În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca

de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte

cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă îndeplinită de subiect, din
punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel, există verbe care exprimă
existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare
(a primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea) etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la
rândul lui provine din latinescul verbum (cuvânt, verb). Romanii au preluat
noțiunea din grecește, unde rhema avea același sens.

Datorită importanței sale în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de
vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi,
inclusiv limba română, cele mai scurte propoziții corecte gramatical și cu sens de
sine stătător sunt cele care conțin un verb.[1]

Capacitatea combinatorică sintactică sau valența

Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează
numărul conexiunilor care pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența
poate fi:

0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu

interacționează cu niciun alt obiect: „Plouă de două zile”.
1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are
o singură conexiune, și anume cu subiectul: „Copiii alergau printre copaci”.
2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atât de subiect
cât și de complementul direct: „Ion a băut toată apa din sticlă”.
3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de
subiect, de complementul direct și de complementul indirect: „Bunica îi spune
nepotului povestea cu ursul”.
Tipologia verbelor
Verbe predicative
Articol principal: Verb predicativ.
Verbele predicative (sau personale) sunt verbele la moduri predicative. Verbul
predicativ are întotdeauna funcția sintactică de predicat verbal.

Modurile predicative sunt:

Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv.

Exemplu: „Eu trebuie să citesc”. Condițional-optativ. Exemplu: „Eu aṣ citi”.
Imperativ (se formează numai în propoziții exclamative la persoana a doua singular
și plural). Exemplu: „Citește!”

Verbe auxiliare
Articol principal: Verb auxiliar.
Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de
mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:

În română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.

În engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care
l-a spart John?)
În franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé.
(Invitații au sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
În japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki s-a îngrășat,
dar se pare că nu vrea să i se spună.)
Verbe copulative
Articol principal: Verb copulativ.
Când predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de
legătură dintre acesta și subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt
este un verb, numit în această poziție verb copulativ. De exemplu, în propoziția
"[...] iubirea de moșie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.

Sunt verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a rămâne, a

părea, a însemna, a reprezenta.

Flexiune în limba română

În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de
persoana, numărul și uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul
își poate schimba forma în funcție de alți parametri, precum timpul, modul,
aspectul sau diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma
lor lipsind o parte din forme.

În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul

infinitiv în patru grupe, numite conjugări:

conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea,[2] a veghea;[3]

conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;
conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;
conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a coborî, a
hotărî.
Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri
didactice și are o valoare practică limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a
purta și a scurta se comportă diferit în timpul conjugării — eu port, dar eu
scurtez — asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeași grupă. Analiza
detaliată a fenomenelor morfologice duce la concluzia că verbele limbii române se
organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea verbelor rare ca
excepții sau ca formînd grupe mici) și că, dacă se ține cont de toate tipurile de
alternanțe fonetice, numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele
neregulate.

Mod
Articol principal: Mod (gramatică).
Modul este o categorie gramaticală, specifică verbului, care indică raportarea la
realitate a acțiunii sau a stării exprimate de verbul respectiv. El este asociat cu
alte categorii ale verbului, ca timpul și aspectul.

Moduri personale
Forme verbale predicative
În limba română există cinci moduri personale. Aceste moduri personale au rol numai
de predicat.

Indicativ

Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață

Trecut:
Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp
Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat
Imperfect - exprimă un proces trecut dar neterminat în momentul vorbirii
Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau
Mai mult ca perfect - exprimă un proces trecut și încheiat înaintea altui proces
trecut și încheiat
Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră
Perfect simplu - exprimă un proces trecut și încheiat momentan sau într-un interval
de timp delimitat
Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară
Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța
Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat
Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați,
o să învețe
Condițional-optativ

Prezent:
Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.
M-aș duce dar n-am chef.
Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
Ți-aș da-o dar am pierdut-o.
Perfect:
Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.
M-aș fi dus dar n-aveam chef.
Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.
Imperativ. Modul imperativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o poruncă
(imperativ își are originea în latinescul „imperare”, care înseamnă a porunci), un
îndemn, o rugăminte sau un sfat:

Pleacă!
Scoală-te!
Urmărește-i!
Povestiți-ne!
Conjunctiv

Prezent:
Mi-aș dori să pot.
Vrem ca tu să ne arăți.
Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.
Perfect:
Mi-aș dori să fi putut.
Voiam ca tu să ne fi arătat.
Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.
Prezumtiv

Prezent:
Crezi că o fi acolo?
Ne-or vedea dacă-l facem aici?
S-or duce fără noi?
Perfect:
L-o fi mîncat?
O fi fost în sală?
O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.
Moduri nepersonale
Forme verbale nepredicative
Formele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori considerate moduri împreună
cu cele personale, dar, din cauza unor diferențe fundamentale în de natură
semantică, morfologică și sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În
limba română există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au rol de
predicat.

Infinitiv

Ți-am dat-o pentru a te ghida.

A se păstra în loc răcoros și uscat.
A învăța bine o limbă străină poate dura ani.
Au luat-o fără a ști ce să facă cu ea.
Participiu
Pariul a fost mărit.
Căsătoria ne va fi binecuvîntată.
Hoții erau înconjurați.
Cămășile au fost șifonate.
Gerunziu

M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi.

I-a enervat pe toți, netăcînd din gură.
M-am trezit, nemaiputînd dormi.
Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.
Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd în general
trăsături substantivale:

Mersul pe jos este sănătos.

Nu mă deranjează lătratul cîinilor.
A răcit după atîta așteptat în ploaie.
Frigul nu mai este de suportat.
Fumatul interzis!
Diateza
Prin diateză se exprimă relația dintre acțiune și participanții la aceasta: agentul
(cel care face acțiunea) și pacientul (cel care suferă consecințele acțiunii). În
funcție de definiția exactă a diatezei și de criteriile care decurg din definiție,
limba română are un număr de diateze care variază între două și șase. În toate
analizele apar diateza activă și cea pasivă, la care se mai pot adăuga următoarele
diateze: reflexivă, impersonală, reciprocă și dinamică. Gramatica limbii române
(Editura Academiei, 2005) propune un sistem de trei diateze aflate în două relații
de opoziție: activă vs pasivă și activă vs impersonală, renunțînd astfel la diateza
reflexivă.[4]