1

1 – NOȚIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

DEFINIREA CRIMINALISTICII. SISTEMUL ȘI STRUCTURA EI

„Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire, cercetare și

prevenire a infracțiunilor”.

Împărțirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică – metodele de descoperire, evidențiere, fixare, ridicare și examinare a

urmelor
2. Tactica criminalistică – reguli de organizare și desfășurare a activităților de anchetă, procurare și
examinare a probatoriului (ex. cercetarea locului faptei, reconstituirea, percheziția etc.)
3. Metodologia criminalisticii – stabilirea de procedee, tehnici, activități și mijloace specifice de
cercetare a infracțiunilor în funcție de natura lor

Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalității, ele apărând ca tactică generală
și tactică specială.

CATEGORII DE PROBE OFERITE DE CRIMINALISTICĂ

Urmele pot fi atât urme materiale, cât și urme testimoniale (obținute prin rememorarea unor
evenimente, conversații etc.).

Însușirile probelor materiale:

1. Pot dovedi comiterea unei fapte sau stabilirea unor elemente cheie
2. Pot dovedi contactul suspectului cu victima sau prezența la locul faptei
3. Pot duce la identificarea certă a autorului unei fapte
4. Pot duce și la exonerarea celui bănuit
5. Pot completa și confirma mărturiile
6. Suspectul pus în fața probelor materiale poate mărturisi/face declarații complete
7. Pot fi mai concludente decât cele testimoniale
8. Tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluționarea cauzelor

Clasificarea probelor după relevanță:

1. Probe disculpante – persoana bănuită nu a comis fapta

2. Probe indicative – indică producerea faptei, nu autorul
3. Probe coroborative – pot duce la stabilirea unei situații prin coroborare cu alte probe
4. Probe determinante – demonstrează singure fapta și autorul
 2

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CRIMINALISTICII

1. Principiul legalității – nicio persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să
nu fie pedepsit pe nedrept
2. Principiul aflării adevărului – asigurarea în mod direct a concordanței între starea de fapt stabilită
de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapte și autorul
3. Principiul prezumției de nevinovăție – administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va
cuprinde atât probe care dovedesc vinovăția, cât și privind nevinovăția
4. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător
5. Principiul identității – „starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp
caracterele fundamentale”. Fiecare obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic și
identificabil.
6. Principiul operativității – celeritatea în soluționarea cauzelor, dar nu „pripeală” ci doar
neîntreruptă preocupare pentru aflarea adevărului.

NOȚIUNEA DE URMĂ

Prin urmă rezultată din infracțiune se înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în
care s-a petrecut fapta.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, ci și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o
consecință a infracțiunii.

3 – IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

NOȚIUNI GENERALE

Procesul de identificare se bazează pe posibilitatea cunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în
procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin
pentru un anumit timp.

Conținutul principal al probațiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea

obiectului sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Se
urmărește a se stabili atât identitatea, cât și neidentitatea.

Stabilirea apartenenței la o anumită grupă nu este suficientă, procesul mergând în continuare prin
intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat urma de la care se pleacă.
 3

Identificarea criminalistică apare ca un proces de stabilire, cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii

științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, într-un sistem unitar
și individualizat.

Tipuri de identificare:

1. Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale

2. Identificarea după memorie
3. Identificarea după urmele lăsate

PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

1. Obiectele supuse examinării: obiecte scop (de identificat) și obiecte mijloc (care servesc la
identificare). A nu se confunda noțiunile de identitate și asemănare.
a. Obiect scop: toporul
b. Mijloc: lemnul, craniul
2. Obiectele supuse identificării conțin elemente relativ stabile și elemente variabile.
3. Examinarea analitică și sintetică a elementelor caracteristice.
a. Examinarea analitică: urmărește surprinderea elementelor caracteristice ale obiectului
supus examinării (ex. elementele reliefului papilar)
b. Examinarea sintetică: surprinderea dinamică a specificității elementelor (ex. variația
modelelor de pe suprafața de rulare a unei anvelope prin uzură)
4. Interdependența cauzală și dinamicitatea.

FAZELE PROCESULUI DE IDENTIFICARE

Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular.

Trăsăturile specifice ale obiectelor, ființelor sau fenomenelor sunt selectate prin stabilirea: genului,
speciei, grupei, subgrupei, modelului etc. Se urmărește să se ajungă de la gen la individ, la obiectul scop.

Există două faze succesive:

1. Identificarea generică – stabilirea pe baza caracteristicilor generale ce reprezintă în sine obiectul

sau urma sa, determinarea naturii sale, a locului ocupat în sistemul lucrurilor (ex: urma a fost
realizată cu un topor)
2. Identificarea individuală – determinarea caracteristicilor proprii prin care obiectul diferă de toate
celelalte de același gen, caracteristici care se reflectă în urmă (ex: urma a fost realizată cu un
anume topor)
 4

METODE FOLOSITE ÎN IDENTIFICARE

1. Observarea
2. Analize diverse
3. Compararea (confruntarea)
4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuității liniare (ex: identificarea armelor de foc după
striațiile lăsate de ghinturi pe proiectil)
5. Suprapunerea

FORMULAREA CONCLUZIILOR DE IDENTIFICARE

Formulate de expertul criminalist în cadrul raportului de expertiză. Trebuie evitate exprimările echivoce.

Prin formularea concluziilor expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate
din investigarea criminalistică, precum și a cunoștințelor și experienței personale.

Dacă din constatări se desprind elemente suplimentare, utile și necesare pentru soluționarea cauzei, va
extinde cercetarea și asupra acestora.

1. Concluziile certe
a. Concluzii certe pozitive – de identificare (ex: semnătura a fost executată de Mărioara)
b. Concluzii certe negative – de excludere (ex: semnătura nu a fost executată de Mărioara)
2. Concluziile de probabilitate
 Dacă în țara noastră concluzia probabilă este în general în forma „probabil da”, în alte
state este atât pozitivă cât și negativă.
 Este în general rezultatul insuficienței materialului de examinare, dar mai ales al
insuficienței cantitative și calitative a materialului de comparație.
3. Concluziile de imposibilitate a identificării
 Insuficiența caracteristicilor la obiectul scop
o Starea materialelor
o Întinderea redusă a urmelor litigioase
 Lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau științifice de realizare a examinărilor necesare
cauzei

SISTEMUL SERVICIILOR ȘI EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE ÎN ROMÂNIA

1. În sistemul Ministerului de Interne

a. Orașe – ofițeri criminaliști care realizează CLF, unele examinări și constatări tehnico-
științifice
b. Municipii și județe – servicii de criminalistică cu dotare mai complexă (au și specialiști
criminaliști – ofițeri, subofițeri)
 5

c. Nivel național – Institutul de Criminalistică al IGP (realizează expertize criminalistice – are

experți criminaliști)
2. În sistemul Ministerului de Justiție
a. Institutul Național de Expertize Criminalistice (INEC) – București
b. Laboratoare Interjudețene de Expertize Criminalistice – LIEC Cluj, Timișoara, Iași

4 – ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia = ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale structurii exterioare
a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării
persoanei sau a obiectului creator, a lămurii împrejurărilor legate de formarea acestor urme și aflării
adevărului

NOȚIUNEA DE URMĂ. CLASIFICAREA URMELOR

Urmele pot fi:

- Produse de obiecte
- Produse de animale
- Produse de oameni
- Produse de fenomene
- Urme biologice

Urma = modificarea creată la locul faptei și în procesul săvârșirii ei, prin mișcările și acțiunea persoanei
implicate, ori generate de alte ființe, de obiecte sau de fenomene, care prin aspect, caracteristici, poziție,
conținut, este utilă cercetării criminalistice

În sens larg – modificarea materială produsă la locul faptei și care este utilă din punct de vedere
criminalistic

În sens restrâns – reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafața unui alt obiect cu care
a venit în contact
 6

CLASIFICAREA URMELOR

1. Urme de reproducere

Rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul preluând caracteristicile celuilalt pe
suprafața sau în volumul său.

Există două tipuri de obiecte, cel creator și cel primitor de urmă.

1.1. După modul de acțiune:

a) Urme statice – create prin contactul dintre două obiecte fără ca între ele să se producă o
deplasare (ex. urmele anvelopelor în mers constant)
b) Urme dinamice – rezultatul alunecării celor două suprafețe (ex. urmele anvelopelor în caz de
frânare)
1.2. După gradul de plasticitate
a) Urme de adâncime – obiectul primitor e mai puțin consistent, are loc o reproducere în negativ
a obiectului creator (ex. urma lăsată în noroi)
b) Urme de suprafață – nici unul din obiecte nu se modifică, are loc un transfer de substanță
i) Urme de stratificare – transfer de substanță de pe obiectul creator pe cel purtător
(ex. amprenta)
ii) Urme de destratificare – transfer de substanță de pe obiectul purtător pe obiectul
creator (ex. urmă de pe obiectul proaspăt vopsit pe mâini)
1.3. După locul de sedimentare
a) Urme locale – modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor pe locul de contact
(ex. urma suportului metalic pe corpul victimei)
b) Urme periferice (de contur) – modificarea suprafeței obiectului primitor prin depunere de
substanță în afara limitelor obiectului creator (ex. lichid care împroașcă o persoană și lasă
urmă pe perete în spatele ei)
1.4. După natura obiectului creator
a) De mâini
b) De picioare
c) Create de alte obiecte
1.5. După vizibilitate
a) Urme vizibile
b) Urme latente – folosirea unor mijloace de iluminat și substanțe de prăfuire pentru marcare

2. Urmele instrumentelor de spargere

2.1. Urme de tăiere – sunt urme dinamice cu aspectul unor striații paralele, produse de lama
instrumentului. Pentru a se putea identifica urmele de tăiere este necesar ca între obiectul creator
și cel primitor de urmă să existe o diferență de rezistență. Examinarea acestor urme permite
aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul, deprinderile de lucru.
 7

2.2. Urme de frecare – sunt urme dinamice, ele nu reproduc particularitățile instrumentului care le-a
creat. La începutul și finalul locului de acțiune pot fi găsite urme cu potențial identificator.
2.3. Urme de apăsare – sunt urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile exterioare ale
obiectului creator.
2.4. Urme de lovire – sunt mai rare, fiind însă importantă stabilirea modului lor de creare.

