Sunteți pe pagina 1din 109

RODICA PRIPOAIE

DIAGNOZA ŞI EVALUAREA FIRMEI

Diagnoza şi evaluarea firmei

CUPRINS

1. EVALUAREA FIRMEI – NoŃiuni introductive

4

2. PREMISELE TEORETICE ALE EVALUĂRII

6

2.1 Patrimoniul întreprinderii

6

2.2 ModalităŃi de exprimare a valorii întreprinderii

9

2.3 SituaŃiile financiare – premisă pentru evaluarea unei întreprinderii

….16

2.4 Diagnosticul întreprinderii evaluate…………………………………… 17

2.4.1 Diagnosticul juridic……………………………………………18

19

2.4.3 Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare………………19

2.4.4 Diagnosticul administrării sau al managementului…………….20

2.4.5 Diagnosticul financiar – contabil………………………………20

2.4.6 Sinteza diagnosticului de evaluare…………………………… 41

2.4.2 Diagnosticul comercial………………………………………

2.5 Clasificarea metodelor de evaluare a întreprinderii

43

2.6 Alegerea metodelor de evaluare

45

3.

METODE DE EVALUARE A FIRMEI

48

 

3.1

Metode de evaluare patrimonială

48

3.1.1 Activul net contabil

48

3.1.2 Activul net corectat

50

3.1.3 Valoarea substanŃială

54

3.1.4 matematică

Valoarea

55

3.1.5 Metoda

55

3.2 Metoda valorii de rentabilitate (metoda capitalizării profitului net)

56

3.3 Metoda GOODWILL-ului

59

3.4 Metode bursiere

65

3.5 Metoda cash-flow-ului net actualizat (DCF)

67

3.5.1 Perioada de previziune a cash-flow-ului

68

3.5.2 Formula de calcul a valorii unei întreprinderi prin actualizarea cash-flow-ului

69

3.5.3 Etapele ce se parcurg pentru aplicarea metodei DCF

70

3.6 Teste grilă cu răspunsuri

77

3.7 Teste grilă fără răspunsuri

95

Bibliografie

2

Diagnoza şi evaluarea firmei

CAPITOLUL I EVALUAREA FIRMEI NoŃiuni introductive

Evaluarea unei întreprinderi reprezintă o preocupare centrală pentru specialiştii români din diverse domenii de activitate, necesară nu doar în privatizarea societăŃilor comerciale, ci şi în procesul de tranziŃie spre economia de piaŃă. Astfel, problema cunoaşterii cât mai precise a valorii unei firme se pune atunci când are loc o emisiune de titluri de valoare, o vânzare de active sau când se declanşează procedura de reorganizare şi lichidare juridică a unei întreprinderi; în aceste situaŃii este necesar să se stabilească valoarea firmei nu doar având în vedere valoarea activelor fixe şi circulante deŃinute, ci şi în funcŃie de capacitatea viitoare a întreprinderii de a produce profit. Există în literatura de specialitate occidentală numeroase metode de evaluare a întreprinderii şi care reprezintă rezultatul a peste opt decenii de studii în domeniu. Aceste metode de evaluare au fost concepute pentru mediul concurenŃial al economiei de piaŃă. Trecerea economiei româneşti de la sistemul centralizat către o economie de piaŃă funcŃională impune cu necesitate cunoaşterea şi aplicarea metodologiei de calcul a valorii întreprinderii. Analiştii financiari manifestă un interes deosebit pentru determinarea valorii întreprinderilor care cotează pe pieŃe financiare mai puŃin lichide şi pentru cele care nu cotează la bursa de valori, întrucât acestor firme nu li se pot aplica metodele de evaluare bursiere, bazate pe cursul bursier al acŃiunilor. Evaluarea întreprinderilor reprezintă o preocupare pentru analiştii financiari în sensul rezolvării dilemei dintre preŃul şi valoarea întreprinderii, căci cu toată multitudinea de metode de evaluare, valoarea întreprinderii rămâne încă o mărime aproximativă şi subiectivă. Subiectivitatea evaluării

3

Diagnoza şi evaluarea firmei

întreprinderii face necesară existenŃa nu a unei valori unice, ci a unui „ecart“ între care poate evolua preŃul, de la un preŃ maxim suportabil pentru cumpărător (Pcump) la un preŃ minim acceptabil pentru vânzător (Pvânz), cu condiŃia: Pcump = Pvânz. Nerespectarea acestei condiŃii face ca procesul de negociere a vânzării-cumpărării să nu ajungă la un preŃ de tranzacŃie. În Ńările occidentale o experienŃă teoretică şi practică de peste 80 de ani a condus la dezvoltarea unor principii şi tehnici de evaluare relativ riguroase spre deosebire de România, în care situaŃia este complet diferită. Aplicarea metodelor de evaluare în cazul întreprinderilor româneşti se confruntă cu o serie de dificultăŃi întrucât evaluarea se bazează în principal pe inventarierea patrimoniului şi pe stabilirea valorii rămase de amortizat, şi nu toŃi indicatorii financiar-contabili din sistemul de gestiune occidental pot fi regăsiŃi sau asimilaŃi celor din sistemul financiar-contabil al întreprinderilor româneşti. OpŃiunea pentru o metodă sau alta este deosebit de dificilă, dar trebuie avut în vedere principiul general potrivit căruia metoda sau setul de metode alese pentru evaluare trebuie să corespundă domeniului de activitate şi specificului întreprinderii. Toate metodele de evaluare pot fi înlocuite cu succes de procedeul de evaluare prin intermediul cash-flow-ului care poate fi adaptat uşor la sistemul informaŃional din întreprinderile româneşti. Evaluarea întreprinderii asigură cele mai sigure date şi informaŃii ce privesc valoarea unei întreprinderi la un moment dat, Ńinând seama atât de elementele patrimoniale şi nepatrimoniale, corporale şi necorporale.

4

Diagnoza şi evaluarea firmei

Capitolul 2 Premisele teoretice ale evaluării

2.1 Patrimoniul întreprinderii

în Ńara noastră trecerea la economia de piaŃă şi perspectivele privatizării au adus în prim-planul preocupărilor agenŃilor economici şi problema determinării valorii întreprinderilor. O întreprindere nu înseamnă

doar cifrele înscrise în bilanŃul contabil, ci mult mai mult, căci ea înseamnă

o marcă, o poziŃie în cadrul unei ramuri economice şi pe piaŃă, înseamnă experienŃa şi profesionalitatea oamenilor săi, elemente care nu pot fi

exprimate în cifre, dar care sunt părŃi ale valorii întreprinderii. De asemenea

o întreprindere trebuie evaluată având în vedere capacitatea sa de a produce

un profit viitor durabil. În procesul de evaluare a întreprinderii trebuie avut în vedere şi scopul* în care este făcută estimarea, persoana care o solicită (vânzător, cumpărător, o terŃă persoană), precum şi alte elemente în măsură să determine opŃiunea pentru o anumită metodă de evaluare.** Dificultatea constă în a alege metoda sau combinaŃia de metode care se potriveşte cel mai bine scopului în care este făcută evaluarea. În teoria evaluării întreprinderilor se utilizează o serie de noŃiuni specifice pentru desemnarea valorii, dintre care cele mai importante sunt: patrimoniul, valoare substanŃială, valoarea de randament, valoarea totală, goodwill-ul. Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor aflate în proprietatea subiectului economic şi pe care acesta o mobilizează pentru a-şi atinge obiectivele lucrative. Din punctul de vedere al dinamicii economice,

* Evaluarea întreprinderii poate fi solicitată în caz de transfer de proprietate (vânzare, fuziune, expropriere), lichidare a unui drept de participare la întreprindere (indemnizarea unui asociat care se retrage, partaj succesoral) sau cu titlu de informare pentru cei interesaŃi. ** Alegerea metodei cele mai potrivite scopului urmărit este impusă de diferenŃele mari care apar în cazul folosirii diferitelor procedee de evaluare. Astfel, BRILMAN şi GAUTTIER arată în lucrarea „Pratique de l’évaluation et de la négociation des entreprises” că pentru trei tipuri de întreprinderi, aplicarea a 16 posibilităŃi de evaluare a dus la obŃinerea unei diferenŃe de valoare de 60%.

