Sunteți pe pagina 1din 25

Opera de codificare a lui Alexandru Ioan Cuza, Codul Civil din 1864

Numele lui Alexandru Ioan Cuza evoca o epoca glorioasa in istoria poporului roman,epoca Unirii Principatelor si a formarii statului national roman,epoca marilor realizari reformatoare in toate domeniile vietii. Prin alegerea sa de la 24 ianuarie 1859, Al.I.Cuza a pus piatra de temelie la edificiul statului national roman,care a putut fi desavarsit abia peste sase domenii,prin unirea Transilvaniei cu Romania la 1 decembrie 1918.Privita din perspectiva epocii noastre,scurta sa domnie apare astazi la adevaratele ei dimensiuni,glorioasa prin transformarile sale cu caracter revolutionar si prin perspectivele pe care le-a deschis Romaniei si,totodata eroica prin curajul si prin patriotismul nemarginit de care a dat dovada domnitorul in lupta sa impotriva vitregiilor vremii. Alexandru Ioan Cuza a initiat masurile ce se impuneau pentru organizarea institutiilor moderne menite sa contribuie la unificarea,pe baza acestora,a administratiei si statului.O serie de legi promulgate in acest sens sunt graitoare prin simpla lor enumerare:adoptarea codului modern al lui Napoleon in materie de justitie,proclamarea egalitatii in fata legilor si a impozitelor,introducerea sistemului de masuri si greutati in concerdanta cu cerintele timpului,consolidarea creditului romanesc in strainatate,organizarea comertului,a meseriilor si transportului,infiintarea Curtii de Casatie,incercarea de creare a Bancii Nationale,si de punere in circulatie a monedei nationale (leul),adoptarea legislatiei corespunzatoare privind dezvoltarea armatei nationale,a scolilor si universitatilor.Toate acestea,si altele,au pus bazele dezvoltarii institutiilor Romaniei moderne. Codul civil roman, intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, cuprinde principalele norme ale dreptului nostru civil. A fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 si pus in aplicare la 1 decembrie 1865. A fost elaborat dupa modelul Codului civil francez din 1804 (Codul Napoleon), luindu-se in considerare si modificarile aduse intre timp acestui Cod, precum si proiectul de Cod civil italian al ministrului Pisanelli, legea franceza asupra transcriptiei din 23 martie 1853, legea ipotecara belgiana din 10 decembrie 1851, dispozitii din vechiul drept romanesc.

Codul Calimach1 aplicat pana atunci in Moldova si Legiuirea (Codicele) Caragea2 din Tara Romaneasca, celelalte legi civile, ordonante domnesti si instructiuni ministeriale au fost abrogate. Acest Cod a inceput sa se aplice si in Transilvania, de la data de 15 septembrie 1943, in temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie 1943. 1.Proprietatea Codul civil din 1864 situeaza proprietatea privata in centrul reglementarii sale juridice,privind-o drept sorgintea oricarei libertati individuale.Camufland caracterul de clasa al proprietatii capitaliste,juristii burghezi o declarau accesibila tuturor,reprezentantii burgheziei vroind sa isi creeze imaginea de reprezentanti nu ai unei clase sociale si a intregii omeniri. In aritcolul 480,Codul civil da definitia proprietatii:Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru,in mod,exclusiv si absolut,insa in limitele determinate de lege.In continuare,articolul 481 precizeaza ca:Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa,afara numai pentru utilitatea publica si primind o dreapta si prealabila despagubire. Exprimandu-se astfel,Codul civil consacra conceptia romana clasica asupra proprietatii:proprietatea este dreptul de a uza,folosi si dispune de un lucru,in mod absolut,exclusiv si perpetuu.Fiind un drept absolut,proprietarul are facultatea de a dispune cand vrea de dreptul sau,de a-l conserva sau a-l distruge,fara a da socoteala nimanui,fiind un drept exclusiv,numai proprietarul are asemenea prerogative asupra bunului si numai el se poate impotrivi ca o alta persoana sa si-l insuseasca iar,ca drept perpetuu,proprietatea nu se stinge,prin nefolosinta,ci se transmite persoanelor ce se substituie proprietarului decedat,sau celui care isi instraineaza lucrul. Acceptarea conceptiei romane cu privire la proprietate nu poate surprinde,deoarece abia romanii scrie Marx3,au fost aceia care au elaborate dreptul proprietatii private,dreptul abstract,dreptul privat,dreptul persoanei abstracte.Dreptul privat roman este dreptul privat in forma lui clasica.Dreptul proprietatii private este jus atendi et abutendi,dreptul de a dispune dupa bunul plac de un lucru.Interesul principal al romanilor este indreptat spre dezvoltarea si determinarea raporturilor care apar ca raporturi abstracte ale proprietatii private .

Codul Calimach a fost a fost un cod civil al Moldovei, alctuit de Christian Flechtenmacher i Anania Cuzanos, cu ajutorul lui Andronache Donici, Damaschin Bojinc i al altor juriti, la iniiativa domnitorului Scarlat Callimachi (Calimach), care l-a promulgat n 1817 2 Legiuirea Caragea a fost elaborata in anul 1818 si publicata in Tara Romaneasca din ordinul domnului Ioan Ghe. Caragea, mai e denumita si codul Caragea. 3 Dumitru V. Firoiu, Istoria statului si dreptului romanesc,apud.K.Marx si Fr Engels,Contributii la critica filozofiei hegeliene a dreptului,Opere,vol 1,1957.

Codul Civil are in vedere si legalizeaza institutia proprietatii,in mod abstract,general si unitary,fara a face deosebire intre proprietatea asupra mijloacelor de productie si asupra bunurilor de consum. In conceptia Codului Civil,dreptului de proprietate este privit asemenea unei suveranitati absolute. Teoretic,proprietatul trebuie sa se bucure de o imunitate absoluta,caci dreptul sau,opozabil tuturor,impune membrilor societatii un respect total si abtinerea de la orice fapt care ar putea sa-I stanjeneasca exercitiul.Viata in societate impunea,insa,coexistenta mai multor asemenea drepturi absolute si exclusive.Aceasta situatie cerea,cu necessitate,armonizarea lor in fapt,ceea ce nu se putea realize,decat pe calea unor restrictii aduse exercitiului dreptului de proprietate. Exercitiul absolut si exclusiv al dreptului de proprietate,fara a tine seama de interesele celorlalti proprietari,ar fi generat o contradictie,care ar fid us la macinarea societatii.In vederea ocrotirii interesului comun al clasei dominante,codul a edictat mai multe limitari ale dreptului de proprietate. Aceste limitari au fost,relative,putine in momentul redactarii codului.Ele sunt enumerate in doua capitole intitulate Servituti care se nasc din situatia lucrurilor si Servituti stabilite prin lege,si se refera la proprietatea funciara,privita,in epoca respective,ca forma principala de bogatie. Primele sunt asa zisele servituti naturale,iar celelalte,legale.Despre acestea din urma,codul precizeaza ca :au ca obiect utilitatea publica sau a comunelor,ori aceea a particularilor(art.586 Cod Civil).Termenul comuna din cuprinsul acestui articol se refera atat la comunele urbane,cat si la cele rurale.Servitutile naturale constau in indatorirea locurilor inferioare de a primi apele ce curg,firesc,din locurile superioare,fara ca mana omului sa fi contribuit la acestea,in obligatia proprietarului,care foloseste apa ce trece prin fondul sau,de aI lasa cursul firesc la iesirea din proprietatea sa,in obligatia granituirii fondurilor limitrofe etc. Servitutile legale se numesc astfel,deorece ele decurg din lege,fara ca intre proprietari sa fi existat vreo conventie.Parte din ele erau reglementate de legile de politie rurala,iar altele,prevazute in cod,se refereau la zidul sau snatul comun intre vecini,in cazul cand se putea inalta un contrazid,la dreptul de vedere asupra proprietatii vecinului,la scurgerea stresinilor si la dreptul de trecere (art.589 Codul Civil). Toate aceste servituti au fost reglementate ca sa asigure buna convietuire intre proprietarii vecini care,toti pretindeau,theoretic,ca dreptul lor de proprietate sa fie exercitat,intr-un mod absolut si exclusiv. 3