3. Urmele de forțare a sigiliilor

3.1. „Plimbarea plumbului” pe sfoara sau sârma pe care este aplicat, fiind lărgite canalele și scos nodul,
permițând dezlegarea sigiliului care, după aceea, se va închide la loc.
3.2. Desprinderea plumbilor și înlocuirea lor cu alte sigilii confecționate în prealabil.
3.3. Tăierea plumbilor în lungul canalelor, fiind apoi lipit la loc.

4. Urme formate din obiecte și substanțe

Sunt variate ca proveniență (ex. accident auto, deranjarea obiectelor în cameră, depuneri de substanțe).

5. Urme rezultate din explozii, incendii

5.1. Incendii naturale – sunt produse de electricitatea atmosferică, razele solare, autoaprinderi
a) Electricitatea atmosferică – ca urmare a acțiunii trăznetelor metalul se poate topi, chiar
volatiliza, depunându-se sub formă de stropi pe obiectele din apropiere; unele metale se
magnetizează; nisipul se poate topi devenind o masă sticloasă; materialele inflamabile se
aprind; pereții și hornurile crapă; cărămida devine lucioasă. Pe piele trăznetul lasă urme
specifice, sub forma unor arborescențe.
b) Razele solare – trebuie întrunite cumulativ condițiile: uscăciunea aerului și vegetației,
concentrarea razelor solare în focar pe anumite materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub
forma de funingine la locul de inițiere, obiecte incomplet arse mai departe de acesta, putând
fi stabilit locul de unde a pornit și direcția în care s-a propagat.
c) Autoaprindere – cauze intrinseci chiar materialului.
5.2. Incendii accidentale
5.3. Incendii intenționate – urmele de incendiu se analizează cu atenție pentru a identifica sursa și
direcția, modul de propagare.

6. Urme create de mijloace de transport

6.1. Urme de anvelope – ridică și soluționează probleme legate de tipul autovehicolului,
ecartamentul, direcția de deplasare, eventualele manevre, viteza de deplasare la momentul
frânării. Prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili cauzele tehnice ale unor accidente
 8

rutiere. Urmele statice create în procesul rulării normale a roților reproduc toate elementele
specifice ale anvelopelor.
6.2. Urme create de roțile metalice ale căruțelor sau de șinele metalice ale săniilor
6.3. Urme de impact – pot oferi detalii cu privire la direcția de mers sau starea în care se aflau
vehicolele implicate, înălțimea mașinii. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar analiza acesteia
va indica automobilul de la care provine.
6.4. Urme sub formă de obiecte sau resturi materiale – pot indica încărcătura autovehicolului, dar și
marca sau tipul automobilului.

5 – METODA PORTRETULUI VORBIT. IDENTIFICAREA

PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTE

METODA PORTRETULUI VORBIT. NOȚIUNI GENERALE

Semnalmente = trăsăturile exterioare, generale și particulare, ale unei persoane, pe baza cărora aceasta
poate fi identificată.

Metoda portretului vorbit = metodă științifică de descriere și comparare a trăsăturilor exterioare ale
persoanelor.

Particularitățile persoanelor se bucură de o stabilitate relativă.

PRINCIPIILE PORTRETULUI VORBIT

1. Descrierea începe cu caracteristicile generale și se realizează pe baza semnalmentelor

anatomice și a celor funcționale.
a) Semnalmentele anatomice (statice) – trăsăturile fizice
b) Semnalmentele funcționale (dinamice) – modul în care îndeplinesc anumite activități (ex.
modul de a umbla, vorbirea)
c) Individualizarea caracteristicilor referitoare la variații morfologice neobișnuite (ex. ca urmare
a unui accident, a unei operații, semne din naștere)
2. Observarea și descrierea semnalmentelor se face în planul frontal și lateral (din profil).
3. Descrierea semnalmentelor se face folosind o terminologie comună, precisă și unitară, precum
și o succesiune logică.
4. Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub aspectul:
 9

a) Mărimii – mare/mijlociu/mic; mai specific: înalt/mijlociu/scund, lat/mijlociu/îngust. În ceea

ce privește trăsăturile feței, dimensiunea acestora va fi raportată la celelalte elemente ale
feței respective, nu la un etalon exterior.
b) Formei – încadrarea într-o formă geometrică cu care se aseamănă
c) Poziției – în raport cu planul vertical sau orizontal sau după anumite zone învecinate, notarea
reliefând dacă e vertical, oblic sau orizontal
d) Culorii – se include doar pentru elementele pentru care această însușire e relevantă (ex. piele,
ochi, păr)

La ascultarea persoanei care urmează să facă recunoașterea trebuie să se țină seama de factorii obiectivi
și subiectivi care pot influența percepția:

 Factori obiectivi: locul unde s-a făcut percepția, vizibilitatea, condițiile atmosferice
 Factori subiectivi: aptitudinile persoanei, experiența de viață, vârsta, profesia
 Timpul
 Factorul emoțional

În concluzie, ascultarea nu trebuie să fie realizată nici prea repede, nici prea târziu.

DESCRIEREA SEMNALMENTELOR

1. Descrierea generală a persoanei

a) persoane solide/atletice/slabe
b) statura – scundă, mijlocie, înaltă, foarte înaltă
c) umerii – lățime și orientare
d) membrele – lungime și grosime
2. Descrierea capului și a figurii
a) Capul – mărimea (raportat la restul corpului), forma, plasamentul simetric sau asimetric al
organelor
b) Conturul feței
i. Profilul fronto-nazal (linia frunții și a nasului)
ii. Profilul nazo-bucal (jumătatea de jos a feței, de la baza nasului la vârful
bărbiei)
iii. Fața cuprinde 3 zone: frontală, nazală, bucală
iv. Înălțimea și lățimea feței
c) Părul – forma (natura), culoarea, desimea, conturul, lungimea, tunsoarea, pieptănătura,
chelia, favoriții
d) Fruntea – înălțimea, lățimea, înclinarea, conturul, particularități (riduri, negi, alunițe)
e) Ochii – forma, mărimea, așezarea în orbită, culoarea, anomalii, pleoapele, genele,
sprâncenele, spațiul interocular
 10

f) Nasul – rădăcina, mărimea, linia conturului, baza nasului, aripile nasului, conformația nărilor,
deformații, distanța naso-labială, culoarea
g) Gura – dimensiunea, forma, particularități (gura strâmbă, buză de iepure)
h) Buzele – mărime, grosime, poziție
i) Mustața – formă, lungime, culoare, densitate
j) Dantura – se analizează pentru identificarea cadavrelor și stabilirea vârstei. Mărime, culoare,
așezare, anomalii, mușcătură
k) Bărbia – înclinare, înălțime, contur, particularități
l) Barba – formă, poziție, culoare
m) Urechea – pavilionul urechii rămâne neschimbat toată viața. Forma, înălțimea, lățimea,
depărtarea față de conturul feței
n) Gâtul – înălțimea, grosimea, particularități
3. Descrierea semnalmentelor dinamice
a) Ținuta corpului
b) Poziția capului
c) Poziția mâinilor și gesticulația
d) Mersul – șchiopătatul
e) Mimica
f) Privirea
g) Vocea – bâlbâiala, defecte ale vorbirii
4. Descrierea semnalmentelor particulare – acele defecte anatomice care ajută la identificarea
persoanei
a) Cicatricile – culoare, formă, mărime, amplasare
b) Tatuajul – voluntar sau involuntar
c) Piercing-urile
d) Ridurile feței
e) Pilozitatea
f) Culoarea pielii
g) Pete, negi, alunițe, semne din naștere
h) Operații estetice
5. Descrierea îmbrăcămintei – din punct de vedere al aspectului și calității

IDENTIFICAREA PERSOANELOR ȘI A CADAVRELOR CU IDENTITATE NECUNOSCUTĂ ȘI A

PERSOANELOR DISPĂRUTE

Se realizează prin intermediul cartotecii, care cuprinde fișierele tip ale persoanelor dispărute, cu identitate
necunoscută, ale cadavrelor cu identitate necunoscută.

Metodele de identificare după semnalmente sunt limitate în privința cadavrelor datorită transformărilor
firești prin care trece corpul uman datorită acțiunii distructive a diverșilor factori.
 11

Metode utilizate pentru identificarea cadavrelor necunoscute:

- Metoda supraproiecției
- Reconstituirea fizionomiei după craniu – nu este o metodă de identificare sigură
- Identificarea după resturile osoase
- Identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice
- Identificarea prin expertiza fotografiei de portret

6 – URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Se produc prin contactul mâinii cu diferite obiecte de mediu.

Relieful papilar = formațiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de creste despărțite
de șanturi

Urmele create de relieful papilar sunt studiate de dactiloscopie, care se ocupă cu identificarea
persoanelor după aceste detalii.

PROPRIETĂȚILE RELIEFULUI PAPILAR

1. Longevitate – din luna VI intrauterină și până la distrugerea dermei

2. Fixitate – nicio modificare naturală
3. Unicitate – posibilitate de repetare de 1 la 42 miliarde
4. Inalterabilitate – doar prin distrugerea pielii

CERCETAREA LOCULUI FAPTEI PENTRU URME DE MÂINI

a) Urme de adâncime (ex. în noroi)

b) Urme de suprafață (ex. mâna cu sânge sprijinită pe perete)

În faza statică se face descoperirea și înregistrarea urmelor.

