MALIN STEHN

UN AN NOU FERICIT
Original: Ett gott nytt år [Happy New Year] (2021)

Traducere din limba suedeză și note de:

SÎNZIANA DEMIAN

virtual-project.eu

2022
 2018, ajunul Anului Nou

Luni

1. Fredrik

Când Nina intră în dormitor, eu stau în fața dulapului.

— Arăt grasă în asta? întreabă ea.
Mă uit rapid către soția mea.
— Arăți minunat.
Îmi întorc privirea la dulap și la cele trei cravate care atârnă înăuntru.
Cea verde-mentă, de la absolvire, iese clar din calcul. Cea de la
înmormântare se potrivește cu starea mea de spirit, dar nu și cu cămașa. Cu
un oftat, o iau pe cea bleu cu dungi argintii, primită cadou de Crăciun de la
soacră-mea acum cinci sau șase ani și care părea demodată încă de-atunci.
— De-abia te-ai uitat.
Nina s-a mutat la oglinda mare de pe podea. Se învârte de la brâu în sus,
privindu-se încruntată.
— Se potrivește perfect, spun eu.
Nina își aranjează rochia. Mă alătur și eu la oglindă, simțind mirosul
familiar. Soția mea are același parfum de mulți ani, de atât de mult timp
încât până și eu îmi amintesc cum se numește: Acqua di Giò. Ea trage din
nou de rochie, chicotește și murmură ceva imperceptibil. Eu încerc să fac
nodul la cravată, dar nu reușesc prea bine.
— Ai de gând s-o porți și anul ăsta?
Nina e încă întoarsă spre oglindă, dar și-a mutat atenția de la rochie la
cravată.
— Alta n-am.
Face un pas mare spre dulap, dar renunță când vede ce mai atârnă în cui.
— La anul chiar trebuie să investești într-una nouă.
Dau din cap și în același timp aud soneria de la ușă.
— Sigur e Jennifer.
Nina se întoarce spre ușa deschisă.
 — Smilla! Deschizi tu?
Se aude un zgomot la etaj, picioarele Smillei tropăie în jos pe scări și în
curând se aud două voci din hol.
Nina se uită la mine.
— Cât e ceasul?
— Cinci și douăzeci.
— Și douăzeci?
Se repede la comodă și începe să răscolească printre ciorapi. O pereche
după alta aterizează pe podea, la picioarele ei.
— La naiba! De ce uit mereu să cumpăr ciorapi?
Un minut mai târziu, Nina părăsește camera cu ceva negru într-o mână.
— Băieții ce mai fac? întreabă ea în timp ce iese pe hol. S-au îmbrăcat?
— Mă duc să văd.
— Vilgot să-și ia cămașa! strigă Nina din baie. E pe scaun.
Îmi închei pantalonii, îmi pun haina și verific rezultatul în oglindă.
Cravata mă face să arăt ca un clovn. Doar nasul roșu îmi lipsește.
•
Vilgot și hainele de petrecere nu sunt o combinație fericită. Copilul
nostru de șase ani ar putea trăi bine mersi într-o pereche de pantaloni de
trening și uneori mă întreb de ce tot insistăm să-l îmbrăcăm elegant. Anton
a devenit mai maleabil cu privire la acest aspect. Îi place să se îmbrace
frumos și diminețile stă în fața oglinzii și își aranjează părul. Influența de la
școală.
— Frumoasă cămașă, spun, în timp ce coborâm scările.
Anton ridică din umeri, dar îmi zâmbește, ceea ce face foarte rar.
Mă opresc în dreptul bucătăriei, mă uit la cele două fete de lângă
chiuvetă și încerc să-mi calmez bătăile inimii. Jennifer nu e un monstru. E
doar o adolescentă obișnuită, prietena fiicei mele. Trebuie să-mi dreg de
mai multe ori vocea ca să pot vorbi.
— La revedere.
Jennifer nu reacționează, pare hotărâtă să nu audă. Continuă să taie salata
cu spatele la mine. Rochia scurtă și mulată lasă foarte puțin loc imaginației
și fac tot posibilul să nu-mi pironesc privirea în vreun loc nepotrivit.
Cu toate astea, mă simt prins în flagrant când Smilla se întoarce către
mine. Radiază. Dă mai încet volumul boxei portabile și vine la mine.
— Pa.
Primesc o îmbrățișare aspră.
 — Mulțumesc că m-ai ajutat și ai convins-o pe mama.
De parcă aș fi avut de ales.
Cu brațele în jurul fetei mele de șaptesprezece ani, mă cuprinde un gând
prostesc, dar care tot revine, și anume posibilitatea de a-ți păstra copiii
neschimbați, așa cum sunt atunci când au nouă ani. La vârsta aia, copiii sunt
creaturi perfecte. Sunt inteligenți și rezonabili, dar au totuși credința de
nezdruncinat că părinții pot rezolva totul. O după-amiază la Leos Lekland{1}
este suficientă pentru a le satisface nevoia de aventură în viață.
— Știi ce-am spus.
Fac un pas înapoi și îmi încrucișez privirea cu cea a fiicei mele.
— Nu lăsați înăuntru pe nimeni care nu este invitat, pe nimeni care…
Smilla își astupă urechile.
— Știu!
Își lasă mâinile în jos.
— De două săptămâni mă tot cicăliți. Îi dau drumul din brațe.
— Doar ne facem griji pentru tine.

2. Nina

Mașina este pe alee și lumina albăstrie de la trei ecrane îi luminează

interiorul. Deschid portiera, mă afund în scaunul din dreapta și pun plasa cu
desertul din seara asta pe jos, între picioare, pentru ca bolul din interior să
nu se răstoarne.
— Of.
Mă uit la soțul meu.
— Aproape că regret.
Fredrik apasă pe butonul de pornire și mașina demarează.
— Ce anume?
— Petrecerea. Petrecerea lor. Cât de proști putem fi să lăsăm douăzeci de
adolescenți să sărbătorească Anul Nou la noi acasă?
Fredrik oftează.
— O să fie bine. Smilla și Jennifer se descurcă.
O luăm pe strada Agnesfridsvägen, trecem pe lângă școală și pe lângă
piața Videdal. După sensul giratoriu se vede clădirea cu nouă etaje de la
Vita Höja. Ferestrele luminate formează un mozaic galben în spatele
verdelui strălucitor al siglei magazinului Coop{2}.
 Îmi freamătă stomacul. Chiar nu vreau să stric seara făcându-mi griji din
cauza fetelor, dar odată cu distanța dintre noi și casă, crește și neliniștea.
Acum câteva momente mă aflam în fața ușii de la intrare. Dintr-odată, aș
fi vrut să-i spun atât de multe lucruri fiicei mele. Că băuturile tari sunt
foarte perfide, că nu trebuie să accepte niciodată ceva care nu i se pare în
regulă, că este foarte frumoasă și că fiecare – într-o lume perfectă – ar trebui
să se poată îmbrăca exact așa cum vrea, dar că o bluză transparentă poate
transmite semnale nedorite. Și câte și mai câte.
Bineînțeles, era prea târziu pentru a veni cu o grămadă de avertismente
în acel moment. Iar fetele știu exact despre ce e vorba: maximum douăzeci
de persoane, fără droguri (absolut fără droguri), doar cidru sau bere. Barul e
încuiat, iar cheia e în portofelul meu.
Mă întorc spre Fredrik.
— Poate că Smilla și Jennifer se descurcă. Însă noi nu-i cunoaștem nici
măcar pe jumătate dintre cei care vin. Smilla susține că au invitat doar
colegi de clasă, dar sigur că poate veni oricine.
— Trebuie să avem puțină încredere în ea.
— În Smilla putem avea încredere, dar în Jennifer…
Încerc să-mi găsesc cuvintele potrivite.
— Jennifer a fost întotdeauna… fără limite. Știi și tu cât de dificilă era
când era mică, toate prostiile pe care le inventa. Iar Smilla îi ținea isonul.
— Acum au șaptesprezece ani, subliniază Fredrik. Nu unsprezece.
Oftez. Această discuție este inutilă, mai ales acum, când toate deciziile
au fost deja luate.
Există multe motive pentru a nu-i lăsa pe tineri să organizeze petreceri
fără părinți înainte de a împlini optsprezece ani. Dar scepticismul meu cu
privire la petrecerea fetelor are o singură cauză: nu-mi place Jennifer. Nu
am încredere în ea și nu-mi e simpatică.
Mi-e greu să recunosc asta. Lucrez cu copii și de obicei pot găsi chei
pentru toate inimioarele. Cel puțin reușesc să le descui pe parcurs.
Dar inima lui Jennifer a fost întotdeauna închisă pentru mine. Când era
mică, era sălbatică, gălăgioasă și trebuia să se afle în centrul atenției. Când
Jennifer și Smilla se jucau, eram mereu îngrijorată că se va întâmpla ceva
rău. Mai târziu, când au devenit adolescente, eram speriată de moarte. I-am
trasat Smillei reguli clare și i-am spus ce se va întâmpla dacă le va încălca.
Prietenia dintre fete a fost un exercițiu de echilibru dificil. N-am vrut
niciodată ca sentimentele mele să se răsfrângă asupra Smillei. Jennifer i-a
fost ca o soră. Iar Fredrik a crezut întotdeauna că exagerez. Mereu i-a luat
apărarea lui Jennifer.
Cred că e bine că fetele nu se văd atât de des în ultima vreme. Ideea unei
petreceri comune de Anul Nou a venit ca o mică surpriză. Una neplăcută.
— E vorba despre libertate în responsabilitate, spune soțul meu, de parcă
mi-ar fi citit gândurile.
Libertate în responsabilitate. Fredrik repetă mantra din discuțiile
ultimelor săptămâni și trebuie să-mi mușc limba ca să nu repet și eu
propriile obiecții avute în acele momente.
Trebuie să recunosc că Fredrik n-a fost în totalitate de acord cu
petrecerea. Dar a susținut în mod constant că e mult mai bine ca fetele să
rămână la noi acasă, în cartierul cu case înșiruite, decât să „umble aiurea
prin oraș”.
Înțeleg acest argument. Problema e că n-avem niciun control asupra lor.
Vom fi la o altă petrecere, într-o altă parte a orașului. Și acum, că acel
moment a sosit, mă pot gândi la o mie de lucruri care ar putea merge prost
la o petrecere de Anul Nou cu Jennifer Wiksell. Chiar dacă se află într-un
cartier cu case înșiruite.
Mă răsucesc și mă uit peste umăr. Două perechi de ochi sunt fixate pe
ecrane luminate, iar căștile din plastic alb sunt înfipte în urechi. Renunț la
tentativa de a intra în contact cu băieții și mă întorc cu fața înainte.
E trafic intens pe Inre Ringvägen{3}, majoritatea oamenilor sunt probabil
în drum spre vreo petrecere de Anul Nou. Încerc să nu mă gândesc la
bairamul fetelor, forțându-mă să mă concentrez asupra propriei noastre
sărbători și asupra petrecerii la care vom ajunge în curând.
Sper că mousse-ul e bunicel. Va fi servit cu fructul pasiunii și cu
prăjiturele de ovăz. La început, în semn de protest copilăresc, plănuisem să
cumpăr prăjiturele gata făcute de la Ica{4}. Dar în ultima clipă m-am
răzgândit și le-am făcut singură. Să fi mers la Lollo și Max pentru cina de
Anul Nou cu prăjituri cumpărate ar fi echivalat cu o sinucidere socială.
Mă uit cu coada ochiului la soțul meu. Nu cu mult timp în urmă, i-aș fi
împărtășit gândurile. Am fi glumit despre casa perfectă a prietenilor noștri
și despre haosul de la noi, iar Fredrik m-ar fi consolat. Ar fi spus, în primul
rând, că Lollo și Max o au numai pe Jennifer, și, în al doilea rând, că
designul interior și gătitul sunt principalele hobbyuri ale lui Lollo.
Tare ne plăcea să discutăm despre plusurile și minusurile prietenilor
noștri și îmi dau seama că în mare parte o făceam ca să ne reamintim de
propria noastră perfecțiune. Pentru că ajungeam întotdeauna la concluzia că
modul nostru de viață era cel mai bun.
În ultima vreme, conversațiile au dispărut. Nu vorbim niciodată despre
prieteni, despre noi, despre nimic altceva. Singurul lucru cu care ne ocupăm
e logistica de familie, adică ceea ce ține de copii. Mi-e dor de conversațiile
noastre, mi-e dor de noi.
Am putea da vina pe faptul că avem copii mici. Dar Vilgot a început
școala în toamna asta și e aproape independent. Anton e în clasa a șaptea,
iar Smilla va împlini în curând optsprezece ani. Aș spune că nu mai avem
copii mici.
— Ajungem curând?
Un deget mic mă zgândăre în haină și mă întorc.
— Curând. Nu mai recunoști drumul?
— Nu.
Buclele aurii ale lui Vilgot se ridică în timp ce dă din cap.
— E întuneric beznă.
— Vezi acolo, unde e un pic mai multă lumină?
Îi arăt cu degetul.
— E Klagshamn{5}.
Vilgot pare să fie mulțumit de răspuns și își deschide din nou iPad-ul.
Mă uit pe geamul din lateral și văd cum șesul întins freamătă. Câmpiile
sunt mărginite de rânduri de sălcii golașe care se apleacă în direcția opusă
mării. Văluri de ceață atârnă peste pământul noroios, e greu de distins unde
începe și unde se termină cerul. Iarna în Skåne{6}.
— Ce vreme groaznică.
Fredrik aprinde farurile de ceață, dar le stinge din nou, deoarece nu au
niciun efect.
— Oricum în seara asta nu vom putea vedea focurile de artificii.
— Chiar trebuie să fii atât de pesimist? îl întreb.
— Pesimist? Eu doar spun lucrurilor pe nume.
— N-au interzis focurile de artificii? se aude de pe bancheta din spate o
voce în schimbare, de adolescent.
— Rachetele sunt interzise, spune Fredrik, în timp ce o ia spre sat. Dar
nu și artificiile.
Se uită la mine.
— Cred că Max și-a făcut stoc din cele mai periculoase artificii pe care
le putea procura.
 Lui Max îi place să se dea mare, iar lui Fredrik i-a fost întotdeauna greu
să accepte asta. Soțul meu crede că, în orice face, Max are ca unic scop să
arate lumii că își poate permite respectivul lucru. Se prea poate să fie parțial
adevărat. Dar cred că lui Max chiar îi place să facă lucruri nebunești. Vrea
să pară un tip jovial, care e mereu în centrul distracției.
Max conduce o agenție imobiliară de succes în centrul orașului Malmö,
o afacere începută de tatăl său. Max Wiksell probabil că n-a citit nicio carte
în viața lui, dar are simțul afacerilor și este extrem de ambițios. Lollo zice
că muncește tot timpul. Pare să merite.
Max conduce mașini noi, bea whisky vechi și poartă ceasuri scumpe. Și,
deși Fredrik îmi spune că lui nu-i pasă de acești indicatori de statut, e cât se
poate de evident că simte nevoia să se afirme când e în preajma lui Max. De
cele mai multe ori, prin a fi exact opusul lui. Uneori, prin a se da mare cu
cunoștințele sale în domeniile în care Max vrea să pară foarte bine pregătit
(whisky), dar unde, de fapt, nu are prea multe de spus.
Eu, spre deosebire de Fredrik, pot să fac mișto de Max atunci când
începe să o dea în fanfaronadă sau atunci când se transformă în Domnul
Atotștiutor. Și pentru că Fredrik, spre deosebire de mine, poate să facă
mișto de pâinea cu maia a lui Lollo, suntem la egalitate. Niciodată nu pot
rezista tentației de a mă compara cu prietena mea cea frumoasă, slabă și
bună gospodină. Chiar dacă știu că asta îmi strică buna dispoziție.
Parcăm puțin mai jos pe drum, pentru că aleea spațioasă a familiei
Wiksell e în întregime ocupată de mașinile lor. O mulțime de candele sunt
aprinse în fața marii vile albe, în timp ce dincolo de fereastra panoramică a
livingului se văd oameni cu cupe de șampanie în mâini, Iat-o pe Malena
cum își dă capul pe spate într-una dintre faimoasele ei chicoteli. Pentru
prima dată, după mult timp, simt atmosferă de sărbătoare.
Poate că, până la urmă, seara asta nu va fi atât de nasoală. Vom sărbători
intrarea în Anul Nou alături de prieteni buni. Băieții sunt cu noi, iar
Smilla… Ei bine, de fapt e aproape adultă. Trebuie să tai cordonul
ombilical.
— Îmi pare rău.
Pun o mână pe coapsa lui Fredrik.
Se uită la mine.
— Pentru ce?
— Uf, a fost nedrept să spun că ești pesimist. Ai dreptate. Vremea e
groaznică.
 Zâmbește, dar zâmbetul nu i se reflectă în ochi.
— Uitasem deja de asta.