In Codul Civil,lucrurile care formeaza obiectul dreptului de proprietate au reglementari juridice diferite,dupa cum sunt bunuri mobile sau immobile (art.461,Cod Civil) Acestea din urma si,in special,proprietatea funciara,sunt ocrotite in mod deosebit.Faptul se explica prin aceea ca bunurile immobile si,mai ales,pamantul,consitituiau bogatia principala a vremii,pe cand averea mobile prezenta o valoare patrimoniala redusa (res mobilis,res vilis).Constituind bunuri de folosinta indelungata,ele erau destinate,in conceptia legiuitorului burghez,sa ramana,cat mai multa vreme,in patrimonial familiilor instarite si,de aceea,codul le asigura un regim juridic preferential,fata de bunurile mobile care,numai prin intermediul unui proces de circulatie,puteau aduce proprietarului profiturile urmarite. Ocrotirea preferentiala acordata de legiuitor bunurilor immobile si,in specia, proprietatii funciare,se explica prin aceea ca pamantul,conditia materiala a oricarui process de productie,constituia,pentru majoritatea ramurilor economiei,principalul mijloc de productie.De aici,grija pentru determinarea intinderii dreptului de prorpietate si pentru ocrotirea proprietarului funciar.In conceptia Codului Civil,dreptul de proprietate funciara cuprindea solul,subsolul respectivului fond,precum si intregul spatiu aerian,superior acestuia. Daca in material bunurilor immobile,legiuitorul il ocroteste pe proprietar,pornind de la un principiu de securitate statica mentinerea proprietatii funciare in patrimonial posedantului in materie de bunuri mobile,Codul porneste de la principiul securitatii dinamice.Privind averea mobile ca importanta numai in masura in care ea poate ajuta,in cadul unor relatii de schimb,la realizarea exploatarii,legiuitorul burghez ocroteste nu posedantul,ci tertul achizitor. Preocupat sa mentina proprietatea imobiliara in patrimonial burgheziei,legiuitorul prevede doua moduri,foarte importante,de transmitere a acestui drept:contractul si faptul posesiunii. Prin contract (vanzare cumparare.donatie,schimb etc.),transferal proprietatii rezulta din insasi incheierea conctractului: cumparatorul,donatorul etc. devin proprietari prin chiar acordul de vointa,independent de predarea lucrului,ce formeaza obiectul contractului.Daca acestea sunt efectele intre parti,contractul nu are efecte fata de terti,decat daca se indeplinesc unele conditii,diferite,dupa cum este vorba de bunuri immobile sau mobile. In primul caz,Codul Civil cerea,atat pentru actele cu titlu gratuity,cat si pentru cele cu titlu oneros,o transcriere a actului translativ,la biroul de consemnare a ipotecilor,de la locul in care se afla imobilul. In cazul bunurilor mobile,Codul decide ca,intre doi cumparatori ai aceluiasi bun mobil,cel care are posesiunea este preferat,chiar daca titlul sau este posterior datat.Faptul material al posesiunii joacaasadar,rolul unei publicitati,care face opozabila tertilor respective mutatie

mobiliara.Proprietatea se poate dobandi si prin prescriptia achizitiva sau uzucapiune,adica prin posesia prelungita a unui lucru,pentru un timp determinat. Legiuitorul burghez,ca si cel roman,a considerat uzucapiunea,ca pe una din cele mai necesare institutii ale ordinii sociale.Urmarind sa asigure,cat mai eficient,dreptul de proprietate,romanii au creat institutia uzucapiunii,suprimand,astfel,proba dreptului de proprietate si usurand pozitia proprietarului.Institutia joaca un rol considerabil,asigurand celui care a stapanit lucrul un anumit timp,dreptul de proprietate asupra acestuia.fara a-l mai oblige sa faca aproape imposibila dovada a dreptului pe care l-au avut proprietarii anteriori.Uzucapiunea mai indeplineste inca un rol important in mecanica sociala:ea ii oblige pe proprietari sa fie active in exercitarea drepturilor lor,caci neglijarea se poate solda cu pierderea dreptului de proprietate. Pe buna dreptate,juristii romani afirmau ca dreptul este in folosul celor care vegheaza. Posesiunea ,ca stare de fapt ce apare ca un exercitiu al dreptului de proprietate,presupune doua elemente:detentia materiala a lucrului si intentia de a poseda,cu titlu de proprietate. Pentru a produce efecte juridice,posesia trebuie sa aiba anumite calitati,pe care Codul Civil roman le precizeaza in art 1847 sunt urmatoarele:sa fie continua,safie pasnica,sa fie publica,adica sa se realizeze in vazul tuturor si sa fie neechivoca. Cu privere la mobile,posesiunea asigura posesorului de buna-credinta,in mod instantaneu,dreptul de proprietate.Astfel,articolul 1909 Codul Civil prevede ca lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor,fara sa fie trebuinta se vreo scurgere de timp. Stabilind o diferenta intre bunurile mobile si cele immobile,Codul Civil fixeaza reguli deosebite referitoare la ocrotirea lor juridical. Pentru bunurile immobile,in afara de actiunile posesorului care urmaresc incetarea oricarei tulburari aduse posesiunii,se prevede,in scopul ocrotirii dreptului de proprietate, ca proprietarului ii este ingaduit sa exercite o actiune petititorie,adica o actiune reala in revendicare,cu ajutorul careia,dobandindu-si dreptul de proprietate,sa poate intra in posesiunea imobilului,indiferent in mainile cui s-ar afla. Privind dreptul de proprietate ca un drept perpetuu,Codul Civil raman consacra actiunea in revendicare,ca fiind imprescriptibila.Cu toate acestea,inactiunea prelungita a proprietarului este indirect sanctionat;intr-adevar,persoana care intra in posesia unui bun imobil poate dobandi,prin prescriptia achizitiva de 10,20 sau 30 de ani,proprietatea asupra acestuia. Fata de immobile,bunurile mobile au,sub aspectul actiunii in revendicare,o reglementare mai precara.Mai inati,Codul nu ofera proprietarilor nici o ocrotire posesorie iar,in principiu,nu ingaduie nici revendicarea mobiliara. 5

In temeiul art 1909,alin 1 Cod Civil,persoana care,cu buna-credinta,intra in stapanirea unui bun mobil este privita,fata de toti ca fiind proprietar. La aceasta regula,codul mai face o singura exceptie,pentru cazul de pierdere si de furt al lucrului.Art 1909,alin 2 Codul Civil prevede ca:Cel ce a pierdut sau cel caruia I s-a furat un lucru,poate sa-l revendice in curs de trei ani,din ziua cand i s-a furat,de la cel care il gaseste,ramanand acestuia recurs contra celui de la care il are. 2.Persoanele Codul Civil roman s-a caracterizat prin faptul ca a decretat ca toti oamenii sunt liberi si egali:Toti romanii sunt egali inaintea legii. In Codul Civil se considera ca,in principiu,toata lumea are capacitate de folosinta,fapt pozitiv si,formal,acest lucru este si adevarat.Cand ne referim la capacitatea juridical a persoanei,trebuiesc luate in considerare intreaga gama de drepturi si libertati pe care le proclama personalitatea umana,parte din ele proclamate si de legiuirile burgheze. Domiciliul s-a caracterizat,in conceptia legiuitorului burghez,mai intai prin aceea ca,desi stabilea ca era determinat in mod voluntary,anumitor persone li se impune domiciliul:minorii neemancipati aveau domiciliul legal la parinti sau tutorii lor; femeia maritata era obligatasa domicilieze la sotul ei;majorii care aveau serviciu sau lucrau la altii aveau acelasi domiciliu cu stapanii lor. De asemenea,au fost reglementate alte doua categorii de domiciliu: domiciliul special (ales),in folosul proprietarilor,dandu-li-se posibilitatea sa aiba atatea domicilii cate intreprinderi industriale,comerciale sau asezari agricole ori profesionale aveau;aceasta ducea la frustrarea statului,in materie de impozite.In penal,de la un moment dat,a aparut,ca sanctiune,interdictia de domiciliu. In legatura cu starea civila,cu mijloacele prin care s-a dovedit aceasta,Codul Civil a secularizat actele de stare civila.Constitutia din 1866 le-a dat atributia autoritatii civile. 3.Familia Codul Civil a acordat atentia si importanta cuvenita organizarii familiei.Spre deosebire de legislatia anterioara,codul a urmarit sa faca,din familia burgheza celula de baza a vietii sociale,acordand sefului familiei un adevarat pater familias roman,puteri si prerogative foarte intinse asupra tuturor persoanelor ce o alcatuiau.