În faza dinamică se evidențiază și se ridică urmele. Evidențierea se face utilizând diferite substanțe
chimice. Pentru fixarea urmelor se vor face fotografii și mențiuni în procesul verbal.
 12

TOPOGRAFIA ȘI CLASIFICAREA RELIEFULUI PAPILAR

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete – pe baza delta:

a) Reliefuri adeltice – creste orientate paralel cu șanțul flexor (simple, piniforme, cu confluență
stânga/dreapta, cu laț stânga/dreapta, cu lațuri opuse, cu început de spirală)
b) Reliefuri dextrodeltice sau sinistrodeltice (cu lațuri simple, cu rachetă)
c) Reliefuri bideltice (cu spirală, cu vârtej, cu cercuri concentrice, elipsoidale, cu lațuri încârligate)
d) Reliefuri trideltice
e) Reliefuri cu 4 delte
f) Reliefuri amorfe

Identificarea dactiloscopică – cele 12 puncte de coincidență.

URMELE DE PICIOARE

Rareori sunt generate de picioare desculțe. Se creează în general ca urme de suprafață de stratificare, dar
pot fi găsite și ca urme de adâncime. Pot fi statice (mers normal) sau dinamice (alunecare).

Fiecare persoană calcă într-un mod particular, uzura tălpilor producându-se în mod specific.

Fixarea urmelor de picioare se face prin fotografiere (în ansamblu, cu surprinderea direcției mersului, și
de detaliu) și descriere în PV (indicarea distanței pe care se întind, localizarea, tipul static sau dinamic).
Fixarea se face și prin mulare când e necesar.

Cărarea de urme este un ansamblu de urme care indică direcția deplasării.

Mersul invers – atenție la modul de formare a urmei.

URMELE DE DINȚI

Create prin mușcare. Pot fi de adâncime sau de suprafață (excoriații pe pielea victimei).

Caracteristicile individuale ale dinților: lățimea variată, distanța, plasarea arcadelor, uzurile, defecte,
tratamente.

Fixarea se face prin fotografie și descrierea în proces verbal, eventual prin mulare.

URME SUB FORMA FIRELOR DE PĂR

Studiul firelor de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă, fumat, vârstă, sex, putând duce chiar
la identificare.
 13

Descoperirea se face utilizând iluminarea UV și se va descrie în PV locul și aspectul, fiind fotografiate în

detaliu.

Studiul de laborator va cuprinde cu necesitate date privind aspectul (rupt, tăiat, smuls), proveniența
(animală sau umană – ce parte a corpului?), alte caracteristici.

URMELE DE SÂNGE

Pot indica poziții, mișcări, deplasare, direcția unor lovituri. Aspectul picăturilor ne indică unghiul de
incidență în cădere – sunt rotunde pentru unghiul drept sau alungite pentru un unghi ascuțit.

Pentru căutarea și fixarea urmelor de sânge se vor utiliza inclusiv UV pentru a fi depistate chiar pe locuri
spălate. Se fixează prin descriere în PV și fotografiere.

Ridicarea se face: prin pipetare sau răzuire (în funcție de timpul scurs – dacă s-a coagulat sau nu), diluție
cu ser fiziologic și apoi cu sugativă.

Expertiza va stabili proveniența, eventuale boli, regiunea corpului de unde provine, ADN.

URMELE FIZIOLOGICE

(1) Petele de spermă

Cercetarea se face de preferință la lumina zilei. Pe textile lasă un aspect gri-alb și o crustă solzoasă, au
fluorescență la UV.

Fixarea se face prin descrierea în PV a locului și stării (uscat, proaspăt). Mai rar se fotografiază, deoarece
culoarea e puțin vizibilă în fotografii.

Ridicarea se face în funcție de stare, însă nu se vor răzui.

Examinarea indică grupa sanguină, boli, tipul, numărul de persoane participante.

(2) Petele de salivă

La UV dau fluorescență albăstruie vie.

Fixarea se face prin indicarea în PV a obiectelor pe care se află petele.

Ridicarea se face cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru.

 14

URMELE CREATE DE ÎMBRĂCĂMINTE

Pot fi dinamice sau statice, de adâncime sau de suprafață, în general nu au prea multe elemente de
identificare mai puțin când există defecte sau detalii specifice.

Fixarea se face prin descrierea în PV, pot fi realizate și mulaje. În faza dinamică se vor face fotografii.

URMELE SUB FORMĂ DE OBIECTE SAU RESTURI DE OBIECTE

Reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la săvârșirea infracțiunii sau au fost abandonate pe
traseu, au rezultat din accident.

Sunt urme întotdeauna vizibile.

Fixarea se face prin notarea în PV și realizarea de fotografii. Ridicarea se face cu pensetă sau mănușă.

Oferă informații despre sfera persoanelor care au participat, eventual meseria acestora.

URMELE DE PRAF ȘI NOROI

Oferă indicații cu privire la deplasarea persoanelor, mediile prin care a trecut.

7 – BALISTICA JUDICIARĂ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Balistica judiciară = o ramură a tehnicii criminalistice care elaborează metodele și mijloacele tehnico-
științifice de studiere a armelor de foc portative, a munițiilor acestora și a urmelor împușcăturii, în
vederea identificării armei cu care s-a tras și ulterior a autorului infracțiunii

Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii și legități (însușire a
fenomenelor de a se desfășura în conformitate cu anumite legi) proprii, legături cu alte științe teoretice și
practice și metode proprii de cercetare științifică.

Balistica judiciară nu se identifică cu balistica generală.

 Balistica judiciară – are aplicabilitate în cauzele privind infracțiuni comise cu arme de foc
 Balistica generală – prezintă interes din punct de vedere militar, având două ramuri:
 15

o Balistica interioară – fenomenele și procesele care au loc pe timpul tragerii

o Balistica exterioară – ramură a mecanicii care studiază legile mișcării unui corp greu,
aruncat sub un anumit unghi față de orizont

CLASIFICAREA ARMELOR DE FOC

Arme de foc = acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile,
substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare

(1) Categorii de arme și muniții (Legea 295/2004):

a. Arme și muniții interzise
b. Arme și muniții letale
c. Arme și muniții neletale
(2) Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației:
a. Arme militare
b. Arme de apărare și pază
c. Arme de autoapărare
d. Arme de tir
e. Arme de vânătoare
f. Arme utilitare
g. Arme de asomare
h. Arme cu destinație industrială
i. Arme cu tranchilizante
j. Arme de panoplie
k. Arme de colecție
l. Arme vechi
m. Arme de recuzită
(3) Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:
a. Arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune
b. Arme de foc scurte
c. Arme de foc lungi
d. Arme de foc automate
e. Arme de foc semiautomate
f. Arme de foc cu repetiție
g. Arme de foc cu o singură lovitură
(4) Clasificarea armelor după construcția canalului țevii:
a. Arme cu țeavă lisă
b. Arme cu țeavă ghintuită
c. Arme cu țevi combinate
 16

URMELE PRINCIPALE FORMATE PRIN ÎMPUȘCARE

(1) Urmele create pe proiectil de interiorul țevii armei

La trecerea glonțului, care are dimensiunea mai mare decât interiorul țevii, acesta va întâlni opoziția
reliefului format din ghinturi. Glonțului îi va fi imprimată o mișcare spiralată.

- Pe glonț se imprimă ghinturile și o serie de zgârieturi foarte fine

- Suprafața canalului țevii este erodată și intervine metalizarea

În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu ochiul liber, care nu
sunt niciodată drepte, ci înclinate spre dreapta ori stânga în funcție de unghiul de rotire a ghinturilor. Apoi,
suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori vizibile cu ochiul liber, alteori
doar la microscop.

Deoarece numărul, direcția, înclinația și lățimea ghinturilor diferă de la un model de armă la altul, urmele
de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma și materialul glonțului, pot indica modelul
de armă cu care s-a tras.

Țevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuințării, așadar și urmele
create vor avea o altă configurație.

În al doilea rând, suprafața canalului țevii, suportând trecerea repetată a gloanțelor, este erodată. Apoi
intervine metalizarea canalului țevii (depunerea de particule metalice care datorită temperaturii înalte se
sudează de canalul țevii).

Proasta întreținere a armei duce la ruginire. Rugina din canal este îndepărtată prin trageri, așadar rămâne
un spațiu în locul unde era rugina, ca urmare a acțiunii corozive a acesteia.

(2) Urmele create pe tubul cartuș

Se produc în momentul încărcării și apoi a percutării capsei, urmată de producerea împușcăturii și a

evacuării tubului tras.

A. Urmele formate în timpul încărcării armei

i. La trecerea cartușului din încărcător în camera de explozie
B. Urmele formate în timpul producerii împușcăturii
i. Urma cuiului percutor
ii. Urmele peretelui închizătorului
iii. Urmele create de pereții camerei de explozie
C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras
i. Urmele extractorului
ii. Urmele ejectorului
iii. Urmele ferestrei de evacuare

Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de armă.
 17

(3) Urmele create de proiectile pe corpul victimei și pe alte ținte

În orice obiect pe care îl traversează glonțul creează trei feluri de urme:

1. Orificiul de intrare
2. Orificiul de ieșire
3. Canalul cuprins între cele două orificii

Diametrul și forma orificiilor sunt condiționate de valoarea energiei cinetice a proiectilului în momentul
lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va forma un orificiu cu diametrul mai
apropiat de diametrul său. Când energia cinetică scade orificiul va fi mai mare și de formă neregulată,
proiectilul creând rupturi mari ale țesuturilor cu care vine în contact.

