Sunteți pe pagina 1din 16
Personalitatea copilului supradotat «Personality of gifted children» by Marcel Teleucă Source: Journal of School

Personalitatea copilului supradotat

«Personality of gifted children»

by Marcel Teleucă

Source:

Journal of School Psychology (Revista de Psihologie Şcolară), issue: 5 / 2010, pages: 81­95, on www.ceeol.com.

PERSONALITATEA COPILULUI SUPRADOTAT

PERSONALITY OF GIFTED CHILDREN

Marcel Teleucă *

Abstract In the present paper, we study the personality of gifted children, in particular talented children participating in mathematical Olympiads in the Republic of Moldova. The term „personality” originates from the Latin word „persona”, which denoted the actor’s mask in ancient periods. The aspect of permanence, when speaking about personality, concerns a unique and permanent Ego. Nevertheless, one’s personality has no self- value and is not an independent entity, its essence being transitive. Most psychological sources describe personality in view of biological factors (gender, age, health and physical abilities), social factors (family, educational institutions) and cultural factors (access to information, religious views). We analyze the personalities of several gifted children with a variety of backgrounds, and investigate how their backgrounds and specific personal qualities influence their academic achievements. In particular, we emphasize ambition and individual preparation as a common personality trait of all these children.

Keywords: gifted children, personality, school, academic achievement

Introducere Termenul de personalitate are etimologia în cuvântul persona, care desemna masca actorului antic, care rămânea neschimbată pe parcursul spectacolului. Aspectul de permanenţă, în cazul noţiunii de personalitate, ar viza un Eu unic şi permanent. Cu toate acestea, personalitatea nu se prezintă ca entitate şi valoare în sine, esenţa ei fiind tranzitivă. Cele mai multe surse psihologice pun personalitatea în funcţie de factori biologici (sexul, vârsta, starea sănătăţii, aspectul fizic), factori sociali (familia, instituţiile de educaţie, mediul) şi factorii culturali (accesul la informare, confesiunea religioasă). Varietatea de factori a cauzat varietatea de definiţii, dintre care Bermudez (1986, apud Benito, 2003) delimita 5 categorii:

1. definiţiile aditive sau omnibus: văd personalitatea ca sumă a tuturor caracteristicilor pe care le posedă şi care definesc un individ. 2. definiţiile interogative sau configuraţioniste: consideră personalitatea un ansamblu de elemente şi caracteristici ale unei persoane, punând accentul pe caracterul lor organizat şi structurat. În acest tip de definiţie se observă o anume raportare la caracterul dinamic şi evolutiv, adică personalitatea nu este dată într-

* Conf. univ. dr., Universitatea de Stat din Tiraspol, Republica Moldova. Coordonator al lotului olimpic la matematică al Republicii Moldova. E-mail: mteleuca@gmail.com

Marcel Teleucă

un moment determinat, menţionându-se în aceeaşi stare, ci se poate schimba urmând stadiile dezvoltării. 3. definiţiile ierarhice: pun accentul pe caracterul structural şi de ordonare, care conferă fiecărui element o semnificaţie particulară în cadrul personalităţii, adică nu face referinţă doar la faptul că elementele care formează personalitatea sunt strâns legate, generând un ansamblu organizat, ci, în plus, se pune accentul pe natura ierarhică a relaţiilor dintre elementele componente ale personalităţii. 4. definiţii în termeni de adaptare: se referă la personalitate ca un ansamblu integrat şi organizat al caracteristicilor unui individ, ce vor determina adaptarea la mediul respectiv. Comportamentul adaptat va fi consecinţa logică a unei personalităţi integrate, iar explicaţia unui comportament inadaptat ar trebui utată în schimbările produse la nivelul particularităţilor ce determină personalitatea unui individ. 5. definiţii care subliniază caracterul distinct al personalităţii: acestea identifică personalitatea cu ceea ce este definitoriu şi esenţial la un anumit individ. Personalitatea, în acest sens, reprezintă baza diferenţierii dintre indivizi. Există diverse discipline care se ocupă de om ca personalitate, fiecare utând să exploreze fiinţa umană în devenirea ei continuă sub unghiul ei propriu (antropologia biologică şi culturală, sociologia, ştiinţele educaţionale, medicina psihosocială, istoria şi altele, printre care un rol deosebit de important îi revine psihologiei). În acest sens, este foarte complicat să formulăm o definiţie perfectă a personalităţii în general şi, mai ales, să elucidăm personalitatea individului supradotat. Ţinând cont de părerea psihologului român Mihai Ralea (1890-1964), care consideră că obiectivul final al studierii personalităţii este înţelegerea omului integral, vom aborda personalitatea conform unei definiţii aparent simple, dar cu un grad sporit de generalizare, dintr-un manual de psihologie: „Personalitatea este, la nivelul omului integral, un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării individuale în societate’’ (Popescu-Neveanu, Zlate şi Creţu, 1996). Specificul uman aparţine şi biologicului, prin ereditate, pentru că omul dispune de un potenţial uman nativ. Sistemul psihic uman ţine de confluenţa dintre biologic şi sociocultural şi nu poate fi redus la nici una dintre acestea. Conform aceluiaşi manual (p. 154),

82

Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze ale sale:

1. subiect pragmatic, al acţiunii (homo faber), cel ce transformă lumea şi tinde să o stăpânească;

2. subiect epistemic al cunoaşterii (homo sapiens - sapientisimus), cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, întrucât beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul gigantic şi nelimitat de cunoaştere realizat de omenire;

3. subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor (homo valens) acea fiinţă care fără a se rupe de la natură, a depăşit-o totuşi pe aceasta şi a intrat sub imperiul culturii, deci a valorilor adevărului,

Personalitatea copilului supradotat 83

binelui şi frumosului, călăuzindu-se după semnificaţii, credinţe şi idealuri, conferind un sens superior propriei vieţi.