Familia se constituie prin casatorie.Considerata,inainte de aparitia codului,drept un sacrament religios,asupra caruia numai biserica isi exercita competenta,casatoria devine o institutie civila. Casatoria trebuie sa indeplineasca anumite conditii de fond.Prima este deosebirea de sex,cea de a doua este pubertatea sotului si nubilitatea sotiei,a treia conditie o constituie consimtamantul sotilor viitori.O ultima conditie cere si consimtamantul parintilor.Nu se poate contracta o casa torie,fara consimtamantul tatalui sau mamei.In caz de disensiune,consimtamantul tatalui este sufficient.In lipsa parintilor se cere incuviintarea ascendentilor. Datorita acestei dispozitii majoratul matrimonial nu este identic cu cel civil.Codul Civil cere ca,dupa implinirea acestei varste,copiii se le ceara parintilor sfatul inainte de casatorie printrun act respectuos si formal.Dupa implinirea varstei de 30 de ani,o singura notificare era suficienta pentru casatorie. Incheierea constractului produce efecte,mai intai,intre partile contractante,adica intre soti.Acestea constau in anumite indatoriri (coabitare,fidelitate,ajutor si asistenta reciproca),pe temelia carora Codul a cladit puterea materiala a sotului.Datorita pozitiei sale inferioare,femeia nu participa la administrarea bunurilor commune,iar,pentru unele acte importante avea nevoie de incuviintarea sotului.Femeia era socotita inferioara,in ceea ce priveste una din indatoririle esentiale,care rezulta din casatorie : fidelitatea.Astfel,sotul putea intenta o actiune de divort,intemeiata pe adulterul sotiei,pe cand femeia nu poseda acest drept,decat daca sotul si-a adus concubine in caminul familial.Interesant ca aceasta exceptie retrogadata isi gaseste o justificare cu totul fireasca in cod. Odata cu incheierea casatoriei,sotii stabileau,de obicei,si raporturile pecuniare intre ei,adica intocmeau o conventie matrimoniala.Ei puteau allege intre urmatoarele tipuri propuse in Cod:comunitatea de bunuri,regimul dotal,separatia de bunuri si regimul fara comunitate. Primul consta in punerea in comun a tuturor bunurilor mobile aduse de soti,a imobilelor dobandite in timpul casatoriei cu titlu oneros,si a veniturilor produse de toate bunurile lor.Sotii dobandeau asupra acestei mase de bunuri un fel de coproprietate dar,in timpul casatoriei satului ii revenea dreptul de administrare si,in parte,de dispozitie. Regimul dotal porneste de la idea ocrotirii bunurilor constituite ca dota.Acestea sunt remise sotului,in vederea sustinerii sarcinilor casatoriei.Asupra lor,sotul are dreptul de administrare dar,cat priveste instrainarea lor,trebuie sa tina seama de regulile speciale inscrise in cod.Celelalte bunuri ale femeii sunt numite parafernale;femeia are liberal or administrare,dar nu le poate instraina,decat cu autorizatia sotului,nu poate sa faca nici un act de dispozitie. 7

Regimul fara comunitate rezerva sotilor proprietatea asupra bunurilor proprii,dar numai sotul are administratia averii sotiei,de ale carei venituri dispune,in vederea sustinerii sarcinilor mariajului. Casatoria se poate desface prin moartea unuia dintre soti,prin nulitatea acesteie,declarata de o instanta judecatoreasca,sau prin divort.Divortul este limitat la trei cazuri:adulterul,excese,loviri,sau injurii grave si condamnarea unuia din soti la o pedeapsa aflictiva si infama.Codul a prevazut si divortul prin consimtamantul mutual,dar acesta era departe de a fi un mutuus dissensus,adica un mod normal de rezolutie a contractului de casatorie.In fapt,el constituia,mai degraba,o prezumtie,denotand existenta unei alte cause determinate,trecuta insa sub tacere,spre a se evita o publicitate scandaloasa. 4. Obligatiile Un rol important in Codul civil roman il joaca materia obligatiilor. In conceptia Codului civil,obligatia poate fi definita sub aspect juridic ca o legatura de drept prin efectul careia o persoana ,debitorul,este tinuta fata de alta,creditorul, sa dea ,sa faca sau sa nu faca ceva. Cel mai important izvor al obligatiilor a fost considerat contractul. Contractul sau conventia este acordul formal a doua sau mai multor vointe destinate sa produca efecte juridice. Prin contract se creeaza,se modifica sau se stinge un raport de drept( art. 942 Codul Civil). Valabilitatea unui contract este subordonata existentei a patru conditii: capacitatea ,consimtamantul ,obiectul si cauza. Art. 948 din Codul civil le prevede in modul urmator: conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: 1. capacitatea de a contracta ; 2. consimtamantul valabil al partii ce se obliga; 3. un obiect determinat; 4. o cauza licita. Necapabili de a contracta sunt : minorii,interzisii ,femeile maritate, in cazurile exprimate de lege si , in general,toti cei carora legea le-a interzis anumite contracte. (art. 950 din Codul Civil) Acordul generator al legaturii juridice contractuale este valabil numai daca exista un consimtamant valabil . Potrivit prevederilor Codului, contractul nu este valabil daca nu are un obiect . Partile pot fixa,ca obiect, orice prestatie cu conditia ca aceasta sa fie posibila ,determinata sau determinabila si sa poata face obiectul unei tranzactii( sa fie in comercio,adica in circuitul civil). Codul solicita ca o conditie esentiala a contractului consimtamantul valabil al partii ce se obliga . Art. 953 din Codul Civil prevede ca consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare,smuls prin violenta sau surprins prin dol. Prin urmare, in privinta viciilor de 8

consimtamant, dispozitiile Codului Civil roman nu au cunoscut leziunea ca viciu de consimtamant ,cand avea loc intre martori. Violenta era viciu de consimtamant si atunci cand venea de la o terta persoana iar dolul producea delictul de inselaciune. In fine,Codul Civil mai cere si o cauza obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita nu poate avea nici un efect. 5. Succesiunile Codul Civil a adus schimbari radicale in domeniul mostenirii,introducand principii liberale si egalitatea in materia devolutiunii succesorale,determinate de productia si interesele burgheziei biruitoare. In oranduirea burgheza,dreptul de mostenire prezinta o importanta deosebita din punct de vedere social ,deoarece puterea pe care proprietarul mijloacelor de productie a avut-o in timpul vietii sale de a-si insusi produsele muncii altora ,prin intermediul acestor bunuri, se transmite intacta, ca esenta,mostenitorilor. La randul lor ,succesorii vor avea cu ce continua procesul de exploatare si inrobire a altora,contribuind astfel la consolidarea raporturilor sociale capitaliste. Pornind de la ideea ca dreptul de proprietate este perpetuu si absolut ,juristii burghezi ajung la concluzia ca dupa decesul lui de cuius,dreptul de mostenire urmeaza a trece la succesor fie in virtutea egii,fie in temeiul testamentului intocmit de defunct. Codul Civil,abrogand privilegiile succesorale feudale mentine ideea de unitate a patrimoniului, acorda mostenirii legale intietate fata de cea testamentara si introduce ideea de egalitate in materie succesorala. In determinarea persoanelor,chemate sa dobandeasca mostenirea ,continutul Codului este orientat dupa afectiunea prezumata a defunctului ,stabilind urmatoarele clase de mostenitori : legitimi,naturali,sotul supravietuitor si statul (art. 659 660 Codul Civil). In clasa mostenitorilor legitimi intra, in ordinea vocatiei succesorale, urmatorii : 1 . Descendentii adica copiii defunctului si urmasii acestora,fara deosebire de sex si indiferent daca sunt din aceeasi casatorie sau din casatorii diferite. Ei mostenesc pe cap in parti egale . Daca unul din descendenti a murit, urmeaza urmasii sai ,care isi vor imparti tot pe cap partea autorului lor. Este asa-zisa mostenire prin reprezentare. Din dispozitiile Codului Civil rezulta ca drepturile succesorale ale descendentilor au urmatoarele caractere : a) descendentii pot veni la mostenire in nume propriu sau prin reprezentare (Art. 669 din Codul Civil)