3. Fredrik

Peste șase ore se termină totul. Sau nu, peste șapte ore.
Că doar n-o să plecăm acasă imediat după miezul nopții. Dar în cel mult
șapte ore voi merge din nou pe aleea asta – în direcția opusă. Iar șapte ore,
dacă ne gândim bine, trec destul de repede. E ca o zi de lucru scurtă. O să
reușesc.
În șapte ore, toate candelele astea vor fi ars. Îl voi purta în brațe pe
Vilgot, adormit, iar taxiul va fi afară.
Dar stai puțin. Grăbesc pasul.
— Ai rezervat un taxi?
Nina se oprește și se întoarce. E coafată de petrecere și are sclipici pe
pleoape.
— Dar tu trebuia să faci rezervarea.
La naiba! Cum am putut să uit așa ceva, când nu-mi doresc decât să
plecăm de-aici?
Se holbează la mine.
— Doar n-ai uitat să rezervi mașină?
— O să fie bine. Rezolv eu.
— Și cum ai de gând să rezolvi?
Nina ridică din sprâncene.
— De obicei trebuie să faci rezervarea cu o săptămână înainte. Cel puțin.
— Ți-am spus că rezolv.
Trebuie că se întâmplă ceva foarte grav cu creierul meu. Am început să
uit lucruri. Lucruri importante. Nu-mi stă în fire, iar asta mă sperie de
moarte. Oare o să fac Alzheimer?
Nina oftează.
— Că doar n-o să târăsc doi copii morți de oboseală la vreun autobuz în
mijlocul nopții. Ca să știi.
Își strânge buzele. Anton se uită la noi.
— Deci rămânem aici peste noapte?
— Nu, spune Nina cu fermitate. Mergem acasă.
Îmi aruncă o privire tăioasă.
 — Tata rezolvă situația.
Ușa de la intrare se deschide și Lollo își face apariția, zâmbind larg. În
brațe o ține pe Chanel, pudelul familiei, care în cinstea acestei seri are un
moț în vârful capului, cu o fundă mare și strălucitoare.
— Salut și bine ați venit!
Rochia lui Lollo seamănă cu cea a lui Jennifer, e neagră și minimalistă.
— Intrați, intrați.
Gazda ne face loc, iar noi o urmăm.
— Uau, ce repede creșteți, băieți! Anton, ești aproape la fel de înalt ca
tatăl tău. Și Vilgot! Cât ești de drăgălaș.
Lollo o lasă pe Chanel pe podea și ne îmbrățișează rând pe rând. Nina,
care îi înmânează mai întâi un buchet de flori elaborat, învelit în țiplă,
primește o îmbrățișare interminabilă.
— În sfârșit, ne întâlnim.
Lollo îi dă drumul, dar pune o mână pe umărul Ninei.
— Ce nebunie, cum zboară timpul. Când ne-am văzut ultima oară? Chiar
nu ne-am mai văzut de la Sânziene{7}?
Știu că așa e, dar nu vreau să comentez. Nina obiectează imediat,
spunând că trebuie să ne mai fi văzut. În timp ce ele se ciondănesc, eu agăț
geaca lui Vilgot în cuier.
El stă în continuare în picioare lângă raftul de pantofi, brusc timorat de
toate chipurile noi și de cele revăzute după multă vreme.
Îmi șterg pantofii pe preșul din hol.
— E în regulă dacă rămân încălțat?
— Bineînțeles.
Lollo zâmbește.
— Nu există sărbători fără încălțări!
Mă întreb dacă a inventat asta acum sau dacă zicala e comună și
acceptată. Oricum, tot o prostioară e.
Nina își înlocuiește cizmele cu pantofi cu tocuri înalte și apoi îi împinge
pe Vilgot și Anton în sufragerie.
— Haideți, îi îmbie ea, când Vilgot ezită. Cu siguranță Lollo a pus
chipsuri și băuturi răcoritoare pentru voi.
Funcționează. Radarul de gustări al mezinului nostru se declanșează.
O admir pe soția mea pentru capacitatea de a se descurca cu copiii mici.
Când vine vorba despre copii, are o răbdare incredibilă. E făcută să fie
educatoare, își iubește meseria și știu că este apreciată atât de copii, cât și de
părinți și de colegi.
— Fredde!
Max mă lovește puternic pe spate.
— Ce mai faci?
Nimeni în afară de Max nu-mi spune Fredde.
— Foarte bine. Tu?
— Bine. Super. Ai băut ceva? Șampania e aici.
Max își întinde brațul lung și ia un pahar.
— Poftim.
Dom Pérignon, bineînțeles. Nu face rabat de la calitate; altfel, lumea ar
putea crede că-i merg prost afacerile.
— Mulțumesc.
Ridic paharul.
— Iată-ne iarăși în ajunul Anului Nou.
— Și suntem din ce în ce mai tineri.
Max se apleacă în față și adaugă în șoaptă:
— L-ai văzut pe noul prieten al Malenei?
Îmi plimb privirea prin cameră, dar nu o văd nici pe Malena, nu văd nici
pe altcineva care ar putea fi prietenul ei. Nina îl ajută pe Vilgot să toarne
Coca-Cola într-un pahar mai mic. În fața lor sunt două cupluri care au fost
prezente și ultima dată când am sărbătorit Revelionul aici. Toți sunt vecini
cu Max și Lollo și îmi amintesc că am stat la masă cu una dintre femei. Din
păcate, nu-mi amintesc cu care dintre ele. Arată aproape la fel și anul ăsta:
păr blond, rochii negre, pantofi negri.
Pe de altă parte, pe soții lor îi pot deosebi. Jens Stenman e aproape la fel
de lat pe cât e de înalt, în vreme ce Magnus Göransson e mai degrabă slab.
Împreună parcă sunt Stan și Bran.
— Prietenul Malenei e musulman, șoptește Max, uitându-se la mine cu
nerăbdare.
Îl cunosc pe Max Wiksell, știu exact ce reacție vrea de la mine. Și, ca să
fiu sincer, sunt și eu deja foarte curios în ceea ce-l privește pe prietenul
Malenei. Dar a da frâu liber unor astfel de gânduri n-ar face decât să-i
legitimeze lui Max modul deja îngust de a privi lumea.
— Și ce-i cu asta? spun eu. Jumătate dintre elevii mei sunt musulmani.
— Da, da. Dar cu Malena, aici, în casa noastră. Adică nu m-aș fi gândit
niciodată că aș putea sărbători Anul Nou cu un…
— E religios? îl întrerup eu.
 Max se încruntă.
— Cum adică? E musulman.
— Da, dar e musulman practicant? Merge la moschee? Se roagă zilnic?
Bea alcool?
— Habar n-am, spune Max ridicând din umeri. N-ai decât să-l întrebi.
Fix atunci, Malena intră în sufragerie însoțită de un bărbat brunet. Nu
știu la ce m-am așteptat, dar arată ca un tip obișnuit, de vârstă mijlocie, la o
petrecere de Anul Nou. Costum, cămașă și cravată.
— Fredrik!
Malena se îndreaptă spre noi.
— Mă bucur să te văd.
Mă îmbrățișează lung și apoi se întoarce spre noul ei iubit.
— El e Adem.
Ne strângem mâna, iar Max profită de ocazie pentru a pleca la ceilalți
musafiri.
— Malena insistă să mă prezinte drept Adem, spune bărbatul cu părul
negru, cu un accent puternic de Malmö. Dar nu ezita să-mi spui Adde. Așa
îmi spune toată lumea.
— Fredrik, zic eu. Încântat de cunoștință. Sunt căsătorit cu Nina, uite-o
acolo, cea cu rochie verde.
Soția mea a avansat de la bufetul de gustări la cele două cupluri vecine.
Râde și dă noroc. Toți ciocnesc paharele deodată.
În timp ce ne întoarcem spre micul grup, privirea nou-venitului pare că
devine a mea. Am senzația că o văd pe Nina pentru prima dată și mă
surprinde cât este de frumoasă. Cu ochii de culoarea chihlimbarului, cu
sprâncenele stilizate în mod natural, cu buclele castanii. O iubesc –
conștientizarea asta aproape că mă surprinde – și îmi place să aud râsul
acela zglobiu. Oare când l-am auzit ultima dată?
— Deci ele sunt Nina și Lollo, fostele mele colege din liceu, îi explică
Malena lui Adde.
El zâmbește.
— Companioanele tale la făcut nebunii, din câte am înțeles.
— Exact.
Malena îi aruncă o privire îndrăgostită.
— Eram periculoase în adolescență.
Se întoarce spre mine.
— Și acum înțeleg că Jennifer și Smilla au preluat ștafeta. Sper că ați
încuiat barul.
— Câți ani au? întreabă Adde.
— Șaptesprezece, răspund eu. Smilla va împlini optsprezece în februarie.
— Cea mai frumoasă perioadă a vieții, spune Adde cu un zâmbet.
— Poftim?!
Malena se preface că se simte jignită.
— Am crezut că cea mai frumoasă perioadă e acum, când m-ai cunoscut
pe mine.
Adde o sărută pe obraz.
— Bineînțeles. Cea mai frumoasă perioadă e acum.