1. Orificiul de intrare
a. În corpul uman – poate avea forme variate, determinate de unghiul de lovire, viteza
glonțului, felul țesutului lovit, distanța de la care s-a tras.
Țesutul osos se deosebește de celelalte țesuturi datorită consistenței și rezistenței sale,
orificiile create având o dimensiunea apropiată de cea a proiectilului.
În cazul țesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare
sau mai mic (în situația în care se contractă țesutul).
Perforare perpendiculară – orificiu rotund, perforare oblică – orificiu oval, tragere de la
distanță mică – formă neregulată. Orificiul rotund devine apoi oblic datorită contracției
musculare.
Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit marginile orificiului vor fi neregulate
datorită contuziei și ruperii țesutului.
Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de țesut, ceea ce îl
deosebește de toate celelalte plăgi împunse, dar și de orificiul de ieșire.
b. În sticlă – are forma unui con, cu baza în direcția tragerii, deoarece proiectilul împinge
înainte părți din materialul prin care trece.
Perforare perpendiculară – orificiu rotund cu fisuri concentrice și radiale uniforme,
perforare oblică – orificiu oval cu fisuri mai numeroase în sensul direcției glonțului.
Caracteristicile în funcție de distanța de tragere: distanță mică și perpendicular – orificiu
de dimensiunea glonțului, pot lipsi crăpăturile; distanță mare – geamul nu mai prezintă
orificiu de intrare întrucât sticla se sparge.
Orificiul de intrare diferă și în funcție de forma vârfului glonțului ( creează sau nu fisuri
radiale).
c. Tăblii metalice – diametru aproape identic cu proiectilul
d. Scândură uscată – orificiu mai mare decât proiectilul
e. Lemn verde sau umed – orificiu mai mic decât proiectilul
f. Cauciuc – orificiu mai mic decât proiectilul, uneori foarte greu de găsit
g. Pielea tăbăcită sau țesuturile dese – diametru apropiat de cel al proiectilului
 18

2. Orificiul de ieșire
a. În corpul uman – nu va mai prezenta „minus țesut”, adică pierdere de substanță, glonțul
desfăcând țesutul.
Glonțul pierde din energia cinetică, orificiul putând avea forme neregulate.
Dacă proiectilul se fragmentează ( sau desprinde și antrenează fragmente osoase) pot
exista mai multe orificii de ieșire.
Dacă proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a pielii,
fie o înfundare spre exterior a pielii.
La trecerea glonțului prin organele cavitare pline cu lichid – acțiunea hidronamică a
proiectilului poate duce la rupturi foarte mari, iar orificiul de ieșire va fi foarte mare,
uneori putând chiar să lipsească datorită exploziei organului.
b. Tăblie de sticlă – orificiul de ieșire e mai mare decât cel de intrare
c. Scândură uscată – orificiu mai mare decât proiectilul
d. Lemn verde sau umed – orificiu mai mic decât proiectilul
e. Scândură subțire și placă – orificiul prezintă așchieri
f. Tablă de metal – margini răsfrânte în sensul deplasării

3. Canalul
a. În corpul uman – poate fi direct sau deviat. Direct – în prelungirea directă a traiectoriei
glonțului, deviat – se modifică traiectoria.
Lățimea este de obicei mai mare decât diametrul glonțului.
O formă specială de canal este „canalul tangențial” creat de proiectil atunci când pătrunde
într-o parte rotunjită a corpului sub un unghi ascuțit și iese aproape de locul de intrare.
Există și „canale în seton” care se produc atunci când proiectilul are energie cinetică mică
și își schimbă traiectoria, alunecând pe sub piele.
b. Tăblie de sticlă – trunchi de con cu baza mare în direcția tragerii
c. Lemn și tăblie metalică – lățimi aproximativ egale pe tot parcursul.

URMELE SECUNDARE FORMATE PRIN ÎMPUȘCARE

(1) Rupturile

Sunt provocate de presiunea gazelor și au formă de stea sau de cruce. Le întâlnim numai în cazul tragerilor
de la mică distanță.

La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman se observă pe articolele de îmbrăcăminte, în
zona orificiului de intrare, o răsfrângere a marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a
proiectilului. Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană – ruptura țesutului
cutanat în sens invers celui de tragere.

Există riscul de a confunda orificiul de intrare cu cel de ieșire, însă prezența urmelor de funingine și a
arsurilor create de flacără indică cu certitudine că e vorba de un orificiu de ieșire.
 19

(2) Arsurile

Sunt create de acțiunea flăcării la marginile orificiului de intrare.

Urma apare cu precădere în cazul folosirii pulberii negre (cu fum) care nu arde complet în canalul țevii,
așa cum face pulberea coloidală. Pulberea neagră arde mai încet, formând o cantitate de substanțe solide
care devin incandescente în canalul țevii și se depun în jurul orificiului de intrare pe piele sau
îmbrăcăminte, provocând o arsură. Aceste substanțe se răcesc la o distanță de 10-20 cm, iar flacăra
dispare.

Se produc arsuri și în cazul pulberii coloidale, datorate temperaturii ridicate a gazelor – la armele
automate și cartușele vechi.

(3) Afumările

Se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea pulberii.

Cantitatea de funingine este mai mare sau mai mică după cum pulberea este cu fum (neagră) sau fără
fum (mai puțină, culoare mai deschisă). Pulberea fără fum conține totdeauna diferite adaosuri care
formează reziduuri solide ce se depun în jurul orificiului de intrare, formând un cerc a cărui consistență
depinde de distanța de la care s-a tras.

Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și unul extern mai
puțin dens. În jurul plăgii, dacă se trage de la distanță mică, se pot deosebi cele două cercuri, uneori
separate de o porțiune liberă.

La tragerile cu țeava lipită raza depozitului de funingine poate fi foarte mică sau să lipsească. Funinginea
pătrunde odată cu gazele și se depune pe canal.

Uneori, mai ales la pulberea fără fum, funinginea se depune în formă de raze.

Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte ricoșează, depunându-se pe obiectele întâlnite în cale.

Uneori afumarea nu apare la suprafața obiectului în care s-a tras, ci la suprafața unul al doilea strat care
urmează.

(4) Tatuajul

Creat de pulberea rămasă arsă incomplet. Se formează în jurul orificiului de intrare, având dimensiuni și
densități variabile. În unele cazuri se produce prin depunerea de către proiectil a particulelor rupte în
timpul exploziei din pereții tubului cartuș.
 20

Distanța până la care acționează particulele este de 80 cm la armele automate și semiautomate. Pulberea
neagră creează mai frecvent tatuaje.

Formarea tatuajului este determinată și de duritatea obiectului asupra căruia s-a tras.

(5) Inelul de frecare

Se formează la gura orificiului de intrare sau de-a lungul canalului prin depunerea de substanțe aderente
la suprafața proiectilului – fie din canalul țevii, fie de pe traiectul exterior.

Urma e formată din resturi e uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduuri de pulbere arsă, reziduuri
metalice, substanțe aderente la glonț. E de culoare cenușie și se observă ușor pe obiectele de culoare
deschisă.

Examinarea substanțelor ajută la stabilirea ordinii tragerilor, adică la diferențierea primului foc (resturi
de ulei, mai puțină funingine) de cel de-al doilea foc (mai multă funingine, mai puțin ulei) tras cu aceeași
armă.

(6) Inelul de metalizare

Apare la traversarea unei suprafețe mai dense (ex. un os plat) prin desprinderea și depunerea unor
particule metalice din cămașa proiectilului.

Poate fi întâlnit:

- La gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare

- Independent de inelul de frecare când partea mai densă a obiectului perforat e mai spre interior
sau glonțul a străbătut succesiv mai multe obiecte

Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare:

- Inelul de metalizare conține numai particule din corpul proiectilului

- Inelul de frecare conține substanțe aderente depuse la suprafața proiectilului provenind din
canalul țevii și din diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoșat

(7) Urmele formate prin imprimarea țevii armei

Sunt rezultatul tragerii cu țeava lipită de obiectul în care se trage.

Orificiul de intrare este mai mare decât cel de ieșire și are marginile zdrențuite, cu rupturi orientate spre
direcția de tragere. Datorită presiunii mari și a faptului că gazele nu au altă ieșire decât spre înapoi, acestea
vor crea sfârtecări ale țesutului cutanat sau franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers.
 21

Gura țevii va crea așa numitul „inel de contuzie” – datorită reculului, gura țevii se retrage, iar când revine
lovește țesutul cutanat, provocând deshidratarea suprafeței lovite datorită temperaturii ridicate. Astfel
rezultă imprimarea gurii țevii, care va fi totală sau parțială în funcție de unghiul sub care a fost sprijinită
țeava.

IDENTIFICAREA ARMEI DUPĂ URMELE CREATE PE PROIECTILE

Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care au fost realizate.
Aceste urme apar sub formă de striații pe toată lungimea țevii – striații care sunt asemănătoare la același
tip, lot și fabricant de țevi.

Cu cât armele sunt folosite mai mult și în funcție de locul de depozitare, mediul unde se trage și muniția
folosită, aceste striații se individualizează și capătă un desen unic – plinurile dintre ghinturi creează striații
caracteristice care nu se regăsesc la nicio altă armă. Identificarea armei după glonț se face pe baza
desenului produs de aceste striații pe cămașa glonțului.

Suprafața glonțului se freacă de ghinturi și de plinuri, fiind zgâriată de acestea. Urmele ghinturile se
imprimă când țeava este nouă, după se imprimă de regulă doar striațiile plinurilor.

Unicitatea desenului creat e dată de două elemente:

a) Relieful microscopic al striațiilor – stabil datorită densității și rezistenței materialului. Cu

toate acestea trebuie avut în vedere întregul regim de funcționare a unei arme (dilatarea
materialului țevii la trageri succesive).
b) Materialele și toleranțele de fabricație ale gloanțelor:
1. Gloanțe fabricate integral din același material
2. Gloanțe cu miez și cămașă (ex. corp din plumb învelit în cămașă de alamă)
Ca obiect primitor de urmă, proprietățile fizice ale suprafeței exterioare (materialul glonțului
sau materialul cămășii) a glonțului afectează direct urmele create pe acestea.

8 – EXAMINAREA ȘI IDENTIFICAREA SCRISULUI

GRAFOSCOPIA: IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ A AUTORULUI SCRIERII

Grafologia ne spune cum este autorul scrierii sub aspectele personalității, temperamentului, abilităților.
Metoda de studiu a grafologiei are ca punct de plecare teoria expresivității, potrivit căreia orice mișcare
exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalitățile și amplitudinea sentimentului
relevat.
 22

Grafoscopia răspunde întrebării „cine este executantul scrierii?”.

