...

OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003

Redactor: Iulia Cojocariu

Ilustraţii : Ashanti Gold Weights - ArtServe -The Australian National University
Ilustraţie copertă & editor format .html : George Mureşan
Prelucrare copertă : Iulia Cojocariu

Text : © 2003 George Mureşan

Toate drepturile rezervate autorului.

© 2003 Editura LiterNet pentru versiunea html

Este permisă difuzarea liberă a acestei cărţi în acest format, în condiţiile în care nu i se aduce nici o
modificare şi nu se realizează profit în urma acestei difuzări. Orice modificare sau comercializare a acestei
versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet este interzisă.

ISBN : 973-8475-38-4

Editura LiterNet

OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003

CUPRINS

Teatrul foarte mic

Scaunul

Ţara crepusculară

Contrasensul vieţii
OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003

Teatrul

foarte mic

SCRIITORUL

Doamnelor şi domnilor, bună seara. Mă iertaţi că vă tulbur călătoria, însă în spiritul celei mai elementare
politeţi, voi începe prin a mă prezenta.
Nu, nu nu nu, nu am să vă spun că sunt şomer, divorţat şi că am cinci copii. Asemenea argumente nu stau în
picioare, şi dacă ele reuşesc să îi sensibilizeze uneori pe unii dintre dumneavoastră, aceasta arată numai cât
de naivi sunteţi. Trăim într-o ţară unde statul plăteşte alocaţii sociale şomerilor, deci aceştia nu au de ce să
cerşească. Iar cei care nu primesc nimic, înseamnă sau că sunt clandestini, sau că trândăvesc de atâta vreme,
încât pe bună dreptate merită să moară de foame. Mă uit la dumneavoastră, văd că sunteţi oameni finuţi.
Munciţi. Să ştiţi că şomerii sunt plătiţi din cotizaţiile dumneavoastră, e foarte frumos, se poate întâmpla
oricui să îşi piardă slujba. Dar ajunge. Generozitatea nu trebuie să însemne şi prostie.

Despre divorţaţi, iarăşi nu sunt de acord că ar trebui compătimiţi. Conform religiei majorităţii populaţiei de la
noi, divorţul e un păcat. La ce bun să te lauzi că l-ai comis, şi la ce bun să ajuţi un păcătos - altfel decât
îndreptându-l pe calea cea dreaptă, adică, îndemnându-l să se căiască? Iar dacă facem abstracţie de
argumentul religios, cine a divorţat ştie foarte bine de ce a făcut-o. Poate că o simplă felicitare ajunge. Apoi,
ar mai fi argumentul celor cinci copii: copiii sunt neajutoraţi, delicaţi, drăgălaşi, merită atenţia şi grija
noastră, şi soarta oamenilor cu mulţi copii trebuie să ne înduioşeze, nu? Nu sunt de acord... Cine i-a pus să
toarne o gloată de puradei? Ce, dumneavoastră aţi făcut cinci copii? Şi chiar dacă aţi făcut, înseamnă că aveţi
cu ce să îi întreţineţi. A face copii mulţi într-o ţară în care accesul la educaţie şi la contraceptive e garantat
prin lege se cheamă inconştienţă. O asemenea declaraţie publică merită să fie primită cu o pereche de palme.
Cât despre copiii drăgălaşi, care nu au nici o vină, să ne gândim că drăgălăşenia lor e întotdeauna aparentă şi
oricum trecătoare, a fi drăgălaş şi neajutorat e meseria copilului, care prin excelenţă nu cunoaşte mila, şi
mâine veţi avea de cinci ori mai mulţi cerşetori, sau, dacă progeniturile se vor descurca în viaţă, ele vor face
concurenţă copiilor dumneavoastră, şi nu văd de ce i-aţi ajuta în acest sens.

Bun. Acum că v-am explicat de ce nu trebuie să acordaţi atenţie celor care cerşind invocă anumite argumente,
să vă spun de ce pe mine trebuie să mă ascultaţi. Fiţi atenţi şi concentraţi-vă, vă rog, domnişoară, închideţi
walkmanul, muzica a murit, nu foloseşte la nimic să faceţi spiritism. Şi dumneata, da, dumneata, cel cu vesta
verde, uită-te la mine, nu la doamna în roşu, nu e de nasul dumitale, şi pe deasupra, vezi bine că are
verighetă, şi copilul de alături e probabil al dumneaei. Chiar dacă ar răspunde avansurilor pe care i le-ai face,
dând dovadă de un gust îndoielnic, de faţă cu copilul nu o să se manifeste. Şi ca să o urmăreşti până acasă...
tinere, ascultă ce îţi spun, nu ai stofă de cuceritor. Văd că citeşti Capital - e mai bine, crede-mă, vei avea cu
siguranţă mai multe şanse în afaceri decât cu femeile. Dar cel mai bine pentru dumneata, la fel ca şi pentru
toţi ceilalţi, ar fi să mă ascultaţi.
Începusem prin a mă prezenta. Sunt Scriitor. Numele meu e irelevant, aş putea să vă scot unul răsunător, un
nume melodios şi cu rezonanţă, un nume de scriitor. Însă o bună parte a scriitorilor îşi aleg pseudonime, şi eu
nu vreau să vă mint. Şi dacă vă voi spune numele meu, care e unul banal, asta nu v-ar ajuta să mă cunoaşteţi
mai bine. Încercaţi să vă concentraţi asupra esenţialului, pentru Dumnezeu, în loc să vă arătaţi interesaţi de
detalii lipsite de importanţă. Alo, doamna care mă măsoară din cap până în picioare ca pe un extraterestru, şi
dumneavoastră, toţi - încercaţi ca măcar o dată să fiţi serioşi şi să ascultaţi un interlocutor de calitate.

Deci: sunt Scriitor. Ce scriu? Cărţi, bineînţeles, că dacă aş scrie articole politice ori sportive, aş fi ziarist, dacă
aş scrie grafitti-uri, aş fi huligan, dacă aş scrie prognoza meteo, aş fi sau oracol, sau profet mincinos, dacă
mi-aş scrie temele la analiză matematică, aş fi de compătimit, şi dacă aş scrie eseuri despre viaţa împăraţilor
Bizanţului, aş fi paparazzi.

Aş putea să vă spun că m-am născut scriitor, însă e prea uşor ca să punem problema astfel. Cum nu m-am
născut scriitor, mă simt dator să vă spun cum am devenit scriitor. Foarte simplu: pentru glorie şi bani. Banii
ca banii, presupun că şi dumneavoastră munciţi mai mult sau mai puţin pentru acelaşi lucru: ca să aveţi
posibilităţile materiale necesare pentru a vă satisface nevoile şi capriciile, ale dumneavoastră şi ale celor
apropiaţi. Dar gloria - da, asta e motivaţia mea principală. Şi oare de ce? Pentru ca să vorbească lumea despre
mine, pentru ca mai târziu să existe undeva într-un părculeţ un bust de piatră pe al cărui soclu să fie scris
numele meu. Exact. Întotdeauna am visat să mi se ridice o statuie, sau măcar un bust (o placă memorială e
prea impersonal - în cel mai rău caz, un basorelief). Dar un bust într-un parc e lucrul cel mai bun. Oamenii
trec, de la înălţimea piedestalului lor veghezi asupra vieţii lor onorabile, şi prezenţa ta în mijlocul unui scuar,
cu menţiunea numelui şi al anilor când ai trăit (nu e nevoie de mai mult, căci cunoaşterea personalităţii şi
realizărilor tale e obiect de cultură generală) constituie o garanţie a stabilităţii şi respectului valorilor, oamenii
se plimbă, cu ziarul în mână, ridică ochii, văd bustul de piatră, trag aer în piept, şi îşi amintesc cu satisfacţie
că trăiesc într-o ţară prosperă, care a dat lumii personalităţi de seamă, ca mine, spre deosebire de alte ţări,
care nu au dat. Posterităţii, reprezentată de administraţia locală, îi revine apoi rolul onorabil de a se îngriji de
memoria mea, ştergând-mi pălăria de piatră de găinaţul porumbeilor, depunând din an în paşte o coroană de
flori la poala soclului (dacă nu cer prea mult) şi ştergând inscripţiile cu caracter obscen, politic ori fotbalistic
pe care cu siguranţă că indivizi ignoranţi şi răuvoitori le vor aşterne pe piatra care mă vă susţine,
demonstrând astfel că ştiu să scrie - dacă simpla capacitate de zgâriere a literelor se poate chema că ştii să
scrii.

Sunt un scriitor, şi încă unul mare. Cel mai mare, cel puţin pentru timpurile noastre, nu încape îndoială. Văd
că surâdeţi, deşi nu ar trebui: un scriitor de talia mea nu poate avea decât o conduită de excepţie. Aţi mai
văzut un scriitor care să cerşească în metrou? Un patron de startup care a dat faliment poate, sau poate ar
trebui, dar un scriitor, unul adevărat, nu. Vă întrebaţi, de bună seamă, de ce un scriitor mare ca mine ar
acorda atâta atenţie unor necunoscuţi, în metrou. Cărui fapt datoraţi onoarea - gândiţi, cu prefăcută uimire.
Nu aveţi de ce să fiţi ironici - ironia e arma cea mai de seamă a unui mânuitor al stiloului, şi nu e cazul
dumneavoastră. Chiar aşa. Credeţi că meritaţi să mă priviţi, să mă ascultaţi, să profitaţi de minutele rămase
până ce trenul expres regional vă ajunge la destinaţie? Nu, bineînţeles că nu o meritaţi. Nu am de ce să vă
admir, nici unul dintre dumneavoastră nu posedă un dram din inteligenţa şi spiritul meu, însă măcar vă
respect. Sunteţi un auditoriu onorabil, nu mă îndoiesc, mă ascultaţi sau vă prefaceţi că mă ascultaţi cu
politeţe, ca nişte cetăţeni de treabă şi care îşi văd de ale lor, nu aveţi de ce să vă reproşaţi faptul că sunteţi
mediocri, societatea are nevoie şi de oameni mediocri, însă ei au nevoie şi de valori, de o sclipire de geniu în
viaţa lor obişnuită. De aceea mă şi aflu aici.

Vă întrebaţi poate de ce nu aţi auzit de mine, de ce nu m-aţi citit. Şi ce? I-aţi citit pe toţi scriitorii ai căror
nume vă e familiar? Şi dacă vă vorbesc de Alain de Lille, Albertano de Brescia, Thomas Campion, Cornelius
Nepos, Riina Katajavuori, Mammo Wudneh, Pira Sudham, Bohumil Hrabal, Ryszard Kapuscinski? Nici de ei
nu aţi auzit, şi poate că sunt mai mari decât acei scriitori pe care i-aţi cunoscut dumneavoastră.

Să nu mă luaţi însă de şarlatan! În primul rând că nu v-o permit, în al doilea rând, nu aveţi de ce. Vă voi oferi
detalii despre opera mea, care să facă să vi se risipească orice dubiu.
Ce anume am publicat ? Deocamdată, nimic. Dar nu asta contează, sper că sunteţi de acord cu mine. Câte
genii au rămas perfect necunoscute în timpul vieţii lor! Van Gogh a vândut un singur tablou, eu nu am vândut
nici o carte. Ei, şi? Cine te ajută să te produci? Editorii, impresarii... Şi cine te cumpără? Publicul, la fel de
ignorant ca dumneavoastră (este ultima oară că mă scuz, cu menţiunea că nimic din discursul meu nu vă
vizează personal, nu aş avea nici un interes să o fac).
Nu am publicat nimic... Dar ce-am scris? Vă aşteptaţi să spun tot "nimic"? Ei bine, nu, doamnelor şi
domnilor... am scris o carte. E drept, nu am aşternut-o în întregime pe hârtie. Am scos doar primul volum.
Ediţie princeps. Scris de mână... Vă întrebaţi cum e posibil să îmi vând manuscrisul? Ei bine, nu e vorba de
manuscris... L-am copiat, l-am scris în dublu exemplar. Vedeţi acest volum, pe care îl ţin în mână? Este
copia...

Aici, vă dau dreptate dacă sunteţi sceptici. În primul rând, scris de mână, cum îl veţi parcurge? Nu vă fie
frică, nu am un scris de medic. Mă veţi putea înţelege cu uşurinţă. Am un scris citeţ şi ordonat, fără ştersături,
fără mâzgăleli... Pentru că ştiu foarte bine ce vreau. Ştiu foarte bine ce vreau să scriu. Apoi: merită oare el să
fie parcurs? Fireşte, să vă explic...
Romanul meu (căci deşi e doar un prim volum, e cât se poate de unitar, îl putem numi roman) are cam o sută
de pagini. Mai precis, nouăzeci şi trei. Veţi spune că asta nu e cine ştie ce, că majoritatea romanelor sunt mai
consistente. Ei, şi? Cantitatea nu face calitatea. Opera completă a Sandrei Brown depăşeşte probabil numărul
de pagini al bibliei. Versetele lui Omar Khayyam constituie un volumaş pirpiriu. Hotărât lucru, ăsta nu e un
argument. Apoi, cele nouăzeci de pagini ale mele sunt cinstite: faţă-verso, fără prea multe spaţii albe, cu noi
capitole începând imediat după terminarea capitolului precedent, fără spaţiu liber lăsat inutil până la
secţiunea următoare, în numele unei aşa numite puneri în pagină, care e de fapt risipă de hârtie, tăiere inutilă
de copaci, şi mai multă cheltuială de la buzunarul dumneavoastră...

Apoi, conţinutul romanului meu e concentrat. Fără prezentarea personajelor (nu contează identitatea, ci
personalitatea lor), fără descrieri de natură inutile (vedeţi şi dumneavoastră cum e natura, nu e nevoie să v-o
descrie şi alţii... ) fără detalii care să vă solicite memoria în mod inutil precum nume, date, referinţe... În tot
romanul meu, nu găsiţi nici un nume de oraş, nici un nume de personaj. Fiecare cuvânt e măsurat. Măsurat, şi
la obiect. Vă întrebaţi, probabil, cum e posibil ca fiecare cuvânt să fie la obiect: în limba noastră, ca şi în alte
limbi, sărăcia vocabularului nu ne permite să redăm cu precizie fiecare nuanţă. De cele mai multe ori ne
exprimăm cu acurateţe mânuind confuzii - subînţelesurile noastre sunt fortuite, exploatăm fără merit acel
filon de jocuri de cuvinte care este ambiguitatea involuntară a limbii, lipsa ei de imaginaţie, erori ridicate la
rangul de regulă, perpetuate de-a lungul a zecilor şi sutelor de generaţii.

Eu, ei bine, da, doamnelor şi domnilor - am reuşit să mă dezbar de această problemă supărătoare. Ce poţi face
când limba nu e îndeajuns de bogată, când e imperfectă? Păi o îmbogăţeşti. Cum? După inspiraţie. Acesta e
un fenomen care de obicei se produce oral, şi pe parcursul a mai multor generaţii. Ei, şi? Ce dacă unii mă vor
insulta, zicând că am scornit o limbă artificială? Ce-i aia limbă artificială? Toate limbile moderne sunt o
găselniţă intelectuală, doar fondul primar de cuvinte e opera unui lung şir anonim de vorbitori, pentru care au
trebuit să treacă zeci şi sute de ani ca să reguleze un verb ori ca să piardă o declinare, ca să nuanţeze un
cuvânt, ori ca să îl înece într-o locuţiune!
Franceza, de pildă, s-a construit cu latinisme reintegrate forţat în limba galoromanilor germanizaţi. Cu
polonicul, doamnelor şi domnilor! Şi modificând în mod fun-da-men-tal angrenajul limbii! Cu pătrundere
adâncă, taman până la nivelul plebei! Asta numiţi dumneavoastră evoluţie naturală?

Consider deci că am tot dreptul să îmbunătăţesc limba mea maternă. Din păcate, nu sunt lingvist, aşa că nu
îmi rămâne decât să o îmbunătăţesc ca ţiganul, după ureche! Şi cine e mai bun ca ţiganul, când e vorba de
perceperea filonului afectiv care vibrează mai puternic la perceperea muzicii? Cine dă sufletului fiori pe care
muzica orfică nu le-a deşteptat niciodată cu adevărat? Da, ţiganul se pricepe să facă muzică după ureche, şi
dacă e singurul lucru la care e bun, apoi măcar e foarte bun! Aşa şi eu, sunt bun în mare la un singur lucru: la
scris literatură. Dar ce literatură! Mă întreb când a mai parcurs un ochi omenesc asemenea rânduri.
Fiecare frază a mea e un diamant. Fiecare combinare de faţete a ei e unică şi irepetabilă. Fiecare cuvânt e
lipsit de echivoc. Fiecare literă e pură şi uşor de pronunţat.

La romanul acesta am lucrat zece ani. Zi de zi am scris la el, apoi, pe măsură ce rescriam pagină după pagină,
le distrugeam pe cele vechi. La început era o poveste ca toate celelalte. Apoi, eliminând cuvintele redundante,
oferind un plus de precizii acolo unde acestea nu erau suficiente, l-am remodelat. Când încercam să fiu mai
precis, îl umflam ca un aluat - la un moment dat ajunsesem la cinci sute de pagini. Când înlăturam toate
turnurile de fraze şi reformulările inutile, îl comprimam până ce cartea mea devenea o pitică neagră - am
înghesuit-o la un moment dat pe o mică agendă telefonică. Până la urmă, am ajuns într-un punct mort, în
momentul în care am văzut, după ce veştejisem cu degetele filele tuturor dicţionarelor, că limba e o matcă
prea strâmtă pentru ceea ce voiam eu, şi pentru cum voiam să exprim. Şi atunci am început să o înfrumuseţez
- ca o operaţie estetică a unui chirurg de excepţie, a unui nou Pygmalion care îi întinde mâna lui Venus, şi o
scoate pe aceasta din corpul unei bătrâne scofâlcite, umflate cu barbarisme fără noimă şi cu oasele temeliei
sale lexicale tremurând de parkinsoanele ambiguităţii.

Cuvintele pe care le modificam, apoi înlocuiam, deveneau din ce în ce mai frumoase.

Nu le făceam la modul arbitrar, culegându-le din alte fonduri lexicale - o, nu! Le furam de pe buzele muţilor,
femeilor de lume şi muribunzilor, din ochii statuilor, din picurul streşinilor după ploaie, din zgomotul
hârtiilor mototolite, din scrâşnetul unei crete pe tablă, din ţârâitul telefoanelor mobile, din spoturile
publicitare, din mirosul de kebab şi cartofi prăjiţi, din boare de şampanie şi adieri de lună. Sunt un om al
timpului meu, doamnelor şi domnilor. Toată epoca noastră se află ferecată dincolo de silabele cărţii mele.
Nimic nu a fost lăsat vraişte, toate cuvintele au fost modificate, silabă cu silabă. Nu ştiu dacă am reinventat
limba adamică, doamnelor şi domnilor, însă poate am înlocuit-o cu ceva mai bun.

Ce veţi înţelege din subiectul cărţii mele? Nimic, desigur. Chiar dacă ar fi fost scrisă în limba pe care o
vorbiţi, nu aţi înţelege mare lucru. Ce, la operă te duci pentru ca să urmăreşti intriga? Te duci să asculţi
muzică... Aşa, schimbată la faţă, ea vă va fi străină. Limba. Cartea. Străin şi subiectul, de care oricum nu
aveţi de ce să vă interesaţi.
O carte se citeşte pentru emoţia pe care o poate produce unui cititor sensibil, pentru măiestria înlănţuirii de
cuvinte, temelia ei e clădită pe pietre de râu, care în asimetria lor trebuie să construiască un edificiu perfect.
Cunosc fiecare centimetru pătrat din această carte mai bine decât cunoaşteţi dumneavoastră, doamnelor şi
domnilor, licărul din privirea bărbatului sau femeii vieţii dumneavoastră.

După ce îmi veţi cumpăra cartea, urmează să o citiţi, citiţi şi răscitiţi, în speranţa că la un moment dat veţi
reuşi să îi pătrundeţi tainele şi să îi descoperiţi arta.
Ce-i drept, nu am decât un singur exemplar disponibil, aşadar, cum nu sunt un profitor şi nu îmi place
specula, am să vă cer un preţ onest, şi am să ofer cartea primului care ridică mâna să o cumpere. Cu banii
aceştia, îmi voi asigura subzistenţa, şi mai ales voi fotocopia câteva exemplare, pe care le voi vinde
celorlaltor persoane interesate... Cu timpul, preţul va scădea, bineînţeles, chiar dacă această cărticică
valorează greutatea ei în aur... Scopul meu nu e să mă îmbogăţesc... Un trai prosper, da, nu îl pot refuza, o
vilă dotată cu toate cele necesare traiului, cu câteva slugi, o maşină şi un şofer bine educat şi care să nu
consume alcool e tot ce îmi doresc. Abia acum am terminat versiunea finală a cărţii, ştiţi, şi de aceea nu e
disponibilă decât copia... O să vă schimbe viaţa, ascultaţi-mă pe mine... Chiar şi o pagină din această carte e
magică, toate laolaltă vor reuşi de bună seamă să vă schimbe viaţa, chiar dacă nu veţi înţelege o iotă... În
fine....

Să stabilim şi ultimul detaliu. Ştiu că preţul e un element esenţial. Cum spuneam, am să încerc să fiu cât mai
rezonabil cu putinţă, fără ca totuşi să mă las fraierit. Doamnelor şi domnilor, atenţie, vă ofer volumaşul meu
în schimbul modicei sume de... o sută de euro. Cine nu a ridicat mâna de la început îmi poate lăsa adresa, vă
voi contacta ulterior pentru a vă permite să achiziţionaţi o copie... Pe locuri, fiţi gata... Start! Un roman de
excepţie, care vi se oferă providenţial la un preţ cinstit şi abordabil. Nu dau dedicaţii, dar romanul în sine...
Staţi puţin... Să nu-mi spuneţi că... Şi dumneavoastră...
De necrezut. De o săptămână încoace, aceeaşi poveste. Aceleaşi reacţii. Nici o mână care se ridică... Ochi
care privesc pe fereastră, ochi daţi peste cap, ochi batjocoritori...
Degeaba te ascunzi în spatele ziarului dumitale, nu el îţi va ascunde ruşinea de a refuza ocazia vieţii dumitale
de a face un gest excepţional, şi care totuşi ar trebui să fie atât de justificat... Degeaba îţi tragi fusta nervoasă,
domnişoară, nu la picioarele dumitale mă uit, de fapt, mă uit, dar picioarele dumitale nu au nici o valoare,
pentru nimeni, le poţi arăta sau ascunde, ca şi restul trupului dumitale, mie tot una mi-e... Vanitas vanitatum...

Airi talen lapun, or caraoira sanecum pasar. Is turen bada roz, siri-it acarum laimur goendolen! Lai-lai!
Aspar...

Bătrânul a fost într-o bună zi găsit mort, într-o staţie de TER. Purta un costum de modă veche, care pe
vremuri ar fi fost un etalon de bun gust, dacă nu ar fi fost aşa de jerpelit. Nu s-au găsit acte asupra lui, şi a
fost imposibil de identificat de către poliţie. Putea corespunde semnalmentelor câtorva persoane dispărute cu
ani în urmă, însă ale căror amprente digitale nu apăreau în dosarele poliţiei. Printre ele, un neurastenic, un
vânzător ambulant, un lucrător la o benzinărie, şi un profesor de educaţie fizică.

Rezultatul autopsiei: infarct miocardic. Alte remarci: malnutriţie, mai multe contuzii mai vechi, probleme
circulatorii. Căzuse cu faţa în jos, şi în cădere, geanta i se deschisese, şi din ea se aşternuseră pe jos nişte
ochelari, o batistă murdară, un pachet de chibrituri, o lanternă, un stilou, şi două caiete. Unul dintre acestea
ajunsese pe şine, şi nimeni nu s-a ostenit să îl recupereze. Ploaia şi vântul au spălat cerneala, şi curăţenia
generală a gării, care s-a produs peste două zile, nu a mai îndepărtat de pe şine decât o masă păstoasă de
celuloză. Alt exemplar a fost luat în picioare, în staţia TER domnea o mizerie de nedescris, şi nimeni nu s-a
gândit că acel caiet ar fi provenit din servieta bătrânului care murise cu doar câteva ore în urmă, fără martori.

Caietul a fost adunat de o bătrână cerşetoare nebună, care s-a folosit de el în scopuri puţin onorabile. Peste
ceva timp, bătrâna a fost jefuită de o mână de golani. Unul din ei a luat cu sine cele douăzeci şi ceva de
pagini care mai rămăseseră din caiet, fără să ştie prea bine de ce. Uitându-se mai bine la ele, golanul şi-a zis
că ar merita să le lase surorii lui, care tot nu reuşea să scrie cât de cât lizibil, ca pe o pildă de caligrafie, căci
paginile erau străbătute de un scris extrem de îngrijit. Sora cea mică văzu că scrisul era frumos, dar literele
luate împreună nu însemnau nimic. Era un bun exerciţiu totuşi descifrarea acelui scris mărunt şi ordonat, cu
mici înflorituri. Se gândi că era o limbă străină - engleză, spaniolă, germană, austriacă...
Începu să silabisească. Se auzi rostind cuvinte ciudate, care alcătuiau un fel de muzică stranie. Le repetă de
mai multe ori. Îi plăcea. Ce anume? Greu de spus, însă simţea un sentiment ciudat, şi parcă nu avea cuvinte
să îl definească. Continuă vreme de douăzeci de minute cu silabisitul, căci nu îi era somn, şi îi era frică să
iasă din cameră, să nu o cârpească părinţii sau fraţii. Adormi într-un târziu, fără să bage de seamă că îi
dispăruseră coşurile, şi că zgârietura de la mână i se vindecase. La ferestre, frigul de peste noapte desenase
flori de gheaţă - cele mai frumoase flori care existaseră vreodată, flori de pe altă lume... dar dimineaţa florile
de gheaţă se topiră, şi părinţii nici nu băgară de seamă că fetiţa lor avusese coşuri sau fusese zgâriată.

La întoarcerea de la şcoală, copila nu mai găsi manuscrisul, şi nici revistele de muzică: manuscrisul îl uitase
într-un număr dublu dedicat lui Britney Spears, iar maică-sa vânduse toată maculatura inutilă la un anticar de
hârţoage, şi cu banii îşi cumpărase vopsea de păr.
Anticarul găsise manuscrisul răsfoind revista, să vadă că e întreagă şi să pună preţul pe ea. Interesat de
înşiruirea de litere misterioase de pe prima pagină, şi ca mare pasionat de anagrame, se gândi că poate era,
dacă nu un fel de esperanto, măcar un mesaj secret având ca origine, cine ştie, comunicarea între doi partizani
ori agenţi secreţi, pe timpul ocupaţiei. Deducţia părea rezonabilă, căci foaia era foarte îngălbenită, şi în ziua
de azi nu se mai scria aşa frumos. Punerea în pagină era ciudată, parcă ar fi conţinut dialoguri, citate, un
antet, şi chiar câteva versuri. Dar nici un cuvânt nu era cunoscut, nici măcar termeni internaţionali precum
'atentat', 'catastrofă', 'bombardament', 'deportare', 'debarcare', 'Paris', 'nazişti'.

Anticarul oferi paginile unui alt prieten rebusist, un profesor de franceză, ieşit la pensie. Acesta le tastă pe
calculator, şi făcând o analiză statistică asupra frecvenţei cuvintelor, trase şi el concluzia că era un mesaj
cifrat, chiar dacă nu găsea codul lui, căci nici o limbă omenească nu avea atâtea cuvinte şi nuanţe care să
permită o asemenea bogăţie lexicală: în afară de câteva cazuri de mono şi bisilabice, nici un grup de grafeme
nu se repeta.

Profesorul îngropă manuscrisul în bibliotecă, iar pe calculator uită fişierul corespunzător într-un dosar cu alte
documente care trebuiau puse în ordine într-o bună zi. Îşi zise că poate urma să îl trimită cândva la o asociaţie
de veterani de război, sau de pasionaţi de criptografie.
Pe prietenul lui, anticarul, nu îl mai văzuse de când acesta câştigase marele premiu al loteriei naţionale, şi
plecase pe Costa Brava, unde îşi cumpărase o vilă cu piscină, o limuzină, şi unde avea femeie de serviciu,
grădinar şi şofer.
Cât despre profesor, el nu bănui niciodată că în urma primirii şi parcurgerii manuscrisului, o tumoare la
stomac nedepistată se resorbise de la sine.

AUTOBUZUL

Aşteptau autobuzul de trei ore. De obicei venea, dar acum era Crăciun, şi şoferul era şi el om. Avea cu
siguranţă o familie, şi cumpărături de făcut. Îl înţelegeau, dar numai cu condiţia să vină, într-un sfârşit. În
staţie lumea era multă, şi ploua. Erau toate categoriile sociale şi de vârstă. Aşteptau autobuzul. Nu aveau nici
o certitudine că avea să vină, dar faptul că toţi stăteau şi nu plecau îi îmbărbăta. Vânzătorul de la Gogoşărie
făcuse vânzări record. Toată lumea din staţie mânca câte o gogoaşă, ca să treacă timpul. Şi cum timpul nu
trecea, mai mâncau câte o gogoaşă. La un moment dat, gogoşarul a închis, mânios, căci un străin cu locul şi
cu obiceiurile locului a refuzat să îi dea bacşiş. Lumea mânioasă a alungat străinul. Din cauza lui, nu mai
puteau mânca gogoşi, ca să treacă timpul. Timpul nu mai trecea. Treceau în schimb alte autobuze, care
mergeau în altă parte. Lumea le recunoştea de departe, şi nu se îmbulzea: acestea erau verzi, şi cu nişte kiwi
pe ele. Erau ajutoare de la guvernul neo-zeelandez. Autobuzul pe care îl aştepta lumea trebuia să fie roşu. Era
ajutor de la guvernul uruguayan.

Un om căzut într-un canal, nu foarte departe de staţie, striga şi el după ajutor. Dar nimeni nu-l ajuta. Oamenii
erau buni, în parte, dar la câte canale descoperite sunt, şi la câţi oameni cad în ele, dacă i-am salva pe toţi, am
pierde toate autobuzele, ne-ar flămânzi toţi copiii, ar divorţa de noi toate nevestele, şi ne-ar da afară din toate
serviciile. Ajută-te singur, îi strigau ei, dar omul le răspundea că nu poate: avea un picior rupt. Vinde-ţi
piciorul, dacă tot s-a rupt, îi spuse cineva. Ai putea lua pe el o grămadă de bani, cu care ai putea să chemi
salvarea, să te scoată de-acolo. Nu pot, ţipa omul. Îmi câştig traiul cu picioarele. Atunci de ce ţi-ai băgat
picioarele, în canal? îl întrebă un subinginer. Eşti fotbalist, nene? îl întrebă şi un puşti, cu ochi albaştri şi
visători şi plini de speranţă, şi cu un pokemon în mână, ţinând de mâna cealaltă un domn cu o puşcă. Îmi dai
şi mie un autograf? Nu pot, spuse omul, sunt prea adânc înfipt în canal. Şi pe deasupra, nu sunt fotbalist. Sunt
muncitor necalificat, dar cinstit. Cum spuneam, muncesc cu picioarele. La o întreprindere de fabricare a
vinului. Stau într-un teasc, şi strivesc cu picioarele. Fără picioare, sunt mort. Curaj, zise unul. Există şi
poştaşi fără un picior. Am citit eu într-un ziar. Cu voinţă se poate reuşi. Era ziarul Anormal de săptămâna
trecută, zise altul. Ce voinţă, domnule!
Omul muncitor necalificat din canal scoase un geamăt, şi încetă să mai ceară ajutor. Dumnezeu să-l ajute,
spuse o bătrână evlavioasă, făcându-şi semnul crucii. Şi pe noi să ne ajute, să vină un autobuz, zise un
seminarist, care-şi ascundea cum putea compasiunea pentru omul din canal. Şi Duhului tău... răspunse în cor
lumea.

Autobuzul nu mai venea, dar oamenii nu pierdeau nădejdea. Fiecare privea cu speranţă restul de lume,
spunându-şi că dacă toată omenirea asta stătea, e pentru că ştia că vine autobuzul.
De unde aţi luat gogoaşa? întrebă o doamnă pe un copil.
Nu am luat-o, mi-a dat-o mama, răspunse. Vin cu ea de acasă.
Vând gogoşi la suprapreţ cu 100.000, interveni un ţigan.
În cele din urmă, autobuzul veni. Era plin, dar prin el se mai puteau vedea de partea cealaltă prin geamuri
bucăţi de cer întunecat şi murdar, deci mai era loc. Hai, copii! strigă victorioasă o bătrână, împingând cu
mâinile, sacoşele, fundul şi sânii pe cei din faţa ei, ca să se apropie. Unul căzu, se lovi cu capul de trotuar şi
muri pe loc. Câinii se repeziră la hoit şi începură să înfulece din el bucăţi de carne.

Câţiva mai slabi de inimă, văzând cât de plin e autobuzul, se înfricoşaseră şi plecaseră pe jos. Unii din ei
muriră singuri şi în noapte, câteva ore mai târziu. Alţii luară taxiul. Alţii intrară în câte o crâşmă, şi băură pe
nerăsuflate, pe săturate.
Dar majoritatea lumii încercă să se caţere în autovehicul. Nu mai e loc, se auzi o voce de duduie dinăuntru.
Ba mai e loc, răspunse răstit un ţăran, arţăgos şi revoltat. Oameni buni, să nu fim egoişti, adăugă o voce fină
de epigramist, îndreptându-se spre uşa din spate. Eu vreau să cobor, scânci un tânăr adolescent, de la
jumătatea autobuzului. Acum e prea târziu, răspunseră mai multe voci severe. Ce-ai căutat să te bagi acolo la
mijloc, ca un bou? Aici se ştie că e o staţie unde toată lumea urcă, nu coboară.

Dacă se dă jos, se face un loc, observă cu spirit logic un profesor de matematică, ce lucra acum ca vânzător
într-o consignaţie. Aşa e! Aşa e! strigă lumea bucuroasă. Pe mine n-o să mă deranjeze, bodogăni un moş cu
cojoc. Ca să îi fac loc să coboare, trebuie să mă dau jos. Ce,'s prost? De-abia am reuşit să mă urc, acum două
staţii.
Domne, întârzii la căsătoria civilă. Căsătoria mea! strigă adolescentul, rugător. Dă-i drumu, domne, la băiat,
să treacă, ţipă o mamă. Lasă-l să se căsătorească. Să facă într-o zi copil, copii, că nu mai poate să trăiască
lumea de voi, boşorogilor.
Aşa ţipase femeia, mânioasă, şi câteva voci i se alăturaseră.
Vezi cum vorbeşti, zise bătrânul. În tinereţe am fost profesor de logică, înainte să fiu pensionar. Şi apoi,
minte. Am să vă demonstrez. Căsătorii civile nu se fac la ora 17:00, sâmbătă seara. Uno, e primăria închisă,
conform articolului 17 din regulamentul interior al administraţiilor cu publicul. Şi secundo, înainte de
Crăciun, primarul e şi el acasă, ca tot omul, să taie porcu'.
Crezându-se înşelată, lumea începu să huiduie. Staţi aşa, strigă tânărul. Nu mint! Am dat şpagă la primar, mă
căsătoreşte! Cât i-oi fi dat tu, mă? zise un mitocan, cu dispreţ. Să îl faci să vină la primărie, de Crăciun... O fi
el cumsecade, da' înainte de sărbători... e şi el om, săracu. Tocmai, se apără tânărul. I-am dat 10.000 de
pachete de ţigări.
Un murmur de admiraţie străbătu mulţimea. Şi dacă eşti aşa barosan, ce cauţi în autobuz, neică, unde ţi-e
merţanu? strigă ţiganul cu gogoşile. Însă răspunsul nu mai veni. Se auzise un foc de armă. Bătrânul care nu îl
lăsase pe adolescent să coboare fusese împuşcat în cap. Creierii împroşcaseră permanentul unei doamne, care
dădu un icnet de scârbă: Dezgustător! Tocmai vin de la coafor. Omul cu costum şi cravată care trăsese focul
de armă zise cu voce autoritară: Băiatul e cu mine. A făcut pana prostului cu mercedesul, d'aia a luat
autobuzul. Oamenii omului cu pistol extraseră cadavrul omului din autobuz, cu greutate. Îşi făcură cu greu
loc prin mulţime. Circulaţi, circulaţi! Nu incomodaţi accesul, zise un poliţist de la circulaţie, care făcea parte
din cei care voiau să suie în autobuz. Corpul în cojoc al bătrânului mort fu aruncat la nişte hiene care, apărute
de după un dâmb de gunoaie de pe lângă un mini-supermarket, chicoteau de bucurie. Să trăieşti, năşicule!
strigă adolescentul bucuros, coborând din autobuz şifonat, în costum de ginere.
S-au făcut două locuri, observă cu maliţie profesorul de matematică, acum vânzător într-o consignaţie.
Lumea se îndesa şi spaţiul liber din autobuz se micşora.

Lasă-mă să stau jos, dă-mi locul! strigă o femeie bătrână gravidă, către una tânără şi gravidă, care ocupa locul
rezervat. Cum aceasta însă nu se putea mişca, se aşezară una în braţele alteia.
Autobuzul din construcţie nu pleacă cu uşile deschise, zise şoferul cu ton informativ, mâncând praz. Era mai
bine înainte, se plânse o babă. Autobuzele din construcţie plecau cu uşile deschise! Intra mai multă lume, şi-
năuntru, şi-nafară. Era tot rău, dar avea grijă de popor.
Un om din autobuz, împins din toate părţile pieri strivit, însă nu era grav, căci autobuzul nu făcea decât o
jumătate de oră până la capăt, şi nu avea timp să prindă să miroasă. Un pudel începu să adulmece bucuros
urechea domnului mort. Oricum, comentă un microbist, e mai bine pentru el. I se terminase ajutorul de
şomaj. Un contabil de la o firmă privată cu un calculator portabil de la ajutoare părăsi coada la una din scările
autobuzului, şi începu să se joace cu calculatorul, pe scările unui bloc. Ţi-oi trage o conexiune internet pirată
de la gogoşărie, dacă m-oi lăsa să-mi citesc şi eu meilu, îi zise un tânăr cu coşuri şi ochelari.
Fă-mi loc! se auzi un ţipăt, la uşa din faţă. Unde să-ţi fac? zise şoferul. Ăsta e locul meu. Am şi eu carnet de
conducere! sosi răspunsul. "Da, dar categoria B." Cu voinţă, se pot face multe, zise o babă (alta decât cele de
mai înainte). Cel care se răstise la şofer spuse: Haide, aştepţi o invitaţie? Dă-mi locul mai repede. Sunt
Avocat.
Mă piş pe tine, zise şoferul, mânios, cu ochii injectaţi de băutură. Ai insultat un Avocat, zise poliţistul de la
circulaţie. Totul se plăteşte, când e vorba de domnii avocaţi spre exemplu. Pentru una ca asta o să iei 8 ani de
pârnaie. Înfricoşat, şoferul se trezi din buimăceala alcoolică, aruncă prazul, deschise fereastra, sări pe ea şi
dispăru în noapte. Avocatul luă locul şoferului.
Era mai bine înainte, zise o bătrânică protejată de o copaie, pe care se aşezaseră nişte studenţi şi jucau cărţi
cum puteau.
Era mai bine înainte de înainte, zise o doamnă, care ţinea în braţe un vlăjgan. Păi se poate, înainte de înainte
un avocat nu ar fi fost silit, în pofida respectului impus de diploma lui, să se suie la volan!
Era mai bine înainte de înainte de înainte, zise o doamnă foarte bătrână, cu o pălărie cu pene de fazan, pe care
le ciufulea lumea înghesuită care luase loc în braţele ei, şi peste care se prăvăleau ceilalţi. Des gueux partout,
fi! En `907, j'étais de l'autre côté, du bon côté, moi, monsieur! Et pan! dans le tas*.

E mai bine acum, zise subinginerul, jovial. Uite, suntem aşa de înghesuiţi, că ţiganul nu ne poate fura din
buzunare. N-are loc, ha ha ha!
Ţiganul era conştient de adevărul spuselor subinginerului, şi de aceea se apucase să cerşească, întinzând
mâna, şi arătând la toată lumea care putea să vadă o bubă urâtă pe care o avea. O persoană mai miloasă îi
dădu ţiganului o bancnotă, căci chiar dacă era ţigan, buba sa era, într-adevăr, urâtă.
Da, e mai bine acum, în înghesuială, exhibiţioniştii nu mai au loc să arate nimic, şi obsedaţii nu mai pot să te
pipăie, nu se pot mişca, zise o doamnă doctoriţă stomatolog.
Da, însă pe mine înghesuiala m-a surprins în timp ce un nenorocit îmi băgase mâna sub fustă. Degeaba i-am
dat palme, acum n-o mai poate scoate, zise o tânără. Trebuie să recunoaşteţi că e jenant. Ce-ai cu mine,
domnişoară? se plânse nenorocitul. De ce nu-ţi plac? Sunt destul de arătos, şi nici tu nu mai eşti aşa tinerică...
Tinerele din ziua de astăzi sunt mofturoase, şi nici nu mai are grijă de bărbaţi, zise o bătrânică, alta decât
toate cele de mai sus. Şi pe deasupra, nu sunt chiar de lepădat, întări nenorocitul. Am o soră în Suedia. S-ar
putea să-mi facă invitaţie. Dă-mi şi mie telefonul, după Crăciun putem să ne vedem, te scot în discotecă.
Domnişoara ezită: îţi dau numărul de mobil, că dacă suni pe fix s-ar putea să răspundă taică-miu. Şi e
bănuitor.

CEASUL

Într-o zi, Nicoletei i s-a stricat ceasul.

Şi atunci s-a hotărât să se ducă în Elveţia să îşi ia un alt ceas.
De la bunica ei aflase Nicoleta că Elveţia e ţara ceasurilor. Bunica ei o învăţase şi alte lucruri interesante -
cum că, de pildă, chinezii au inventat OZN-urile, regina Hatshepsout a sponsorizat o expediţie în misterioasa
ţară Pount, sau că girafa e singurul animal lipsit de coarde vocale.
Tot bunica o învăţase pe Nicoleta să prepare singură salata de boeuf.
Ca să nu ne luăm cu vorba, vom spune că Nicoleta şi-a luat rămas bun de la ai ei, de la părinţi, de la cei cinci
fraţi, şi de la sora ei geamănă, care era transexual.

Înainte să plece, Nicoleta s-a pipăit cu băgare de seamă, să fie sigură că e ea, căci cele două gemene semănau
atât de mult, încât deseori se confundau între ele. Însă Nicoleta se simţea de data aceasta sigură pe
feminitatea ei.
Îşi luă bocceluţa în spate şi purcese la drum. La drum, o atacară hoţii de drumul mare, care încercară să o
dezonoreze, forţând-o să intre cu ei într-un Mac Donald's. Nicoleta a protestat, a dat din mâini şi din picioare,
şi s-a apărat cu un par lung şi greu, pe care îl smulsese dintr-o grădină din apropiere, unde păşteau două vaci.
Până la urmă, au salvat-o doi ex-prinţi, care îi puseseră pe hoţi pe goană. Ex-prinţii se înclinaseră
ceremonios, şi se oferiseră să o ducă pe Nicoleta până în primul oraş, unde eventual ar fi putut să o invite la
delfinariu. Însă ex-prinţii, de când nu mai erau prinţi, nu se mai spălau, şi din această cauză, puţeau
îngrozitor. Nicoleta îi refuză cu o grimasă, şi cum prinţii continuau să insiste ca ea să îi însoţească, sau măcar
să stea de vorbă cu ei la un pahar de alcool dublu rafinat, le strigă înfuriată: "Mai bine m-aţi fi lăsat pe mâna
hoţilor de drumul mare! Ei măcar ştiau să folosească un deodorant şi un after shave de import, şi nu purtau
peruci second head!". Ex-prinţii plânseră ce plânseră, şi până la urmă se prefăcură în drobi de sare. Oamenii
luară drobii de sare, dar statul îi confiscă şi îi îngropă în pământ, pentru că puţeau prea tare. Pe câmpul în
care fuseseră îngropaţi drobii ex-prinţilor împuţiţi, nu a mai crescut nimic vreme de douăzeci de ani, s-a ales
praful, un mini-deşert, şi investitorii au venit acolo cu cămile, să atragă turiştii.

Dar să nu ne luăm cu vorba.

Nicoleta a mers ce a mers, până la graniţă, şi acolo a trecut graniţa, ascunsă într-un container, căci nu avea
paşaport.
O trecu graniţa clandestin un şofer de camion turc. Nicoleta ştia că astfel de oameni iau cu ei fetele tinere aşa
ca ea ca să le necinstească, şi se pregătise sufleteşte. Dar şoferul nu i-a făcut nimic rău: el numai i-a cerut să
îl bată cu biciul, şi să îi spună vorbe aspre.
După ce au trecut frontiera, Nicoleta a ieşit din container, şi l-a bătut pe şoferul turc de camion cu biciul, până
la asfinţitul soarelui. În timp ce îl bătea, îl făcea cu ou şi cu oţet. Nicoleta îşi zise că fusese norocoasă, căci
primul ei prieten fusese derbedeu, şi asta o ajutase să îşi îmbogăţească argoul. Pe deasupra, se mai uitase şi pe
la MTV.
Înainte să se despartă, fata şi turcul şi-au mulţumit reciproc, şi au schimbat adrese, ca să corespondeze.
Apoi Nicoleta a urmat indicatoarele rutiere care îi indicau drumul spre Elveţia.