4. Lollo

Nina stă sub arcada care dă spre bucătărie. Într-o mână ține o cupă de
șampanie, iar în cealaltă are niște arahide unsuroase. Rochia verde de
nuanța mazării o prinde bine, arată neobișnuit de vioaie în seara asta.
Vioaie, dar prea grasă. Ninei i-a lipsit întotdeauna voința. E ciudat că nu se
poate controla. Arăta trăsnet când avea zece kilograme în minus.
— Ai nevoie de ajutor?
— Mulțumesc, sunt bine, spun eu. Malena a pregătit antreul, e deja pe
masă. Situația e sub control.
Nina ia o arahidă în gură, face un pas mai aproape de mine și își coboară
vocea.
— Ai vorbit cu noua vedetă? Parcă Adde îl cheamă, nu-i așa?
— Ne-am salutat doar. Dar pare drăguț.
— Și chipeș, spune Nina zâmbind.
Deschid robinetul și îmbib laveta cu apă fierbinte.
— Așa sunt de obicei. Chipeși, vreau să spun.
— Să sperăm că de data asta va dura.
Prietena mea oftează ușor.
— Cel puțin de dragul lui Theo.
— Da, într-adevăr.
Storc laveta și încep să frec cele câteva pete maronii care par deja să se fi
impregnat în blatul de marmură albă.
— Apropo, Theo și Anton sunt sus? Au grijă de Vilgot?
— Adineauri am fost acolo.
 Nina aruncă o privire spre tavan.
— Theo și Anton sunt ocupați cu jocuri video, iar Vilgot stă și se uită.
Până acum pare că e foarte mulțumit.
Soarbe din șampanie și se uită de jur-împrejurul bucătăriei.
— Ce frumos a ieșit cu faianța asta cu model. E mai viu.
— Știu, îmi place la nebunie! Fabricată manual, importată direct din
Maroc.
Nina urmărește cu arătătorul modelul zimțat.
— Pare scump.
— Am luat-o prin intermediul companiei, fără TVA, spun eu și mă
enervez pe mine însămi în același timp.
De ce încerc să mă apăr? N-am niciun chef să vorbesc despre bani.
Întotdeauna ajungem acolo și nu știu dacă e vorba despre curiozitate sau
despre gelozie din partea Ninei. Ea și Fredrik trebuie că sunt destul de
strâmtorați cu două salarii de profesor și trei copii. Dar asta este alegerea
lor. Nimeni nu e forțat să aleagă locuri de muncă prost plătite. Fredrik a
renunțat la jobul lui de inginer când Smilla era mică. Pentru că voia să facă
ceva mai „semnificativ”. Pentru mine n-are niciun sens. Cum poate să
aleagă cineva să renunțe la jumătate din salariu? Nina ar fi trebuit să-l
oprească.
Mă uit la ea și adaug:
— Max a fost de părere că întregul proiect nu e necesar. Faianța veche
avea doar trei ani. Dar am reușit să-l conving.
Nina zâmbește.
— Tu te pricepi la asta.
— Cu toții avem talentele noastre.
Clătesc o farfurie și o pun în chiuvetă. Nu o să dezvălui faptul că a
trebuit să plâng ca să obțin plăcile alea de faianță. Și asta nu din cauza
costului, banii fiind rareori o problemă pentru Max. Mai degrabă pentru că
el nu înțelegea de ce. Dar mi-a fost mai ușor să storc câteva lacrimi decât să
încerc să-i explic că faianța veche era iremediabil depășită și că eu, care
lucrez în domeniul designului interior, trebuie să fiu în pas cu moda.
— Și tu ai multe talente.
Nina mai ia o înghițitură de șampanie și se sprijină de chiuvetă.
— Cum merge cu blogul?
Nimeni nu pare să înțeleagă câtă muncă presupune să vii cu teme, să faci
fotografii, să încarci imaginile, să scrii și să editezi. Cred că petrec 15 ore
pe săptămână pe nenorocitul ăla de blog – deși până acum de-abia dacă are
câțiva cititori. Dar știu că blogul meu va fi o vitrină fantastică pentru butic
și pentru magazinul online, doar că trebuie să-l promovez mai bine.
Nina nu așteaptă răspunsul.
— Faci fotografii profesionale, continuă ea. Am intrat de câteva ori pe
blog și m-am uitat.
— Nu ezita să distribui postările mele pe Facebook, îi spun. Clientele
sunt în mare parte femei ca noi și chiar mai în vârstă. Spre deosebire de
copii, noi încă ne mai petrecem timpul pe-acolo din când în când.
— Apropo de copii…
Nina se încruntă.
— Ai ceva vești de la Jennifer?
— Nu. Dar ăsta ar trebui să fie un semn bun.
Nina dă din cap, dar nu pare convinsă, începe să se învârtă înainte și-
napoi prin fața mesei din bucătărie.
— Eu și Fredrik n-am prea fost de acord.
— Cu ce?
Mă șterg pe mâini și atârn prosopul la loc.
— Dacă ar trebui să lăsăm sau nu douăzeci de adolescenți în casă.
Printre altele.
Deci acum asta-i problema. Sigur am dezbătut subiectul petrecerii fetelor
la telefon de trei ori în ultima lună, dar am vorbit doar despre băutură și
droguri. Nina n-a spus niciun cuvânt despre faptul că „sala de petreceri” ar
fi o problemă.
— Da, deci așa…
Zâmbește și dă din mâini.
— Am aprobat totul, așa că nu mai e nimic de făcut… Dar, știi tu. Sunt
totuși puțin neliniștită.
Încerc să nu oftez cu voce tare. Nina este expertă în îngrijorare. Vede
probleme peste tot, de multe ori înainte chiar ca ele să apară. Aproape
întotdeauna Smilla e cea care o îngrijorează. Smilla în sus, Smilla în jos.
Săraca fată, nu poate fi ușor să ai o mamă așa de protectoare ca Nina.
Trebuie să poți avea încredere în copiii tăi, mai ales când au vârsta
fetelor. Și ei trebuie lăsați să facă propriile greșeli. Dacă tot timpul îi
cocoloșești, cum se vor descurca mai târziu în viață?
— Ah, deci aici erați, la o bârfă.
Malena intră dansând pe acordurile melodiei Happy New Year a celor de
la Abba, care se aude în fundal. Rochia cu paiete este poate un pic cam
exagerată, dar i se potrivește bine.
— Pot să mă alătur și eu? întreabă ea.
— Bineînțeles că poți.
Dau din cap în direcția Ninei.
— Pentru început, poți s-o faci pe prietena ta să nu se mai îngrijoreze
atât.
Malena își pune o mână sub bărbie și se preface că o studiază pe Nina
amănunțit, din cap până-n picioare.
— Ia să vedem…
Își lasă bărbia în jos și ridică un deget arătător în aer.
— Analiza mea atentă îmi spune că te îngrijorează toată distracția de
care Smilla și Jennifer au parte în seara asta. Am dreptate sau nu?
Nu-mi pot stăpâni râsul. Eu și Malena am semănat întotdeauna în această
privință. Opinia noastră comună este că nu există niciun motiv să-ți faci
griji în avans. E complet inutil. Și foarte plictisitor. Fără noi, Nina ar fi
murit de îngrijorare până acum. În orice caz, ar fi avut o viață mult mai
cenușie.
— Ce?
Nina îmi aruncă o privire întunecată.
— Ce-i așa ciudat că sunt puțin îngrijorată? Sigur, Smilla a mai fost la
petreceri, dar e prima dată când se strâng la noi acasă și…
— Of.
Malena pune o mână pe brațul Ninei.
— Oricum ar fi, o să fie bine. În curând vor fi majore, în plus, gândește-
te la ceea ce făceam noi când eram de vârsta lor.
Nina face o grimasă.
— Exact la asta mă gândesc.
Malena izbucnește în râs și mă alătur și eu. Până și Nina râde. Dar apoi
devine din nou serioasă.
— Apropo, ce mai face Theo?
Malena pare că nu înțelege.
— Theo?
— Da.
Nina se înroșește.
— Anton spunea ceva despre Theo, că trece prin momente dificile. Nu
prea am priceput despre ce e vorba, dar…
 — Ah, la asta te referi.
Malena face un semn din mână.
— A fost puțin mai greu în toamnă, odată cu mutarea. Clasă nouă, o
mulțime de oameni noi… Ei bine, îl știți pe Theo.
Zâmbește larg.
— Dar să nu mai stăm să ne văicărim. Haideți să mergem să dăm noroc
cu ceilalți.
Șampania Ninei se varsă când Malena o prinde de braț și ne trage în
sufragerie.
— Gata cu grijile din cauza fetelor, Nina! țipă Malena, pentru a se face
auzită peste muzică și peste zgomotul din ce în ce mai mare. Ai încredere în
ele. Cât timp nu avem vești, înseamnă că totul e în regulă.

5. Fredrik

— Și știi ce-am spus atunci? răcnește Stenman. Ei bine, am spus că

pentru suma asta de bani nu poți lua naibii nici măcar o barcă cu pânze.
Tipul e deja bine cherchelit. E roșu la față și râde atât de tare, încât
cămașa îi alunecă peste burta care îi tresaltă. De cel puțin zece minute îmi
povestește cum a procedat vara trecută pentru a-și vinde barca, iar mușchii
maxilarului meu au crampe.
N-am absolut nimic împotriva bărcilor. Tatăl meu avea o barcă veche cu
motor, care era ancorată în Gottskär{8} și cu care ieșeam des în larg verile.
Problema este Jens Stenman. Exact la fel ca majoritatea cunoscuților lui
Max, e un lăudăros fățarnic. Știu că singurul motiv pentru care Jens stă aici
și-mi vorbește despre barcă e ca să-mi spună cu cât a vândut-o. Iar mie nu-
mi pasă chiar deloc.
— Da, ce naiba, spune Magnus Göransson. În ziua de azi, oamenii habar
n-au. Își imaginează că se pot târgui pentru orice.
Stenman dă din cap.
— Când vând chestii…
Se clatină, dar se prinde de blatul mesei.
— Dacă cel care sună nu vorbește suedeză, închid imediat. Vreau să
spun că ei provin din culturi mai primitive. Locuri în care oamenii merg
prin piețe și se târguiesc tot timpul.
— Exact.
 Magnus se entuziasmează și se apleacă în față.
— Un sfat. Când mi-am vândut Arcona 465, am folosit un broker. A fost
grozav, că am scăpat de toată bătaia de cap. Brokerii serioși au contacte în
toată Europa și pot, de asemenea, să urce frumușel prețurile. Așa că merită.
Îmi ridic paharul.
— Mă duc să-mi mai torn.
Picioarele mele navighează pe parchetul de stejar vopsit în negru și pe
covoare pufoase, departe de clubul admirației reciproce. Când văd mai
mulți bărbați adunați laolaltă mi se strânge tot corpul. De nouă din zece ori
de-abia dacă apuci să saluți, că deja cocoșii și-au ridicat crestele. Apoi
vorbesc despre locuri de muncă, mașini, bărci și bani.
Nina, Malena și blondele care sunt căsătorite cu Jens și, respectiv, cu
Magnus stau într-un colț al încăperii. Râsetele continuă, dar eu ocolesc
grupul, având sentimentul că prezența mea ar strica buna dispoziție.
Lollo se foiește de colo-colo între camere.
— Ai nevoie de ajutor?
— Categoric nu.
Zâmbește, dar nu se oprește.
— Mai ia niște șampanie și relaxează-te, Fredrik.
Nu mă pot relaxa. Mă mănâncă sub gulerul cămășii, trebuie că a mai
rămas vreo etichetă lipită pe el. Ies pe hol, deschid ușa de la intrare și mă
așez pe scări. Aerul rece de decembrie îmi amintește că vom pleca în
curând, au mai rămas doar câteva ore.
Respiră, Fredrik. Respiră.
Mă întorc înăuntru, îmi pun paharul pe dulapul de lângă oglindă și mă
strecor sus.
Theo și Anton stau pe canapea. Fiecare își manevrează joystickul cu
dexteritate. Vilgot stă cu ochii ațintiți în televizor, trăind fiecare viraj al
traseului sinuos. În mijlocul mesei ovale de sticlă se află un bol neatins cu
chipsuri.
— Salut, băieți.
Mă așez lângă Anton.
— Cum merge treaba?
— Grozav.
Anton nu-și pierde concentrarea nici măcar o secundă.
— Imediat câștig.
— In your dreams{9}, boscorodește Theo.
 În timp ce zgomotul de la parter crește, mă las pe spate și mă uit la
traseul mașinilor de cursă, dorindu-mi să pot sta aici toată noaptea. Dar,
când îmi ridic privirea, văd direct în camera lui Jennifer și regret imediat.
Theo înjură cu reținere în timp ce mașina lui se prăbușește într-o
prăpastie. Steaguri albe cu negru flutură pentru Anton.
— Așa cum era normal! strigă el.
Mă întorc spre Theo.
— Va trebui să îl învingi în runda următoare. Altfel, o să și-o ia în cap.
Theo îmi aruncă un zâmbet grăbit, în timp ce Vilgot îi smulge joystickul
lui Anton. Anton se împotrivește, dar Theo i-l dă imediat pe al lui.
— O tură, mârâie Anton la fratele său mai mic. Doar una, ai înțeles?
Theo a fost întotdeauna amabil cu Vilgot, lăsându-l să se joace în ciuda
protestelor lui Anton. Probabil că asta se datorează și faptului că Theo nu
are frați sau surori cu care să se confrunte. Dar e și un copil bun. Cu
siguranță a avut unele dificultăți cu prietenii și poate de aceea își petrece
noaptea de Anul Nou cu doi copii. Chiar dacă Anton e doar cu doi ani mai
mic decât el, diferența dintre treisprezece și cincisprezece ani poate fi
kilometrică.
Theo îi arată lui Vilgot cum să conducă. Are o voce blândă, iar ochii îi
sunt parțial ascunși de bretonul șaten.
Și deodată nu mai e Theo cel care stă acolo. E Simon. Clipesc de câteva
ori pentru ca imagina lui Theo să-mi reapară în fața ochilor, realizând în
același timp că are exact aceeași vârstă pe care o avea Simon atunci când a
murit. Fratele meu mai mic era, asemenea lui, un băiat timid și tăcut.
— Și altfel ce mai zici?
Trebuie să fac un efort ca să nu-mi tremure vocea.
— Altfel?
Theo întinde mâna peste masă, spre chipsuri.
— Ai schimbat școala, nu? Te simți bine în Tygelsjö{10}?
El ridică din umeri.
— Haide, tată.
Anton îmi dă un ghiont în coaste.
— Este ajunul Anului Nou. Jucăm acum. Chiar trebuie să stai aici?
— Relaxează-te.
Mă ridic în picioare.
— Plec imediat.
Ușa deschisă este ca un magnet, privirea mea o caută. Nu mă pot stăpâni.
 Un sutien din dantelă albă atârnă pe tăblia de la capul patului. Pare că a
fost aruncat acolo în grabă, în drum spre duș. Dar e posibil să fi fost pus
acolo și deliberat, înghit în sec și mă grăbesc să cobor scările.