Diversitatea şi dispersia teoriilor privind personalitatea cauzează discrepanţe notabile în ceea ce priveşte modelele teoretice în psihologia personalităţii, cele mai cunoscute sunt: modelul psihodinamic, fenomenologic, cognitiv, al trăsăturilor factoriale, al comportamentului social şi biologic. Yolanda Benito (2003) consideră că modelele determinante ale comportamentului individual sunt următoarele: modelul personalist, modelul situaţionist şi modelul interacţionist. Referitor la modelul personalist, principalele caracteristici ale acestuia ar fi următoarele:

a) comportamentul individului ar fi expresia unor serii de variabile, mecanisme şi / sau structuri pe care subiectul le aplică la o situaţie concretă; b) comportamentul individului va prezenta un grad înalt de consistenţă transsituaţională şi stabilitate temporală; c) folosirea mai mult sau mai puţin generalizată a metodologiei clinice şi / sau corelaţioniste; d) în final, prin măsurarea acestor factori personali s-ar prevedea corect comportamentul unui individ. Analizând aceste perspective, se pot diferenţia două mari clase de teorii:

(1). cele în care se pune accentul pe caracteristicile biologice şi care influenţează comportamentul; (2). formulele teoretice în care factorii de referinţă sunt de natură psihologică. Cea mai mare parte a factorilor personalităţii au fost examinaţi până la gradul doi şi trei, obţinându-se rezultate destul de coerente. În timp ce Cattell amintea 16 factori primari de personalitate, Eysenck a făcut cercetări asupra a trei superfactori, care rezultă din cei 16: extraversiune şi instabilitate emoţională sau anxietate, tenacitate şi independenţă.

- Extraversiunea: sociabil (A), aparent (F), întreprinzător (H), independent (Q2). Acest factor este identic cu superfactorul introversiune / extraversiune. Individul extravertit este sociabil, afectiv, mărinimos, vesel, direct, alert, impulsiv, demn de încredere şi fără prejudecăţi;

- Anxietatea: Eu slab (C), timid (H), suspicios (L), predispus spre greşeli (D), sentiment scăzut (Q3), blând (Q4). Persoana anxioasă se tulbură uşor, îşi face griji, se emoţionează când este frustrată, este destinsă, pierde controlul, este deprimată, timidă, tristă, lipsită de mari intenţii. Chiar dacă acest factor extraversiune / anxietate este considerat cel mai important, în cazul studiului nostru asupra discipolilor supradotaţi un mare rol îi au tenacitatea şi independenţa, factori care în Modelul de dezvoltare triadică al lui Renzulli (1990) fac parte din compartimentul „Implicarea în sarcină”. Pentru identificarea, educarea, consilierea copiilor supradotaţi este necesar ca părinţii, educatorii, învăţătorii şi profesorii să cunoască trăsăturile copiilor supradotaţi şi să reacţioneze adecvat la manifestarea acestora. Sensibilitate, moralitate, spirit justiţiar, curiozitatea intelectuală precoce, urmată de o dezvoltare cognitivă sporită, pe de o parte şi lipsa unei maturităţi emoţionale pe măsură, pe de altă parte, cauzează sensibilitatea accentuată, moralitatea înaltă şi un spirit justiţiar

Marcel Teleucă

acut, care adeseori au drept consecinţă creşterea conflictelor interne şi a sentimentului de inadaptare a supradotatului. Ne propunem să urmărim mai departe prin câteva exemple cum s-a manifestat sensibilitatea mărită faţă de lumea înconjurătoare şi preocupările profunde legate de moralitate şi justiţie.

84

Olimpia, în vârstă de 3 ani, a ascultat cu atenţie maximă explicaţiile mamei despre sistemul solar şi despre structura scoarţei pământeşti, urmărind ilustraţiile unei enciclopedii. S-a arătat vădit îngrijorată de faptul că pământul este rotund şi că se mişcă şi a izbucnit în hohot de plâns la explicaţiile ce însoţeau imaginea eruperii vulcanului. Comunicarea de până atunci cu adulţii, basmele, filmele cu desen animat, relatările despre Dumnezeu îi creaseră o imagine de echilibru, stabilitate şi armonie a lumii, iar cele aflate i-au tulburat grav această imagine. De menţionat

faptul că fetiţa nu s-a neliniştit în continuare de propria existenţă, ci de cea a lumii

vii din preajma sa. Încercarea de a învia insectele cu praf din petale de flori,

îngroparea furnicilor pe care le considera rătăcite la suprafaţă, „igiena” animalelor domestice – toate sunt expresia unei sensibilităţi acute a unui copil însingurat, împovărat de propria imagine. Din păcate, şi semenii, şi adulţii le interpretau ca

stranietăţi care ar putea progresa. Faptul că în timpul pauzelor mergea în parcul de alături unde „asculta” cu mare atenţie ce-i şoptesc plantele îi amuza pe semenii săi, care au numit-o „nebuna clasei”. Cu toate acestea, fata nu a manifestat vulnerabilitate şi contrazice literatura

de specialitate care afirmă că femeile, încă de la vârste fragede au un nivel înalt de subestimare, fiind neîncrezătoare în munca şi în valoarea lor, atribuie eşecul lipsei de capacitate, iar succesele – norocului sau destinului. Această lipsă de încredere în sine este însoţită şi de frica de succes. Nu putem spune că femeile supradotate nu

au aspiraţii înalte, doar că preocupările lor sociale sunt mai puternice decât cele

şcolare (Benito, 2003). Identitatea Olimpiei s-a format, în mod normal, în procesul de socializare, confruntându-se cu obstacole serioase. A fost arătată cu degetul de copiii de la

grădiniţă, educatoarele o neglijau când era vorba de participare la jocuri, activităţi, matinee. Colegii de clasă o bruscau, iar de câteva ori a fost lovită. Pornind de la ideea că Eul se elaborează sub influenţa dezvoltării lente a schemei corporale proprii, se modifică drept consecinţă a relaţiilor sociale, până la punctul în care se poate spune că Eul este un produs social (Benito, 2003), ar fi fost de aşteptat ca Eul Olimpiei să se clădească prin impresiile pe care le manifestau ceilalţi asupra Eului, care este o oglindă a acestora, iar imaginea respectivă să stea la baza aprecierii personale. Studiul cazului demonstrează că nici copiii, nici adulţii nu au putut depăşi „bariera fiziologică”, încercările ei de a socializa eşuând una după alta. Între timp, mama, pusă în situaţia de a se descurca de una singură, i-a repetat ostentativ trebuie să-şi accepte destinul de om neacceptat şi că doar munca şi cunoaşterea o

vor face fericită. Olimpia a reuşit să înţeleagă de timpuriu că părerile despre ea nu sunt juste şi a ştiut să-şi valorifice de sine stătător personalitatea. Imaginea de sine nu s-a format în oglinda denaturată a celorlalţi, nu a fost una negativă, cum li se întâmplă, de obicei, copiilor dotaţi. Stima de sine a fost legată de randamentul şcolar şi de urinţa cu care îi depăşea prin cunoştinţe vaste pe semenii săi. Acestea i-au ridicat nivelul de motivaţie. Desincronia existentă între viteza dezvoltării ei mentale şi cea