Drumul ei a fost plin de peripeţii, şi a durat trei ani. În treacăt fie spus, Nicoletei i s-a întâmplat ca într-o ţară
să dea peste un prinţ al petrolului, şi să se căsătorească cu el. A fost o nuntă ca în poveşti (O mie şi una de
nopţi?) la care s-a mâncat mult. Nicoleta i-a făcut prinţului petrolului doi copii frumoşi (ce-i drept, băiatul era
miop) şi a plecat mai departe, căci nu se dădea în vânt după copii, şi în definitiv era prea tânără ca să
întemeieze o familie (nici nu-şi terminase studiile).
Altă dată, Nicoleta a îmbunătăţit imaginea ţării ei, Loparia. Cu dezamăgire, constatase că în Federaţia
Liberalistă Independentă a Runistanului (FLIR, cum i se mai spune) oamenii, deşi erau gospodari (locul trei
la şeptel mondial, şi numeroase mărci de detergent) nu ştiau nimic despre Loparia, şi nici despre poporul
lopar. Aceştia confundau Adalupta, capitala Lopariei, cu Adalputa, capitala statului vecin, cu toate că cele
două nume aveau o pronunţie radical diferită, şi că Adalputa era aşezată pe malul mării, în timp ce lopariinu
aveau ieşire la mare, şi nu puteau suferi peştele. Cetăţenii din Flir doar ştiau că în Loparia drumurile erau
foarte proaste (ceea ce era adevărat, în drumuri erau deseori cratere şi vulcani, câteodată activi) şi că loparii
ar practica pe ascuns relaţii cu vârcolacii (ceea ce era total fals, loparii aveau rapoarte numai cu sucubii).
Nicoleta le destăinui Flir-ilor (nu mai enunţ numeroasele popoare din componenţa Runistanului) care era
adevărul despre Loparia: poporul lopar era un popor demn, care făcea o excelentă salată de boeuf, şi care
dădea lumii cel mai mare număr de campioni la olimpiadele de matematică internaţionale pe cap de locuitor.
Ea însăşi, de mititică, împreună cu sora ei, când aceasta nu îşi petrecea timpul deghizându-se în bărbat, se
juca rezolvând în grădină probleme cu laplaceeni şi cu derivate parţiale. Era să fie trei ani de-a rândul
campioană naţională, însă un coleg şi rival fusese preferat în defavoarea ei, căci tatăl său era măcelar.

Câtă vreme a locuit în ţinuturile Runistanului, Nicoleta a îmbunătăţit imaginea Lopariei, deschizând un
restaurant cu specialităţi lopare şi greceşti. A avut un asemenea succes la public, încât după câteva luni, cele
trei Mac Donald's-uri din oraş au fost nevoite să închidă. Nicoleta a organizat şi mai multe concursuri şi
olimpiade de matematică, şi a dat meditaţii la matematică şi ştiinţele naturii la mai mulţi copii şi adulţi.
Până la urmă, guvernul federal al Runistanului i-a cerut Nicoletei să plece, declarând-o persoană non-grata.
Capetele de acuzare fuseseră:
1) nu avea paşaport
2) se făcea vinovată de fraudă fiscală şi fals în acte publice, în ceea ce priveşte restaurantul, pe care în mod
normal nimeni nu i-ar fi permis să îl deschidă (cine a mai văzut restaurante lopare în străinătate?
dumneavoastră aţi văzut?)
3) lăudăroşenia cu care Nicoleta arăta la toţi cât de bună e la matematică provocase o puternică depresie
psihologică în rândul populaţiei, oamenii descoperind că în realitate nu ştiu mai nimic, comparativ cu loparii.
4) guvernul american ameninţa să rupă relaţiile diplomatice cu Runistanul şi chiar să bombardeze capitala
federală a acestuia, după ce un al cincilea Mac Donald's, de data aceasta din provincie, dăduse faliment.

Până la urmă Nicoleta a plecat de bună voie, în taină, căci scopul călătoriei ei era să ajungă în Elveţia şi să îşi
cumpere un nou ceas, şi nu să facă politică (părinţii ei nu o lăsau).

Ajunsă în Elveţia, Nicoleta, sculându-se dimineaţă şi dându-se jos din container, văzu un peisaj mirific:
munţi de ciocolată, cu culmi glazurate de lapte cu nucă de cocos, vaci care mugeau domol în sunet de tălăngi
şi de clopoţei, şi, în zare, un câmp de ceasuri, care creşteau în vârful spicelor. Era vremea culesului, şi ţărani
bonomi treceau cu un magnet în mijlocul holdelor, unde multe deşteptătoare, date în pârg, sunau cristalin.
Nicoleta, tremurând de fericire, se năpusti către holdă, gândindu-se deja că o să îi fie cam greu să se
hotărască ce ceas să îşi aleagă.
Dar un poliţist îi puse mâna pe umăr: "actele la control, domnişoară".

Nicoleta fu dusă la circă. Acolo fu interogată vreme de 48 de ore. Anchetatorii se schimbau, mâncau în faţa
ei, şi se uitau la ceasurile lor din când în când. Nicoleta spusese tot, însă problema era că Loparia nu
întreţinea nici un fel de relaţii cu Elveţia, ţară care nici măcar nu era în Uniunea Europeană. Poliţiştii nu au
crezut-o. Atunci ea ceru o anchetă şi un proces demne şi echitabile, şi după consultări, poliţiştii se hotărâră să
i le acorde.
Ancheta demonstră falsitatea celor declarate de Nicoleta: în manualele şcolare elveţiene, cuvântul Loparia nu
apărea nici măcar o dată. În dicţionarul academiei, se vorbea la un moment dat de "spaţiile lopariene" drept
un concept matematic, însă etimologia putea fi diferită, sau putea fi pur şi simplu o greşeală de tipar.
Un sondaj realizat în rândul populaţiei, în cadrul celebrelor Landsgemeine, confirmă temerile anchetatorilor:
doar 5% din populaţia cantoanelor pretinde că ar fi auzit vorbindu-se despre o ţară care se numeşte Loparia.
Pe deasupra, o parte dintre aceştia erau străini.
Iată deci cum, cu argumente de nezdruncinat, autorităţile elveţiene au demonstrat Nicoletei că minţea.
A urmat procesul.

La proces, avocatul elveţian al apărării, numit din oficiu, şi care apărase şi cazuri de delicte mai serioase -
reuşind de pildă să îl salveze pe un traficant de software Microsoft de la pedeapsa cu moartea - îşi asigură
clienta, luându-i palmele într-ale sale şi privind-o în ochi, că nu avea de ce să se teamă, căci, deşi nu credea o
iotă din declaraţiile ei, avea să o scoată de acolo.
Declaraţia Nicoletei fu sumară, absurdă şi lipsită de echivoc: "Mă numesc Nicoleta... sunt cetăţean lopar, şi
vin din Loparia, căci mi s-a stricat ceasul, şi vreau să îmi cumpăr alt ceas. Bunica mi-a spus că Elveţia e ţara
ceasurilor". Această declaraţie a fost discutată mai apoi în repetate rânduri în presă, şi a apărut apoi şi o carte
care s-a vândut în multe exemplare: "Vorbele Nicoletei - sunt cetăţean lopar".
Dar hai să vedem cum s-a terminat procesul. Avocatul apărării a evocat demenţa acută a clientei lui, şi faptul
că aceasta avea un complex freudian, complicat de relaţia duplicitară cu sora ei geamănă, care era transexual.
În plus, practicarea matematicii la vârste fragede este ştiut, excelenţă, că dăunează echilibrului psihic al
copilului. ... Prin urmare, cer ca inculpata să fie graţiată, şi să fie internată într-un spital renumit, dacă acceptă
ca după moartea sa, corpul său să revină ştiinţei.
După îndelungate dezbateri, tribunalul a dat sentinţa: Nicoleta îşi asuma o falsă identitate, în pofida răbdării
şi solicitudinii anchetatorilor şi curţii. Însă cum nu este periculoasă pentru societate, avea să i se formateze o
parte din creier - aceea unde se află datele despre aşa zisa ei loparitate. O echipă de specialişti elveţieni avea
să conducă operaţia, procedând cu multă băgare de seamă, căci zona cu cunoştinţele matematice trebuie să
rămână intactă - ele pot fi de folos mai târziu naţiunii elveţiene. Datele cu caracter culinar vor fi şi ele şterse,
căci deschiderea unor restaurante cu specific fictiv şi care să determine falimentul fast food-urilor poate
deteriora relaţiile cu americanii, cu toată neutralitatea armată a Elveţiei, şi patrimoniul său bancar.
Operaţia a reuşit, şi Nicoleta nu şi-a mai amintit niciodată că era lopară, şi că venise în Elveţia ca să îşi ia un
ceas nou, pentru că al ei se stricase. După operaţie, i se dăduse o nouă identitate - se numea Hilde, şi era
profesoară de matematică la Berna. Soţul ei, Kopffeld, se declara mulţumit de ea, căci pregătise o elită de
matematicieni elveţieni, şi asta, în pofida faptului că, datorită formatării tabula rasa a zonei din creier care
conţinea reţete şi reflexe culinare, Nicoleta-Hilde nu era în stare să facă nici măcar un sandwich, darămite o
cafea, bere sau gügeli.

Povestea noastră nu se termină aici. Sora Nicoletei, transexualul, reuşise să devină un bărbat adevărat. În
pofida începuturilor ei sexuale ambigue care nu erau pe placul loparilor, reuşi să se facă respectată prin
seriozitatea ei şi prin abilitatea de politician. Căci sora Nicoletei intrase în politică. Peste ani, deveni
preşedintele Lopariei. De multă vreme, ştia despre soarta surorii ei, care acum era irecuperabilă: nu mai
vorbea decât schwitzertütsch, bea bere, şi nici după cursuri intensive nu ar mai fi fost în stare să facă o salată
de boeuf de doamne-ajută. În plus, nu şi-ar mai fi recunoscut nici familia. Sora Nicoletei hotărî să îşi răzbune
sora. La începutul primului ei mandat prezidenţial, ea reuşi, în schimbul unor concesiuni petroliere, să
convingă pe majoritatea statelor industrializate să cumpere mai degrabă ceasuri din Taiwan, decât din Elveţia.
Astfel, industria elveţiană de ceasuri dădu faliment. Ceasurile rugineau pe câmp, neculese, căci nu le mai
cumpăra nimeni. Unde erau vremurile bune, când producţia era excedentară, şi zeci de tone de ceasuri erau
aruncate anual în lacul Leman, ca să se menţină preţul pieţei, în loc ca acest excedent să fie donat ţărilor din
lumea a treia?

Nicoleta se trezi. Visase. Tocmai trecuse frontiera. Şoferul turc o aştepta zâmbitor, în genunchi. Apucă
cravaşa.

CULORI

Într-o zi, Merinos avu revelaţia culorilor.

Însă revelaţia asta nu căzu pe nepusă masă: ea îi veni la trei luni şi două zile de când o părăsise prietenul.
Merinos fusese profund marcată de neplăcutul eveniment, mai ales că fusese de trei ori împreună cu Sireptak
(fostul prieten). Prima oară se despărţiseră din raţiuni fotbalistice, a doua oară datorită incompatibilităţii
sexuale, dar de data asta era cu adevărat serios: Merinos ştia că Sireptak nu avea să se mai întoarcă. O lăsase
pentru o colegă de facultate, cu doi ani mai mare, şi care se pregătea să intre la şcoala de manechine. Merinos
nu înţelegea pentru ce o părăsise prietenul: ea era o partidă bună (urma să devină cercetător în industria
chimică, şi dacă Sireptak ar fi rămas casnic, aşa cum plănuia, i-ar fi putut moşteni titlul, şi dreptul de a avea o
reducere de 5 până la 15 la sută la biletele la operă). Pe deasupra, sarea, piperul şi alte condimente erau
gratuite în cantitate nelimitată pentru cercetătorii chimişti şi familiile acestora. Căsătorindu-se, ar fi putut
întemeia un cămin, face câţiva copii (nu prea mulţi, totuşi) şi pleca o dată pe an la mare, să se bronzeze. Cu
această ocazie, copiii şi-ar fi făcut poze pe plajă cu maimuţa, şi ar fi mâncat vată de zahăr şi pufuleţi.
Amintiri plăcute, pentru toată familia. Însă n-a fost să fie.
În afară de o partidă familiară bună, Merinos mai era şi o femeie destul de agreabilă - nu mânca mult, nu
vorbea tare, nu citea la toaletă, nu îşi tăia unghiile în tramvai. La facultate, aducea din când în când prăjituri
făcute de mama ei. Toţi le mâncau cu plăcere, şi profesorii îşi aminteau de vremurile bune. Avea o pilozitate
corporală peste medie, însă - ce să-i faci! nimeni nu e perfect. Şi pe deasupra, unor bărbaţi chiar le place.
Asta în vreme ce fata pentru care o părăsise avea note proaste. Prefera să se pudreze toată dimineaţa, şi cu
banii de bursă se ducea la coafor. Nici măcar nu ştia ce e aia o cianamidă. E drept că era înaltă, zveltă şi cu
părul lung, însă avea gura strâmbă, şi dacă te uitai cu atenţie la ea, vedeai că e puţin saşie. Merinos nu avea
nici gura strâmbă, şi avea ochii drepţi, aşa că faptul că fusese abandonată pentru o femeie demnă de dispreţ
sau cel puţin de indiferenţă o deprimase profund. Ce gusturi perverse mai au şi bărbaţii! Cine să îi mai
înţeleagă?
Merinos se afundase într-o lungă depresie, în timp ce studia alcaloizii. Se gândise chiar să producă nişte
droguri de sinteză şi să le vândă la Facultatea de Studii Economice, ca să mai alunge monotonia, însă nu avea
stofă de dealer - avea să afle în curând că e o meserie care nu se învaţă aşa uşor, şi care necesită o seamă de
aptitudini.
Seara, singură în faţa televizorului, se uita la câte un serial şi plângea, sorbind din supa de perişoare cu mici
înghiţituri.

Însă într-o bună zi (la trei luni şi trei zile după ce se despărţise de Sireptak, după cum spuneam) Merinos avu
revelaţia culorilor.
Se gândise la viaţă: oamenii adunau averi, sau încercau să supravieţuiască de pe o zi pe alta. În afară de asta,
încercau, ca şi ea, să obţină recunoaştere profesională, sau măcar să nu fie discreditaţi profesional, să aibă o
slujbă interesantă, sau cel puţin suportabilă, să întemeieze o familie şi să aibă copii, sau măcar să fie
înconjuraţi de persoane care să nu le facă viaţa amară. În afară de asta, unii dezvoltau o pasiune, sau trăiau o
obsesie; foloseau droguri (alcool, cafea, televizor, mâncare) şi cam la asta se rezumau preocupările
populaţiei.

Merinos îşi dădu seama că ei îi lipseau, în viaţă, pasiunile extraprofesionale, cu excepţia relaţiilor personale
care ar fi putut să o conducă spre viaţa de familie. Avea prieteni, însă îi era greu să spună dacă erau prieteni
buni - dacă ar fi fost cu ea la greu, aşa cum nici ea nu putea fi sigură că le-ar fi sărit întotdeauna în ajutor.
Mânca, se ducea la cinematograf, se spăla pe dinţi, juca la loto, îi plăceau bărbaţii inteligenţi, cu simţul
umorului şi laţi în umeri, şi, dacă era posibil, care miroseau a after shave, lăsând în urma trecerii lor o briză
aspră şi virilă de Gillette sau Savanne. Merinos fusese odată şi pe hipodrom, şi pariase pe un cal. Îi plăcea să
citească romane, dar nici în această privinţă nu abuza. Asculta cu docilitate muzica pe care i-o transmiteau
posturile de radio, unde câteva grupuri îi plăceau, iar restul nu. Jucase handbal în liceu, dar acum se lăsase de
sport, şi câştigase în greutate. Îi plăcea lenjeria intimă transparentă şi cu danteluri, însă nu încerca să se
afişeze într-o ţinută provocatoare.

Pe scurt - problema lui Merinos era că, în afara profesiei pentru care se pregătea cu destul de mult interes,
(însă fără debordări de entuziasm) nu mai avea nici o altă ocupaţie care să îi solicite energiile şi pasiunea.
Merinos se puse pe sine sub mai multe semne de întrebare. Că poate era frigidă emoţional, că poate era o
persoană prea ştearsă (de mediocritate nu putea fi vorba - o dovedeau notele la facultate). Că avea o vizibilă
tendinţă spre îngrăşare, şi risca să devină la patruzeci de ani ca mama ei. Că nu făcuse destule ca să-l păstreze
pe Sireptak, contrazicându-l prea des în chestiuni fotbalistice (la urma urmei, ce-i păsa ei de fotbal?) sau că
nu a făcut destule eforturi ca să-şi armonizeze viaţa sexuală, lăsând din când în când de la ea, sau încercând
să împace contrariile - anume, tendinţele şi nevoile unor persoane de sex diferit. Apoi îşi zise că situaţia nu
stătea deloc aşa - mulţi oameni erau cu mult mai combativi ca ea, multe femei în ziua de astăzi manifestă
exigenţe sporite faţă de partenerii lor, care, la urma urmelor, dacă sunt bărbaţi şi beneficiază de toate
avantajele acestei identităţi sexuale, ar trebui să şi facă ceva să le merite.

Se gândise că poate era prea emancipată sau chiar bărbătoasă pentru o tânără fată - era la curent cu ce se
întâmpla în marile competiţii sportive, cunoştea jucătorii din campionatul de fotbal italian, şi chiar juca la
pronosport. Nu se omora cu gătitul, alimentaţia ei de bază, atunci când nu era la părinţi, constituind-o
sandvişurile. Se considera în acest sens o self made woman, şi era hotărâtă să urmeze o carieră profesională
care să facă abstracţie de eventualele discriminări sexuale la care ar fi putut fi supusă. Dar dacă stătea bine să
se gândească, lucrurile nu stăteau chiar aşa: era curată şi gospodină, şi în perioada concubinajului cu
Sireptak, pe când locuiau la unchiul acestuia, ea îi spăla întotdeauna iubitului ei cămăşile şi lenjeria intimă, şi
îi călca pantalonii la dungă, ceea ce nu era normal. Păi ce, era dădaca lui?! Voia să aibă o viaţă de familie, dar
nu una de soaţă supusă, care să frece toată ziua podelele, aşteptând ora întoarcerii unui bărbat căruia să îi
servească cina, în timp ce acesta s-ar fi trântit în faţa televizorului, râgâind sau chiar mai rău. Nu, nu, nu!
Asemenea vremuri sunt de mult apuse, bărbaţii trebuie să înveţe să îşi respecte consoartele.

Se gândi la facultate: chimia îi plăcea, în special cea a compuşilor cian (-CN). Îi plăcea să vadă sau să
figureze tripla legătură carbon-azot. I se părea că atomii de carbon care se hotărăsc să se hibridizeze sp dau
dovadă de mult bun simţ, şi de bun gust. Îi plăceau şi compuşii radicalari - desena cu pasiune punctele din
jurul literei C, pe care încerca să le facă cât mai rotunde. Îi plăcea şi spectroscopia, se dădea în vânt după
rezonanţa magnetică nucleară. Şi altele.
Însă nu îi plăcea chimia fizică - prea multă matematică, la o adică.

Pe unii profesori îi simpatiza, pe alţii nu - problema e că Merinos considera că şcoala naţională de chimie,
deşi prestigioasă, era îngrozitor de conservatoare, şi cu greu accepta ideile noi. Trecuseră doar cincisprezece
ani de când aceasta dezavuase în mod oficial teoria flogisticului, iară revelaţia materialelor compozite se pare
că şi-o rezerva pentru secolul 22. În plus, dotarea facultăţii era deficitară - cei mai mulţi studenţi şi profesori
trebuiau să-şi confecţioneze singuri eprubetele, acasă, improvizând fabrici de sticlă artizanale, deşi această
activitate era aproape ilegală. Alţii se duceau la sticlari, şi le dădeau şpagă ca să le dea şi lor pe sub tejghea o
retortă sau o coloană de distilare, mai greu de fabricat de către neprofesionişti (Nicoletei până şi baloanele
Erlenmeyer îi ieşeau strâmbe, spre hazul colegilor).

Merinos îşi repetă că era o persoană normală, prea normală, până începu să se simtă agasată de propria ei
normalitate. Însă nu ar fi dorit să se facă remarcată printr-un gest exemplar sau care să şocheze - bunăoară,
aruncându-se de la înălţimea unui pod, înscriindu-se la un curs de japoneză, sau plecând cu ajutoare
umanitare în Serbia.
Ar fi vrut totuşi ca ceva să se schimbe în viaţa ei. Ce anume? Asta ar fi trebuit să descopere. Începu să se
gândească la ce anume îi produsese în viaţă o emoţie cu totul şi cu totul deosebită, alta decât gustul unei
plăcinte bune, senzaţia de la sfârşitul unui act sexual reuşit, bucuria unei note mari, sau o majorare a bursei.

Şi dintr-o dată, îşi aminti.

Vechiul magazin de culori, din cartierul Sulmona! Fusese acolo o singură dată, cu mama ei, pe când avea
cinci ani. Pe vremuri, comerţul cu culori fusese în vogă câţiva ani buni, însă ultimul război îi abătuse pe
oameni de la orice activitate lipsită de interes practic, şi urmaseră alte evenimente, alte griji şi necazuri. În
1938, anul apogeului preocupării pentru culori, existaseră trei magazine de culori în capitală, şi unul în
provincie. Pe la sfârşitul anilor 70, mai exista un singur astfel de magazin, şi acesta fusese uitat de toţi. Fără
să spună la nimeni, mama lui Merinos se dusese într-o bună zi să ia puţin violet. O făcuse pentru a-şi aminti
de tinereţe, când se ducea câteodată acolo cu părinţii ei, când tatăl se întorcea din delegaţie, şi era foarte
plăcut. Dorise să îi arate şi lui Merinos magazinul şi culorile, aşa că o luase cu ea.

Ajunsă în pragul magazinului, văzuse culorile în toată frumuseţea lor, şi sufletul îi fusese umplut de o
senzaţie de beatitudine celestă - deşi, la cei cinci ani ai ei, nu ar fi ştiut să o numească astfel.
În noaptea care urmase, şi în alte nopţi, vreme de două săptămâni, visase culorile, în vise fără gânduri şi fără
cuvinte, mobilate de o armonie spectrală în continuă mişcare.

Se simţea atât de bine, încât nu mai voia să se dea jos din pat, dimineaţa. Mama ei începuse să regrete că îi
arătase magazinul de culori. Fata ei trebuia să se oprească din visare şi visat, căci peste câteva luni, trebuia să
meargă la şcoală, în clasa I, să poarte fustiţă pepită şi cordeluţă cu pampoane, să înveţe citirea, scrierea,
aritmetica, muzica şi desenul, să facă sport, şi apoi să se facă mare, să muncească, să se căsătorească şi să
facă copii, care la rândul lor să facă nepoţi. Până la urmă, problema se rezolvase de la sine, spre uşurarea
mamei lui Merinos: şocul produs de vederea morţii unui biet căţel pe care îl călcase o maşină, precum şi
activităţile de la grădiniţă o făcuseră pe fată să piardă cu timpul amintirea culorilor, care se şterse, diluă şi
estompă încetul cu încetul, până se deveni amintirea unei amintiri. Şi această palidă amintire începuse să
strălucească din nou în mintea lui Merinos.
De vreme ce culorile îi provocaseră o senzaţie atât de puternică, nu îi rămânea decât să le caute, să şi le
însuşească, şi apoi să le exploreze!

Zis şi făcut. Merinos îşi amintea cam pe unde era magazinul de culori. Nu mai fusese demult în cartierul
acela. Îşi luă cu sine o sumă rezonabilă de bani, cheile de la casă şi tichetul de tramvai, şi se îndreptă spre
piaţa Macedonia (fostă Plopului). Regăsi cu bucurie căsuţele cu unu-două etaje ale acelui cartier, şi atmosfera
lui învechită. Se gândi că acea parte a oraşului trebuie să fi fost din totdeauna în paragină, şi să fi avut acel
aer de vechi de pe când se turnaseră fundaţiile primelor clădiri. În oraşul ei nu erau prea multe vestigii ale
trecutului, însă edificiile, la fel ca şi oamenii, îmbătrâneau parcă mai repede. Astfel, toate clădirile de la
început de secol arătau cel puţin ca de la 1800. Cu puţină abilitate şi fler în afaceri, cei care se ocupau de
industria turismului în ţară ar fi putut chiar să schimbe cu îndrăzneală anii de piatră aninaţi pe frontispiciul
clădirilor, şi să spună că acestea sunt de la 1700. Turiştii sunt atraşi de ziduri vechi, şi dacă dau peste
construcţii serios deteriorate, nu pun în discuţie senectutea lor. Ei iau de bune afirmaţiile ghidurilor turistice.
"Cine nu are un trecut, să şi-l inventeze" gândi Merinos, care îşi zise că ar fi putut face o interesantă carieră
de Bussiness Woman. Din păcate, nu avea stofă de om de afaceri - hainele ei o trădau, înainte de orice.
Apucăturile afaceriştilor sunt scrise în codul genetic, şi se manifestă de la o vârstă fragedă. Când, prunc fiind,
i-au tăiat moţul şi i-au adus tava cu obiecte, a pus în mod fatal mâna pe o carte şi pe un borcan de iaurt - şi
astfel, destinul i-a fost pecetluit.

Merinos exploră vreme de o jumătate de ceas străzile vechi, întortocheate şi în pantă, de unde se vedea
panorama oraşului, sub un halou liliachiu de poluare. Era un cartier comercial. Îşi aminti că înainte vreme,
magazinele se chemau prăvălii şi ateliere. Ele erau de mai multe soiuri: tinichigerie, ceasornicărie, pantofărie,
simigerie, giuvaergerie, tutungerie, covrigărie, florărie, sforărie (magazinul de sfori), marochinărie, pielărie,
sticlărie, patiserie, franzelărie, plăcintărie, cofetărie, berărie, lăptărie, îngheţăţărie. Acum, ele se numeau doar
supermarketuri sau buticuri. Alături de ele se mai găseau: cabinete de avocaţi, cabinete medicale, cabinete
notariale, cabinete de expertiză informatică, şi secândhenduri. Pentru majoritatea populaţiei, acestea din urmă
erau cele mai interesante - acolo se puteau închiria oase de fiert supă, sau se puteau contacta în scopuri
matrimoniale persoane divorţate.

Într-un târziu, într-un gang întunecat, pe ai cărui pereţi mai se desluşeau imprimate cu tuş sloganuri electorale
şi reclame la supă interbelice, Merinos găsi ceea ce căuta. Aceeaşi intrare de lemn verde scorojit, cu
numeroase cercevele înfipte în poartă, şi aceeaşi firmă cu înflorituri, pe care scria: Magazin de Culori.
În momentul în care trecu pragul, Merinos simţi că i se face pielea de găină. Clopoţelul aninat deasupra uşii
zdrăngăni, anunţându-i venirea. Se uită de jur împrejur: o cameră goală, cu pereţii de lemn cenuşiu mirosind
a păcură, iar în faţă se căsca o poartă fără uşă, dincolo de care nu se vedea nimic, ca şi cum acolo ar fi fost
bezna profundă a unei genuni. Parcă totuşi ceva s-a schimbat pe aici... îşi spuse ea.
- Bună ziua! E cineva?
De dincolo de poarta fără uşă, auzi trosnete şi scârţâituri. După câtva timp, se desprinse din ea statura
impozantă a unui bătrân. Avea părul alb, însă sprâncenele negre şi stufoase. Era lat în spate, purta ochelari cu
ramă groasă, şi pantalonul lăbărţat în faţă era ţinut de bretele negre. Cămaşa îi ieşea într-o rână din pantaloni,
şi în locul unde îi lipsea un nasture, părul abundent de pe piept ţâşnea afară cu luxurianţă.
- Bună ziua.
- Să trăieşti. Cu ce te pot ajuta, domnişoară?
- Aş vrea Culori, zise Merinos, stăpânită de emoţie.
- Aha, făcu bătrânul, dezamăgit. Domnişoară, dumneata faci o confuzie. Nu suntem magazin de vopseluri.
Du-te ceva mai încolo, la Micro-megamarket, acolo ar trebui să aibe...
- Nu vreau vopseluri, şi nu mă luaţi aşa, zise Merinos răspicat, văzând că bătrânul îi vorbeşte de parcă ar fi
fost fitecine. Ştiu exact pentru ceea ce am venit aici. Am venit să iau Culori. În plus, sunt studentă la chimie,
şi încă una bună. Ştiu ce vreau de la viaţă.
- Really? zise bătrânul, cu o uitătură pe care nu ştia dacă să o ia drept amicală sau ironică, şi fiind surprinsă să
audă un anglicism în gura unui personaj atât de bătrân şi respectabil. Ştii dumneata, domniţă, culorile nu sunt
o marfă ca oricare alta. Ele sunt noţiuni abstracte, nu ţi-au spus asta la şcoala dumitale de chimie? Culorile
corespund absorbţiei în...
- Bineînţeles. Însă nu astfel se pune problema. Eu nu am venit să caut material didactic, ştim bine că în ţara
noastră, material didactic nu mai există. Eu am venit să iau Culori, nici mai mult, nici mai puţin, aşa abstracte
cum sunt ele. E doar un Magazin de Culori, nu?
- Vai, da' ce plină de voinţă şi de cunoştinţe eşti mata, zise bătrânul, cu aceeaşi expresie pe care nu ştia dacă
să o interpreteze sau nu în favoarea ei.
- Am fost aici cu mama mea, când aveam cinci ani... mama venise să cumpere nişte violet. Mama fusese şi ea
adusă aici tot aşa de mama ei, înainte de război, pe vremea când în oraşul nostru mai erau încă alte două
magazine de culori, şi un al patrulea deschisese în provincie, la Davaorman.
- Ah... zise bătrânul, părând să cotrobăie prin amintiri. O fetiţă mică, cu o pălărie cu boruri largi, alături de
madama care o însoţea - blondă, bine legată, şi cu pantofi cu tocuri de cristal...
- Nu, surâse Merinos. Faceţi confuzie. Mama e şatenă...
- Nu mă înşel deloc, domnişoară. Vorbeam de bunica şi mama dumitale.

Merinos simţi că bătrânul putea ascunde multe, că de fapt se juca cu ea, şi că orice dialog cu el era periculos
de inegal. Se hotărî să se lase de mind games, şi să încerce să obţină ceea ce voia.
- Culorile...
- Da, culorile... Desigur. Pentru dumneata, fireşte, nici o problemă... Vino cu mine, te rog.
Merinos îl urmă, trecând pragul. Întunericul o înghiţi, şi instantaneu, se trezi într-o încăpere lungă şi
spaţioasă, luminată cu neoane. La dreapta şi la stânga erau nişte mese lungi şi albe. Într-un colţ, pe jos, stătea
un bărbat cu pielea neagră, învelit într-o mantie stacojie.
- Ţi-l prezint pe Kenewanne, spuse bătrânul. Kenevanne e stagiar. Îşi termină iniţierea, şi a venit aici să mă
ajute. În viaţa civilă, e războinic massai. Kenevanne, domnişoara a venit să cumpere culori.
Bărbatul cel sobru, care ţinea între mâini un fel de pipă lungă şi fină, o salută discret, printr-o mişcare a
pleoapelor.
- Ei, şi acum domnişoară, că am făcut prezentările, zise bătrânul, rămâne să ne spui ce culori vrei, şi în ce
cantitate. Merinos remarcă atunci că pe tot peretele din fundul sălii erau rafturi largi, şi pe rafturi, culorile.
Pupilele i se dilatară de emoţie, deşi nu înţelegea cum de nu le ochise din primul moment, căci săreau în ochi.
Era acolo culorile toate, sau cel puţin o parte din ele.
- Cu ce te servim? întrebă bătrânul.
- Nu... nu ştiu... voiam nişte albastru... şi nişte roz pal... şi...
- Ei, ajunge. Pentru moment, albastru şi roz pal. Fie. Pentru restul, dacă vei mai avea nevoie şi astea nu-ţi vor
ajunge, să vii şi altădată.

Merinos ar fi vrut să protesteze, spunând că locuieşte de partea cealaltă parte a oraşului, şi transportul cu
deşelatele tramvaie care treceau pe acolo nu era numai anevoios, ci şi scump (ea nu avea abonament de
tramvai, căci stătea chiar lângă facultate, ceea ce era un noroc). Dar probabil că bătrânul i-ar fi răspuns ceva
de genul "ce e mult nu e bun" - şi la urma urmei, ştia el ce ştia. Doar era singurul vânzător al ultimului
Magazin de Culori, şi Merinos nici nu îndrăznea să îşi închipuie de câţi ani exercita el această funcţie.
- Ei, şi cât vrei?
- Păi, ştiu eu... mă scuzaţi că întreb, dar... Costă scump?
- Hehe, culorile sunt noţiuni abstracte. În mod normal, nu poţi vinde o noţiune abstractă, însă pe vremurile
noastre, totul e posibil, şi în condiţiile economice actuale, şi mai abitir. Vei spune că e greu să dozezi o
noţiune abstractă, şi care nu are existenţă materială în sine. Însă o astfel de remarcă, de altfel logică, nu-şi are
rostul în acest magazin. Căci dacă ar fi să-i dăm crezare, noi şi magazinul nostru nu am exista şi nu ar fi
trebuit să existăm vreodată - ceea ce nu e cazul, vezi bine. Viaţa e cum e, şi dacă am tot sta să ne punem
întrebări asupra logicii ori absurdului celor ce ne ies în cale, de bună seamă, am înnebuni. Mai bine să luăm
realitatea aşa cum e, sau aşa cum o vedem - şi pentru că văd că eşti novice în cumpăratul culorilor, îţi sugerez
să iei un balot de albastru, şi două degete de roz. Sunt doze rezonabile, ştiu mai bine de ce trebuie să fie aşa şi
nu altfel.

- Cât vă datorez, întrebă fata, începând să se caute în geantă după portofel, în timp ce, la un semn al
Maestrului - Şef de Stagiu, Ucenicul - Stagiar se ridicase, sprijinindu-se în toiag, şi se îndrepta spre etalajele
unde pluteau culorile.
- Şi acum, zise bătrânul, câteva sfaturi de utilizare: albastrul se ţine pe podea, de regulă în salon. Dacă
mijlocul salonului e ocupat cu o masă sau alte piese de mobilier, nu ai decât să te descotoroseşti de ea. Mai
multe vei învăţa şi singură. Cât despre roz, îţi dau eu o sticluţă în care să îl transporţi. Oricum, să nu îţi pară
rău că ţi-am prescris o cantitate atât de mică din el. Rozul pal nu se priveşte decât pe furiş, din când în când -
în majoritatea timpului, se ţine ascuns.
- Cât vă datorez, întrebă Merinos, cu inima bătând să îi sară din piept, fiind în acel moment sigură că viaţa ei
urma să se schimbe.
- Pentru culori, nimic. Să-ţi fie de folos şi să creşti mare. În schimb, sacul de plastic pentru transportul
albastrului costă 10.000, iar rozul de obicei nu îl dau decât cu sticlă la schimb, dar treacă de la mine, de data
asta. Data viitoare însă să nu mai uiţi.
- Şi rozul unde să-l pun? întrebă Merinos.
- Vei învăţa să răspunzi singură la întrebarea aceasta, la timpul cuvenit.
- Şi... bine, vă mulţumesc că nu îmi cereţi nimic, sărut mâna, sunteţi drăguţ, dar, totuşi... chiar nimic să nu vă
plătesc?
- Plăteşte punga, şi după aia mai vorbim.... Dacă ţii morţiş, într-o zi am putea să îţi cerem să renunţi la ceva
anume din viaţa ta, zise bătrânul, întorcându-i spatele, şi apăsându-şi cu mâinile şalele, care pesemne îl
dureau.
Între timp, Kenewanne, stagiarul - războinic massai capturase culorile. Albastrul îl prinsese petrecând prin el
de mai multe ori câteva nuiele, până ce reuşise să desprindă o porţie, aşa, cam cât să încapă într-un balot. Îl
legă, îl puse într-un sac de plastic, şi îl aşeză în faţa lui Merinos. Cât priveşte rozul, procedura de prindere a
acestuia fu mai subtilă: Îl descântă, rostind în şoaptă câteva cuvinte pe care Merinos nu le înţelese, cu buzele
aproape de locul unde tremura culoarea, şi cu ochii închişi. O boare roz se desprinse şi se strecură între
buzele senzuale ale războinicului şi dinţii lui încleştaţi. Kenewanne duse apoi flaconul la gură, făcu gestul cu
care de regulă se scuipă cojile de seminţe, şi rozul pal se aşternu uşor pe fundul sticlei.
Înfiletă capacul, înmână flaconul ceremonios şi cu gesturi precaute lui Merinos, care îl băgă în geantă.

Întoarcerea spre casă i se păru fetei lungă, căci aşteptase înadins un tramvai ceva mai gol - nu ştia cum se
comportă culorile în înghesuială, şi ce efecte putea avea aceasta asupra lor. Se sui într-un "Se retrage la
depoul Podgoreni" căci acel depou nu era prea departe de casă. O luă pe jos, trecând prin faţa fostei fabrici de
medicamente ASPROFARM, unde (îşi aminti ea cu duioşie) în liceu, când făcea practica, fura calciu
efervescent, cu care îşi burduşea buzunarele - adusese acasă atâta, încât seara azvârlea câteva pastile în
acvariul cu peşti, pe post de vibrator.
Ajunsă acasă, scoase albastrul din balot, şi îl aşeză uşurel pe covor. Rozul îl lăsă deocamdată în geantă. Nu
avu nici o masă care să ocupe mijlocul salonului şi de care să se descotorosească, altminteri ar fi dat-o
copiilor din faţa blocului, să se distreze cu ea.
I se păru cuvenit să se aşeze în faţa culorii Albastru, în poziţie de Lotus, ca yoghinii, însă nu era obişnuită, şi
peste zece minute o dureau genunchii. Se aşeză aşadar pe canapea, unde se simţea cu mult mai comod. Se
uita la albastru, şi nu se mai sătura, privindu-l.

- Mămică, tu nu te culci? o întrebase somnoroasă mama ei, pe la trei dimineaţa, când se sculase ca să bea un
pahar cu apă, în bucătărie.
Părinţii ei nu îi puseseră întrebări referitoare la Culori, şi la ce avea de gând să facă cu ele. Nici măcar mama
ei, care în tinereţe o luase de mână şi o dusese la magazin. Oricum, comunicarea între generaţii devenise
imposibilă; fiecare dintre acestea renunţase la pretenţia de a o înţelege pe cealaltă, de când Merinos dăduse la
chimie, şi nu la medicină, aşa cum s-ar fi cuvenit, cum îi recomandaseră profesorii în liceu, şi cum îi ieşise la
ghicitul în cărţi şi în cafea. Pe de altă parte, şi Merinos se simţea înstrăinată de ei, şi nu îi mai înţelegea de
loc, de când tată-său se apucase să înveţe letona, preocupare care îi ocupa tot timpul (dacă nu o fac acum,
atunci când s-o fac? şi dacă nu o fac eu, atunci cine să o facă?) şi de când maică-sa se dedica cu un interes şi
devotament extrem reconstituirii arborelui genealogic, activitate care, de asemeni, îi ocupa tot timpul, cu
excepţia spălatului, gătitului, călcatului şi bătutului covoarelor. Pe soţul ei nu îl deranja prea des, căci acesta,
cum am spus, învăţa letona, şi deci avea nevoie de linişte. Acesta, în schimb, simţindu-se jenat că soţia lui
făcea absolut totul în gospodărie, cobora din când în când la parter şi spăla maşina, deşi aceasta nu mai
mergea de ani de zile. Era o epavă, ce-i drept, dar era maşina lor, care le trezea dragi amintiri din tinereţe, şi
nu ar fi putut să o lase aşa, ca pe o fierărie anonimă.
Părinţii lui Merinos, cum spuneam, nu se osteniseră să priceapă ce-i cu culorile. Cum prezenţa lor nu facilita
învăţarea limbii letone, şi cel puţin în aparenţă nu ajuta la reconstruirea unui arbore genealogic, ei nici că le
văzuseră. Fata lor putea să aducă în casă şi un elefant, că ei tot nu ar fi observat; cel mult, ar fi fost în stare să
atribuie fisurile din ziduri datorate trecerii pachidermului materialelor proaste de construcţie din ziua de azi.
O dată, la începutul relaţiei ei cu Sireptak, Merinos îl adusese acasă pe furiş, şi făcuseră dragoste toată
noaptea. La plecarea acestuia, mama fetei întrebase doar dacă tânărul vizitator vrea şi el o felie de pâine cu
dulceaţă pe post de mic dejun.
Astfel, părinţii nu se sinchisiră deloc, dar absolut deloc de prezenţa albastrului în salon. Merinos le spuse
doar că este al ei, şi că deci să nu i-l arunce.

Contemplase culoarea toată noaptea, până la ora şase dimineaţa. Apoi realiză că trebuia să meargă la
facultate, unde avea laborator de organometalice, apoi un curs de organică, şi după-amiază, în localul nou al
facultăţii, unul de marketing. Dimineaţa zilei de joi era întotdeauna descurajantă, căci profesorul de
organometalice era un bădăran şi un necioplit, care mirosea mereu a ţuică şi a ceapă, şi care se purta cu
instrumentele confecţionate de el cu mai multă fineţe şi băgare de seamă decât cu studenţii. Aceştia la urma
urmei puteau să şi crape, sau în cel mai bun caz să repete anul. De data aceasta laboratorul se desfăşură fără
incidente, profesorul adresă ca de obicei nişte mustrări de o excesivă vulgaritate unei studente care, în timp
ce titra o soluţie, nu văzuse că virajul se petrecuse demult, şi nu notase nimic. Merinos fu scutită de remarci,
şi la sfârşitul laboratorului, salută începutul cursului de organică ca şi cum ar fi fost începutul vieţii de apoi.
Urmărind ca pe o poveste pentru copii silitori expunerea profesorului în care se vorbea mult despre reacţii
radicalare, Merinos se destinse într-atât, încât în timpul după-amiezii, fu absolut insensibilă la obişnuitele
bancuri misogine (şi pe deasupra, proaste) ale lui Ogodai, profesorul de marketing.

Avu deci parte de o zi de şcoală fără incidente deosebite, mai degrabă bunicică. Cu singura particularitate că
această zi fusese precedată de o noapte albă, sau mai precis, albastră.
Merinos gândea albastru, vedea albastru în faţa ochilor, adulmeca pretutindeni albastru, şi totuşi asta nu o
împiedicase să se concentreze asupra laboratorului şi cursurilor din ziua respectivă. Uite că maică-sa se
înşelase, când, la vârsta de cinci ani, îi interzisese culorile, de frică să nu ajungă să îi pericliteze cariera.
Îi era foame. Vru să scoată din geantă portofelul, şi să îşi cumpere nişte gogoşi, însă dădu peste flaconul cu
roz pal. Numai ce îşi aruncă ochii pe el, şi foamea îi trecu.
Pe deasupra, simţi o puternică senzaţie de confort şi armonie sufletească. Nu mâncă nimic şi se întoarse
acasă, unde căzu din nou în contemplare în faţa Albastrului.
Azi aşa, mâine-aşa - Merinos nu mai dormise de trei luni, şi nu mai mâncase nimic tot de atâta vreme, mai
puţin micul dejun, pe care îl înfuleca de fiecare dată în grabă, ca să scape de gura mamei ei.

Ce se petrecea cu Merinos era de nedescris, şi asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Culorile, luate în sine ca
noţiuni abstracte, desprinse de orice referire spectroscopică, nu pot fi gândite, deci analizate, ci numai
vizualizate şi trăite. O culoare nu poate fi descrisă: ea poate fi doar arătată, văzută, cumpărată şi vândută. În
faţa ei, nu putem decât să ne purtăm copilăreşte.
În societate, Merinos continua să ducă o existenţă la fel de normală ca înainte, şi nimeni nu ar fi bănuit că nu
dormise şi nu mâncase de atâta vreme. În schimb, o bună parte a timpului o petrecea cu culorile în cap.
Puţine lucruri se schimbaseră în comportamentul ei - avea privirea oarecum visătoare, reuşea să înveţe cu un
efort mai mic, făcea din ce în ce mai puţine greşeli, şi arăta atât de proaspătă, de naturală şi odihnită, că
bărbaţii începuseră, dacă nu să întoarcă capul după ea pe stradă, cel puţin să o privească cu alţi ochi.