6. Nina

— Acum cred că a venit momentul să dăm cu toții noroc!

Ivanka se ridică în picioare în fața scaunului și vântură un pahar de vin în
aer.
Nici eu nu sunt complet trează, dar sunt în urmă în comparație cu Ivanka
Stenman. Pleoapele îi atârnă pe trei sferturi și un ruj roșu aprins i-a mânjit
dinții din față.
— Bună inițiativă.
Max se ridică și el în picioare.
— Dar nu ar trebui mai întâi să cântăm{11}?
— Bineînțeles că da.
Magnus Göransson strigă atât de tare, încât mă lasă surd de urechea
dreaptă.
— Haide, Ankan. Hai cu cel mai porcos cântec pe care-l știi.
Ivanka chicotește și își netezește rochia scurtă.
— Dar eu nu știu niciun cântec porcos.
— Haide, Ankan! Haide! scandează Magnus.
Jens Stenman se alătură aclamațiilor în timp ce dă cu pumnul în blatul
mesei.
— Alooo.
O voce încordată sparge zarva.
— Țineți cont de faptul că sunt de față și copii.
Pentru o clipă se face o liniște mormântală în încăpere și toată lumea se
întoarce spre voce.
Îi aparține soțului meu. Încerc să stabilesc un contact vizual, dar Fredrik
se uită direct la Max și la Ivanka, părând că vrea să îi ucidă. Ce-o fi cu el?
— Am eu o sugestie.
Vecinul meu de masă sparge tăcerea.
— Aș putea cânta eu ceva tare porcos. În arabă.
— Oh, nu.
Îl înghiontesc pe Adde în coaste.
 — Asta înseamnă să trișezi. Cum o să știm că e cu adevărat porcos?
Zâmbește larg și se ridică de pe scaun.
— Va trebui să aveți încredere în mine.
Cu paharul de vin într-o mână și cu cealaltă pe post de baghetă, Adde
începe să cânte. Eu bat din palme, Lisen fredonează și Ivanka se unduiește
în ceea ce probabil ar trebui să reprezinte un dans din buric. Nu trece mult
timp până când toți se ridică în picioare în fața propriilor scaune, dansând
liber din buric sau bătând din palme. Toți cu excepția lui Anton, Theo și
Vilgot, care se dezlipiseră de jocurile video ca să vină la cină. Fredrik,
desigur, nu participă nici el.
— Ei bine, aceste imagini vor rămâne în istorie! strigă Lollo, cu
telefonul mobil în mână.
Ivanka, dornică să pozeze, dansează atât de intens, încât cade lată.
— Noroc, fir-ar să fie! spune Max, trăgând-o în picioare.
Mă așez, îmi șterg lacrimile de râs cu șervețelul și iau o înghițitură
serioasă de vin alb. Are un gust delicios. Nu e nici prea sec, dar nici prea
dulce, și, pe deasupra, e bine răcit.
— Mamă.
Vilgot se strecoară între mine și Magnus.
— Pot să plec acum?
Când întorc capul ca să încuviințez, lumea se leagănă cu mine. Ups! Câte
pahare de șampanie am băut, de fapt, înainte de cină? Le-am pierdut șirul.
Probabil că trebuie să mănânc mai mult.
— Bineînțeles că poți.
Încerc să-i dau lui Vilgot un pupic pe obraz, dar el se strecoară pe
dedesubt și pleacă. Mă întorc din nou spre Adde.
— Un vin foarte bun. Și un antreu bun.
Devorez un colțunaș mic și-mi trag scaunul mai aproape de masă.
— Despre ce-a fost vorba? În cântecul pe care l-ai cântat.
— Nu pot să-ți spun.
Ochii negri ai lui Adde sclipesc.
— Nu e potrivit pentru urechile tale inocente.
— Inocente?
Sughiț.
— Scuze. Întotdeauna se întâmplă asta când beau.
— A fost un cântec de leagăn, spune el.
— Poftim?
 Râsul bolborosește în mine.
— Pe bune?
Adde dă din cap și ia câteva măsline din farfurie.
— Dar acum trebuie să-mi spui ceva despre Malena.
Bagă o măslină în gură și se lasă pe spate.
— Ceva de-a dreptul rușinos.
— Chiar am de unde alege.
Mă întorc cu fața spre încăpere.
— Malena! Prietenul tău vrea să-ți dau în vileag toate păcatele tinereții.
Ea își întrerupe conversația cu Lisen.
— Ce vrei să spui? Trecutul meu e complet imaculat.
Toată lumea râde și, în același timp, încăperea se umple de vocea
impunătoare a lui Jens Stenman.
— Noroc!
Stenman s-a ridicat în picioare și bâjbâie de câteva ori înainte să-și
găsească paharul de vin. Apoi continuă:
— Noroc în cinstea frumoasei noastre gazde și a petrecerii de Anul Nou!

7. Fredrik

E fascinant cum oamenii pot sta nemișcați în același loc atât de mult
timp, vorbind despre absolut nimic și părând să se distreze. Mă uit în jurul
mesei mari din sufragerie și nu pot găsi nicio persoană, în afară de mine,
care să pară că suferă de plictiseală.
Profitând de prezența nou-venitului în grup, Max scoate de la naftalină
toate vechile pățanii din tinerețe. Poveștile devin din ce în ce mai dramatice
de fiecare dată când sunt repetate și, având în vedere că îl cunosc pe Max
Wiksell de peste douăzeci de ani, încep să se apropie de poveștile eroice
clasice.
Nimeni de la masă nu dezvăluie că poveștile sunt vechi. În schimb, toți
participă și râd cu poftă ori de câte ori e cazul. Adde râde și el copios. Sau
poate că el chiar crede că sunt amuzante.
Nina stă la masă cu noul iubit al Malenei și par să se simtă bine
împreună. Când Max ia o pauză de la povestit, își apropie capetele și, din
câte îmi dau seama, au discuții intime. Se vede că Nina a băut câteva
pahare, pentru că gesturile îi sunt exagerate și râde mai afectat.
 Mă simt exclus. Și sunt conștient de ce: pentru că toată lumea bea alcool.
Toată lumea în afară de mine.
Am luat decizia după paharul de bun-venit. Mi-am dat seama că Nina
avea dreptate, va fi imposibil să găsim un taxi. Să rămânem să dormim aici
nu este o opțiune, șapte ore sunt suficiente. Și eu am fost cel care a uitat să
rezerve o mașină. Așa că, în loc să-mi petrec seara descărcând aplicațiile
tuturor companiilor de taxi din oraș, am decis să o las mai moale cu băutura.
Un păhărel de șampanie înainte de cină, un pahar de vin în timpul mesei și
încă o gură de șampanie la miezul nopții. N-ar trebui să fie o problemă să
conduc până acasă.
— Ești profesor, nu-i așa?
Tovarășa mea de masă s-a întors spre mine. Am schimbat câteva
amabilități în timpul serii și totuși nu am reușit să-mi dau seama dacă e
aceeași femeie care mi-a fost vecină la masă și acum doi ani. Dar cam așa
pare.
— Exact. Sport și matematică. La liceu.
— Și îți place?
Își înclină capul.
— De cele mai multe ori auzim lucruri rele despre școală în ultima
vreme. Copii care nu știu să se poarte, profesori care sunt prea ocupați.
Fiica noastră cea mică a absolvit liceul acum cinci ani, așa că am cam
pierdut legătura cu școala. Situația e chiar atât de rea pe cât pare?
— Eu cred că este perfect în regulă. Sigur că depinde de locul în care
lucrezi, de cât de bine te simți acolo, dar noi avem la școală un director bun,
care gestionează neplăcerile care apar. Problemele nu pot lipsi în totalitate
atunci când ai peste două sute de adolescenți sub același acoperiș. Și îmi
plac colegii.
— Dar s-au schimbat lucrurile? Crezi că tinerilor le lipsește respectul
pentru adulți?
Ridic din umeri.
— Trebuie să și câștigi respectul ăsta. Dar, sigur, există o diferență față
de acum zece ani.
Mă gândesc din răsputeri la ce aș putea spune ca să schimbăm subiectul.
Nu mă mai amuză să vorbesc despre meseria mea. Sunt un profesor bun și
întotdeauna am considerat că e distractiv și stimulant să petrec timp cu
tinerii. Dar nimic nu mai contează, nu vreau să mă gândesc la asta.
Conversația îmi amintește dureros de intens de petrecerea care are loc la
noi acasă chiar acum. Mă uit la Nina și constat că alcoolul pare să aibă un
efect calmant. Mie îmi vine să mă urc în mașină, să merg direct acasă și să
pun capăt petrecerii. Oricine a trecut de șaptesprezece ani știe că petrecerile
de la vârsta aia au fost de departe cele mai proaste. Sau cele mai bune.
Depinde de perspectiva din care privești lucrurile.
Vecina mea de masă deschide gura să mai spună ceva, dar Lollo mă
salvează de la un alt interogatoriu.
— Toată lumea, atenție!
Se ridică în picioare și ciocnește cu putere lingurița de desert de paharul
de vin.
— Ținem un discurs? se bâlbâie Max. La naiba, ce pacoste! Măcar să fie
rapid.
Toată lumea râde. Poate pentru a îndulci felul în care a vorbit Max. Mă
uit din nou în jurul meu. Oare întotdeauna ne îmbătăm așa de tare la
petrecerile astea? Oare lumea mă irită îngrozitor astăzi pentru că sunt treaz
sau paharele au fost umplute neobișnuit de generos?
— Da, dar e aproape…
Lollo se uită la ceasul de mână și zâmbește larg.
— Peste o oră e Anul Nou!
Se stârnește o mare veselie, așa că gazda trebuie să facă o pauză până
când se așterne din nou liniștea.
— Și m-am gândit ca fiecare să povestească ceva despre anul care a
trecut. Poate despre cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat? Și apoi am
putea spune ceva despre așteptările pentru anul viitor. N-ar fi distractiv?
Ceva scurt.
Se întoarce spre soțul ei.
— Mă auzi, Max? Scurt și la obiect, poți s-o faci?
Toată lumea râde din nou.
Întreaga mea ființă protestează în fața sugestiei. Capul îmi zvâcnește,
palmele îmi sunt lipite de sudoare și ochii mi se zbat. Vreau să scap, dar
rămân împietrit pe perna pufoasă a scaunului.
— Ce idee bună! exclamă vecina mea de masă. Pot să încep eu.
— Perfect.
Lollo zâmbește.
— Dă-i drumul, Lisen.
Lisen. Deci așa.
Și Lisen începe să vorbească. Face o prezentare lungă și plictisitoare
despre un loc nou de muncă și despre unul sau mai mulți nepoți. Urmează
apoi speranțe pentru diverse călătorii și așa mai departe, la nesfârșit.
Îmi mai torn apă din carafa aflată în fața mea și mă rog puterilor
superioare să urmeze persoana din dreapta și să nu ajungem niciodată să
facem turul complet al mesei.
Dar când Lisen termină, Lollo arată, bineînțeles, spre mine.
— E rândul tău, Fredrik.
Inima îmi bate cu putere, încerc să zâmbesc, dar simt cum gura opune o
rezistență activă, transformându-se într-o grimasă rigidă.
— Haide, domnule profesor, zice Max din cealaltă parte a mesei.
Cadavrul în dulap, nu?
— Mă scuzați.
Mă ridic de pe scaun.
— Mă duc să văd ce fac băieții. Mi s-a părut că l-am auzit pe Vilgot
strigând. Puteți continua în cealaltă direcție.
— Să nu crezi că scapi! rânjește Max.
Îmi vine să-l sugrum încet, dar bâigui ceva cum că mă întorc imediat,
după care mă grăbesc să ies din cameră.