5

Diagnoza şi evaluarea firmei

valoarea unei întreprinderi se identifică cu cea a unui patrimoniu exploatat pentru realizarea unui scop economic, deci cu valoarea patrimonială. Valoarea patrimonială reprezintă suma valorilor bunurilor aflate în proprietatea întreprinderii, la care se adaugă valoarea drepturilor de folosire a unor elemente. Valoarea patrimonială este, în general, netă, adică din suma precedentă sunt scăzute toate datoriile la valoarea lor netă. Valoarea patrimonială nu poate exista în afara productivităŃii sau rentabilităŃii bunurilor care constituie patrimoniul. Valoarea pe care o atribuie un subiect economic unui patrimoniu creşte în aceeaşi măsură ca şi profitul ce poate fi realizat prin exploatarea acestuia, în timp ce o masă patrimonială care nu promite beneficii satisfăcătoare este lipsită de valoare sau ea nu mai are decât valoare lichidativă. Valoarea substanŃială este dată de ansamblul bunurilor care participă la activitatea curentă a unei întreprinderi, ea reprezintă deci valoarea însumată a componentelor sale tangibile, a aparatului său de producŃie: fonduri fixe, terenuri, materii prime, materiale, semifabricate, obiecte de inventar şi titluri de participare la capitalul altor întreprinderi. Valoarea de randament este calculată pe baza profitului mediu anterior sau a celui mediu viitor (estimat) al întreprinderii, evidenŃiindu-se capacitatea acesteia de produce profit, iar nu valoarea în sine a aparatului productiv. Goodwill-ul reprezintă acea fracŃiune a valorii totale a întreprinderii asigurată de ansamblul componentelor sale intangibile specifice (reputaŃia tehnică şi comercială, competenŃa personalului şi a conducătorilor, calitatea sa managerială etc.). El este generat practic de un beneficiu suplimentar al întreprinderii faŃă de cel normal al ramurii de activitate respective, datorat tocmai caracteristicilor menŃionate mai sus şi este considerat a fi egal cu diferenŃa dintre valoarea de randament şi valoarea substanŃială a întreprinderii. În calculul valorii totale a întreprinderii următoarele elemente:

valoarea substanŃială, valoarea de randament şi goodwill-ul intră în proporŃii şi formule diferite, opiniile specialiştilor în domeniu fiind uneori contradictorii. Teoria evaluării întreprinderilor se confruntă de altfel în acest sens cu două probleme esenŃiale: prima constă în a stabili care dintre cele două valori - substanŃială sau de randament – reflectă cel mai bine valoarea totală a întreprinderii, iar a doua în a găsi metodele şi algoritmii cei mai buni cu ajutorul cărora să se atribuie acestor două valori o expresie numerică în funcŃie de importanŃa lor relativă în cadrul valorii de ansamblu.

6

Diagnoza şi evaluarea firmei

Introducerea şi cunoaşterea metodelor evoluate de stabilire a valorii întreprinderii nu pot fi ignorate, cel puŃin din următoarele motive:

1. la nivelul întreprinderii, evaluarea şi compararea valorii substanŃiale şi a valorii de randament ar conduce la aprecierea, chiar

aproximativă, a nivelului goodwill-ului şi a ponderii acestuia în valoarea totală, oferind o primă imagine asupra diagnosticului întreprinderii.

2. la nivelul ramurii sau domeniului de activitate, prin existenŃa

aceluiaşi sistem de referinŃă, s-ar putea realiza pe baza acestor procedee analiza şi compararea mai multor unităŃi economice cu profit similar (în condiŃiile păstrării proporŃiilor de mărime şi recunoaşterii diferenŃelor de înzestrare tehnică) în scopul punerii în evidenŃă a acelor întreprinderi cu randament ridicat şi un bun nivel al goodwill-ului care ar putea intra în relaŃii de cooperare economică cu parteneri străini. În acest context în cazul

economiei româneşti, un goodwill ridicat, expresie a unei exploatări globale eficiente a întreprinderii, a eforturilor depuse pentru crearea unei imagini şi impunerea unei mărci de fabricaŃie sau comercializare, poate fi un argument mai puternic pentru iniŃierea unor acŃiuni de cooperare decât o dotare tehnică relativ bună. Deşi la rândul său perisabil în timp, goodwill-ul este în fond, pentru partenerul străin, o garanŃie a preluării sau păstrării unei pieŃe de desfacere prospere.

3. în practica internaŃională evaluarea întreprinderilor în scopul

vânzării lor, asigurării, fuzionării etc., se realizează prin intermediul unor birouri de expertiză specializate şi cu tradiŃie în acest domeniu. Este posibil ca eventualii parteneri străini care intenŃionează să constituie societăŃi mixte cu întreprinderile româneşti să solicite în acest scop evaluarea prin birouri de expertize occidentale. 4. trecerea la economia de piaŃă va introduce în sistemul economiei româneşti elementele specifice mecanismului concurenŃial şi liberei iniŃiative, inclusiv cotarea la bursă a acŃiunilor, vânzarea sau fuzionarea întreprinderilor, lichidarea sau falimentul acestora etc. Cunoaşterea şi utilizarea metodologiei de calcul a valorii întreprinderii se impune, deci cu necesitate. Expertul care realizează evaluarea are şi rolul de a stabili un preŃ pentru întreprindere, însă cum aceasta nu este un bun oarecare şi modul de stabilire a preŃului său diferă faŃă de al celorlalte bunuri. Valoarea bunurilor, în general, este dată de aptitudinea lor de a satisface unele nevoi, dar aceasta nu e măsurabilă ca relaŃie între subiect şi obiect şi nu îşi găseşte o expresie numerică decât în momentul în care subiectul e dispus să achite un anumit

7

Diagnoza şi evaluarea firmei

preŃ pentru a obŃine bunul. Acest preŃ creşte în măsura în care dificultăŃile şi sacrificiile cerute pentru a face bunul disponibil sunt mai grele, în măsura în care acest bun este mai dorit datorită utilităŃii lui şi în care investiŃia de capital corespunzătoare oferă mai bune garanŃii de securitate. Pentru bunurile fungibile preŃul se determină pe piaŃă, în jocul cererii şi al ofertei; dar întreprinderile nu au o piaŃă. Fiecare întreprindere constituie un caz singular, ceea ce necesită efectuarea unui calcul special pentru determinarea valorii fiecărei întreprinderi. Acceptarea unui anumit preŃ, atât de către cumpărător cât şi de către cel care vinde, este precedată de o serie de analize efectuate de cei doi parteneri. Valoarea întreprinderii este o anticipare a speranŃei de câştig din vânzarea ei imediată sau din cumpărarea ei pentru exploatarea viitoare. Cele două estimări ale vânzătorului şi ale cumpărătorului, nu sunt în mod necesar egale. Acestea sunt determinate de informaŃiile de care aceştia dispun, de comportamentul fiecăruia vizavi de risc, de capacitatea de previzionare a fiecăruia. Prin jocul de interese antagoniste între vânzător şi cumpărător, există un preŃ minim al vânzătorului de întreprindere şi un preŃ maxim al cumpărătorului. PreŃul posibil se va găsi între aceste limite, ca rezultat al procesului de negociere a elementelor patrimoniale şi financiare. PreŃul, ca valoare reciproc acceptată, este fondat pe un compromis între opiniile subiective ale părŃilor, valoarea obiectivă degajată de expert constituind baza de negociere prealabilă acordului. O astfel de valoare obiectivă coincide cu preŃul atunci când este acceptată de ambele părŃi. Rolul expertului care realizează evaluarea constă deci în a recunoaşte preŃul pe care vânzătorul şi cumpărătorul prezumtivi l-ar putea cere sau obŃine.