După trei luni, aşadar, Merinos şi-a zis că ar putea încerca să meargă mai departe. Pe la patru dimineaţa, în
salon, îşi luă inima în dinţi, şi se hotărî să intre în albastru. Întinse întâi un deget, apoi toată mâna, şi în cele
din urmă, intră pe de-a-ntregul. Cine ar fi intrat în salon în acel moment, ar fi zis că Merinos nu era acolo, şi
că singura prezenţă din încăpere era cea a albastrului de pe covor. E greu de explicat cum a putut intra o fată
plinuţă de douăzeci de ani în acel volum de albastru mai mic decât ea. Ce a făcut ea înăuntru e şi mai greu de
închipuit, mai ales că la ieşire, nu îşi amintea nimic.
Se temuse ca, întocmai ca în basme, să nu se trezească în alt timp şi în altă dimensiune, însă nu - nu rămăsese
acolo decât vreo două zile, ceea ce corespundea cu estimările pe care le făcuse.
Din fericire, fuseseră chiar zilele de weekend, deci nu chiulise de la facultate.
Din plăcerea gestului de a intra cu totul în albastru, Merinos se hotărî să îl repete o dată pe săptămână. Se
simţea bine acolo, şi la ieşire, se simţea atât de înviorată, purificată şi plină de poftă de viaţă, că în viaţa de zi
cu zi se putea dispensa de multe, din ce în ce mai multe lucruri. Nu mai avea nevoie, de pildă, să se spele -
albastrul o purifica. Nu mai avea nevoie nici să cumpere biletele de tramvai: controlorii îi ignorau prezenţa,
ca şi cum n-ar fi văzut-o. Şi mai apoi, rozul pal îşi adăuga şi el efectele sale, care, ca şi modul de folosinţă,
erau diferite de ale albastrului.

Am văzut deja că pentru a da o senzaţie de împlinire, rozul pal nu trebuia şi nu putea fi privit îndelung. Pe
mai departe, Merinos învăţă cum trebuia să şi-l închipuie, ca să reproducă respectiva senzaţie.
Astfel, într-o dimineaţă, după ce aşteptase vreo două ore tramvaiul (avusese loc o deraiere) Merinos simţise o
nevoie irezistibilă să ia flaconul din geantă, să îl deschidă şi să îşi toarne tot rozul în ochiul stâng. Însă gândul
ei fu atât de profund, încât efectele acţiunii închipuite se făcură simţite ca şi cum ea s-ar fi produs, şi în acel
moment, fata căpătă harul de a... e mai greu de explicat, într-o singură frază. Am să vă explic prin puterea
exemplelor. Era de ajuns ca Merinos să îşi închipuie că merge la mare şi se întoarce, şi în clipa următoare,
pielea ei căpăta bronzul cel mai natural cu putinţă. Existau şi efecte secundare mai puţin plăcute - de pildă, îi
dispărea portofelul, căci dacă ar fi fost cu adevărat la mare, pungaşii ar fi buzunărit-o în tren. Totodată, când
stătea la o coadă prea lungă, era de ajuns ca Merinos să îşi închipuie că i-a venit rândul, şi astfel, nu mai
trebuia decât să aştepte trecerea celor câtorva indivizi care se băgaseră cu tupeu în faţă înainte ca ea să
deschidă gura.
Harul anticipării cu consecinţe concrete (iată, i-am găsit un nume adecvat) era într-atât de minunat şi de
nemaipomenit, încât ar trebui tratat în cadrul unor studii amănunţite de zeci de pagini, cu o introducere,
cuprins, încheiere şi o bibliografie completă. Iată de ce nu vom intra în detalii.

După un an de contemplare angajată a celor două culori, Merinos începuse să se simtă o femeie fericită şi
împlinită. Puţin îi păsa de faptul că un paznic de supermarket câştigă un salariu sensibil apropiat de cel pe
care urma să-l aibă ea ca cercetător, după terminarea studiilor, ceea ce reprezenta 0,53(3) din salariul unui
avocat care avea propriul cabinet. Puţin îi păsa că preţul la zahăr, chibrituri şi ceapă se dubla în fiecare
săptămână, şi că muzica difuzată la tele era din ce în ce mai proastă, ajungându-se să nu se mai facă nici o
diferenţă între videoclipuri şi spoturile publicitare, care la rândul lor fuseseră integrate organic în filmele
artistice şi documentare. Puţin îi păsa că, în vreme ce o parte a populaţiei investea în Superglue ca să îşi
cârpească casele, o altă parte cultiva noi forme de rafinament aristocratic, ca, de pildă, plimbări pe râul
municipal, în bărci cu coviltir şi acces internet, trase de lebede. Puţin îi păsa că profesorul de organometalice
o ciupise de fund pe una din colegele ei, şi acum voia să o lase repetentă, că valorile campionatului naţional
de fotbal se răsturnaseră, puţin îi păsa că un om disperat hotărâse să îşi pună capăt zilelor turnându-şi pe el
acid sulfuric în piaţa Biruinţei Neamului, şi că această dramatică tentativă eşuase într-un mod lamentabil,
căci cel care îi furnizase acidul sulfuric îl trăsese pe sfoară, punându-i în canistră apă Kinley.

Însă mai exista un lucru de care îi păsa lui Merinos: tot nu avea un prieten, alături de care să îşi poată face
proiecte de întemeiere a unei familii. Albastrul şi rozul pal îi permiteau să îşi înjghebeze cu succes câte un
flirt, însă niciodată mai mult. Înţelese că avea nevoie de alte culori. Şi se hotărî să viziteze din nou
magazinul.
Merinos îşi închipui că ia tramvaiul şi ajunge în cealaltă parte a oraşului. Deschise ochii, şi se trezi în piaţa
Macedonia. Revăzu cu plăcere casele vechi, mai ruinate cu un an. La majoritatea clădirilor, geamurile
ferestrelor erau sparte. La parter, uşile şi galantarele erau surpate, şi prin ele năvăleau în afară mormane de
pământ, pe care creşteau bălării.

O luă cu paşi nesiguri pe una din străzi. Între maldăre de gunoaie de doi-trei metri înălţime şi ruinele unor
clădiri se înălţau la cer zgârie-nori, care deja începeau să se fisureze. Sticla lor reflectorizantă era plină de
igrasie, la primele etaje, şi ramele metalice erau coclite. Aici şi aurul rugineşte, se trezi gândind Merinos.
Buticurile şi supermarketurile dispăruseră, şi în locul lor, indicatoare uriaşe arătau drumul către recentul
Gigamarket naţional. Acolo unde fuseseră vechile magazin-ării şi mai apoi cabinetele de doctori,
informaticieni şi avocaţi, pereţii erau tapetaţi cu afişe care asigurau cetăţenii că, de acum înainte, toate
problemele lor aveau să fie rezolvate de The Firm, o societate globală de servicii, care practica preţurile cele
mai mici de pe piaţă, care, la drept vorbind erau singurele, de vreme ce ei deţineau monopolul absolut.
Mânată de un presentiment, Merinos se grăbi spre pasajul Magazinului de Culori. Poarta cea veche era bătută
în cuie, firma fusese dată jos, şi pe una din ferestre, cineva scrisese cu vopsea roşie, cu greşeli, dar citeţ:
 MAGASINU DE CULORI SA MUTAT
LA NOUL CENTRE COMERCIAL
(GIGAMARKETUL)

Îngrijorată, Merinos se teleportă într-acolo. La etajul şase al gigamarketului, dădu peste un magazin care
părea deschis destul de recent:

FARMACIE NATURISTĂ - CASA ŞI FAMILIA - CURTEA ŞI GRĂDINA - ASTROLOGIE -

BUCĂTĂRIE FĂRĂ FOC - ARTE DIVINATORII

- A trebuit să ne diversificăm puţin gama de produse, îi explică zâmbind bătrânul, care acum se deplasa într-
un scaun rulant, şi avea două tije de plastic care îi ieşeau din nas şi duceau la un balon roşu, fixat în perete.
Astea-s vremurile. Dacă nu ne prefăceam că le facem jocul, am fi sfârşit rău, şi poate că nu s-ar mai fi auzit
niciodată vorbindu-se de noi. A trebuit să le luăm ochii. Să ne facem că nu suntem ceea ce suntem - că
suntem ca ei. Şi a mers - deocamdată a mers. Chiar foarte bine...
- Aş dori nişte cărţi de tarot, zise un client pirpiriu, îmbrăcat ca un gangster din Chicago din vremea
prohibiţiei.
Asistentul vânzătorului îl servi, cu un zâmbet expert. Era Kenevanne, războinicul massai, de data aceasta,
îmbrăcat într-un kimono de samurai, cu obi şi katana.
- O săptămână e aşa, o săptămână e deghizat în gigolo, se pare că politica de marketing bazată pe mixajele
etnice şi psihosociale autentice alternative sporeşte cu o sută cincizeci la sută atracţia consumatorului... Ce
să-i faci, domnişoară? Ne descurcăm cum putem, ne prefacem cum putem...
- Ştiţi pentru ce am venit, nu? întrebă Merinos.
- Fireşte... Fireşte... Să vedem... ce ar fi mai bine să îţi dăm, de data asta?
- Ştiu exact ce îmi trebuie. Cinci comprimate de verde, şi o cutiuţă cu maro, soluţie.
- Ia te uită... se vede că ai ajuns departe... Din acest moment, nu se face să vă mai tutuiesc. Domnişoară, aţi
ajuns... Foarte departe. Acolo unde nimeni nu a mai ajuns... Viaţa dumitale în acest moment se clădeşte pe
eforturile mai multor generaţii... Iată că uneori, strădaniile nu se risipesc în vânt. Iată că uneori, binele biruie
răul. Atunci când fiecare luptă şi cu armele celuilalt, în cele din urmă, e greu să vezi cine a câştigat. Dar nu
mai contează, de vreme ce a câştigat cine trebuie. Felicitări. Mă bucur pentru noi.

Pseudo-samuraiul stagiar războinic massai îi înmână ceremonios o cutie cu maro:

- Se bea de tot pe loc, zise el, cu un puternic accent.
Merinos bău tot maroul. Era curgător, şi oricine ar fi putut să îl confunde cu un lichid cafeniu oarecare.
- Şi acum cu astea e mai deosebit, zise negrul. Scoase cele trei comprimate de verde.
- Astea conţin iarba fiarelor, sau sunt ouă de bezilisc? vru să ştie micuţul îmbrăcat ca un gangster, curios.
- Cărţile de tarot costă 200.000, îi spuse negrul, privindu-l pătrunzător. Omuleţul plăti grăbit, salută şi plecă.
- Asta e deosebit, zise massai-ul către Merinos. Luă în gură primul comprimat, şi apoi o sărută pe fată
pasional. În timpul sărutului, îi strecură cu limba primul comprimat.
Cu câteva luni în urmă, Merinos ar fi fost îngrozită de atâta spontaneitate, poate i-ar fi dat şi o palmă. Acum
ştia că nu are de ce să se mire sau să încerce să găsească o explicaţie pentru detaliile unui ritual. Oricum,
acum ştia că totul se constituie în etapele unui ritual, şi că negrul nu profită de ea - căci în urma îngurgitării
primului comprimat de verde, lui Merinos i se trezise simţul DISCERNăMâNTULUI OBIECTIV. Asimilarea
verdelui dură preţ de cinci săruturi pasionale. La sfârşit, Kenevanne se îndepărtă cu o plecăciune, scuzându-
se că trebuie să plece să întoarcă plăcuţa cu Închis-Deschis de pe uşa magazinului, căci era ora 18:00.
- Data viitoare nu ştiu dacă ne mai găsiţi, zise bătrânul, şi atunci înseamnă că nu o să mai existe nici un
magazin de culori. Însă acum veţi fi în măsură să vi le închipuiţi singură pe toate, la nevoie. Acum nu ăsta e
lucrul cel mai greu care vă rămâne de făcut.

Merinos mulţumi, şi părăsi magazinul. Da, ştia că poate data viitoare nu avea să îi mai găsească acolo. Ştia şi
că în acest caz, nu îi va fi prea greu să îşi imagineze singură celelalte culori. Deja, în acel moment, maroul şi
verdele îi tropăiau nebune prin artere. Acolo ele întâlneau rozul, la nivelul tuturor ţesuturilor, şi albastrul, care
îi locuia de multă vreme în cutia craniană, într-o perfectă osmoză cu creierul ei, de care nu mai putea fi
departajat. Merinos zbură până acasă, şi în câteva secunde, văzu prin faţa ei câteva scenarii posibile ale
viitorului. Ştia acum că verdele îi dăduse înţelepciunea, şiretenia şi SEDUCŢIA SELECTIVĂ. Orice bărbat
asupra căruia şi-ar fi fixat gândul şi căruia i-ar fi cerut mental să se îndrăgostească de ea ar fi făcut-o. Nici
unul nu i-ar fi rezistat - ar fi lăsat toţi casă, familie şi prieteni, şi ar fi urmat-o până la capătul lumii. Decizia
lui Merinos era luată - a doua zi urma să dea de Sireptak, să îl ia cu uşurinţă din braţele superficialei sale
ibovnice, să îl lase să sufere puţin de dorul ei, după care urma să se căsătorească cu el, şi să îl transforme într-
un discipol de încredere. Vor da naştere unor copii care se vor transforma cu siguranţă într-o nouă rasă de
oameni, sau de Stăpâni.
Viaţa lui Merinos urma să fie plină de senzaţii şi descoperiri. Căci mai fascinant decât faptul de a te naşte zeu
nu e decât acela de a te transforma într-unul, încetul cu încetul, urcând una câte una treptele care te duc înspre
zeire şi nemurire. Avea multe de descoperit. Şi era prima care ajunsese atât de departe.

Vă rog să mă iertaţi. Intraţi, poftiţi. Da, sunt mama lui Merinos, doamna Obeanu. Tatăl meu a fost vânător
de munte, mama doctor... Familia mamei mele are pe undeva sânge tătăresc, iar dinspre tată, sunt pe
jumătate malteză. Vă pot povesti totul: am reuşit, după ani de căutări, să reconstitui o bună parte din istoria
familiei noastre, până pe la 1600, pe ramura cea mai lungă. Să refaci un arbore genealogic nu e un lucru
uşor, însă fascinant... Vreţi să ştiţi mai multe despre fata mea, despre Merinos... Bine. E o fată bună, păcat că
nu a ştiut să îşi aleagă drumul bun în viaţă. Eu i-am spus că menirea ei era să facă medicina, totuşi a ales
chimia. Ciudată alegere! Ce să faci în ziua de azi cu chimia? Nepătrunse sunt căile Domnului. E clar ca
lumina zilei, industrie chimică nu mai există, pe când bolnavi au fost şi vor fi mereu, medicina e întotdeauna
o branşă înfloritoare şi de viitor... Aşa. Bine, vă spun. Fata mea... Nu ştiu cum să vă zic. E foarte ciudată în
ultima vreme. Eu cred că a înnebunit.
Se pare că Evenimentele au lăsat-o indiferentă - sau poate au şocat-o atât de tare, că a făcut un blocaj
mental, şi refuză să vorbească despre ele. Şi războiul... se poartă ca şi cum toate ar continua ca înainte, zice,
io mă duc la facultate, zic, mami, facultate nu mai există de mult, a fost rasă, păcatele mele. Zice, ce ştii tu
mamă, aşa cum nu ai înţeles tu înainte unele lucruri, aşa nu înţelegi nici acuma. Zic bine mamă, io nu ştiu
unde te duci tu, de luni de zile, când îmi spui că mergi la facultate, da' faci cum ştii tu... Oricum, să ştii că
niciodată nu e prea târziu să te apuci de medicină, câtă vreme facultatea de medicină mai e în picioare. Dar
barem nu pleca aşa, ia o plăcinţică, că eşti cu stomacul gol. Zice, bine mamă.
Ah, tinerii din ziua de azi... Cine să-i mai înţeleagă... Şi băiatul ăla, Sireptak... deloc nu-mi place. Nu e băiat
bun. Nu ştiu de ce, aşa îmi spune mie inima. E ceva ce nu-mi place la el... O soarbe din ochi pe fiică-mea, o
priveşte mereu ţintă, de uneori mi se face frică... Nici măcar nu îmi mulţumeşte, când îl tratez cu sandvişuri
cu peşte, sau cu câte o vişinată... Dar e viaţa ei, eu nu mă bag... n-o înţeleg deloc... De! Câtă vreme e
sănătoasă... pe vremurile astea, măcar sănătoşi să fim. Da' uite că v-am ţinut de vorbă, şi nu ştiu dacă aţi
aflat ce voiaţi să ştiţi. V-o fi sete, foame? Vreţi un sorbet? E în frigider, făcut în casă... de fistic, cu glazură
caramel....

Cu cine-o vorbi nevastă-mea? De-ar pleca o dată. Nu îmi plac invitaţii. Sărăcuţa. A-nebunit. A-nebunit toată
lumea. Zice că e război. Că au dispărut cartiere întregi. Că dacă aş ieşi afară, aş vedea că lumea nu mai e
ce-a fost... N-am timp să ies afară. La vârsta mea, trebuie să îmi concentrez toate energiile ca să termin de
învăţat letona. Nu mai am mult, mai am puţin de lucru la declinări, şi încă nu mi-am însuşit vocabularul din
zootehnie. Noroc cu Merinos, fetiţa mea, care într-o zi a venit la mine vorbindu-mi în letonă. Es nesaprotu...
* nu ştiu când a învăţat ea limba asta după o zi pe alta, dar nici nu mă interesează. Chestia e că acum mai
am şi eu cu cine scoate o vorbă, din când în când. Şi când mă gândesc că la un moment dat crezusem că nu o
să se aleagă nimic de capul ei...
Drăguţ şi băiatul ăla cu care umblă, Sireptak. Serios, şi foarte de treabă. Când vine pe la noi, preferă
întotdeauna să stea de vorbă cu mine, ca între bărbaţi, la un pahar cu votcă, în loc să o asculte pe nevastă-
mea îndrugând verzi şi uscate despre familia ei. Câteodată am impresia că vrea să-şi calculeze strămoşii
până la potop... E un drog, şi pe deasupra, nu foloseşte la nimic. Mai bine şi-ar vede de treabă... Şi mai
împuie şi tuturor capul cu mania ei. A-nebunit, sărăcuţa... a-nebunit lumea, domnule... a-nebunit lumea.

OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003

VOTUL

Duminică era zi de vot. Ne-am sculat la şase dimineaţa.

Duminică era zi de vot, şi joi fusese zi de vot, şi duminica trecută fusese zi de vot. Multe se schimbaseră în
ultimii ani - mai ales de când cu promulgarea Principiului Reprezentativităţii Absolute.
Însă procesul electoral din duminica aceea nu era ca toate celelalte: era vorba despre o triplă alegere: a
Senatului, a Camerei, şi a Consiliului Arhonţilor.
Iată de ce ne hotărâsem să acordăm evenimentului toată importanţa cuvenită.
Ne-am sculat la şase dimineaţa. Am făcut duş, m-am bărbierit, mi-am aranjat catoganul, m-am parfumat, mi-
am pus maieul de mătase, favoriţii şi mustaţa, o căciulă de astrahan, vestonul, eşarfa, les culottes, pantalonii,
ghetrele, mănuşile albe, şi am luat bastonul din cui. Apoi am aşteptat-o pe nevastă-mea în salon.
Ea a îmbrăcat una după alta cele douăzeci de piese ale toaletei feminine de duminică, apoi s-a pudrat, şi -
mică concesiune făcută cochetăriei - şi-a pus lentile de contact violete.

Am plecat braţ la braţ, spre centrul de votare. Era încă întuneric. De când cu promulgarea Principiului
Reprezentativităţii Absolute, cozile la birourile de vot făceau parte din peisajul cotidian. Aveau drept &
obligaţie de vot toţi cetăţenii, de la vârsta de 15 ani, şi până la aceea de 75, indiferent de orientarea sexuală.
Noi însă, slavă Domnului, eram electori de Prima Mână, aşa că am putut trece netulburaţi pe lângă lungul
convoi al celor peste 1000 de persoane care, rânduite după cele trei cozi, îşi aşteptau tăcute intrarea în biroul
de vot. Zorile mijeau, era plăcut şi umezeală, mirosea a crini, a crizanteme şi mâna Maicii Domnului,
vegetaţia se revărsa de după gardurile caselor, şi mireasmele florilor albe suspinau în tot locul, ademenind
simţirea.
Am ajuns în faţa intrării zero a secţiei de votare - înaintea noastră mai erau doi domni şi trei doamne - a treia,
pesemne, era văduvă. Domnii aveau barbişon şi monoclu, ca şi mine, şi una dintre femei avea, ca şi nevastă-
mea, lentile de contact - de culoarea safranului, dacă bine îmi amintesc.
Agentul elector, o domnişoară mică de statură, cu pantaloni scurţi bufanţi şi cu părul creţ ori permanent care
închipuia forma unui cuib de barză, ne-a poftit ceremonios să intrăm. Ne-am lăsat la garderobă monoclurile
şi mănuşile, iar doamnele s-au descălţat.

Am intrat fiecare într-o cabină de vot. Cortina de pluş roşu întreţinea un sentiment plăcut şi confortabil,
călduros. Cosy. M-am aşezat pe scaun, şi am desigilat primul din cele trei plicuri.
Bineînţeles, era pentru prima oară când vedeam listele de candidaţi. Pentru Senat, dosarul avea cincizeci de
pagini. Principiul Reprezentativităţii Absolute stipula că e de bon ton ca partidele să se recomande mai
degrabă prin sigla lor, decât prin nume, iniţiale sau enunţarea programului politic. Am răsfoit la întâmplare, şi
m-am oprit la pagina pe care se putea citi:

[ ] votaţi cărăbuşul
[ ] votaţi pescarul
[ ] votaţi caruselul
[ ] votaţi libelula
[ ] votaţi libelula, aripa tânără
[ ] votaţi sparanghelul
[ ] votaţi cărămida
[ ] votaţi fracţiunea radicală a mişcări apicultorilor
[ ] votaţi mişcarea apicultorilor - gruparea istorică
[ ] votaţi runa
[ ] votaţi săgetătorul
[ ] votaţi cu liberalii conservatori
[ ] votaţi 'trei peşti'
[ ] votaţi Speranţa (trei spice de grâu)
[ ] votaţi lopata
[ ] votaţi ghioaga
[ ] votaţi toporul
[ ] votaţi panseaua
[ ] votaţi pentru copiii voştri
[ ] votaţi din nou pentru nădejdea neamurilor
[ ] votaţi academia
[ ] votaţi celuloidul
[ ] votaţi diezul

Am parcurs cu atenţie cele câteva pagini care mă despărţeau de candidatul meu, cel pe care îl căutam. L-am
găsit: blazonul lui, flancat de două ramuri de măslini, înfăţişa o stea în opt colţuri, sub care, între două
coloane pe care se puteau citi literele J şi B, era desenat capul unui porc sălbatic:

[ ] votaţi mistreţul

Am votat, punându-mi pecetea pe pătratul corespunzător, şi adăugând, manuscris: "cu gândul curat, şi inima
plină de speranţă".
Am ieşit. Nevastă-mea, mai veselă decât intrase, făcea smalltalk cu doamna cea singură - în care acum o
recunoscusem pe vecina noastră de pavilion, de pe vremea Detenţionismului.
Pe culoarul biroului de vot, se putea auzi râsul cristalin al celor două femei, melodios şi nu foarte puternic, ca
cel al unor doamne educate.
Au cerut unui majordom să le aducă bomboane de ciocolată.
Eu am cerut la rândul meu o cupă de afinată, şi m-am apropiat de cele două femei.
- E-n regulă, doamnelor? Aţi votat? am întrebat, protocolar.
- Da, au surâs ele. "Cu gândul curat, şi inima plină de speranţă".
Privind peste umărul lor, am văzut o tinerică cu corsaj, rochie cu balene şi păr blond cu zulufi, care mă privea
poznaş, în timp ce muşca senzual dintr-o trufă.
- Mă scuzaţi...

M-am apropiat de ea, am salutat-o, şi făcându-mă că îi sărut încheietura mânii, i-am strecurat cartea mea de
vizită.
Eram mulţumit. Se pare că aveam o promisiune de agrement, pentru săptămâna care urma. M-am întors la
nevastă-mea, care, la rândul ei, ca răspuns la gestul meu, îşi părăsise prietena şi flirta cu nişte ofiţeri, care îi
mângâiau umerii de zor.
- E timpul să ne întoarcem acasă, i-am spus. Ai mâncat prea multe bomboane.
- Da, dragule. Te urmez.
Ofiţerii s-au retras, cu o reverenţă.

- Am votat Ghinda, îmi spuse ea, pe drumul de întoarcere. Şi tu?

- Stai puţin, i-am spus. Delirezi? Ghinda? Tu nu vorbeşti serios?
- Păi de ce, a răspuns ea, mirată. Ghinda - e partidul unchiului Steriano, e foarte bun, e de-al nostru. I-am
votat în Senat, în Cameră, iar pentru Arhonţi, nu mai are rost să spun pentru cine am votat.
- Bine-bine, lasă arhonţii, am întrerupt-o, alertat. Tu nu citeşti ziarele?
- Despre ce vorbeşti? a vrut să ştie ea.
- Păi de săptămâna trecută, unchi-tu nu mai e Ghinda! A pierdut procesul cu dreptul la imagine! Ghinda a
câştigat-o acum gruparea Dupré-Nakamura, escrocii ăia doi! Ghinda reprezintă acum Partida Infailibilă a
Destructurării, adunătura aia de cripto-segregaţionişti, care îşi sărbătorise acum un an legalizarea, cu
trâmbiţe! "Votaţi trei ghinde", noua siglă a lui unchi-tu! Asta ar fi trebuit să alegi!

Nevastă-mea se opri în loc, încercând să înţeleagă. Apoi se făcu albă ca varul.

- Nu se poate!
- Ba se poate! Ai votat maşinal. Ai uitat schimbarea de blazon, sau chiar n-ai ştiut nimic despre ea....
- Tu... Să ştii că ai dreptate... am votat... Dumnezeule... Ce-am făcut?
- Te-ai înşelat, asta ai făcut. Un vot mai puţin pentru unchiul!
- Nu se poate. Îţi dai seama ce înseamnă asta? Ce gafă? Ce catastrofă? Îţi dai seama că am pierdut faţa?
- Cam aşa... Dacă nu eşti atentă...
- Bine, dar... Îngrozitor. Am trădat. Pentru prima oară în viaţa mea, am trădat. Să-i votez pe ordinarii ăia...
Sunt vrednică să fiu pusă la zidul ruşinii.
- Uite: ce a fost, a fost. E drept că te-ai făcut de râs. Dar să uităm povestea asta. N-am să spun la nimeni, iar
unchi-tu n-o să bănuiască că tocmai tu eşti acel vot în minus.
- Cu neputinţă! O să-mi recunoască cu toţii scrisul! Şi pe deasupra, m-am semnat pe buletinul de vot.
- Asta e cam neplăcut... Ştiu eu ce să-ţi zic...?
Nevastă-mea a mai şovăit câteva clipe, apoi, tot albă ca varul, a luat-o din loc, aruncându-mi peste umăr.
- Am să mă sinucid.
- Nu exagerezi? am întrebat-o, luându-mă după ea.
- Câtuşi de puţin. Cred că îţi dai seama, e singura soluţie. Astfel salvez onoarea familiei: a ta, a copiilor. Şi
chiar şi a mea, dacă recurg la pasărea spin.
Fu rândul meu să mă alarmez. Inima începu să-mi bată să-mi sară din piept.
- Pa... pasărea spin?

Era cea mai înălţătoare metodă de spălare a onoarei, şi totodată, cea mai înfricoşătoare. Sinucigaşul,
întovărăşit de martori şi de notar, se arunca de la înălţime peste nişte fire de sârmă ghimpată. Moartea era
instantanee, dacă avea noroc. Dacă nu, conform legii, urma ca secondantul să arunce cu suliţe în el, până ce
martorii constatau că nu mai zvâcneşte.
Spectacolul, chiar şi aşa înălţător în spiritul lui, nu era plăcut la vedere. Însă era modalitatea cea mai radicală
şi a cărei succes era garantat, pentru o persoană care a comis un act grav de dezonoare, şi vrea să se
reabiliteze cu orice preţ. Prin "sinuciderea înălţătoare" ori "gestul păsării spin", chiar şi cei mai abjecţi
trădători sau perverşi îşi câştigau dreptul la memorie, alături de doamnele şi domnii respectabili.
- Bine, i-am spus, dar e îngrozitor! Tu nu te-ai sinucis niciodată! Vreau să spun... îţi dai seama ce sarcină
teribilă îţi asumi?
- Am urmat cursurile de recuperare a onoarei în liceu, răspunse ea, implacabilă şi cu o voce de gheaţă.
- Bine, dar alea sunt pur te-o-re-ti-ce! Una e să-ţi închipui durerea, să vezi trupurile sfârtecate, carnea
sfâşiată, ochii sparţi, şi una e să simţii înţepăturile astea vii, secundele să-ţi pară lungi cât orele, şi corpul tău
să se transforme într-o masă de carne care...
- Destul. Mulţumesc, ştiu şi eu despre ce e vorba. Însă hotărârea mea e luată.

- Spune-mi... nu ţi-e frică?

- Nu trebuie să-mi fie frică.
- Deci ţi-este.
- Să taci... Nu-mi chinui sufletul. Prefer să întâmpin suferinţa şi moartea cu mintea limpede, şi cu capul sus.
- Bine, şi eu, şi copiii?! Suntem o familie onorabilă, între noi există relaţii raţionale, fiecare îşi are viaţa lui, şi
suntem conduşi de scopuri înălţătoare, însă, cred că îţi dai seama, după nouă ani de relaţii conjugale şi
sexuale, îmi va fi greu fără tine... Şi copiilor... poate chiar vom vărsa o lacrimă.
S-a oprit, m-a privit în ochi, şi mi-a dat exact răspunsul pe care nu doream să îl aud:
- Cel mai bun serviciu pe care vi-l pot aduce, ţie şi copiilor, e să vă păstrez onoarea intactă;
Am înţeles că nu mai era nimic de făcut;
Nevastă-mea se hotărâse să îşi spele onoarea cât mai repede. Nu era timp de pierdut. Notar, martori şi
secundanţi putea găsi la orice oră, însă cum era duminică, crematoriul închidea la ora 16. Şi nu putea amâna
sinuciderea pe luni - dacă rezultatele votului erau făcute publice până dimineaţa, nu mai avea cum să-şi spele
dezonoarea.
Câtă vreme s-a pregătit, eu am stat în fotoliul din salon, nemişcat. Priveau cu ochii statueta de pe pian - o
fecioară de marmură albă. Aveam un nod dureros în gât. Nu puteam vorbi, nu puteam gândi la ce avea să se
întâmple. Cruzimea sorţii mă paraliza.

M-a trezit vocea ei:

- Sunt gata. Mă însoţeşti?
Era îmbrăcată cu rochia albă cu brâu negru a osândiţilor. Avea sânul stâng dezgolit, şi o banderolă albă îi
acoperea fruntea. Îşi lăsase părul liber, îşi spălase machiajul, şi scosese lentilele de contact.
Am privit-o ca pe o arătare, şi am izbucnit în plâns:
- Nu pot. Crede-mă, nu pot. Destul că rămân fără tine. Destul că va trebui să le-o spun copiilor. Nu mă
osândi. Pune-te în locul meu: cum vei putea trăi cu imaginile acelea îngrozitoare, întipărite de-a pururi pe
retină?
- Te înţeleg. Şi nu te condamn. În definitiv, vina e a mea. Ar fi nedrept să îţi cer să mă însoţeşti.

- Rămas bun, mi-a spus. M-a atins pe umăr, şi apoi s-a îndepărtat, încet.
Plânsul m-a podidit şi mai tare.

A închis uşa în urma ei. Ştiam că urma să n-o mai văd niciodată.
Oare eu aş fi avut tăria de caracter să fac aşa ceva? Nu ştiu. Probabil că nu...
Şi atunci m-am hotărât să plec de acasă, să fug văzând cu ochii, să caut nişte corpuri în care să-mi îngrop
disperarea şi deznădejdea.
E ştiut, luxura e modul cel mai convenabil pentru a alunga durerea. Nici o morală nu îndrăzneşte să critice
acest remediu.
Goneam, goneam cu maşina. Lăsasem centrul în urmă - ca să ajung în noul cartier de plăceri, trebuia să trec
prin fosta zonă industrială, n-aveam încotro.
Altminteri, dacă aş fi luat-o pe linia de centură, m-aş fi pierdut în ambuteiaje.

Treceam pe lângă ziduri lungi de cărămidă roşie, pe care se mai putea vedea, pe sub dârele de urină, câte un
graffiti al Alianţei:
Segregacionismu!
Pe deasupra, o mână de Loialist adăugase cu creta, în engleză
"Fuck".

La ieşirea din cartier, începuseră să se perinde pe lângă mine mutrele sumbre ale electorilor de gradul patru.
Aproape toţi erau, pesemne, segregaţionişti amnistiaţi. Simţeam în nări mirosul lor de sudoare şi bere proastă.

La o intersecţie am văzut că mi se proţăpeşte în faţă unul, împleticindu-se pe picioare, cu sticla în mână. Am

frânat în ultima clipă. Când am văzut că nu catadicseşte să se dea la o parte, am călcat ambreiajul. A zbierat,
în momentul în care s-a simţit săltat uşor pe capotă.
A scos o înjurătură, şi văicărindu-se, mi-a aruncat o privire plină de ură, cu ochii injectaţi.
Era nevătămat, însă, în delirul lui etilic, îndrăznea să mă privească, şi chiar să mârâie.
M-am dat jos ca o vijelie din maşină, l-am luat de guler, şi am răcnit la el:
"La o parte, ordură! Mama ta de segregaţionist! S-a terminat cu voi, aţi auzit? I-am dat o pereche de palme, şi
l-am împins la o parte. S-a rostogolit peste un tomberon, tulburând gunoaiele. Câţiva guzgani au sărit în
lături, ţiuind speriaţi.

Mutrele de pe trotuare mă priveau cu ostilitate.

- Ce vă uitaţi aşa? 'Aide, circulaţi! Răpănoşii dracului! A trecut vremea voastră, şi n-o să se mai întoarcă
niciodată, aşa să ştiţi!
Şi apoi, către beţivanul care se văicărea, adunându-se din gunoaie:
- Şi ţie să-ţi tacă gura. Ce ştiţi voi despre durere? Ce ştiţi voi despre suferinţă şi moarte, mă? Puţină
demnitate, jerpănoşilor! Ce ştiţi voi despre moarte...
Mi-am pus ochelarii fumurii, să nu mi se vadă lacrimile în ochi. Nu aveam să le ofer satisfacţia asta...
Am demarat în trombă. Nici unul nu a cutezat să se apropie, nici unul n-a deschis gura.
Ştiau că o a doua amnistie nu există, şi dacă un elector de gradul zero sau unu se plânge că un fost
segregaţionist a ridicat mâna asupra lui, pe acesta îl aşteaptă, de la caz la caz, castrarea sau orbirea. Era
suficient să fi depus o simplă plângere, şi sentinţa s-ar fi executat fără judecată. Un telefon la poliţie, şi
dubele le-ar fi ridicat pe toate acele umbre respingătoare, care în zadar ar mai fi cerut îndurare.

Am ajuns în cartierul de plăceri. Căldura neoanelor şi vitrinele luminoase îmi lingeau rana din suflet.
Raţiunea refuza să îşi închipuie ce se întâmpla cu soaţa mea, în acele clipe.
Numai plăcerea putea înăbuşi şi sufoca durerea, până ce devenea dureroasă, şi tămăduitoare în acelaşi timp.
Am intrat în primul magazin de plăceri care mi-a ieşit în cale. Mi se părea cunoscut, cred că mai fusesem
acolo cu câţiva ani în urmă, cu colegii de serviciu. Era un fast service, din acea perioadă în care acest tip de
localuri se impuseseră tocmai prin aspectul auster şi economic, preţurile relativ avantajoase, însă o bună
calitate a serviciilor şi a prestatarelor. Magazinul era în formă de U, cu două intrări care dădeau în stradă. La
dreapta şi la stânga stătea în fiecare cabină câte o fată, într-o rână, pe scaun sau pe jos. Pe podeaua cabinelor
era fie o oglindă, fie un strat gros de rumeguş. Unele dintre cabine aveau cortina trasă, altele nici atât - ele
erau de-a dreptul deschise către aleea centrală, şi trebuia să mergi cu băgare de seamă, să nu te împiedici de
piciorul câte unui client, ieşit în afară. Domnişoarele erau frumoase şi iscusite - deşi tinere, păreau pline de
experienţă. Unul dintre responsabilii cu primirile m-a întâmpinat, invitându-mă ceremonios să explorez
cabinele libere, prezentându-mi-o pe fiecare fată şi lăudându-mi calităţile ei, descriind specializarea, şi
menţionând preţul (de altfel, afişat) pentru a mă scuti de penibilul unor întrebări în acest sens. Gazdă
perfectă!

Spre ieşirea din al doilea pavilion al magazinului, am zărit o tânără aşezată pe jos, îmbrăcată ca o prinţesă
dintr-un harem oriental. Privea indiferentă în gol, pregătită să înceapă lucrul, în momentul în care cineva o va
vrea.
- Ea este Ramonna, 17 ani, a spus gigolo-ul. Iscusită şi întotdeauna promptă, ştie să fie un adevărat obiect
senzual. Educată, prestează serviciile cu atenţie şi totală indiferenţă. Orice intervenţie de-a ei e balsam pe
rană, a adăugat el, privindu-mă insistent. De parcă ar fi ştiut ce rană aveam eu de oblojit. O vreţi?
- Mda, o vreau... am spus. Şi mai aş vrea şi... am arătat cu degetul o brunetă cu părul lung şi uleios, care cânta
la flaut, ceva mai în spate. Între coapsele ei, se vedeau ceafa şi umerii cu epoleţi ai unui bătrân general.
- Când o termină cu domnul... Aş dori să ni se alăture şi ea. Malina... (i-am citit numele pe cabină). Să intre
direct în joc.
- Îl termină pe domnul general în zece minute, mă informă gigolo-ul. O să vină peste dumneavoastră şi
Ramonna, aşa cum aţi dorit.

Am intrat peste fată, în cabina cu rumeguş, şi a început să-şi facă meseria, într-adevăr, cu mult profesionism,
ajutându-mă să îmi alin durerea. Era tânără, era proaspătă, era frumoasă. Presta un serviciu impecabil. Cabina
ei n-avea cortină, şi le puteam vedea aşezate pe celelalte fete, care se uitau în gol, ori luau în primire clienţii.
A doua fată, bruneta, după se terminase cu generalul, tocmai se pregătea să intre peste noi.
Însă în acel moment, muzica plăcută de supermarket de deasupra capetelor noastre s-a întrerupt, şi am auzit
zgomotul de newsflash:

"Ştirea zilei: În capitală, furgonul care transporta la secţia centrală treizeci de mii de buletine de vot din
circumscripţiile 42-43 a fost victima unui incident rutier. Pe podul 23 decembrie, din motive încă
necunoscute, a părăsit carosabilul, şi s-a prăbuşit în apele învolburate ale fluviului. Şoferul şi cei patru
gardieni au murit înecaţi. Cum buletinele au fost deteriorate, votul se anulează în aceste circumscripţii, şi
procedura electorală se va repeta, miercuri. Este exclus un sabotaj care să fi fost opera unor reziduuri de
nuclee segregaţioniste, aşa cum au afirmat câţiva ziarişti aflaţi la faţa locului, bazându-se pe surse prost
documentate, şi în căutare de senzaţional... Reluăm transmisia, cu muzică."

Am sărit ca ars. M-am desprins de fete, am băgat mâna în buzunar, şi le-am aruncat o grămadă de bancnote,
fără se le mai număr - probabil, cu mult mai mult faţă de cât le datoram. Fără să fie prea mirate, fetele nu mi-
au spus nimic, şi, în urma mea, s-au apucat să adune banii de pe jos. Am năvălit în stradă şi am sărit în
maşină.
- Nu se poate. Dumnezeule...
Noi eram circumscripţia 43.
De vreme ce voturile fuseseră distruse înainte de numărătoare, jertfa soţiei mele ar fi fost inutilă: nimeni nu
ar fi bănuit că îşi pierduse faţa. Era 11,45. Sinuciderile au loc la ora 12; Aveam un sfert de oră să ajung la
Ceremonial. Am trecut in viteza a patra, am depăşit neregulamentar, am mers în contrasens, nu am respectat
prioritatea. Nu am dat peste nici o maşină de poliţie, peste nici un agent de circulaţie. Pietonii şi şoferii mă
suduiau, dar în cap îmi cânta un singur refren, neîntrerupt: "Soţia mea soţia mea soţia mea, Dumnezeule,
soţia mea..."

La 11:55, dădeam buzna pe porţile Ceremonialului. Nişte martori m-au salutat, îndreptându-se spre ieşire. În
sala de aşteptare, pe o bancă, era soţia mea, în costumul de sinucigaş cu care plecase de acasă, albă ca ceara.
Văzându-mă, mi-a surâs, cu o privire sleită de puteri.
- Ai venit...
- Ai auzit la radio...
Da.
Am căzut în genunchi, în faţa ei, şi i-am sărutat pantofii.
- Dragostea mea... Eşti salvată...
Şi-a trecut degetele prin părul meu.
- Ajunsesem la marginea gropii. Informaţia la radio a fost transmisă la a treia bătaie de tobă. Am văzut ghimii
sârmelor. Am fost la opt minute de moarte.
Eu plângeam, spălându-i pantofii negri cu lacrimile mele.
Mi-a luat capul în palme:
- Ai albit.

M-am privit în oglinda din spatele ei, şi am văzut că, într-adevăr, nu mai aveam un fir de păr negru în cap.
Însă la fericirea de a-mi vedea soaţa înapoi, asta nu mai conta. La urma urmei, părul alb e un semn de
senectute şi respect. Cei fără griji, iresponsabilii sau idioţii nu au de la ce să albească.
- Cred că te iubesc, am hohotit.
- Şi eu cred că te iubesc, soţul meu, mi-a spus ea, şi căldura din ochii noştri îi coborî din nou roşeaţa în obraji.
Nu era nici o ruşine s-ajungi să îţi iubeşti soţul. Morala nu se împotrivea unei asemenea evoluţii sentimentale.
După şapte ani de căsnicie, se putea întâmpla la unele cupluri, şi pesemne, ele erau destul de numeroase.

Ne-am întors acasă cu maşina. Lumea întorcea capul, văzând un bărbat între două vârste cu părul alb,
conducând cu maşina o femeie în costum de sinucigaş, care vorbea, surâzătoare.
Ajunşi acasă, ne-am prăvălit în canapea, şi am început să ne mângâiem, frenetic.
- Stai aşa, m-a întrerupt ea. Pentru un asemenea eveniment, după atâtea emoţii, ce-ai zice să sărbătorim cum
se cuvine?
Ochii îi străluceau.
- Te gândeşti la un sex în grup?
- Mă gândeam aşa... se sclifosi ea, modestă ... mă gândeam că puţin ajutor nu strică... pentru asemenea ocazii,
nu te uiţi la bani...

Am pus mâna pe telefon. Am sunat la magazinul de servicii sexuale unde fusesem cu o oră în urmă. Am cerut
să îmi fie aduse la domiciliu cele două femei cu care începusem să fac dragoste cu o oră în urmă. Am mai
comandat o cântăreaţă la luth, care lucra şi duminica, şi care nu stătea prea departe de noi, pişcoturi,
şampanie, hidromel şi un tânăr efeb cu un corp frumos, blând şi viril, pentru nevastă-mea.
Atunci am învăţat să preţuiesc şi mai mult fericirea. Fericirea de lângă mine. De atunci, am fost alt om.
Anetta termină de citit însemnările, şi închise, zâmbind, caietul bunicului ei. Cel care, de când îşi putea
aminti de el, avusese întotdeauna părul în întregime alb.

COFETĂRIA

Duminică dimineaţă ne-am dus la cofetărie. Unde era să ne ducem? Biserica închisese temporar, datorită unor
neînţelegeri cu sponsorii. Cofetăria era singurul loc rezonabil unde se putea ieşi duminica, fără să te
compromiţi. Şi cu toate acestea, eram aproape sigur că era să fim singuri acolo. Ca de fiecare dată.
- Să nu uiţi mănuşile, i-am amintit nevesti-mii, grijuliu.
- Stai liniştit, nu le uit.