8. Nina

— Atunci e rândul tău, dragă.

Lollo se uită la mine.
— Ia să auzim. Care a fost cel mai bun lucru din acest an? Ce speranțe ai
pentru anul care urmează?
Iau o înghițitură din vinul de desert ca să trag de timp. Când a început
turul mesei, am privit totul ca pe o chestie amuzantă, ceva tipic pentru
Lollo, dar dintr-odată mi se pare important să pot spune ceva de bine.
În câteva minute va fi Anul Nou – ocazia perfectă pentru a ne debarasa
de ornamentele de Crăciun și de a planta lalele proaspete. Dar de ce m-oi fi
gândind la flori? Se vede că am băut mult prea mult, încă mă simt un pic
amețită.
Adde mă înghiontește.
— Alo, vecina de masă. Ai trac?
Nu vreau să chicotesc, dar o fac oricum, ca o prelungire a crizelor de râs
de pe tot parcursul serii. A trecut mult timp de când nu m-am mai distrat așa
la o petrecere. Adde e și simpatic, și amuzant. Sper ca Malena să poată să-l
păstreze, pare să fie exact tipul potrivit pentru ea. O persoană stabilă care
are și o sclipire în ochi.
— Da, dar… îi zâmbesc lui Lollo, încercând să-mi adun gândurile. A
fost un an bun, dar nu știu dacă pot evidenția ceva în mod special.
Lollo dă din cap.
— Trebuie să existe măcar un lucru bun la care să te poți gândi, nu?
Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai greu devine. Anul trecut, la
drept vorbind, nu a fost foarte bun. Eu și Fredrik ne-am învârtit unul în jurul
celuilalt, ori în tăcere, ori ciondănindu-ne. Vilgot a avut patru infecții la
ureche, cu Smilla m-am certat cam pe orice temă pe care ne puteam certa,
iar vacanța a trebuit să ne-o întrerupem din cauza unei scurgeri de apă în
bucătărie.
— Bine, spun în cele din urmă. Cel mai bun lucru este că toată lumea din
familie e bine și că avem prieteni atât de buni.
Se aude un scurt fluierat, probabil de la Max, care a înghițit imediat
complimentul.
— Iar pentru anul viitor, sper…
Privirea îmi rătăcește de-a latul mesei și se oprește asupra scaunului gol
al lui Fredrik.
— Sper că vom continua să fim bine.
Dumnezeule! Pe o scară de la unu la zece, cât de plictisitoare sunt? Să fie
bunăstarea familiei singura speranță pe care o am pentru viitor? Ce jalnic!
Toți ceilalți au vorbit despre noi provocări la locul de muncă, despre
călătorii interesante și maratoane.
M-am transformat într-o tanti? Probabil că da. Oare de-aia nu mai vrea
Fredrik să stea de vorbă cu mine? Poate crede că am devenit bătrână și
plictisitoare? Și urâtă?
Nu ne mai culcăm niciodată împreună în ultima vreme. Înainte n-am
prea reflectat asupra vieții noastre sexuale inexistente, dar acum mă lovește
brusc revelația: de fapt, nu avem o viață sexuală.
Avem copii în casă de atâta vreme, încât dorința a fost mai mult sau mai
puțin suprimată. Și, ca să fiu sinceră, nici nu mi-a prea lipsit sexul. Sunt atât
de multe alte lucruri care se întâmplă în capul meu: serviciu, logistica
familiei și Dumnezeu mai știe ce. Să reușesc să mă relaxez în această
situație și să mă dedau plăcerii pare adesea o ecuație imposibilă.
Dar când ne-am culcat ultima dată împreună? Să fi fost acum șase luni?
Dacă este așa, probabil că este o pauză record. Nici măcar după nașteri nu a
durat atât de mult celibatul.
Soțul meu este încă în formă, șuvițele lui cărunte sunt fermecătoare. Se
îmbracă sport, destul de tineresc. Eu am mai pus câteva kilograme pe mine
de când ne-am cunoscut, iar părul meu grizonant nu e nici pe departe la fel
de fermecător ca al lui.
Mă izbește un gând venit de nicăieri: oare Fredrik mă înșală? Se vede cu
altă femeie? Una mai tânără, mai slabă și mai simpatică?
Ridic unul dintre paharele pe jumătate pline și iau o înghițitură zdravănă.
Vinul e încă bun. Privirea îmi alunecă în jos și îmi aranjez rochia, care se
încrețise în talie. Constat că măcar nu e nimic în neregulă cu sânii mei. Și
nici teribil de grasă nu sunt.
— Bine! țipă Lollo. Fredrik s-a ascuns, așa că Max trebuie să termine.
Se uită la soțul ei.
— Și ai la dispoziție trei minute, nicio secundă în plus. E musai să avem
timp să ieșim pe terasă înainte de miezul nopții.
Nimeni altcineva nu s-a ridicat în picioare în timp ce și-a ținut micul
discurs, dar Max se ridică. Începe prin a-și drege glasul foarte teatral.
— Dragi prieteni.
Se uită de jur-împrejurul mesei ca și cum el ar fi preot, iar noi, evlavioșii
săi credincioși.
— A fost un an formidabil! Afacerile au mers ca de obicei și am avut
multe oportunități. Exact cum îmi place mie, știți prea bine.
Își găsește paharul de vin, ia o înghițitură sănătoasă și-l pune înapoi pe
masă.
— În plus, a fost un an bun și la golf. Mă apropii de 6,2.
Cineva aplaudă, iar Max continuă:
— Iar în anul care vine, sper ca guvernul nostru jenant să închidă
complet granițele. Abia mai poți să ieși în oraș pe jos…
Lollo îl înghiontește în coaste.
— Fără discuții politice plictisitoare, dragule.
Max ignoră comentariul.
— Și nu este nevoie de o nenorocită de diplomă de doctor ca să-ți dai
seama că Suedia are probleme. Străzile sunt pline de cerșetori și de alte
gunoaie care nu contribuie cu nimic în societate.
— Ajunge.
Lollo vorbește mai apăsat de data asta și Max dă din mâini, uitându-se la
ea cu o privire dulceagă.
— Dar ăsta e adevărul gol-goluț.
Cât de jenant.
— Nu lua în seamă ce spune, îi șoptesc lui Adde la ureche. Max a băut
mult. De obicei, nu…
— Tatăl meu a prevăzut acest lucru deja acum douăzeci de ani.
Max are aplomb acum, gesticulând din brațe.
— A văzut că Suedia se duce direct în iad. Și situația nu s-a îmbunătățit.
La naiba, în curând vom sărbători mai degrabă Anul Nou musulman.
Malena se ridică în picioare.
— Scuză-mă, dar, din întâmplare, avem un musulman aici în seara asta.
Poți să-ți îndrepți ura direct spre el dacă vrei. Dă-i drumul!
Max pare puțin stânjenit pentru o clipă, dar își revine repede în fire.
— Of, ce naiba, Malena!
Se întoarce spre Adde și afișează un zâmbet larg.
— Bineînțeles că nu mă refer la tine. Tu vorbești suedeză, ai serviciu și
plătești impozite. Vorbesc despre ceilalți, despre cei care trăiesc din ajutoare
sociale și…
— Ajunge!
Fredrik stă în pragul ușii.
— Ești beat, Max, și vorbești numai prostii. Ne-am săturat să ascultăm
tâmpenii.
— Haide, Fredde.
Max zâmbește.
— La naiba, nu mai fi atât de corect politic. Deschide ochii, recunoaște
că Suedia are probleme. Probleme mari.
Fredrik face un pas spre masă și-l țintuiește cu privirea pe Max.
— Cea mai mare problemă a acestei țări sunt oamenii ca tine…
— Alo!
Lollo bate disperată cu lingurița în paharul de vin.
— Au mai rămas doar zece minute din acest an și vă propun să ieșim pe
terasă. În curând vine șampania.
Ne despărțim rapid, fiecare urnindu-se mai repede sau mai încet de la
masă. O conversație discretă, dar aprinsă, are loc între Adde și Malena.
Fredrik vine spre mine cu pași mari.
— Vino, îmi spune. Plecăm.
— Acum?
 — Da.
Clocotește de furie.
— Acum. La naiba, nu mai putem sta aici niciun minut.
Îi pun o mână pe braț. Asta și pentru că podeaua se leagănă sub
picioarele mele.
— Calmează-te, dragule. Nu putem să plecăm așa de-aici. Lollo a
pregătit o mulțime de lucruri pentru miezul nopții, nu e vina ei că Max se
comportă ca un nesimțit când bea prea mult.
— Întotdeauna e nesimțit, murmură Fredrik. Dar de cele mai multe ori
reușește să-și țină gândurile penibile pentru el însuși.
— Hai să dăm mai întâi noroc. Apoi mergem acasă.
Îi dau soțului meu un sărut pe obraz și îl trag în hol. În fața ușii se află
Anton și Theo. Și-au luat gecile pe ei, în așteptarea spectacolului de artificii
care va urma.
— Vilgot doarme? întrebă Fredrik, iar Anton dă din cap.
Câteva minute mai târziu ne găsim pe terasa pe care Lollo, cu ajutorul
ghirlandelor luminoase și al felinarelor, a transformat-o într-o lume care
pare de basm. Felinarele sunt grupate pe podeaua din lemn, aranjate cu gust,
alături de plante de iarnă în ghivece acoperite cu pânză de sac. Lollo,
îmbrăcată în ceva cu blană, toarnă șampanie în cupele înalte. Observ un
felinar din gheață impresionant, din care trandafiri albi înghețați se topesc
pe masă, lângă pahare. Cum o fi reușind?
Cele două familii din vecini s-au grupat în fața ușii de la terasă, iar Adde
și Malena stau singuri puțin mai departe. Malena gesticulează sălbatic în
timp ce Adde îi pune o mână pe braț, părând că încearcă să o calmeze. Max,
cu a sa cutie de artificii, se află în mijlocul peluzei. Figura lui aplecată se
profilează pe acoperișul piscinei.
— Nu vă apropiați prea mult!
Fredrik încearcă să intre în vorbă cu băieții și apoi se întoarce spre mine.
— N-ar trebui să facă asta în starea în care e.
Mă uit la Max. Din părul dat cu gel pe spate i s-au desprins câteva
șuvițe, care acum îi cad peste un ochi. Se chinuie cu o cutie de chibrituri și
înjură la greu. Pare că este dificil să aprindă bețele în aerul umed.
— O să fie bine, spun, întinzându-i un pahar soțului meu. Noroc că
rachetele periculoase sunt interzise.
Frigul m-a mai dezmeticit puțin. De-acum încolo, după fiecare pahar cu
băutură va urma unul cu apă.
 Chiar atunci, Lollo strigă „La mulți ani!” și izbucnește un tumult
controlat. Eu și Fredrik ne amestecăm printre ceilalți petrecăreți. Dăm
noroc, ne îmbrățișăm și ne urăm un început bun de an.
Max reușește în cele din urmă să aprindă un chibrit și stele de diferite
culori se ridică înspre cerul negru-cenușiu. Aplaudăm și strigăm cu prea
mult entuziasm de fiecare dată când o nouă cascadă strălucitoare de stele se
ridică deasupra noastră.
Țin paharul de marcă al lui Lollo între degetele înghețate, mă sprijin cu
spatele de Fredrik și mă culcușesc în brațele lui calde. Studiem în tăcere
artificiile vecinului, nici pe departe la fel de grandioase, pocnind deasupra
gardului viu.
Mă răsucesc puțin, căutând privirea lui Fredrik.
— La mulți ani{12}!
Îmi zâmbește.
— La mulți ani, Nina!
Dăm noroc. Sunt pe cale să spun că anul care a trecut a fost de tot
rahatul, dar mă răzgândesc în ultimul moment. A începe primele minute
trepidante ale noului an cu un comentariu amar mi se pare o fatalitate, ca și
cum amărăciunea ar putea să se instaleze și să dea tonul pentru toate
minutele care vor urma. Poate că, fix acum, chiar în acest moment, avem
șansa de a lăsa balastul în urmă și de a reîncepe de la zero.
Calendarul este, desigur, o invenție umană. Știu că noua zi nu este
diferită de cea pe care tocmai am încheiat-o. Dar poate că simbolismul – an
nou și posibilități noi – poate fi de ajutor măcar o dată. Poate că ne putem
folosi de el pentru a găsi o cale de întoarcere unul către celălalt.
Mă ridic pe vârfuri și îl sărut pe Fredrik. Dăm noroc din nou și o voce
din interior îmi spune că totul va fi bine, că, de fapt, nu poate decât să fie
mai bine.