b) decendentii sunt mostenitori rezervatari ,adica ei beneficiaza in puterea legii ,de o parte de mostenire ,denumita rezerva ,in legatura cu care cel care lasa mostenirea nu poate dispune cu titlu gratuit. c) descendentii sunt mostenitori sezinari ,adica ei au posesiune de drept a titlului de mostenitor . d) descendentii sunt obligati sa raporteze donatiile 2. Ascendentii privilegiati si colaterali privilegiati. In lipsa descendentilor,legea cheama la mostenire pe succesorii din clasa mixta a ascendentilor. Art . 670 din Codul Civil prevede ca : daca defunctul n-a lasat posteritate ,nici frate ,nici sora ,nici descendenti dintre acestia , succesiunea se va cuvine ascendentilor din gradul de rudenie cel mai apropiat . In continuare,art. 661 arata ca : daca tatal si mama unei persoane moarte fara descendenti i-au supravietuit ,lasand acea persoana ,frati ,surori sau descendenti ai acestora,succesiunea se divide in doua portiuni egale,din care jumatate se cuvine tatalui si mamei si se imparte deopotriva intre dansii. Intinderea drepturilor ascendentilor privilegiati este diferita in cazul in care ascendentii privilegiati vin singuri la mostenire,ei au dreptul la intreaga succesiune( Art. 670 C. Civil). In cazul concursului ascendentilor privilegiati cu colateralii privilegiati , intinderea drepturilor lor succesorale este urmatoarea : a) cand exista un singur parinte in concurs cu fratii si surorile defunctului sau descendentii acestora,parintele va primi un sfert din mostenire iar restul se cuvine fratilor ,surorilor sau descendentilor acestora. b) cand exista ambii parinti in concurs cu fratii si surorile sau descendentii acestora , parintilor le revine jumatate din mostenire,restul cuvenindu-se fratilor ,surorilor sau descendentilor acestora. Drepturile succesorale ale ascendentilor privilegiati se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte: ascendentii privilegiati pot veni la mostenire numai in nume propriu si nu prin reprezentare,ei fiind mostenitori rezervatari si sezinari Drepturile succesorale ale colateralilor privilegiati au urmatoarele caractere: colateralii privilegiati pot veni la mostenire fie in nume propriu,fie prin reprezentare , ei nefiind mostenitori rezervatari si nici sezinari. 3. Ascendentii In cazul lipsei mostenitorilor mentionati mai sus,mostenirea revine ascendentilor : jumatate celor din partea mamei,jumatate celor din partea tatalui. Ascendentul in grad mai 10

apropiat exclude pe ascendentul in grad mai indepartat, ascendentii de acelasi grad mostenind pe capete ,iar daca exista exista ascendenti numai din partea mamei sau a tatalui,cealalta jumatate revine colateralilor din cealalta linie. Drepturile succesorale ale ascendentilor ordinari,asa cum rezulta din dispozitiile Codului Civil,au urmatoarele caractere: ascendentii ordinari pot veni la mostenire numai in nume propriu ,ei fiind mostenitori sezinari si nu sunt mostenitori rezervatari 4. In lipsa ascendentilor ,urmeaza colateralii ordinari care au vocatie succesorala pana la gradul al 12-lea Drepturile succesorale ale acestora sunt: colateralii ordinari pot veni la mostenire numai in nume propriu ,ei nu sunt mostenitori rezervatari si nici sezinari alaturi sau in concurs cu mostenitorii legitimi ,legea cheama la succesiune pe cei naturali ,adica pe copiii naturali ,pe parintii ,fratii si surorile naturale. Codul Civil,imbratisand ideea orcrotirii exclusive a familiei legitime,acorda copiilor naturali drepturile succesorale inferioare succesorilor legitimi, cu conditia insa ca filiatia sa le fi fost recunoascuta. In concurs cu copiii legitimi,ei nu primesc decat o treime din cat ar fi primit daca ei insisi ar fi avut calitatea de legitimi. In a treia clasa de erezi, intra sotul supravietuitor. In conformitate cu articolul 669 din Codul Civil,el este chemat la succesiune cand defunctul nu are nici rude , in grad succesibil ,nici copii naturali. Aceasta situatie precara nu corespunde afectiunii prezumate a defunctului si nu oferea ajutorul corespunzator vaduvei ramase, dupa moartea sotului fara venituri din care sa se intretina. De aceea , dispozitiile Codului Civil au suferit posterior profunde modificari. In ultimul caz,in lipsa oricarui mostenitor si a sotului supravietuitor , la succesiune era chemat statul ,care dobandeste mostenirea,nu in calitate de succesor ci mai degraba de a isi insusi drepturile fara stapan. Pe langa succesiunea legala,Codul Civil cunoaste si succesiunea testamentara. Stabilind regulile devolutiei succesorale legale,Codul nu le atribuie un caracter obligatoriu , deoarece de de cujus ul poate fixa el insusi devolutia mostenirii sale print-un act particular numit testament(Art . 856 -857 C. Civil),care poate imbraca mai multe forme: olograf,autentic si mistic,astfel, din art. 802 si 800 C. Civil,rezulta ca testamentul este un act revocabil, prin care testatorul dispune pentru timpul incetarii lui din viata de tot sau de o parte din avutul sau.

11

Rolul obisnuit al testamentului este sa asigure evolutia bunurilor celui care lasa mostenirea prin derogare de la regulile evolutiei succesorale legale,dar testamentul poate sa cuprinda si alte dispozitii de ultima vointe: sarcini impuse legatarului (art. 830 C. Civil) , exheredari ( art. 841 C. Civil) , inlaturarea de la succesiune a unor mostenitori chemati de lege ,desemnarea unui executor testamentar care va veghea la respectarea dispozitiilor de ultima vointa a testatorului,revocarea unui testament ulterior si dispozitii cu privire la funararii si ingropare. In scopul protajarii vointei testatorului ,impotriva unor presiuni sau falsificari, precum si pentru asigurarea unei interpretari a vointei testatorului ,legea prevedere anumite forme pe care trebuie sa le imbrace vointa testatorului pentru ca produce efecte juridice. Codul Civil prevede doua reguli de forma care sunt comune tutuor testamentelor: a) testamentul sa fie scris b) testamentul sa fie facut printr-un act separat. ,conditie care urmareste oprirea testamentului conjunctiv. Codul Civil interzice ca doua persoane sa testeze prin acelasi act una in favoare celeilalte sau in favoarea unei a treia persoane( art 857 C. Civil) . Ratiunea interdictiei consta in preocuparea legii de a garanta caracterul personal si unilateral al testamentului. Art. 886 din C. Civil prevede ca nerespectarea regulilor de forma prescrise pentru incheierea testamentului se sanctioneaza cu nulitate. Rigoarea acestei sanctiuni este atenuata in anumite cazuri. Legea prevede diferite forme scrise : un testament poate fi olograf sau facute prin act autentic sau prin forma mistica ( art. 858 C. Civil). Codul Civil reglementeaza si alte testamente care sunt incheiate in cazuri exceptionale,acestea fiind denumite testamente privilegiate. Testamentul olograf este testamentul pentru a carui valabilitate legea cere ca el sa fie in intregime scris,datat si semnat de mana testatorului ( art. 859 C. Civil). Art. 899 C. Civil prevede o formalitate posterioara redactarii testamentului olograf : inainte de a fi executat ,el trebuie infatisat de catre orice persoana l-ar gasi ,la notariatul de stat de la locul deschiderii succesiunii pentru a se constata deschiderea testamentului si starea in care a fost gasit. Testamentul olograf este constatat printr-un inscris sub semnatura privata,ca atare cei carora li se opune testamentul(mostenitori legali) pot sa conteste ca acest testament a fost scris ,datat si semnat de catre testator. In acest caz ,legatarii trebuie sa dovedeasca ei valabilitatea

12

testamentului , prin verificare de scripte ca scrierea si semnatura apartin testatorului ( art. 1178 C. Civil) . O alta categorie de testament este cel autentic. Potrivit art. 860 C. Civil, testamentul autentic este cel autentificat de notariatul de stat ,potrivit dispozitiilor legale . Acest testament poate fi folosit si de cei care nu stiu sa scrie sau sa citeasca si are inconvenitentul de a nu asigura pastrarea secretului si de a necesita cheltuieli pentru intocmirea lui. Este recunoscut ca fiind un inscris autentic. Testamentul mistic ( secret ) este acel testament semnat de testator ,strans si sigilat si care este prezentat instantei pentru indeplinirea unor formalitati (art. 864 C. Civil) . Acest testament este foarte putin folosit in practica, el asigurand secretul dispozitiilor testamentare, dar implica si unele formalitati si cheltuieli. Testamentul mistic este alcatuit din doua inscrisuri , testamentul propriu-zis ,inscris sub semnatura privata si actul de supra scriere,inscris autentic. Pentru cazuri exceptionale, Codul Civil reglementeaza anumite forme testamentare denumite privilegiate . Aceste testamente sunt urmatoarele : a) testamentul militarilor b) testamentul in caz de boala contagioasa c) testamentul maritim Functia executorului testamentar difera dupa cum testatorul i-a oferit sau nu sezina adica posesia bunurilor mobile in vederea executarii dispozitiilor testamentare. Largind dreptul de a testa si de a dispune,prin acte inter vivos cu titlu gratuit in scopul consolidarii liberalismului economic si a individualismului social ,Codul a cautat in acelasi timp sa ii limiteze inconvenientele posibile. Intr-adevar,eventuala nesocotinta a celor ce dispuneau de averea lor,fie prin acte intre vii fie prin acte mortis causa a impus instituirea rezervei cu dubla finalitate , de a preciza pe de o parte limitele liberalismului si individualismului,iar pe de alta parte , de a asigura potentialul economic minim necesar familiei burgheze.