Pe drum, am admirat, ca de obicei, vilele şi casele care ne ieşeau în cale. Ele erau de două feluri: unele, în stil
argeşean, în stare destul de bună, în ele stăteau oameni normali - burghezi, ca şi noi. Restul? Erau nişte
colibe, în care trăiau parveniţi. Pe vremuri, casele bine fuseseră tot ale noastre. Dar veniseră la putere
mârlanii, şi ni le luaseră. Apoi am venit din nou noi la putere, şi le-am luat înapoi. Mârlanii s-au întors la
cocioabele lor. Numai că, fiind mai şmecheri, au ajuns să aibe bogăţii colosale, şi să fie din punct de vedere
economic cu mult deasupra noastră. Aşa că, deşi nu tot ceea ce străluceşte e aur, am putut vedea în drum spre
cofetărie luciul de aur masiv al clanţelor tuturor colibelor. În faţa lor adăstau Mercedesuri, în vreme ce noi în
general numai cu picioarele sau cu ricşa mai reuşeam să ne mişcăm. Ştiu însă că parveniţii se vor sătura de
cocioabele lor, şi până la urmă ne vor cumpăra casele. Noi, ajunşi fiind în sapă de lemn, le vom accepta
ofertele, şi ne vom aciuia în dărâmăturile lor. Pe clanţele de aur vom plânge, în timp ce zgomote de zaiafet şi
reuşită socială vor răsuna din casele lor, care pe vremuri fuseseră ale noastre.
Dar situaţia n-o să dureze: parveniţii, deveniţi noua elită, îşi vor crea propriul sistem de valori, şi se vor
plictisi repede. Casele normale în stil argeşean nu vor mai fi la modă, va fi o dovadă de înapoiere să locuieşti
în aşa ceva, chiar de vei avea acoperişurile argintate, şi mine anti-personal în curte. Copiii lor, adăpaţi mintal
de o cultură născută la căldura mediocrităţii clasice a valorilor părinţilor lor, vor căuta cu orice preţ
originalitatea şi ineditul. Spre surpriza generală, ei se vor muta în cocioabe ca ale noastre, deasupra cărora
vor ridica steagul negru al anarhiei. Anarhia va fi la modă, mai la modă ca ea nu va fi nimic şi nimeni, steagul
negru cu un M într-un cerc va pluti deasupra Mac Donald's-urilor, şi de deasupra tejghelei lor vor răsuna
cântece de luptă remixate, pe care alţii şi le vor fura de pe internetul vremurilor acele. Până la urmă, bogaţii,
rămaşi prea în urmă cu mintea, ne vor propune să ne cumpere cocioabele noastre nepreţuite, oferindu-ne în
schimb banalele lor case în stil argeşean, cu tot cu mercedesul din curte şi cu piscina. Aşa că vom face
schimbul. Vom privi cu jind la cocioabele noastre elitiste, în vreme ce ei se vor lăfăi între pereţii lor de
chirpici şi pe solul lor de bălegar, dar asta e viaţa & tristul curs al istoriei.

Ne-am dus dară la cofetărie. Aceasta era deschisă, că doar era ora 10:15 (mai devreme, vânzătoarea aninase
deasupra orarului tradiţionalul mesaj "Vin imediat"). Am intrat, am murmurat o salutare, a murmurat una şi
soţia, iar vânzătoarea, care tocmai descurca rebusuri, a exclamat:
- Uşa se închide după ce intri, chiar dacă era deschisă înainte... Să vă învăţ eu carte?! Şi se zice politicos
bună ziua, doamnă vânzătoare Ecaterina Cosma, nu se mormăie ceva nedesluşit în dinţi. Şi se vine până aici
la mine, şi se comandă! Atunci, eu vă zic că nu am nimic, căci ăsta e adevărul: nu am nimic! Ca pe vremuri.
Pricomigdalele sunt stricate şi viermănoase, sucul l-au băut muştele căzute în el, până s-a terminat (acuma
nu mai înoată) bunătăţile turceşti au fost refuzate la import de Confederaţie, şi suntem ca mai înainte -
numai sticle de şampanie românească în spatele meu, după cum puteţi vedea. Nu ştiu ce aş putea să vă dau,
poate nişte măsline, dacă au mai rămas, să vorbesc cu bucătarul, poate ar putea să vă facă, dar în acest caz
să ţineţi seamă că am fost drăguţă cu voi, şi să mă cinstiţi acolo cu ceva de calitate, exclus de producţie
autohtonă. Altminteri, bucătarul tot ar putea să vă facă măslinele, suntem obligaţi să vă servim, deşi nu
suntem slugile voastre, însă nu vor fi gata atât de repede, bineînţeles, va trebui să aşteptaţi.. Lăsarea
măslinelor la macerat şi asezonarea lor după modelul hawaian (singurul acceptat de Confederaţie la
momentul actual) ar putea dura ore, săptămâni, poate zile... Dacă ştiţi să fiţi drăguţi cu noi. Oameni sunteţi
cu noi, şi noi cu voi vom fi oameni. Trebuie numai să ştii cum să procedezi, şi asta e un lucru elementar,
bineînţeles... Dar se pare că voi n-aţi înţeles lucrurile astea. V-aţi aşezat acolo la mas...
Ne aşezasem acolo la masa aceea de lângă geam, şi ne uitam la muntele maiestuos care creştea în faţa noastră
pe geam. Priveliştea era într-adevăr foarte frumoasă, îţi lua suflarea! Privind-o, îmi veniră în gând versurile:

Măreţ gigant cu piscul / încununat de stele,

Azi muntele se-nalţă, / cătând spre răsărit.
Pasc turmele la poale, / şi eu sunt între ele,
Şi-n iarbă verde nu mai / mă satur de privit.

Din codri deşi îmi iese / nainte o fecioară

Cu părul verde, fusta / îi flutură la vale.
Eu o sărut în cale, / pentru a câta oară,
Căci eu sunt, Doamne, robul / măreţei vrerii Tale.

Pe câmpi, între colibe, / voios calul nechează

Cu ochii-adânci priveşte / înspre turmele mele.
Din pâlcuri deşi de nouri, / alunecă o rază
Şi calea-mi luminează / cu pulbere de stele.

Dar capu-mi plec în tină, / căci ziua se sfârşeşte

Şi nasc lumini în taină, / ce-apoi cad în străfunduri.
În marea-nfrigurare, / iubita mea tuşeşte,
Sub fruntea năduşită, / colindă a mele gânduri.

Ah! Ce-aş dori destinul / să-l smulg ca o căpuşă

Şi-ncununat de raze, / să-l prăvălesc la vale,
Natura mă-nfăşoară / încet ca o mănuşă,
Şi toate astea-s, Doamne, minunea Vrerii Tale.

Uitându-ne la frumuseţea care se aşterne dincolo de geam, ne privim în ochi, şi ne ţinem de mână surâzători.
Are ochi aşa de frumoşi EA... Ca şi mine, de altfel.
- De la bucătărie / mi-au spus acum o clipă / că dimineaţa nu mai / se vor servi măsline. Confederaţia
spune / că virusul de gripă / s-ar transmite prin ele, / aşa că e mai bine / O vreme, din prudenţă, / să nu le
mai mâncăm / cu multă vigilenţă, / noi toţi să ne purtăm. / Aşa că nu mai este / nimica de mâncat / Iertaţi-
mă, dar mi-este, / programul încărcat / Să văd eu nu mai sufăr / De mâini cum vă ţineţi / E timp de asta
mâine, /spuneţi-mi deci ce beţi? aşa grăise vânzătoarea, sub influenţa involuntară a amintirilor mele.

Bineînţeles, nu i-am răspuns. Ce era să bem? Chiar ea ne spusese că nu mai avea nimic, în afară de şampanie.
Nu are să ne facă să îngurgităm şampania ei împuţită!
- Când mă gândesc la problemele globale ale omenirii, am zis eu, privind-o în ochi pe soţia (şi în aceeaşi
timp iubita) mea, încep să înclin să cred că problema fundamentală este absenţa unei forme subtile de
discernământ a realelor elite (adică acelea care nu-şi spun elite, şi nici nu arată a, bine înţeles) faţă de ceea ce
eu aş chema "avangarda nuanţată"... Aceasta nu e, de altfel, decât o formă plângăreaţă şi (presupun) extrem
de plicticoasă, de-a dreptul enervantă de constatare a nulităţii oricărei încercări de punere pe picioare a unei
avangărzi reale - şi tocmai asta e problema noastră... Orice metal rar se oxidează în contact cu aerul, nu-i
nimic de făcut, ar fi trebuit să priceapă chestia asta ceva mai repede. Dar ar fi folosit la ceva să priceapă...?
m-am întrebat eu.

Dinspre galantar, interveni vocea vânzătoarei:

- V-aţi aşezat acolo, lângă geam, şi mă ignoraţi. Nici un pic de respect... Nu mai sunt măsline, ştiu, dar aţi fi
putut măcar să-mi mulţumiţi pentru osteneală, ori măcar să-mi daţi un ciubuc.. N-am nimic de vânzare, mai
puţin şampanie, pe care v-o recomand călduros, e Zarea, foarte bună. Dar oare faptul că nu am nimic de
vânzare vă împiedică să mă respectaţi? N-am nimic - şi asta e situaţia majorităţii oamenilor din ţara asta,
făcând abstracţie de lucrurile care se fură, urmând firesc legea lui Lavoisier... Aş zice chiar că, în prezent,
oamenii care nu au nimica de vânzare şi care fură pe faţă sunt cei mai cinstiţi... Spre deosebire de ceilalţi...
Aici în cofetărie la mine nu era nimica de furat. De mese n-avem loc, iar congelatorul nu încape în lift. Am
furat numai palmierul de la intrare, care venise cu ajutoarele pe care ni le trimisese un stat african, ce, noi
nu suntem români, s-au trimis ajutoare la români, e cinstit să profităm şi noi de ele... Am luat palmierul
acasă, e o minune, cine a mai văzut una ca asta la noi, eu locuiesc într-un sat mai la vale, ne uităm la el în
fiecare seară, şi visăm fiecare că suntem pe plăjile sudului, în romane cu piraţi... Da' palmieru' nu ţine de
foame, a încercat nepoţica mea să muşte o bucată, şi-a lăsat dinţii în el... Înţelegeţi... Din ciubuce trăim şi
noi, vai de capul nostru. Dar voi nu-nţelegeţi, aşa sunt oamenii, unii mai buni, unii mai răi, unii mai aşa...
Că salariul de-abia mi-ajunge să-mi plătesc abonamentul la mobil, cred că şi-au ajustat tarifele pe salariile
noastre, noaptea pe ger cu o cobiliţă-n spate treceam lacul îngheţat, mă duceam la Oraş să-mi plătesc
mobilul... şi bodyguarzii, ţigani, îmi scuipau seminţe-n cap, îmi râdeau în nas, şi-mi arătau bancnotele lor de
euro, mi le răsfirau prin faţă, râzând, nu vrei să-ţi pui curu la bătaie, ziceau, oricum, n-avem nevoie de el,
ha, ha, ha ha, şi voi probabil, voi ăia de acolo de la geam, care vă faceţi că sporovăiţi, în loc să vă priviţi în
ochi, mai bine v-aţi căuta de lucru... E mai bine în Confederaţie, vă spun ca să ştiţi, aşa spune toată lumea,
dacă vă credeţi mai şmecheri v-aţi duce în Confederaţie să munciţi, în loc să ne asupriţi aicea, să luaţi loc în
cofetăriile noastre, să ne sfidaţi, să ne ignoraţi, să nu ne respectaţi... Eu când eram la Bucureşti liftieră, pe
timpurile mele de glorie, toată lumea îmi dădea o ciocolată, să-i duc cu liftul... Nu acceptam decât Poiana.
Odată venise un student la mine cu o sticluţă de Brifcor, săru mâna, doamnă, mă duceţi cu liftul... I-am dat
cu sticla în cap, de nu s-a văzut: care doamnă, bă, io-s domnişoară (pe atunci eram domnişoară) în loc să
înveţi, mai bine-ai munci... Dar au venit vremuri grele. Soţia directorului a dat foc la imobil, din gelozie
(directorul cu nădragii în vine înfipt în secretară a sărit pe geam, aşa că viaţa lui a fost salvată, spre
deosebire de locul meu de muncă). Şi de atunci, aici la cofetărie mă aflu, în localitatea natală, vai de zilele
mele, trăiesc cu unu ţigănos, care e zoofil, îmi cere să nechez în fiecare seară, altfel nu i se scoală... ca să nu
mai zic că bărbăţia lui e un argument dintre cele mai discutabile...

- ... în acea clipă, păsărica s-a arătat vederii mele, ţopăind pe o ramură... am rămas desfătată în faţa ei,
mângâindu-mi părul. Parcul acela era cel mai mare din municipiu, cu toate că nimeni nu-l aflase, încă. Mă
cuprinsese o sete pârdalnică, şi mi-am adâncit capul în cascada şipotindă din apropiere. În locul acela se
găseau urşi, jderi şi zgripţori, şi alte minuni ale patriei şi ale naturii, şi eu mă tot minunam la ele, umblând cu
breteaua de la rochie alunecată neglijent pe umărul stâng, dezvelindu-mi jumătate de sân. Şi cum îţi spuneam,
în timp ce mă îndreptam spre ieşire, şi o ceată de maimuţe mă însoţeau, trăgându-mă de rochie şi cântându-
mi serenade la balalaică... îmi spuse prietena, şi nevasta mea.

- Vă prefaceţi îndrăgostiţi, nemernicilor, a guiţat vânzătoarea. Eu sunt Vânzătoare de Cofetărie - pe

vremurile de glorie, când România era sub stăpânire persană, mie magii îmi aduceau daruri, mi se
prosternau la picioare, şi eu le dădeam în cap cu pişcoturi şi şampanie... iar copiilor le dădeam profiterol,
dacă erau cuminţi - pe ceilalţi îi loveam cu o biciuşcă de piele roşie - mamăă, ce mai şuiera prin aer... Şi voi,
acolo? Ştiţi că aş putea să vă denunţ? Aş putea să vă denunţ la poliţie, şi vagabonzii de la poliţie v-ar lua pe
sus, şi v-ar face felul... aş putea să vă denunţ la prefectură, şi prefectul cu acoliţii săi ar putea să trimită într-
o carieră de piatră, la făcut ventilatoare.. Dar eu sunt femeie drăguţă şi nu vă denunţ... Mai încolo, totul
depinde de voi... Răbdăm ce răbdăm, dar într-o bună zi, tot dă pe dinafară...!

- Perpetuarea tradiţiilor clasiciste care nasc perfid sub orice nouă coajă mă preocupă, am reluat eu. Evident,
nimic nu se schimbă. Mimetismul istoric şi inconştient se insinuează perfid sub orice înjghebare de tentativă
de reformare. În nebunia noastră, ne închipuim că suntem altceva decât suntem. Şi totuşi, suntem undeva
acolo, existăm încercăm să facem ce se poate. Dar oare ce se poate? Numai imposibilul? Şi oare cum îl vom
face noi pe el? am spus - şi între timp, vânzătoarea a continuat să se agite, făcând la gură spume care spre
duşumea curgeau.
- Ar fi trebuit să vă las... Să nu vă las să intraţi... Eu, care am fost ca o mamă pentru voi. Cum aţi putut? Cum
aţi îndrăznit! nenorociţilor! Bozgori, burundezi împuţiţi! Barzi şi filassoufi ce-mi sunteţi! Aş putea să vă crăp
capul cu o piatră dintr-o lovitură, dacă n-aş avea aşa inimă bună. Dar să ştiţi: orice mare răbdare are
margini, chiar şi marea Barents, iarna, când îngheaţă totul...

- Oamenii pe lângă mine alunecau ca nişte umbre. Andaluzia e o ţară fonică, nicăieri nu vei întâlni o fiinţă
vie, ci numai strigăte. Fântânile strigă, oamenii strigă, femeile strigă, învârtindu-şi rochia, şi totul e aşa
frumos şi cald la soare... Vei face probabil într-o zi această călătorie... să te opreşti la Fântâna Leilor, şi
cugetând asupra celor pe care le vei vedea acolo, vei înţelege - a spus prietena mea, vizibil turburată.

- Dar dacă credeţi că lucrurile vor continua aşa la nesfârşit, vă înşelaţi amarnic, mai amarnic decât
credeţi... într-o zi, mânia va irumpe ca un zăgaz, şi în urma ei nestăvilită, nimic nu va mai rămâne, piatră pe
piatră se va dezghioca, râurile vor curge îndărăpt, pe când glasul furiei înspre cer se va ridica, şi noi vom
culege roadele urletului nostru, vom fi şi nu vom mai fi, şi dintre morţi ne vom ridica, în timp ce voi dintre vii
vă veţi scoborî... căci sunteţi sămânţă stearpă, ca o coajă de arahidă goală pe dinăuntru... zise vânzătoarea,
agitând profetic mâinile pe deasupra capului, ţinând în ele o tavă cu ştrudele cu brânză cu stafide, proaspete
şi fumegând, pe care le pitise în taină sub tejghea, aşteptând cumpărătorii serioşi, şi pe care acum,
nemaiputând să rabde, le scosese la iveală...

- Nu apologia eşecului, ci eşecul oricărei încercări de înăbuşire absolută a Rezistenţei ar trebui să ne dea
speranţe, am continuat eu înspre prietena mea, în timp ce îi sărutam mâinile şi pleoapele. Ridicarea la ceruri e
o coborâre ca toate celelalte - numai noi rămânem în arenă, numai la noi suferinţa, devenind nesuferită, îşi
capătă un rost, rostită fiind...

- Şi pentru că toate acestea nu mai sufereau amânare - şi pentru că, într-un târziu, s-a răsculat durerea din
noi, ca o patimă obosită aşternută pe ridurile unui obraz vineţiu, care şi-a răzleţit striurile monstruos, şi şi-a
slobozit urmele către stele, zice vânzătoarea, căţărată pe congelatorul de îngheţată pe care scria cu litere
tremurate -

VAFĂ, CORNET ŞI LA HALBĂ - N-AVEM

şi gesticulând, purtând un steag rozaceu cu dungi vinete & galbene în mână, şi pentru că urletul nestăvilit al
nestăvilirii şi fiinţei noastre de acum întrupate în lupta noastră, am hotărât să vă fac să plătiţi scump fapta şi
îndrăzneala voastră, jigodiilor... Veţi vedea imediat...
- ... şi când înserarea barceloneză se umple cu lumină, când pictorii ambulanţi de pe Rambla încep să fure cu
cărbunele sufletul celor pe care-i prind în plasa pânzei lor, pe când furii îndeasă mâini anxioase în buzunarele
turiştilor, când turnurile din piaţa San Jaume se ridică gotic către acoperişul ţesut de mâini nevăzute al
Oraşului Contal, pe măsură ce strigătele ultimelor chinezi aprinzând brichete (şi, pe ascuns, bani de hârtie) pe
lângă Sant Pau, de la Raval până la el Born, clinchetul berilor minuscule ciocnite pe Passeig de Gracia îţi vor
aminti că la această oră metroul linia patru miroase a proaspătspălat, că te simţi aseptic şi nemuritor în
murirea ta, că fiecare palmier te adăposteşte sec la rădăcină, că e timpul să mănânci dintr-o tortilla, în sânul
familiei tale de adopţiune...
Vânzătoarea se dusese acum în bucătării, de unde se întorsese cu o puşcă de pe vremuri, şi o cocardă pe care
şi-o lipise în frunte. Cânta cântece patriotice, şi încărca puşca cu praf.

- Multe secole luptară / străbunii noştri eroi

Să trăim stăpâni în ţară / Ziditori ai lumii noi

- Nu ştiu ce să cred. Dar nici o bătălie nu durează etern. De asemenea, nici o pace. De fapt, pacea şi războiul
nici nu există. Ca şi această cofetărie. În schimb, friptura de curcan cu ciuperci pe care nu o avem în faţă
există, bine mersi.
- Purtăm în crivăţ şi în soare,
Lumini pentru biruitori.
Pentru cei viteji zidim altare,
Şi-avem doar gloanţe pentru trădători

- Dar numai la Toulouse, având încă în cuget savoarea cassoulet-ului pe care l-ai gustat în acea noapte cu
lumânări la cetăţuia din Carcassonne, vei aprecia dulceaţa canalului de Midi - scurgându-se paşnic ca o
plăcintă printre plopi şi arţari, printre bătrânii care aleargă, şi copiii care râd la soare...

- Removamos todas las trabas

que nos impiden nuestro bien,
cambiemos el mundo de base
hundiendo al imperio burgués

- Nu taină, ci revelaţie. Nu minune, nu gândire. Ci numai neliniştea eternă a spontanei noastre răsuciri
elicoidale...

- Sous nos drapeaux, que la victoire

Accoure ŕ tes mâles accents
Que tes ennemis expirants
Voient ton triomphe et notre gloire!

- Apoi, cum urci spre le Bordelais, descoperi Franţa, le pays d'śil, răsărind treptat dintre podgorii, ascunzând
încă pudic bogăţiile care zac molcom între rostogolirea vijelioasă a Loarei...

Vânzătoarea se pregăti să tragă. Nu realizase, însă, că ţinea puşca invers - şi noi nu aveam chef să-i spunem.
În consecinţă, când a apăsat pe trăgaci, o bubuitură puternică întrerupse tăcerea din curgerea ei firească,
numai pentru o secundă, vânzătoarea se prăbuşi imediat, cu degete tremurânde, căutând spasmodic cu buzele
catrenele altui cântec revoluţionar pe care nu-l mai cunoştea, sângele fu peste tot - pe tapet, pe vechile
fotografii turistice de pe pereţi, cu Visit Romania, pe galantar, pe congelatorul fără îngheţate, picură zglobiu
pe sticlele de şampanie, dădu şi mai mult farmec şi culoare ştrudelelor cu brânză de vaci şi stafide, se aşternu
negru pe tavan, se scurse pliciuind ca o palmă pe fereastră, alunecă gâlgâind către bucătărie.

- Şi pentru aceasta trebuie să fim mai departe Exploratori: să ne căutăm destinul, cu siguranţa că nicicând nu-
l vom întâlni! am încheiat eu, ajutând-o pe prietena (şi nevasta mea) să se ridice de la masă, şi mai apoi să se
încalţe.

Ne-am îndreptat către ieşire. Vânzătoarea era tot acolo, moartă, cu puşca încă fumegândă înfiptă în abdomen,
şi cu un rânjet pe faţă, care arăta că încă nu pricepuse ce se întâmplase.

Am apăsat cu mănuşile pe clanţă, urmele noastre nu erau nicăieri, nicăieri, nu aveau cum să fie.
Seara aveam să ne-o petrecem liniştit în casă, copiii noştri aveau să ne întrebe o sumedenie de lucruri, ne
vom uita la concursuri la tele, şi ne vom instrui împreună.

OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003
 Scaunul

M-am trezit mângâiat de miresmele florilor de peste drum. Am deschis un ochi, şi am văzut carourile de
lumină pe care soarele le trimetea prin fereastră, şi le lungea printre mobilele camerei mele, peste picioarele
mele şi peste Scaun.
L-am primit cu emoţie şi mulţumire, ca în fiecare dimineaţă. Era la locul lui, la o treime din distanţa dintre
colţul drept al patului, şi două treimi de colţul drept al ferestrei, cu o diagonală a picioarelor paralelă cu acea
direcţie, astfel încât era orientat cu faţa spre mine, privirea mea putând să cadă pe spătarul lui la un unghi de
20 de grade. Îl priveam liniştit şi cu siguranţă, şi el îmi umplea privirea.

Era sâmbătă, zi în care în oraşul nostru magazinele (şi implicit magazinul de confecţii în care lucram) aveau
un program de lucru cu publicul dintre cele mai agreabile: de la 10 la 4 dup-amiază.
Ceea ce îmi permitea să mă scol târziu.
Şi să iau micul dejun (pâine cu miere, ceai, ridichi, trifoi şi brânză topită) în tovărăşia Scaunului, privindu-l
din când în când cu coada ochiului, cu mulţumirea celuia căruia toate îi merg bine.

Aveam 23 de ani, locuiam singur în garsoniera mea din Pasajul Eliberării, şi eram satisfăcut de postul meu la
magazinul de Îmbrăcăminte Bărbătească şi de Damă "Albina"- căci se afla pe aceeaşi stradă cu locuinţa mea,
şi în activitatea pe care o prestam imprevizibilul lipsea cu desăvârşire - din când în când, o doamnă între două
vârste cerea să vorbească cu responsabilul, sau să i se aducă condica cu reclamaţii, căci pentru modelul
rochiei pe care dorea să o cumpere, talia ei dispăruse din stoc, sau pentru că dresurile se rupseseră chiar în
ziua în care le cumpărase - şi ea punea faptul în seama calităţii inferioare a materiei prime.

De obicei se consideră că o relatare din viaţa unui vânzător de confecţii nu merită interesul, dacă acestuia nu
urmează să i se întâmple ceva ieşit din comun: să fie martor la un hold-up, să o întâlnească pe Claudia
Schiffer, să descopere o comoară, să fie răpit de extratereştri ori să fie ucis cu bestialitate de un serial killer
care măcelăreşte în fiecare sâmbătă un vânzător de confecţii.
Dar eu speram să nu mi se întâmple nimic din toate astea - singurătatea mea (vreau să spun, a mea, împreună
cu Scaunul meu) era cât se poate de delectabilă. Zilele treceau asemănându-se una cu alta, şi de nimic nu
duceam lipsă. Oare nici măcar pe Claudia Schiffer nu aş fi sperat să o întâlnesc? Desigur că nu - dacă aş fi
întâlnit-o, ce aş fi putut să fac? Să îmi declar pasiunea pentru corpul ei, pasiune pe care ea este obişnuită să o
citească în priviri? Ce va găsi ea la un vânzător de confecţii, de statură medie, corpolenţă medie, inteligenţă
medie, stare financiară confortabilă pentru nevoile lui - virilitate medie?

Ce-i drept, o relaţie amoroasă îmi lipsea. La 23 de ani, nu practicasem apropierea fizică decât de două ori, şi
de fiecare dată în mod neconcludent.

Prima oară o făcusem la 17 ani, cu o fată proastă şi grăsună, cu părul slinos, sânii mici şi deja lăsaţi, picioare
osoase şi crăcănate, şi care, ce-i drept, avea cele mai mari note la biologie. Era singura care acceptase să-şi
ofere virginitatea singurului băiat din promoţie care încă nu avea telefon mobil. Am reţinut o senzaţie
confuză, corpul meu se descurcase fără mine, am avut o impresie de detaşare şi am privit neutru şi oarecum
jenat scena la care participam, şi care fără discuţie era penibilă. Când am aflat că nici partenera mea nu
simţise nici o plăcere, şi nu intenţiona să îmi ceară să mă căsătoresc cu ea, am fost atât de uşurat încât, în
aceeaşi seară, mi-am oferit bucuria unei sticle mari cu bere acompaniată de varză murată, în tovărăşia
Scaunului.

A doua oară circumstanţele au fost încă şi mai confuze. Realizând dezavantajele mele comparative (modestia
financiară, fizicul mediocru, absenţa unei temeinice culturi fotbalistice) mă hotărâsem să "forţez" un raport
sexual - adică, să îl realizez fără consimţământul partenerei. Cum din considerente morale şi practice nu
aveam de gând să orchestrez un viol în regulă, am recurs la un prieten de nădejde al multora: alcoolul.
Dacă aţi şti cât de simplu este! Să te aranjezi pentru a participa la o seară dansantă într-un oraş în care nu eşti
cunoscut, să reperezi o fată singură cu un aspect suficient de mediocru pentru a te accepta, şi totuşi îndeajuns
de agreabilă pentru a-ţi satisface apetitul sexual, să intri în vorbă cu ea, să-i afli preocupările, să-ţi faci o idee
din ce-ţi povesteşte despre conceptul ei de Bărbat Ideal, să joci rolul acelui bărbat, turnându-i pahar după
pahar (e important să te orientezi numai către femei care au deja în faţă un pahar de alcool, pe care îl duc
destul de des la buze)...
Când s-a cherchelit suficient, te oferi să o conduci acasă. Dacă pleacă la toaletă, pune-i şi un somnifer în
pahar, pentru un plus de siguranţă.
Apoi o urci în maşină, te îndrepţi înspre un cartier puţin circulat, şi când a adormit de-a binelea începi să o
dezbraci. Poate că nu vei ajunge atât de departe. Poate că va opune rezistenţă. Ce pierzi? Când vezi că planul
e pe punctul de a eşua, o laşi baltă. În joc e doar preţul băuturii.
A mers. Aş putea spune chiar că a fost un raport consimţit, căci nu numai că n-a opus rezistenţă, ci mi-a
înlesnit sarcina, atât cât mahmureala i-o putea permite.
Numai că nici de această dată nu am simţit măcar o umbră de satisfacţie - preocupat cu punerea în aplicare a
operaţiunii, a trebuit să fiu metodic şi expeditiv.
De aceea, nu am mai repetat niciodată experienţa, care şi aşa, s-a petrecut ca prin vis. Nici până în ziua de
astăzi nu sunt convins că am făcut-o cu adevărat.

Era sâmbătă, şi îmi începusem lucrul la magazinul de confecţii. O zi obişnuită, până în momentul în care am
întâlnit-o pe studenta la botanică - sau când m-a întâlnit ea pe mine, ca să fiu mai precis. După gusturile
epocii şi locului, ar fi putut fi considerată o figură fadă şi ştearsă, cu faţa ei ascuţită şi plină de pistrui, cu
părul de un roşu spălăcit natural strâns în coadă, cu trupul prea firav, oarecum disproporţionat. Şi probabil că
aşa şi ar fi trebuit privită. Însă pe mine mă atrăgeau ochelarii ei proeminenţi, care îi dădeau un aer de
personaj de desene animate japoneze, şi sânii mari şi generoşi, uşor căzuţi, care îi umpleau pulovărul larg, şi
care creau acea disproporţie despre care vorbeam.
Modul în care am intrat în vorbă nu a avut nimic original în el. În momentul în care a dat să plătească dresul
mărimea doi şi pudriera, a zărit cartea mea de botanică, larg deschisă la capitolul "oleaginoase".
- Ce coincidenţă, şi tu eşti student la botanică? a râs ea. Nu cred să ne pice subiectul ăsta, n-a insistat prea
tare pe el. Sau tu faci cu Brambowsky?

Uitasem să precizez, învăţam în timpul liber biologia. Voiam să fiu profesor de şcoală - o ocupaţie care mi-ar
fi adus mai mulţi bani decât vânzarea confecţiilor. Pe deasupra, ceea ce mă mai atrăgea înspre profesorat
erau: vacanţele lungi, efortul intelectual redus (o dată ce ştiai pe dinafară materia pe care o predai, nu îţi
rămânea decât să le ceri elevilor să reproducă fidel propriile tale cunoştinţe) şi tihnitele după-amieze în sălile
de clasă, moţăind pe tronul din faţa lungilor şiruri de bănci, deasupra supuşilor tăi, a căror ascultare e
garantată de modul de funcţionare al sistemului, într-o zi cu soare, când pe geam intră miresme de flori bâzâit
de albine, şi tu poţi moţăi în liniştea clasei, în timpul unui extemporal, în care elevii nu îndrăznesc să mişte,
ştiind că o admonestare sau sancţionare profesorală se poate solda cu violenţe verbale şi fizice din partea
părinţilor, sau cu diminuarea subvenţiilor venite de la aceştia, ori a gradelor de libertate.

Poate că imaginea mea despre şcoală era una idealistă, însă eu eram convins că un atare paradis al vârstei
mature trebuie să existe, că el vine ca o justă răsplată a faptului că ai suportat cu bine şi până la capăt proba
disciplinară a trecerii prin şcoală, şi că ai dovedit cu bărbăţie proba înghiţirii unei cantităţi impresionante de
informaţie.
Nu voisem să fac o facultate - era un efort inutil, plin de inconveniente, pierderea vremii şi alte umilinţe.
Umilinţe din partea profesorilor, care vor să ştii tot ce ştiu ei, şi să îţi etajezi cunoştinţele în forma în care ei
sunt în stare să priceapă, ori care li se pare mai nimerită, umilinţe din partea colegilor mai înzestraţi financiar,
fizic sau intelectual, umilinţe din partea colegelor care îţi refuză avansurile, şi te acoperă cu ruşinea refuzului
lor.

Pentru a deveni profesor existau două posibilităţi - a face facultatea, ceea ce comporta dezavantajele mai sus-
amintite, şi a te prezenta la Examenul Capacitativ Pedagogic Specializat - a cărui reuşită era la îndemâna
oricui ar fi fost în stare să scuipe în faţa juriului subiectele selecţionate din conţinutul programei universitare
pentru profilul respectiv, aidoma, sau prin compilare informaţională şi întorsături de fraze, în cazul acelor
subiecte care se voiau intuitive. Era un fel de rebus.
Şi eu m-am priceput din totdeauna la rebusuri, într-atât încât într-o zi am încetat să le mai descurc,
considerându-le neinteresante şi previzibile. În acea zi eram încă licean, şi revelaţia mea m-a condus la
decizia să nu mai intru într-o sală de clasă, după terminarea bacalaureatului, altfel decât în calitate de
profesor.
Aşa că de cinci ani încoace, lucram la acel magazin de confecţii, pregătindu-mă pentru susţinerea ECPS-ului.
Timp aveam berechet, căci nu mă grăbeam.

Când mi-am isprăvit povestirea, fata cea ştearsă, cu sâni, ochelari şi pistrui, a sorbit o gură din ceaiul pe care
îl comandase pe terasa braseriei "Trei cocoşi", unde hotărâsem să ne continuăm discuţia începută în magazin,
şi mi-a spus cu vocea ei subţiratică şi repezită: "Mare figură mai eşti".
Asta a fost singura remarcă în legătură cu tot ce îi relatasem despre proiectele mele, şi motivaţia mea.
Apoi a început să vorbească pe nerăsuflate despre ea - ambiţii profesionale, rivalităţi feminine cu colege de
promoţie care probabil îi erau superioare, fobiile ei, speranţele ei în viaţă, totul culminând cu expunerea unei
fresce familiale complete, siropoase, subiective şi căreia nu îi lipseau accentele melodramatice.
Între două capitole mai bea o gură de ceai, râde în hohote, zgâlţâind din umeri, ceea ce face ca sânii
supradimensionaţi să îi salte, scuturaţi în sus şi în jos.

Nu mi-aş fi imaginat că atâta energie de provenienţă îndoielnică poate izvorî dintr-un trup atât de firav (cu
excepţia sânilor). Femeia este întotdeauna o creatură imprevizibilă, uneori dezamăgitoare, alteori depăşind
orice aşteptări. Aşteptările le-a depăşit cu mult, odată ajunsă la mine, sub pretextul ce urma să îi arăt cărţile
mele de biologie, pentru ca ea să îmi indice care capitole erau mai demne de luat în seamă, în lumina noii
programe şcolare.
De cum am intrat, i-am spus la modul cel mai serios cu putinţă că în camera mea există un spaţiu tabu:
Scaunul. Am rugat-o să nu se apropie de el, să nu pună întrebări în legătură cu existenţa şi motivele
inviolabilităţii lui, să îi remarce prezenţa numai pentru a-şi aminti că trebuie să îl ocolească.

M-a privit bizar, cu ochii mari, şi cu colţul drept al gurii strâmbat într-un soi de rictus. M-am temut să nu
cumva să fi considerat mesajul meu ca pe o excentricitate facultativă. Dar înainte de a putea să adaug
avertismente şi rugăminţi suplimentare, studenta la botanică se instalase deja la mine în garsonieră, de parcă
i-aş fi încredinţat cheile ca unui nou colocatar, şi acum, după ce-şi pusese poşeta pe biroul meu şi pulovărul
peste pat (la mine era întotdeauna cald) începuse să exploreze. "Ia să vedem ce avem aici... Vaai, ce poster
frumos! Şi mie îmi plac bananele... Aici avem baia... Foarte bine... Văd că ai multe cărţi, foarte multe... Jos
pălăria! Mi-am plăcut întotdeauna bibliotecile mari, cu volume legate în piele. Dau un aer de distincţie
enciclopedică, deşi asta nu înseamnă nimic. Oare cu ce se hrăneşte domnul... Îmi permiţi?" (asta e bună, după
ce îmi inspectează fără jenă biblioteca, îmi cere voie să deschidă frigiderul!).
A continuat să trăncăne, de data aceasta avându-mă pe mine ca subiect în discuţia din care nu lipseau anumite
asociaţii cu personaje din clanul ei. "Castraveţi, roşii, cartofi, vinete, varză, şi nici o bucată de carne?!
Vegetarian? Şi frati-miu e vegetarian. Eu sunt hedonistă, carpe diem, carnivoră la greu, şi din când în când
nişte vinişor, nu prea mult că mă pilesc repede, numai dulciurile le evit, că îngraşă..."

Mă întreb oare la ce serveşte facultatea, dacă prin ea reuşesc să treacă ca printr-o membrană semi-permeabilă
asemenea monumente de mediocritate, care strecoară în discursul lor de aprozar vorbe latineşti, pe care
probabil le deprinseseră deja din liceu.
Când a fost la un pas de a da peste Scaun pentru a doua oară, m-am repezit în urma ei şi am prins-o de
ambele braţe, de frică să nu se producă inevitabilul: "Atenţie! Scaunul!". Poate (prea) puţin surprinsă de
reacţia mea, mi-a aruncat o ocheadă poznaş-complice peste umăr, ca un copil acuzat că a făcut o năzbâtie de
care el e în realitate mândru - şi mi-a mângâiat falca. S-a răsucit pe călcâie, şi s-a aşezat la masă, dând
sentinţa: "Ce cald e la tine şi ce frig e afară... Întotdeauna am iubit căldura. Aa, şi vinul fiert. Pe vremea asta e
foarte nimerit. Facem un vin fiert! Ce zici?

M-am executat bucuros, neluându-mi ochii de la sânii ei care zăceau grei în tricou, şi de la perechea de
ochelari care îmi evocau într-un mod destul de cert, deşi greu de explicat, un helicopter. Acestea erau
singurele două detalii care mă făceau să trec cu vederea trăncăneala ei de circumstanţă. Oare îşi dă seama?
Cu siguranţă că îşi dă seama. Nu ar fi ajuns până aici. Şi apoi mângâierea de adineauri... Greşesc şi mai mult
acei bărbaţi care îşi închipuie că lumea e un soi de acvariu cu peşti, unde poţi privi incognito şi nesancţionat
fauna feminină care se perindă prin faţa ochilor. Femeile ştiu şi simt atunci când sunt privite - mai ales că au
tot timpul să înveţe care li sunt atuurile, şi care e diferenţa între indiferenţă şi pretinsa indiferenţă.
Vinul fierbea, afară se lăsase înserarea şi se luminaseră neoanele magazinelor, ea îmi vorbea, vorbea, eram
aşezaţi la biroul meu, şi ne mângâiam unul altuia mâinile.

Apoi veni clipa în care - odată vinul sorbocăit şi vorbele ei sfârşite - m-am hotărât să intru în joc.
Femeile, este bine ştiut, aşteaptă conform uzanţelor ca tu să faci primul pas. Dacă totuşi ele sunt cele care l-
au făcut, singura ta şansă e să te manifestezi cât mai repede cu putinţă - dacă nu, indecizia ta va fi considerată
ca un afront personal, le vei pierde favorurile, şi te poţi aştepta la ce e mai rău din partea lor - "cel mai rău"
fiind, în toate cazurile, indiferenţa.
Am urcat mângâierile înspre umăr, apoi înspre gât.
Mi-a sărutat mâinile.
Într-o clipită eram înlănţuiţi. Nu ofer detalii, nu sunt pornograf.

Vreau doar să spun că a fost o experienţă fantastică. Am rugat-o să nu îşi scoată ochelarii, şi dacă am iertat-o
pentru cele ce avea să le săvârşească ceva mai târziu, a fost numai pentru că îmi ascultase acea rugăminte. Aş
putea spune că în acea noapte am făcut dragoste cu ochelarii şi sânii ei. Şi a fost formidabil.
Atunci - la 23 de ani - a venit adevărata mea dezvirginare. Experienţele precedente nu fuseseră nimic. E ca şi
cum i-ai cere unei fiinţe violate să asocieze actul cu conceptul de "a face dragoste". ?
Salata de vinete o putem mânca la 10 ani, fără ca să ne lase un gust searbăd, şi o putem redescoperi cinci ani
mai încolo, când o vom găsi delicioasă. Hotărât lucru, era o fată urâţică. Însă relaţia dintre erotism şi
frumuseţe este absolut discutabilă.
Am adormit în braţele ei, cu ochii la Scaunul care trona în mijlocul unui con de lumină slobozit de lună prin
fereastră.

Când m-am deşteptat, să fi tot fost şapte dimineaţa. Am deschis ochii, am privit, şi ceea ce am întrevăzut mi-a
făcut părul măciucă. Aş fi vrut să-i închid, pentru a evalua posibilitatea ca totul să fi fost urmarea unui
coşmar, pe care din motive necunoscute eu să îl asociez realităţii.
Un nod mi se instalase dureros în gât, şi nu putea articula nimic, nici înţelege ce se petrece.
În razele soarelui, sub ochii mei nu vedeam decât podeaua goală. Dispariţia îmi urlă în urechi scurt şi ascuţit
ca un vaier de iele. După câteva minute în care creierul meu a refuzat să articuleze cea mai măruntă şi
elementară mostră de lanţ cauzal, mi-am rotit oarecum mecanic şi cu caznă capul de jur împrejur, căutând
indicii care să îmi permită să pricep ce se petrecuse.
Şi atunci cu oroare am înţeles. Se petrecuse că studenta la botanică a cărei trăncăneală o suportasem ieri şi cu
care avusesem un raport sexual DEPLASASE SCAUNUL DE LA LOCUL LUI, îl adusese în faţa biroului,
SE AŞEZASE PE EL, iar acum stând într-o rână citea unul din almanahurile mele.
Fără să preget, am sărit din pat ca un vârtej, în timp ce studenta la botanică întorcea capul, surprinsă. Apoi,
când mi-a întâlnit privirea, mirarea a lăsat locul unei serioase spaime, pe care o puteam citi în ochii ei
spălăciţi. Mă năpustisem la ea cu mâinile îndepărtate, palmele deschise şi degetele crispate ca pentru a o
sugruma, şi cu gura larg deschisă, ca pentru a slobozi un strigăt mut.

M-am oprit însă pironit în loc la un metru de ea: dacă aş fi aruncat-o la pământ, aşa cum plănuisem la
început, ar fi căzut şi Scaunul, ceea ce ar fi fost şi mai cumplit decât faptul că fusese deplasat.
Cu o voce tremurândă, am îngăimat:
"Ce ţi-am spus... ce ţi-am spus aseară Că Să Nu Te Atingi De Scaun sub nici un chip - c-cu... cum ai
îndrăznit... s-să te ridici imediat şi să te îndepărtezi de el-ca să îl pun la loc... Te rog... Imediat.
Câteva clipe, m-a privit împietrită. Apoi, înţelegând ce îi spuneam (bineînţeles, fără a înţelege nici pe departe
consecinţele) spaima i s-a transformat înapoi în surprindere. A privit în jos spre Scaun, apoi înspre mine, care
stăteam nemişcat, cu ochii în lacrimi şi cu sudoarea curgându-mi pe faţă, şi mirarea i s-a transformat în cele
din urmă în condescendenţă. Mă privea acum ca pe un caz patologic. Devenisem un obiect, şi cel mai rău era
că, neînţelegând de ce aş fi fost în stare, hotărâse să mă descoasă, disece.

"Aşa deci. Scaunul. Îţi lipseşte o doagă. După o noapte de dragoste pasională, prima noastră noapte de
dragoste, cum ai făcut ochi sări la mine ca un nebun, reproşându-mi că m-am aşezat pe scaunul tău, cel pe
care l-ai proţăpit în mijlocul camerei. Iartă-mă dragul meu, dar asta se cheamă paranoia. Ce-are scaunul ăsta?
E scaunul pe care a stat vreme de 20 de ani răposata ta bunică? Să-i fie ţărâna uşoară, morţii cu morţii, vii cu
vii. E o moştenire de familie, ultima zestre care ţi-a rămas de la nişte neamuri care au fost deportate şi de pe
urma căruia eşti singurul supravieţuitor? Şi ce, crezi că obiectele durează etern? Ai făcut amor călare pe el cu
fosta ta iubită? Crezi că dacă îl vei lăsa până la Sfântu'aşteaptă în poziţia în care se găsea când v-aţi ridicat de
pe el şi ea şi-a coborât fusta, asta o s-o întoarcă înapoi? Ori ai ascuns diamante în piciorul lui! Dacă mă uit la
cât de modest trăieşti, însă risipitor cu cărţile şi legumele, n-aş zice că eşti belfer, nici milionar zgârcit. Poate
e o capodoperă, o piesă de colecţie rară, care valorează milioane. Cu toată ignoranţa mea mobiliară, văd bine
că e un simplu scaun de bucătărie, ai două mai acătării la masă, şi un altul la birou. Aşa că, tinere - zise ea,
arătând cu palma stângă spre scaun, iar cu dreapta dându-şi părul peste cap, cu un gest absurd de teatral -
oricare ar fi pricina pentru care te-a tâmpit scaunul ăsta, la naiba cu el, sunt lucruri care se vor schimba acum
în viaţa ta. Haide, vino să mă strângi în braţe şi să-ţi ceri scuze. Nu te uita aşa la mine, mai târziu ai să-mi
mulţumeşti că te aduc cu picioarele pe pământ. Am să-ţi scot eu gărgăunii din cap - spuse, şi înainte ca eu să
o pot împiedica, dădu brânci Scaunului, care căzu într-o rână, cu un scârţâit care îmi săgetă inima.