Grafoscopia = ramură a criminalisticii care, utilizând metode și cunoștințe complexe din domeniul
fiziologiei, psihologiei, anatomiei, caligrafiei și grafologiei, servește la crearea unui sistem de indici de
natură a permite identificarea autorului unei manifestări grafice: scriere, semne de punctuație, cifre,
semnături etc.

Obiectul nemijlocit al expertizei grafice:

- Verificarea dacă un text sau o semnătura provin într-adevăr de la o anumită persoană

- Identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură
- Identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, adăugiri etc.

Deosebiri dintre grafologie și grafoscopie:

1. Grafologia urmărește surprinderea caracterului unei persoane prin examinarea scrisului, pe când
grafoscopia urmărește identificarea autorului scrisului pe baza celor două componente
fundamentale – individualitatea și stabilitatea relativă.
2. Grafologia examinează scrisuri nedisimulate, cu autor cunoscut. Grafoscopia analizează
înscrisurile contestate și probele de scris ale autorilor prezumtivi.
3. Grafologia aplică în scop interpretativ legile psihologiei scrisului. Grafoscopia ține cont de
conceptele psihologice, dar nu face și interpretări ale acestora.
4. Grafologia apelează la metoda descriptivă ca un reper obiectiv, însă interpretările sunt de natură
psihologică și neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod dominant la metoda descriptivă.
5. Grafologul poate respinge un înscris ca neadecvat. Expertul grafic e forțat să realizeze comparații
pe baza documentelor primite.

Asemănări – atât grafologia, cât și grafoscopia, au ca scop imediat și mediat identificarea scrisului și
atribuirea sa, în final, unui autor. Ca elemente de pregătire tehnică și capacitate diagnostică aceste două
domenii trebuie în mod necesar să colaboreze și să se coordoneze.

CE ESTE SCRISUL?

Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică și de comunicare,

dobândită în cadrul unui proces de învățare prin repetare.

Realizat printr-un ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate, el este un mijloc
specific destinat fixării, transmiterii și valorificării complexe a imaginilor, percepțiilor, ideilor,
sentimentelor și a altor elemente rezultate din procesul activității intelectuale omenești.

Este alcătuit din structuri ce pot include: litere, cifre, cuvinte, fraze, precum și derivatele cu caracter de
individualitate ale acestora: semnături, ideograme, prescurtări etc.
 23

Trebuie incluse nu numai manifestările explicit literale, dar și cele grafice neliterale. Gestul grafic
constituie un act conștient, coordonat, care prin intermediul învățării integrate procesului educativ devine
o activitate semi-reflexă coordonată, cu conținut ideatic și de comunicare.

PROPRIETĂȚILE SCRISULUI

Camillo Baldi: „Particularitățile grafice dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris și ireproductibile în
totalitatea lor de o altă persoană”.

Guillame Beroud: „Scrisul este urma lăsată de un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea, ca toată mimica
omenească, sunt condiționate în același timp de variabilitate și de elemente constante. Rezultanta acestor
factori este o pletora de gesturi care nu sunt totdeauna identice cu ele însele, dar îndestulător de
asemănătoare ca identitatea autorului lor să rămână constant perceptibilă.”

Individualitatea scrisului = acea proprietate a acestuia de a fi propriu doar autorului său. Caracteristicile
de ordin grafic care definesc scrisul unei persoane prezintă deosebiri esențiale față de orice scris
aparținând oricărei alte persoane.

Stabilitatea scrisului = manifestarea stabilă a elementelor constante din mecanismul ce stă la baza
scrisului, realizând complexul de mișcări automatizate a căror rezultantă este aceeași la fiecare act
scriptural. Se traduce prin apariția unui grup de atribute ce se manifestă constant. Cristalizarea grafismului
are loc în jurul vârstei de 20-22 de ani, caracteristicile generale și formele scripturale rămânând constante
pentru tot restul vieții.

Chiar dacă scrisurile sunt diferite de la o execuție la alta, deosebirile nu alterează structura fundamentală
a scrisului, care poate fi determinată prin observație. Acestea sunt numite ambitusuri ale variabilității.
Undeva la mijloc se situează variabilitatea medie, scrisurile cu această caracteristică fiind identificabile.

Variabilitatea scrisului = manifestare naturală a oricărui scris, prin variații în privința caracteristicilor
elementelor componente ale scrisului și chiar modificări ale caracteristicilor generale ale acestuia.
Variabilitatea nu se manifestă în mod nelimitat și în toate direcțiile, astfel că nu este în măsură să lezeze
stabilitatea scrisului. Această stare de fapt este corect explicată prin sintagma „stabilitate relativă”.

Reactivitatea scrisului = stă la originea fenomenului de variabilitate. Scrierea este puternic și direct
influențată de particularitățile personale și de specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui
individ, dar și de elemente externe (ex. metoda de predare și modelul caligrafic, imitarea unor modele
familiale, caracterele grafice naționale).

Elementele care pot contribui la modificarea scrisului:

a. Modificări la nivelul evoluției scrierii

b. Modificări datorate stării psiho-somatice: oboseală, depresie, boli mentale, ingestia
de toxice, bătrânețea
 24

c. Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o altă persoană

d. Modificări produse de stări de intoxicație
e. Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere
f. Modificări generate de factori aleatorii (ex. suprafața de scriere)

CARACTERISTICILE GENERALE ALE SCRISULUI

1. Dimensiunea scrisului
a. Înălțimea – scrisul mediu e între 2-4 mm
b. Lățimea – dilatat/normal/înghesuit
c. Continuitatea înălțimii – uniform/crescător/descrescător/filiform
2. Proporționalitatea scrisului
a. Proporțional – raport ½ între majuscule+depasante v. minuscule nedepasante
b. Subînălțat – raport 1/1
c. Supraînălțat – raport 1/3
3. Nivelul de evoluție a scrierii
a. Evoluat (superior)
b. Mediu (mediocru) cu grade intermediare
c. Neevoluat (inferior)
4. Forma scrisului
a. După configurație – cursiv/tipografic
b. După mișcare – arcadat/ghirlandat/unghiular/rotunjit/mixt
c. După gradul de simplificare – simplificat/simplu/complicat
5. Înclinarea scrisului
a. Verticală
b. Dreapta (dextroclin)
c. Stânga (sinistroclin)
6. Dinamica și viteza
7. Presiunea și spațierea
a. Presiunea: mare, normală, redusă; fluctuantă, constantă, crescătoare, descrescătoare
b. Spațierea: normală, înghesuită, risipită; inconstantă
8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor
a. Legare: intensă, normală, grupată, tocată
b. Forma traseelor: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite
9. Topografia elementelor și a textului
a. Plasarea unor categorii de elemente (titlul, data, semnătura etc.)
b. Plasarea textului în pagină
10. Direcția și forma rândurilor
a. Direcția: orizontală, ascendentă, descendentă; fragmentat ascendent, fragmentat
descendent
b. Forma: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreț)
 25

MODIFICAREA SCRISULUI ÎN MOD INTENȚIONAT

1. Deghizarea scrisului

Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului.

Se poate realiza prin:

a) Denaturarea caracterelor grafice – schimbarea trăsăturilor (10), ținerea instrumentului de

scris într-o poziție anormală, trasarea unor contururi ca trăsături neregulate
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar
c) Scrierea cu mâna stângă (sinistrografia)

În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul este deghizat, acesta va încerca să descopere acele
semne grafice cu aspect obișnuit și a căror persistență s-ar explica prin neatenția scriptorului (grafisme
„sincere” pe baza cărora va proceda la compararea cu literele și cifrele corespunzătoare selectate din
scrisul de comparație).

2. Contrafacerea scrisului

Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere și prin imitare. Textele mai lungi vor avea un aspect
forțat, presiunea va fi inconstantă, se vor putea găsi urme ale folosirii inițiale a unor trasee cu creion etc.

Pentru cazurile în care expertul nutrește convingerea că scrisul în litigiu a fost contrafăcut prin imitația
liberă, în urma examinărilor comparative vor rezulta atât asemănări, cât și deosebiri. El va trebui să
analizeze asemănările pentru a stabili dacă sunt reale (expertul trebuie să se întrebe dacă nu cumva s-a
înșelat când a zis că e contrafăcut) sau factice (poate deschide o nouă linie de examinare pentru
identificarea plastografului).

METODELE DE EXAMINARE GRAFICĂ

1. Metoda caligrafică

Examinează grafismele ca structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică.

Două scrisul au același autor dacă sunt asemănătoare morfologic și au autori diferiți în caz contrar.

Are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe înțelegerea simplistă a simetriei și a stabilității scrisului.

2. Metoda grafometrică

Are în vedere raporturile dimensionale care se stabilesc între forme și mișcare, considerate constante în
baza experienței empirice. Se conferă valoare identificatoare elementelor generate de raporturi inter-
literale, plasărilor spațiale, traseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare.
 26

Această metodă reduce diversitatea cvasi-infinită a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară, la

elemente rigide.

3. Metoda grafonomică

Se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului și ansamblul elementelor constante și variabile,
împletirea complexă a generalului și particularului în scris. Interpretarea privește, sub aspectul naturaleței
lor, elementele normale și cele patologice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin
compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelațiilor complexe și la identificarea autorului.

9 – CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

NOȚIUNEA DE DOCUMENT SUSPECT. ASPECTE TEORETICE

Document = orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă,
identitatea personală, pregătirea școlară sau profesională, încheierea de diferite contracte, felurite
declarații, precum și bilete de călătorie, timbre etc.

Document suspect = act care este bănuit a fi fals și cu privire la care se cere expertiza criminalistică

Prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a produce consecințe juridice. Odată cu
contestarea veridicității sale, documentul suspect devine, din mijloc de probă, o probă materială, putând
servi la dovedirea falsului, identificarea autorului și elucidarea celorlalte împrejurări.

Înscris oficial (potrivit vechii reglementări) este orice înscris care emană de la o autoritate publică,
instituție sau persoană juridică de interes public, sau care aparține unei asemenea unități. Sunt asimilate
biletele, tichetele, orice alte imprimate. Per a contrario, toate celelalte documente sunt sub semnătură
privată.