Personalitatea copilului supradotat 85

a colegilor de clasă în cadrul unui program şcolar standardizat nu i-a deteriorat capacităţile, nu i-a format inhibiţii intelectuale, pentru că a depus efort continuu, antrenându-şi aptitudinile. Nivelul intelectual şi corectitudinea au fost două criterii de apreciere de tre Olimpia a semenilor şi a învăţătorilor şi profesorilor. Mitul că aceştia din urmă sunt superiori prin înţelegerea vieţii şi că-şi stăpânesc întru totul obiectul s-a spulberat precoce. Prezintă interes câteva judecăţi de valoare pe care Olimpia le face la adresa adulţilor. În clasa a III-a purta un pulover cu aplicaţii, foarte original, croşetat de mama. Acest fapt a atras atenţia unei profesoare care o urma în aceeaşi direcţie pe hol şi care i-a făcut un compliment. Fetiţa a încetinit pasul, dar nu s-a oprit, profesoara şi-a repetat cuvintele. Fetiţa s-a întors şi a privit-o drept în ochi urmărind-o când aceasta a continuat firesc să-i laude haina, Olimpia, însufleţită, i-a rturisit: „Cred că dumneavoastră vă pot explica de ce am ales aceste culori şi aceste aplicaţii pentru pulover”. Situaţia, aşa cum ne-a fost evocată, denotă faptul Olimpia avea la 9 ani o maturitate emoţională ridicată şi era capabilă să studieze, să înţeleagă corect comportamentul adulţilor şi să-i accepte pe cei sinceri şi corecţi cu ea. O altă judecată de valoare pe care o formulează Olimpia la vârsta de 11 ani este adresată profesoarei de biologie: „Când explicaţi tema, să nu ţineţi cont de ilustraţiile pentru şcolari despre arici, ci de adevărul ştiinţific”. La 12 ani, constată că nivelul de pregătire al unui profesor nou este inferior celui pe care îl poseda profesorul precedent şi presupune cu obiectivitate cât va avea de pierdut din cauza acestui fapt. Peste câteva săptămâni îi destăinui mamei: „Profesorul acesta nu este pierdut pentru şcoală – el se instruieşte continuu şi apoi mai este şi tânăr”. La 14 ani, după câteva ore de limba şi literatura română asistate la două profesoare din liceu, Olimpia uimeşte prin perspicacitatea cu care atestă două stiluri de predare diferite, afirmând că în timp ce prima analizează realităţi concrete de limbă sau literatură, detaliat şi în profunzime, cealaltă tinde spre sistematizări şi generalizări care trec pe alocuri în filozofie şi implică gândirea abstractă a elevilor. Olimpia afirmă cum că ideal ar fi ca aceste stiluri să alterneze în predarea fiecărui profesor, cu toate că ea preferă axarea pe date concrete. Această perspicacitate de a aprecia nivelul de pregătire a profesorilor i-a fost de mare folos atunci când, după o perioadă îndelungată de pregătire independentă pentru olimpiade, a ales fără greş profesorul universitar cu ajutorul ruia a atins performanţa la nivel internaţional. Copiii supradotaţi se caracterizează printr-o curiozitate intelectuală sporită şi prin abilităţi cognitive înalte. Ei nu se mulţumesc cu răspunsuri simpliste sau parţiale şi nici cu realizări superficiale, ci sondează toate posibilităţile. Conform specialiştilor, ei se diferenţiază la nivelul procesului cognitiv unde se produce reacţia lor. La o vârstă fragedă, îşi pun întrebări exploratoare şi nu sunt mulţumiţi de orice răspuns. Astfel, Ovidiu, în vârstă de trei ani, respinge explicaţia despre provenienţa supranaturală a zăpezii şi este entuziasmat de o explicaţie aproape ştiinţifică pe care n-o înţelege, dar pe care a memorat-o pe dinafară şi o repetă. Ivan şi Adrian, olimpici internaţionali la matematică, au început să citească de la patru ani şi, deşi ascultau cu atenţie explicaţiile adulţilor, preferau să găsească de sine stătător răspunsurile la întrebările pe care le căutau.

Marcel Teleucă

Ivan a fost de mic pasionat de cultură şi în clasa a doua a transcris caietul de istorie a antichităţii, deşi întotdeauna a evitat să înfăptuiască acţiuni mecanice. Adrian şi Iurie erau impresionaţi de lectura şi recitarea poeziilor, au scris versuri suficient de inspirate, pe care le-au publicat în reviste pentru copii. Iurie reuşeşte să convingă angajaţii de la bibliotecile municipale frecventate să-i dea cu împrumut câte şapte cărţi săptămânal, şi nu două, conform regulilor. La înapoierea lor, spundea la întrebări de verificare a lecturii, dovedind o cunoaştere bună a conţinuturilor. Olimpia, cu performanţe internaţionale la biologie şi chimie, a lucrat de mică în sălile de lectură a bibliotecilor frecventate, dar a preferat să aibă întotdeauna la îndemână enciclopedii, antologii, manuale pentru instituţii superioare. Pentru că nu a avut posibilitatea să şi le procure din librării, a cunoscut buchiniştii din oraş, stabilind legături cu ei fără ajutorul adulţilor. Ilarion este unicul dintre copiii supradotaţi cunoscuţi de noi pentru care a prezentat interes în copilărie doar lumea cărţilor. Nimic din ceea ce se întâmpla în familie, în curte, la grădiniţă sau la şcoală nu-i atrăgea atenţia. Se entuziasma rostind numere lungi, cuvinte sonore, citind la început de an cerinţele formulate într-un manual pe care îl ţinea în mâini pentru prima dată. Părinţii consideră că a moştenit de la tatăl său abilităţile de rezolvare a problemelor, dar nu şi tenacitatea acestuia. Dacă tatăl, care a fost şi el un copil supradotat, la orice vârstă putea să rezolve o zi întreagă o singură problemă, neacceptând ajutorul cuiva, fiul putea să examineze problema timp de maximum 15 minute, abandonându-le pe cele care îi depăşeau capacitatea de rezolvare. Copilul a avut întotdeauna încredere în abilităţile sale, a manifestat tărie de caracter în situaţii diverse, însă, considerăm noi, nu a prezentat suficient interes pentru unele activităţi, nu a fost suficient de motivat pentru performanţe internaţionale care cer o implicare în sarcină de nivel înalt şi nu a putut fi influenţat în acest sens de către familie şi profesori. Tânărul atinge performanţe la nivel naţional la cinci obiecte doi ani la rând şi rezultate înalte la examenele internaţionale TOEFL şi SAT, care pot să-i asigure admiterea la instituţii prestigioase, aceasta fiind una dintre motivaţiile sale. Toţi ceilalţi copii supradotaţi cunoscuţi de noi au manifestat continuu tenacitate, încredere în abilităţile lor, tărie de caracter, unii fiind chiar încăpăţânaţi, reau a exagera interesele şi aşteptau acelaşi lucru de la ceilalţi. De cele mai multe ori am urmărit o angajare totală a familiei lor în educaţia acestora. Părinţii îşi asumă ghidarea surselor informaţionale, alegerea domeniului pentru performanţă, supravegherea echilibrului dintre adaptarea curriculară şi amplificarea extracurriculară, stabilirea orarului etc., în funcţie de caracterul copilului, de vârstă şi de gradul de independenţă. De obicei, mamele sunt „absorbite” de activitatea copiilor supradotaţi, cunoscându-le o mare parte din timp, realizându-şi şi propriile idealuri prin intermediul lor.