Nu mai ştiu. Cred că studenta la botanică, acum în ipostaza de torţionar al Scaunului, întinsese mâinile spre
mine, într-o tentativă de chemare drăgăstoasă, cu siguranţa satisfăcută cu care elevul întinde părintelui
carnetul de note, după ce a luat un zece la matematică. Însă acele clipe aveam să le reconstitui mai încolo, din
frânturi de memorie. În acel moment, după ce Scaunul fusese aruncat la pământ, după câteva minute sau cel
mult ceasuri de când fusese mutat de la locul lui, nu mai era loc decât de Acţiune, Apărare şi Răzbunare. M-
am aruncat asupra studentei la botanică, şi i-am repezit doi pumni în faţă. Sub şocul loviturii, s-a împiedicat
şi a căzut. Până să înceapă să zbiere şi până să o cuprindă tremuratul, i-am mai administrat apoi câţiva pumni
în coaste, în piept, în cap. Timpul se oprise. Nu mă puteam opri să cumpănesc. Durerea mea urlând străbătea
în afara mea sub forma unei ploi de lovituri, rapide, seci şi cadenţate ca o răpăială de grindină.
A încercat să se apere, protejându-şi faţa, apucându-mă de încheieturi, încercând să mă zgârie - însă mintea
mea vuia de ecoul scrâşnetului prăbuşirii Scaunului, şi asta îmi decupla forţele - forţele şi furia.
Acum se răsucea pe podea, şi când i-am cărat şi al doilea picior în burtă, a scos un horcăit respingător. Atunci
i-am privit chipul. Avea ochii şi dinţii strânşi, gura schimonosită, şi o vânătaie care începea să se deseneze pe
frunte M-am uitat la blestematul ei corp, şi mi s-a părut frumos.

Pe podeaua mea zăcea o femeie atrăgătoare, snopită în bătaie, şi al cărui corp urma de bună seamă să se
umple în scurt timp de vânătăi. Nu mai ţipa, se potolise ca prin farmec, şi plângea în şoaptă, printre sughiţuri
care îi zgâlţâiau pieptul.
Şi atunci m-am oprit: o dată cu zbieretele ei, se potolise şi dorinţa mea de răzbunare. Acum nu o mai aveam
în faţă pe torţionara iresponsabilă a Scaunului - ci o fiinţă fără apărare, învinsă, şi a cărei postură nu putea
trezi decât mila.
I-am întors spatele, şi cu gesturi grijulii am pus scaunul în picioare. Am ajutat-o să se ridice, sprijinind-o de
braţ şi de spate. A făcut-o maşinal, continuând să plângă cu sughiţuri, ca şi cum nu eu eram tot acela care o
bătusem cu pumnii şi picioarele, sau ca şi cum ar fi înţeles că de la mine acum nu se mai putea aştepta la nici
o ameninţare.
I-am pus jacheta pe umeri, şi m-am auzit spunându-i cu o voce seacă:
- Pleacă.
S-a urnit din loc încet, şi tot fără să mă privească în ochi. A mers spre uşă ca hipnotizată, împleticindu-se. I-
am deschis-o larg, a trecut pragul, şi aş fi vrut să-i spun că toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi
trântit la pământ Scaunul, după ce (că) îl mutase din locul lui. Dar când am revăzut scena, m-am simţit din
nou răbufnind de mânie, şi am trântit cu putere uşa în urma ei.

Peste câteva ore mă găseam în pat, cu ochii ţintă spre Scaunul care îşi regăsise locul cuvenit, cu o imprecizie
de poziţionare de câţiva milimetri, şi de orientare de câteva grade, ceea ce făcea ca nimic să nu mai fie ca
până atunci, şi îmi ţinea strâns nodul dureros din gât. Am auzit bătăi puternice la uşă:
- Poliţia. Deschide!
Am mers şi le-am deschis. Şi au dat buzna la mine în cameră. M-au anunţat că studenta la botanică depusese
plângere împotriva mea, pentru agresiune. Un certificat medico-legal dovedea că suferise anumite contuzii,
însă rămânea să fie stabilit în ce împrejurări le căpătase. Cum nu fuseseră martori la scenă, urma să aibă loc o
anchetă, care să stabilească dacă eu eram sau nu agresorul, aşa cum susţinea victima.

"Îmi pare foarte rău", am spus. "Îmi pare foarte rău şi îmi cer scuze. Din cauza atitudinii ei a trebuie să mă
port astfel. Nu sunt un om violent, nu am făcut niciodată rău la nimeni. Ce îi reproşez fetei care a depus
plângerea la dumneavoastră? E greu de explicat, nu o să mă înţelegeţi. Mi-a făcut un mare rău... Nu, nu o să
mă înţelegeţi... Mă iertaţi, nu aşa se pune problema, nu contest inteligenţa dumneavoastră, însă e vorba de
ceva mai intim, de care sunt foarte legat, şi sentimentele foarte puternice nu se pot explica... Aveţi dreptate, în
contextul actual, aveţi dreptul şi sunteţi în măsură să cereţi mai multe explicaţii. Uite, hai să zicem că a fost o
greşeală din partea mea... dacă scuzele nu ajung, sunt gata să suport consecinţele. Să zicem că a fost o
agresiune gratuită... Nu, nu interpretaţi aşa, nu sunt un pericol pentru societate... sunt un om liniştit,
cunoscuţii mei o pot confirma. Nu am antecedente. De ce ţineţi atât de mult să ştiţi care e motivul pentru care
am agresat-o? Mi-am făcut mult rău, după cum vă spuneam, dar nu vă pot spune în ce fel. Nu o cunoşteam
înainte. Nu fiţi vulgar. Există mai multe moduri de a face rău cuiva. Nu mi-a făcut rău direct... a nesocotit şi
vătămat un lucru care înseamnă mult pentru mine. Nu, nu e o amintire de familie, mă miră faptul că îmi
puneţi aceeaşi întrebare ca şi ea. Nu, nu e o cruce sau o icoană, nu cred ca domnişoara să fie anti-religioasă,
adică nu ştiu, în faţa mea nu a dat dovadă de porniri anti-religioase, oricum, nefiind bigot, nu m-ar fi afectat
foarte tare...Da, un lucru. Care anume, precis? Bine, vă spun. E vorba de Scaunul Acesta. Ce anume a făcut,
exact? L-a mutat din locul Lui, s-a aşezat pe El, a dat cu El de pământ. NU! NU ÎL ATINGEŢI! Vă rog! Nu
faceţi asta! Nu aveţi dreptul - mă puteţi aresta, dar asta e încălcarea proprietăţii pri..."

"Aşa a dat cu el de pământ?" întrebă poliţaiul cel mustăcios, în timp ce trase un şut în Scaun, care căzu pe
jos, pentru a doua oară în răstimpul aceleiaşi zile - şi am văzut cum se descleiase la încheieturi, semn că acest
nou şoc îi slăbise racordurile. Sfâşiat, cu sufletul o rană sângerândă, cu mintea goală şi ochii ficşi m-am
năpustit înainte. Voiam să îl iau în braţe, grijuliu, să îl alint, să îl dezmierd, să îi sărut speteaza, să îl ridic din
nou şi să îl aşez iarăşi pe locul lui. Să-i omor pe toţi cei care dăduseră năvală în acea încăpere, şi care Îi
făceau rău. Am fost înşfăcat cu violenţă. M-am zbătut, am urlat. M-au ţinut, mi-au dat câţiva pumni şi câteva
palme, mi-au pus cătuşe la mâini.

Înainte să părăsim încăperea, dintr-o răutate absolut gratuită, poliţaiul cel mustăcios a mai dat două lovituri
de picior Scaunului. Am aruncat o ultimă privire în urmă: era totuşi întreg, nu îl distruseseră. Şi din priviri i-
am promis că mă voi întoarce. Mă voi întoarce, îi voi încleia din nou spătarul, îl voi repune în loc, şi viaţa va
continua aproape ca înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat aproape nimic.
Pe viitor nu voi mai aduce pe nimeni, bărbat sau femeie, la mine în casă. Poftele sexuale mi le pot satisface
de câteva ori pe an făcând apel la profesioniste - dacă nu, să-mi steie pofta-n cui.

- Bună ziua (tânăra îşi spuse numele). Eu mă voi ocupa de cazul dumitale.
- Foarte bine. Sunteţi inspector?
- Studentă la psihiatrie.
- Studentă?! Am devenit obiect de studiu?
- Într-un fel. Cercetarea cazului dumitale, prin amabilitatea poliţiei, va face parte din materialul care îmi va
pregăti lucrarea practică de pe semestrul doi.
- Pot să ştiu cum se va numi acest studiu?
- Asta depinde între altele de răspunsurile dumitale.
- Foarte bine. Şi la sfârşit, voi fi liber să plec?
- E foarte prematur să vorbim despre asta acum. Dar pentru moment, eu trebuie să pun întrebările.
- Foarte bine. Mă numesc...
- Nu e nevoie. Am citit declaraţia dumitale de la poliţie.
- În afară de declaraţia aceea, nu mai am nimic de spus.
- Asta rămâne de văzut. Ai spus că locuieşti singur. De cât timp?
- Întotdeauna am locuit singur. Vreau să spun, de când nu mai stau cu părinţii.
- Ai prieteni?
- Depinde ce înţelegeţi prin prieteni. Mă înţeleg bine cu şefa mea de la magazinul de confecţii. Mă văd cu doi
foşti colegi de şcoală, din an în paşte, la braserie. Sunt simpatici. Dar sunt doar tovarăşi de bere, atâta tot.
Câteodată mă întind la vorbă cu vânzătorul de ziare. E un domn cumsecade.
- Ai o relaţie intimă stabilă?
- O relaţie intimă? Vreţi să spuneţi, sexuală? Nu. Stabilă... nu. În viaţa mea am avut doar câteva aventuri.
- De lungă durată?
- Nu. De o noapte, toate.
- Câte?
(după un moment de gândire:)
- Cinci... Şase.
- Ce sex aveau partenerii?
- Nu sunt homosexual.
- Nu ai răspuns la întrebare.
- Voi şi nuanţele voastre... Erau de sex opus.
- Tot nu ai răspuns la întrebare.
- Oare de ce trebuie să credeţi că fiecare bărbat ascunde un homosexual sau androgin? Mă simt bine în pielea
mea. Toate contactele sexuale pe care le-am întreţinut au fost cu persoane de sex feminin.
- Te simţi bine în pielea ta... Într-adevăr?
- Da, mă simt bine! Cum spuneam, o mulţime de cunoscuţi pot confirma că sunt o secătură de ispravă.
- O secătură?
- Vreau să spun, un individ destul de şters, dar de care nimeni nu a avut de ce să se plângă.
- Asta înseamnă "o secătură"? Un individ destul de şters?
- Da... Mediocritatea nu e un titlu de glorie.
- Te consideri deci un mediocru.
- Da. Nu am făcut nimic însemnat în viaţă, şi nici nu intenţionez să fac. Nu vreau decât să fiu lăsat în pace.
- Cine nu te lasă în pace?
- Până mai ieri, toată lumea mă lăsa să îmi văd de treabă. Apoi a intervenit acest incident neplăcut, pentru
care mă aflu aici, şi pentru care sunt gata să răspund în faţa legii. Îmi asum o parte din vină. Chiar toată, dacă
asta vă face plăcere şi uşurează lucrurile.
Eu nu sunt aici în căutare de plăcere. Nu conţinutul afirmaţiilor dumitale este esenţial. Esenţială este
veridicitatea lor - sau ce se ascunde în spatele lor.
- Hai s-o lăsăm baltă, domnişoară... Pe mine adevărul nu mă interesează deloc. Eu vreau să termin cât mai
repede capitolul ăsta, să mă întorc acasă, şi să mi se ofere ocazia să demonstrez că totul a fost un nefericit
accident, care n-o să se mai repete niciodată.

- De ce anume nu te interesează adevărul?

- De ce m-ar interesa? Ce-aş avea de câştigat sau de pierdut dacă l-aş cunoaşte? Eu vreau să mă-ntorc acasă.
Poliţia şi-a făcut datoria, dumneavoastră consemnaţi incidentul în studiul pe care îl realizaţi, victima primeşte
satisfacţie morală, eventual şi materială. Sunt gata să-i plătesc şi o lună de salariu pentru daune.
- De ce eşti grăbit?
- Pentru că vreau să se termine cât mai repede povestea asta. Recunoaşteţi că nu e tocmai agreabil.
- Pentru cine?
- Of. Dumnezeule, pentru nimeni... În afară de dumneavoastră, poate, care mă priviţi ca pe o insectă, cu o
curiozitate de entomolog. Nu veţi găsi nimic interesant la mine, sunt un om înfiorător de şters, plicticos,
sănătos, fără antecedente, şi cu cazierul curat.
- Ce ar trebui să găsesc la dumneata?
- Ştiu eu... Ce vă place mai mult vouă, psihiatrilor. Să găsiţi în mine confirmarea cărţuliilor voastre.
Încadrarea într-un anumit profil bine determinat. Pentru ca la sfârşit, să se considere că aţi făcut o analiză
pertinentă, şi să luaţi o notă mare. Asta atâta vreme cât sunteţi studenţi, ca dumneavoastră acum, îmi iertaţi
îndrăzneala, dar nu e nici o ruşine, profesorii trebuie să trăiască şi ei, iar dumneavoastră trebuie să luaţi note
mari. Văd că daţi semne de nerăbdare. Îmi iertaţi trăncăneala. Doar v-am spus că sunt un om înfiorător de
şters şi de plicticos. Bun. M-aţi întrebat ce cred eu că speraţi să descoperiţi în mine. Ştiu eu? Un serial killer,
o legătură incestuoasă, un traumatism din fragedă copilărie, frustrare sexuală, insatisfacţie profesională, o
anumită fobie, un potenţial latent de violenţă fizică. Pierdeţi vremea. Nu ascund nimic din toate astea, şi e de
asemeni în interesul dumneavoastră să îmi închideţi cât mai repede dosarul, căci cu un asemenea caz, v-o iau
colegele înainte.
- De ce te-ai oprit?
- Pentru că am terminat tot ce aveam de spus.
- Nu cred.
- Credeţi ce vreţi. Aştept cu nerăbdare restul întrebărilor.
- După dumneata, ce am să te mai întreb?
- Dacă făceam pipi în pat când eram mic. Dacă mama era roşcată, slăbănoagă şi cu pistrui, şi dacă tata o
bătea. Despre părinţii mei.

- Dumneata spui că eşti un om echilibrat şi împăcat cu sine însuşi, şi puţin mai încolo, tot dumneata afirmi că
eşti o secătură, un om mediocru, care nu a făcut nimic în viaţă.
- Ei, şi? Chiar aşa stau lucrurile. Sunt suficient de lucid ca să-mi recunosc mediocritatea, să îmi dau seama că
viaţa pe care o trăiesc mă mulţumeşte, şi că nu are rost să ţintesc spre culmi mai înalte, care nu mă atrag şi
pentru care există multe şanse ca eu nici măcar să nu fiu făcut. Numai proştii se simt frustraţi de ceea ce sunt.
- Părinţii tăi unde locuiesc?
- La periferie... Sunt fiu unic. După ce au ieşit la pensie, şi-au vândut apartamentul de patru camere. Ei şi-au
luat unul mai mic într-un cartier liniştit, şi mie mi-au cumpărat garsoniera unde locuiesc în momentul de faţă.
A fost cadoul cel mare al vieţii lor, şi le sunt recunoscător. Sunt nişte oameni discreţi şi de treabă. Nu le
reproşez nimic.
- Nimic?
- Ei, aproape nimic. Copil fiind, nu sufeream atunci când îmi cereau carnetul de note, şi dacă totul era în
regulă, mi-l înapoiau cu un aer absent. În schimb, când aveam o notă mică, eram tratat cu răceală în
următoarele 24 de ore. Însă nici la capitolul ăsta nu am prea multe motive de nemulţumire: o bună parte a
părinţilor se interesează de rezultatele şcolare ale copiilor lor, şi insuccesul acestora le provoacă o
indispoziţie afectivă. Într-un moment al vieţii, realizezi că ai fi putut avea oameni cu mult mai răi în anturajul
tău, iar apropiaţii realizează că şi tu ai fi putut fi cu mult mai rău. Pentru familia mea, momentul acesta a sosit
puţin după ce împlinisem treisprezece ani: Alfred, fiul eminent al vecinilor de la etajul trei, se spânzurase.
Toată strada a fost marcată de eveniment: era un băiat cu un an mai mare ca mine, şi care după toate
aparenţele ar fi trebuit să urmeze o strălucită carieră de avocat sau de chirurg. Strălucea la toate materiile, era
un băiat frumos, întotdeauna bine îmbrăcat, uşor distant şi superior, însă nu chiar într-atât încât să-i facă pe
ceilalţi să se simtă prost în tovărăşia lui. Când intra Alfred într-o încăpere, toate capetele se îndreptau spre el,
şi lumea se aştepta să-l audă scoţând vorbe chibzuite, rânduite în fraze bine articulate. Şi aşa se şi întâmpla,
cu excepţia cazurilor când prefera să rămână tăcut - şi atunci toţi ştiam că nu avea chef să vorbească, căci nu
privea pe nimeni în ochi. Dar m-am îndepărtat de la subiect, nu-i aşa?
- Continuă povestea, te rog.

- Eram şi nu eram prieten cu Alfred. De fapt, nici unul dintre noi, copii cartierului, nu puteam spune dacă
Alfred ne era sau nu prieten. Ne trata pe toţi cu amabilitate, şi din când în când venea să se joace cu noi.
Chiar şi cu cei mai mici. Însă ştiu că îl consternau superficialitatea şi inconsecvenţa noastră. Dacă îl invitam
pe Alfred să vină să se joace cu noi de-a războiul, cu soldăţeii de plastic, invitaţia căpăta pentru el caracterul
unei misiuni. A se juca cu soldăţeii era pentru noi un concept destul de simplist - împrăştiam figurinele pe
jos, le ascundeam după cutii de chibrituri, le repoziţionam cu mâna la câteva degete mai încolo, sau le
făceam să ţopăie una spre cealaltă, şi când întâlneau un duşman se luptau cu acesta, adică cele două mâini
ciocneau figurinele, până ce unul dintre copii recunoştea că personajul lui fusese înfrânt sau omorât. Războiul
era însoţit de ţipete şi chiote întretăiate. Din când în când, unul dintre noi se plictisea, şi atunci părăsea jocul
în toiul confruntării.
Alfred venea să pună ordine în această stare de lucruri haotică: fiecare tabără trebuia să-şi contabilizeze
efectivele, şi să le organizeze ierarhic. Dispunerea în teritoriu se făcea după criterii strategice precise.
"Soldaţii mei nu se înţeleg între ei", a protestat o dată unul dintre copii. "Foarte bine, înseamnă că ai o armată
anarhică de mercenari. Se poate şi aşa, numai că ei nu o să aibă nici o şansă în faţa maşinii de război care se
desfăşoară lângă ei", îi răspundea Alfred, cu un surâs ciudat.
Joaca cu Alfred era captivantă şi în acelaşi timp obositoare: trebuiau săpate tranşee, trebuia ţinută evidenţa
morţilor şi răniţilor, fiecare figurină trebuia să aibă personalitatea ei, atuurile şi defectele. Nici unul dintre noi
nu cuteza să spună că se plictiseşte. Dar Alfred ne apărea la toţi ca venit de pe altă lume, dintr-un cerc
superior la care noi nu aveam acces, şi la care nici nu doream să avem acces.

La doisprezece ani, noi începeam Cei Trei Muşchetari, şi mulţi dintre noi nu aveau să treacă niciodată mai
departe de Dumas. Alfred termina Arta Războiului, şi nu avea deloc intenţia să se oprească la Sun Tzu.
Oare ce de s-a oprit el, totuşi?

Nu, nu a fost o crimă. S-a petrecut pe timpul vacanţei de vară, într-o zi ca oricare alta. Acea leneşă zi de
august nu era întru nimic deosebită de celelalte. Într-o ţară africană, se petrecuse o lovitură de stat urmată de
un mare masacru, dar asta nu interesa pe nimeni. Dolarul crescuse faţă de yen cu 0,2 procente, în Portugalia
avusese loc o demonstraţie contra instabilităţii laborale, un ziar din Bulgaria publicase o serie de falsuri
fotografice compromiţătoare cu membri ai familiei regale britanice, stârnind un mini-conflict diplomatic între
cele două state, FC Barcelona bătuse Real Madrid cu 5 la 0, şi în China se născuse un copil de 6 kilograme.
Vremea fusese frumoasă, cu înnourări mai accentuate în sudul şi estul ţării. Vântul suflase slab până la
moderat în est şi în regiunile de munte. În acea zi cum nu se poate mai ordinară (cei implicaţi mai mult sau
mai puţin în evenimentele mai sus menţionate mă pot contrazice, însă asta nu schimbă cu nimic datele
problemei) Alfred era la ora 11:20 la el acasă, la birou, în somptuoasa bibliotecă a tatălui său, şi încerca să
demonstreze Marea Teoremă a lui Fermat. La un moment dat, a pus stiloul jos, a petrecut în jurul cârligului
care susţinea candelabrul din mijlocul încăperii prelungitorul de la calorifer, a înnădit cu el o buclă, s-a urcat
pe scaun, apoi a dat cu piciorul la spetează. S-a zbătut convulsiv câteva secunde, apoi a murit.

La 11:20 mama lui intrase să-i aducă un ceai - şi el îi mulţumise cu un zâmbet politicos. La 11:35, tot mama
lui intrase să îi aducă o ilustrată de la un corespondent din Argentina. Îl găsise atârnat de tavan, şi ce se
petrecuse între timp fusese uşor de reconstituit. Nu s-a găsit nici o urmă de intrare prin efracţie sau luptă a
unei persoane străine. Toate erau la locul lor, Alfred avusese chiar grijă să închidă stiloul şi să-şi pună foile în
ordine. Este de exclus, de asemenea, să fi fost omorât de mama lui: aceasta nu a poposit mai mult de o
jumătate de minut în bibliotecă, şi în răstimpul dintre aducerea ceaiului şi găsirea cadavrului stătuse de vorbă
cu o verişoară ce venise în vizită şi mai apoi depusese mărturie. Familia, rudele, cunoştinţele, vecinii şi
poliţia au trebuit să se încline în faţa evidenţei: Alfred se spânzurase, cu o mână sigură de profesionist, de
parcă ar fi repetat înainte gestul de nu ştiu câte ori.
De ce s-a sinucis Alfred? Sunt lucruri în viaţă pe care nu le înţelegi - şi e bine să le accepţi ca atare, în loc să
le cauţi explicaţii absurde şi fortuite, după ce orice ipoteză plauzibilă a fost eliminată. Era Alfred nefericit?
Greu de spus, destul de greu de crezut.

Părinţii lui aveau o situaţie materială cel puţin confortabilă. Îl înconjurau cu toată grija, dragostea şi atenţia
cu care un părinte de copil excepţional îşi gratulează progenitura, pe măsura posibilităţilor financiare. Erau
oameni rezonabili şi liniştiţi, care nu îl pisau cu învăţătura - şi oricum, nu ar fi avut de ce, căci Alfred era
întotdeauna şef de promoţie. Faptul că avea punctele lui slabe - desenul şi gramatica - unde nu era primul, ci
al doilea sau chiar al treilea - nu putea decât să bucure pe toată lumea: aceasta dovedea că Alfred era uman,
ori cel mult semizeu, suveran dar nu desăvârşit, deci uman: aceasta era ultima piatră la edificiul perfecţiunii
lui. Alfred nu avea nevoie să ia un aer superior, Alfred ERA superior, asta o ştiam cu toţii, dar el părea mai
mulţumit de superioritatea lui decât cu inferioritatea noastră, şi niciodată nu a simţit nevoia să-i coboare pe
ceilalţi. Se simţea bine în pielea lui, şi asta nu îl impiedica să ne fie din când în când tovarăş de joacă - lăsaţi-
le naibii de pocnitori, o să vă învăţ să faceţi explozibile adevărate.

Decepţie sentimentală? Greu de crezut pentru cei ca noi, care au mereu probleme atunci când li se cere să
decline perfecţiunea. E motivul pentru care cancan-urile din presa de scandal sunt atât de prizate:
perfecţiunea deranjează, succesul care distanţează elitele de muritorii de rând e vizibil sub forma unei aureole
supărătoare la vedere. Masele devoră orice informaţie privitoare la metehnele celebrităţilor, pentru a alunga
convingerea lor subconştientă că acestea chiar aparţin unei alte lumi. Şi că deci ceva le-a scăpat în viaţă. Că
au fost autorii unei condamnabile auto-ratări. Imperfecţiunea elitelor îi linişteşte oarecum, şi le alungă astfel
de gânduri neproductive. Totuşi - s-ar putea crede mai întâi că Alfred era destinat unei iubiri ori unei deziluzii
amoroase perfecte. Geniul care se sinucide din dragoste, sau din deznădejde. Ne aşteptăm ca un om mare să
se simtă atras fie de o creatură desăvârşită, fie de o sluţenie, însă nu de o fiinţă comună, la un improbabil
mijloc de drum între cele două desăvârşiri disponibile. Şi totuşi, chiar aşa stăteau lucrurile. Viaţa sentimentală
a lui Alfred era cea a unui muritor de rând. Avusese două relaţii destul de scurte cu nişte colege de clasă. Le
ducea la cinema, le scotea la plimbare, le săruta. Fetele erau drăguţe, şi cu un an mai mari ca el. Drăguţe -
ăsta era cuvântul. Nici mai mult, nici mai puţin. Unii băieţi ar fi întors capul după ele pe stradă, alţii nu. Una
dintre ele se lăuda cu poeziile de dragoste siropoase şi mediocre pe care le primise de la Alfred. Nu era făcut
să fie timid, şi încerca să se simtă romantic. Odată îmi destăinuise că răsfoieşte din când în când cu plăcere
reviste pornografice. Declaraţia m-a liniştit pe de o parte - când un înger îţi recomandă fructul interzis, simţi
că ai căpătat dezlegare la orice - pe de alta m-a consternat - îngerul se simţea atras de producţia de masă.

Să fi ascuns totuşi Alfred o mare iubire? Nimic mai puţin probabil. Un individ care răsfoieşte Playboy în baie
nu se poate sinucide pentru că o frumoasă necunoscută nu i-a întors surâsul.
Nimeni nu a ştiut niciodată pentru ce s-a sinucis Alfred. Părinţii au întors casa cu fundul în sus, în căutarea
Biletului care ar fi explicat gestul. Au găsit un simulacru de jurnal, din ale căror rânduri nici cel mai versat
sofist din breasla dumitale nu a fost în stare să scoată cel mai mic sindrom sinucigaş. Familia a discutat cu
prietenii, cu profesorii, cu vecinii: nici un indiciu, nici o confesiune, nimeni care să spună: "Sunt lucruri pe
care nu le ştiţi. Am să vă povestesc care era adevărata faţă a lui Alfred..."
Alfred nu era un geniu depresiv. Avea o fire mai degrabă flegmatică, chiar dacă nu era un cinic. Amabilitatea
lui reuşea cel mai des să-i ascundă ironia pe care o resimţea cu siguranţă faţă de toţi cei care îl înconjurau.
Alfred era un geniu mediocru. Sinuciderea lui nu are nici o cauză şi nici o scuză reală.

Îi lipseau adevăratele tare ale geniilor de meserie. Cu siguranţă că a avut un impuls mai puternic decât
propria sa conştiinţă, ieşit de undeva din tenebre, care l-a făcut să execute cu conştiinciozitate şi precizie un
scenariu asupra căruia nu mai putea să reflecteze, după ducerea lui la îndeplinire. În familia lui Alfred nu se
numărau nici isterici, nici sinucigaşi. Moartea lui face parte din firescul absurdului şi inexplicabilului. Se
putea întâmpla oricui - deşi altul poate că nu ar fi dat dovadă de atâta hotărâre şi precizie. Există mereu un
con de umbră în care, cu toată strădania disciplinelor cunoaşterii, nu se va intra niciodată. Şi atâta vreme cât
nu vom şti nimic despre acea lume nevăzută de umbre care scapă înţelegerii noastre - tocmai pentru că natura
ei nu e inteligibilă - nu vom şti nimic despre imensitatea hotarelor necunoscutului care ne împresoară.
Dar uite că s-a făcut târziu, şi am ajuns la consideraţii care mă depăşesc. E târziu, domnişoară, e luni seara, şi
am lipsit de la serviciu. Cu telefonul de azi-dimineaţă, şefa mea va închide ochii - e a doua oară când lipsesc,
în trei ani.
Dacă mă ţineţi aici pe mai departe, n-o să mai fie chiar aşa de simplu. Nu ştiu ce aţi dorit să aflaţi despre
complexele mele freudiene şi ce aţi descoperit, însă situaţia e cu mult mai simplă - am băut ceva mai mult,
m-am sculat nervos, am păruit-o pe fata pe care o agăţasem cu o seară în urmă, ea a depus o plângere şi am
fost arestat, aşa cum meritam. Acum e timpul să-mi daţi drumul, căci şi pe un derbedeu care s-ar fi luat pe
stradă de o trecătoare l-aţi fi eliberat până acum. Am greşit, şi îmi pare îngrozitor de rău. N-o să se mai
repete. Îmi daţi drumul?

- Mă tem că nu vei căpăta satisfacţie. Dosarul dumitale e departe de a fi închis. Tot ce îmi spui este extrem de
interesant.

Noaptea a fost îngrozitoare. Fără Scaun, şi având în minte imaginea lui, răsturnat în mijlocul încăperii, aşa
cum îl lăsasem, nu aveam nici un punct de sprijin. Universul meu ameninţa să se năruie. Imaginea aceea,
dinainte ca poliţiştii să mă îmbrâncească pe uşă, îmi ţinea vii în acelaşi timp durerea şi speranţa. Şansa
neşansei - din lipsă de delicvenţi la închisoarea locală, eram singur. În disperarea mea, tot ce nu îmi trebuia
era prezenţa flecară ori agresivă a unui tovarăş de temniţă. Cum îşi închipuie cineva că închisorile ar putea fi
educative? Ia un copil obraznic şi răzgâiat, şi pierde-l într-o comunitate adultă, justă şi riguroasă. Va fi nevoit,
în propriul interes, să renunţe la proasta creştere. Dar închide într-o încăpere cincisprezece astfel de copii: vor
reconstitui invariabil haosul perfect şi legea junglei. Natura e mai conservatoare decât orice civilizaţie,
trebuie un efort considerabil ca să o stăpâneşti - să o scoţi din zăgazul ei normal, unde binele şi conştiinţa de
sine nu-şi au locul.

Numai că eu nu eram un infractor! Comisesem o ilegalitate, o recunoscusem, şi eram de acord să fiu

sancţionat pentru asta, atâta timp cât sancţiunea era rezonabilă şi conformă cu legea.
În ţara mea, violenţele fizice minore de tipul celor pe care le făptuisem se pedepsesc, de la caz la caz, de la o
simplă mustrare însoţită eventual de o amendă, până la o noapte petrecută la comisariat. Rareori mai mult.
Mai ales atunci când acestea nu sunt îndreptate contra unui exponent al legii, sau a unui prestator de servicii
în exerciţiul funcţiunii, şi când nu există nici un mobil material sau rasist.

Agresiunea nejustificată a unui civil, în viaţa lui de toate zilele, mai ales când lasă doar uşoare traume fizice
şi psihice, e privită drept un delict minor, comparativ cu infracţiunile capitale, din vârful piramidei infamiei:
evaziunea fiscală, urmată de genocid, de jaful armat, de omucidere şi viol.
Am să îmi pledez cauza cu hotărâre şi luciditate. Dacă nu ar fi fost studenta asta la psihiatrie, sunt sigur că aş
fi reuşit să mă înţeleg mai bine cu poliţiştii. Odată ce au identificat un delict şi suspectul şi-a recunoscut vina,
trebuie să urmeze sentinţa, şi nu infinite tergiversări pentru stabilirea nuanţată a mobilului. Judecătorii sunt
mai versaţi în cunoaşterea naturii umane decât psihiatrii ori psihologii, care, comiţând o dublă eroare, îşi
imaginează că natura umană poate fi înţeleasă în mecanismele ei profunde, că aceste mecanisme există, şi că
ele pot fi ÎNDREPTATE, unde prin îndreptare se înţelege conformarea la anumite calapoade.

Utopia lor este întreţinută pe spinarea societăţii - şi cum ei sunt probabil cei mai puţin dispuşi să accepte
existenţa iubirii şi a bunelor sentimente gratuite, sunt un flagel. Datorită lor, a castei celei mai diletante a
medicilor, mari criminali au fost puşi la adăpost, fiind declaraţi bolnavi, şi deci iresponsabili - ca şi cum dacă
eşti bolnav şi iresponsabil, societatea trebuie să aibă grijă de tine, şi să nu să te mai pedepsească pentru actele
tale. Schizofrenia şi paranoia sunt în realitate la fel de legitime ca setea de îmbogăţire şi puterea, ca
timiditatea, ca melancolia, ca logoreea. Poţi trăi foarte bine cu ele, ca o parte a fiinţei tale. Sunt la fel de
inevitabile şi imperios acceptabile precum calviţia sau celulita.

Dacă n-ar fi fost această oaie creaţă, studentă la psihiatrie, dacă nu ar fi fost studenta la botanică, acum mi-aş
fi văzut liniştit de ale mele, de viaţa mea, aşa cum am vrut-o şi cum am căpătat-o până în prezent, iar Scaunul
- ah! - s-ar fi găsit pe mai departe la locul Lui.
Mi-am făcut-o cu mâna mea. Cine m-a pus s-o aduc la mine acasă? Nevoia de sex, bineînţeles. Sau, mai bine
spus - obsesia sexului. Nu de sex am eu nevoie - dovada, ponoasele pe care le trag, atunci când dau de el. Am
nevoie de Scaun. Atât. Sexul e o nevoie fizică pentru mine, la fel ca foamea şi setea, şi bineînţeles, mai puţin
vitală ca acestea. Îl caut din conformism. Nu mă pot abţine să nu îl caut. E o datorie. Departe de a se numi o
"relaţie umană". Tot ceea ce constituie rapoartele umane întreţinute înainte şi după consumarea unei relaţii
sexuale au fost pentru mine o necesitate impusă din raţiuni de protocol şi civism. Le-am oficiat cu răbdare,
suportându-le, şi nu bucurându-mă de ele. Pentru a consuma o ciocolată, trebuie să saluţi vânzătorul, să
plăteşti, şi la plecare să îl mai saluţi o dată. Mai trebuie şi să desfaci ambalajul - însă asta numai pentru a
ajunge la ispititoarele tablete, şi nu din plăcerea de a descleia hârtie, ori sfâşia staniol. Iar ciocolata îţi aduce
satisfacţie numai după ce-ai pus-o pe limbă, degeaba o plimbi între degete până se topeşte.

Fireşte, există afinităţi, există înţelegere, există şi dragoste. Şi respect. Numai că pentru partenerele mele de
până acum am simţit orice, numai respect nu. Nu că aş fi misogin, însă femeile pe care le admir nu sunt
făcute pentru mine, iar femeile făcute pentru mine nu sunt demne de admiraţie. Ar fi şi culmea: eu apreciez
inteligenţa şi bunul gust, iar o femeie care s-ar simţi atrasă de mine, aşa cum sunt - cu corpul meu, cu ideile
mele, cu autosatisfacerea mea, cu Scaunul (pe care orice-ar fi, nu îl voi putea subordona niciunei altei relaţii),
o femeie care pretinde că se simte atrasă de mine aşa cum sunt dă dovadă de minte puţină, ori de un gust cel
puţin îndoielnic. Sau de perversiune - şi mie nu îmi place perversiunea.

Studenta la psihiatrie aparţine acelei rase pe care o admir, şi la care nu voi avea nici dreptul să visez. Dacă nu
aş fi cunoscut-o în postura de inchizitor, aş fi privit-o cu detaşată admiraţie. E şarmantă, chiar dacă nu e
frumoasă, şi chiar dacă se aseamănă destul cu tinerele din ziua de azi. Este însă perfectă şi ireproşabilă. Un
perfect bloc de gheaţă. Un bloc de gheaţă opac, strălucind ca încălţările ei lăcuite, ca buzele ei creionate
ireproşabil, ca machiajul făcut cu migală - o strălucire care nu-mi întoarce decât propriul chip. O asemenea
femeie e făcută să conducă şi să domine, chiar dacă, ajunsă eventual în postura pe care societatea o acordă
îndeobşte femeilor, îşi va mai pierde din duritate şi va ajunge la mediocre compromisuri cu cei din jurul ei.
N-are nimic uman în ea - îşi face datoria cu precizie, şi tocmai precizia asta o ador. Lucru bine făcut. O
femeie pentru care am tot respectul, şi alături de care nu m-aş vedea pentru o clipă. Faţă de ce femeie m-aş
vedea eu alături, împărţind viaţa şi intimitatea, într-o formulă eventual consfinţită de o bucată de hârtie?
Alături de niciuna. Pe cele mai bune ca mine nu le pot accepta, din considerente morale.

Cu o fiinţă inferioară îmi e imposibil să fac un compromis - nu sunt mama răniţilor, decât să suport o biată
fată pentru sentimentele ei, prefer să pun un ban din când în când în cutia de la biserică, şi în pălăria
cerşetorului cu vioara, cel care vine în fiecare seară la ieşirea din cinematograful Lumičre, din piaţa
Republicii.
Iar o tovarăşă de viaţă asemeni mie e exclus să găsesc - corespondenţa perfectă e o utopie, şi eu nu sunt
capabil de concesii atunci când e vorba de chestiuni importante precum viaţa mea şi Scaunul.
Oare ce va urma? Mă vor elibera, cu siguranţă - însă după cât timp? Cu cât timpul va trece, cu atât îmi va fi
mai greu să-mi păstrez reputaţia, şi de reputaţie am nevoie, de acea reputaţie de om normal şi individ şters,
după care lumea nu întoarce capul pe stradă. Dacă în cartier voi fi cunoscut de aci înainte ca un fost infractor,
ca un nebun care a bătut într-o dimineaţă o femeie pe care o agăţase cu o seară în urmă la locul de muncă, va
trebui pe mai departe să suport toată viaţa privirile lor în ceafă. Reputaţia anonimatului se construieşte prin
absenţa faptelor remarcabile, cu un minim de reacţii conformiste care să confirme starea de Normalitate. Eşti
fiul unei familii care a locuit în cartier. Ai avut o copilărie normală. Te-ai jucat în stradă, la şcoală ai avut note
bune şi note proaste - ai arătat deci că ai o inteligenţă medie, şi că eşti sociabil. Ai renunţat repede la studii,
însă ţi-ai găsit imediat un loc de muncă - ceea ce corespunde unui început de viaţă normal, al unei persoane
fără veleităţi, dar care nu îşi propune să trăiască pe spinarea societăţii.

Funcţia de vânzător la magazinul de confecţii nu intrigă pe nimeni, fiind totodată prea rezonabilă pentru a
stârni condescendenţa. Trăim într-un sistem bazat pe respectul formal al plebei, iar desconsiderarea ei, în
contextul în care dispune de o considerabilă putere de reacţie şi decizie consfinţită prin lege, ar duce la o
stare conflictuală pe care nu şi-ar dori-o nimeni. Respectul care îmi e acordat în pofida non-valorii mele
dovedite îmi e deci garantat de secole de nivelare socială şi nivelare a elitelor, până la punerea în cauză a
însăşi noţiunii de valoare şi de elită. Vânzător la magazinul de confecţii: e o meserie care nu stârneşte
interesul nimănui, şi nici antipatia - când nu eşti controlor de autobuz, nici traficant de droguri şi nici
politician, ai şanse să fii lăsat în pace. Nu sunt o fire timidă, şi prin urmare nu beneficiez de atelajul de
batjocură cu care societatea îi înconjoară pe cei atinşi de respectiva meteahnă - nu am acea stângăcie în
gesturi şi exprimare ori acea ezitare care îl fac pe timid reperabil şi îl pun la zid, ca o pradă vulnerabilă care
atrage haitele cu mirosul fricii sale. Am strâns întotdeauna mâna bărbăteşte, nu am ştiut ce-i bâlbâiala şi nu
m-am fâstâcit atunci când am fost pus în conjuncturi care mă depăşeau. Când vezi că se aşteaptă de la tine un
răspuns subtil şi ştii că nu îl poţi oferi, ai două posibilităţi - sau încerci să improvizezi, şi atunci eşti pierdut,
sau dai un răspuns viguros şi idiot al unuia care nu a înţeles nimic din fineţea contextului. Şi atunci eşti lăsat
în plata domnului. Căci prostia e acceptabilă, însă timiditatea şi stângăcia nu sunt. Timidul e un individ
sensibil, faţă de care trebuie să te porţi cu mănuşi pentru a-i respecta fragilitatea, condiţie imperioasă pentru a
comunica cu el în mod normal. Şi dacă îi ignori particularităţile, te vei simţi oarecum în culpă - asta, atâta
vreme cât continui să îl consideri un interlocutor viabil. Atunci când timidul e reperat, reputaţia lui e fixată
definitiv - oamenii îl vor trata cu falsă înţelegere, ca pentru a-şi scuza incapacitatea de a comunica cu el. Eşti
singuratic, şi în ciuda numărului din ce în ce mai mare de singuratici afişaţi ai zilelor noastre, singurătatea
unui tânăr e suspectă. Se crede în general că ea ascunde metehne. Tinerii îşi caută însoţitori - aşa se crede. În
realitate, ei nu sunt mai în căutare de companie decât ne-tinerii. Bătrânii guralivi care amorsează pe stradă
conversaţii cu necunoscuţi sunt o dovadă grăitoare. Sunt bătrâni singuri, şi care se plâng de singurătatea lor -
e o vârstă la care eşti mai greu acceptat de ceilalţi, în timp ce tinereţea e un paşaport internaţional. Un tânăr
consideră firesc să se . Pentru ca un bătrân să facă acelaşi lucru, are nevoie de scuze valabile. Mai sunt şi acei
bătrâni care preferă compania copleşitoare a amintirilor.

Un tânăr burlac şi singur poate fi un potenţial homosexual. Însă atitudinea mea corporală o dezminte - pe
deasupra, nu evitam discuţiile sexuale, aveam ochii alunecoşi, şi în liceu avusesem câteva mici idile, şi chiar
dacă acestea nu duseseră nicăieri, nimeni nu punea sub semnul întrebării firescul preferinţelor mele sexuale.
Aş fi putut foarte bine să mă laud cu numeroase aventuri, pentru un plus de credibilitate - măcar în parte aş fi
fost crezut.
Mai fusesem văzut şi în urmă cu două seri, ieşind la o cafea cu studenta la botanică, dar în momentul de faţă,
nu era o referinţă utilă.

Ce fiinţă îngrozitoare! Şi totuşi, m-aş fi văzut bine alături de ea, într-o relaţie sporadică. Ce s-ar fi întâmplat
dacă ea nu ar fi comis Ireparabilul? Ar fi continuat să mă sâcâie, cu siguranţă. Îmi amintesc frânturi din
discursul ei de azi-dimineaţă...
O fi din cartier? Nu, îmi spusese unde locuieşte. E în partea cealaltă a oraşului. Cu atât mai bine, mă va lăsa
în pace. Şi-a făcut datoria de cetăţean, m-a pârât la poliţie.

Şi anchetatoarea - vreau să spun, studenta la psihiatrie - oare ce angrenaj fantezist a înţeles să construiască,
cu elementele aiuristice pe care le-am înşirat? Mai bine de jumătate din quasi-monologul meu s-a referit la
Alfred. De bună seamă, va stabili multiple şi profunde conexiuni între moartea lui şi evoluţia mea ulterioară.
M-a marcat profund - chiar eu i-am spus-o. Dar oare ce va înţelege despre modul în care m-a marcat? Cum să
înţelegi, atunci când nu e nimic de înţeles? Cum să-i ceri să înţeleagă că nu e nimic de înţeles unui discipol al
acelei discipline care îşi propune să despice firul în patru, să dezbrace sufletele în pielea goală? Am vorbit
mult şi aiurea. Ciudată declaraţie! Mă tem că nu am procedat aşa cum trebuia. Ce aşteaptă un psihiatru-
psiholog-anchetator decât să îi vorbeşti, pentru ca să se năpustească la tine şi să te disece fără milă? E o
provocare de-a dreptul inconştientă, e gestul oii care dă cu tifla lupului, gestul top-modelului care se plimbă
într-o ţinută sumară într-un cartier rău famat.

Trust in me! discursul şarpelui cu ochii hipnotici, din Cărţile Junglei. Şi nici măcar nu s-a ostenit să-mi
câştige încrederea - vocea spartă şi tăioasă, tutuiala şi tonul glacial şi acuzator. Să aşteptăm dimineaţa.
Am dormit câteva ore doar. Am visat Scaunul, şi spre dimineaţă, la trezie, am enumerat toate numele latineşti
ale oleaginoaselor - un capitol care îmi plăcea, şi pe care îl stăpâneam mulţumitor.

- Bună dimineaţa. Ai dormit bine?