Documentele bancare, de expediție etc. – nu sunt înscrisuri oficiale potrivit definiției, însă au totuși un
caracter și un conținut ce excedă unui simplu act sub semnătura privată, putând fi considerate documente
cu sorginte de oficialitate.

Falsul intelectual se săvârșește concomitent cu întocmirea documentului și constă în general în omiterea

unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elemente neadevărate etc.

Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin realizarea unui
document în întregime contrafăcut, cât și după redactarea acestuia, printr-o modificare fizică a sa. Așadar,
falsul material se poate realiza prin contrafacere (a alcătui ceva cu scopul de a-i atribui caracter de
autenticitate) sau prin alterare (denaturarea înscrisului deja întocmit).
 27

Un document poate fi falsificat (prin modificări parțiale aduse unui act autentic) sau contrafăcut (prin
producerea unui document în totalitate fals). Ex: contrafacere – tipărirea unei bancnote false, falsificare
– modificarea unei bancnote de 5 dolari într-una de 50.

EXAMINAREA DOCUMENTELOR

Se vor examina caracteristicile exterioare, dar și cele intrinseci:

a) Greutatea specifică
b) Grosimea hârtiei
c) Culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ștampilă și a hârtiei
d) Compoziția chimică a materialului de bază
e) Filigranarea și alte mijloace de protecție

METODE CLASICE DE FALSIFICARE

A. Răzuirea și radierea

Când răzuirea sau radierea a fost realizată neglijent rămân vizibile porțiuni din traseele scrise sau tipărite
anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte și deteriorate. Se mai observă și o mai mare transparență a hârtiei,
estomparea luciului, deteriorarea fondurilor de protecție, a liniaturii, întinderea cernelii, pătarea hârtiei,
modificarea gradului de presiune a imprimării etc.

B. Metode chimice de corodare ori spălare

Zonele atacate chimic vor avea o fluorescență diferită de restul actului.

Înlăturarea textului scris are ca variantă și acoperirea textului cu diferite substanțe, fie prin hașurare, fie
prin repasare (rescriere), fie prin re-baterea unor caractere dactilografiate. Metodele de examinare vor fi
alese în funcție de modul de înlăturare a textului și de substanța de acoperire, procesul orientându-se însă
în primul rând spre conținutul textului alterat.

În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cifre sau litere, are loc o înghesuire a
semnelor între cele existente.

C. Decuparea și reconstituirea

Acest procedeu e folosit în special la documentele de identitate. E posibilă și introducerea unor file
contrafăcute pentru a înlocui anumite părți ale unor documente. De regulă se procedează la detașarea
unor porțiuni din act, fiind introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost detașate elemente
respective sau care vor fi acoperite de cele noi.

D. Înlocuirea fotografiei de pe documentele de identitate

 28

FALSUL PRIN CONTRAFACERE

Principalele metode:

- Copierea și imitarea
- Contratiparul
- Decuparea
- Fotocopierea
- Trucajul fotografic și electrostatic

RIDICAREA ACTELOR SUSPECTE ÎN VEDEREA EX AMINĂRII

Actele trebuie manipulate cu atenție, folosind pe cât posibil mănuși sau pensete, și nu trebuie cusute la
dosar sau găurite în orice mod. Ele pot fi purtătoare ale unor urme pe care o greșită ridicare și manipulare
să le distrugă sau altereze, având loc „contaminarea urmelor”.

Nu se vor face mențiuni scrise pe actul suspect, fiind total greșită practica instanțelor de a menționa pe
actele în litigiu „vizat spre neschimbare”. Ele trebuie puse în plicuri ce vor fi sigilate.

Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată și recompuse pe o suprafață plană.

Actele arse, total sau parțial, nu vor fi prinse cu mâna, ci se va crea un curent ușor de aer care să ridice
actul, fiind introdusă o coală de hârtie sub el. Se va ambala totul într-o cutie cu vată pentru a nu continua
distrugerea. Actele care încă mai ard sau fumegă nu vor fi stropite cu apă.

CULEGEREA MATERIALELOR DE COMPARAȚIE

Este necesar ca la selectarea materialului de comparație să se pornească numai după o bună observare a
actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanței să înlăture din material acele acte
care au fost prezentate „pro causa”, ele fiind de fapt chiar unele falsuri.

Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale pentru comparație
conținând scris și semnături cu garanții de autenticitate.
 29

10 – METODOLOGIE ȘI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

CERCETAREA LOCULUI FAPTEI

NOȚIUNE

Este o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei primele materiale probatorii, chiar
înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și întinderea prejudiciului.

Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta cercetată, a fixării
și ridicării urmelor materiale, pentru stabilirea întinderii prejudiciului, identificarea victimei și a
făptuitorilor, precum și pentru depistarea și ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc
împrejurări legate de cauză.

Noțiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafață determinată, în care s-a manifestat aspectul concret,
obiectiv al faptei, ci se întinde pe întreg perimetrul în care s-au materializat consecințele faptei.

PREGĂTIREA, ETAPELE ȘI REALIZAREA CERCETĂRII LOCULUI FAPTEI

1. Conservarea locului faptei și anunțarea organelor de cercetare

2. Constituirea echipei de cercetare
3. Deplasarea la locul faptei
4. Verificarea acțiunilor realizate la fața locului (paza, primul ajutor, conservarea etc.)
5. Alegerea martorilor asistenți
6. Obținerea de informații generale
7. Repartizarea sarcinilor
8. Cercetarea propriu-zisă: faza statică și faza dinamică

Primele persoane care iau contact cu câmpul infracțional trebuie să conserve locul faptei, să limiteze
accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor și să anunțe organele îndrituite să
realizeze CLF.

Imediat după anunțare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele tehnice necesare și
prezența specialiștilor. Se organizează deplasarea rapidă la locul faptei.

Imediat după sosire se va verifica modul în care s-a asigurat paza locului, salvarea victimelor, conservare
urmelor, precum și măsurile de identificare și prindere a făptuitorului. Acordarea primului ajutor
victimelor este o activitate prioritară.
 30

Configurația locului faptei poate suferi modificări sub acțiunea a două categorii de factori: obiectivi
(fenomene naturale) și subiectivi (pătrunderea unor persoane neavizate). Dacă a pătruns „valul de curioși”
se vor ridica impresiuni de la aceștia pentru a-i putea elimina din cercul de suspecți. Toate modificările vor
fi consemnate în PV.

Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care vor atesta cele consemnate în PV.

Se va proceda la obținerea de informații generale privind fapta și alte elemente utile cercetării (aspecte
anterioare sau ulterioare desfășurării evenimentului). După ce s-a obținut un prim tablou estimativ al
faptei și împrejurărilor ei concrete se va trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei
și la cercetarea propriu-zisă.

Reguli tactice generale:

- Operativitatea
- Cercetarea se face în mod complet și cu obiectivitate
- Cercetarea se face în mod sistematic
- Respectarea normelor procedurale și a cerințelor morale

Cercetarea propriu-zisă se va desfășura în două faze: statică și dinamică.

 Faza statică – examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât și a zonelor mai
importante, fără a se aduce vreo modificare.
o Orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării
o Alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea
o Stabilirea căii de acces a infractorului și limitarea accesului
o Descoperirea și fixarea stării locului – fotografii, înregistrări, schițe, măsurători
 Faza dinamică – participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea
integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice.
o Examinarea corpului victimelor
o Executarea fotografiilor și înregistrărilor de detaliu
o Luarea primelor declarații
o Clarificarea împrejurărilor controversate

ÎMPREJURĂRILE CONTROVERSATE

Sunt acele schimbări în conformația câmpului infracțional produse în mod deliberat de autor pentru
inducerea în eroare a organelor judiciare. Ele nu sunt o consecință obiectivă a comiterii infracțiunii.
Organele pot face distincție între infracțiunea real comisă și fapta simulată analizând neconcordanțele
existente în modul de formare și dispunere a urmelor.

Încercarea de disimulare are deseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei apărând ca un cadru
regizat. Aspectul inutil complicat, prezența unui număr mare de urme, dezordinea nejustificată, contravin
 31

toate tendinței firești a făptuitorului de a produce cât mai puține urme și de a părăsi repede locul faptei.
Un alt indiciu este prezența sau absența de la locul faptei a anumitor obiecte.

PROCESUL VERBAL DE CERCETARE A LOCULUI FAPTEI

Este principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor CFL. Redactarea trebuie făcută de manieră a
conferi celor ce îl consultă ulterior o reprezentare corectă a locului faptei. Trebuie să respecte atât
cerințele de stil și acuratețe ale unui act procedural, cât și surprinderea completă a modificărilor de la
locul faptei.

Nu este admisă inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii le indică – ex.
schimbarea poziției cadavrului.

Părțile PV:

a. Preambul – se consemnează informații despre data și locul unde se încheie, cel care
îl încheie, martorii asistenți, temeiul de drept al CFL, ora începerii, condițiile meteo și
de iluminat
b. Partea descriptivă – descrierea amănunțită a locului faptei, stării acestuia, a victimei,
enumerarea și descrierea tuturor activităților realizate, a urmelor și mijloacelor
materiale de probă, descrierea împrejurărilor controversate
c. Partea finală – enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul ridicării
(ex. pentru expertiză)

Întregul PV se semnează pe fiecare pagină și la final de persoanele care au participat.

PLANIFICAREA URMĂRIRII PENALE

Este o metodă tactică ce asigură legătura dintre:

- scopul și sarcinile urmăririi penale

- modul efectiv de realizare a acestora

PRINCIPII

1. Individualitatea urmăririi penale – fiecare cauză în parte trebuie tratată în funcție de detaliile
sale concrete
2. Principiul dinamismului
i. necesitatea operativității
ii. capacitatea de adaptare permanentă a planului de UP
 32

STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL PLANULUI DE UP

Elaborarea planului de UP nu e obligatorie, ea fiind cerută mai ales de complexitatea cauzei – în mod
obișnuit în cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora.