2.2 ModalităŃi de exprimare a valorii întreprinderii

Complexitatea şi dificultatea procesului de evaluare a unei întreprinderi afectează posibilitatea determinării unei valori reale, riguroase şi indiscutabile. O astfel de valoare se poate obŃine într-o oarecare măsură, luând în considerare şi combinând mai multe estimări de bază: valoare substanŃială, valoarea de randament, valoarea matematică contabilă, valoarea bursieră, valoarea de asigurare, valoarea venală, valoarea de lichidare, valoarea potenŃială (dinamică), valoarea economică globală a întreprinderii, aceasta deoarece „evaluarea întreprinderii are ca scop

8

Diagnoza şi evaluarea firmei

stabilitatea unei valori obiective ce reprezintă un preŃ normativ de negociere între partenerii animaŃi doar de motive financiare“*. Valoarea stabilită este o calitate convenŃională a unui obiect, determinată ca urmare a calculelor şi expertizelor. Stabilirea valorii impune obiectivitate, independenŃa şi folosirea unui grup de metode de calcul, ce utilizează următoarele elemente legate de valoare:

1. Valoarea substanŃială desemnează valoarea de ansamblu a bunurilor, fără a Ńine cont de natura, modul lor de finanŃare şi statutul lor juridic, care participă la activitatea curentă a unei întreprinderi, adică valoarea aparatului de producŃie. Valoarea substanŃială corespunde deci evaluării masei de bunuri de care dispune întreprinderea sau activul său. 2. Valoarea de randament este dată de beneficul capitalizat al întreprinderii. Potrivit prezentării făcute în „Dictionnaire de gestion financière“, Dunod, 1979, valoarea de randament exprimă mărimea capitalului financiar care, plasat sau investit la un anumit nivel al dobânzii, ar produce un venit echivalent profitului anual, trecut sau previzionat, al întreprinderii considerate. 3. Valoarea matematică contabilă reprezintă diferenŃa între ansamblul bunurilor materiale şi financiare aflate în proprietatea întreprinderii şi ansamblul datoriilor sale. 4. Valoarea bursieră ca rezultat al produsului dintre beneficiu per acŃiune (BPA) şi coeficientul de capitalizare bursieră (PER), multiplicat cu numărul de acŃiuni emise, sau altfel spus este dată de produsul între cursul la bursă al unei acŃiuni şi numărul de acŃiuni emise de întreprindere. 5.Valoarea de reconstituire exprimă totalitatea capitalurilor ce trebuie investite, pentru crearea, în condiŃii normale, a unei întreprinderi identice cu cea considerată.

6. Valoarea

de

de asigurare se obŃine prin

corectarea valorii

reconstituire cu un coeficient de uzură.

* DefiniŃie sugerată de materialele elaborate de B.R.D. pe baza cursurilor organizate de A.N.P.

9

Diagnoza şi evaluarea firmei

7. Valoarea venală reprezintă preŃul mediu probabil ce poate fi obŃinut prin vânzarea unei întreprinderi în activitate, în starea sa actuală. 8. Valoarea de lichidare este dată de suma valorilor obŃinute prin vânzarea forŃată, separat, a diferitelor bunuri care constituie patrimoniul întreprinderii. 9. Valoarea potenŃială (dinamică) ia în considerare acele cheltuieli financiare, cum ar fi cele pentru cercetare, lansare de noi produse, perfecŃionarea personalului precum şi acele elemente care Ńin de calitatea organizării întreprinderii, de valoarea oamenilor săi etc., toate în măsură să asigure deschiderea spre viitor a întreprinderii. Nu este necesară estimarea tuturor acestor valori în procesul de evaluare a unei întreprinderi, deoarece unele dintre aceste valori au o destinaŃie precisă – cum ar fi valoarea de asigurare, care se determină atunci când se pune problema asigurării întreprinderii, sau valoarea de lichidare, care se calculează atunci când se pune problema vânzării forŃate a întreprinderii, fără să se Ńină cont de utilizarea normală a bunurilor care sunt lichidate. Altele au un caracter informativ-previzional, cum este valoarea potenŃială (dinamică), ce arată care sunt perspectivele întreprinderii: în cazul unei tendinŃe de expansiune, valoarea rezultată în urma calculelor va fi considerată o valoarea minimă, iar dacă tendinŃa este de regresie, valoarea va fi considerată maximă. Dintre aceste valori, două sunt considerate a fi absolut necesare oricărui proces de evaluare, şi anume: valoarea substanŃială şi valoarea de randament.

VALOAREA SUBSTANłIALĂ

Orice acŃiune de evaluare a întreprinderii trebuie să înceapă cu inventarierea elementelor de activ, după care trebuie calculată valoarea actuală a acestor elemente, obŃinându-se astfel o valoare de bază a întreprinderii – valoarea substanŃială. Necesitatea calculării valorii substanŃiale se bazează pe următoarele considerente:

10

Diagnoza şi evaluarea firmei

cunoaşterea mărimii sale permite desprinderea unor concluzii cu

privire la poziŃia întreprinderii în cadrul ramurii şi asupra riscurilor concurenŃei; analiza mărimii şi structurii sale furnizează informaŃii asupra

riscului inerent întreprinderii. În calculul valorii substanŃiale nu sunt avute în vedere cheltuielile de organizare, cheltuielile de cercetare-dezvoltare etc., ele fiind considerate parte componentă a goodwill-ului. Calcularea valorii substanŃiale presupune identificare a valorii fiecărui element din masa de bunuri delimitată. Pentru fiecare categorie de bunuri, pentru fiecare tip din cadrul unei categorii se folosesc metode specifice de estimare, fapt care permite folosirea a numeroase metode de evaluare şi alegerea metodei celei mai adecvate scopului urmărit şi datelor disponibile.

VALOAREA DE RANDAMENT

Literatura economică de specialitate acordă, de multe ori, rolul cel mai important în evaluarea întreprinderilor valorii de randament, considerând că valoarea intrinsecă a bunurilor întreprinderii este mult diminuată dacă aceste bunuri nu sunt însoŃite de o rentabilitate suficientă. Altfel spus un cumpărător potenŃial va fi mai puŃin interesat de valoarea bunurilor de care dispune întreprinderea şi mai mult de mărimea profitului care poate fi obŃinut cu aceste bunuri. Valoarea de randament se determină prin relaŃia:

unde:

VR

=

P

r

1

×

i

Vr = valoarea de randament Pr = profitul i = rata dobânzii (sau rata de rentabilitate)

1 = rata de capitalizare
i

11

Diagnoza şi evaluarea firmei

DificultăŃile în aplicarea acestei relaŃii constau în determinarea elementelor care o compun. Profitul poate fi:

profitul din activitatea de exploatare;

profitul contabil (este cel preferat în calculul valorii de

randament); De asemenea profitul luat în considerare poate fi cel anterior sau cel viitor. Se utilizează profitul viitor, căci o întreprindere este cumpărată pentru capacitatea sa de profit viitoare şi nu pentru rezultatele trecute. Perioadele pentru care se fac estimările fiind de 3-5 ani, se va Ńine cont de influenŃa variaŃiei preŃurilor precum şi de variaŃia capitalului investit. Rata de capitalizare permite compararea valorilor care se realizează în perioade diferite şi exprimă rentabilitatea minimă sperată de investitor. Ea serveşte la determinarea beneficiilor ce vor fi obŃinute în perioade diferite şi indică remunerarea care trebuie atribuită patrimoniului întreprinderii care se evaluează. În ceea ce priveşte valoarea economică globală, metodele de estimare se pot baza pe valoarea de capitalizare bursieră, pe valoarea actuală a fluxului de dividende viitoare, pe o relaŃie între valoarea de randament şi valoarea substanŃială. Ultima modalitate de clacul se poate reduce la o formulă generală de tipul:

Vt = VS + a

· [(Pr/i) - VS]

unde:

VS = valoarea substanŃială; a = factorul de actualizare; Pr = profitul realizabil; i = rata dobânzii; Diferitele metode de estimare se diferenŃiază doar prin modul de determinare a factorului „a“, care este totdeauna mai mic decât 1 şi de care depinde apropierea valorii totale a întreprinderii de o extremitate sau alta a intervalului care separă valoarea substanŃială de valoarea de randament.