9. Fredrik

Plec de pe terasă sub pretextul că trebuie să merg la toaletă. De fapt, nu

pot suporta privirile drăgăstoase ale Ninei. Nu sunt demn de ele.
În spatele ușii încuiate aterizez pe capacul toaletei, mă aplec înainte și-
mi odihnesc capul în mâini. Cum de-am ajuns aici? În situația asta. Dacă n-
aș fi făcut-o… Oftez adânc. Oare pentru a câta oară gândesc așa? Dacă n-aș
fi făcut-o… N-are niciun rost, la naiba!
Gândurile îmi sunt brusc întrerupte când, din buzunarul de la geacă,
telefonul începe să cânte melodia mea preferată. Stomacul îmi zvâcnește. S-
a întâmplat ceva la petrecerea de acasă?
Ridic telefonul, văd pe ecran un număr necunoscut și respir ușurat. Dar
ușurarea se risipește la fel de repede cum a venit. Un număr necunoscut ar
putea însemna că mă sună vreun prieten de-al Smillei – pentru că Smilla a
băut atât de mult, încât nu mai știe de ea. Sau ar putea fi vreun vecin care
vrea să mă anunțe că au sunat la poliție din cauza muzicii zgomotoase sau a
focurilor de armă.
Def Leppard cântă în continuare. Mă uit la șirul lung de cifre de parcă ar
fi un cod. Un mesaj secret pe care eu, în calitate de profesor de matematică,
ar trebui să fiu capabil să îl descifrez. Dar cifrele nu-mi spun nimic și, în
cele din urmă, pun telefonul la ureche.
La început se aude doar un sunet ca un hârșâit, ritmic. Poate pași. Apoi
se aude zgomotul unei rafale de vânt care șuieră lângă microfon.
— Alo?
Vocea mi se îneacă într-un plescăit la celălalt capăt al firului.
— Bună, Fredrik.
Înlemnesc.
— Jennifer?
Ea chicotește.
— În carne și oase.
— S-a întâmplat ceva? Unde ești?
— Ajung acasă în curând.
— Acasă?
Încerc să înțeleg ce vrea să spună.
— Ești pe drum încoace? Acasă la tine?
Se pare că se poticnește și dispare de pe radar pentru o clipă. La scurt
timp după aceea, îi aud din nou respirația în ureche.
— Da.
— Dar de ce nu mai ești la petrecere?
Înghit în sec.
— Cu Smilla?
— Pff, petrecerea e nașpa… Și apoi m-am gândit să stăm puțin de vorbă.
— Ddd… De vorbă?
Buzele mele nu se supun.
 — Da. De vorbă.
La naiba! Mă uit de jur-împrejur prin baia mare. De parcă ar putea exista
o ușă secretă care să ducă într-un loc în care să mă pot ascunde pe termen
nelimitat. Dar bineînțeles că așa ceva nu există.
Trebuie să preiau frâiele.
— Jennifer, unde ești, mai exact?
— În stația de autobuz.
— Care dintre ele?
Jennifer oftează.
— Ți-am spus că…
— Ești în Klagshamn?
Mă plimb înainte și înapoi între ușă și jacuzzi.
— La ultima stație?
— Da, dar de ce…
La naiba!
— Jennifer, ascultă-mă cu atenție.
Încerc să par ferm.
— Stai acolo unde ești și vin după tine.
— Ce? Dar…
— Rămâi acolo, șuier printre dinți. Ai auzit ce-am spus? Nu te mișca de
pe loc. Ajung în câteva minute.
Ceilalți sunt încă pe terasă, așa că pot să-mi iau neobservat geaca și să
mă strecor pe ușa din față. Singura care mă vede este Chanel. Stă întinsă în
coșul ei, tremurând, cu ochii larg deschiși. Cineva ar fi trebuit să fie
înăuntru cu bietul câine în timp ce artificiile explodau cu putere.
•
Afară, pe stradă, e complet pustiu. Un foc răzleț de artificii se întrevede
puțin mai departe, dar ceața deasă limitează vizibilitatea. Vecinii care
locuiesc chiar în casa de alături par să fi revenit la domiciliu după miezul
nopții, în timp ce alerg pe trotuar, vocile de la petrecere devin tot mai
îndepărtate, pentru ca, în cele din urmă, să se lase complet liniștea.
În adâncul sufletului am știut că va veni și ziua asta. Toată toamna am
așteptat ca bomba să explodeze. Și nu înțeleg de ce nu am dezamorsat-o
imediat.
Ar fi trebuit să vorbesc, să explic și să îndrept lucrurile. În schimb, mi-
am băgat capul în nisip, gândindu-mă că timpul va vindeca eventualele răni.
Sau că, cel puțin, le va estompa.
 Se pare că nu a făcut-o.
Nu ajung prea departe și o văd, ieșind din desiș, clătinându-se pe tocurile
înalte. Evident că nu a rămas în stația de autobuz.
— Ți-am spus să stai pe loc.
Zâmbește. Sub pleoapele pe jumătate închise se văd niște pupile uriașe.
O fi drogată?
— Pari nervos, Fred… rik.
Vocea îi e tărăgănată.
— Nu sunt nervos. Cred doar că ai ales o ocazie tare proastă pentru a sta
de vorbă. Și chiar nu e necesar să vii acasă și să faci o scenă când aveți
musafiri. Dacă asta ai de gând să faci.
— N-o să fac nicio scenă.
Jennifer chicotește ca și cum tocmai a spus ceva foarte amuzant.
— Vreau să vorbim. Doar să vorbim.
— Dacă are vreo legătură cu ce s-a întâmplat vara trecută…
— Exact.
Se oprește din chicotit, face un pas în direcția mea.
— Te-ai jucat cu mine, Fredrik. M-ai călcat în picioare.
— Te rog, Jennifer…
La naiba. E beată și pare drogată. Ce-ar trebui să spun? Cum să o fac să
înțeleagă?
— Jennifer, încep din nou. Înțeleg dacă ești dezamăgită. Și ți-am spus
deja cum stau lucrurile: te plac, întotdeauna te-am plăcut. Dar tu amesteci
merele cu perele.
Se uită țintă la mine.
— Cum adică?
— Nu contează. Ceea ce încerc să spun este că cineva poate să fie amabil
fără să se interpreteze neapărat că ar fi în căutare de dragoste fizică. La
naiba, Jennifer, ar fi trebuit să vorbesc cu tine despre asta imediat.
— Dragoste fizică?
Jennifer zâmbește bucuroasă.
— Câteodată vorbești ca un profesor. Dar nu scapi așa de ușor. Pentru că,
din câte îmi amintesc, ai fost foarte fizic.
— Dar tu ai fost cea care… încerc eu din nou. Băuserăm. Fumaserăm. A
fost o greșeală pe care o regret mai mult decât orice altceva în toată viața
mea.
Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre casă, întind o mână, nu vreau să
ne mai apropiem nici măcar un metru de vila familiei Wiksell, dar nu
reușesc să-i apuc decât haina subțire, descheiată.
— Dă-mi drumul.
Se eliberează și continuă să meargă.
— Oprește-te!
De data asta reușesc să o prind de braț. Jennifer se opune, dar o pot trage
înapoi în desiș. Stăm față în față pe una dintre multele poteci bătătorite
dintre copaci. Un felinar din apropiere îi luminează slab fața. I-a curs
rimelul și se leagănă încoace și încolo, dând impresia că ar putea cădea în
orice moment.
— Jennifer.
Mă străduiesc să par calm, coborându-mi vocea.
— Stăm de vorbă cu drag, dacă asta vrei. Dar trebuie să te trezești.
Putem merge la o plimbare și apoi te pot duce cu mașina înapoi la Smilla.
Știe că ai plecat?
Jennifer nu pare să asculte. Încearcă să se desprindă din strânsoarea mea,
iar unghiile ei ascuțite îmi sfâșie încheietura mâinii.
— Dă-mi drumul!
Jennifer țipă acum. Urlă.
— Moș libidinos ce ești! Să nu mă atingi! auzi?
— Încetează, Jennifer.
Vreau să îi imobilizez brațele, dar e imposibil, se agită ca o moară de
vânt.
— Vrei să iasă toți vecinii din case și să te vadă în starea asta? Asta vrei?
Ea chicotește.
— Nu dau doi bani pe ei.
Jennifer se smucește atât de violent, încât îmi scapă din strânsoare. Iar
când nu mai are sprijin, cade pe spate, în hățișul întunecat. Totul se petrece
în câteva secunde, dar eu văd întreaga succesiune de evenimente ca și cum
ar avea loc cu încetinitorul. Mirarea din ochii ei albaștri, haina neagră ca o
pânză fluturând în jurul trupului ei.
S-a făcut liniște deplină, întreaga lume pare să-și țină respirația. În
realitate, doar eu am încetat să mai respir, iar când vocea lui Jennifer sparge
tăcerea, simt o ușurare enormă.
— Of, la dracu!
Se ridică în fund, strângându-și capul în mâini.
— Cum te simți?
 Mă așez pe vine.
— Lasă-mă să văd.
Jennifer îmi îndepărtează mâna.
— Ți-am spus să nu mă atingi!
— Hai sus.
Întind mâna ca să o ajut să se ridice în picioare.
— Nu te purta ca un copil. Nu poți sta aici toată noaptea.
Își întoarce încet fața spre mine. Privirea îi este întunecată. Și plină de
dezgust.
— Pleacă, Fredrik. Lasă-mă în pace.
— La naiba, Jennifer.
Sunt pe cale să mă ridic, dar geaca mea se agață de ceva și îmi pierd
echilibrul, cât pe-aici să cad grămadă peste ea.
— Scuză-mă.
— Cretinul naibii! Sun la poliție!
Vocea lui Jennifer străpunge zona rezidențială pustie. Îmi smulg geaca și
mă ridic în picioare. Inima îmi bate cu putere în coșul pieptului și pentru o
clipă am senzația că suntem urmăriți, că văd umbre rătăcitoare printre
copaci.
— Renunță, spun eu. N-a fost…
— O să suporți consecințele, Fredrik.
Jennifer reușește să se ridice în picioare neașteptat de repede. Face un
pas în direcția mea, se apleacă și este atât de aproape, încât pot să-i simt
mirosul de alcool din răsuflare.
— Știi asta, nu-i așa?

10. Lollo

— Îmi mai torni puțin?