Principalele elemente sunt:

- versiunile care urmează a fi verificate

- problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile
- activitățile care urmează a fi desfășurate
- termenele de soluționare – asigură permanenta progresie a cercetărilor
- persoanele vizate sau cuprinse în activitățile de cercetare

Conținutul planului e determinat în principal de sarcinile ce se ridică în cadrul anchetei, de datele aflate la
dispoziția anchetatorului, fiind guvernat de principiul legalității și al aflării adevărului. Presupune
descoperirea, verificarea și clarificarea tuturor problemelor legate de soluționarea cauzei.

Metode utilizate:

1. Metoda celor 7 întrebări: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cum? De către cine? Cu ajutorul cui?
În ce scop?
2. Formula celor 4 întrebări: se bazează pe elementele constitutive ale infracțiunii.

VERSIUNILE DE UP

Sunt supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de stabilire a împrejurărilor
în care a fost comisă o anumită faptă. Pot fi definite ca explicații probabile asupra unei fapte în
integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informațiile existente la un moment dat
în cercetarea cauzei.

Clasificare:

 Versiuni principale (generale) – privesc fapta în ansamblu

 Versiuni secundare – vizează doar anumite aspecte izolate, împrejurări pe plan secund

În temeiul principiului dinamismului UP, în orice moment o versiune secundară poate să devină versiune
principală. Elaborarea și verificarea versiunilor se realizează numai după ce s-au obținut date suficiente cu
privire la fapta comisă.

Este guvernată de trei condiții esențiale:

1. Deținerea de date și informații corespunzătoare calitativ și cantitativ

 33

2. Pregătirea profesională multilaterală și experiența în anchetă a celui care efectuează urmărirea

penală
3. Folosirea unor forme logice de raționament deductiv, inductiv, analitic, sintetic

Principiile elaborării versiunilor:

1. Se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe versiuni

2. Se elaborează numai pe baza unor date concrete
3. Se elaborează în legătură cu toate explicațiile posibile
4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări logice

Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeași faptă se vor verifica în paralel toate
versiunile elaborate, prin analiza comparativă a probatoriului.

În caz excepțional, versiunile vor putea fi verificate succesiv, în funcție de ordinea evenimentelor, sau va
fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate și versiunile secundare.

După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă, conforme probatoriului
administrat, fie simple supoziții rămase fără interes pentru soluționarea cauzei.

11 – TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI (SUSPECTULUI),

INCULPATULUI ȘI ALTOR PĂRȚI

ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Etapele ascultării sunt:

1. Pregătirea ascultării
2. Studierea materialului cauzei
3. Cunoașterea învinuitului sau inculpatului
4. Întocmirea planului de ascultare
5. Asigurarea prezenței apărătorului
6. Ascultarea propriu-zisă
a. Verificarea identității
b. Ascultarea relatărilor libere
c. Adresarea de întrebări (ascultarea dirijată)
 34

(1) Pregătirea ascultării

Se vor stabili problemele care urmează să fie lămurite cu ocazia ascultării, tactica de ascultare, precum și
materialul probator ce urmează să fie folosit în cursul ascultării. Vor fi culese datele preliminare despre
cei ascultați (antecedente penale, mediu familial, pregătirea școlară etc.)

(2) Studierea materialului cauzei

Stabilite persoanele care urmează a fi audiate, faptele care au fost reținute, participanții, calitatea și
contribuția lor, problemele ce urmează a fi lămurite prin audiere.

(3) Cunoașterea învinuitului sau inculpatului

Cunoașterea trăsăturilor personalității și a profilului psihic a celui audiat. Datele pot fi obținute pe cale
directă (percheziții, reținere sau arestare etc.) sau indirectă (investigații cu privire la persoană, date
rezultate din CFL, verificarea cazierului judiciar etc.).

(4) Întocmirea planului de audiere

Acesta va avea în vedere problemele ce urmează a fi lămurite, materialul probator ce va fi utilizat, forța
probatorie a materialului existent, momentul oportun pentru utilizarea materialului, datele cunoscute
despre personalitatea și psihologia celui audiat.

(5) Asigurarea prezenței apărătorului

În situațiile prevăzute de lege aceasta este obligatorie. Nu se va permite apărătorului să intervină în

desfășurarea ascultării, în scopul obstrucționării relatărilor.

(6) Etapele ascultării propriu-zise:

a. Verificarea identității – este de natură să ducă la evitarea greșelilor și neînțelegerilor
privind datele de identitate ale persoanei ce va fi audiate. După verificare îi vor fi aduse
la cunoștință învinuirile, explicându-i-se esența acestora. În această etapă pot avea loc
unele discuții prealabile, de tatonare.
b. Etapa relatărilor libere
i. Nu se va încerca obținerea recunoașterii cu orice preț a faptei – recunoașterea nu
e „regina probelor”, trebuie coroborată
ii. Nu se va întrerupe firul relatărilor doar dacă o ia pe ulei. În cazul în care fapta
pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări juridice diferite sau dacă
sunt mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte.
La terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă sau una din
fapte vor fi adresate întrebări în legătura cu acel episod, doar după lămurirea
completă trecându-se la ascultarea relatărilor libere cu privire la alte fapte.
c. Ascultarea dirijată – întrebările vor viza obținerea unor explicații complete asupra tuturor
faptelor ce au fost reținute, verificarea și cunoașterea tuturor argumentelor invocate de
apărare. Se va insista pentru obținerea de date și detalii cu privire la anumite fapte
 35

necesare pentru verificarea sincerității declarațiilor, urmărindu-se demascarea

afirmațiilor nesincere.
i. Condiții pentru întrebări: clare, sincere, formulate la nivelul celui audiat, să nu fie
sugestive, să oblige la un răspuns complet/relatare, să nu îl pună în dificultate pe
cel ascultat când e sincer și interesat să declare adevărul
ii. Categorii de întrebări:
1. Întrebări temă
2. Întrebări problemă
3. Întrebări detaliu

Procedee tactice utilizate în ascultare:

1. Audierea progresivă – prezentarea gradată a probatoriului, începând cu probele mai puțin

importante. Poate să îl determine pe cel ascultat să renunțe la eventualele declarații mincinoase
făcute anterior.
2. Audierea frontală – prezentarea neașteptată a celor mai puternice probe. Este menită să spargă
verigile fragile ale apărării, urmărind determinarea acestuia la declarații sincere.

VALOAREA PROBANTĂ A DECLARAȚIILOR ÎNVINUITULUI

Acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de
probă existente la dosarul cauzei. Așadar, are o valoare condiționată.

Declarația este retractabilă și divizibilă.

CONSEMNAREA DECLARAȚIILOR ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Declarațiile se consemnează în scris. Învinuitul sau inculpatul semnează declarația pe fiecare pagină, după
ce în prealabil a citit declarație și e de acord cu cele consemnate. Declarația mai e semnată și de OUP care
a procedat la audierea sau de președintele completului de judecată și de grefier, eventual și de interpret
dacă a fost folosit.

Redactarea declarațiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii celui audiat, utilizându-se cuvintele și
expresiile acestuia. În cazurile mai complexe, sau dacă cel audiat e o persoană mai dificilă, pot fi utilizate
mijloace tehnice de investigare (fonograma și videograma). Dacă se recurge la aceste metode trebuie să
îi fie adus la cunoștință celui audiat.
 36

ASCULTAREA MARTORILOR

Pentru a putea aprecia obiectivitatea declarațiilor martorilor trebuie luate în calcul două procese care
influențează cunoașterea realității obiective: percepția și memorizarea.

(1) Percepția

Este complexul senzațiilor ce sunt primite de la diferite calități ale obiectelor, proceselor și fenomenelor
lumii exterioare, reflectate sub forma unor imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea
percepțiilor sunt reprezentările – bazate pe experiența acumulată în cursul existenței anterioare.

Într-o cauză cu mai mulți martori ai aceleiași împrejurări este recomandabil să fie ascultați prima dată cei
care datorită experienței personale cunosc bine domeniul în care se includ respectivele împrejurări.

Factori care influențează percepția:

a) Factori obiectivi: meteo, durata percepției, zgomotul de fond, existența unor obiecte
interpuse care blochează câmpul vizual al martorului
b) Factori subiectivi: deficiențe ale simțurilor, nivelul atenției, stări afective puternice,
oboseala, simțul de observație

(2) Memorizarea

Este capacitatea unei persoane de a-și întipări obiectele și fenomenele percepute din lumea exterioară și
de a le reproduce în conștiința sa.

Memoria unei persoane poate avea ca dominantă:

- Capacitatea motrică
- Componenta vizuală
- Componenta auditivă
- Capacitatea logico-verbală
- Componenta emotivă

Procesul de memorizare poate fi atât voluntar (prin repetare) cât și involuntar. În faza de relatare liberă
anchetatorul va trebui să surprindă tipul de memorie al martorului și să exploateze această trăsătură.

Un factor deosebit de important care trebuie luat în calcul este timpul scurs de la percepție.

Trebuie avută în vedere intervenția unor stări afective prea îndelungate (orgoliu, teamă etc.) care pot
inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de memorizare. În aceste condiții pot apărea
memorări și interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în mintea
unei persoane.
 37

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR

Este necesară studierea atentă a dosarului, cunoașterea relațiilor dintre martor și învinuit, și înțelegerea
în general a poziției acestuia în cauză.

Ascultarea martorului parcurge trei etape:

1. Identificarea persoanei martorului și depunerea jurământului

2. Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză
3. Adresarea de întrebări

De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor, permițând
anchetatorului alegerea și adaptarea procedeelor de audiere.

ASCULTAREA PĂRȚII VĂTĂMATE

Victimele infracțiunilor, datorită componentei subiective, pot să denatureze voluntar relatările despre
starea de fapt, fie pentru a nu evidenția contribuția lor la geneza conflictului, fie pentru a putea obține
despăgubiri mai mari etc. Acest aspect nu trebuie să genereze o atitudine de neîncredere în sinceritatea
declarațiilor acestora.