- Ca un prunc. Mai bine nici nu se putea. Nu se vede?
- Nu.
- Nu vă scuzaţi. Presupun c-am meritat o noapte într-un pat mai tare, şi o fereastră cu zăbrele.
- Nu mă scuz. Doream o confirmare a tonusului dumitale.
- Vai, ce drăguţ! Sărut mâna! Apreciez că vă pasă de mine.
- Nu aprecia. Nu-mi pasă. Voiam doar să ştiu dacă eşti apt pentru continuarea consultaţiei.
- Consultaţie? Nu sunt bolnav! Dacă vă referiţi la interogatoriu, sunt gata să înceapă cât mai repede, ca să se
termine cât mai repede.
- Eşti sigur că nu eşti prea obosit? În caz contrar, te poţi întoarce să te odihneşti. Putem continua mâine.
- O faceţi expres! Nu-mi arde de glumă. Sunt în formă, şi sunt gata să stau aici până ce veţi considera că
declaraţiile mele sunt suficiente, şi să îmi spuneţi care e condamnarea.

- Doreşti o cafea?
- Nu, mulţumesc. Adică... da, de ce nu?
- Cu ce începem? Nu ştiu ce să spun.
- Serios? Mi-ai spus tot ce era de spus?
- Totul. Adică... nu văd ce-aş mai putea spune. Aştept întrebări.
- Unde-am rămas aseară?
- Nu vă mai amintiţi? N-aş crede...
- Ai spus că aştepţi întrebări. Asta e o întrebare.
- Aha... înţeleg, vreţi să o auziţi din gura mea. Vorbisem despre Alfred. Vreţi să-mi continui povestea, şi să vă
anunţ că eu l-am omorât.
- Nu e nevoie. Nu l-ai omorât.
- Deci mă credeţi! Aţi văzut că nu sunt un psihopat. Atunci care e problema?
- Nu a trebuit să te cred. Dosarul e închis, nu există nici cel mai mic dubiu asupra faptului că Alfred
Roznowski s-a sinucis.
- Ia te uită, aţi făcut investigaţii! Mă întreb de ce oare acordaţi atâta importanţă cazului meu.
- Continuă.
- Sfinte Dumnezeule, ce?!
- Sau, mai precis - începe.
- Oi vrea eu să ies de-aici cât mai repede, dar n-am ce-i face. Nu vă-nţeleg. Nu mai am nimic de spus. Aştept
întrebări - altminteri, nu veţi mai scoate un cuvânt de la mine.

- Ce joc straniu... Au trecut douăzeci de minute. O să mă ţineţi aşa toată ziua? Tăcem, ne uităm unul la altul...
Se pare că se aplică pe pielea mea o metodă experimentală de anchetă.
- Eşti exact în postura celui care poate vorbi de metode ortodoxe.
- Şi acum justiţia funcţionează după legea Talionului? Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte?
- Apropo, i-ai scos un dinte.
- Imposibil! Dumnezeule, cum e cu putinţă? E drept că i-am cărat câţiva pumni în falcă, dar nu am lovit-o
frontal. Cum a putut să-şi spargă un dinte?
- În orice caz, nu singură.
- E de necrezut... Chiar nu văd cum...
- Ai putea reconstitui din nou scena agresiunii? Detaliu cu detaliu?
- Am făcut-o în declaraţia de la poliţie, cu lux de amănunte. La gravitatea celor pe care le-am descris acolo,
oare de ce aş fi omis pumnii în gură?
- Eşti SIGUR?
- Da.
- Eşti sigur că eşti sincer?
- Dacă vă îndoiţi de facultăţile mele mintale şi de discernământ, această discuţie nu-şi mai are rostul.
- Facultăţile dumitale mintale, în principiu, nu sunt puse la îndoială. Dar această discuţie îşi are rostul.
- Îmi plac oamenii cu principii.
- Nu îmi pasă despre părerea dumitale despre noi şi despre metodele noastre.
- Credeam că îmi cereţi să vă vorbesc! Acum îmi cereţi să vă spun numai ce vă convine...?
- Nu. Vreau să nu te abaţi de la subiect. Concentrează-te asupra ta, nu divaga cu remarci în legătură cu noi.
- Noi ? Pluralul maiestăţii? Nu ajunge că mă tutuiţi ca pe un borfaş, mai trebuie să vă suport grandomania!
- Nu te împiedică nimeni să mă tutuieşti la rândul tău. Dacă asta te poate ajuta să te confesezi mai uşor, nu
am nimic împotrivă.
- Aş putea să-ţi spun pe nume?
- Nu. Poţi folosi apelativul "doamnă".
- Nu "domnişoară"?
- Nu are nici o relevanţă. Mai bine ai continua, în loc să pierzi timpul cu întrebări stupide şi care nu te vor
ajuta absolut deloc.

- Ce discurs! Adineauri aveai tot timpul ca să taci şi să te uiţi la mine, ba chiar să-mi propui să mă duc la
culcare. Acum te grăbeşti...
- Bine. Ai să încetezi cu divagaţiile. Te-am anunţat că i-ai scos un dinte, şi dumneata te ţii de fine ironii.
- Sunt constatări. Şi nu i-am scos nici un dinte, nu o cred, aşa că nu aveţi cum să mă faceţi să mă simt mai
culpabil decât sunt.
- Dacă eşti atât de sigur, de ce nu vrei să descrii din nou toată scena?
- Nu mai îmi amintesc cu aceeaşi acurateţe toate detaliile.
- Dar îţi aminteşti că nu i-ai scos un dinte.
- Da, asta îmi amintesc. Nu aş fi putut să uit.
- Haide, mai descrie totul încă o dată, de la început - spuse ea privindu-mă în ochi cu un fel de încurajare, şi
pentru o clipă mâna ei a poposit peste a mea. Acea clipă mi se păru lungă, lungă, şi căldura mâinii ei seci, cu
unghii violete, văluri îndelung în memoria pielii.

S-a afundat în scaun şi a continuat să mă privească, ca şi cum nu ar fi avut nici o îndoială că aveam să mai
fac încă o dată reconstituirea.
Am luat-o de-a fir a păr, din momentul în care mă năpustisem asupra ei. Am descris totul încet şi minuţios,
căutând să nu îmi scape nimic.

- ... şi susţinând-o de braţ, am ajutat-o să treacă pragul uşii, pe care apoi am închis-o în urma ei.
M-a privit cu un surâs şugubăţ (era pentru prima oară când îmi zâmbea) apoi s-a aplecat înainte, şi-a
împreunat mâinile sub bărbie, şi mi-a spus:
- Felicitări.
- Pentru ce, felicitări?
- Pentru reconstituire. Aidoma cu cea făcută la poliţie. În cele mai mici detalii. Lipsesc câteva virgule, şi doar
două turnuri de fraze sunt diferite.

A deschis un dosar, a scos formularul cu declaraţia mea, şi mi l-a întins.

Mi-am aruncat ochii peste el. Într-adevăr, textul corespundea cu mare precizie descrierii pe care o făcusem.
Până într-atât încât chiar eu m-am simţit frapat să realizez că pentru o descriere de aproape două pagini a
întregii scene, care durase doar câteva minute, mă exprimasem cu aceeaşi înşiruire de cuvinte pentru care ar
fi putut exista un număr indefinit de reformulări. Era ca şi cum ar fi fost o poezie învăţată pe de rost şi
reprodusă cu mici greşeli.
- Seamănă ca două picături de apă cele două declaraţii, nu-i aşa? m-a întrebat anchetatoarea, cu aerul că
pregăteşte un tir mai lung de întrebări, la care aşteaptă răspunsuri scurte.
- Efectiv.
- A treia oară ai declara acelaşi lucru?
- Fără doar şi poate, cu mici vicii de formă.

- Şi dumneata crezi că ce-ai scris aici şi ce ai spus adineauri corespund adevărului?

- Doar am declarat.
- Ştiu ce ai declarat. Te întreb dacă tu crezi că ce ai declarat e adevărat. Ar fi dintele scos. Ia mai gândeşte-te.
- Nu mai am la ce să mă gândesc. De data asta nu vă cred eu. Ca să admit că îmi spuneţi adevărul, vreau
dovezi.
- S-ar putea ca dovezile să nu fie plăcute la vedere.
- S-ar putea ca aceste dovezi nici să nu existe.
- Mai e ceva. Declaraţia EI.
- A adăugat mai multe la cântar? Trebuie...
- Nu e tocmai aşa. Poftim. O parte din această declaraţie.
Îmi întinse o bucată de fotocopie făcută după un formular dactilografiat. L-am citit cu sufletul la gură. Când
l-am terminat, eram într-o stare de anxietate euforică.
- E absurd.
- E ciudat, sunt de acord.

Fragmentul de declaraţie pe care avusesem dreptul să îl văd conţinea următoarele:

"atunci s-a aruncat asupra mea, cu un răget dement. Mi-a tras doi pumni în falcă, cu atâta putere, încât m-a
trânt
 SFÂRŞITUL

OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003

Ţara

crepusculară

PROLEGOMENE

Nu vreau decât să mă ascund într-o cutie de pluş roşu şi să aştept sfârşitul lumii, fără ca sfârşitul lumii să vină
vreodată.
Nu vreau decât să şed acolo, în straiele mele de mătase violetă, şi să mă contemplu fără prea multă gălăgie, în
linişte şi miros de flori de liliac, evanescent şi refuzând cu vehemenţă orice fisură. Nu vreau decât să mă
conserv, aşteptând sfârşitul lumii care nu o să mai vină niciodată, coapsa mea ca o cutie de lemn intactă,
mâna mea mângâind mâna mea, obrazul meu mângâind obrazul meu. Sufletul meu, care-i tot una cu pielea
mea. Să nu mă găsească acolo, neavând cum. Să nu mă pot mişca şi să nu pot decât respira ceea ce inspir, să
mă respir în tăcere, ca o încărcătură de opium perpetuu ductilă, care se varsă în sine însăşi, efluvii de fum,
efluvii de parfumuri subtile din care voi fi prea egoist ca să vă împărtăşesc, vicii solitare aspirând la
subtilitatea coloidală a oricărei târâri asimptotice către o limită la care nu vrem, nu putem să ajungem. Nu
vrem, căci nu putem. Ştim că nu vrem. Ştim că nu putem. Vreau să mă gust şi să tac, să joc bridge cu
eternitatea, vreau să îmi inspir măreţia, vreau un pistol. Totul e roşu, totul e catifelat, şi totul miroase bine.
Ceea ce urmează e doar un coşmar, ca orice transpunere avortată a unei holograme ca punte de comunicare
între două lumi codate diferit. Nu veni cu mine, cititorule...

PURIFICARE

Sunt stricat pe dinăuntru. Luaţi-mă şi gustaţi-mă, aceasta e putreziciunea mea. Sub palida mea crustă cutanee,
sunt genuni smochinite, cioturi străpungând maţe în putrefacţie, artere cu negi înspre înăuntru, vase
ciumpăvite, sinapse boţite, ruginite vertebre ghimpate împungând zdrenţe alveolare, articulaţii scârţâind ca
scrâncioburile, retina zgâriată şi plină de zoaie cristalizate printre pete de grăsime, ca să nu mai vorbesc de
ciorba colcăitoare şi pestilenţială care bălteşte acolo jos, se prelinge pe la răspântii prin toate cele, se evaporă
şi se condensează, plouă şi fulgeră prin ce-a mai rămas, mă raşchetează pietroasă şi hârâitoare, apoi mă unge
acidă, din ce în ce mai omogenă. Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţa, băga-vei în mine o perie şi-o cârpă şi
aseptiza-vei totul, voi fi curat ca o jucărie de cauciuc, dincolo de pielea mea diafană golul va întâlni golul, mă
voi contrage în carcasa mea cutanee, aşa va fi să rămână numai ceea ce este, fiinţarea ca un produs cu
ambalajul la schimb, fără produs şi al cărui ambalaj recipient nu poate fi schimbat pentru nimic în lume cu
nimic în lume. Astfel îmi voi regăsi liniştea şi curăţenia, cufundându-mă ca o meduză în substanţa ta
străvezie, lasă-mă cu cearceaful ăsta de fantomă care să îmbrace nimicul din mine, arătare înşelătoare care îşi
este propria cămaşă, substanţa invizibilităţii aparente, harul fondului fără forme, fericirea perfectului
heteronim subtil, care-şi simte drept plăcere plăcerea ce cu-adevărat o simte.
ÎNSERARE

Mă întorc acasă, e iarnă şi e cald. Pe drum, mă întâmpină copacii, foşnind. Oamenii, ca nişte flăcărui, aruncă
umbre lungi, şi merg cu toţii în diagonală, care încotro, la casele lor. Luna a răsărit: mare şi umedă, atârnă
grea în cerul doldora de miresme.
Şi numai de pe o clanţă se prelinge o picătură de sânge.

INSULA

Pe insula unde locuim noi, morţii sunt megieşi cu vii. Ne desparte o linie de demarcaţie, care corespunde
aproximativ cu albia râului Nőo. Când un om moare, trece de partea cealaltă. Se adună rubedeniile, îl plâng,
îşi iau rămas-bun, şi apoi el se ridică şi merge singur la locul morţilor.
Aşa s-a întâmplat şi cu surioara mea, care săptămâna trecută a murit de dizenterie. Părinţii au înfăşurat-o într-
un giulgiu alb, bunica i-a pus ciorăpeii, deşi ştia că nu o să-i mai ţină de cald, şi am petrecut-o cu toţii până la
poartă. Am plâns-o amarnic, căci o iubeam mult.
A doua zi, spre asfinţit, când să sar pârleazul, hop! dau de surioara mea. Ce-i cu tine aici, am zis. Vreau să mă
joc cu tine, mi-a răspuns ea, în şoaptă. Dar tu ai murit! Haide, nu fii rău, s-a rugat ea. Şi ne-am jucat cu bilele.
Azi aşa, mâine-aşa - ne-am jucat cu bilele timp de patru zile, spre asfinţit. În a patra seară, m-am dat de gol
faţă de părinţi, în vreme ce eram cu toţii la masă, şi ne beam supa. Unde-i, a întrebat tata, impacient. După
gard, i-am răspuns. Să-i dăm şi ei un bol de supă, am propus. Pofteşte. În nici un caz, a răspuns tata. Aşa ceva
e inadmisibil. Morţii cu morţii, vii cu vii. E intolerabil ca ea să se plimbe aici, printre noi. Du-mă la ea.
Tata a luat-o de mână pe sora mea cea moartă, şi am mers împreună până la râul Nőo. Acolo, a pus-o într-o
bărcuţă şi a împins-o până la malul celălalt (râul Nőo e lat de numai doi metri). De pe partea cealaltă, un mort
ne privea, dintre trestii. Luaţi-o de aici, i-a spus tata. Aveţi grijă să nu se mai întoarcă. Mortul a apucat-o pe
după umeri pe surioara mea, şi s-au depărtat amândoi, agale.
Din ziua aceea, nu am mai văzut-o. Probabil că nu s-a mai întors.

PASIUNEA

În dimineaţa aceea, am auzit un zgomot de sticlă spartă dinspre bucătărie. Îl trimisesem ceva mai înainte pe
Adi, fi-miu, să spele vasele. M-am dus să văd ce spărsese.
Un pahar cu picior. Nu face nimic, mai aveam destule, şi oricum avem rar atâţia invitaţi ca aseară.
- Nu face nimic, i-am spus. Se mai întâmplă. Lasă-mă să strâng eu cioburile, să nu te tai.
Dar era prea târziu: Adi a luat în mână o bucată de pahar, a tresărit, apoi l-a scăpat din mână. Pe buricul
degetului mare îşi făcuse deja loc o picătură mare şi strălucitoare de sânge.
- Vino încoace, am zis. Dă-l dracului de pahar. Să te dezinfectez cu spirt, şi să te pansez.
Dar Adi rămăsese în loc, contemplând cu o privire beată degetul sângerând.
- Te doare? am întrebat. Las' că trece, vino-ncoace...
- Nu... tati... a zis. Tati, uite ce... frumos e!
- Frumos? Ha. Ce vezi tu frumos?
A ridicat înspre mine ochi mari şi nedumeriţi, apoi s-a uitat din nou la deget.
- Este minunat.

Am dat din umeri. Copiii sunt ciudaţi, până la o anumită vârstă. Mai bine să nu îi iei în seamă, căci e greu de
înţeles ce e în capul lor.
Numai că a doua zi de dimineaţă, fiu-meu a spart încă un pahar.
- A devenit un obicei la tine, l-am mustrat eu blând. Ai grijă cum faci...
- Dar, tati - mi-a spus el, cu voce nedumerită: era prea frumos, şi nu m-am putut împiedica... Voiam să văd
din nou.
- Ce e, ce e atât de frumos? am întrebat, agasat.
- Asta! îmi arătă el degetul.
- Ce anume, tăietura?
- Picătura asta roşie, mare. Ai văzut tu roşu mai frumos?

Poate că are înclinaţii artistice. Deşteptate în circumstanţe cam gore, dar... Mă rog, asta e.
L-am pansat, i-am zis că să nu se mai întâmple, şi a doua zi dimineaţă nu l-am mai pus să spele vasele. În
schimb, i-am cumpărat nişte vopsele tempera, o pensulă şi un bloc de desen.
- Poftim, am spus. Distracţie plăcută.
A început să deseneze. La început cu oarece interes, apoi peste o oră l-am găsit plictisindu-se de moarte, cu
blocul aruncat cât colo, şi câteva foi mâzgălite răsfirate şi ele în pat şi pe podea.
- Ce e, nu-ţi place?
A ridicat din umeri, şi nu mi-a răspuns.
- Credeam că îţi plac culorile, am zis. Culoarea roşu. Nici măcar nu te-ai atins de ea.
- De ce credeai asta, tati? m-a întrebat.
- Păi nu mi-ai spus tu, ieri, când te-ai tăiat la deget...
- Tati, asta e altceva. Era vorba de sânge.
- Vrei să, spui, culoarea lui?
- Era vorba de sânge, a repetat. Un roşu aşa frumos...
- Şi roşul de acuarelă nu îţi place?
A dat din cap că nu, cu înverşunare.
- Nu e deloc acelaşi lucru.
- Nu ştiu ce să fac pentru tine, am zis. Poate mă sfătuieşti tu.
A vrut să zică ceva, dar s-a răzgândit.
- Da' diseară pot să mănânc o îngheţată? a schimbat el subiectul.
- Fireşte, am răspuns, bucuros că mi se cer lucruri rezonabile. Da' să mănânci încet, că pe urmă o să te doară
în gât.
În dimineaţa celei de-a patra zile, l-am surprins pe fi-miu cum încerca să se taie la deget cu lama pe care o
scosese din aparatul meu de bărbierit. I-am smuls-o din mână, l-am luat pe sus şi l-am trântit pe canapeaua
din salon:
- Eşti nebun? Vrei să îţi faci rău? N-ai văzut că atunci când te tai, doare?
- Am văzut, da'... e prea frumos. Roşul acela... Vreau să îl văd din nou.
- Nu e bine. Îţi interzic să faci asta. Ai putea să mori, ştii asta? Să nu mai faci aşa ceva. Promiţi?
- Dar, tati...
- Nici un "tati"! Nu vreau să ştiu nimic! Azi te tai pe tine, mâine o să tai pe alţii. Nu e bine. Am să mă supăr
rău de tot pe tine.
- Dar eu nu vreau să tai pe alţii! De ce i-aş tăia? Nu e acelaşi lucru, nu e aşa de frumos.
Am căzut pe gânduri.

- Promite că nu mai faci.

- Dar, tati... Nu am să mă pot abţine... Măcar din când în când...
- Îţi face rău. Nu şi nu. O să faci cum spun eu, şi nu cum vrei tu. Dacă nu, o să fie vai de pielea ta!
- Măcar din când în când... Un picuţ...
Am căzut pe gânduri.
- E aşa de important pentru tine?
- E tot ce îmi doresc!
- Bine. Când ai să fii puţin mai mare. Dacă eşti cuminte, şi dacă-ai să înveţi bine, şi ai să iei note mari. Numai
atunci. Şi numai din când în când.
CIORI

Au murit porumbeii. Porumbeii au murit într-o noapte, în vreme ce noi citadinii dormeam în pace. Au murit
dintr-o dată, răpuşi de o molimă necunoscută - camerele de luat vederi înregistraseră pretutindeni aceeaşi
secvenţă, reluată de mass media în săptămânile care au urmat iarăşi şi iarăşi - porumbei căzând de pe crengi
asemeni poverii unor fructe prea grele, cerul lepădându-se de porumbei cu bufnituri surde, porumbei care se
răsucesc scurt şi îşi dau ultima suflare în scuaruri, căzând în havuzuri cu un bâldâbâc sec, strivind o ultimă şi
îngălbenită frunză primăvăratică sub povara împănată a corpurilor lor de zburătoare urbanizate.
A, am uitat să spun: la noi frunzele îngălbenesc primăvara. Primăvara e un anotimp cald, uscat şi înăbuşitor.
Celălalt este iarna.

Primăvara e sezonul vieţii şi al morţii - durează două luni şi jumătate. Iarna e cel al nefiinţei pur şi simplu -
durează restul.
Însinguraţi cum ajunsesem, nu mai simţeam nevoia să înţelegem. Incapacitatea noastră totală de a pricepe era
singurul nostru modus vivendi - singurul adevăr suportabil, mantra pe care o repetam în neştire, o slabă
nădejde, costelivă ca moartea, într-o eră a idealurilor anorexice cizelate către perfecţiunea lor letală.
Au murit porumbeii, au murit pe capete, DA, au murit TOŢI porumbeii. Radicală procedură de eradicare; Un
virus misterios, acesta a fost verdictul învăţaţilor - un virus aparent polimorf, nemaicunoscut până atunci,
propagându-se din aproape în aproape cu viteza sunetului. Nici nu au apucat să gângurească - până să îşi dea
seama prima zburătoare infectată ce i se întâmplă, căzuse răpusă şi ultima dintre ele. Nici o molimă nu mai
fusese atât de năpraznică, atât de eficientă - dar ce era să ne mai mire, în timpurile pe care le trăiam?

Dimineaţa, când pornisem spre şcoală, străzile erau pline de porumbei morţi. Maşinile serviciului de
salubritate îşi făceau treaba ca de obicei, numai gunoierii mormăiau, aruncând cu năduf chiştocul de ţigară, şi
ştergâdu-şi fruntea: "Putain, nu sunt plătit să fac chestia asta!" Porumbeii zăceau pretutindeni, unii cu
ciocurile căscate, alţii cu ghearele răşchirate - niciodată n-aş fi crezut că sunt aşa de mulţi. Jucării de paie,
care mai de care mai patetice. Pe un teren de joacă, nişte puştani jucau rugby cu un porumbel - mort,
bineînţeles. Ne-am uitat lung la ei, am ridicat din umeri, am trecut mai departe. Asemenea distracţii nu-s de
noi. Noi avem 40 de ani - şcoala în zilele noastre durează oleacă mai mult, dar să nu vă complicăm lectura cu
detalii nesemnificative.
Cert e că a doua zi nu mai era picior de porumbel, însă erau ciori - cât cuprinde. Surogatul ornitologic cu
pricina luase locul verişorilor mai mici, şi îşi lua acum rolul în serios: prin parcuri, pe lângă fântâni ori în
jurul statuii câte unui general acoperit de glorie, veniseră la cerşit firimituri de pâine. Mai înzestraţi ca specia
defunctă pe care o substituiau, învăţaseră să rostească limpede o singură vorbă, doar una, însă răspicată, pe
un ton deosebit de tăios: DĂ-MI. Şi turiştii (precum şi localnicii mai milostivi) le dădeau. Vânzătorii de
firimituri de pâine pentru porumbei se reprofilaseră: ei vindeau acum "chifle pentru corbi", iar pentru turiştii
generoşi, chiar câte un hamburger întreg - aşa-numitul Raven Deluxe. Corbii înfulecau, şi tot nu se opreau din
cerut: DĂ-MI. Din când în când, câte un exemplar mai nesăbuit crăpa, iar confraţii lui se repezeau să-l sfâşie
în bucăţi, spre indignarea persoanelor sensibile.

Ca să nu mai încerce nimeni nostalgii inutile defetiste & contraproductive, se scosese din dicţionar cuvântul
porumbel, şi folosirea lui la şcoală se sancţiona cu scăderea notei la purtare. Pe toate suporturile de
propagandă vizuală pro-pace, corbul păcii purta de acum în cioc (sau în nas, depinde de afiş) cercurile
olimpice, încârligate ca un breloc cu prea multe inele.
Au urmat pisicile, apoi câinii. Corbii în zgardă făceau acum parte din peisajul nostru cotidian. Posesorii de
animale de companie şi-au bocit îndelung micii prieteni răpuşi năpraznic şi într-o singură noapte de acelaşi
virus necunoscut şi polimorf - apoi s-au împăcat cu noua situaţie, şi în locul fidelului Lăbuş, s-au mulţumit cu
Hector, iar în locul lui Pisi, cu înaripata Eleonore.
Corbii cu zgărduţă roşie erau scoşi la plimbare zi de zi, şi îşi făceau nevoile împresuraţi de corbii-porumbei,
care croncăneau aprins înspre ei: DĂ-MI. Şi de fiecare dată, corbii-căţei îi puneau pe fugă cu un lătrat. Noii
cei-mai-buni-prieteni-ai-noştri consumau acum zilnic conserve de Ravenkass, ori de Kittie-Crow. Şi după
dispariţia năprasnică şi nocturnă a şoarecilor, li se mai întâmpla noilor feline să vâneze câte un Corvus
Norvegicus imprudent, ieşit din cuibul lui în căutare de brânză.
Însă cel mai interesant era să vezi corbii din acvarii (după dispariţia năprasnică a tuturor peştilor de acvariu,
răpuşi de un virus polimorf) cum înotau din aripi printre scoici şi alge, înfulecând câte un triton, şi scoţându-
şi ciocurile la suprafaţa apei, cerând pui de baltă, hrană vie sau uscată.

A trecut mult timp de atunci. Istoria ne-a învăţat că nu are nici un rost să încercăm să înţelegem. Cerul vremii
mele e plin de croncănituri - iar când eu voi ieşi la pensie, învăţământul general şi obligatoriu se va sfârşi la
vârsta de 60 de ani.
Nimeni nu învaţă nimic de la viaţă. Au învăţat să ţină pana între gheare, dar la ce bun? Şi un cal ar putea scrie
cu copita, cu puţină voinţă. Când mă plimb azi prin părculeţe, mă înfiorez gândindu-mă cât mai avem de
învăţat, şi cât de zadarnică ne va fi de-a pururi învăţătura. Pielea mi se face de găină, şi zbor către pervazul
şcolii - şi asta, aproape în fiecare zi.

MASCA

Iubita mea poartă o mască, mereu. Aşa când o vezi n-ai zice, căci masca e foarte bine făcută - se vede
conturul ei doar în dreptul urechilor, ca o linie fină.
- Ce se ascunde în spatele măştii tale? am întrebat-o într-o zi.
- Nu vrei să ştii, mi-a răspuns ea. Uite ce e, mai bine haide să mergem la restaurant.
- Ba eu vreau să văd ce se ascunde în spatele măştii tale, m-am încăpăţânat eu. Suntem împreună de cinci ani.
Am dreptul să ştiu.
- Bine, a acceptat ea.
Şi cu gesturi lente, şi-a desprins masca de pe faţă. Atunci am văzut că masca ei cuprindea şi gura, ochii şi
celelalte trăsături. Iubita mea stătea cu masca în mână, şi în locul unde îi fusese faţa, se căsca o gaură neagră.
Mi-a fost frică să bag mâna în ea. I-am explicat că poate să-şi pună masca la loc.
- Ai avut dreptate, i-am spus eu, cu inima bătând să-mi sară din piept. Nu trebuia să-ţi cer să-mi arăţi. Haide
să mergem la restaurant. Ea m-a sărutat şi mi-a surâs, apoi, braţ la braţ, am plecat către restaurant.

EVIDENŢĂ STÂNJENITOARE

Imposibilitatea existenţei lumii este matematiceşte dovedită.

FATA MI-A SPUS

Fata mi-a spus,

am să ascund o catedrală într-un clopot de mătase, în timp ce prin vine-mi va curge neonul alunecos, pe
pereţii de var ochii se vor usca ca nişte frunze, înspre cărarea care cată părerea pisicii. Eu nu am făcut mulţi
purici, ci şobolani - la întrarea în mauzoleu stă o bătrână tricotând istoria, bătrânului general îi intră aer prin
chiloţi şi toate astea nu-mi spun nimic, mai degrabă ce bine-ar fi să ne plimbăm printre brazi, ascunzi la piept
o amuletă pe care n-o ştiu, du-mă de mână, du-mă departe undeva, unde nu mai creşte iarba, acolo unde se
fabrică şoselele, scoase pe targă din mine de marmeladă, vreau suflarea ta pe o tipsie şi mângâierea ta
blănoasă care să mă-nconjoare aşa cum frigul se-ncovrigă în jurul tomberoanelor şi mamelelor în spatele
buticurilor de pe lângă gară, 's atâtea ţigări în ţara asta că ar putea fuma şi peştii, îmi plac mâinile şi mănuşile,
nu mă du la abator. Aş vrea să-ţi presar urechile cu sare, să mă duc şi să mă-ntorc cu ciorapi de mătase şi să-ţi
iau ziarul mirosind a dinamită, să mă joc cu neştirea şi să iau şinele de tramvai, bucată cu bucată, să le pun în
dulapul din dormitor aş vrea să îi bag pe toţi în televizor şi să închid uşa, să mă bucur de distracţii regale cu
icre rozalii şi bomboane de mentă, tu ce ştii despre durerea mea de şale, vreau să-mi lingi degetele de la
picioare şi eu voi cânta imnul eliberării uitându-mă la tavanul de după care cască un păianjen ochii la tine...
Vreau să ne însoţim pe câmpii de flori, gustul jilav al trompetelor de iarbă înfăşurându-ni-se în jurul
genunchilor, vreau să zbor şi să plutesc şi să trag cu ochiul la profesorul care într-o după-amiază de weekend
le arată o sârmă copiilor de lână în şcoala adormită unde femeia de serviciu negricioasă s-a scăpat pe ea şi
unde eternitatea mucegăită dospeşte la soare pe băncile cu inscripţii păgâne, vreau un pahar cu apă în care să
crească o plantă planturoasă, cu pulpe vişinii. Îţi place ce compleu am cumpărat pentru tine, am să-l îmbrac
în zilele lungi de toamnă, am să-l las să iasă oarecum în vileag de sub fustă când ai să mă vezi pe străzi, ca să
ştii cât te aştept, ne vom iubi şi părul meu va fi frumos, iar canapeaua nu va mai scârţâi, femeia de serviciu
parcurge kilometri cu cârpa ştergând culoarele, îl cunoaşte pe preşedintele Franţei, au împreună un copil din
flori cu degete de tablă pe care deseori în văd la piaţă ronţăind seminţe de dovleac şi ştergând cu guma
chipurile zugrăvite pe afişe... Vom pleca într-o zi la tanti Ofelia, face dulceaţă bună, nu ştiu dacă mai trăieşte
sper că da căci ar fi păcat să nu vezi cum face dulceaţă, să nu uiţi acele de acupunctură, ştii, e femeie bătrână,
vreau să-ţi fac un copil, să fie o surpriză când o să vii acasă şi să mâncăm macaroane şi parfumul teiului de
afară să toarcă unduios înserarea, vreau să fugim la mare cu geamantanele noastre vechi de carton, vreau un
naş pe care să-l putem decoji uşor ca pe o banană pentru ca să putem vedea, pe fereastră o să alerge pruncii
pe câmpuri, caii vor necheza pe la răscruci, vreau să vedem pe cer baloane şi nicovale plutind nonşalante în
vreme ce din râu peştii ochelarişti vor face bule de gumă de mestecat şi vom cânta cusându-ne înapoi vintrele
cu degete uscate şi cugetul împăcat, vreau moţăiala mării şi a drumului spre mare şi a trenului unde toaletele
miros în mod legitim a urină şi mizeria uşoară, dar inima uşoară aşijderea, vreau să trag malurile vreunei alte
coaste până la noi dar până atunci vreau să ne ducem să ne băgăm în nisip şi să observi că am ochii verzi şi
că sunt cea mai frumoasă creatură din viaţa ta, să mă ceri în căsătorie de douăzeci de ori pe zi şi să îţi fac trei
copii pe săptămână, pe care să îi purtăm în burta unui cangur mâncând halva, vreau să mă uit între oamenii
care lipsesc de pe străzi şi să zic că timpul ne-a graţiat, pantalonul acela îmi stă foarte bine, ştii nu trebuie să
ne oprim când timpul este dulce, e suficient să hoinărim pe străzi şi să ne băgăm picioarele în mare şi să ne
minunăm de toate lighioanele alea cu creastă roşie care se încumetă în lumea noastră, au plecat cu toţii dar ce
îmi pasă căci seminţia noastră va popula pământul, vom inventa o limbă şi vom construi catedrale cu
cupolele de aur şi cu catapetesmele de molibden, vom aduce cu noi lighioane necunoscute, vom mânca vată
de zahăr şi vom bea vişinată pe scaunele din parc, vom trăi cinstit şi leneş, tu vei remaia saltele vechi cu
arcurile sărite către cer, eu voi ţese pânze de păianjen şi voi face vrăji ca la carte, şi ce bine că toate astea
durează o veşnicie.

OPERE(TE) (IN)COMPLETE
George Mureşan / Editura LiterNet 2003

Contrasensul vieţii

PRIMA IUBIRE

M-am născut într-un sat de munte. Pe vremea naşterii mele, acolo toţi erau săraci. Unii erau atât de săraci,
încât nu aveau nici măcar un nume.

Înregistrarea numelui noilor născuţi în hârtiile oficialităţilor se făcea în schimbul unui timbru, însă nu toţi
aveau bani să achite contravaloarea lui. Dat fiind faptul că în situaţia aceasta se afla o bună parte din
populaţie, guvernul, pentru ca oamenii să poată fi convocaţi cu ocazia unor evenimente de interes naţional
(cel mai ades, vizite ale unor înalţi oaspeţi de peste hotare) şi pentru a-şi asigura voturile pentru încă o
legislatură, a creat printr-o ordonanţă specială un timbru mai ieftin, pentru care cetăţenii nou-născuţi puteau fi
identificaţi cu un NUMĂR. Măsura a fost populară, însă şi aşa, tot mai rămâneau subiecţi prea săraci pentru
a-şi numerota copiii.

Cu trecerea timpului, oamenii deveneau din ce în ce mai săraci, şi făceau din ce în ce mai mulţi copii.
Neînregistrarea copiilor ar fi putut aduce foloase societăţii: fără identitate, indivizii nu plăteau impozite şi nu
puteau fi traşi la răspundere în faţa legii. Însă sporul natural copleşitor anihila relativa înviorare economică ce
s-ar fi produs prin apariţia unor venituri neimpozabile.
"S-ar fi produs"... căci oricum, şomajul era de 80% în rândul populaţiei active, iar nivelul impozitelor nu îl
mai menţionez, căci nu m-aţi crede.

M-am născut într-un sat de munte: fraţii şi surorile mele erau: Marcel, Stanislas, Christine, Monika, 12, 47, şi
doi fraţi mai mici.
Trebuie să menţionez că 12 era fată. Fetele primeau numere pare. Gemenii se chemau cu (număr) şi (număr)-
bis, şi beneficiau de discount.
Eu mă numesc PO. Părinţii mei crezuseră că pentru un nume mai scurt se plăteşte mai puţin. Dar fusese un
zvon ca toate zvonurile.

M-am născut într-un sat de munte. Un sat sărac de munte, care îşi dovedea potenţialul de a sărăci de fiecare
dată mai rău. Pe vremea naşterii mele, pe străzi mai întâlneai bucăţi de pavaj, cu care se jucau copiii, casele
mai aveau acoperiş, iar sâmburii de fructe se aruncau la gunoi.

Probabil că ştiţi şi dumneavoastră cum erau timpurile acelea - dacă nu ştiţi, nu aveţi decât să vă documentaţi,
în arhivele vremii. Ştiu că referirile din manualul de istorie privitoare la respectiva perioadă s-au scos din
programa de BAC. Dar nu strică niciodată să ştii mai multe despre trecut.

Însă nu despre politică şi nici despre sărăcie nu vreau să vă vorbesc în cele ce urmează. Eu vreau să vă
vorbesc despre DRAGOSTE.

În vremurile acelea, la noi domnea o mare promiscuitate. Creşterea alarmantă a natalităţii, într-o ţară în care
facerea de copii era activitatea principală (un prezervativ era echivalentul salariului pe două săptămâni, şi
oricât de grijulii ar fi fost utilizatorii, nu rezista mai mult de opt ori) şomajul şi haosul social provocat de
sporirea păturii sociale a celor fără nume a împins guvernul să ia o măsură progresistă: încurajarea
homosexualităţii. A fost o decizie istorică. Iată cum suna celebra ordonanţă de urgenţă ce fusese emisă atunci:

"Prin prezenta, se stabileşte noua strategie demografică a ţării noastre pentru următorii 20 de ani.
De-a lungul istoriei, sentimentele oamenilor pentru persoanele de acelaşi sex au fost înăbuşite şi reprimate cu
sălbăticie.
A sosit momentul să facem dreptate.
Heterosexualitatea a însemnat procreare, noi boli venerice, perversiuni şi exploatarea femeii.
Când societatea va avea nevoie de braţe de muncă, fecundarea în vitro ni le vă putea procura. Dar până
atunci, facem faţă efectelor nefaste pe care perversiunea heterosexuală le-a produs în ţara noastră, mai cu
seamă în ultimii o mie de ani.
Compatrioţi! Să judecăm cu mintea limpede, şi să ne deschidem inima către Aproapele Nostru.
Prin prezenta, se hotărăşte ca începând de astăzi JJ.MM.YYYY, guvernul şi puterea civilă vor sprijini
legăturile homosexuale, care sunt LEGALIZATE pe această cale şi devin RECOMANDABILE.
Totodată, asigurăm pe nostalgicii heterosexualităţii că deşi practicile lor atavice vor fi tolerate, cea mai bună
cale este şi pentru ei integrarea la modul de viaţă homosexual. Există anumite elemente care vehiculează
ideea potrivit căreia heterosexualitatea ar fi o boală genetică, printre noi aflându-se o mână de indivizi
condamnată prin naştere la acest viciu. Nimic mai fals! Un tratament psihologic eficient o poate aduce şi pe
cea mai reacţionară personalitate pe calea cea dreaptă.
Această măsură este menită să accelereze frânarea regresului economiei noastre şi să deschidă calea
perspectivei începerii tratativelor pentru primirea la discuţiile privind eventualitatea intrării ţării noastre în
structurile militare internaţionale.
Emisă azi în procedură de urgenţă..." etc. etc. etc.

Urmările acestui decret au fost, trebuie să recunosc, nespus de pozitive pentru ţară: poza preşedintelui nostru
a apărut în mai mult de trei ziare din ţările dezvoltate, în primele zece pagini. De asemenea, organismele
internaţionale au hotărât finanţarea imediată a punerii în practică a respectivei măsuri.
În satul nostru, o organizaţie mondială gay s-a aşezat cu un cort mare, asumându-şi sarcina educării sexuale a
populaţiei.
Pe de altă parte, guvernul a redus cu 12% impozitele percepute cuplurilor homosexuale.
Amenzile încasate pe seama minorităţii heterosexuale surprinsă că se dedă la acte obscene în public au
îngroşat serios bugetul de stat, permiţând rambursarea unei părţi a dobânzilor pe împrumuturile la băncile
mondiale.
Populaţia a reacţionat apatic, căci în acea perioadă istorică, nimic nu mai părea să scoată poporul nostru din
letargia în care căzuse.

O Ligă pentru Apărarea Drepturilor Heterosexualilor a fost creată, însă pe lângă faptul că nu a beneficiat de
mediatizare, a fost compromisă de scandalurile de corupţie din sânul ei, şi după câteva săptămâni s-a scindat
în două - Alianţa Heterosexuală, radicală, care cerea relegalizarea legăturilor între persoanele de sex diferit, şi
Platforma Naţională Heterosexuală, moderată, a cărei principală revendicare era ca impozitele percepute
cuplurilor homosexuale să nu fie reduse decât cu 5%.

Manifestând plenar dorinţa de schimbare, oamenii au trecut în majoritatea lor la noul mod de viaţă, fără
comentarii. Marea parte a cuplurilor s-au reaşezat rapid, vecinii sau prietenii făcând schimb de parteneri.
Însă prejudecăţile şi conservatorismul împiedicau noile familii să-şi trăiască plenar viaţa intimă. Şi atunci,
guvernul a trecut la educarea intensivă a fiecăruia, folosindu-se şi de o parte din banii oferiţi de comunitatea
internaţională în acest scop. Reclamele la detergenţi au fost importate din Danemarca, panourile şi afişele
publicitare au început să afişeze numai mustăcioşi îmbrăcaţi în piele, care îmbrăţişându-se apreciază calitatea
lenjeriei lor intime, iar clipul în care o blondă năucitoare îşi apropia telefonul mobil de ureche purta mesajul
inspirat: "numai cu Telemob, distanţa între Laura şi prietena ei va dispare".
Librăria Sapho oferea o serie de culegeri de literatură universală donate de asociaţia Freddie Mercury. Erau
nume valoroase, care se studiau şi în programa şcolară: Platon, Oscar Wilde, Marguerite Yourcenar, Yukio
Mishima.
Pe vremea aceea, eu aveam 5 ani. Să derulăm filmul evenimentelor până în ceasul în care voi fi împlinit 15.

Euforia iniţială trecuse, şi scăderea natalităţii nu reuşise să frâneze decât vremelnic declinul tot mai vizibil al
economiei naţionale. Când eu treceam pe 15 ani, familia mea, restructurată (tânărul 87 luase locul mamei) se
descurca destul de greu cu banii. De fapt, spun prostii, căci bani nu prea mai existau. Se descurcau destul de
greu cu... totul.
Banii? După ce a fost scoasă din circulaţie şi bancnota de 500.000, căci nu o mai primea nimeni, nici ca
bacşiş, iară unitatea cea mai mică devenise moneda de 1 milion (cea cu figura unui obscur ministru interbelic
dat afară din guvern pentru că fusese suspectat de legături homosexuale), în ţara noastră, în lipsă de dolari
sau euro, puteai plăti cu servicii sau în natură. Atât. Până şi salariile se rezumau la 6-8 borcane de gogonele,
din care se opreau 3-4 ca impozit.
Am simţit acel sentiment ciudat (iată, trec la subiect) în vreme ce stăteam cocoţat pe piatra ce servea de staţie
de autobuz, şi număram cireşele furate din curtea vecinului, să văd dacă îmi ajung pentru plata unui bilet la
matineul de la cinematograful "Marlon Brando".

Şi atunci am fost tulburat de acel sentiment atât de contrar legii firii: da, domnilor, atunci mi-era ruşine să o
recunosc, dar acum nu-mi mai este: mă îndrăgostisem DE O FEMEIE.
Era Învăţătoarea cea nouă. Purta o fustă despicată, un tricou mulat peste sânii ei daţi în pârg, care erau cei
mai frumoşi şi MARI sâni pe care îi văzusem în viaţa mea, şi părul îi cădea pe umeri ca o ploaie de aur. Ştiu
că o asemenea descriere sună ciudat în gura unui bărbat, ori cel puţin aşa suna, pe vremea aia. Pare ruptă din
cărţile de literatură lesbiană...
Dar aşa o vedeam, cu mintea mea de adolescent, şi mă îndrăgostisem de acea făptură voluptoasă care parcă
plutea, unduindu-şi şoldurile graţios în timp ce ocolea gropile din trotuar. Mă îndrăgostisem - şi acest fapt se
concretizase prompt, printr-o erecţie.
Aceasta dură până acasă.
Renunţasem la număratul cireşelor, căci nu mai aveam nici un chef să mă duc să văd Philadelphia pentru a
şasea oară, şi pe deasupra îmi amintisem că mai trebuia să învăţ la materia "Literatură şi artă universală"
capitolele dedicate lui Andy Warhol, şi să memorez criticile literare legate de poezia lui Lou Reed. Anul
trecut se dăduse la BAC "Take a walk on the wilde side" - analiză literară. Trebuia să depun un efort, căci se
ştie că noi, cei de la sat, nu reuşim să ne formăm vocabularul adecvat la timp (adică, până la BAC)
majoritatea lucrărilor începând cu "În această poezie, poetul a vrut să spună..." şi continuând cu aberaţiile
cele mai fanteziste.

Dar să revin la momentul în care am realizat că sunt heterosexual. Eram virgin, prima mea erecţie spontană şi
nestimulată venise tardiv şi fusese inspirată de o apariţie feminină. Înţelesesem că viaţa e frumoasă şi porţile
aventurilor mi se deschid, şi că trebuia să îi mărturisesc acelei femei dragostea mea. Toate astea însă picau
cum nu se poate mai prost. Mai aveam o oaie neagră în familie - 12, care se îndrăgostise de un băiat, şi trăiau
în preacurvie. Dacă eu urma să îmi găsesc un loc de muncă, statutul de heterosexual ar fi implicat
impozitarea la sânge a veniturilor mele, şi asta ar fi luat gogonelele de la gura fraţilor şi surorilor. Doar pe o
parte a acestora vi i-am prezentat în prima parte; pe vremea schimburilor de parteneri între vechile cupluri,
copiii fuseseră şi ei împărţiţi. Despre noii mei fraţi şi noile mele surori nu pot să vă spun decât că erau în
număr de trei, respectiv patru, şi că nici unul din ei nu avea nume.