Lisen îmi întinde paharul de parcă aș fi o servitoare.
— Bineînțeles.
Torn pentru amândouă și-mi cobor vocea.
— Îmi cer scuze pentru Max, el…
— Ei, nu te mai gândi la asta.
Lisen zâmbește conspirativ.
— De fapt, probabil că toți simțim cam același lucru ca el, dar sunt
puțini cei care îndrăznesc să fie sinceri. Nici n-apuci bine să zici ceva
despre problemele de integrare în orașul ăsta, că cineva o să joace cartea
rasistă.
Pleacă mai departe și eu mă uit în jur. Unde-or fi Malena și prietenul ei?
Că doar n-or fi plecat acasă.
Max este încă pe gazon, măturând resturile de la focurile de artificii. Nu
înțeleg de ce și-a expus părerile tocmai în seara asta, în fața noului prieten
al Malenei. Malena părea gata să ucidă. Și Fredrik ar fi fost fericit s-o ajute.
Omul ăsta e obositor de bun la suflet uneori. Cum mă aude că zic vreo
chestie despre Norvegia, comentează imediat: „Dar nu toți norvegienii sunt
așa”.{13} Doamne Dumnezeule! Trebuie să mai și glumim câteodată.
Sunt clar de acord că Max a întrecut măsura. A exagerat, dar așa face
întotdeauna când e beat. În plus, prietenul Malenei pare perfect normal – a
băut vin la cină și a fost cât se poate de simpatic, nu a ieșit în evidență în
niciun fel.
— Dragă Lollo, mulțumesc pentru o seară absolut fantastică.
Nina stă în fața mea. Are obrajii roz, părul i s-a ondulat la vârfuri din
cauza ploii mărunte, iar ochii dezvăluie că are la bord câteva pahare și că a
amestecat băuturile.
— Eu îți mulțumesc, spun. Desertul a fost foarte bun.
Nu a fost, dar de ce aș spune altceva? A spune adevărul și a întrista
lumea în același timp n-a fost niciodată punctul meu forte.
Nina își plimbă privirea peste terasă.
— Unde sunt Adde și Malena?
Eu dau din cap, iar ea chicotește.
— N-a fost prea grozav din partea lui Max să…
— Știu, spun eu. E o tâmpenie să începi să vorbești despre politică
atunci când ai băut prea mult.
— După părerea mea, este o tâmpenie aproape întotdeauna.
Nina se apleacă și își apropie gura de urechea mea.
— Ți-am spus că eu sunt de părere că politica este extrem de
plictisitoare?
Nina e foarte amuzantă când e beată.
— Nu, nu mi-ai spus. De fapt, credeam că tu și Fredrik dezbateți
problemele lumii 24 de ore din 24.
Dintr-odată pare serioasă.
— Nu prea vorbim în ultima vreme.
 — Cum așa? S-a întâmplat ceva? V-ați certat?
— Nu. Nu, nimic de genul ăsta. Doar că suntem căsătoriți de mult timp
și cu trei copii… Ei, știi tu, tot aceleași chestii.
Nina schițează un zâmbet.
— Dar n-o să stau aici să mă plâng. An nou și începuturi noi, nu?
Umplu paharele și fac un selfie în timp ce ciocnim, atentă ca felinarul de
gheață să fie vizibil în fundal. Pictograma roșie de lângă simbolul pentru
mesaje arată că am primit două SMS-uri. Sunt de la Agneta și Jennifer;
ambele mi-au scris chiar înainte de miezul nopții. Sper că sunteți bine! scrie
mama mea vitregă și ne transmite salutări de la tata. Jennifer mi-a trimis o
inimă roșie și textul La Mulți Ani! Răspunsul meu conține mai multe inimi.
— Poți să nu-ți mai faci griji.
Ridic telefonul în fața Ninei.
— Jennifer tocmai mi-a trimis un mesaj. Se simt bine la voi acasă.
Nina pare atât de ușurată, încât mă face să mă simt vinovată. Jennifer nu
a spus nimic despre cum se simt. Dar nici eu nu mint. O persoană care
trimite un SMS și scrie cuvintele corect nu poate să fie beată criță.
Ne mutăm la căldură. Max și-a asumat rolul de DJ, Lisen și Ivanka se
bălăngănesc pe podeaua din sufragerie. Jens s-a prăbușit pe canapea și, per
ansamblu, arată rău.
Postez rapid selfie-ul pe Instagram și Facebook cu un text scurt: La mulți
ani vouă, tuturor cei minunați! Mă asigur că includ #lollosdesign și
#decorațiunionline, dar și #happynewyear, #friends și #love. Postările
personale primesc de obicei multe like-uri. Oamenilor le place să mă vadă
pe mine, persoana din spatele brandului, nu doar poze cu rame de tablouri și
huse de perne.
— Ce frumoase suntem.
Nina mi se lasă pe umăr.
— Cine-ar crede că peste câțiva ani împlinim cincizeci?
— Nu-i așa?
Îi dau un ghiont ușor.
— Și nu-mi mai aminti de asta.
— Of!
Nina zâmbește larg.
— Vârsta e doar un număr. Important e felul în care te simți aici… arată
ea spre cap. Asta contează.
Nu pot decât să fiu de acord. Zâmbetul Ninei este contagios, și pe
neașteptate sunt cuprinsă de recunoștință pentru tot ceea ce am: familia
mea, prietenii mei, casa mea frumoasă.
— Hai să o căutăm pe Malena.

11. Fredrik

Plouă, o ploaie măruntă pe care abia o simți, dar care se vede în lumina
felinarelor de pe stradă. Petrecerea trebuie să se fi mutat înapoi înăuntru, și
totuși muzica de la uriașul sistem de sonorizare al lui Max poate fi auzită de
la mare distanță. Mă obosește până și gândul de a mă întoarce la petrecăreții
beți morți.
Ușa de la intrare se închide cu un clic. Chanel îmi urmărește mișcările,
de la cuierul de sub raftul cu pălării până la baie. După ce încui ușa, mi se
înmoaie picioarele. Mă așez pe jos, îmi dau capul pe spate și închid ochii,
simțind gresia rece prin țesătura cămășii. Voci conflictuale se ceartă în capul
meu. Respir adânc, încercând să le fac să tacă.
E imposibil.
„Întoarce-te”, șoptește o voce., Arată că ești bărbat, preia controlul”.
„Du-te acasă”, strigă cealaltă voce. „Du-te acasă și speră că va fi bine”.
Habar n-am cât timp am stat pe jos, dar în cele din urmă reușesc să mă
ridic.
Cu picioarele tremurânde, mă îndrept spre chiuvetă, deschid robinetul și
las apa fierbinte să curgă până ies aburi. Săpunul este violet și miroase a
levănțică, perii aspri ai periei de unghii îmi înviorează degetele degerate.
Mă uit cum murdăria dispare încet în jos prin sită. Tresar când râulețe de
ceva rozaliu își croiesc brusc drum de-a lungul porțelanului alb.
Cu inima bătând să-mi sară din piept, mă uit în chiuvetă. Apa este curată
acum, dar sunt sigur că nu mi s-a părut. Un fior de gheață îmi urcă pe șira
spinării.
Aveam sânge pe mâini.
Mai mult săpun. Scot mult lichid din prostia de bidon cu pompă al lui
Lollo, înmoi periuța de unghii și îmi frec mâinile până când pielea începe să
mă usture. Cam în același timp îmi dau seama ce am de făcut.
Muzica răsună din sufragerie și nici acum nu întâmpin vreo problemă,
mă strecor încă o dată afară nevăzut. Chanel nu se sinchisește să-și ridice
capul nici măcar când îmi iau geaca din cuier și mă furișez spre ușa de la
intrare.

12. Nina

— Salut, Nina. Pot să o tentez pe doamna cu ceva gustos?

Max îmi întinde un pahar cu picior înalt. O felie de lămâie e înfiptă pe
marginea lui.
— Ce este?
Accept paharul și gust.
— Doamne, ce bun e! Ești cu adevărat grozav la pregătit băuturi.
— Știu.
Zâmbește.
— Am ani de practică.
— Mmm.
Mai beau puțin.
— Fantastic. Cum ai zis că se numește?
— Gin sour.
Din difuzoare răsună I Wanna Dance with Somebody, melodia lui
Whitney Houston. Fac un pas pe podeaua din sufragerie, închid ochii și las
muzica să-mi cuprindă tot corpul. Capul mi se umple de vocea cântăreței,
notele de bas îmi vibrează în stomac. Se trezesc ritmurile de odinioară.
Întotdeauna am fost bună la dans.
Ar trebui să mergem mai des la petreceri. Dacă stăm acasă și nu facem
nimic, este ușor să uităm cât de minunată poate fi viața.
Deschid ochii, le văd pe Lollo și Ivanka la fereastră și mă alătur lor.
— Știi cumva unde e soțul meu? îi strig în ureche lui Lollo.
Ea clatină din cap.
— Nu l-am mai văzut de ceva vreme.
— E în regulă, spun eu. Fredrik e mai sec decât băutura asta. Ce
plictisitor.
Lollo râde și se uită în jur.
— Trebuie să fie pe aici pe undeva, spune ea apoi. Dar Malena și Adde
nu mai sunt, l-au luat pe Theo și au plecat cu ceva timp în urmă. Probabil că
au rezervat un taxi dinainte.
— Am avut impresia că se certau, spun eu.
— Adde și Malena?
 Lollo ridică din sprâncene.
— Când?
Trebuie să mă gândesc un moment.
— Afară, pe terasă. Dar sunt sigură că nu a fost nimic grav. Trebuie să
fie atentă cu el. Adde e un tip foarte simpatic.
— Într-adevăr.
Lollo zâmbește.
— Printre cei mai simpatici de până acum.
Iau o înghițitură din băutură, apoi îmi pun paharul pe masă și plutesc pe
podea pe acordurile melodiei Moonlight Shadow. Cum se face că toată
muzica bună a fost lansată când eram noi tineri?
13. Fredrik

Când mă întorc, toată lumea dansează nebunește pe niște hituri ale anilor
1980 puse de Max. „Toată lumea” în acest caz înseamnă Lollo, câte o
persoană din fiecare cuplu din vecini și Nina. Adde și Malena par să fi
părăsit la timp corabia care se scufundă.
O bat pe Nina pe umăr.
— Trebuie să plecăm acum.
— Aici erai!
Soția mea se luminează la față.
— Vino și dansează.
Se aruncă în jurul gâtului meu și îmi dă un sărut umed pe obraz.
— E aproape 1.30.
Mă desprind din strânsoarea ei.
— E timpul să ducem băieții la culcare.
— Haide, Fredrik.
Își ține gura ca o fetiță bosumflată de trei ani.
— Nu fi așa de groaznic de plictisitor. Încă un cântec. Te rog.
Trebuie să mă abțin să nu țip și să nu o trag cu forța de pe ringul de dans.
Îi spun cu un calm greu stăpânit că mă duc acum după băieți și că apoi
trebuie să vină și ea.
Chiar atunci începe piesa La Isla Bonita a Madonnei și Nina exultă.
Scoate un mic țipăt de încântare, sare spre Lollo și îi dă prietenei sale un
ghiont în lateral cu șoldul. Se îmbrățișează, râd isteric și încep să danseze.
Părăsesc discoteca și urc la etaj. În camera de zi este întuneric,
transmisia pare să fie blocată într-un generic de final. Găsesc un
întrerupător și aprind lumina din tavan, de deasupra măsuței de cafea.
Theo nu e nicăieri, dar fiii mei sunt pe canapea, unul lângă celălalt.
Mâna mică și moale a lui Vilgot se odihnește în mâna mai mare și puternică
a lui Anton. Au chipurile relaxate și, din senin, simt o bubuitură în piept, ca
și cum inima și-ar fi dat singură knockout.
Îl trezesc pe Anton. Dă din cap amețit când îi cer să ia cu el telefonul
mobil, iPad-ul lui Vilgot și eventualele încărcătoare.
Nu va fi deloc o misiune ușoară să o fac pe Nina să părăsească
sufrageria. O să-și ia la revedere și o să ofere îmbrățișări de două ori.
Rămân în pragul ușii, simțind cum mi se strânge nodul din piept. Lisen e cât
pe ce să se prăbușească peste mine în timp ce dansează. Max rânjește, ridică
paharul și face un gest semnificativ către Jens Stenman, care zace întins pe
canapea, cu gura întredeschisă.
Când în sfârșit reușesc să o duc pe Nina la mașină, burnița se transformă
în ploaie în toată regula. Soția mea chicotește, e moleșită și aterizează ca un
pietroi pe scaunul din dreapta. Umezeala înghețată îmi biciuiește obrajii.
Cinci minute mai târziu, Vilgot e prins în centurile de siguranță. Nina
doarme deja adânc și un firicel de salivă îi strălucește într-un colț al gurii.
Anton își sprijină capul de geamul mașinii. Sforăie ritmic. Conduc până la
intersecție și apoi o iau spre est. Sunt extrem de recunoscător că nu trebuie
să vorbesc.
Mașina alunecă aidoma unei nave-fantomă pe strada liniștită, plină de
vile. Cei mai mulți oameni din zonă par să se fi băgat deja de mult în pat.
La foarte puține ferestre mai luminează câte o veioză în formă de sfeșnic.
La răscruce arunc o privire în stânga și tresar, pentru că mi se pare că văd
o figură cunoscută pe drumul îngust. În următoarea secundă nu se vede
nimic viu, doar ceața care dansează chiar deasupra solului.
Nu întâlnim nicio mașină și în curând suntem pe autostradă. Când
ajungem pe Inre Ringvägen, câte un taxi răzleț străbate ploaia. Degetele mi
se agață de volan de parcă ar fi vesta mea de salvare, ceva de care trebuie să
mă prind ca să nu mă frâng în bucăți.
Privesc prin parbriz, încercând să mă gândesc doar la ceea ce văd.
Asfaltul întunecat, liniile albe de demarcație, felinarele de pe străzi, casetele
luminoase ale taxiurilor.
Nu ai făcut nimic, Fredrik.
Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.
Și apoi ai condus până acasă.
 2019, ziua de Anul Nou