12

Diagnoza şi evaluarea firmei

GOODWILL-ul

Goodwill-ul este un element esenŃial în evaluarea întreprinderii, pe lângă valoarea substanŃială şi valoarea de randament. În sens literar, termenul de goodwill exprimă consideraŃia, stima de care se bucură o întreprindere din partea clienŃilor săi şi a celor care o împrumută. Prin prisma teoriei economice a întreprinderii, putem spune că goodwill-ul reprezintă diferenŃa dintre profitul capitalizat (valoarea de randament) şi valoarea substanŃială, diferenŃă apărută în întreprinderile rentabile, în care profitul realizabil permite remunerarea capitalului investit pe baza unei rate superioare celei a dobânzii normale, sau altfel spus goodwill-ul reprezintă un beneficiu suplimentar, datorat următoarelor elemente:

renumele firmei;

existenŃa unor drepturi nemateriale (brevete, licenŃe,

mărci

drepturi de reproducere, drepturi de autor);

utilizarea unui amplasament avantajos, folosirea unei mâini de lucru calificate;

valoarea conducătorilor.

Se pot deosebi două componente ale goodwill-ului:

a) componenta bănească, formată din cheltuieli care vor genera

venituri în cursul perioadelor contabile următoare: drepturi nemateriale, cheltuieli de organizare, cheltuieli de cercetare şi dezvoltare, cheltuieli de

publicitate;

bucură,

cunoştinŃele şi capacităŃile colaboratorilor, calitatea produselor şi a prestaŃiilor, poziŃia întreprinderii în mediul economic.

FaŃă de celelalte elemente ale valorii întreprinderii, goodwill-ul se distinge prin următoarele caracteristici:

b) valoarea conducătorilor şi creditul de

care

ei

se

nu există decât în funcŃie de o rentabilitate a întreprinderii,

superioară unui anumit nivel dat; este ultimul efect al factorilor care influenŃează favorabil sau defavorabil rentabilitatea firmei; devine deci negativ când rentabilitatea scade sub acest nivel dat;

13

Diagnoza şi evaluarea firmei

reprezintă valoarea nematerială pe care o întreprindere o

poate poseda peste nivelul activelor sale; nu poate exista deci, decât dacă întreprinderea continuă să producă; este limitat în timp; dispare deci, pe măsură ce elementele care l-au determinat încetează să mai existe; dacă întreprinderea rămâne la fel de rentabilă, aceasta se datorează creării unui nou goodwill pe măsura diminuării valorii celuilalt; din punct de vedere contabil, goodwill-ul este cel mai imobil dintre active, el neputând fi transferat decât împreună cu întreprinderea.

Goodwill-ul transmis de vânzătorul unui întreprinderi se diminuează în timp până la epuizare, cumpărătorul trebuind să depună eforturi corespunzătoare pentru a acumula unul nou.

Metodele de determinare a goodwill-ului sunt numeroase şi, de multe ori, ele dau caracteristicile esenŃiale metodelor de estimare a valorii globale a întreprinderii.** Astfel, goodwill-ul poate apare ca element component al valorii totale, alături de valoarea substanŃială:

Vt = VS + GW,

unde:

Vt = valoarea totală; VS = valoarea substanŃială; GW = goodwill. Acolo unde se pune accentul pe valoarea de randament, goodwill-ul se consideră a fi diferenŃa între valoarea de randament şi valoarea substanŃială.

GW = VR –VS

Dacă GW>0 înseamnă că se obŃine un profit suplimentar (goodwill), în timp ce dacă GW<0 activitatea este ineficientă (badwill).

** Peumansh – „Theoie et practique des calcules d’investissment“, Paris, 1969; E. Sage, „Comment evaluer une entreprise“ Paris, 1979;

14

Diagnoza şi evaluarea firmei

Goodwill-ul surprinde faŃa mai puŃin văzută a întreprinderii, acele elemente care fac din fiecare organism economic un caz particular şi care sunt în măsură ca, în condiŃii egale de dotare tehnică şi tehnologică, de asigurare cu forŃă de muncă, să dea un plus de eficienŃă acelei întreprinderi care va şti să le exploateze mai bine.

2.3 SITUAłIILE FINANCIARE – premisă pentru evaluarea unei întreprinderii

SituaŃiile financiare ale întreprinderilor sunt de regulă următoarele:

BilanŃul contabil – arată patrimoniul întreprinderii, adică mijloacele economice deŃinute şi sursele de finantare (capitaluri proprii şi capitaluri împrumutate).

Contul de profit si pierdere – reflectă performanŃele firmei evaluate, pe baza veniturilor realizate, a cheltuielilor perioadei, precum şi cu ajutorul profitului sau pierderii înregistrate în cursul exerciŃiului financiar-contabil respectiv.

SituaŃia fluxurilor de numerar – reflectă poziŃia financiară a întreprinderii cu ajutorul fluxurilor de numerar (încasări si plăŃi) ale activităŃii de exploatare, financiare şi de investiŃii.

SituaŃia modificării capitalurilor proprii – reflectă modificarea poziŃiei financiare cu ajutorul unor elemente cum sunt :

o

profitul/pierderea netă a perioadei;

o

unele venituri şi cheltuieli sau câştiguri şi pierderi recunoscute direct in capitalurile proprii cum este cazul diferenŃelor din reevaluare – conform Legii ContabilităŃii nr. 82/1991, conform IAS 16 „Contabilitatea terenurilor si a mijloacelor fixe” sau a anumitor diferenŃe de curs valutar – conform IAS 21 „Efectele variaŃiei cursurilor de schimb valutar”, potrivit căruia sunt excluse din rezultatul net câştigurile şi pierderile din diferenŃe de curs valutar rezultate din procesul de conversie a SituaŃiilor financiare întocmite de o unitate externă până în momentul cedării acelei investiŃii.

o

efectul modificării politicilor contabile şi a corecŃiei erorilor fundamentale, conform IAS 8 „Profitul net sau pierderea netă a

15

Diagnoza şi evaluarea firmei

perioadei,

erori

fundamentale

şi

modificări

ale

politicilor

contabile”.

Notele explicative

În evaluarea oricărei întreprinderi se porneşte de la bilanŃul contabil şi contul de profit şi pierdere, dar evaluatorul trebuie să construiască pe baza diagnosticului întreprinderii evaluate un bilanŃ economic, având la bază valorile juste ale elementelor patrimoniale din situaŃiile financiare. În standardele internaŃionale de evaluare, valoarea justă este definită ca fiind „suma la care poate fi tranzacŃionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părŃi aflate în cunoştinŃă de cauză, în cadrul unei tranzacŃii în care preŃul este determinat obiectiv.”

2.4 DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII EVALUATE

Diagnosticul întreprinderii supuse evaluării presupune examinarea funcŃiilor sale şi stabilirea concluziilor acestei examinări. „Întreprinderea, percepută ca un organism viu într-un mediu în continuă mişcare, există prin funcŃiile sale şi este influenŃată de condiŃiile mediului său înconjurător:

favorabile(oportunităŃi) sau nefavorabile (riscuri) şi de condiŃiile date de modalitatea organizării sale: bune(puncte forte) sau rele(puncte slabe)."1 Diagnosticul întreprinderii evaluate presupune realizarea mai multor diagnostice parŃiale care corespund funcŃiilor întreprinderii, astfel:

pentru aprecierea funcŃiei administrării sau managementului se va efectua un diagnostic al administrării sau managementului;

pentru cuantificarea funcŃiei comerciale se va realiza un diagnostic comercial;

pentru evaluarea funcŃiei juridice se va efectua un diagnostic juridic;

pentru examinarea funcŃiei tehnice de exploatare se va face un diagnostic tehnic şi de exploatare;

pentru aprecierea funcŃiei financiar – contabile se va realiza un diagnostic financiar-contabil.