13

Opera de codificare a lui Alexandru Ioan Cuza, Codul penal din 1865
Pentru o mai buna intelegere a notiunii de cod penal, mai intai trebuie sa cunoastem ce inseamna in general denumirea de drept penal. Acest termen de drept penal are doua acceptiuni si anume: ramur specific a dreptului ce reunete sistemul normelor juridice penale si tiin, ramur distinct a tiinelor juridice care studiaz aceste norme. n literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca o ramur a sistemului romnesc de drept, alctuit din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativ, care stabilesc ce fapte constituie infraciuni, condiiile rspunderii penale, sanciunile i alte msuri ce urmeaz a fi aplicate sau luate de ctre instanele de judecat persoanelor care au svrit infraciuni, n scopul aprrii celor mai importante valori sociale ale statului de drept. Dintre principalele caracteristici ale dreptului penal amintim: Dreptul penal este o ramur de drept distinct, care face parte din sistemul dreptului romnesc, alturi de alte ramuri de drept - dreptul constituional, dreptul administrativ, dreptul civil etc.; Dreptul penal are o autonomie n raport cu celelate ramuri de drept, deoarece reglementeaz un domeniu distinct de relaii sociale - cele care privesc reacia social mpotriva infraciunilor; Dreptul penal are o structur unitar, ntruct dispoziiile sale, fie din partea general sau special, au un caracter unitar, se completeaz reciproc i nu ar putea exista unele fr celelalte; Dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice care au un coninut normativ i care reglementeaz o anumit sfer de relaii sociale, totalitatea normelor jurice penale alctuind coninutul normativ al legii penale. Normele dreprului penal stabilesc faptele considerate infraciuni, condiiile de tragere la rspundere penal, precum i sanciunile ce trebuie aplicate sau luate n cazul nclcri lor; Normele juridice penale se aplic n scopul ocrotirii statului de drept, a ordinii de drept din Romnia mpotriva faptelor socialmente periculoase. Dup unii autori, (I. Oancea i M. Zolyneak) obiectul dreptului penal l constituie relaiile de represiune penal, care se stabilesc dup svrrea infraciunii, ntre stat i infractor, prin care statul are dreptul i obligaia s trag la rspundere penal pe infractor, iar infractorul are obligaia s suporte pedeapsa. Critica - reduce obiectul dreptului penal doar la 14

relaii de conflict, de represiune penal, nu ine seama de rolul preventiv al dreptului penal. Dup ali autori, (Vintil Dongoroz, Costic Bulai, Constantin Mitrache, Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu) obiectul dreptului penal cuprinde relaiile de aprare social, relaii ce se nasc din momentul intrrii n vigoare a legii penale. Legea penal ndeplinind funcia de recomandare i pretindere a unei anumite conduite din partea membrilor societii fa de normele jurice penale. Astfel ntre stat i membrii si sub aspect penal se nasc dou tipuri de rapoarte jurice penale: Raport juridic de conformare - obligaia penal instituit este respectat de destinatarii legii penale; Raport juridic de conflict - obligaia cuprins n norma penal este nesocotit, svrindu-se fapte prin care se pune n pericol sau se vatm valorile sociale, fptuitorul fiind obligat s suporte sanciunea prevzut de norma penal nclcat. Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea aprrii valorilor sociale i a ordinii de drept mpotriva criminalitii i de combaterea acesteia. Art. 1 Cod penal prevede c scopul legii penale este de a apra mpotriva infraciunilor romnia, suveranitatea, independena, unitatea i indivizibilitatea statului, persoana, drepturile i libertile acesteia, proprietatea precum i ntreaga ordine de drept. Aceast enumerare limitativ urmrete s menioneze cele mai importante valori ce pot fi periclitate prin svrirea unor infraciuni. Alturi de celelate ramuri de drept, dreptul penal prin mijloacele sale specifice asigur protecia ordinii de drept prin complexul su de msuri i reglementri juridice. n acelai timp problema infracionalitii apare nu doar pe plan intern ci i pe plan internaional ceea ce justific msurile de reacie social, politica penal pe care fiecare stat de drept trebuie s o stabileasc pentru prevenirea i combaterea fenomenului infracional. n acest context scopul dreptului penal este de a apra societatea, n ansamblu, membrii si, n particular, mpotriva oricror fapte antisociale ce cad sub incidena legii penale. Dup structura i diviziune,codului penal se mparte n dou pri: 1. Partea General a dreptului penal ( corespunztoare normelor din Partea general a Codului penal) - cuprinde regulile cu caracter general ce sunt aplicabile prii speciale: dispoziii cu privire la aplicarea legii penale, reglementri referitoare la infraciune i infractor, la sistemul sanciunilor de drept penal i criteriile de aplicare a acestora, cauzele care nltur caracterul penal al faptei etc.

15

2. Partea Special a dreptului penal ( corespunztoare normelor din Partea special a Codului Penal i a legilor speciale) cuprinde norme de incriminare care stabilesc coninutul concret al fiecrei infraciuni i sanciunile corespunztoare pentru acestea. Aceast sistematizare n partea general i partea special, nu diminueaz cu nimic unitatea dreptului penal, ntre cele dou pri existnd o strns legtur i interdependen. (C. Bulai, I. Oancea. Codul penal din 1865 a fost adoptat la scurt timp dupa formarea statului unitar roman din 1859, a unificat legislatia penala si a marcat un progres in evolutia dreptului roman. Desi a avut ca model Codul francez din 1810 si a preluat unele institutii juridice si din Codul penal prusian, primul Cod penal al Romaniei a 1consacrat principiile fundamentale ale dreptului penal (legalitatea incriminarii si a pedepsei, egalitatea in fata legii penale, vinovatia infractorului, temei al raspunderii etc.), constituind o lege penala moderna si asigurand o reglementare corespunzatoare relatiilor de aparare sociala din epoca respectiva. Inainte de Unirea de la 1859 atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca exista cate un cod penal. De exemplu in Moldova era in vigoare Condica criminala din 1826 (Sturdza), iar in Tara Romaneasca era in vigoare Condica criminala si de procedura promulgata in anul 1850 in timpul lui Barbu Stirbei. Redactorii noului cod penal si de procedura penala au avut in vedere si unele dispozitii din aceste doua coduri prezentate mai sus. Codul penal intrat in vigoare in anul 1865 1, in pofida numeroaselor obiectii referitoare la continut si forma 2 , a reusit sa realizeze unificarea legislativa penala si sa insereze reglementarea faptelor socialmente periculoase, precum si pedepsirea lor. Este usor de observat ca s-a recurs la o impartire a
1

In aceasta privinta, C Hamangiu (op. cit., p 803) mentioneaza promulgarea Codului penal la 1/13 mai 1865, iar I. Tanoviceanu (Curs, p. 151), invocand o decizie a Curtii de Casatie din 1/13 iun. 1866, subliniaza intrarea in vigoare a Codului la 22 aprilie 1865, intrucat el fusese promulcat cu sase luni inainte, si anume la 22 oct./3 nov.1864. Astfel, cu privire la titlu (denumirea codului sa fi fost aceea de: codul infractiunilor si pedepselor), proiectu a fost intocmit in termen scurt si anume in trei luni si a fost votat in bloc, pe considerentul confidentei (intrucat membrii comisiei se bucurau de stima si increderea adunarii), la faptul ca unele pedepse pentru anumite infractiuni erau prea blande (de ex. furtul simplu, conform Codului votat de adunarea deputatilor, era pedepsit conform art. 338, cu inchisoare corectionala de la o luna la patru ani, in timp ce in Codu penal fr., art.401, era de la o luna pana la cinci ani inchisoare corectionala, la fel ca si in Codul prus., art. 216. Cf. I. Tanoviceanu, Curs, p. 159. Si alti autori (de ex. Vatel, Code penal du royaume de la Baviere, Paris 1852, p. 30) subliniaza faptul ca prima carte a Codului penal reprezinta piatra unghiulara a intregului codice si ca perfectiunea si soliditatea sa depend de soarta intregului codice.

