Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au

marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze

naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția
cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a
determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a aproximativ 100 de plăieși și a

colaboratorilor săi apropiați, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul
omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această
declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou
regim politic în țară

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la

Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4
februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea
„arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu.
Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să
asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și accesul țării la un statut de mai largă
independență.

În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei
Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza,
un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore
Alexandru Ghica al Moldovei [29] și vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul
domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din
nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza[30] și în Muntenia pe Grigore al IV-
lea Ghica. Deși înfrântă prin intervenția armatelor otomane, Revoluția din 1821 a reușit să
determine sfârșitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la
înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Țări
Române. Totodată, revoluția a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind
„Partida Națională”.
Constantin Brâncoveanu, cel care a fost vreme de 26 de ani domnul Ţării Româneşti, a avut
parte de cea mai crudă moarte din istorie. A sfârşit fix în ziua în care împlinea 60 de ani, după
luni de chinuri groaznice în temniţa turcească, decapitat pe malul Bosforului, împreună cu cei
patru fii şi cu ginerele său. Trupurile au fost pescuite din Bosfor şi înmormântate pe ascuns.
Vreme de 200 de ani, mormântul lui Brâncoveanu a fost necunoscut.

Tragedia Brâncovenilor şi sfârşitul bogatului domn a început pe 25 martie 1714. Aceasta a fost
ziua în care solul sultanului a adus familiei Brâncoveanu firmanul de mazilie.

Întreaga familie a domnitorului a fost dusă, sub pază, la curtea otomană. ” Şi porniră cartele
în noapte sub paza lui Aga Mustafa ducând cu el doisprezece prizonieri, pe Brâncoveanu, pe
doamna Maria, cei patru fii, patru gineri şi una din nurori, pe Anica a lui Constantin cu fiul ei,
un plod de 7 luni”, notează istoricul C. Gane în „Tragedia Brâncovenilor”.

Trei săptămâni au mers prizonieri către Constantinopol unde, după cum notează cronicarii,
Brâncoveanu s-a aşteptat să fie dus la unul dintre palatele ţării. Ajunsă la Constantinopol,
familia a fost aruncată însă în cea mai cumplită temniţă turcească: Închisoarea celor şapte
turnuri.