1 CECCAR, „Cartea expertului evaluator”, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2005, p. 45

16

Diagnoza şi evaluarea firmei

Pentru fiecare diagnostic parŃial se va realiza o fişă sintetică a diagnosticului în care se vor trece punctele forte, respectiv punctele slabe şi oportunităŃile, respectiv riscurile. “Efectuarea diagnosticului nu va trebui să urmărească realizarea unui studiu sau să caute probe, ca în cazul unui control tehnic sau al unui audit financiar, ci este necesar să constate existenŃa şi modalitatea de manifestare a funcŃiilor întreprinderii.”2

2.4.1. DIAGNOSTICUL JURIDIC

Diagnosticul juridic are ca obiectiv potrivit normelor de evaluare, „aprecierea modalităŃii de manifestare a situaŃiei juridice şi a caracteristicilor acesteia în raport cu mediul exterior întreprinderii şi cu cel organizatoric intern al acesteia.”3 Diagnosticul juridic se realizează pe baza documentelor şi informaŃiilor primite din partea întreprinderii, precum şi a datelor şi informaŃiilor suplimentare obŃinute din afara întreprinderii. Se vor analiza aspectele îndeplinirii prevederilor legale şi a reglementărilor în vigoare privind drepturile şi obligaŃiile întreprinderii, referitoare la:

Legea societăŃilor comerciale - se vor observa documentele juridice generale (contractul de societate, statutul, registrul adunărilor generale, registrul şedinŃelor consiliului de administraŃie, registrul şedinŃelor comitetului de direcŃie, registrul acŃionarilor).

civil

Dreptul

-

se

analizează

şi

verifică

existenŃa şi

legalitatea

actelor

de

proprietate

pentru

activele

întreprinderii .

Dreptul comercial - se analizează şi verifică existenŃa şi legalitatea actelor şi contractelor privind dreptul de proprietate pentru imobilizările financiare, acte şi contracte privind modul de exploatare a întreprinderii (închiriere, locaŃie de gestiune, concesiuni, licenŃe, brevete), precum şi acte şi contracte privind finanŃarea pe o perioadă mai mare de

2 Ibidem, pp. 46-47 3 Idem, p. 49

17

Diagnoza şi evaluarea firmei

un an. De asemenea, se cercetează şi actele şi contractele privind aprovizionarea şi vânzarea produselor sau serviciilor întreprinderii. Dreptul muncii - se verifică existenŃa şi legalitatea contractelor de muncă individuale şi colective, evidenŃele obligatorii (evidenŃa personalului, statele de plată), precum şi conflictele sociale care au avut loc în relaŃia cu sindicatele din întreprindere.

2. 4.2. DIAGNOSTICUL COMERCIAL

Diagnosticul funcŃiei comerciale are ca obiectiv analiza pieŃei şi locului ocupat de întreprindere pe această piaŃă(cota de piaŃă). PiaŃa poate fi definită ca un spaŃiu delimitat geografic, în care au loc tranzacŃiile comerciale ca urmare a cererii şi ofertei , concurenŃa vizavi de produsele sau serviciile realizate sau prestate de întreprinderile dintr-un anumit sector de activitate. „Diagnosticul se efectuează asupra elementelor care acŃionează şi condiŃionează piaŃa, adică asupra: produselor/serviciilor, furnizorilor, clienŃilor, modalităŃilor de vânzare - distribuire a produselor/serviciilor şi a concurenŃei.”4 Se vor utiliza datele şi informaŃiile furnizate de întreprindere, precum şi cele obŃinute direct (pe baza chestionarelor), atât din interiorul întreprinderii, cât şi din afara ei.

2.4.3. DIAGNOSTICUL TEHNIC, TEHNOLOGIC ŞI DE EXPLOATARE

Diagnosticul tehnic, tehnologic şi de exploatare are ca obiectiv evaluarea măsurii în care mijloacele de producŃie răspund nevoilor actuale sau viitoare ale întreprinderii sau ale cumpărătorului său potenŃial. Se vor utiliza informaŃiile şi datele primite din partea întreprinderii, precum şi cele primite din afara întreprinderii, dar şi cele obŃinute de la un expert dacă este cazul, referitoare la : procesul de

4 Idem, p.55

18

Diagnoza şi evaluarea firmei

fabricaŃie sau de prestări servicii, tehnologiile de fabricaŃie, calitatea produselor şi a serviciilor prestate, starea fizică a mijloacelor fixe, dinamica acestora, etc.

2.4.4. DIAGNOSTICUL ADMINISTRĂRII SAU MANAGEMENTULUI

Diagnosticul administrării sau managementului are ca obiectiv analiza modalităŃii organizării şi conducerii întreprinderii respective, precum şi a structurii umane şi a capacităŃii sale de a contribui la realizarea activităŃilor întreprinderii. Se vor utiliza informaŃiile şi datele primite din partea întreprinderii, precum şi cele primite din afara întreprinderii, referitoare la structura organizatorică a întreprinderii, structura salariaŃilor pe vârstă şi sexe, precum şi structura salariaŃilor pe nivel de pregătire profesională.

2.4.5.DIAGNOSTICUL FINANCIAR - CONTABIL

Diagnosticul financiar – contabil are drept obiectiv:

„a) aprecierea fiabilităŃii datelor cuprinse în situaŃiile financiare; b) examinarea şi estimarea stării de sănătate financiară privind:

creşterea activităŃii, echilibrul financiar, rentabilitatea şi riscurile

financiare.”5

Evaluatorul va analiza situaŃiile financiare pe ultimii trei ani, şi anume: bilanŃul contabil, contul de profit şi pierdere, situaŃia modificărilor capitalului propriu, situaŃia fluxurilor de trezorerie, politicile contabile şi notele explicative, dacă întreprinderea supusă evaluării aplică Standardele InternaŃionale de Raportare Financiară(IFRS)

A) Aprecierea fiabilităŃii datelor cuprinse în situaŃiile financiare are în vedere concluziile celorlalte diagnostice parŃiale realizate şi verifică dacă situaŃiile financiare sunt coerente, dacă respectă principiile contabile şi dacă prezintă o imagine fidelă a întreprinderii evaluate.

5 Idem, p. 83

19

Diagnoza şi evaluarea firmei

B) Analiza situaŃiei financiare a întreprinderii

Elaborarea strategiei financiare presupune cunoaşterea în ansamblu şi în amănunt a întreprinderii respective, pe baza datelor din documentele contabile de sinteză (bilanŃul contabil, contul de profit şi pierdere şi anexele la bilanŃ). Pe baza acestor informaŃii se pot determina punctele tari şi punctele slabe ale întreprinderii, probabilitatea de a da faliment, precum şi posibilităŃile de redresare şi a posibilităŃilor de creştere şi dezvoltare în viitor.

Aceste informaŃii sunt solicitate atât de către managerii întreprinderii cât şi de salariaŃi în vederea exercitării controlului asupra modului în care sunt utilizate fondurile financiare şi resursele materiale ale întreprinderii în vederea utilizării cât mai eficiente a capitalului. De asemenea, aceste informaŃii sunt necesare şi potenŃialilor investitori care doresc să cunoască situaŃia întreprinderii în care îşi vor plasa capitalurile în vederea minimizării riscurilor asociate acestor plasamente. De altfel, şi instituŃiile şi organismele financiare sunt interesate să cunoască aceste informaŃii pentru a se asigura că împrumuturile pe care le vor acorda vor putea fi restituite la scadenŃă, iar riscul de nerambursare este minim. Organele administraŃiei financiare (D.G.F.P.C.F.S. judeŃene, Garda Financiară) sunt şi ele interesate de cunoaşterea cât mai exactă a situaŃiei economico-financiare, a firmelor în scopul determinării impozitelor şi taxelor care trebuiau plătite către bugetele de stat locale şi centrale, precum şi în vederea determinării majorărilor şi penalităŃilor care trebuiesc achitate de către agenŃii economici.