16

dispozitiilor cuprinse in cod insa aceasta impartire nu a fost expres formulata. In prima parte a codului intalnim norme cu caracter general, ce contin un ansamblu de reguli juridice aplicabile la toate infractiunile, iar cea de-a doua parte a codului care are un caracter special este destinata diferitelor categorii de infractiuni si sanctiuni Partea generala a codului penal, desi avea numeroase lacune in privinta reglementarii unor institutii de baza ale dreptului penal cum ar fi: tentativa, concursul de infractiuni, recidiva, instigarea, suspendarea executarii pedepsei, reabilitatea si altele, a avut totusi o deosebita importanta, intrucat categoriile juridice de infractiune, pedeapsa, responzabilitate penala prezentau o serie de aspecte comune carora le era necesara o reglementare generala, aplicabila tuturor cazurilor1. Conceptul de reglementare a institutiilor penale prevazute de Codul penal din 1864, asemenea celui francez, era cel ilustrat de scoala clasica a dreptului penal, conform careia infractiunea este considerata ca fiind o legatura juridica intre lege si infractor. Asadar infractiunea era cercetata ca o entitate juridica, legiuitorul insusi consacrand-o in dispozitiile preliminarii si anume in art. 1 si 2, in functie de sanctiunile prevazute de lege. In ceea ce priveste dreptul de a pedepsi, fundamentu acestuia se bazeaza pe trei componente si anume: liberu arbitru, responsabilitatea morala, si pedeapsa. De observat este faptul ca noul cod penal din anul 1865 nu prevedea inafara de pedeapsa nici un alt mijloc de prevenire sau care sa impiedice savarsirea infractiunilor. In comparatie cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea sociala consacrata de acestea a fost inlocuita prin principiul egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii. Acest principiu a fost inscris cu mult timp inainte in programele politice si a reprezentat in adevaratu sens al cuvantului un progres atat pentru viata politica cat si pentru cea sociala, desi in conditiile inegalitatii economice, egalitatea juridica consacrata de legiuitor era departe de a se putea realiza in fapt. Codul penal a suferie numeroase modificari pana in anul 1918, de exemplu modificarea surfenita datorita Legii din 17 febr. / 1 mar. 1874, prin cea din 21 febr. / 5 mar. 1882 si prin cele din 28 mai si 9 iunie 1893, 15/27 februarie 1894 si cea din 4/16 mai 1895. Dintre toate aceste modificari cea mai importanta a fost cea din anul 1864, a carui principal scop a fost corectionalizarea mai multor crime, transformarea lor in delicte, ridicarea minimului si a maximului inchisorii si amenzii corectionale2 . Codul penal ce a fost publicat
1

Cf. I. Tanoviceanu, Curs, p. 159. Si alti autori (de ex. Vatel, Code penal du royaume de la Baviere, Paris 1852, p. 30) subliniaza faptul ca prima carte a Codului penal reprezinta piatra unghiulara a intregului codice si ca perfectiunea si soliditatea sa depend de soarta intregului codice. 2 Comisia de modificare a Codului acerut, in 1874, corectionalizarea unor crime pentru a evita achitarile de la Curtile de jurati. In cinci sesiuni, Curtile de jurati au achitat sase bancruti din sase dati in judecata, 20 din cei 20 dati in judecata pentru sustragerea de bani publici, 12 din cei 24 de falsificatori de inscrisuri publice, sapte din

17

in anul 1865 a ramas in vigoare pana in anul 1937 iar dintre izvoare principale trebuie sa amintim Codul penal prusian din anul 1851 si de asemenea Codul penal fracez din 1810. Acest cod are la baza urmatoarea conceptie si anume ca infractorii sunt oameni rationali, constienti de urmarile faptelor lor, care au porniri anitisociale si ca atare trebuie sa fie exclusi din societate. In felul acesta se explica ca la inceput pedepsele aveau un pronuntat caracter de intimidare. Aceasta este asa zisa conceptie clasica a dreptului penal, profund individualista, care il priveste pe om ca pe o fiinta abstracta, desprinsa de mediul in care isi desfasoara activitatea. Cu trecerea timpului cand au inceput sa se impuna ideile moderne, au inceput sa fie luati in consioderare si factorii sociali care determina comportamentu uman. In urma acestui eveniment au avut loc o serie de modificari ale legii penale, prin care s-a pus accentu pe necesitatea reeducarii infractorilor, in vederea reintegrarii lor in viata sociala. In ceea ce priveste structurarea, codul este compus din trei carti: carte I-a cuprinde dispozitii privitoare la pedepse si la felu lor, cartea a II-a cuprinde norme privitoare la crime si delicte, iar cartea a treia cuprinde materia contraventiilor. Spre deosebire de alte coduri, codul nostru a adoptat o structura tripartita a infractiunilor: crime, delicte si contraventii. Unele dintren codurile burgheze clasificau faptele penale in doua mari categorii: infractiuni penale si contraventii. Din punct de vedere teoretic, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificata, de vreme ce intre crime si delicte nu exista deosebiri esentiale, ambele categorii desemnand fapte savarsite cu intentie. Asadar, dinstinctia dintre crime si delicte se intemeiaza pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infractiunilor se face dupa felup pedepselor. Conform primei parti a codului, pedepsele sunt de trei feluri si anume: criminale, corectionale si politienesti. Avand acest lucru in vedere si infractiunile la randu lor sunt tot de trei tipuri de exemplu daca infractiunea era pedepsita cu o pedeapsa criminala ea se numea crima, daca era sanctionapa printr-o pedeapsa corectionala se numea delict, iar daca era sanctionala printr-o pedeapsa politieneasca se numea contraventie. Dupa gravitatea faptei sau dupa pericolul social pe care il reprezentau, crimele si delictele au fost grupate in mai multe categorii. O prima categorie de crime si delicte cuprinde infractiuni indreptate impotriva statului (ex: rasturnarea ordinii de stat, tradarea) O a doua categorie cuprinde crimele si delictele savarsite impotriva constitutiei de ex. Faptele indreptate impotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral. Ultima categorie cuprinde crimele si delictele savarsite impotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea functiilor administrative. Cateva exemple de infractiuni din aceasta categorie ar fi: delapidarea, abuzul

sapte perceptori de contributii ilegale.

18

de putere, ignorarea ordinelor date de catre autoritati si nu in ultimu rand ultrajul. In ceea ce
1

priveste clasificarea faptelor penale trebuie luati in calcul si alti factori cum ar fi modul in Cetegoria cea mai numeroasa de crime si delicte cuprinde infractiuni indreptate

care infractiunile au fost comise sau numaru participancilor. imporiva intereselor particularilor. De cele mai multe ori aceste infractiuni sunt indreptate impotriva vietii, a intregritatii corporale, a onaorei, a parimoniului,(ex. Stramutarea de hotare, furlut etc.) Potrivit acestui cod, in cazurile mai grave tentativa era asimilata cu infractiunea consumata, iar conplicele era pedepsit la fel ca si autoru principal. Mai tarziu, odata cu adoptarea unor legi penale mai speciale, au inceput sa apara si complicatiile. De cele mai multe ori aceste complicatii se datorau faptului ca in unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzatoare; in aceasta situatie au aparut neconcordante in clasificarea faptelor (anumite instante calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeasi lege). Din acest motiv s-a hotarat pe cale jurisprudentiala, ca intotdeauna criteriul de calificare sa fie pedeapsa. Daca fapta era pedepsita cu o pedeapsa criminala ea trebuia sa fie socotita crima, chiar daca legea o numea delict. Codul din 1865 a fost deseori criticat pentru unele lacune2, cat si pentru caracterul relativ bland al pedepselor. Cu toate aceste a avut o longevitate apreciabila ramand in vigoare pana la 1 ianuarie 1937. Desi a fost intemeiat pe principiile umanitarismului beccarian, in momentul in care principalele contradictii sociale au inceput sa rabufneasca cu violenta aceste principii au devenit desuete si s-a trecut la reprimatea brutala, violenta. Un exemplu elocvent in aceasta privinta este uciderea miilor de tarani rasculati in anul 1907, asta s-a intamplat chiar daca legea de la 1864 a fost primita cu foarte mult entuziasm mai ales pentru faptul ca sanctiunea capitala fusese abolita. In Transilvania, textul codului penal din 1878 a fost definitivat dupa o incercare din 1869 de a prelucra si perfectiona proiectul din 1843. Spre deosebire de Codul nostru, Codul penal din Transilvania a avut ca model Codul penal german de la 1871, pe cel francez, italian, belgian, austriac, de asemenea si doctrina penala locala si straina a jucat un rol important. Un lucru esential care se observa mai la toate codurile fie ele penale sau civile este revizuirea lor din cand in cand, pentru punerea lor in acord cu noile principii ale stiintei penale si de asemenea pentru a raspunde la necesitatile reale intalnite in viata cotidiana. La fel ca si Codul penal romanesc, cel din Transilvania a suferit numeroase
1 2