86

Conform lui Renzulli (1990), elevii talentaţi se îndreaptă spre elemente noi, ciudate şi misterioase ale mediului înconjurător, printr-o mare imaginaţie şi fantezie, prezintă forme originale pentru rezolvarea problemelor, propunând în multe ocazii soluţii neaşteptate. Ei se arată deschişi experienţelor, receptivi la ce este nou şi diferit (chiar iraţional) în gândire, în acţiuni şi în rezultatele proprii şi ale altora, manifestă curiozitate, spirit aventurier, sunt dornici să-şi asume riscuri în

Personalitatea copilului supradotat 87

gândire şi în acţiune, chiar până la punctul de a fi dezinhibaţi. În această ordine de idei, vom analiza evoluţia a doi dintre copiii supradotaţi cunoscuţi. Olimpia, negăsind un răspuns clar despre originea infirmităţii sale faciale, încearcă să-l găsească singură. De la 10 până la 15 ani studiază insistent manuale şcolare, apoi universitare, lucrări ştiinţifice din toate ramurile biologiei, în special de genetică. Îi declară mamei că biologia este sensul existenţei ei, iar la replica acesteia că nu se va putea realiza, Olimpia îi repetă insistent un îndemn al profesorului de pictură: „Trebuie să ridicăm cât mai sus jalonul”. Peste un timp, îşi determină obiectivul maximum – să obţină locul I la Olimpiada Internaţională de Biologie din 2003, motivele fiind de ordin diferit. Copilul îşi rezervă timp suficient pentru achiziţii cognitive; olimpiada urma să aibă loc în Australia, continent învăluit de mister şi situat la mare distanţă şi în oraşul în care se stabilise cea mai bună prietenă a mamei, unicul om care i-a sprijinit şi despărţirea de care a fost o ruptură dureroasă. Dorinţa de a o revedea şi de a o răsplăti cu „aur olimpic” o înaripă pe fetiţă. Până în clasa a IX-a a fost un autodidact şi n-a participat la olimpiade municipale. În clasa a IX-a, necunoscând faptul că poate concura alături de elevi mai mari, efectuând în prealabil nişte formalităţi, participă la olimpiada municipală de biologie, rezolvând incognito subiectul pentru clasa a XII-a. Astfel, atrage atenţia organizatorilor, a profesorilor universitari care o vor susţine în continuare. Olimpia a fost de 4 ori deţinătoarea locului I la olimpiadele republicane. A continuat să muncească de sine stătător demonstrând o mare capacitate de învăţare, idealism şi dorinţa de a atinge perfecţiunea, însă în continuare activitatea ei a fost dirijată de profesori competenţi care i-au pus la dispoziţie surse informative, programe de pregătire pentru olimpiade, laboratoare şi materiale experimentale. A colaborat eficient cu profesorii, dar nu a fost suficient de cooperantă între ceilalţi membri ai loturilor olimpice din care a făcut parte. Însufleţită de scopurile ei, provocată de standarde superioare, tânăra mai rămâne încă mult timp sub presiunea frustrărilor din copilărie. Între timp, o operaţie estetică reuşită îi schimbă aspectul facial, prezenţa ei devenind agreabilă în toate cercurile, ea însă rămâne interiorizată, urmărind doar succesul propriu şi încercând să-şi manifeste propriul Eu în cadrul lucrului pe echipă. A obţinut medalia de aur cu un an mai devreme. Nu a reuşit să-şi repete performanţa, obţinând medalia de bronz în Australia, ceea ce, în acel moment, este trăit dramatic ca un mare insucces. Lucrurile ar fi putut regresa într-o depresie a insuccesului, dacă nu ar fi avut parte de 24 de ore de consiliere neîntreruptă din partea membrilor lotului olimpic şi a profesorului ce-i însoţea. Consilierea a fost preluată în ţară de către mama, iar o serie de activităţi legate de absolvirea liceului şi de admitere au facilitat depăşirea acestei situaţii dificile. Acest caz atrage atenţia asupra faptului că profesorul care îşi propune promovarea elevului dotat în scopul performanţei trebuie să fie pregătit să acorde consiliere eficientă în caz de insucces. Mobilizarea supradotatului în atingerea obiectivului său este atât de înaltă, încât discrepanţa dintre aşteptări şi rezultate poate cauza traume psihologice iremediabile.

Evoluţia lui Iurie Boreico, cel mai performant dintre olimpicii pe care i-am promovat, întruneşte o serie de consideraţii ale specialiştilor în psihopedagogie despre copiii şi tinerii supradotaţi. Vom expune mai jos, selectiv, aceste consideraţii, exemplificându-le cu situaţii din activitatea lui Iurie Boreico.

Marcel Teleucă

Sternberg şi Berg (1986) au efectuat o cercetare care a avut ca rezultat identificarea componentelor nivelului superior al inteligenţei – raţionamentului abstract, reprezentarea, rezolvarea de probleme, luarea deciziilor fiind considerate aspecte de bază ale inteligenţei. Rezolvarea problemelor propune aplicarea raţionamentului abstract, logic, relativ complex, şi nu a celui de natură asociativă care presupune rutină. Sunt cunoscute trei faze de rezolvare a problemelor:

pregătirea, producerea şi strategia. Toate acestea impun prezenţa unei gândiri logice, inducţia de relaţii şi utilizarea reflexivă a trei procese cognitive: codificarea, combinarea şi compoziţia selectivă. Un proces de codificare amplu poate fi deosebit de important pentru a duce

la bun sfârşit rezolvarea unor probleme într-o formă eficientă. Gândirea, rezolvarea