B.1. Analiza situaŃiei financiare a întreprinderii pe baza informaŃiilor oferite de bilanŃul financiar şi funcŃional B.1.1. ConstrucŃia bilanŃului financiar

Construirea bilanŃului financiar se face pe baza datelor din bilanŃul contabil care sunt regrupate atât în Activ, cât şi în Pasiv, în funcŃie de durată şi apoi se fac o serie de corecŃii specifice.

20

Diagnoza şi evaluarea firmei

Astfel, pornind de la bilanŃul contabil care se prezintă în general de maniera următoare:

BILANłUL CONTABIL

 

ACTIV

PASIV

I. IMOBILIZĂRI

 

I. CAPITALURI PROPRII

- Imobilizări necorporale

- Imobilizări corporale

 

II. DATORII

- Imobilizări financiare

II. ACTIVE CIRCULANTE

III. CONTURI DE REGULARIZARE - Venituri înregistrate în avans - DiferenŃe de conversie - pasiv

- Stocuri

 

- Valori mobiliare de plasament

- CreanŃe

 

- DisponibilităŃi băneşti

   

III. CONTURI DE REGULARIZARE

-

Cheltuieli înregistrate în avans

-

Prime

privind

rambursarea

obligaŃiunilor

-

DiferenŃe de conversie - activ

TOTAL ACTIV

 

TOTAL PASIV

Se regrupează elementele bilanŃiere astfel:

BILANłUL FINANCIAR

ACTIV

PASIV

MIJLOACE STABILE (cu durata mai mare de 1 an)

RESURSE DURABILE (cu durata mai mare de 1 an)

MIJLOACE (cu durata mai mică de 1 ani)

RESURSE ( cu scadenŃa mai mică de 1 an)

21

Diagnoza şi evaluarea firmei

ACTIVE DE TREZORERIE

PASIVE DE TREZORERIE

TOTAL ACTIV

TOTAL PASIV

Activul bilanŃului financiar

a) Mijloacele stabile (cu durata de utilizare mai mare de 1 an) se determină pornind de la Imobilizările din activul bilanŃului contabil din care se scad:

1. activele fictive (non-valorile), adică:

- cheltuielile de constituire;

- cheltuieli de cercetare-dezvoltare;

- cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciŃii;

- prime privind rambursarea obligaŃiunilor.

2. imobilizările financiare care ajung la scadenŃă până la finele anului şi care vor fi incluse în cadrul mijloacelor cu durată de utilizare mai mică de 1 an. La toate acestea se vor adăuga următoarele elemente:

- activele circulante şi conturile de regularizare cu durata mai mare de 1 an;

- valoarea netă contabilă a bunurilor achiziŃionate în leasing.

b) Mijloacele cu durată de utilizare mai mică de 1 an se determină pe baza valorii activelor circulante din bilanŃul contabil din care se scad:

- activele circulante cu scadenŃă de peste 1 an;

- diferenŃele de conversie - pasiv

şi se adaugă:

- imobilizările financiare a căror scadenŃă este până la finele anului.

Pasivul bilanŃului financiar

a) Resursele durabile (cu scadenŃa mai mare de 1 an) se determină pornind

de la capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung din bilanŃul contabil din care se scad:

- activele fictive:

- cheltuielile de constituire;

22

Diagnoza şi evaluarea firmei

- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;

- cheltuielile de repartizare pe mai multe exerciŃii.

- rezultatul exerciŃiului ce urmează să fie distribuit (RAN = report à nouveau);

- impozitul latent conŃinut de subvenŃiile pentru investiŃii;

- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care se vor realiza probabil într-o perioadă mai mică de 1 an;

- datoriile pe termen mediu şi lung care vor ajunge la scadenŃă până la finele anului;

- diferenŃele de conversie – activ. şi se adaugă:

- valoarea netă contabilă a bunurilor achiziŃionate în leasing;

- datoriile nefinanciare şi conturile de regularizare a căror scadenŃă este mai mare de 1 an.

b)

Resursele cu scadenŃă mai mică de 1 an se determină pornind de la datoriile nefinanciare din bilanŃul contabil din care se scad:

- datoriile şi conturile de regularizare a căror scadenŃă este de peste 1 an; şi se adaugă:

- rezultatul exerciŃiului care urmează să fie repartizat;

- impozitul latent din cadrul subvenŃiilor pentru investiŃii;

- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care se vor realiza probabil într-o perioadă mai mică de 1 an;

- datoriile pe termen mediu şi lung care ajung la scadenŃă până la finele anului.

B.1.2. ConstrucŃia bilanŃului funcŃional

Construirea bilanŃului funcŃional se face pornind de la bilanŃul contabil, iar posturile de activ şi de pasiv vor fi regrupate în funcŃie de natura şi de destinaŃia lor.

23

Diagnoza şi evaluarea firmei

BILANłUL FUNCłIONAL

 

ACTIV

 

PASIV

I.

Mijloace

stabile

(MS)

I. Resurse durabile (RD)

(Imobilizări)

 

II.

Active

circulante

de

II. Pasive de exploatare (PE)

exploatare (ACE)

III.

Active circulante în afara

III. Pasive în afara exploatării (PIE)

exploatării

 
 

(ACIE)

IV. Active de trezorerie (AT)

IV. Pasive de trezorerie (PT)

TOTAL ACTIV

 

TOTAL PASIV

Activul bilanŃului funcŃional

I. Mijloacele stabile sunt acele bunuri care rămân la dispoziŃia

întreprinderii o perioadă îndelungată de timp. Acestea se determină pornind de la imobilizările necorporale şi corporale din bilanŃul contabil, dar la valoarea lor brută. Se adaugă şi imobilizările financiare tot la valoarea brută, dar se scad:

- dobânzile aferente creanŃelor imobilizate (se trec la ACIE); - primele privind rambursarea obligaŃiunilor (se trec în cadrul imobilizărilor financiare la valoarea lor brută sau se scad din totalul împrumutului obŃinut prin emisiunea de obligaŃiuni) şi se adaugă:

- cheltuielile înregistrate în avans la valoarea lor brută din „situaŃia

creanŃelor şi datoriilor“.

II. Activele circulante de exploatare (ACE) se determină astfel:

stocuri (la valoare brută) + creanŃe clienŃi şi conturi asimilate - avansuri primite de la clienŃi + alte creanŃe (dar mai puŃin avansurile date furnizorilor)

24

Diagnoza şi evaluarea firmei

+ diferenŃe de conversie – activ

- diferenŃe de conversie – pasiv.

III. Activele circulante în afara exploatării (ACIE) se determină

astfel:

Titluri de plasament

+ CreanŃe sau cheltuieli înregistrate în avans (în funcŃie de natura

lor, ce nu corespund veniturilor din exploatare, ci celor financiare sau excepŃionale).

IV. Activele de trezorerie grupează lichidităŃile imediate, adică:

disponibilităŃile băneşti din casă şi conturi curente la bănci, cecuri de

încasat, etc.

Pasivul bilanŃului funcŃional

I. Resursele durabile se determină astfel:

= la capitalurile proprii se adaugă:

+ amortizările şi provizioanele

+ subvenŃiile pentru investiŃii

+ datoriile financiare pe termen mediu şi lung

I. Pasivele de exploatare (PE) se determină astfel:

= furnizorii – avansuri primite de la furnizori

+ datorii fiscale şi sociale (CAS şi CFŞ)

+ alte datorii (pe termen scurt) dar mai puŃin clienŃii creditori

+ unele venituri înregistrate în avans.

Pasivele de exploatare sunt de fapt datorii de exploatare, adică,

credite comerciale acordate de bănci, datorii către salariaŃi, datorii fiscale şi sociale, precum şi unele venituri înregistrate în avans.