In Codul penal din 1864 nu erau cuprinse sanctiunile prevazute in alte legiuiri, cum au fost dispozitiile penale din Legea electorala, L. monopolului tutunului, a drumurilor de fier si altele. Pe de alta parte, in conformitate cu dispozitiile art.6 din Codul penal, prevederile acestui Cod constituiau dreptul comun pentru military, cu exceptia cazurilor militare prevazute de C. pen. militar.

19

modificari si completari cum ar fi individualizarea pedepselor, suspendarea conditionata a pedepsei, a fost introdus sistemul penal special pentru minori etc. In Bucovina s-a aplicat Codu penal austriac din 27 mai 1852, intocmit in spiritul scolii clasice, cu diviziunea tripartita a infractiunilor in crime, delicte si contraventii. Potrivit acestui cod se admitea pedeapsa cu moarte, nu se tinea seama de personalitatea infractorului, ci dor de raportul dintre fapta si sanctiunea punitiva. In ceea ce priveste Codul penal din Basarabia, acesta era redactat dupa legislatia penala rusa, care in opinia unor specialisti ar fi mai avansata sub raport tehnic fata de cea austr-o ungara. Categorii de infractiuni: Cartea a II-a a Codului penal roman de la 1864, intitulata Despre crime si delicte in special despre pedepsele lor, cuprindea dispozitii privind incriminarea in cadrul urmatoarelor categorii de infractiuni: crime de inalta tradare (titluiI), crime si delicte in contra Constitutiei (titlul II), crime si delicte contra intereselor publice (titlul III), si crime si delicte impotriva particularilor (titlul IV). In acest Cod, infractiunea era reglementata in mod normal, fiind considerata ca o actiune sau inactiune socotita doloroasa sau culpoasa si pe care legiuitorul a sanctionat-o penaliceste1. Avand in vedere ca noul cod a fost realizat sub o infatisare tripartita, acest lucru a dat nastere multor obictii in doctrina (Garcon, P. Rossi, Boitrad, Boerescu etc.) Acestia sustineau ca diviziunea tripartita nu este suficient de logica, mai ales daka se are in vedere criteriul ce a servit drept baza. Un element care dadea mereu nastere la polemici era faptu ca nu se putea face o reala distinctie de momentu unde se sfarseste crima si incepe delictul, unde se sfarseste delictul si incepe contraventia. Ca atare, pentru a se cunoaste genul unei infaractiuni era absolut necesar sa se cunoasca in prealabil pedeapsa scrisa.2. Opera de codificare a lui Alexandru Ioan Cuza si anume Codul penal din 1864 reglementa modul de pedepsire a tentativei (tentativa de crima si cea de delict), a concursului de infractiuni, a recidivei, complicitatii, circumstantelor atenuante, a cauzelor ce apara de pedeapsa. Printre cauzele care inlatura dolul sau culpa era prevazuta inconstienta infractorului si constrangerea lui. In acest sens doctrina atragea atentia ca subiectu activ este omul deplin
1 2

I.Tanoviceanu, Curs, p.164. O decizie a Curtii de Casatie din (27 apr./9 mai 1874, BCC, p. 166) considera ca acesta diviziune isi avea insemnatatea prin faptul ca determina trei jurisdictii represive: Curtile cu jurati, tribunalele corectionale si jurisdictiile de pace. Pedepsele criminale au fost date in competent Curtilor de jurati (art. 226 C. pen., art. 105 din Const. 1866), cele corectionale in competent tribunalelor corectionale (art. 176, 178 C. pen.), iat pedepsele mai mici erau date in competenta tribunalelor politienesti (art. 170 C. pen.)

20

constient si nesilit. Intre diferitele cazuri de inconstienta , Codul penal facea referire la etape (art. 61-65), la nebunie si la orice stari de pierdere a ratiunii, independent de vointa subiectului (art. 57). Intre cauzele care apara de pedeapsa sau micsoreaza pedeapsa, era prevazuta legitima aparare (art. 58), de asemenea legiuitorul a prevazand prin legea din 17 februarie 1874 ca in afara de circumstantele (cauzele de scuze) anume prevazute de lege, mai erau si altele lasate cu totul la aprecierea judecatorului sau a judecatorului corectional, cauze pe care le denumeste circumstante atenuante1 . Un articol foarte important din acest Cod este art. 255, sectiunea III, capitolu V intitulat Omucideri, raniri si loviri care nu sunt considerate nici crime nici delicte Legiuitoru consacra prevederea conform careia nu se considera nici crima, nici delict cand omuciderea, ranirile si lovirile erau ordonate de lege si condamnate de autoritatea legitima. In ceea ce priveste conflictul legilor penale in timp, Codul penal din 1864 prevedea in art. 2, ca ori de cate ori o lege, fie veche fie noua, ce era favorabila infractorului, aceea se va aplica. In privinta conflictului legii penale in spatiu, si la noi ca in mai toate legislatiile, principiul mixt a fost cel ce era prevazut, sub o forma integrala, iar in ceea ce priveste teritoriul, cu unele usoare exceptii. Conform principiului personalitatii, infractorii desi se aflau in strainatate, puteau fi urmariti pentru faptele comise acolo unde se aflau2. Sistemul de pedepse era unul tripartit, asa cum era si sistemul privind infractiunile. Conform Codului penal roman din 1864, pedepsele au fost clasificate in pedepse pentru crime, pentru delicte si pentru contraventii. De asemenea pedepsele au mai fost divizate in principale, accesorii si complementare. In cartea I a Codului penal, pedepsele erau enumerate dupa natura lor, reglementandu-se aplicarea si executarea fiecarei pedepse in parte. Astfel pentru crime au fosr reglementate: munca silnica-pe viata si pe timp marginit, recluziunea intr-o casa de munca, detentiunea si degradarea civila. Pentru delicte au fost prevazute sanctiunile: inchisoare de la 15 zile la doi ani, interdictia unora dintre drepturile politice, civile ori de familie si amenda, iar pentru contraventii: inchisoare de la o zi la 15 zile si amenda. Spre deosebire de Codul penal fraccez, codul roman nu mai prevedea pedeapsa cu moartea3. De
1

Doctrina a incercat sa completeze lacunele Codului privind cazurile de inconstienta discutand masura in care aceste cazuri (somnambulism, hypnotism, ebrietate, surdomutism) puteau sau nu sa exonereze de raspundere penala. 2 Majoritatea autorilor ce s-au referit la aplicarea legii penale in spatiu, urmarind textile din lege, au structurat acest domeniu in doua parti, infractiuni comise pe teritoriul national si cele comise in afara teritoriului national.
3

O diferenta dintre C. pen. din 1878 si cel roman din 1864 in legatura cu aceasta impartire apare in faptul ca cel roman areglementat in cuprinsu aceluiasi Cod, toate cele trei categorii de infractiuni, pe cand cel din Transilvania a reglementat numai crimele si delictele,lasand reglementarea contraventiilor in sarcina unui Cod separate.