de probleme şi inteligenţa prezintă structuri psihice asemănătoare, încât uneori este dificil să le distingi separat. Folosirea de către copii a abilităţilor de gândire logică este influenţată de mai mulţi factori, diferenţe în perceperea logicii, abilităţi de memorie, înţelegere lingvistică şi capacitatea de a selecta o reprezentare adecvată problemei. Mulţi teoreticieni sunt de acord cu faptul că abilităţile cognitive constituie trăsături esenţiale ale supradotării. Se consideră că procesele superioare extraordinare

ale inteligenţei, procesele care vizează analiza sarcinilor, precum şi atribuirea unui comportament conform unei etape în procesul de rezolvare a problemelor, pot fi componente importante în sensul diferenţierii supradotaţilor de persoanele cu o inteligenţă medie. Importanţa metacogniţiei pentru copiii supradotaţi, rapiditatea cu care procesează informaţia, mai ales în privinţa automatismelor, sunt caracteristici principale în procesul de diferenţiere a acestor copii. Strategiile de nivel înalt presupun accesarea domeniului abilităţilor de operare. Acest tip de „meta-abilităţi” se formează cu preponderenţă în perioada adolescentină, pe când procesele cognitive de ordin superior implicate în rezolvarea problemelor de matematică se dezvoltă la supradotaţi la vârstă fragedă, ei fiind conştienţi de acest lucru. Aceşti copii surprind prin rapiditatea spunsurilor, prin înţelegerea unui limbaj complex utilizat de către interlocutor şi abilitatea de a rezolva cu uşurinţă şi precizie probleme matematice, fără a li se fi arătat, în prealabil, diverse modalităţi de soluţionare a unor asemenea probleme. Aceste strategii presupun prezenţa unor abilităţi operaţionale ce nu apar decât la vârsta adolescenţei. Copiii supradotaţi încep să rezolve probleme fără să se gândească la strategii adecvate învăţate în prealabil, acestea apar pe parcurs într-o formă spontană. În rezolvarea problemelor care implică elemente ce depăşesc abilitatea cognitivă simplă, copiii supradotaţi ştiu ce procese au urmărit şi sunt capabili de a relata ce strategii au folosit, ceea ce demonstrează prezenţa unui tip de gândire analitică dezvoltată, în sensul că sunt conştienţi de folosirea în formă automatizată

a anumitor operaţii şi de folosirea unor tipuri de strategii în rezolvarea lor.

88

Automatizarea nu este o entitate separată şi nici izolată a componentelor importante ale procesului de educaţie. Abilităţile cognitive ce stau la baza rezolvării de probleme noi şi cele ce facilitează formarea de automatisme de calcul matematic sunt strâns legate. Acest lucru explică de ce, atunci când o abilitate cognitivă superioară se confruntă cu o nouă problemă de rezolvat, permite transformarea în automatism a modalităţii de calcul, într-o formă rapidă şi eficientă. În acelaşi timp, procesul de automatizare

Personalitatea copilului supradotat

facilitează antrenarea mai multor mecanisme mentale pentru rezolvarea unor tipuri de probleme. Prin urmare, în momentul în care un individ transformă în automatisme anumite aspecte din procesul de rezolvare a unei probleme sau sarcini, el ar putea fi mult mai atent la aspectele noi ale problemei. Potenţial, fiecare abilitate facilitează funcţionarea alteia. Aceste două faţete ale inteligenţei operează în mod interactiv cu alte aspecte ale teoriei triadice ale inteligenţei. Aşadar, abilitatea de rezolvare a unor situaţii noi reprezintă aplicarea cunoştinţelor deja experimentate de către individ. După Jigău (1993), automatizarea este capacitatea de a interioriza ceea ce s-a învăţat. Factorii care ajută la creşterea eficacităţii automatizării sunt: coerenţa în procesul informaţiei; execuţia corectă a procesului ce se vrea automatizat – greşelile servesc drept sursă de educare, deoarece prin automatizare se înţelege nu cât înveţi, ci cum înveţi; practica permanentă, care duce la consolidarea a ceea ce s- a învăţat; atenţia focalizată; considerarea contextelor diferite pentru executarea lucrărilor; generalizarea lucrurilor învăţate; motivaţia. Pe lângă automatisme şi abilităţi cognitive ce stau la baza rezolvării problemelor noi, supradotaţii prezintă o calitate specifică a memoriei, şi anume aceea de a stoca informaţii din orice domeniu după o schemă de achiziţionare cu un caracter general. De aici concluzia că procesul memorării, şi nu cunoaşterea concretă a datelor problemei, determină calitatea raţionamentului. Referitor la folosirea strategiilor, s-a observat că, de mici, copiii supradotaţi folosesc strategii eficiente în rezolvarea problemelor; diferite de cele utilizate de semenii lor sau de cei în vârstă. Ceea ce este surprinzător este tocmai prezenţa unor particularităţi deosebite ce presupun utilizarea precoce a unor strategii de urmat în rezolvarea unei probleme complicate la copiii cu abilităţi înalte. Relatarea de mai sus prezintă selectiv date empirice vizând relaţia gândire –rezolvarea problemelor – aspecte generale ale gândirii şi ale inteligenţei, expuse prin tehnica decupajului de către Benito (2003).

89

Prezentarea studiului de caz Vom încerca să efectuăm un studiu de caz în lumina consideraţiilor psihopedagogice despre excelenţa aptitudinală pentru a prezenta şi a analiza factorii biologici, psihologici, socio-culturali care au determinat personalitatea olimpicului Iurie Boreico. Vom încerca să facem din „fenomenul Boreico” un subiect al cunoaşterii în general, şi al matematicii în special, subiect abordat prin prismă empirică. Pruncul a prezentat semne vădite de precocitate. La nivel motric, culcat pe burtă, a ridicat capul încă în primele zile de viaţă, iar la un an se deplasa cu viteză mare. Este recunoscută originea ereditară a unor aptitudini şi calităţi ale lui Iurie, cum ar fi curiozitatea intelectuală, memoria prodigioasă, procesarea alertă a informaţiei, gândirea divergentă, atracţia faţă de cifre etc. Citeşte de la 4 ani, utilizând biblioteca familiei, ce se constituia din cărţi apărute în perioada sovietică. Deşi prezenta semne de supradotare, la 6 ani şi jumătate a picat examenele de admitere în două dintre şcolile elitiste ale capitalei. Timp de 5 ani a frecventat o şcoală din apropiere unde nu a beneficiat de un mediu favorabil aptitudinilor sale. În primii ani de şcoală i-au lipsit televizorul şi calculatorul, ceea ce i-a sporit interesul pentru lectură. A frecventat împreună cu mama bibliotecile municipale, a efectuat lecturi precoce vaste, uluind prin capacitatea de a citi foarte repede,