II. Pasivele în afara exploatării (PIE) reprezintă datoriile

(dobânzile aferente unor

credite) sau de activitatea excepŃională (datoriile faŃă de o serie de organe de control ca urmare a penalităŃilor şi amenzilor primite).

întreprinderii

legate

de

activitatea

financiară

25

Diagnoza şi evaluarea firmei

III. Pasivele de trezorerie adică avansurile în cont curent sau descoperirile de cont curent. BilanŃul financiar (patrimonial) studiază riscul nerambursării datoriilor de către firmă şi reflectă solvabilitatea acesteia pe termen lung sau pe termen scurt (lichiditatea). ConstrucŃia bilanŃului financiar se bazează pe comparaŃia pe orizontală a activelor şi pasivelor, în funcŃie de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor. Elaborarea bilanŃului financiar se realizează având în vedere două principii, şi anume:

- principiul ordonării posturilor de activ în ordinea strictă a lichidităŃii;

- principiul ordonării posturilor de pasiv în ordinea strictă a exigibilităŃii. În cadrul bilanŃului financiar, activele şi pasivele sunt structurate în funcŃie de durata lor astfel:

- pe o perioadă mai mare de 1 an: activele imobilizate şi capitalul

permanent;

- pe o perioadă mai mică de 1 an: activele circulante şi datoriile pe

termen scurt. Astfel, potrivit teoriei patrimoniale, o firmă este solvabilă, adică poate face faŃă obligaŃiilor scadente, dacă există un echilibru între categoriile bilanŃiere de aceeaşi durată. Astfel, trebuie să existe un echilibru între activele durabile şi resursele durabile, altfel spus între imobilizări şi capitaluri permanente, pe de o parte, şi între activele pe termen scurt şi resursele pe termen scurt, adică între activele circulante şi datoriile de exploatare, pe de altă parte. Firma trebuie să dispună la fiecare scadenŃă a unei obligaŃii de disponibilităŃi suficiente pentru a le putea achita. Aceasta este dificil de realizat întrucât „în timp ce exigibilitatea obligaŃiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilităŃi este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei

26

Diagnoza şi evaluarea firmei

rezerve, a unei marje în măsură să facă faŃă neregularităŃilor la scadenŃă, cunoscută sub denumirea de FOND DE RULMENT“.6

B.2. Indicatorii echilibrului financiar al firmei

B.2.1 Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă excedentul capitalului permanent faŃă de imobilizările nete, sau excedentul activelor circulante faŃă de datoriile pe termen scurt, şi are o importanŃă deosebită în aprecierea situaŃiei financiare a unei întreprinderi, şi deci şi a riscului de faliment al acesteia.

„Fondul de rulment este un indicator al solvabilităŃii firmei, existenŃa lui marcând absenŃa riscului de insolvabilitate, iar nivelul său insuficient este un semn al lipsei de lichidităŃi şi al riscului de neplată.”7

Valoarea ridicată a fondului de rulment constituie premisa unei capacităŃi sporite de plată. Aprecierea corespunzătoare a semnificaŃiei fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii de rotaŃie a activelor şi pasivelor. Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât obligaŃiile, societatea îşi poate asigura echilibrul financiar. Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligaŃiile pe termen scurt, menŃinerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv şi de o valoare ridicată. Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt, echilibrul financiar este asigurat cu un fond de rulment mai mic, chiar negativ.8

Analiza fondului de rulment poate fi utilizată pentru aprecierea echilibrului financiar, doar dacă se cunosc următoarele elemente:

6 Coşea, M., Nastovici, L. - „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic“, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, p. 51.

7 Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 206

8 Niculescu, M. – „Diagnostic global – strategic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.421.

27

Diagnoza şi evaluarea firmei

valoarea fondului de rulment; gradul de lichiditate a activelor sau timpul mediu necesar transformării în lichidităŃi; gradul de exigibilitate a pasivelor sau timpul mediu de achitare a obligaŃiilor. „NoŃiunea de fond de rulment rezultă prin punerea în corespondenŃă a lichidităŃii activelor cu exigibilitatea pasivelor şi permite aprecierea pe termen scurt a riscului de faliment (a riscului de nerambursare a datoriilor)”, consideră M. Coşea şi L. Nastovici în lucrarea “Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macroeconomic”

Astfel, nu există o relaŃie directă între fondul de rulment şi riscul de faliment al unei întreprinderi. Unele firme se caracterizează prin echilibru financiar, chiar dacă au un fond de rulment negativ, în timp ce altele sunt insolvabile, în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menŃin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăŃi financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare. Fără a nega utilitatea fondului de rulment majoritatea specialiştilor susŃin necesitatea implicării în analiză şi a altor caracteristici economico-financiare ale

întreprinderii.9

Se consideră, în literatura de specialitate, că fondul de rulment al unei societăŃi industriale trebuie să reprezinte circa o treime din cifra de afaceri.

Specialiştii apreciază că situaŃia unei firme se îmbunătăŃeşte în momentul în care are loc creşterea fondului de rulment ca urmare a creşterii capitalului propriu.

Fondul de rulment indică, la un anumit moment, marja de siguranŃă de care dispune întreprinderea pentru finanŃarea ciclului de exploatare.

9 Niculescu, M. – Op. cit., pp. 422, 423.

28

Diagnoza şi evaluarea firmei

Fondul de rulment serveşte împreună cu creditele furnizor şi creditele bancare pe termen scurt la finanŃarea activelor circulante. Fondul de rulment exprimă condiŃiile echilibrului financiar pe termen scurt care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. Fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităŃi mai mici de 1 an faŃă de pasivele cu exigibilităŃi mai mici de 1 an. Fondul de rulment este un mijloc de finanŃare şi în acelaşi timp un indicator de lichiditate. Cu cât Fondul de rulment este mai mare cu atât vor

fi mai mici datoriile pe termen scurt pentru finanŃarea activelor circulante. Fondul de rulment poate fi:

- Fond de rulment brut (FRB), se determină ca diferenŃă între

ansamblul elementelor de A care pot fi transformate în bani într-un termen mai mic de 1 an şi care efectuează cel puŃin o rotaŃie pe an (activele circulante)

- Fondul de rulment net (FRN) este acea parte a capitalului

permanent care poate fi utilizată pentru finanŃarea activelor circulante sau excedentul activelor cu lichidităŃi mai mici de 1 an, asupra pasivelor cu exigibilităŃi mai mici de 1 an sau excedentul capitalului permanent asupra activelor imobilizate.

- Fondul de rulment propriu (FRP) reprezintă excedentul capitalului

propriu asupra activelor imobilizate sau autonomia firmei în ceea ce priveşte finanŃarea investiŃiilor.

- Fondul de rulment străin (FRS) reprezintă diferenŃa dintre FRN şi FRP, adică datoriile la termen.

29

Diagnoza şi evaluarea firmei

B.2.2 Necesarul de fond de rulment

Activitatea unei întreprinderi necesită nu doar finanŃarea utilizărilor stabile, ci şi acoperirea unor nevoi imediate. Firma cumpără materii prime, obiecte de inventar şi alte stocuri pe care le depozitează şi abia ulterior la va da în producŃie sau vinde. Produsele finite obŃinute sunt mai întâi stocate şi abia apoi vândute. Aceste fluxuri de natură materială pot fi sau nu însoŃite imediat de fluxuri monetare.

„Stocurile şi creanŃele firmei reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci ele trebuie acoperite din alte resurse. Ele formează nevoile de exploatare sau în afara exploatării.

Datoriile faŃă de furnizori şi alte datorii nefinanciare se vor materializa în plăŃi, dar până atunci ele sunt resurse atrase temporar, care acoperă nişte utilizări sau nevoi cu acelaşi caracter temporar. Ele alcătuiesc resursele de exploatare sau în afara exploatării.”10

DiferenŃa dintre nevoile şi resursele de exploatare, precum şi cele în afara exploatării, reprezintă necesarul sau nevoia de fond de rulment. De asemenea, diferenŃa dintre resursele şi nevoile de exploatare, precum şi cele în afara exploatării este definită ca excedent de fond de rulment.