Etapele ascultării:

1. Discuții prealabile
2. Relatările libere
3. Adresarea de întrebări care pot privi:
a. Raporturile anterioare cu infractorul
b. Momentele efective ale comiterii faptei
c. Elemente ulterioare comiterii faptei

Uneori, anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite, când victima se află în stare gravă. Se va
cere avizul medicului curant, care poate aprecia luciditatea și rezistența fizică a victimei. Ascultarea va fi
scurtă și concisă, urmărindu-se relatări generale.

ASCULTAREA MINORILOR

Presupune o mai atentă pregătire, cerută de situația specială, de necesitatea cunoașterii personalității
minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o tactică de ascultare corespunzătoare vârstei.

Vor putea fi stabilite persoane cu care minorul comunică mai ușor, care îl pot influența, acestea putând
asista la ascultare.
 38

13 – TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIȚIEI

NOȚIUNEA, IMPORTANȚA ȘI CADRUL LEGAL

Percheziție = acel act procedural ce face parte din activitatea de UP și tactică criminalistică, destinat
căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale unor infracțiuni, a corpurilor delicte, a
înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute OJ și care pot servi la aflarea adevărului.

(1) Percheziția domiciliară poate fi dispusă dacă:

a. Există un obiect sau înscris care interesează UP sau judecata și care se află în posesia unei
persoane + OJ a solicitat acel obiect sau înscris + persoana neagă existența sau deținerea
acestuia
b. Este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor
(2) Percheziția corporală poate fi dispusă dacă există suficiente și serioase indicii că pe această cale
se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea adevărului și justa
soluționare a cauzei.
Singura situație în care OCP pot să efectueze percheziții corporale fără autorizația magistratului
este cazul infracțiunilor flagrante.

Perchezițiile pe timpul nopții sunt interzise, cu excepția infracțiunilor flagrante.

OJ care efectuează percheziția trebuie să se legitimeze și să prezinte autorizația dată de judecător.

Percheziția corporală se efectuează de o persoană de același sex.

PREGĂTIREA PERCHEZIȚ IEI

a. Stabilirea scopului percheziției – în funcție de obiectivele urmărite, de tipul infracțiunii

b. Cunoașterea locului unde se va efectua
c. Culegerea datelor despre persoana percheziționată – însușiri ce caracterizează personalitatea
acestuia, cunoașterea persoanelor cu care locuiește etc.
d. Alegerea momentului efectuării percheziției
e. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare
f. Stabilirea echipei
 39

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIȚIEI

(1) Efectuarea percheziției în locuri închise

a. Deplasarea la locul percheziției – cu maximă operativitate. Autovehiculul va fi parcat într-
un loc în care să nu atragă atenția. Membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de
pază, blocare a căilor de acces.
b. Intrarea la locul percheziției – în mod civilizat, în prezența martorilor asistenți, la nevoie
cu forța. Perchezițiile la locul de muncă se fac în prezența conducătorilor sau patronilor.
c. Activități de executat – prezentarea autorizației, a scopului percheziției. Persoanele
prezentate sunt adunate laolaltă și invitate să nu plece. Urmează cercetarea întregului
spațiu.
(2) Efectuarea percheziției în locuri deschise
a. Se va ține seama de caracteristicile obiectelor căutate și de particularitățile locului
cercetat.
b. În raport cu caracterul și întinderea terenului se va proceda la împărțirea pe sectoare și
examinarea minuțioasă a întregului spațiu.
c. Este indicată folosirea câinilor de urmărire când se caută substanțe sau obiecte ascunse.
(3) Efectuarea percheziției corporale
a. Precedată de examinarea sumară a persoanei.
b. Persoana trebuie pusă în imposibilitate de a se mișca.
c. La infracțiuni de violență trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, însoțite de probele
materiale recuperate (FBI).
d. Dacă se observă semne de mușcătură pe un individ probele materiale trebuie pbținute
cât mai repede pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce persoana se
deplasează.
e. Depuse eforturi pentru recuperarea urmelor papilare latente de pe pielea victimei.
f. Percheziția hainelor se efectuează de sus în jos, prin palpare fermă, prin strângerea
obiectelor de îmbrăcăminte mai groasă deoarece doar prin pipăire simplă pot trece
nesesizate obiectele subțiri. Vor fi golite toate buzunarele.

FIXAREA REZULTATELOR PERCHEZIȚIEI

Principalul mijloc este procesul verbal, însoțit de fotografiere, înregistrare videomagnetică, filmul judiciar,
schițe și desene.

Procesul verbal trebuie să cuprindă:

- Data și locul încheierii, informații despre cel ce efectuează percheziția, datele de identificare a
celui percheziționat, ale persoanelor aflate la locul percheziției, datele de identificare a martorilor
asistenți
- Temeiul legal al percheziției (autorizația)
- Locul percheziționat, caracterul și întinderea sa
 40

- Timpul efectuării, condițiile în care au fost descoperite obiectele

- Obiectele ridicate, dar și cele care au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziționate sau a unui
custode în urma aplicării sechestrului
- Obiecții sau explicații

RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI

Este activitatea de UP și de tactică criminalistică prin intermediul căreia OUP sau instanța de judecată
asigură obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de probă.

Este o activitate de sine stătătoare, deși vizează același scop ca și percheziția. De regulă, OUP se va
prezenta la domiciliul persoanei care le deține, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc.
Trebuie asigurată prezența posesorului sau a membrilor familiei sale, iar în cazul instituțiilor a organelor
ce răspund de acele înscrisuri sau obiecte. Este obligatorie prezența a doi martori asistenți.

Dacă în activitatea de ridicare se găsesc și alte obiecte sau înscrisuri care interesează cauză, dar nu au fost
menționate în ordonanța de ridicare, se face completarea acesteia.

14 – TACTICA EFECTUĂRII RECONSTITUIRII

CADRUL LEGAL ȘI ACCEPȚIUNEA TERMENULUI

Organul de UP sau instanța, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să
procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost
săvârșită fapta.

Reconstituirea = activitatea de procedură penală și tactică criminalistică ce constă în reproducerea

artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în
cauză, pentru a se stabili dacă fapta a avut loc sau putea să aibă loc în condițiile date.

Prin reconstituire nu trebuie să se înțeleagă refacerea, reproducerea locului săvârșirii faptei.

Reamenajarea locului este numai o activitate pregătitoare. Reproducerea se poate desfășura și în altă
parte, nu numai în locul în care a fost comisă fapta, dacă se urmărește verificarea deprinderilor
inculpatului.

Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, săvârșirea de noi

infracțiuni, ceea ce e interzis.
 41

Funcția reconstituirii este de a servi la verificarea, clarificarea și precizarea unor date privitoare la latura
obiectivă și subiectivă a infracțiunii, prin reproducerea artificială a faptelor sau împrejurărilor cauzei.
Totodată ea permite OCP și instanței să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor
învinuitului, respectiv inculpatului, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauză.

Principalele categorii ale reconstituirii

- În vederea verificării veridicității declarațiilor martorilor

- În vederea verificării posibilităților de percepție
- În vederea verificării posibilităților de comitere a anumitor infracțiuni în condițiile date

DEOSEBIRILE DINTRE RECONSTITUIRE ȘI EXPERIMENTUL JUDICIAR

Experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai reconstituirii, ci și altor domenii,
cum ar fi expertizele criminalistice.

Elemente de diferențiere:

a. Reconstituirea se poate desfășura doar la locul unde s-a petrecut fapta (?), experimentul se poate
organiza și în alte condiții în unele situații, fără a afecta valabilitatea rezultatului
b. Reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susținerilor autorilor (?), experimentul
judiciar poate fi executat și pentru verificarea susținerilor martorilor sau alte părții vătămate
c. Reconstituirea se face pentru a întări concluziile OUP care au stabilit că infracțiunea s-a comis într-
un anumit mod, experimentul se face pentru a verifica dacă e posibil ca o anumită situație să fi
avut loc într-un fel sau altul
d. Reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a cercetărilor, experimentul se execută
într-o fază anterioară
e. Reconstituirea derulează aproape integral „filmul” săvârșirii infracțiunii, experimentul se referă
doar la verificarea anumitor secvențe

REGULI TACTICE DESTINATE DESFĂȘURĂRII RECONSTITUIRII

A. Activități premergătoare

Se va întocmi un plan de activități care cuprinde:

- Scopul
- Condițiile tactice și organizatorice
- Participanții
- Metodele ce se vor aplica și justificarea folosirii
- Asigurarea efectuării reconstituirii în condiții de loc, timp și mod cât mai apropiate
- Asigurarea mijloacelor tehnice și a materialelor necesare
 42

B. Efectuarea propriu-zisă

Într-o atmosferă de calm și sobrietate. Se poate repeta de câte ori e nevoie.

Locul trebuie să fie cel unde s-au produs faptele dacă schimbarea lui influențează rezultatele.

Condițiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc. să fie similare sau cât mai apropiate celor de
la producerea faptelor.

FIXAREA REZULTATELOR RECONSTITUIRII

Se iau note, se execută fotografii și schița-plan.

După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un PV, indicându-se condițiile în care s-a
realizat, momentele principale, metodele folosite și rezultatele obținute. Fotografiile și schițele întregesc
PV.

Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la final.

APRECIEREA ȘI UTILITATEA REZULTATELOR RECONSTITUIRII

Se pot obține rezultate certe sau probabil, în raport cu o serie de factori.

Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca fiind certe atunci când toate acțiunile întreprinse, toate
încercările desfășurate au dus la unul și același rezultat, care în condițiile date e necesar și nu întâmplător.

OJ apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe toate materialele cauzei.
Rezultatele reconstituirii nu pot fi, luate separat, temei pentru elaborarea unor concluzii temeinice în
cauză, fiind necesară coroborarea lor.

Apreciind rezultatul reconstituirii, OUP trebuie să aibă în vedere condițiile în care acesta s-a desfășurat,
precum și conținutul activității efectuate pentru realizarea scopului urmărit.

THE END