Marcel Teleucă

înţelegând şi memorând conţinuturile. Rezolvă probleme de matematică de sine stătător şi în clasa a V-a are cel mai frumos rezultat la olimpiada municipală de matematică, fără a fi câtuşi de puţin orientat sau sprijinit în pregătirea sa de profesori. La acest moment, prezenta caracteristici ale adolescenţilor supradotaţi:

folosea cu abilitate strategiile de fragmentare a informaţiei; poseda o memorie imediată bună şi o memorie operativă extraordinară; utiliza strategii de memorie vizuală; deţinea un grad de autonomie maximă în timpul proceselor de învăţare, stoca o cantitate apreciabilă de informaţii. Ceea ce-l deosebea în mod vădit de alţi copii buni la învăţătură de seama lui era timpul de reacţie fulgerătoare şi o viteză şi eficienţă cognitive superioare. După cum afirmă membrii familiei, băiatul a fost defectiv la capitolul planificare şi măsurare a eforturilor în raport cu timpul acordat realizării sarcinilor, iar, în general, nu a fost apt de a realiza la timp şi corect o serie de acţiuni care ţin de rutina vieţii şcolare sau cea a participării la olimpiade. Tocmai de aceea, mama susţine că şi-a asumat rolul de secretar pe parcursul celor 12 ani de şcoală. După primul său succes, a fost invitat să studieze în mai multe instituţii prestigioase din Chişinău, inclusiv în cele la care copilul a ratat admiterea în clasa întâi. Aici ţinem să subliniem faptul că în Moldova se face simţită lipsa unor strategii adecvate, a unor teste psihometrice care ar diagnostica nivelul intelectual al preşcolarilor şi al şcolarilor şi ar facilita identificarea copiilor supradotaţi care cer o educaţie diferită. De cele mai multe ori, randamentul şcolar sau rezultatele de la concursuri şi olimpiade sunt indici ai excepţionalităţii. Aici începe „vânătoarea de supradotaţi”, pentru că aceştia contribuie la ridicarea reputaţiei instituţiei în care studiază. Administraţia liceului în care învăţa i-a propus o bursă oferită de un înalt demnitar, pentru a rămâne în instituţie. Invocarea situaţiei materiale nu l-a convins pe copil, pentru că nu l-a preocupat niciodată, lucru care n-au reuşit să-l înţeleagă primii lui mentori. Încă de atunci, Iurie şi-a stabilit obiectivul-cheie al vieţii sale: cercetarea ştiinţifică în domeniul matematicii, obiectiv urmărit cu fidelitate în toată evoluţia sa. Familia a ales unul dintre liceele la care n-a fost admis iniţial. Aici a trăit revelaţia de a comunica şi de a se împrieteni cu copii inteligenţi, cu interese multilaterale. Pentru a se integra, a trebuit să renunţe la modul său de viaţă şi să-l accepte pe cel al noilor colegi, o prioritate constituind-o acceptarea sa de către una din „găşti”. În acest moment, istoria lui Iurie confirmă ideea unor specialişti vis a vis de copiii supradotaţi: „În adolescenţă, la fel ca şi pe ceilalţi adolescenţi, îi preocupă tema prieteniei şi încearcă să-i imite pe alţii pentru a-şi face prieteni, uneori cu costul propriei identităţi” (Benito, 2003, p. 66). O altă caracteristică proprie adolescenţilor supradotaţi o constituie preocuparea privind perceperea realităţii sociale şi locul lor în cadrul acesteia (idem). În acest sens, menţionăm dorinţa arzătoare a lui Iurie de a activa în cadrul cercului Debate care propunea polemica pe diverse teme cu caracter social şi o activitate competitivă la nivel municipal. Între timp, mama băiatului a căutat insistent profesori care să susţină ore suplimentare de matematică în vederea pregătirii de concursuri şcolare. După primele ore, aceştia renunţau sub pretextul că el nu are nevoie de explicaţii, pentru poate să examineze de sine stătător o problemă şi s-o rezolve într-o formă originală. Concluzia era aceeaşi „Copilul are nevoie doar de literatură”. Furnizorii de literatură de specialitate au contribuit la menţinerea nivelului cognitiv al adolescentului, fără ca acesta să derive în performanţă. În clasa a VII-a Iurie se situează pe locul II la olimpiada republicană.

90

Personalitatea copilului supradotat 91

Abordăm şi în continuare unul din modelele teoretice în psihologia personalităţii, modelul situaţionist, care încearcă să explice comportamentul, în cea mai mare măsură, plecând de la parametri ce definesc situaţia în care are loc acesta. Situaţia din clasa a VII-a a lui Iurie demonstrează faptul că oricât de înalt ar fi gradul de autonomie în timpul proceselor de învăţare şi oricât de excepţionale ar fi aptitudinile copilului supradotat, pentru o evoluţie pe măsură, acesta trebuie să beneficieze de o instituţie flexibilă la necesităţile acestuia şi de profesori cu o pregătire specială, care ar aplica cu succes programe speciale, ar planifica individual activitatea discipolului, măsurându-i efortul şi timpul acordat realizării sarcinilor, i-ar prezenta avantajele şi dezavantajele ce le deţine în situaţia dată. Instituţia în general şi profesorii la obiect în special trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru efectele accelerării, gruparea adecvată în clase speciale, adaptarea curriculară şi amplificarea extracurriculară, discutând în prealabil aceste aspecte cu discipolul şi părinţii acestuia. Dacă la nivel naţional supradotatul autodidact poate atinge performanţa, nu poate realiza acelaşi lucru la nivel internaţional. În majoritatea ţărilor dezvoltate tinerii olimpici constituie grija întregii societăţi, creându-se condiţii maxime pentru afirmarea lor. Vom încerca să demonstrăm că cei cinci ani de studiu ai lui Iurie Boreico la Liceul Moldo-Turc, consacraţi cu precădere pregătirii pentru olimpiadele internaţionale de matematică, nu au fost o antrenare în vederea competiţiilor şcolare însoţită de o explorare extenuantă a potenţialului intelectual, având performanţa ca scop în sine şi perturbând astfel personalitatea tânărului de la o dezvoltare armonioasă firească, aşa cum a fost adeseori calificată activitatea noastră de către reprezentanţi diverşi ai societăţii care nu au cunoscut-o în profunzime. Privită retrospectiv, pregătirea pentru olimpiadele internaţionale în decursul a 5 ani a fost un proces integrator benefic, în cadrul căruia tânărul descoperă noi dimensiuni ale potenţialului său intelectual, se integrează firesc mediului de tineri supradotaţi cu aceleaşi aspiraţii din instituţie, din ţară şi de peste hotare, realizează performanţe spectaculoase la nivel internaţional, care îi asigură studiile la cea mai prestigioasă instituţie de profil din lume, o şansă maximă pentru atingerea idealului u – afirmarea în studierea matematicii superioare. Această perioadă merită să fie analizată din trei unghiuri de vedere:

1. activitatea individuală a tânărului cu personalitate puternică şi cu o autonomie înaltă a proceselor de învăţare; 2. activitatea în cadrul unei instituţii cu strategii nontradiţionale de învăţare şi sub egida unui profesor specializat în domeniu; 3. activitatea în cadrul unui grup de tineri dotaţi, membri ai loturilor olimpice. Astfel, vom avea în vizor „modelele dominante” ale comportamentului individual (Benito, 2003, p. 59):

1. modelul personalizat – prin care comportamentul este determinat de aspecte definitorii ale individului; 2. modelul situaţionist, despre care am pomenit; 3. modelul interacţionist – care încearcă să explice comportamentul prin variabilele individului, pus în interacţiune. În urma unei accelerări de învăţare, asumate conştient atât de către noi, cât şi de către discipol şi de familia sa, Iurie realizează un progres excepţional, în clasa

Marcel Teleucă

a VIII-a, la 14 ani, îşi însuşeşte cu note foarte bune programa şcolară la toate

obiectele, situându-se pe locul întâi la olimpiada de matematică de la Chişinău şi obţinând medalia de argint la cea internaţională. Este, întâi de toate, o manifestare a elanului creativ în condiţii propice pentru afirmarea talentului de care era conştient. Tenacitatea, încrederea în abilităţi, tăria de caracter, montarea spre succes sunt calităţi morale care au fuzionat cu o capacitate metacognitivă şi strategii cognitive excepţionale pe care le stăpânea: aplicarea raţionamentului abstract, logic şi complex, delimitarea rapidă a celor trei faze ale procesului de rezolvare a problemei, rapiditatea de procesare a informaţiei, în special a automatismelor; abilităţi de memorie, înţelegere lingvistică, capacitate de a selecta o reprezentare adecvată a problemei. Aceste diferenţe calitative la nivelul procesului de informare şi la cel de rezolvare a problemelor de matematică au constituit un factor decisiv în efectuarea saltului cognitiv din clasa a VIII-a. Una dintre caracteristicile capacităţii metacognitive ale lui Iurie a fost întotdeauna exteriorizată în comportamente observabile. La barajele pentru lotul olimpic din România a fost întrebat de către unul din organizatori ce părere are despre subiectele propuse. Iurie nu şi-a ascuns dezamăgirea de faptul că una dintre

probleme era similară cu o problemă rezolvată anterior. Iurie ne-a mărturisit în

repetate rânduri: „Prefer să rezolv probleme care nu le pot rezolva”. Este fraza care

îl defineşte perfect ca model de supradotare, pentru că întruneşte cei trei factori ai

modelului de dezvoltare triadică al lui Renzulli (1990): capacităţi superioare mediei; implicarea în sarcini; creativitate. Iurie este superior atât copiilor medii, cât şi celor dotaţi implicaţi în pregătirea de olimpiade prin faptul că strategiile noi adecvate rezolvării problemelor nu sunt învăţate în prealabil, ci apar într-o formă spontană, uluitoare de cele mai multe ori, iar automatizarea are o eficienţă maximă. Un alt semn distinctiv al manifestării excelenţei aptitudinale ţine de o gândire divergentă, de inducţia de relaţii şi utilizarea reflexivă a trei procese cognitive: codificarea, combinarea şi comparaţia selectivă care duc la selectarea unei reprezentări adecvate şi, în acelaşi timp, originale, simple a problemei. Ultima caracteristică generează creativitatea în procesul de rezolvare a problemelor. În ceea ce priveşte implicarea în sarcini, Iurie, deşi montat spre succes, nu şi-a propus niciodată atingerea performanţei ca scop în sine, caracterizându-l o trăsătură a oamenilor de geniu pe care nu-l interesează rezultatul procesului de cunoaştere, ci însuşi procesul, care îi aducea satisfacerea curiozităţii intelectuale. Considerăm că dezvoltarea excepţionalităţii aptitudinale a tânărului a fost favorizată de instituţia de învăţământ frecventată. Fiinţarea şcolilor speciale pentru supradotaţi este un subiect controversat, de aceea Liceul Moldo-Turc acordă elevilor implicaţi în pregătirea pentru olimpiade libertate de frecventare a orelor de curs, în funcţie de oportunităţile activităţii olimpice. Administraţia liceului şi cadrele didactice au atras întotdeauna atenţie sporită finalităţii educaţiei copiilor dotaţi, formulând cu diferite ocazii judecăţi de valoare de tipul: „Voi sunteţi viitorul acestei ţări”, iar la şedinţele cu părinţii, deşi aceştia au fost întotdeauna scutiţi de taxa de şcolarizare, li s-au cerut doleanţe în ceea ce priveşte pregătirea elevilor olimpici şi s-a ţinut cont de ele ulterior. Atmosfera descătuşată în mediul şcolar, prezenţa factorului uman, respectarea

92

Personalitatea copilului supradotat 93

personalităţii elevului şi cultivarea spiritului competitiv sunt factori care, aşa cum consideră Iurie Boreico, i-au facilitat creativitatea. În cazul unui elev de asemenea excelenţă aptitudinală, profesorul care îşi propune să-l promoveze este pus în situaţia de a-şi revizui unităţile de conţinut, strategiile de instruire şi chiar dacă, în virtutea unei experienţe bogate, cunoaşte particularităţile de dezvoltare a copiilor supradotaţi, va trebui să-l studieze individual observându-i diferenţele calitative prezentate în procesul cognitiv. În acest sens, am stăruit, întâi de toate, ca Iurie să-şi însuşească strategiile de rezolvare a problemelor incluse în programa noastră de pregătire pentru olimpiada internaţională. Având o viteză maximă de rezolvare, Iurie reuşea în clasa

a VII-a, în cadrul orelor, să rezolve simultan şi problemele elevilor din clasele mai