NFR = (NE + NAE) – (RE + RAE) sau

EFR = (RE + RAE) – (NE + NAE),

unde: NFR = necesarul de fond de rulment

NE = nevoi de exploatare

NAE = nevoi în afara exploatării

RE = resurse de exploatare

10 Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 210

30

Diagnoza şi evaluarea firmei

RAE = resurse în afara exploatării

EFR = excedent de fond de rulment

În literatura de specialitate, necesarul de fond de rulment mai este definit ca fiind partea din activele circulante ce sunt finanŃate din resurse durabile, respectiv partea din activele circulante (stocuri şi creanŃe), care nu sunt finanŃate de datoriile de exploatare.

NFR = (Stocuri + CreanŃe) – Datorii nebancare pe o perioadă sub 1 an

unde: NFR = necesarul de fond de rulment

B.2.3 Trezoreria

Trezoreria netă – reprezintă diferenŃa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment. Trezoreria reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti de care dispune o firmă la un moment dat şi pe baza cărora se asigură pe termen scurt echilibrul financiar al întreprinderii respective. Trezoreria de care dispune o întreprindere se determină prin două metode, şi anume:

1. TN = FR – NFR

2. TN = AT – PT,

unde: TN = trezoreria netă

FR = fondul de rulment

NFR = necesarul de fond de rulment

AT = activele de trezorerie

PT = pasivele de trezorerie

31

Diagnoza şi evaluarea firmei

Activele de trezorerie reprezintă ansamblul următoarelor elemente patrimoniale: disponibilităŃile băneşti, valorile mobiliare de plasament (acŃiuni, obligaŃiuni), precum şi alte titluri de valoare.

Pasivele de trezorerie sunt acele conturi curente descoperite pe termen scurt, precum şi efectele scontate şi neajunse la scadenŃă

În ceea ce priveşte trezoreria, se urmăreşte optimizarea acesteia, prin aducerea ei cât mai aproape de zero, şi nu aşa cum am fi tentaŃi să credem, maximizarea ei. Atunci când trezoreria este negativă evidenŃiază dificultăŃi în acoperirea necesarului de fond de rulment din resursele durabile şi întreprinderea respectivă este nevoită să apeleze la credite bancare, ea fiind considerată vulnerabilă. Atunci când trezoreria este pozitivă arată că sume importante rămân neutilizate. „Soldul de trezorerie pozitiv ar putea fi însă semnul unei fragilităŃi potenŃiale pe termen mediu sau lung. AbundenŃa de resurse stabile semnifică o utilizare insuficient de eficace a acestora, ceea ce în perspectivă medie sau lungă generează dificultăŃi în remunerarea capitalului şi rambursarea împrumuturilor.”11

„Trezoreria reflectă lichidităŃile efective, precum şi alte resurse care nu sunt imediat lichide, rămase după acoperirea nevoilor de investiŃii şi de

exploatare.”12

„Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:

creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia de fond de rulment (de exploatare); fondul de rulment (funcŃional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de fond de rulment (de exploatare).”13 Cu toate acestea, aceste valori sunt doar orientative, şi rămân la aprecierea instituŃiei bancare. „Nivelul fondului de rulment necesar echilibrului

11 Coşea, M.; Nastovici, L. – „Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi macro economic”, Ed.Lux Libris, Braşov, 1997, p. 67.

12 Dalotă, M. D.; Dalotă, S. – „Analiza şi evaluarea firmei”, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2000, p. 212.

13 Stancu, I. – „FinanŃe”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 513.

32

Diagnoza şi evaluarea firmei

financiar depinde de variabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea riscului de faliment pe care creditorii sunt dispuşi să-l suporte.”14

Pe baza analizei lichiditate – exigibilitate sunt evidenŃiate regulile pentru menŃinerea echilibrului financiar al unei întreprinderi, precum şi riscul de faliment (de insolvabilitate) cu care se vor confrunta acŃionarii şi creditorii.

În opinia Georgetei Vintilă (dr. ec.) în lucrarea „Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”, echilibrul financiar al unei firme se fundamentează pe trei reguli de bază, şi anume:

1. regula echilibrului financiar minim potrivit căreia, întreprinderea

trebuie să-şi asigure o marjă de securitate, sub forma fondului de rulment pozitiv.

2. regula îndatorării maxime, potrivit căreia trebuie respectate două

condiŃii:

datoriile pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească

capitalurile proprii; datoriile pe termen mediu şi lung nu trebuie să depăşească autofinanŃarea medie aferentă unei perioade de trei ani:

DTML AutofinanŃare medie anuală × 3

3. regula finanŃării maxime, reprezintă o combinaŃie a primelor două

reguli: pentru fiecare investiŃie făcută de firmă pe baza îndatorării pe termen mediu sau lung, împrumutul contractat în acest scop nu trebuie să reprezinte mai mult de 50 – 75% din valoarea investiŃiei fără TVA.

Analiza lichiditate – exigibilitate pune în evidenŃă, îndeosebi riscul de faliment sau de insolvabilitate al unei firme, fapt care prezintă un interes deosebit pentru creditori şi bănci.

Nu există stabilită mărimea optimă a fondului de rulment, iar aprecierea acestuia se face comparativ cu FR al întreprinderilor din acelaşi sector de

14 Charreaux, G. – „Finance d'entreprise”, Litec; Paris, 1995, p. 60

33

Diagnoza şi evaluarea firmei

activitate sau se analizează evoluŃia sa în timp. Un FR negativ şi o evoluŃie defavorabilă a acestuia constituie, indiscutabil, în marea majoritate a situaŃiilor, simptome ale riscului de faliment, consideră G. Vintilă în lucrarea „Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor”.

B.3. Analiza situaŃiei economico-financiare pe baza contului de profit şi pierderi

Pe baza informaŃiilor din contul de profit şi pierderi, se pot obŃine informaŃii cu privire la o serie de rezultate obŃinute ca diferenŃă între diferite categorii de cheltuieli şi venituri, şi anume:

1) Rezultatul exploatării (V din exploatare – Ch. din exploatare); 2) Rezultatul financiar (V fin. – Ch. fin.); 3) Rezultatul excepŃional (V exp. – Ch. exp.); 4) Rezultatul exerciŃiului (Rez. expl. + Rez. fin. + Rez. excep.); 5) Rezultatul curent (Rez. expl. + Rez. fin.);

1) Rezultatul exploatării. Apare ca un surplus rezultat din diferenŃa dintre veniturile şi

cheltuielile aferente activităŃii curente a întreprinderii, adică din operaŃiunile de aprovizionare, producŃie şi vânzare. Veniturile din exploatare provin din:

a) vânzări de produse finite şi mărfuri;

b) servicii prestate şi lucrări executate;

c) venituri din producŃia stocată sau imobilizată. Cheltuielile de exploatare includ:

a) consumuri de materii prime, materiale, lucrări şi servicii procurate de la terŃi;

b) impozite şi taxe asimilate activităŃilor curente;

c) salarii şi cheltuieli sociale aferente;

d) cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele.

34

Diagnoza şi evaluarea firmei

Rezultatul exploatării este influenŃat de alegerea metodelor de evaluare a anumitor elemente patrimoniale cum ar fi:

a) stocurile, care se pot evalua sintetic (metoda inventarului permanent sau intermitent) şi analitic (LIFO, FIFO, CMP);

b) alegerea metodei de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată) în

funcŃie de DNU;

c) provizioanele au un caracter previzional, şi ca urmare reprezintă o estimare aproximativă a riscurilor

2) Rezultatul financiar Rezultă ca diferenŃă dintre veniturile şi cheltuielile financiare. Cheltuielile financiare se referă la:

- cheltuielile financiare privind amortizarea şi provizioanele;

- pierderi din creanŃe legate de participaŃie;

- cheltuieli din diferenŃe de curs valutar;

- cheltuieli cu titluri de plasament cedate. Veniturile financiare sunt:

- venituri financiare din provizioane;