Asumarea heterosexualităţii mele ar fi fost foarte, foarte prost văzută de taţii mei, care sperau să mă
căsătorească cu băiatul primarului - un tip de bani gata, care poseda dolari şi defila ostentativ pe o bicicletă
seara, în văzul lumii, pe acolo unde calitatea drumurilor i-o permitea.
Aşa că am hotărât să iau o decizie înţeleaptă: să nu le spun nimic alor mei.
Urma să mă spovedesc la biserică.

Spovedania era mai ieftină decât vizita la psiholog, de când asociaţiile gay internaţionale ajunseseră la
concluzia că, la atingerea pragului de 86% cupluri homosexuale per total, misiunea lor se încheiase, şi
plecaseră cu cort cu tot, lăsând în urmă doar nişte prospecte colorate din care copiii făcuseră avioane de
hârtie şi motocei, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, iar gospodinele şi soţiile lor făcuseră din cutiile de coca
cola goale ghivece de flori, pardon, de ţelină şi mărar.
Spovedania la preot era mai ieftină. Adică, fiecare dădea atât cât voia. Eu nu aveam de gând să dau nimic.
Biserica era singura instituţie mai tolerantă faţă de heterosexuali, poate fiind mai reacţionară, poate, datorită
faptului că în incinta ei enoriaşii să fie cât mai amestecaţi, bărbaţi cu femei, ca să se poată gândi la cele
sfinte, şi nu la sex.
Însă în cazul nostru, al satului, vreau să spun, biserica nu era nicidecum un refugiu, ci chiar un centru de
propagandă homosexuală, căci sacerdotul fusese trimis de la centru.
Am pătruns în Casa Domnului cu capul descoperit. Lumina ningea prin vitralii, şi în raza ei dansau scame de
praf. M-am dus drept la Preot, care părea că pe mine mă aşteaptă.

"Părinte, am păcătuit."
"Dragostea pentru aproapele nostru nu e un păcat, fiule. Poate că eşti prea tânăr, dar cându iubirea de Domnul
ne-a fost dată se pogoară cu harul Duhului Sfânt, nu trebuie să întoarcem spatele Luminii."
Vorbea bine, părintele. Se zvonea că fusese avocat şi un strălucitor orator în Capitală, şi că prigoana pornită
împotriva lui la nivel naţional pentru un confuz scandal de trafic cu telefoane mobile îl făcuse să aibă
revelaţia celor sfinte, şi ochii i s-au deschis la timp, căci pe împăraţii traficurilor locale sau naţionale îi lovea
în ultima vreme cam des boala orbirii.
"Părinte... e mai mult decât ce crezi."
"Dacă ţi-e rudă de sânge, e mai complicat, căci omul nu a ştiut a cerne binele de rău în asemenea măsură,
fiule. Iubeşte-ţi aproapele, dar cât de aproape?! Să poată fi oare şi fratele nostru de sânge? Guvernul nostru
nu a găsit răspuns la această enigmă divină, şi eu nu am ştire dacă dovadă de iubire întru Dumnezeu sau păcat
strigător la cer este. Aşa că lasă inima-ţi să vorbească, fiule, şi lasă pe ea să aleagă."
"Părinte", am strigat eu. "Iubirea mea... e nelegiuită."
Înţelegând, preotul căzu cu capul în mâini pe treptele altarului. Şi de parcă o mână nevăzută cădelniţase, o
adiere de aghiasmă îmi mângâie faţa. Omul din faţa mea părea răpus de neputinţă. El stătea cu mâinile
încrucişate şi cu fruntea îngropată în ele. Cât să îi fi durat reculegerea? Trei minute? Cinci?

Am aşteptat tăcut să îşi revină. Când ridică din nou ochii spre mine, avea o altă privire.
"Fiule", zice el încercând să îşi adune energiile sleite, "de mii de ani domneşte răul în lumea noastră. De mii
de ani, răul s-a întruchipat în ruşinoasa împreunare între sexe diferite, după un model atavic, asemeni
animalelor. Dar aşa cum e ruşinos să te împerechezi cu un animal, ruşinos e să-ţi îndrepţi ochii cu jind spre
făpturile ce nu-s de-o seamă cu tine.
Dumnezeu vrea ca noi să ne iubim, pe cei asemeni nouă şi pe noi înşine. Dacă ţie îţi dă ghes goliciunea unei
femei, care atât de diferită de goliciunea ta este, atunci când tu nici corpul tău nu ţi-l cunoşti bine, oare ce vei
mai înţelege din tainele pe care trupul, casa sufletului nostru le ascunde?
Heterosexualitatea a fost mai dezastruoasă pentru omenire ca toate războaiele la un loc. Adam şi Eva erau
perfecţi şi nu cunoşteau păcatul, căci păcat se cheamă atunci când bărbatul şi femeia se apropie unul de altul
altfel decât din camaraderie. Erau perfecţi şi genele lor erau perfecte. Apoi ei s-au împreunat, şi sămânţa lor a
dospit, nelegiuită.
Ei şi-au pierdut nemurirea, şi au umplut pământul cu progeniturile lor. Au sufocat şi murdărit lumea, în loc să
rămână în Grădina Raiului, unde erau în siguranţă, căci acela era locul ce le fusese hărăzit.
S-au amestecat cu fiarele în lumea fiarelor, şi ca acestea au ajuns să trăiască în preacurvie.
În vremea aceea, a apărut între oameni o iubire pură şi curată, pe care Dumnezeu a trimis-o ca să mântuie
omenirea: iubirea pentru cei de-aceeaşi parte cu tine. Iubind oglinda ta, făcută după chipul şi asemănarea
acelei părţi din firea Creatorului care te înfăţişează, ajungi să te regăseşti şi să te cureţi de spurcăciunea
amestecului cu altă specie. Căci cine a mai pomenit să pui laolaltă lumina cu întunericul, curăţenia cu
murdăria, apa cu focul? Şi apa, şi focul sunt trebuincioase, şi într-o egală măsură puternice. Dar nu pot trăi
prea aproape una de cealaltă, căci asta le aduce pieirea. Pune apă în vin şi vei obţine poşircă. Şi totuşi, şi apa
şi vinul îşi au locul pe masa noastră!
Guvernul nostru a rezolvat o contradicţie istorică, şi de atunci ţara noastră păşeşte cu destulă hotărâre pe
calea spre o viaţă mai puţin proastă!

Aşa că sper să fii cu mintea şi cugetul limpezi, fiule, când vei vota peste două săptămâni pentru alegerile
locale. Femeia a fost principala victimă a heterosexualităţii: decăzută din condiţia ei de egal al bărbatului, a
fost transformată într-o roabă, o umbră înfăşurată în voaluri, şi chiar în zorile luminoase ale mileniului
nostru, din Malaezia şi până în Kosovo, sexul slab e un animal de povară!
Biserica noastră a văzut lumina adevărului, şi a mers pe calea arătată de îngerii Domnului, chiar dacă asta a
costat-o afurisirea din partea tuturor bisericilor surori!
Căci Biblia a fost măsluită şi falsificată cu brutalitate, fiule, şi parte din învăţămintele ei nu mai sunt de la
Domnul, ci de la duşmanii Luminii!
Căci necuratul a distrus strălucitele civilizaţii ale Sodomei şi Gomorei, şi chiar biserica noastră atâta vreme a
lovit cu ocara în drept-iubitorii acestei lumi!
Aşa că gândeşte-te, fiule, înainte să faci un pas necugetat. Nu se va pustii lumea acum, căci ne are Dumnezeu
în grijă, şi pe deasupra există şi fecundarea in vitro, pentru când vă fi nevoie de noi cetăţeni şi slujitori ai
casei Lui.
Alungă ispitele necurate, şi uită-te în jurul tău: o mână bărbătească ţi se vă întinde, cu siguranţă. Pe ea te vei
putea sprijini. Şi de crezi în neştiinţa ta că de femei ai nevoie, află că alesul tău îţi poate fi femeie şi bărbat
laolaltă, şi tu asemeni îi poţi fi lui. Pe când o femeie nu-ţi va fi decât femeie, iar tu nu-i vei putea fi decât
bărbat!
Domnul să-ţi călăuzească paşii pe drumul bun, fiule!" încheie preotul solemn, punându-mi mâinile pe cap.
Mi-am făcut semnul crucii.

Discursul era copiat aproape în totalitate din manualul de Religie.

La ieşirea din biserică l-am găsit pe fratele meu mai mic cel blond şi cu pistrui jucându-se cu o cutie de
conserve, şi l-am urecheat trimiţându-l acasă, căci era ora la care taţii se întorc, şi lor le place să luăm masa
cu toţii, împreună.
Cât despre mine, am luat calea codrului, să cuget la îndoiala care mă măcina: să ascult de glasul inimii, sau
de vocea raţiunii?

A doua zi, pe înserat, escaladam balconul doamnei învăţătoare. Stătea într-o casă frumuşică. Avea şi cutie de
scrisori.
Doamna învăţătoare venea din Capitală, zice-se, deoarece fusese "exilată" în satul nostru de munte datorită
implicării ei într-o afacere de trafic cu ţigări netimbrate.
Adresa mi-o certificase fata mai mică de statură a vecinilor de vizavi, care mă şi rugase, dacă pot, să îi fac
vrăjeala cu învăţătoarea.

Am intrat în dormitor fără nici un fel de greutate. Era prima casă electrificată pe care o văzusem în ultimii
cinci ani. În rest, becuri aprinse nu puteai vedea decât în instituţiile publice şi în casele primarului,
prefectului şi măcelarului. Dormitorul era o cameră măricică, de vreo 12 m˛. Podeaua era acoperită cu
cartoane. Într-o vitrină luceau pahare adevărate, şi nu borcane de iaurt. Pe pat era tras un cearceaf îngălbenit
doar pe alocuri. Şi deşi în cameră nu era nimeni, radioul era băgat în priză şi consuma degeaba. Am înţeles
mai apoi că în celelalte camere nu mergea probabil nici o priză, şi cum dama mea voia să asculte muzică, o
făcea prin uşa închisă, ca să nu o tragă curentul. Asta ar fi explicat şi de ce volumul radioului fusese reglat pe
max.

Pahare, ... cartoane pe jos,..., cearceaf, aparat radio... Mă mir că nu o călcaseră hoţii!

În momentul în care mă pregăteam să apăs pe clanţă şi să intru în camera de alături, uşa a fost deschisă în
nasul meu. Am tresărit puternic. Învăţătoarea răsărise în faţa mea, şi ceea ce mă şocase mai mult era faptul că
nu părea deloc speriată ori surprinsă de prezenta mea în dormitorul ei. Purta un capot de noapte, ca pe
vremuri. Ochii mei căzură pe dată în decolteul în care încăpeau fructele proeminente şi strălucitoare ale
pieptului ei.

"Am făcut un ceai, vrei să îl bem împreună?" mă întrebă ea zâmbind şi privindu-mă în ochi.
"Nu ne-am prezentat" protestai eu prosteşte.
"Ai intrat pe geam" mă corectă ea.
"În regulă," am încercat eu să recâştig terenul în discuţia cu acea femeie, "însă venisem la tine pentru ceva
anume."
"Îmi închipui," surâse ea ironic. "Doar nu ai venit să comentăm opera lui Georges Sand."
Scurt şi la obiect. Femeia asta cu tenul atât de sănătos (unde o fi găsit cremă?) şi cu ochii verzi mă năucea.
"Spune-mi tu mai bine ce vreau eu de la tine."
"Spune singur. Sunt la mine acasă, şi tu ai intrat ca un hoţ. Fii bărbat!"
"Ai simţul proprietăţii...!"
"Ai simţul ridicolului?"
"Mă dau bătut", am anunţat eu. E prea evoluată pentru mine, am realizat asta şi nu vreau să mă fac în
continuare de ocară.
"Să nu te dai niciodată bătut," îmi spuse ea, zâmbind serioasă.
"De unde ai apărut dumneata?"
"Devii visător!"
"Ce e rău în asta?"
"Nimic. Haide, să bem ceaiul" - şi mă trase de mână. Avea palmele calde, şi atingerea lor mă înfioră ca o
sărutare.

În acele timpuri şi în ţara mea, heterosexualii erau suspectaţi şi luaţi în derâdere tocmai pentru că multe din
contactele lor se făceau pe fugă: în private publice, în pâlcuri de pădure, în adăposturi, în tomberoane. De-
abia se cunoşteau, că şi ajungeau la acuplare. Se spunea că heterosexualii nu cunosc dragostea adevărată, că
sunt doar nişte obsedaţi sexual. În realitate, cred eu, atitudinea ambiguă a populaţiei faţă de acest tip de
rapoarte şi zelul prigoanei făcute de autorităţi i-au pus pe heterosexuali în faţa alternativei la care mai
devreme sau mai târziu ajunge orice minoritate: să se radicalizeze, ori să se lase asimilată.
Aşa fură lucrurile şi cu mine şi noua învăţătoare: am băut un ceai, eu fără să mă gândesc ce fac şi fără să îmi
dau seama că aş fi putut fi respins i-am pus mâna pieptul bombat şi am început să îi mângâi sânii cu frenezie.
Ea m-a tras înspre ea şi mi-a condus cu fermitate mişcările, ajutându-mă să o fac să juiseze împotriva faptului
că eu eram la ceasul primului meu orgasm, care a fost şi precoce.

Nu m-am gândit o clipă că m-ar putea refuza. Am mers la sigur.

Am avut noroc.

Sau poate că suntem mai mulţi decât se crede.

LOVE STORY

Rolul destinului în viaţă e urmărit cu interes doar de nehotărâţi şi nevolnici! Nu există întâmplare - sau, mai
bine zis, întâmplarea poate fi prezisă în mare măsură printr-un abil calcul probabilistic. Fireşte, oricine
oricând poate câştiga la loto. Însă a te baza fie şi cât de puţin pe această sursă de înavuţire înseamnă să
pariezi pe un cal mort. Cine ştie, dacă vine o tornadă care ia calul mort pe sus şi îl azvârle dincolo de
ştachetele care marchează finalul traseului, poate vei câştiga... Poate. Însă ai toate şansele ca lucrul ăsta să nu
se întâmple. În schimb, pariind constant pe cei mai buni cai, sfârşeşti prin a deveni expert - şi experţii sunt cei
care de regulă fac averi, prezenţa în rândurile lor a celor care îşi nemerită norocul e mai mult anecdotică. O
existenţă durabilă se clădeşte doar pe temelii solide. Hrănindu-te cu vânt şi vise vei construi numai castele de
nisip.

Viaţa mea a fost o construcţie temeinică. Şi iată că astăzi culeg roadele strădaniilor mele. La numai o lună de
la terminarea studiilor, o firmă străină îmi oferă postul ăsta de consultant, pentru un salariu pe care
compatrioţii mei - cei care nu fură - nu pot decât să-l jinduiască. Dar nu pentru invidia lor am ajuns eu aici!
Toate le-am făcut pentru mine şi pentru viaţa mea. Că doar nu era să le fac pentru neisprăvitul de taică-miu,
pentru a-i îmbogăţi calitatea şi cantitatea alcoolului cel de toate zilele. Ori pentru maică-mea, fie-i ţărâna
uşoară, de la care tot ce aş fi putut să învăţ ar fi fost arta de a deveni o slugă perfectă. De la frati-miu aş fi
învăţat poate să joc fotbal, ori să le agăţ cu succes pe piţipoancele din liceu. N-am vrut. Se spune că suntem
fructul educaţiei şi al anturajului. Dacă ar fi fost să fie aşa, aş fi ajuns un proletar, ca ei toţi. Iar dacă m-aş fi
luat după mintea dascălilor mei cei gângavi şi obtuzi, aş fi ajuns un pârlit de funcţionăraş (ca ei, de altfel) ale
cărui năzuinţe în viaţă s-ar fi rezumat la deţinerea unei maşini, a unui apartament la bloc, căsnicia alături de o
neisprăvită, de treabă sau nu, cu care apoi aş fi produs plozi care să muşte peste ani mâna care i-a şters la
fund. Cele patru puncte cardinale ale universului meu ar fi fost slujba, hardughia, cârciuma şi stadionul. Dar
uite că n-a fost să fie aşa!

Din totdeauna am vrut să trăiesc bine. Din totdeauna am vrut să-mi depăşesc condiţia. Calea în viaţă eu
singur mi-am ales-o. Notele mele cele mari nu le-am luat nici pentru bătăile pe umeri ale lui taică-miu, ori
pentru gângavele lui felicitări, nici pentru emoţia maică-mii, care plângea ca proasta de fiecare dată când o
anunţam că luasem premiul întâi, la fiecare sfârşit de an, bocind de bucurie şi la serbare, de faţă cu toată
lumea, făcându-mă de râs.
Alţii aruncau banii în dreapta şi în stânga de parcă ar fi fost coji de seminţe. Maşini, discoteci, vacanţe la
munte şi la mare şi dincolo de hotare... Calculatoare portabile, televizoare cât peretele, boarfe şi cosmeticale
de mare clasă, în vreme ce eu îmi petreceam vacanţele de vară în biblioteci, cu cursuri şi referate în faţă,
departe de vecinii de acasă şi de muzica lor populară.

I-am lăsat şi să copieze după mine, şi apoi să îmi râdă în nas, făcându-mă şoarece de bibliotecă ori
suspectându-mă de tendinţe homosexuale, doar pentru că nu făceam nici un demers necesar realizării unei
intromisiuni vaginale, cu toate că eram şi eu destul de curios să văd cum este.
Însă nu eram atât de naiv. Ştiam că sau urma să îmi sacrific viaţa pe altarul tinereţii, sau invers. Am ales cea
de-a doua variantă. Dacă mă lăsam prins în jocul celorlalţi, nu mai aveam scăpare. O legătură cu o femeie
cere timp, îngrozitor de mult timp. Una cu o prostituată cere bani, îngrozitor de mulţi bani. Şi amândouă
variantele comportă un anumit număr de riscuri.

Uite că până la urmă am rezolvat-o şi pe asta! Asistenta lui Gârboveanu mi-a căzut singură în braţe. Ce mai
partide de sex duminical am tras în laboratorul domnului profesor, pe biroul şi mocheta dumnealui! Furtunos,
sălbatic. La ce bun să mă fi exersat ani de-a rândul în arta vrăjitului? A venit singură la mine, n-a trebuit decât
să-ntind mâna. A văzut ce viitor am în faţă, şi ce-mi poate mintea. Pentru o femeie, intelectul poate fi unul
din factorii erogeni cei mai însemnaţi. Dacă pe deasupra fizicul e şi el măcar mulţumitor, restul vine de la
sine. Chiar dacă eu folosesc haine şi articole de toaletă de producţie autohtonă. Nici unul dintre colegii mei n-
ar fi îndrăznit să se dea la ea. Şi nici unul nu ar fi bănuit că în acea femeie sobră şi care îi pica pe capete la
examene zace un adevărat animal sexual, care nu are nevoie decât de un stăpân care să îl merite. Şi nici
măcar nu a insistat să continuăm să ne vedem, după licenţă. Iată o relaţie exemplară, între nişte oameni care
ştiu ce vor de la viaţă!
Niciodată nu m-am dat bătut. Niciodată nu m-am lăsat descurajat. Şi iată că azi am reuşit. Calvarul sărăciei şi
al studiilor inutile s-a sfârşit.
Începe cariera. Acum numai o să urc, şi o să urc, şi o să urc. Avusese dreptate mătuşa Luci, când îmi ghicise
în cafea: "Viaţa ta o să fie ca o cărare dreaptă, şi apoi ea se desprinde de pământ, aşa, parcă ar urca în sus, ca
un avion. Vrei să te faci pilot, maică?"

Nu, tanti. Cine se pricepe, ajunge să zboare şi mişcând doar din degete.
Am o diplomă. Am nişte referinţe excelente. Am o situaţie. Am o gagicuţă, şi o să urmeze fără doar şi poate
altele - şi le voi alege eu pe ele, nu ele pe mine.

Slavă Domnului... Slavă Domnului? Şi oare de ce? Ce, El m-a ajutat? Poate, dar cât de mică e probabilitatea
asta! Sunt oameni care câştigă, şi oameni care pierd. Legătura între evlavie şi succesul în viaţă e cumplit de
irelevantă. Dumnezeu intervine în lume cu maximă discreţie, sau prin mijlocirea unui lung şir de
intermediari. Logica lui este absurdul nostru - şi poate că are dreptul să emită o judecată reciprocă. Dar asta
nu-i problema mea. Hazardul nu are ce căuta în lumea noastră - e discret şi marginal, şi dacă ar lipsi cu
desăvârşire, în bine şi în rău, mie personal nu mi-ar lipsi deloc. Toate aşa-numitele mistere ale lumii sunt de
fapt subtile interdependenţe. În faţa unei minţi lucide, aburelile mistice se destramă. Nu există hazard.
Hazardul e Dumnezeu. Dumnezeu conduce, dar nu guvernează. Din când în când, prezidează unele
manifestări la nivel înalt. E un simbol. Se odihneşte. Din când în când, dă cu zarurile Lui mari, şi mai face
câte o năzbâtie, atât cât să ne intrige, şi îşi freacă mâinile de bucurie, văzând cât ne minunăm. Simplă criză de
andropauză. Ca un director ieşit la pensie, care din când în când mai dă o tură prin fosta lui uzină, ca să îl
salute angajaţii cu "Să trăiţi, dom'director general", şi să simtă că există. Eu deocamdată, în schimb, sunt în
plină ascensiune. Sus, mai sus, cutezător întreprinzător!

Aşa raţiona Vàlter, la ieşirea din bodega "Chat Noir, Chat Rouge". În mod excepţional, se îmbătase, şi asta
pentru a sărbători proaspăta sa angajare. Purtat de entuziasmul pledoariei, rosti ultima frază cu voce tare,
oprindu-se în mijlocul străzii, şi ridicând o privire entuziastă către luceafărul de dimineaţă, care mijise
deasupra unui felinar. În clipa următoare, un camion de pâine condus cu viteză neregulamentară de un şofer
în stare de ebrietate îl percută în plin.

- Domnule doctor! A deschis ochii!

- ...
- Aha, foarte bine... Bună dimineaţa. Mă auzi?
- ...
- Poţi auzi? Dacă mă auzi, clipeşte.
-
- Bine. Uite cum stau lucrurile. Am să-ţi spun exact care e situaţia. Oricum, dacă ţi-aş fi spus-o mai târziu, tot
acolo am fi ajuns. E mai bine să ştii de la început la ce să te aştepţi. Ieri dimineaţă, ai fost lovit de un
autovehicul. Şoferul, după ce a înverzit fiola, a fost trimis direct la pârnaie, şi riscă să rămână acolo până la
prima amnistie. Beat erai şi dumneata. În fine, asta nu ţi-o reproşează nimeni. Poate numai dumneata să ţi-o
reproşezi. Poate dacă nu băgai în dumneata atâta vodcă, ai fi fost mai atent. Dacă m-ai auzit şi ai înţeles ce ţi-
am spus, închide ochii. Aşa. Acum poţi să-i deschizi. Treaba e următoarea: hm... sper să nu te şochez prea
tare. Aşa e viaţa. Ăsta a fost destinul dumitale. Poate că ai înţeles deja ce vreau să îţi spun, poate că îţi dai
seama de starea dumitale. Deci - eşti paralizat. Complet. În afară de pleoape, o să descoperim zilele astea ce-
ţi vei mai putea mişca. Probabil că nu mare lucru. Cu puţin noroc, buzele. Poate că într-o zi o să poţi vorbi
din nou. Vestea bună e că 25% dintre cei ajunşi în starea dumitale reuşesc chiar să îşi mişte degetele, după un
an sau doi. Eşti tânăr, asta contează. Gândeşte-te că ar fi putut fi mai rău. Şi nu vreau să-ţi faci iluzii deşarte,
însă dacă într-o zi vei putea să te foloseşti de degetele de la o mână, să vorbeşti şi să mănânci, vei putea duce
o viaţă normală. Bineînţeles, e vorba despre altfel de normalitate decât cea cu care te obişnuisei.

Vàlter fusese surprins de seninătatea cu care reuşise să primească vestea situaţiei în care se afla. Nu se simţea
disperat. Avea impresia că e în vacanţă. Era într-un salon mare, şi putea vedea cu coada ochiului alţi bolnavi.
Nici ei nu puteau vorbi. Mai bine aşa. Fixa îndelung tavanul alb. Dormea mult, şi era martor pasiv la ceea ce
se petrecea în jurul lui - personaje în halate albe veneau, băgau în el obiecte metalice de regulă ascuţite,
trăncăneau, chipurile ca să-i redea buna dispoziţie, apoi se cărau cu tot arsenalul lor medical. A primit şi
vizite ale familie, de natură patetic-lacrimogenă. Veneau ca să îi strângă mâinile (pe care el nu le simţea), să îl
asigure că totul avea să fie bine, izbucnind apoi în plâns. Comunicarea prin bătăi de pleoape după calapodul
alfabetului morse se dovedea a fi obositoare pe termen lung, poate, însă era o modalitate eficientă de dialog.
Modalităţile sale de expresie se reduceau la un cod binar. Unu şi zero, linie, punct. Deschis, închis. Un mod
de exprimare lent, însă coerent. Vàlter reuşise să comunice o mulţime de lucruri domnişoarei doctor
Sărtăresco, cea care se ocupa de cazul său. Prima izbândă a venit atunci când a reuşit să îi dea de înţeles că ar
prefera să se lipsească de vizitele beţivului de taică-su. Cu mult tact, tânăra a reuşit să îl convingă pe acesta,
după oarece negocieri, să îşi mai rărească vizitele.

În mod ciudat, accidentul îi adusese lui Vàlter un fel de pace interioară. Corpul nu mai răspundea la comenzi,
în schimb, mintea îi era mai limpede ca niciodată, de parcă toată energia investită până acum în efortul
locomotor se refugiase în cavitatea cerebrală, pentru a servi unor scopuri mai nobile. Vàlter îşi inventaria
cunoştinţele, se amuza să descopere ce reţinuse din studiile sale de curând terminate şi ce nu, scormonea
după amintiri din copilărie, senzaţii şi emoţii. Căuta să reconstituie frază cu frază dialoguri de anţărţ purtate
cu un coleg de facultate, apoi le traducea în suedeză, limbă pe care o cunoştea, şi a cărei stăpânire temeinică
fusese determinantă în angajarea sa în acel cabinet de expertiză, înainte de accident. Vàlter se îndeletnicea
permanent cu dereticatul într-un ungher al memoriei sau într-altul, deşi toate ideile şi noţiunile erau la locul
lor, neuronii străluceau, prin sinapse treceau cuminţi formulele matematice, construcţiile perifrazice, ori
filmul câtuşi de puţin zgâriat al scenelor de amor ale căror protagonişti fuseseră el şi asistenta bătrânului
profesor. Era tentaţia acelor gospodine care se spetesc făcând curăţenie cu o obstinaţie metodică într-o casă
care e cristal.
Într-o zi îl vizitase acea fată care-i fusese partener sexual stabil în perioada dinainte de accident. Discursul ei
de adio era patetic şi emoţionant: " Să ştii că te-am iubit cu adevărat, Vali. Am aflat de la Olga ce ţi s-a
întâmplat, chiar în ziua de după accident. Dar nu am avut curajul să vin să te văd. Natura a făcut să fiu laşă,
Vali. Mi-e ruşine. Iartă-mă, te rog. Mi-e frică de suferinţă. N-aş fi suportat să-ţi văd corpul ciuruit de perfuzii.
Nu atunci. Cred că mi s-ar fi făcut rău. Chiar şi acum, nu pot decât să te privesc în ochi. Să ştii că din acea
noapte blestemată, plâng într-una. În mintea mea, am fost mereu lângă tine. Aş fi vrut să fii bărbatul vieţii
mele. În braţele tale, am fost fericită. Te-am respectat şi te-am iubit întotdeauna. Da, te-am iubit. Însă din
păcate, dragul meu, nu pot. N-aş putea rămâne o viaţă alături de un om într-un scaun rulant - asta, dacă vei fi
vreodată apt să fii urcat într-un scaun rulant, căci nici asta nu e sigur. Sunt o fată bună, dar sunt laşă, Vali.
Înţelege-mă. Sunt femeie. Sunt tânără. Am nevoie de iubire. Am nevoie să mă împlinesc, să îmi fac o familie,
să am copii. Adio, Vali." Şi l-a sărutat pe frunte.
Dacă doctoriţa ar fi fost de faţa ca să facă pe tălmaciul, Vàlter i-ar fi transmis cu plăcere fostei lui amante
câteva înjurături. Însă paraşuta o zbughise deja pe uşă, smiorcăindu-se într-un mod cât se poate de
convingător. Probabil că lacrimile ei chiar erau fireşti - ca foarte mulţi oameni, se credea mai bună decât era.
Vizita aceasta avu şi o consecinţă pozitivă - la sfârşitul ei, Vàlter reuşise să îşi încrunte sprâncenele, ceea ce îi
multiplica posibilităţile de comunicare. Avea impresia că păşise într-o nouă eră informaţională. Niciodată nu
se minunase atât de capacităţile de expresie oferite de noua facilitate pe care o avea la dispoziţie - muşchii
frontali.
Trecuse o lună de când Vàlter stătea în salonul de spital, cu ochii în tavan. Existenţa lui fusese punctată zilnic
de intervenţiile corpului medical, care îi asista input-ul şi output-ul aparatului digestiv.
Vàlter aflase că cei doi vecini de salon aveau o vârstă înaintată, şi erau şi ei paralizaţi. Aceasta era marea lui
fericire
în nefericire, căci ceea ce ar fi suportat cel mai greu ar fi fost vecinătatea unui factor sonor deranjant, şi nimic
nu putea fi mai deranjant pentru el decât vocea cuiva care îndrugă verzi şi uscate tulburându-i gândurile.

Într-o după-amiază, Vàlter se gândea la destin (o făcea destul de des). Iată stenograma argumentaţiei sale:
"Eutanasia. Nu, mulţumesc. Adică, de ce să nu profit de concediul ăsta? Niciodată n-am avut atâta timp să mă
înţelepţesc. Să studiez viaţa fără să mă preocupe aspectul material, ori examenele. Nu, nu cred să ajung să mă
sinucid. Oricum, în starea mea actuală, ar trebui să dau dovadă de multă imaginaţie pentru o asemenea
acţiune. Dar chiar şi aşa, de ce aş face-o? Pentru că nu voi mai simţi niciodată iarba umedă sub tălpi, pentru
că nu voi mai vedea niciodată un apus de soare, pentru că nu voi mai putea alerga pe câmpuri. Dar astea-s
argumente patetice, siropoase şi de doi bani. Natura am perceput-o mereu ca pe un mediu ostil, impropriu
dezvoltării personalităţii cuiva - distrăgându-l cu peisajele sale grandioase şi inutile, şi obligându-l să dedice
un timp preţios supravieţuirii şi adaptării la condiţii nefavorabile. Un spaţiu ideal pentru afirmarea cuiva e un
birou spaţios, cu geamuri mari, cu o canapea, cu aer condiţionat, cu câteva plante ornamentale, izolat fonic şi
căţărat undeva sus, de unde să poţi avea o vedere de ansamblu asupra unei aşezări omeneşti în plină
efervescenţă.

"Să nu mai poţi strânge niciodată în braţe corpul unei femei..." Mda. Asta s-ar putea să fie o problemă. Să văd
cât îmi voi putea recupera din capacităţi, şi cât de repede... Aici însă iar se pune problema: de ce? De ce mi s-
a întâmplat accidentul ăsta stupid? Există oare o cauză a lui? E o întorsătură a destinului care vine pentru a
mă pedepsi, sau dimpotrivă, pentru a mă proteja de un rău mai mare? După calculele mele, am primit ce
meritam: stăteam în miez de noapte perorând în mijlocul drumului, pe o stradă prost iluminată. Am neglijat
probabilităţile. Mi-am ieşit din mine. Mi-a adormit vigilenţa, şi am devenit la fel de vulnerabil ca şi ceilalţi.
Şi m-a pocnit din plin. Aşa să fie? Aşa simplu şi absurd? Nu. Simplitatea absurdă trebuie să o caut în altă
parte. Am fost lovit în momentul în care făceam constatarea zgomotoasă şi triumfală că am reuşit în viaţă, că
dacă ar fi să îmi aleg un ideal pe care să îl pot venera, acela s-ar regăsi nu într-un zeu oarecare, ci în propria
mea persoană. L-am sfidat. Am procedat întocmai ca Benito Mussolini, care îi solicita cu insistenţă lui
Dumnezeu să îl trăznească, pentru a-şi face simţite existenţa şi dezacordul. A sfârşit spânzurat de un picior,
dar asta nu înseamnă nimic. Sau înseamnă? Că Dumnezeu nu împarte dreptatea în mod echitabil, asta e ştiu şi
răsştiut. Asiaticii au găsit scuza existenţei unui ciclu karmic, ca să poată dormi liniştiţi... Să le fie de bine! Eu
cred în schimb că jucăm totul pe o singură carte. Aşa este, şi nu altfel. Cred că Dumnezeu e ca un comandant
militar care vrea să se facă respectat. Din când în când, îl împuşcă pe unul mai obraznic, aşa ca mine. Ca să
se înveţe minte, şi pentru ca ceilalţi să ia seama. Câteodată însă loveşte şi într-un Drept, ca să sugereze
mulţimilor că niciodată nu eşti la adăpost de braţul Lui, orice-ai face, ca să nu agite nimeni triumfător dovada
propriei virtuţi, ca o umbreluţă cu paratrăsnet în faţa fulgerului ceresc.

Totuşi, în cazul meu s-a arătat deosebit de ranchiunos. Întâlneşti la tot pasul blasfemiatori care îşi sfârşesc
zilele liniştiţi la adânci bătrâneţi, în sânul iubitor al unei familii care îi cocoloşeşte. Eu baremi îmi ţineam
convingerile pentru mine, niciodată nu mi-am exprimat anti-teismul în public. Nu mă deranjează credincioşii.
Şi eu cred în Dumnezeu. Numai că eu nu cred în bunele Lui intenţii. Oricum, acum e prea târziu. Sau nu e?
Aş putea să-L îmbunez? Să-mi răscumpăr vina? Ce-ar fi să spun, ce declaraţie emoţionantă să smulg
necredinţei mele? Doamne, cred că exişti şi că eşti atotputernic, cred că nu eşti absolut rău dar cu siguranţă
nici bun... nu, o să scot "cu siguranţă". Iarăşi e o provocare gratuită. Să reformulăm: Doamne, cred în
atotputernicia Ta. Eu nu te cunosc, dar ajută-mă să mă supun mai bine vrerii Tale, ca să Te milostiveşti de
robul Tău. Aşa sună destul de corect. Dar oare e suficient? M-o vindeca, sau nu? Asta e o prostie... Vindecă
pe unul din câteva milioane... Şi chiar dacă se arată în persoană unuia la un miliard, mie ce-mi foloseşte? Şi
cei dăruiţi cu harul LUI nu sunt tocmai cei mai puri. Dar care ÎI sunt cu adevărat semnele puterii? AH! Asta
e! Subiectivitatea! Subiectivitatea absolută. Dumnezeu dă cu zarurile. Sau poate că nu dă cu zarurile, poate că
are considerentele lui să facă ceea ce face. Însă considerentele lui ne sunt superioare, ne vor scăpa mereu. Nu
pentru că ar fi mai bune, ci pentru că stau deasupra capetelor noastre. Inutil să le discutăm. Inutil să le
înţelegem. Inutil să le asociem personajelor unor adevăraţi sau falşi mesageri divini. Voia lui Dumnezeu nu
poate fi decât ilogică. Nu avem cum să o deducem, ea ne deduce pe noi. Atunci, dacă Dumnezeu e
ÎNTÂMPLAREA, să ne comportăm... Aleator! Întâmplător! Asta e cheia! După chipul şi asemănarea Lui!

Fericiţi cei săraci cu Duhul! Intelectul nostru nu va explica niciodată nimic altfel decât avocăţeşte şi
consolator. Intelectul nostru nu va ajunge să explice niciodată nimic pe de-a-ntregul, şi deci nu va reuşi să
explice nimic, pur şi simplu. Să fim aberant de aleatori! Nu că asta ne-ar ajuta, însă măcar nu ne-ar dăuna.
Atunci, Dumnezeu îi îndrăgeşte pe cei care se iau după cele mai improbabile semne ale Sale, în loc de a le
căuta pe cele care, prin ininteligibilitatea lor, nu pot fi decât extrem de îndepărtate de natura divină. A-ţi urma
destinul înseamnă să te laşi călăuzit de sugestiile cele mai aleatoare. Să-ţi laşi simţurile să le conducă.
Importantă e hipofiza. Sferele cerebrale sunt doar ambalaj. Poate că adoptând un comportament dictat de
legile inspiraţiei spontane nu mă voi salva. Dar măcar aşa voi fi aproape de El, şi de natura Lui! Şi asta mă va
face liber!" Vàlter se entuziasmase. Gândul că printr-un raţionament logic ajunsese la unul paradoxal şi
aberant îl bucura. Asta e Calea! Calea nu poate fi decât în afara logicii. Asta e tot ce era de ştiut.

Din acel moment, Vàlter a devenit foarte religios, de-a dreptul bigot. Divinitatea lui supremă se numea
Marele Întâmplător. Dacă Dumnezeu, cel puţin din perspectiva noastră terestră, nu e altceva decât aberaţia
pură şi atotputernică, încrederea în roadele inteligenţei speculative devine o implicită blasfemie. În această
primă fază, Vàlter îşi abjurase cu înverşunare toate principiile logice de până atunci. "Purtându-ne nesocotit,
vom izbuti poate să Îl imităm în mica noastră nechibzuinţă, asemeni chipului şi asemănării firii divine. Dacă
pentru inteligenţă nebunia se remarcă prin lipsă de sens, reciproca nu poate fi decât valabilă: într-o lume
condusă de arbitrar, a nu se comporta aberant înseamnă a fi nebun. Orice tentativă de a construi ceva durabil
în viaţă e un simptom că boala s-a cronicizat, aşa cum într-un ospiciu, cel ce se recomandă ca fiind Napoleon
va fi luat de nebun cu atât mai mult cu cât planurile sale strategice vor fi mai minuţios prezentate, şi
discursurile lui vor fi mai seriose şi mai patetice. Lumea e un mare balamuc, dar asta o ştiau numai iluminaţi
precum Vàlter. Şi directorul şef e şi el nebun, în cămaşa lui albă, cu barba până la pântec, cu un echer pe care
şi l-a agăţat deasupra capului, şi cerându-le copiilor-nebuni să cânte negro spirituals în cinstea lui, că de nu, îi
bagă cu degetul în priză. Tot el le cere nebunilor-filosofi să îi descifreze natura divină, ameninţând că se va
sinucide, şi oare ce se vor face toţi fără el?

Aşa reuşi Vàlter, cu argumente raţionale, să pună bazele iraţionalismului dialectic.

La început, primele acte de pietism fură patetice: Vàlter căuta să împiedice încropirea oricărei suite logice de
foneme, în mintea lui. Timp de o zi, gândurile sale fură pur onomatopeice, asemănătoare sunetelor îngânate
de un copil care încă nu a învăţat să vorbească. Astfel, în timp ce i se făceau perfuziile, el gândea:
"Sarâârganapola coz lac loc ani r te la perois Catalin te rion besodir şilim a kum solipsis te coeg ap-
isnotecor ?????????? asum ?' te fago ron? si monocre tu vai lenbek jau dubasir o punasero..." Negândirea era
odihnitoare. Emisiile minţii lui semănau cu haosul de caractere ASCII care apar pe ecranul calculatorului
atunci când deschizi un program binar cu un editor de text. Era structura crudă a lumii, neînţeleasă în
complexitatea ei aberantă, tălmăcită de un editor necorespunzător. Din perspectivă omenească, aberaţia pură
divină e un executabil deschis cu un editor de text, şi citit cu un ochi obişnuit să regăsească într-o înşiruire de
caractere grafeme şi structuri sintactice familiare.

Însă Dumnezeu emitea numai o înşiruire de sunete, a căror repetare nu putea fi descrisă de nici un algoritm,
şi care era imposibil de reprodus cu un generator de instanţe aleatoare. "Aaaarganapel
arvplercomenen???????..." gândea cu spontaneitate şi entuziasm Vàlter, apropiindu-se de starea de transă.
Nici nu observase că acum colţul stâng al gurii răspundea la comenzi. În schimb, doamna doctor descoperise,
şi se căznea să priceapă ce încerca să îi transmită Vàlter cu ajutorul noului său plugin, obişnuită fiind cu
mesajele lui inteligente, care prin prospeţimea lor uşor ironică păreau să încerce să o consoleze de jena de a fi
nevoită să insufle voie bună unui bolnav incurabil. Vàlter însă nu voia să spună nimic: colţul gurii lui se
mişca la întâmplare. El nu făcea decât să se lase posedat de fluxul de sonorităţi stranii care îi defilau prin
urechile minţii. Devenea un tub, un tub divin. Fluierul prin care suflă Dumnezeu, amuzându-se grozav,
trăindu-şi din plin beatitudinea divină, ca de fiecare dată când unul din noi înţelege că tot ce vrea El de la noi,
e să ne lăsăm posedaţi, pentru ca să existe şi să îşi simtă existenţa, a cărei confirmare nu se poate regăsi decât
în nebunia noastră. Dacă iraţionalismul dialectic şi-ar fi găsit emuli, dacă Vàlter ar fi întemeiat o religie,
atunci pesemne că "...

Strimolog rambriľpt ???????"-urile lui ar fi fost considerate pilde sfinte, zămislite în clipe de transă, şi aceste
secvenţe lipsite de coerenţă ar fi fost incantate pline de încântare de către discipoli, şi strânse în cărţi sfinte
ale căror paragrafe şi rânduri ar fi fost numerotate, pentru a le sublinia importanţa. Versetele sfinte ar fi fost
recitate până la revărsarea harului divin asupra credincioşilor - căci, de bună seamă, orice încercare de
interpretare a lor ar fi fost zadarnică, cunoaşterea religioasă făcându-se prin revelaţie, şi nu prin deducţie.
Iată însă că în trăirea mistică a lui Vàlter interveni un element neplăcut, după două zile de glorioasă
incoerenţă: Doctoriţa era alarmată de lipsa lui de receptivitate, şi începea să creadă că din motive psihice sau
de alt ordin, Vàlter înnebunise. Dacă ar fi ştiut ce se petrecuse în mintea lui, ar fi înţeles că adevărul era mai
nuanţat. Dar nu ştia. Au urmat nişte analize mai neplăcute pentru Vàlter - străpungerile obişnuite, însă destul
de dureroase, şi urmate de efecte bizare, declanşate de fluidele care difuzau în el.

"Dacă i-a fost atins creierul, s-ar putea ca în curând să devină o plantă, şi atunci nu ne va mai rămâne decât să
îl băgăm în priză şi să aşteptăm poate vreme de zeci de ani ca să crape şi inima. Din păcate, aşa cere legea.
Însă orice proces de reeducare ar deveni inutil. Un om mort cu un corp viu, la ce bun să-l punem la făcut
fitness?
În pofida detaşării lui faţă de cele coerente şi lumeşti, Vàlter auzise discuţia medicilor, şi se alarmase.
Indiferent care ar fi fost adevărul, trebuia să îi convingă că e în toate minţile. Altminteri, adio speranţe! Şi
oricât nu era el deranjat de imobilismul propriului corp, dacă i s-ar fi oferit posibilitatea să se mişte mai mult,
nu ar fi refuzat.
Aşa că, la prima vizită a doctoriţei, se arătă foarte coerent şi comunicativ. Îi mărturisi că avusese o depresie
puternică, şi că, fiind într-o pasă proastă, încercase să fie singur cu gândurile lui, şi să nu mai comunice cu
nimeni. Însă acum realizase că prin adoptarea unei asemenea atitudini, nu ar fi putut să îi ajute pe cei care îi
doresc vindecarea, şi că promite că situaţia de non-cooperare nu se va mai repeta. Că indiferent cum îi va fi
dat să rămână pe restul vieţii, se simte dator să lupte, şi e hotărât să o facă. Pe scurt - a convins-o.

