilor ortodocși din cele
trei state medievale românești. Sub îndrumarea trăitorilor ortodocși, a
martirilor luptători pentru apărarea Ortodoxiei și a sihaștrilor sau
pustnicilor, credința ortodoxă a înflorit în sufletul poporului român.

Acești "mucenici," împreună cu mii de călugări, preoți și credincioși

cu o viață "îmbunătățită," au fost anonimi, dar au definit spiritualitatea
românească. Prin trăirea lor dedicată, au contribuit la înnoirea și renașterea
duhovnicească în sufletele și în viața credincioșilor români. Credința
ortodoxă a devenit o forță motrice a identității naționale și spirituale a
României.

Tudor Vladimirescu: Luptător pentru Libertate Socială și Națională

Un capitol important în istoria României este marcat de figura lui

Tudor Vladimirescu, un lider charismatic care s-a dedicat luptei pentru
libertate socială și națională. Tudor Vladimirescu nu a fost doar un luptător
pentru dreptate, ci și un om de credință ortodoxă profundă. Aceasta a fost
evidentă în activitățile și acțiunile sale.

Încă din 1808, Tudor Vladimirescu a ctitorește împreună cu țăranul

Gheorghe Duncea biserica de lemn din satul Prejna. Prin această acțiune, el
s-a identificat ca un ctitor și un om dedicat credinței. De asemenea, numele
său a apărut pe un Triod tipărit la Blaj în 1806, ceea ce arată implicarea sa
în viața religioasă.

Tudor Vladimirescu nu doar a susținut Biserica, ci a și militat pentru

reforma clerică în Țara Românească. În "Cererile norodului românesc," el a
cerut reducerea dărilor preoțești și reforma clerului. A promovat principiul
că preoții ar trebui să fie destoinici și să slujească cu devotament în
beneficiul credincioșilor.

Contribuția Clericilor la Mișcarea lui Tudor Vladimirescu

În perioada mișcării lui Tudor Vladimirescu, un număr semnificativ

de clerici au aderat la cauza sa. La 5 aprilie 1821, ispravnicul de Vâlcea, Th.
Sevastian, a îndemnat locuitorii satelor din plasa Cerna de Jos să se
înroleze în oastea lui Tudor Vladimirescu. Preoții au fost adesea prezenți
alături de populație în aceste lupte și au susținut drepturile lor.

Cu toate acestea, tulburările vremii au adus și abuzuri. Într-un caz

notoriu, arnăuții care însoțeau pe Tudor au profanat catedrala orașului
Slatina, profanând icoane și făcând ravagii în altar. După o anchetă, Tudor
a asigurat restituirea obiectelor furate și a pedepsit pe cei vinovați,
subliniind importanța păstrării integrității bisericești.

Relația lui Tudor Vladimirescu cu Biserica Ortodoxă

Tudor Vladimirescu a avut o relație strânsă cu Biserica Ortodoxă

Română, iar aceasta a fost evidentă în acțiunile și deciziile sale. El a
contribuit la ctitorește biserici, a donat cărți religioase și a militat pentru
reforma clerului. Episcopul Ilarion Gheorghiadis al Argeșului a jucat un rol
important în intermedierea între Tudor și boieri, iar prietenia sa cu acesta a
fost unul dintre factorii motivaționali ai lui Tudor.

În timp ce Tudor Vladimirescu a fost un luptător pentru dreptate și

reformă socială, el nu a neglijat valorile religioase și cultura ortodoxă.
Legătura sa cu Biserica Ortodoxă Română a dat legitimitate luptei sale
pentru eliberare națională și a inspirat pe alții să se alăture cauzei
naționale.

Conclusion
 În concluzie, preoții ortodocși și Biserica au avut un rol semnificativ
în istoria României, contribuind la luptele pentru dreptate socială și la
mișcările pentru eliberare națională. Ei au fost lideri în promovarea
valorilor tradiționale și au fost adesea alături de popor în momentele de
criză și schimbare.

Exemplul lui Tudor Vladimirescu arată cum liderii carismatici pot

avea o viziune echilibrată între reforma socială și conservarea valorilor
religioase. Relația sa cu Biserica Ortodoxă Română a consolidat
credibilitatea sa și