21

asemenea Codul nu prevedea nici confiscarea averii si nici pedepsele corporale. In general s-a ajuns la o atenuare a sanctiunilor, Codul penal roman ajungand sa fie considerat ca reprezentand cea mai blanda lege penala din Europa. Acest fapt a determinat aprecieri negative, sustinute cu destula vehementa ex: (Petitia de la Iasi) si duse pana la afirmarea conform careia cauza principala a cresterii criminalitatii in Romania, dupa 1864 ar fi fost blandetea sistemului sanctiunilor adoptate de legiuitoru de la 1864. Principalu motiv pentru care noul Cod roman a fost foarte apreciat la vremea aceea, de catre juristi si de doctrina in general, a fost ca el inlatura sanctiunea capitala 11. Facand o paralela intre Codul penal roman si Codul penal din Transilvania vom observa numeroase asemanari insa si deosebiri. De exemplu ca si in C. pen. roman, in Transilvania s-a aplicat sistemul pedepselor relativ determinate, judecatoru avand posibilitatea de a individualiza pedeapsa in cadrul limitelor prevazute de lege. Ca si in legislatia romana, si acest Cod prevedea pedepse absolut determinate, ca de exemplu L. Silvica din 1879, art. 90 si 100. In ceea ce priveste stabilirea si aplicarea pedepselor, acest lucru se facea dupa principiul progresist nulla poena sine lege praevia. Codul penal din Transilvania prevedea ca nimeni nu poate fi pedepsit pentru o infractiune decat cu pedeapsa stabilita printr-un act normativ existent inainte de savarsirea infractiunii. Sistemul sentintelor dinTransilvania, spre deosebire de Codul penal roman din 1864, care aplica conceptia obiectiva, adoptase ca sistem general pe acela al sentintelor absolut determinate, potrivit caruia genul si durata pedepsei sunt fixate definitiv de catre judecator in sedinta, fara ca administratia sa aiba pe parcursul executarii dreptul de a le aduce vreo modificare. Dintre pedepsele vizand averea infractorilor, confiscarea generala a fost prescrisa, in timpul si ca o consecinta a razboiului, prin legea nr XVIII din 1915, drept pedeapsa impotriva crimei tradarii. Amenda s-a aplicat, spre deosebire de Codul penal roman de la 1865 (care a prevazut-o numai pentru delicte si contraventii), pentru crime, delicte si contraventii, si tot diferit de legiuitoru roman, care a prevazut-o ca pedeapsa principala pentru multe delicte, sistemul penal din Transilvania a prevazut-o ca astfel de pedeapsa doar pentru un numar limitat de delicte, pentru toate celelalte delicte si pentru crime ea fiind numai pedeapsa complementara. De remarcat este faptul ca amenda a fost prevazuta ca pedeapsa principala pentru foarte multe contraventii, asa cum si Codul din vechea Romanie o prevedea. Codul de procedura penala A fost adoptat si aplicat concomitent cu Codul penal si a avut ca model Codul de instructie criminala francez, adoptat in 1808. Acest cod a realizat un compromis intre vechea 22

procedura si judecata penala moderna. Conceptiile moderne preconizau o judecata publica, orala si contradictorie, pe cand vechea procedure era secreta, scrisa si nu presupunea dezbaterea contradictorie a probelor. In codul de la 1865 sistemul vechi, de tip inchizitional, s-a mentinut numai pentru prima faza a procesului. In ceea ce priveste faza a doua si anume cea a judecatii, s-au introdus principiile moderne cum ar fi: publicitatea dezbaterilor,principiul oralitatii, principiul contradictorialitatii, in virtutea caruia partile luau la cunostinta de probe si le analizau in contradictoriu. Codul era compus din doua mari parti: carte I-a reclama descoperirea, urmarirea si instructia infractiunilor, iar cartea a II-a judecarea proceselor. In ceea ce priveste descoperirea infractiunilor, aceasta sarcina era indeplinita de ofiterii de politie judecatoreasca. Acestia stangeau probe referitoare la infractiunile savarsite de autor si daca socoteau ca sunt intrunite elementele unei infractiuni, inaintau dosaru procurorului, care se ocupa de procedura urmarii infractorului. Este simplu de observat ca procesul penal cuprindea doua faze, cea premergatoare judecatii si anume descoperirea, urmarirea si instructia si cea a judecatii. Codul prevedea ca instante de judecata: judecatoriile de plasa, tribunalele de judet, curtile cu juri si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Crimele in general erau de competenta curtilor cu juri iar delictele de competenta tribunalelor. Curtile de juri erau formate dintr-un complet de judecatori si dintr-un juciu compus din cetateni. Juriul era chemat sa raspunda prin da sau nu la doua intrebari si anume: daca persoana este sau nu vinovata, iar in cazul in care era gasita vinovata, daca merita sau nu circumstante atenuante. Avandu-se in vedere ca printre crime se numarau si infractiunile impotriva statului asta inseamna ca ele erau de competenta curtilor cu juri. Prin lichidarea celor vinovati care au savarsit infractiuni impotriva statului, asta datorita raspunsurilor negative ale juriului interesele statului erau periclitate. Astfel prin legi penale speciale s-au aduc modificari Codului penal, astfel incat, pentru aceleasi fapte, in loc de pedepse criminale s-au prevazut pedepse corectionale. In felul aceste faptele deveneau delicte iar unii infractorii prin aceasta cale au fost scosi de sub competenta curtii cu juri si dati in competenta tribunalelor. Trecerea unor infractiuni din categoria crimelor in categoria delictelor nu a dus la imblanzirea legii penale, deoarece pedepsele corectionale au fost marite si a fost ridicat minimul pedepsei sub care judecatorii nu puteau sa coboare, chiar daca ar fi fost cazul ca acorde circumstante atenuante. Codul penal actual A fost adoptat in 1968 si a intrat in vigoare la data de 1 ian.1969

23

Este actul legislativ care cuprinde, intr-un sistem unitar, normele penale generale si cea mai mare parte din normele penale speciale comune. Deci, el este principalul izvor al dreptului penal, continand cele mai importante norme din acest domeniu. Consacrand cele mai importante principii de politica penala (legalitatea, umanismul, democratismul), Codul penal roman a marcat un moment important, o etapa superioara in evolutia dreptului nostru penal. Prin modificarea si completarile ce i s-au adus, indeosebi prin actele normative adoptate dupa decembrie 1989, Codul penal a suferit substantiale imbunatatiri, cee ce a avut ca urmare adaptarea lui la realitatile concrete din Romania si alinierea la noile cerinte de drept penal contemporan. Codul este impartit in doua parti: partea generala si partea speciala, fiecare cuprinzand titluri, capitole, sectiuni. Fiecare titlu are ca obiect o materie speciala (ex. titlu II, partea generala reglementeaza institutia infractiunii si celelelte institutii legate de aceasta). In partea generala (art. 1-154) sunt cuprinse dispozitii cu privire la scopul legii penale si aplicarea ei in sptiu si timp, institutia infractiunii, a pedepsei, a inlocuirii raspunderii penale, despre minoritate, masurile de siguranta, cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii. In partea speciala (art. 155-363) sunt grupate cele mai importante categorii de infractiuni incepand cu infractiuni contra sigurantei statului, infractiuni contra persoanei si terminand cu infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei si infractiuni contra pacii si omenirii. Ultimele modificari si completari ale Codului penal s-au facut prin Legea nr. 278/2006. Ele se refera in special la rspunderea penala a persoanei juridice, pedepsele aplicabile persoanei juridice, reguli generale ale executarii pedepselor principale privative de libertate. S-a adoptat o terminologie unitara (ex. pedepse complementare in loc de pedepse complimentare din vechea reglementare). De asemenea au fost abrogate unele articole atat din partea generala cat si din partea speciala C. pen. si anume: art. 56 si 58 (regimul general al executarii pedepsei si respectiv regimul de munca), art. 205 (insulta), art. 206 (calomnia), art. 207 (proba veritatii), art. 236 (defaimarea tarii), art. 304 (adulterul) si art. 327 (vagabondajul). Trecerea insultei si calomniei din domeniul penalului in domeniul civilului nu exonereaza de raspundere pe cei care prin exercitarea abuziva a libertatii de exprimare aduc atingere demnitatii si onoarei altor persoane. Orice persoana a carei onoare, reputatie sau demnitate a fost lezata se poate adresa prin actiune instantei civile si poate solicita daune morale si materiale. Dovada adulterului poate constitui proba in procesul de divort.

24

Bibliografie

Dumitru V. Firoiu, Istoria statului si dreptului romanesc, (Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1976.) Manuel Gutan, Istoria dreptului romanesc, (Editia a II-a revazuta si adaugita, Ed. Hamangiu, 2008.) Costica Voicu, Istoria statului si dreptului romanesc, Curs universitar, (Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2006.) Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria statului si dreptului romanesc, (Casa de editura si presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1996.) Ioan Ceterechi, Istoria dreptului romanesc, (Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti 1987.) Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi - Drept Penal. Partea General (Ed. All, Beck, 2002) Costic Bulai - Manual de drept Penal. Partea General. (Ed. All, Bucureti, 1997)

25