Tema și viziunea despre lume în „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o
„poezie cosmică, străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române) și
conține și poezia manifest „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează
concepția metafizică a poetului așa cum va fi ea prezentată și în volumul filosofic „Trilogia
cunoașterii.”

1.Încadrare într-un curent/specie

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă
idei despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei
sale. Aparține expresionismului prin expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu
iubesc”, „îmbogățesc”) și prin imaginile artistice puternice, violente, prin elanul vital, starea
de neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu
ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers
liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de
întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este sugerat aici de
metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea), dimensiune
subliniată și de Dumitru Micu (Scurtă istorie a literaturii române”): „modernismul blagian
este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.

2.Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric
blagian. Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică
autorului.

Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în

volumul Poemele luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic),
dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna, care prin
lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce
îmbogățește tainele lumii.

Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la

Blaga, enunțat în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de
cunoaştere a tainelor universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește
misterul, şi cea paradiziacă sau plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu
este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină”).

3.Elemente de structură

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric
în text sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de
persoana I: „nu strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale
poetului.
Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura
variabilă (între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul
(reluarea ideii dintr-un vers în următorul care va fi scris cu literă mică):

„Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric, (…)”

Compoziția

Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I
„eu”, menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează
exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie.
Verbele de persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând
refuzul de a distruge cu mintea tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni
a lumii”), comună cu titlul poeziei este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce
ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei
(„în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii, ochii trimit la
suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii
iar mormintele trimit înspre moarte.

Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii
prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea
lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește
cunoașterea luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se
realizează la Blaga prin creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina
difuză a lunii îl produce asupra obiectelor, distorsionându-le formele și creând un joc al
umbrelor.

Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima
secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează
deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează
misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-
și frumusețea.