mari din grupul olimpic. Atunci, obiectul responsabilităţii noastre l-a constituit transformarea strategiilor achiziţionate spontan în automatisme şi respectarea consecvenţei conţinuturilor în învăţare, evitând rutina şi exemplele depăşite. Am selectat în permanenţă probleme care i-ar fi suscitat interesul şi, mai ales, probleme care, aşa cum intuiam, şi-ar fi găsit o reprezentare nouă, surprinzătoare, în gândirea tânărului. Am depus eforturi sporite pentru a satisface cerinţele de învăţare ale lui Iurie şi printr-o comunicare eficientă cu el, cu colegii i şi cu familia sa, ne-am asumat „logistica performanţei olimpice”. Tânărul a evoluat în mediul olimpicilor din instituţia noastră. Iniţial, a fost foarte benefică pentru el comunicarea ce elevii mai mari, care aveau experienţa olimpiadelor internaţionale. A fost foarte deschis pentru cooperare, sincer şi prietenos. Deşi spiritul competitiv a fost o constantă în mijlocul acestor elevi, ei s- au ajutat reciproc şi au manifestat solidaritate atunci când o cerea situaţia. Astfel, atunci când locul I la olimpiadă este ocupat de Iurie, unul dintre colegii de grup care deţinuse anterior acest rezultat o linişteşte pe mama sa: „De ce te-ai întrista? Locul I oricum l-a luat unul dintr-ai noştri”. Este una dintre multele replici care confirmă coeziunea grupului de discipoli olimpici, tineri superiori nu doar prin abilităţi cognitive, ci şi prin moralitate şi spirit de justiţie. Iurie a fost cu desăvârşire lipsit de orgoliul întâietăţii, nu ascundea soluţiile problemelor foarte complicate, ci era întotdeauna gata să le împărtăşească celorlalţi. De multe ori însă acestea nu erau inteligibile pentru toţi. Capacitatea lui Iurie de a explica rezolvarea problemelor îi acordă şansa de

a fi mai mulţi ani la rând lider în grup, sporindu-i siguranţa şi respectul de sine, manifestându-se şi ca talent academic, prin publicaţiile următoare:

Boreico, I., Ungureanu, A., Pachiţariu, M., Zahariuc, A. (2004). Olimpiadele de matematică 2004, clasele IX-X. Zalău: GIL. Boreico, I., Micu, T., Ciupan, A., Szilard, L. (2007). Olimpiadele de matematică 2006, clasa IX. Zalău: GIL. Boreico, I., Ciupan, A., Pohoata, C. (2007). Olimpiadele de matematică 2007, clasele IX-X. Zalău: GIL. Boreico, I., Teleucă, M. (2007). Invarianţi şi jocuri. Zalău: GIL. Bulana, M., Boreico, I., Frimu, A., Ciupan, A., Pohoata, C. (2008). Olimpiadele de matematică din România 2007. Zalău: GIL.

Dezvoltarea multilaterală a lui Iurie Boreico pe parcursul ultimilor ani de şcoală se reflectă în rezultatele examenelor internaţionale:

TOEFL – 293/300 (versiunea CBT)

Marcel Teleucă

SAT I – 2130/2400 – 780/800 matematică, 630/800 engleză Critical Reading, 720/800 engleză Writing SAT II 2400/2400- câte 800 la fizică şi la ambele matematici (1C, 2C)

Iurie are în palmares două medalii de argint şi trei de aur la olimpiadele internaţionale de matematică şi un premiu special pentru cea mai originală rezolvare de problemă. Merită atenţie ultima participare la olimpiadă. Nimeni nu se îndoia de faptul că va lua medalie de aur, după ce doi ani la rând a obţinut scorul maxim. Una dintre probleme (rezolvată corect doar de un participant din Rusia) se dovedeşte a fi inaccesibilă pentru el. Fără a-şi măsura efortul în raport cu timpul acordat realizării sarcinilor, Iurie se lasă provocat de pasiunea sa dintotdeauna: problema ce n-ar putea să o rezolve, ratând medalia de aur cu care ar fi atins un record mondial. Nu este decepţionat, estimând corect situaţia. În cadrul unei emisiuni radiofonice, comentează detaşat şi cu umor (l-a caracterizat întotdeauna simţul umorului) ratarea ultimei medalii de aur: „Asta e, îmbătrânim, iar alţii mai tineri ne calcă pe urme”. Replica surprinde conştientizarea faptului că o perioadă importantă a devenirii sale a luat sfârşit.

94

Concluzii În articolul din Mathematical Reflections din anul 2006 „An original method of solving inequalities” sunt prezentate două strategii de rezolvare a unei probleme. Strategia lui Iurie Boreico este mai simplă şi mai „frumoasă” decât cea propusă de noi. Iniţial, conştientizarea acestui fapt ne-a frustrat, abia mai târziu am trăit revelaţia profesorului depăşit de elevul său, ca pe un „deja vu”. Am absolvit, la rândul nostru, o şcoală cu profil de matematică din nordul republicii, care intra într-un program experimental din întreaga Uniune Sovietică. Profesorul nostru, renumit în republică pentru activitatea sa, şi-a exprimat întotdeauna bucuria de a fi depăşit de elevii săi în perioada anilor de şcoală. Cu siguranţă, acesta a fost unul dintre factorii care ne-a motivat iniţial să tindem spre un anumit tip de activitate. Scriitoarea americană pentru copii Harriet Beecher Stowe (2006) menţiona „Cel mai important lucru în istoria omenirii a fost educaţia copiilor”. Pornind de la acest adevăr axiomatic, putem afirma că depăşirea părinţilor de către copii şi a profesorilor de către discipoli este un proces indispensabil progresului umanităţii. Profesorul care îşi propune educaţia şi promovarea copiilor superior dotaţi trebuie să fie suficient de pregătit de instruirea cognitivă de ordin superior, iar atunci când discipolul atinge o autonomie maximă a proceselor de învăţare, profesorul îşi va asuma îndrumarea psihologică, socială, emoţională, promovând valorile şi motivaţia etică a supradotării.

Bibliografie

Beecher-Stowe, H. (2006). Coliba unchiului Tom. Prut Internaţional. Benito, Y. (2003). Copii supradotaţi. Educaţie, dezvoltare emoţională şi adaptare socială. Iași: Editura Polirom. Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Creţu, T. (1996). Psihologie – manual pentru clasa a X-a. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

Personalitatea copilului supradotat

Renzulli, J.S. (1990). Torturing data till they confess. An analysis of the three-ring conception of giftendness. Journal for the Education of the Gifted, 13(4),

95

309-318.

Jigău, N. (1993). Copiii supradotaţi şi învăţarea precoce a lecturii. Revista de pedagogie, 4-7. Sternberg, R.J., & Berg, C.A. (1986). Quantitative integration: Definitions of intelligence. In R.J. Sternberg & D.K. Detterman (eds.), What is intelligence? Contemporary viewpoints on its nature and definition (pp. 155-162). Norwood, NJ: Ablex.