Vàlter ajunsese într-un impas ideologic: cum să fii incoerent în sine, când viaţa te obligă să fii scandalos de
coerent? Cum să îţi eliberezi simţurile, dacă trebuie să stai cu ele la pândă? Până la urmă, înţelesese: într-o
lume coruptă de raţiune, un iraţional trebuie să se servească de aceasta fără să se lase molipsit de ea, ca un
cap de gorgonă pe care îl pui pe scut, ca să te apere, şi nu îl priveşti niciodată în ochi. Iraţionalul trebuie să fie
subversiv. El trebuie să fie miezul lucrurilor, dar nu şi lucrurile însele. Dumnezeu crease o lume coerentă
extrem de sofisticată, dar a cărei menire rămânea vagă: complexitatea şi perfecţiunea tulburătoare a
universului nu pot fi decât constatate, aşa cum trebuie constatată şi lipsa oricărui ţel al creaţiei divine. De ce
ne-am născut? De ce trăim? De ce murim? Atâtea întrebări care duc către un singur răspuns, simplu ca orice
revelaţie adevărată: simplu capriciu divin. Găsirea unui sens al tuturor lucrurilor e o îndeletnicire de avocaţi -
şi în spaima noastră, ne pledăm cu toţii subconştient cauza unui Dumnezeu care să ne aranjeze, răstălmăcind
orice presupus indiciu al vrerii Sale concrete.
Un credincios al Marelui Întâmplător trebuie să rămână aberant numai în adâncul conştiinţei lui, gândi Vàlter.
Asta e cheia. Credinţa nu poate fi decât ascunsă. Trăim vremuri grele, în care raţiunea îşi face de cap şi
prosteşte mulţimile. Eu sunt un simplu devot, nu şi un profet al nebuniei. Nebunii ajung la balamuc - acel loc
sfânt, unde din păcate oamenilor le lipseşte conştiinţa inconştienţei lor. Ei nu sunt sfinţi, ci îngeri - adică nişte
creaturi cu har, dar care nu au făcut nimic să îşi merite harul. Sfântul, în schimb, se făureşte pe sine însăşi. A
self made entity. Sfinţenia e confirmată de prima piatră a lapidării. Însă dacă am fi cu toţii sfinţi, rasa
omenească ar dispare, în momentul în care ultimul fariseu ori derbedeu va da cu piatra în obrazul întors al
ultimului sfânt, prea sfânt ca să riposteze, şi de altfel prea mulţumit că e expediat drept la cer.
Credinţa are nevoie de oameni! Dumnezeu are nevoie de jucăriile Sale! strigă în mintea lui Vàlter, şi în acel
moment i se dezmorţi colţul drept al gurii.

În ziua de azi, nu e atât nevoie de sfinţi, cât de antreprenori în ale sfinţeniei. Sigur că da. Martirii sunt primii
colonişti, sfinţii sunt pionierii, apoi vin pe lume industriaşii, doctorii şi inginerii în nebunie. A lor va fi Ţara
Făgăduinţei.
Zilele frumoase de sfârşit de primăvară treceau liniştite. Vàlter vorbea cu doctoriţa, destăinuindu-i setea lui
de viaţă şi dorinţa de a lupta până la capăt, iar aceasta se străduia să facă tot ce îi stătea în ştiinţă ca să
recupereze cât mai mult din corpul pacientului. Eforturile ei erau la fel de temerare ca cele ale unui
salvamontist care, descoperind că un sat a fost acoperit de o avalanşă, încearcă să degajeze cât mai multe
case, topind zăpada cu o brichetă. "Dacă într-o zi mă voi desţeleni suficient, îi surâdea el, voi scrie o carte
care să cuprindă povestea mea, şi ţi-o voi dedica ţie, femeie admirabilă! Fără de tine, nu aş putea ajunge
nicăieri."
Doctoriţa fu emoţionată de declaraţie, şi începu să caute dacă nu cumva existau în alte ţări tratamente în
materie ceva mai moderne, indiferent de costul lor. O înduioşa acest pacient inteligent şi lucid, şi îşi petrecea
zilnic în tovărăşia lui câte o oră, pentru a-i smulge cinci-şase fraze, de pe pleoape şi de la colţurile gurii.
În acest timp, Vàlter era mai credincios ca niciodată. El se apucase să creeze imnuri de slavă la adresa zeului
său. Fireşte, acestea trebuiau să ţeasă cu vorbe concrete o idee absurdă.

O, Doamne, când mă plimb printre tramvaie,

O sete grea de adevăr mă taie.
Văd oamenii plecând la seceriş
Şi îi privesc cu tâlc după frunziş.

Printre livezi şi vite m-aş plimba

Vorbind cu câini şi vaci aidoma.
Fetiţa mea purtase un cercel,
Acum îl port în nas, şi mă mândresc cu el.

Prietena cea blondă-mi duce dorul,

De dragul ei aş secera ogorul
Dar pentru-al tău, i-aş reteza piciorul.

sau

Trei voinici cu spete late,

S-au dus, Doamne, şi toţi trei,
Au purces în fapt de seară,
Şi cum tot plecau, măi frate,
Le ieşi-n cale-o fecioară,
Şi îi sărută-ntro doară.
Doara fu făr-de temei,
Că la ceasul pacostei,
Le veni rândul să moară,
Şi aşa, pe-neaşteptate,
S-au întors în sat, măi frate,
Însă numai jumătate,
Jumătate dintre ei.

sau
Dumnezeu nu dă cu parul,
El rostogoleşte zarul.
Unu-doi, amar şi vai
Şase-şase, mergi în rai.
Să ne fie-nvăţăminte!
Cărţile când vei primi
Să îţi steie clar în minte,
Roagă-te, nu te tocmi.

Norocosul nostru număr

Ne priveşte după umăr.
Milostivule părinte,
Fă să-mi iasă numai chinte.

Şi Vàlter mai compusese şi alte poezii şi imnuri de slavă, care mai de care mai lipsite de sens.
După trei luni de la accident, când nu se aştepta nimeni, Vàlter îşi recuperase controlul total asupra muşchilor
faciali, şi începuse să vorbească, ce-i drept, cu oarecare greutate. Doctoriţa era uşurată, el da şi nu prea - se
vedea acum obligat să converseze cu un nou partener de salon, un pacient la cincizeci de ani extrem de
guraliv, care vorbea tot timpul despre fotbal şi politică. Până la urmă, creierul lui Vàlter a branşat organele
receptoare pe pilotul automat, astfel încât putea avea aerul că ascultă, susţinând discuţia cu câte un "da",
"nu", "nu cred", "nu ştiu", "bineînţeles", "ca să vezi"...

Însă tot răul spre bine - recuperarea musculară a lui Vàlter era pe drumul cel bun. Doctoriţa strângea bani, cu
ajutorul unei fundaţii caritative care colecta fonduri în direct pe platourile unor show-uri televizate, pentru a-i
plăti lui Vàlter un tratament al unui specialist nepalez extrem de renumit. "Mi-au spus că şansele de a-mi
căpăta uzul membrelor e de cinci la sută! Oare câte şanse am să redevin om normal? Unu la mie? Unu la mie
înseamnă enorm. Unu la mie, înseamnă mai mult decât şansa de a câştiga marele loz. Înseamnă zece la zece
mii, o sută la o sută de mii, o mie la un milion, un milion la un miliard. Pe scurt, dacă în lume ar ajunge să fie
un miliard de paralizaţi (şi cu violenţa rutieră actuală, nu ar fi exclus) un milion dintre ei ar ajunge din nou pe
picioare! Şi eu, de ce nu m-aş număra printre ei? Un milion, e un număr mare de aleşi! Ceva mai mult decât
un mic vehicul! Când eşti Ales, nu observi şi nu te înspăimântă faptul că laşi în urma ta 999 de osândiţi.
Majoritatea absolută a populaţiei lumii trăieşte în sărăcie. Beneficiez de un tratament de calitate, ceea ce e
mare lucru. Asta nu înseamnă neapărat că mă pot vindeca, însă şansele mele sunt considerabil sporite. Însă
mai e ceva, fără care toate argumentele de mai sus ar cădea fără drept de apel: credinţa. Credinţa mea
nestrămutată în Marele Întâmplător. Care, prin mila Lui pe care a revărsat-o întâmplător asupra mea, mi-a
hărăzit să Îl cunosc. Cu această credinţă, voi ajunge departe. Dacă Dumnezeu îşi caută aleşii pe targă, nu o
face pentru a-i lăsa să moară pe un pat de spital. La ce bun să pogori harul asupra unei pietre mute pe
veşnicie? E ca şi cum ai zămisli un giuvaer pentru a-l arunca într-o fântână fără fund. Dumnezeu e acţiune
manifestată personal sau prin mijlocitori. Deus Otiosus nu e chiar atât de inactiv. Trage fire. Cu toate
galaxiile agăţate de ele.

Trebuie să fiu un model, trebuie să supravieţuiesc. Trebuie să încerc să-l silesc pe Dumnezeu să-mi acorde
graţia Lui gratuită şi benevolă, cu tot respectul necesar întreprinderii unei asemenea petiţii."
Beat de speranţă, Vàlter răspundea la peroraţiile vecinului de salon ("... anul ăsta nu vom retrograda. Avem
vântul în pupă, s-ar putea să ne calificăm chiar pentru cupa UEFA") fără să le audă, şi îşi continua pledoaria
mistică.
"Dumnezeule de fum şi de granit, Dumnezeule neînduplecat şi uneori atât de milostiv, dă-i robului Tău Vàlter
Zenga o nouă viaţă şi însufleţeşte-l cu harul Tău. Şi jur cu mâna pe ţărâna din faţa tălpilor Tale, Doamne, că
voi face elogiu nebuniei cu armele cunoaşterii. Că nimic în viaţa mea nu va mai fi întâmplător, şi că tot ce
voi face va fi o ofrandă închinată pe altarul absurdului. Cu obrăznicia unuia care Te-a recunoscut Şi Te-a
privit în ochi, îţi cer, preaputernicule, să-mi dai ceea ce acum numai de la Tine pot căpăta."

Şi Vàlter s-a înzdrăvenit, dup...

Da. Trebuie să întrerup relatarea, ca să lămurim câteva lucruri. Văd că nu mă credeţi. Vă spuneţi că povestea
aceasta e trasă de păr. Vă întrebaţi unde vreau să ajung. Sunteţi sceptici în legătură cu deznodământul, vă
aşteptaţi să trântesc un mare miracol.
Ei bine, aveţi dreptate să fiţi sceptici - dar nu aveţi dreptate să nu mă credeţi. Miracol a fost. E drept,
miracolele nu fac literatură de calitate - însă ele compun viaţa. Numai fabulaţiile sunt interesante, numai
realitatea plăsmuită e superbă şi pasionantă. Viaţa e, de cele mai multe ori, dezamăgitor şi neinspirat de
miraculoasă. Şi oricărui miracol îi putem oferi o explicaţie, dacă ţinem cu tot dinadinsul.
Vă spuneţi totuşi că povestea mea nu stă în picioare. Am să vă ofer un argument care o să vă risipească
temerile, şi o să vă facă să citiţi sfârşitul istorisirii cu mai mult respect; şi dacă adevărul nu vă convine,
închideţi acest fişier ori aceste foi: apucaţi-vă de citit literatură. Eu nu fac literatură. Eu vorbesc despre Viaţă.
Şi dacă tot mai aveţi ceva de cârtit, vă rog să nu mă citiţi până la capăt, şi să vă căraţi, că nimeni nu vă ţine. Is
this clear?

Bine. Argumentul meu e acela că e vorba despre o povestire adevărată: Vàlter a existat. Povestea lui este una
trăită. L-am cunoscut într-o cafenea pariziană de pe l'Ile de la Cité, într-un amurg pârguit de toamnă, când
întâmplător am intrat în vorbă cu el, şi am descoperit imediat după accent că suntem compatrioţi. El era în
trecere prin Paris, venit cu nişte interese pe care nu a vrut să mi le destăinuie - iar eu, bineînţeles, nu l-am tras
de limbă, manifestând obişnuitul meu dezinteres absolut pentru problemele care nu mă privesc. În schimb,
pasiunea comună pentru fumatul narghilelelor şi pentru limbile nordice (aveam în faţă un curs de islandeză,
în ziua aceea) a făcut să ne simpatizăm imediat. Din vorbă în vorbă, am ajuns la istoria vieţilor noastre, şi
Vàlter s-a hotărât să îmi povestească straniul său destin, dintr-o perspectivă interioară. Dacă ar fi să îi dau
crezare, din acel moment sunt primul şi ultimul său confident, singurul căruia i-a împărtăşit convingerile sale
mistice. Am început la ora patru şi jumătate şi am terminat la zece seara, răstimp în care am schimbat trei
cafenele, am golit câteva pahare şi ceşti, şi am sfârşit despărţindu-ne pe colina Panteonului, de unde el a
apucat-o brusc într-o direcţie necunoscută, urmându-şi cu evlavie toanele instinctului. Eu am coborât pe rue
des Ecoles trecând prin faţa vestitului liceu Henric al IV-lea, şi am luat apoi RER-ul B în direcţia Châtelet, în
vreme ce socoteam că uneori întâlnirea întâmplătoare a unui asemenea personaj compensează luni de zile în
care ai de-a face în exclusivitate cu oameni ordinari şi întâmplări pe măsură. Nu mă plâng.

Hotărât lucru, destul de inedita doctrină religioasă a lui Vàlter m-a intrigat, mai ales privită din perspectiva
mea de bun creştin, credincios şi aproape practicant. Însă în spiritul laicităţii, am acceptat-o ca atare,
manifestând pentru ea respect şi interes distant.
Această mărturisire făcută, să revenim la poveste: Vàlter s-a înzdrăvenit. A reuşit într-un timp record să îşi
recupereze întreaga, dar absolut întreaga capacitate motrice. A fost un miracol medical - de fapt, nu chiar un
miracol, dacă e să ne gândim că se petrec câteva zeci de recuperări spectaculoase ale mobilităţii în lume, în
fiecare an - ce-i drept, nu câteva mii, cum credea el. Însă Vàlter îşi permitea să creadă că fusese un semn
divin. Pentru ziarişti, fusese un subiect bun pentru umplutul mai multor decimetri pătraţi de hârtie, iar pentru
profesionişti, o premieră înscrisă într-un lung dar firesc şir de succese ale şcolii naţionale de medicină.
La opt luni de la accident, Vàlter se externa. Înainta pe lungul coridor de spital cu oareşce greutate, dar fără
să se sprijine în baston, şi nesusţinut de nimeni. Şi deodată, în mintea lui, vocabulele răzleţe întrupară un
gând limpede şi sonor ca vibraţiile atomilor din structura cristalină a unui diamant:

"... ŞI TE VEI ÎNSOŢI CU PRIMA FEMEIE CARE-ŢI VA IEŞI ÎN CALE, TÂNĂRĂ SAU VÂRSTNICĂ,
FRUMOASĂ ORI SLUTĂ, BOGATĂ LA TRUP ŞI LA ROST ORI SĂRACĂ LA STARE ORI DE
ÎNGER."

"Şi mă voi însoţi cu prima..." repetă Vàlter în şoaptă, cu buzele întredeschise. "Bineînţeles, părinte, facă-se
voia Ta."
Poate că subconştientul lui Vàlter născocise acea solemnă poruncă, ori poate că era chiar Dumnezeul lui,
Marele Întâmplător, acela care îi grăise. Dar să nu fim cârcotaşi, şi să nu mai încercăm după obicei să
despicăm firul în patru. Cert e că Vàlter a hotărât să se conformeze acelui imperativ. Păşea emoţionat,
aşteptând să îi răsară în faţa ochilor femeia vieţii lui. Însă pe coridor era neaşteptat de puţină lume. Doi
doctori grăbeau cu un bolnav într-un scaun rulant, apăsându-i pe faţă o mască de oxigen. Pe scări, un bătrân
în pijama şi cu vată în urechi îl întrebă pe Vàlter dacă nu cumva are o ţigară. Ajuns în holul de la parterul
spitalului, Vàlter văzu un bărbat de mână cu două fetiţe, îndreptându-se spre ieşire: ieşeau din calcul, orice
religie se opune mai mult sau mai puţin pedofiliei. Dar când să iasă în stradă, auzi o voce în spatele lui: "Alo,
domnu... Unde plecaţi aşa?! Foaia de externare!"
Întoarse capul. Era Viola, o femeie la treizeci şi cinci de ani, durdulie şi puţin trecută, însă plină de viaţă.
Vàlter o contemplă în tăcere: aşadar, aceasta urma să îi fie Aleasa. Pe deget îi strălucea o verighetă.

- De unde ştiţi că mă externez? o întrebă.

- Se poate, domnu' Vàlter... Aici toată lumea vă cunoaşte! Păi n-au venit ziariştii, nu a scris presa... Vă ştie
toată lumea poza, din ziare. Eu să n-o ştiu? Da' cum de plecaţi aşa, singur? Doamna doctor Sărtăresco nu vă
însoţeşte? Şi ziariştii...?
- Doamna doctor lipseşte azi, nepoţica ei a făcut o intoxicaţie alimentară. Iar presa nu ştie nimic, până la
urmă mi s-a permis să ies cu două zile mai devreme decât era prevăzut. A fost cererea mea, am vrut să evit
agitaţia, şi întâlnirea cu anumite rude de-ale mele...
- Aha, vă înţeleg. Câteodată, mai bine singur decât cu însoţitori dezagreabili. Dacă aţi şti cât de mult vă
înţeleg... Dar să nu vă reţin. Probabil că mai aveţi şi altele de făcut...
- Dimpotrivă, nu mă reţineţi. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră, care mă trataţi ca pe un om
din nou sănătos. Luni de zile, toată lumea care venea să mă vadă o făcea pentru a mă încuraja ori cocoloşi....
Ştiţi, doamnă, înainte de accident am fost un om foarte activ. Aveam o frumoasă carieră în faţă. Sunt hotărât
să continui de unde am lăsat-o. Viaţa mea nu va mai fi niciodată la fel. Sper totuşi să fie la fel de bună pe cât
se anunţa. Voi continua pe acelaşi drum, pe care voi păşi cu aceleaşi picioare, numai că voi privi cu alţi ochi.
E ciudat! Sigurul organ care îmi rămăsese nevătămat, după accident, şi singurul care suferă în cele din urmă o
transformare.
- Ce frumos aţi spus! Sunteţi şi puţin poet? zâmbi femeia, aranjându-şi o şuviţă de păr pe după ureche.
- Ah, nu, câtuşi de puţin... de fapt... toţi suntem oarecum poeţi. Asta nu e o meserie. Poţi să ştii să înoţi, fără
să te consideri a fi un înotător. Şi dumneavoastră? Ce vă place?
- Viola mă cheamă.
- Cum se desfăşoară Viaţa dumneavoastră, Viola?
- Păi... Muncă... Serviciul, casa... Soţul... Nimic deosebit. Cu grijile de zi cu zi. Nici nu mai ţin minte de când
n-am mai fost la un film. Nici pe o carte n-am mai pus mâna...
- Mda. Mi se pare scandalos.
- Ce anume?
- Că o femeie ca dumneavoastră să fie nevoită să se mărginească la o viaţă monotonă şi lipsită de perspective.
- În fond, ce ştiţi dumneavoastră despre mine?
- Nu cine ştie ce, însă aş vrea să ştiu mai multe. Îmi face plăcere să discut cu dumneavoastră.
- Ah.

Vàlter şi Viola s-au întâlnit în acea săptămână de trei ori, la terminarea programului ei de lucru. Femeia se
simţea ca o adolescentă. Nu ştia ce anume o împingea să se angajeze în acea relaţie care nu avea, de bună
seamă, nici un viitor. Era căsătorită de mai bine de patru ani. Fără copii, dar căsătorită. Bărba-su era felcer.
Fără a fi un om deosebit, totuşi era destul de cumsecade. E drept că faţă de când îl cunoscuse, în urmă cu
cinci ani, chelise, făcuse burtă şi devenise mai morocănos. Însă aducea toţi banii în casă, şi nu bea. Din
păcate, nu se grăbea să aibă copii: "Lasă dragă, să ne luăm apartament cu trei camere, că altfel înnebunim
între patru pereţi, cu plozi urlând care încotro." Şi Violei îi era frică. Ceasul ei biologic se pusese în mers.
Vàlter era în culmea satisfacţiei. "O voi avea pe această femeie. O voi avea în pat, fireşte, dar asta nu are nici
o importanţă. Va divorţa, se va căsători cu mine, voi avea copii cu ea. Ea este aleasa vieţii mele. Să ne
gândim. Are părul permanent. Mie nu mi-a plăcut niciodată părul permanent. Acum voi învăţa să îmi placă.
Voi pricepe în sfârşit că nimic nu e mai frumos decât părul permanent. Are nasul acvilin, şi eu am preferat din
totdeauna nasurile cârne. Nu-i nimic, nasul acvilin e semn de îndrăzneală şi caracter. El dă expresivitatea
feţei. Nasul burbonilor, nasul armenilor, nasul kabililor: oameni întreprinzători. Are gropiţe în obraji şi în
barbă, ochii negri. Aşa ceva mi-a plăcut de când mă ştiu. Foarte bine. Are sânii mari, peste medie. Puţin
căzuţi. Nu e nimic, asta mă va ajuta să îmi defulez complexele oedipice. Am eu complexe oedipice? Cu
siguranţă. Toţi avem. Are degete cam butucănoase, dar... La naiba, am să o iubesc! E femeia visurilor mele!
Nimic mai frumos decât să te îndrăgosteşti de o persoană pe care pura întâmplare (adică voinţa divină) ţi-a
scos-o în cale! Şi ce norocos am fost! Ar fi putut fi o pensionară, o femeie invalidă. O obeză pur şi simplu, şi
nu doar o grăsună. Oricum, alegerea aleatoare a partenerului ar fi o soluţie salutară pentru rezolvarea crizei
celulei familiale... Psihologii, avocaţii de familie şi alţi trepăduşi care parazitează corpul şovăitor al
necredinţei omeneşti ar pieri pe capete. Hazardul divin ar restaura egalitatea în şanse a fiecăruia, şi am avea
cu toţii şansa de a fi obligaţi să iubim pe aproapele pe care sănătoasa întâmplare, şi nu oscilantele noastre
preferinţe ni l-a scos în cale. Sunt un om liber, căci mi-am recunoscut limitele şi în loc să încerc să zbor cu
aripi de plumb, am preferat să mă adâncesc în fântâna fără fund a divinului inconştient..."

Firul vieţii lui Vàlter a continuat de acolo de unde se oprise. Firma care se oferise să-l angajeze i-a propus cu
bucurie un al doilea contract, căci nu găsise pe nimeni cu competenţele lui şi care să stăpânească aşa de bine
limba suedeză. Vàlter reuşise să impună însă o clauză contractuală: programul de lucru se reducea la şase ore
zilnic. Motivul invocat: o recomandare medicală pe care o obţinuse cu uşurinţă, în urma unei şpăgi
substanţiale. După lunile de paralizie, părea un lucru normal, cu toate că în mediul laboral programul de lucru
e mai degrabă nelimitat, şi dictat în exclusivitate de necesităţile impuse de ritmul afacerilor. Vàlter însă avea
nevoie de timp: trebuia să dedice trei ore pe zi unor acţiuni incoerente săvârşite cu toată pietatea.

Îşi petrecea orele libere departe de cartierul unde locuia şi muncea, ca nu cumva să fie recunoscut. Acolo şi
atunci, devenea un alt om, sau, mai bine zis, numai acolo şi atunci era el însuşi. Purtând perucă şi fiind
îmbrăcat în mod bizar, a lipit afişe care chemau oamenii la luptă în virtutea unei cauze oarecare. Spre deliciul
lui, Vàlter a constatat că o organizaţie inspirată de argumentele cu care dorea să agite spiritele (şi care erau
absolut aberante) se constituise în scurt timp. Vàlter dăduse telefoane anonime, revendicând atentate care nu
aveau să fie comise niciodată, ceea ce produsese oarecare isterie publică şi blocase traficul în câteva rânduri.
Făcuse trotuarul, odată ca drag queen, şi altă dată travestit în gigolo. Într-o bună zi, a sucit gâtul unui
porumbel, şi a depus corpul acestuia cu discreţie într-o cabină de probă a unui mare magazin. Acum trei ani,
într-o după-amiază călduroasă, a lăsat jumătate din salariul pe care tocmai îl încasase în pălăria unui cerşetor,
care, înnebunit de bucurie, l-a băut pe tot până în dimineaţa următoare, sub forma câtorva sticle de alcool de
import. Pe alt cerşetor Vàlter îl pungăşise cu câteva luni în urmă, la ieşirea din metrou, ameninţându-l cu un
pistol de plastic. A făcut totul pentru a-l distruge pe portarul firmei unde lucra, şi asta numai pentru că într-o
dimineaţă nu îi plăcuseră pantalonii lui, pe care îi găsea de un prost gust absolut. Astfel, profitând de
neatenţia momentană a acestuia, i-a strecurat în geantă portofelul unei colege de birou, pe care îl subtilizase
cu puţin înainte, apoi l-a denunţat pentru furt. Bietul om a fost dat afară imediat. În altă zi, Vàlter a ajutat o
bătrânică să treacă strada, dar nu s-a mulţumit cu atât: a condus-o acasă, i-a făcut cumpărături, i-a gătit şi
dereticat. A fost la un concert de rock, s-a îmbătat cu câţiva tineri, şi le-a povestit acestora cum fusese când
ajunsese el la Woodstock, pe vremuri, servindu-se de detalii precise pe care le găsise prin cărţi. Şi-a injectat
apă în vene. Şi-a tras un piercing în sânul stâng... şi apoi l-a scos.
"Exemplele ar putea continua... În ultimii patru ani de zile, multe s-au întâmplat. Absurdul nu e un scandal şi
nu e o virtute, e un fapt în sine. Şi faptele în sine sunt dumnezeire pură. Iar desacralizarea lumii reprezintă
încercarea nesăbuită de a încerca să găseşti o explicaţie care chipurile ar sta în spatele faptelor în sine" mi-a
spus Vàlter, în vreme ce mergeam pe bulevardul Saint Germain, lăsând în urmă Café de Flore. Apoi mi-a
povestit cum se petrecuseră lucrurile cu Viola, nevastă-sa. Vă mai amintiţi?

Da, a reuşit să o cucerească. Dar nu a fost uşor. În orice caz, mai greu decât îşi închipuise. În total, i-au
trebuit trei săptămâni ca să o aibe la el în pat, şi încă patru ca să o convingă să divorţeze. Vàlter ar fi fost în
stare să recurgă la cele mai ignobile mijloace pentru atingerea scopului său, dar nu a fost nevoie. Chiar în
ziua în care se apucase să fabrice false scrisorele de amor adresate felcerului de o amantă imaginară, Viola l-a
anunţat pe acesta că se hotărâse să îl lase.

"Am stat şi m-am gândit mult", începea spovedania ei de bun-rămas.

"Inima mea a fost săgetată de temeri şi îndoială. În ea încăpeau sentimente pentru doi bărbaţi diferiţi, şi dintr-
o dată, devenise neîncăpătoare, şi se zbuciuma fără astâmpăr. În ventricolul drept era soţul meu - un om
vrednic, integru, pe care parcă îl cunosc de o viaţă, şi alături de care eram convinsă că urma să îmi petrec
restul zilelor. În cel stâng, un tânăr fost pacient al spitalului nostru, cu o carieră strălucită în faţă, care a scăpat
în mod aproape miraculos de la perspectiva de a rămâne toată viaţa pe un scaun rulant, şi care s-a îndrăgostit
de mine în clipa în care credeam că încep să alunec pe versantul coborâtor al drumului vieţii, şi care mi-a dat
din elanul lui tineresc, şi m-a tulburat profund.

Acest tânăr, adică tu, mi-a apărut ca un trimis al cerului. Mă veştejeam ca o floare într-o glastră cu apă
stătută, şi tu mi-ai mângâiat petalele întocmai ca roua unei noi dimineţi pe care nu o mai aşteptam. Tu mi-ai
adus în viaţă speranţă, poezie şi un dram de nebunie. Tu m-ai făcut să mă simt femeie, aşa cum nu mă
simţisem niciodată alături de Miki. Şi pe deasupra, tu ai venit cu speranţa unei împliniri, acea împlinire spre
care năzuieşte orice femeie: un copil. Căci, da - ţine-te bine, Vàlter - sunt însărcinată. Cu tine, bineînţeles,
nădăjduiesc că nu te vei îndoi nici o clipă - de vreme ce ticălosul de Miki nu m-a atins niciodată altfel de cât
la adăpostul bucăţii ăleia de cauciuc. Da, dragul meu, sunt însărcinată, îmi vine să ies în stradă şi să strig, să
dansez, să râd şi să plâng de fericire. Binecuvântat fii, tată al copilului meu! Iubitul meu, acum sunt pregătită.
Sunt gata să dau vieţii mele încă o şansă, alături de Tine. Voi divorţa de Miki. Azi-dimineaţă mi-am luat
lucrurile, şi le-am dus la mama. Mai încolo, mă voi muta la tine. I-am lăsat un bilet pe masă, spunându-i că
totul s-a sfârşit între noi. Sper să nu sufere prea tare, săracul. A fost totuşi un om cumsecade."

Mihail, felcerul, poate că nu a suferit, ori poate că a. Cert este că a acceptat divorţul fără comentarii. Nu a
încercat să înţeleagă ce şi cum, şi nu le-a pus beţe în roate îndrăgostiţilor. După doi ani de singurătate, s-a
căsătorit cu o vânzătoare de aprozar la patruzeci de ani, blondă şi cu fizic generos, ceea ce a produs mare
dezamăgire în familia lui.
Cât despre Vàlter şi Viola, ei s-au căsătorit civil, apoi religios. Mirele a insistat ca pe tot parcursul chefului de
după nuntă să se asculte muzică de Gustav Mahler, şi oaspeţilor li s-a părut a fi o excentricitate neghioabă,
dar cui îi păsa, la urma urmelor? Au făcut luna de miere în Turcia, au trăit fericiţi împreună, Viola a devenit
casnică, şi au avut în total trei copii. Vàlter, ajuns director naţional al firmei suedeze care îl angajase, câştiga
o grămadă de bani, atât la alb cât şi la negru. Doamna lui nu a ştiut niciodată că soţul ei e un iluminat. E drept
că îşi petrecea două ore în fiecare zi la nişte misterioase şedinţe de recuperare, însă nici curiozitatea ei de
femeie nu a reuşit să străpungă secretul acestora - nici unde se ţineau, nici în ce anume constau - lovindu-se
de fiecare dată de un surâs impasibil şi absolut inexpresiv. Şi s-a împăcat cu gândul. Mai bine un bărbat
secretos, dar cu situaţie bună, iubitor şi tată a trei copii, decât lipsă.

Vàlter şi-a acceptat ursita cu seninătate. Femeia plinuţă de 34 de ani care nu părăsise niciodată oraşul natal şi
care citea în timpul liber romane siropoase (căci acum citea) îi convenea de minune.
Pentru el, ea nu era nici mai bună, nici mai rea decât oricare altă femeie care aşteaptă ca cineva să o
descopere. Inteligenţa feminină e o armă cu două tăişuri, gândea el. Prefer în schimbul ei limitele unei
personalităţi moale ca un cozonac, pe care să o modelez după pofta şi nevoile mele.

Vàlter a fost un om cu mult noroc. Vàlter a fost un vizionar, da, pot spune asta, dacă îi poate face plăcere. Tot
atât de bine pot spune că a fost un descreierat, a cărui lipsă de măsură atent drămuită a putut trece pe lângă
ceilalţi la fel de neobservată ca nebunia care se ascunde în fiecare dintre noi.
Nu ştiu ce s-a ales de el.
Ah, îi lăsasem cartea mea de vizită, şi o băgase distrat în buzunar.
Într-o bună zi, am primit pe adresa mea din Chennevičres sur Marne un plic voluminos. Conţinea mai multe
povestiri, iar în scrisoarea explicativă care le însoţea, Vàlter mă ruga să mă înfrupt din ele după bunul plac.
Pe trei dintre acestea le-am integrat în prezentul volum, amestecându-le cu bucăţi din alte bucăţi de texte de-
ale mele, amputându-le, schimbându-le cu neruşinare mesajul, dacă mesaj s-ar fi putut spune că purtau. Cred
că am făcut ceea ce trebuia făcut.

Nu mai ştiu nimic despre Vàlter. Este la fel de posibil ca într-o zi să aud despre el la ştiri, şi să îl văd cu
cătuşe la mâini, arestat pentru punerea la cale a unui atentat cu bombe, şi la fel de bine s-ar putea să îşi
încheie existenţa banală alături de dulcineea sa, alături de copii şi nepoţi, cu o situaţie profesională de invidiat
şi un straniu episod de paralizie din tinereţe, care să rămână o bizarerie în saga familiei sale.
Poate într-o zi am să îmi iau inima în dinţi, şi voi publica dintre textele lui şi pe acelea care mi s-au părut
ceva mai interesante, şi pe care m-am temut să vi le înfăţişez. Poate. Erau totuşi cinci sute de pagini - hârtie
roz, cerneală violetă, şi o caligrafie fără cusur...

CEA DE-A PATRA MARE RELIGIE MONOTEISTĂ

Religia bacşinizilor a apărut acum o mie opt sute de ani, în Orientul Apropiat. La început, bacşinizii s-au
numit bacşişini. O etimologie susţinută de şcoala siriană le asociază numele acelui al regelui Bacşan I, castrat
şi chiorât de soţia şi fiul lui, şi pe care secta ar fi făgăduit să îl răzbune. În realitate, era vorba de o altă
ascendenţă, cu mult mai puţin ilustră: rădăcina cuvântului este bacşiş-, şi filosofia sectei arată, fără putinţă de
tăgadă, provenienţa numelui ei de la acela al uneia din cele mai vechi practici din lume.
Doctorii în teologie bacşinidă susţin o etimologie inversă. Pentru ei, vorba bacşiş e cea care a derivat de la
numele sectei, cu o semnificaţie lejer peiorativă. Care să fie adevărul istoric? Nimeni nu ştie, însă adevărul
istoric e, ca întotdeauna, un detaliu istoric.

La începuturi, bacşinizii (pe când încă se mai numeau bacşişini) făcuseră parte din masa adoratorilor zeului
Herpes Trisomegul, în ziua de azi, patronul corpului medical şi al breslelor de experţi de marketing. În
primele statui ale sale, era înfăţişat ca un bărbat relativ corpolent, cu trăsături uşor efeminate şi ochi
inteligenţi, îmbrăcat într-o togă albă, cu mâna stângă întinsă înspre înainte, şi cu mâna dreaptă la spate. Era
reprezentat desculţ, dar cu un colier greu de aur în jurul gâtului, care purta la dreapta şi la stânga mai multe
rânduri de aripioare. Această informaţie nu a fost verificată - ea provine numai din izvoarele scrise, căci până
în ziua de azi, au dispărut fără urmă toate aceste coliere. În timp ce majoritatea zeimii se manifesta zgomotos,
revelându-şi prezenţa şi stările de spirit prin tunete şi fulgere, furtuni, cutremure, inundaţii, căderi de
meteoriţi şi posedări, Herpes prefera să fie un zeu discret şi să acţioneze din umbră, ceea ce nu îl împiedica să
fie clevetitor şi deosebit de veninos.
Adoratorii lui Herpes îi aduceau acestuia ca ofrandă, invariabil, bani. Se pare că zeul puţin se sinchisea de
sacrificiile animale sau chiar umane - efectuarea acestora nu îi provoca în nici un fel acţiunea. În schimb,
preoţii lui susţineau că bijuteriile şi aurul masiv erau mereu bine primite.
Erezia bacşinid-bacşişină a apărut în momentul în care iniţiatorii acesteia au cerut ca zeul să nu fie
reprezentat deloc: "Herpes zeul e pretutindeni şi nicăieri, Herpes e în toate, toate sunt Herpes", susţineau ei.
"El te vindecă de orice, inclusiv de viaţă, şi banii şi ochii tuturor se scurg către el, Herpes, invizibilul,
atotcuprinzătorul", ziceau Exaltaţii.
Noul curent conţinea un mesaj pragmatic formulat cu precizie, şi care putea fi înţeles de toată lumea, o
reprezentare simplistă, şi pretenţii rezonabile (absenţa sacrificiilor umane). Aceste premize au fost suficiente
pentru a duce la suprimarea oligoteismului din panteon, şi la propăşirea istorică a bacşinismului până în zilele
noastre, alături de monoteisme precum cel creştin, mozaic sau mahomedan.
Alte învăţăminte doctrinare ale zeului Herpes erau:
"Învaţă să dai cât vrei, învaţă să iei cât poţi"
"Aurul vindecă orice [stricăciune], el deschide orice uşă şi închide orice gură"
"Numai credinţa în mesajul divin şi urmarea lui vă vor salva, faptele voastre bune nu servesc la nimic, dar la
absolut nimic".

Radicalizarea sectei a apărut în momentul în care, pentru a sublinia transcendenţa divină dincolo de orice
reprezentare, s-a decis ca numele zeului să nu mai fie pronunţat, şi să fie uitat. Astfel, până în ziua de azi,
fidelii se referă la divinitate numai prin intermediul atributelor sale: "Cel Puternic", "Cel Bogat",
"Subtilizatorul". În scris, în locul unde ar trebui să apară numele zeului, ei lasă un spaţiu gol. Odată concepţia
figurativă abolită, bacşinizii au trecut la redactarea catehismului propriu-zis: până atunci, secta păstrase
poveştile despre isprăvile lui în cadrului vechiului panteon, dar evocarea acestora devenea vetustă şi
contradictorie, dat fiind că foştii zei fuseseră oficial declaraţi "amăgiri de carne şi de fum". Iată deci că ei
trebuiau transformaţi, în cadrul miturilor, în tot atâtea atribute divine, sau figuri de simpli mijlocitori.
Episodul în care fura ciocanul de aur al zeului suprem din vechiul panteon, pentru a-l da la topit, devenise
acum o povestire ermetică, în care unicul zeu, într-un moment de amăgire şi ispită, îşi fura singur ciocanul,
ceea ce rămânea o pildă malignă suferită în drumul său iniţiatic. Într-o ultimă fază, preoţii bacşinizi
hotărâseră să dea cu totul la o parte toate legendele şi anecdotele zeieşti, cu ambiguitatea lor cu tot. Vechea
mitologie, chiar şi cea teologic corectă până atunci, devenea erezie, se interzicea evocarea ei publică, iar cei
care o făceau erau condamnaţi la confiscarea averii, şi la Dezbrăcarea de Veşmânt. Multe abuzuri s-au mai
săvârşit în acea perioadă.

De atunci datează doctrina actuală a bacşinizilor, cu valoare de colecţie de adevăruri universale, deasupra
oricărei logici si a oricăror sentimentalisme omeneşti. Textul era destul de subţire (20 de pagini). Tot aici se
face, într-o Anexă Divină, descrierea paradisului Bacşinid: "Raiul celor ce se vor supune legii mele, şi
singurul rai dintre toate, e Rai al bogăţiei fără margini. Acolo nopţile vă veţi învăli în cuverturi de aur moale,
şi lacrima perlelor vă va oferi locaş de odihnă în sânul lor. Acolo serile se vor lăsa când voi veţi hotărî să
faceţi soarelui semn să intre în cufărul vostru ca oricare alt gologan, şi în fiecare dimineaţă vă veţi trezi
alături de femei voinice, surâzătoare şi de familie, după ce aţi dormit pe bijuteriile lor, şi pe laurii voştri cei
veşnici. Cine mă ascultă, va avea parte de cheile Visteriei din adâncuri (zeul Herpes fusese o divinitate
htonică n.n.), în veci şi pentru totdeauna, şi cu nici un chip cu cineva nu va fi nevoit să le împartă".
Cele douăzeci de pagini trebuiau învăţate pe de rost, până la vârsta de 14 ani, când avea loc botezul bacşinid.
Acesta consta în mâncarea întregii scriituri sfinte, unsă cu miere. Pe mai departe, tânărul nu mai avea voie să
reproducă versetele divine pe nici o hârtie sau alt suport, ci trebuia să le aplice cu sfinţenie în viaţa de zi cu
zi.
Conţinutul şi ritualul rugăciunii bacşinide aveau să apară cam 100 de ani mai târziu, şi erau şi ele destul de
simple: trebuia repetată de cât mai multe ori (minim 100) şi dacă era posibil ore în şir, mantra salvatoare "Dă-
mi, dă-mi, dă-mi, dă-mi, dă-mi..." pronunţarea silabelor smereniei trebuind să fie însoţite de gestul lovirii
capului de un zid. Dacă nu era nici un zid prin apropiere, devotul îşi putea lovi uşor creştetul cu un sac de
gologani, sau, în ultimă instanţă, cu un obiect metalic, dar în acest caz extrem, eficacitatea rugăciunii nu mai
era garantată.
În aceeaşi perioadă s-a fixat şi valoarea ofrandei care trebuia oferită zeului: 2,5% din veniturile personale.
Bineînţeles, exista un plafon minim al donaţiilor, sub care nu se putea coborî. Acesta era de 30 de arginţi pe
an. Cine nu era în stare să ofere zeului nici măcar această modestă contribuţie, însemna că e predestinat
sărăciei şi arderii eterne în acidul insolvabil al întregii ticăloşii omeneşti.

Însă cum s-a manifestat în practică aplicarea perceptelor bacşinide? Simplu: fidelii trebuiau să acumuleze
avuţii cât mai însemnate. Luând în serios perceptul "o hoţie cu folos e mai vrednică de laudă decât orice
muncă în zadar" (versetul 3:12) primii martiri bacşinizi înfundau puşcăriile statelor unde făceau prozelitism,
unii dintre aceştia fiind chiar condamnaţi, în funcţie de tradiţiile locale, la tăierea mâinii, scoaterea ochilor,
ciopârţirea măruntaielor sau descăpăţânarea. Generaţiile următoare au fost mai pragmatice. Ele au ţinut
seama de versetul următor, 3:13 - "Cine prins cu mâna-n sacul mare mâna îşi va pierde e mai prost şi mai
nevrednic decât acel care a adunat o viaţă, furând cu măsură." Aceasta reprezenta un necesar compromis
dualist de dată târzie făcut cu "cel făr'de-un chior", personaj negativ al religiei, supranumit şi "umbra luminii"
şi fiind la fel de impersonal ca şi zeul însuşi. În vremuri imemoriale, acest devot al Zeului ar fi avut
nesăbuinţa să formuleze ideea: "în afară de bogăţie, mai există şi altceva". O asemenea afirmaţie, prin
noutatea ei universală, primise capacitatea de materializare simultană. Devotul eretic se identificase astfel cu
ideea lui, şi ieşise din sfera de acţiune a Tatălui, a cărui integritate de gologan sunător cuprindea totul, mai
puţin nimicul. Existenţa nimicului e deci o realitate paradoxală malignă pentru univers în general, care se
traduce în postulatul "răul e ceea ce e în afara binelui şi întregului, el e nimicul ce există dincolo de limitele
existenţei, şi reversul invizibil al discului luminos al lumii" (bacşinizii credeau că universul e discoidal,
având forma unei monezi; pe la sate, această concepţie mai există şi în ziua de azi, şi e sprijinită de unii
teologi radicali). Aşadar, a afirma că bogăţia nu e valoarea spirituală şi materială fundamentală (şi de altfel,
singura) e o dovadă de ceea ce am numi, după norme creştine, satanism. Exponentul principal al răului a fost
considerat dintru început Statul: legile lui nesocoteau legile divine. Ele se opuneau dorinţei de înavuţire pe
orice căi. Însă după veacuri de luptă religioasă intestină, s-a ajuns la un compromis viabil între cele două
părţi: bacşinizii se abţineau de la acte de pură provocare (mici coţcării), iar statul se obliga în taină să-i apere
pe marii hoţi, şi să îi pună dacă nu deasupra legii, cel puţin pe picior de egalitate cu ea. Cum asta fusese din
totdeauna tentaţia aproape inerţială de evoluţie a oricărui sistem social, compromisul a fost uşor de realizat,
pentru ambele părţi.
Să ne întoarcem la relaţia organică între numele sectei şi etimologia acestui nume: încă de timpuriu,
bacşinizii au luptat contra regularizării preţului produselor şi serviciilor. Orice stabilizare prealabilă le
repugna. Mult mai spirituală li se părea stabilirea ad-hoc a unui preţ care să fie funcţie de dispoziţia şi
abilitatea în afaceri a fiecăruia, pentru a respecta principiul liberului arbitru.
Astfel, dobândirea de către tânărul bacşinid a Preţului şi Măsurii fiecărui lucru se face încetul cu încetul.
Cum vei plăti, şi în funcţie de cum arăţi, cum te porţi şi cum ştii să-ţi arăţi ştiinţa asupra valorilor reale în
momentul tranzacţiei, în funcţie de marfă şi de vânzător, de relaţia sa cu el şi de conjunctură, aşa vei fi tratat,
aşa ţi se va răspunde, aşa ţi se va plăti înapoi.
În ţările cu populaţie minoritar bacşinidă, în ziua de azi, sistemul economico-social este mixt. În cele unde
bacşinizii sunt puternici, dar nu deţin controlul absolut, asistăm la realitatea cea mai critică pentru
consumator: oamenii trebuie să plătească preţul normat în conformitate cu legile statului, dar în egală măsură
trebuie să plătească şi tributul bacşinid. Cine ignoră această realitate va suporta consecinţele cele mai
serioase.

Dar cum frumuseţea teoriei pusă în practică nu se dovedeşte decât pe sisteme quasi-ideale (în condiţii fizico-
sociale absolut prielnice) să examinăm mai îndeaproape ce se întâmplă în acele oraşe, regiuni şi ţări
bacşinidizate în totalitate.
Acolo nu mai există preţuri, după înţelesul pe care îl dăm noi acestui concept: oamenii sunt eliberaţi de
tirania arbitrarului impus de sus. Plăteşti exact atât cât vrei - şi vei avea pe măsura a ceea ce ai plătit.
Valoarea serviciilor se descompune cuantic până la cele mai mici detalii posibile.
Să presupunem, de pildă, că vrei să mergi în Azuria (bastion bacşinid), în zil