Marți

14. Nina

Mă blestem, îngenuncheată în fața toaletei. N-o să mai fac așa ceva

niciodată! N-o să mai beau niciodată. Nici măcar o picătură. Nu merită.
Amintirea șampaniei pe care am turnat-o în mine aseară îmi întoarce
stomacul pe dos și mă enervez din nou.
După mult timp în care am stat cu spatele sprijinit de faianță, hotărăsc să
mă ridic în picioare. Îmi clătesc fața cu apă rece ca gheața, mă spăl pe dinți,
înghit un analgezic și ies din baie cu picioarele tremurânde.
Abia în pragul dormitorului îmi dau seama că patul e gol. Mă uit lung la
partea din patul dublu unde ar trebui să fie întins Fredrik. Clipesc de câteva
ori, doar ca să mă asigur că nu e o iluzie. Dar nu, nu este acolo. Cât e
ceasul? Am dormit jumătate din zi?
Nu îndrăznesc să cercetez mai departe. Așteptând ca analgezicul să-și
facă treaba, stau nemișcată și ascult sunetele care ar putea să-mi indice cât e
ceasul și ce fac ceilalți membri ai familiei. Telefonul mobil nu este pe
noptieră ca de obicei, parcă l-aș fi înghițit și pe el. Nici mobilul lui Fredrik
nu e în dormitor. Chiar ar trebui să cumpărăm un ceas deșteptător de modă
veche.
Îmi ciulesc urechile, dar tot ce aud este un șuierat slab de la vântul de-
afară. Tăcerea nu poate avea decât două explicații. Ori Vilgot încă doarme,
ori Fredrik l-a luat cu el. Sper să fie ultima variantă. Și mai sper să rămână
afară pentru o perioadă foarte lungă.
În același timp, mă gândesc la Smilla. Am vorbit oare cu ea și cu
Jennifer atunci când am ajuns acasă? Nu-mi amintesc. Ceea ce duce la alte
întrebări: cum am ajuns acasă? Și când am plecat? Dacă mă gândesc mai
bine, nu-mi amintesc aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat după miezul
nopții. Nu pot evoca decât amintiri vagi, noi dansând în sufragerie și o masă
plină cu băuturi pe bază de gin.
 Doamne! Îmi ard obrajii. Măcar să nu fi spus sau să fi făcut vreo
tâmpenie.
Gândul de a urca la etaj și de a trage cu ochiul în camera Smillei rămâne
la stadiul de gând. O să merg în curând, trebuie doar să mă mai odihnesc
puțin.
A doua oară mă trezește un sunet familiar. Telefonul mobil. Îmi întorc
trupul adormit, îmi întind capul peste marginea saltelei și descopăr că
poșeta mea este sub pat.
Acel ping se dovedește a fi unul dintre zgomotele foarte enervante pe
care nu am reușit să le dezactivez. Telefonul arată că e doar puțin trecut de
ora zece. Asta trebuie să însemne că nu putea fi mai târziu de opt, cel mult
opt și jumătate, când am fost la baie. Nu este de mirare că era liniștite în
casă în acel moment. Dar e cu atât mai ciudat că Fredrik era treaz. Poate că
e în baia de la etaj și vomită.
Încet, mă ridic în fund, îmi bag picioarele în papucii uzați din piele de
oaie și ies pe hol. Durerea de cap a dispărut aproape complet, mai e acolo
doar cât o vagă atenționare să nu fac mișcări bruște.
Trec pe lângă bucătărie, văd chiuveta plină de sticle și pahare, dar sunt
recunoscătoare că măcar toate se află într-un singur loc. Un damf de vin
acru îmi ajunge la nări și trebuie să înghit de câteva ori când simt că un gust
asemănător îmi urcă în gât.
Deci până la urmă fetele au băut vin. Îmi rotesc privirea de jur-
împrejurul camerei de zi. Arată rezonabil de curat și nimic nu pare a fi
distrus. Poate că le putem ierta.
Când, în sfârșit, ajung în fața băii de la etaj, inima îmi bate tare și repede.
Nu știu dacă din cauza numeroaselor scări și a stării fizice în care mă aflu
sau dacă sunt îngrijorată de ceea ce voi găsi înăuntru. Poate că și una, și
alta.
Împing ușa, care se deschide fără zgomot. Nici urmă de Fredrik. Dacă
vomită, nu vomită aici. Iar dacă nu se simte bine, de ce ar fi în altă parte?
Un val de căldură îmi străbate corpul. Oare ne-am întors acasă
împreună? Sau am plecat acasă fără Fredrik și copii? Or fi rămas la Lollo și
la Max? Frânturi de imagini îmi alunecă pe retină. Îi văd pe Anton dormind
pe bancheta din spate și pe Fredrik cărându-l pe Vilgot pe scări, dar nu sunt
sigură dacă imaginile sunt de azi-noapte.
Ușa de la camera lui Vilgot este întredeschisă și intru în penumbră. Slavă
Domnului. Părul îi stă ca o aureolă în jurul capului și văd cum plapuma se
ridică în timp ce respiră. Probabil că am stat până foarte târziu noaptea
trecută, pentru că Vilgot nu doarme niciodată atât de mult dimineața. O
pornesc înapoi, recunoscătoare pentru fiecare minut de pace și liniște.
Gândurile îmi sunt dense precum un sirop. Dacă Vilgot este acasă, de ce
nu e și Fredrik? Doar nu s-o fi dus la benzinărie să cumpere cereale pentru
micul-dejun. Nu cred că s-a întâmplat așa ceva în ultimii zece ani. Dar
poate că vrea să-mi facă o surpriză. Poate că cerealele pentru micul-dejun
sunt modul lui Fredrik de a indica un nou început.
Înainte să mă întorc la parter, mă asigur că și Anton și Smilla sunt în
paturile lor. Anton tresare când deschid ușa, dar nu se trezește. Smilla
doarme buștean.
Tocmai când sunt pe cale să închid ușa, gândul îmi fuge la Jennifer. Nu
trebuia să rămână peste noapte? Întredeschid din nou ușa, mă uit de jur-
împrejur pe jos, dar nu descopăr nicio Jennifer printre numeroasele
mormane de haine. Nu e nici în pat, așa că bănuiesc că a preferat să meargă
acasă. Poate că am și întâlnit-o înainte de a pleca de la familia Wiksell. Ce
jenant este să ai asemenea pierderi de memorie.
După ce îl caut pe Fredrik în camera de oaspeți și în garaj, dar nici urmă
de el, începe să mă roadă neliniștea. Dacă s-o fi întâmplat ceva? Dacă, până
la urmă, chiar a plecat să cumpere cereale, dar a făcut vreun atac de cord și
zace inconștient undeva pe șosea? Benzinăria nu este departe. Dacă s-a dus
acolo, ar fi trebuit să se fi întors acasă până acum.
Mă duc în dormitor și iau telefonul, dar ecranul este negru, nu am mesaje
noi. Îngrijorarea se îmbină cu furia. Orice-ar fi, noi de obicei ne spunem
unul altuia dacă ieșim din casă. Ce naiba pune la cale? O fi supărat pe mine
pentru că am băut prea mult aseară sau despre ce ar putea fi vorba?
După un duș rapid, arunc cămașa de noapte în coșul de rufe și mă îmbrac
în trening. Telefonul mobil zace mut pe blatul din bucătărie în timp ce eu
fac cafea și curăț ultimele rămășițe ale petrecerii Smillei: deschid mașina de
spălat vase, pun înăuntru paharele lipicioase și închid ușa ca să nu miroasă.
Pun sticlele de vin într-o pungă din hârtie, pe care o duc lângă ușa de la
intrare.
Când dau să mă întorc în bucătărie, ceva mă oprește în loc. Pantofii lui
Fredrik. Atât încălțările elegantei, cât și pantofii sport sunt la locul lor, pe
suport. Îmi mut privirea spre cuierul de haine și observ că și geaca atârnă
acolo unde a fost agățată. Un fir lung iese din țesătură, una dintre cusăturile
laterale pare să se fi destrămat.
 Gândul de aseară, cel care doar m-a străfulgerat și pe care apoi l-am lăsat
să treacă, a revenit. Acum plutește insistent și îmi face din nou inima să bată
cu putere. Să aibă Fredrik o aventură?
Fără pantofi în picioare. Și fără geacă.
Bineînțeles că nu. Mi-e rușine de suspiciunile mele. Trebuie să existe o
altă explicație. Calmează-te, Nina, mă îndemn singură.
Bea o cafea, bagă ceva în stomac, respiră. Mă așez la masa din bucătărie
cu o cafea și un sandviș cu marmeladă, iau telefonul fără vreun scop anume.
Degetele mele caută automat pe Facebook și primul lucru pe care îl văd este
o fotografie de ieri. Eu și Lollo suntem pe terasă, ciocnind paharele și
zâmbind spre aparat. Toată stima pentru Lollo, care a reușit să o facă și pe
Nina Andersson să arate rezonabil. Sigur a folosit vreun filtru.
Tresar când telefonul anunță un alt SMS.
La mulți ani! Ne vedem sâmbătă! Îmbrățișări, C
Soră-mea a atașat o fotografie cu ea, soția ei belgiană și fiica lor de patru
ani. Toate trei în rochii frumoase. Claudia nu are nevoie de niciun filtru ca
să arate ca și cum ar fi dintr-o revistă de modă. Cu trei ani mai mică decât
mine, a moștenit părul negru de la tata și ochii albaștri de la mama. E ca
trasă prin inel și dă impresia că nu transpiră niciodată. Pauline, fiica ei, este
copia fidelă a Claudiei. Cel puțin în aparență.
Monique, pe care Claudia a întâlnit-o când lucra pentru Uniunea
Europeană la Bruxelles, arată destul de anost, dar, dacă e să ne luăm după
Claudia, este cea mai bună soție și mamă din lume. Eu nu am nicio părere
în privința asta, pentru că ne întâlnim foarte rar și e greu să te apropii de
cineva când nu vorbești aceeași limbă. Cel puțin asta spun de obicei atunci
când mă întreabă cineva cum e cumnata mea. Sau poate mai degrabă nu am
depus eu niciun efort ca să ajung să o cunosc. Pur și simplu, nu prea mă
interesează.
Mulțumesc, la fel. Zbor plăcut și salutări familiei. Mă BUCUR că ne
vedem! Îmbrățișări.
Las mesajele deoparte și intru din nou pe Facebook, revenind la
fotografia cu mine și Lollo.
Nu-mi vine să cred că ne cunoaștem de aproape treizeci de ani. Totuși, în
ultima vreme părem niște străine. E normal să te îndepărtezi de prietenii din
liceu. Dar, dintr-un motiv oarecare, poate din cauza mahmurelii, mi se pare
extrem de trist.
Prima dată am văzut-o pe Lollo într-o zi toridă de august, la sfârșitul
anilor 1980. La Școala Borgar s-a strigat catalogul. Cum niciuna dintre noi
nu cunoștea pe cineva din noua clasă, am devenit colege de bancă dintr-o
coincidență. Malena s-a așezat lângă Lollo. Se simțea pierdută în școala aia
mare și ni s-a alăturat la prânz în sala de mese.
După câteva pauze de prânz, era deja clar că toate trei eram înnebunite
după Madonna, ceea ce a fost suficient pentru a forma un trio indestructibil
pentru tot restul anilor de liceu.
Știam totul una despre cealaltă. Lollo și Malena mă cunoșteau mai bine
decât propriii mei părinți.
Studiez părul blond și fața bine machiată a lui Lollo. Petrecem timp
împreună pentru că ne simpatizăm reciproc? Sau ca să ne etichetăm una pe
cealaltă în fotografiile de pe Facebook? Ori este doar un vechi obicei?
Am continuat să ne vedem și după liceu, dar nu la fel de des. Serile de
discuții intime între fete au fost înlocuite de petreceri și cine de cuplu. Cred
că pe-atunci a început să se slăbească legătura dintre noi.
Poate are de-a face cu faptul că bărbații din viețile noastre sunt atât de
diferiți. Bărbații Malenei au venit și au plecat. Max și Fredrik au rezistat de-
a lungul anilor și și-au găsit cumva propriul mod de a interacționa. Poate că
au reușit chiar să se aprecieze reciproc din când în când.
Dar până și aseară Fredrik era gata să pună punct relației dintre ei, deși
presupun că toate exagerările lui Max vor fi băgate sub preș, ca de obicei.
Știm bine ce convingeri are Max și întotdeauna am închis ochii. Max este
unul dintre puținii oameni care scapă ieftin în cele mai multe situații. E
generos și stăpânește arta de a-și bine dispune oaspeții. Nimeni nu vrea să
fie cel care strică o seară frumoasă.
Cred că l-am suportat pe Max de dragul lui Lollo, gândindu-mă că, în
primul rând, ea e prietena mea. Max a venit la pachet cu Lollo și am
încercat să-l țin la distanța potrivită. Desigur, lui Fredrik i-a fost mai dificil
să facă același lucru.
Eu, Lollo și Malena nu ne vedem prea des în ultimul timp. Când Smilla,
Jennifer și Theo erau mici, am avut o scurtă perioadă în care legătura a fost
destul de strânsă, mai mult de dragul copiilor.
Acum ne vedem de Sânziene și de Anul Nou. „Vechea gașcă”, așa ne
spunem.
Nu pot separa tradiția de voință. Vreau cu adevărat să petrec timp cu
oamenii ăștia? Mă fac fericită? Mă motivează?
La ușa de la intrare se aude un zăngănit.
 15. Lollo

Chanel stă sub pat și schelălăie. Îmi iau telefonul. Zece și jumătate. E în
regulă.
— Bravo, fetițo!
Mă ridic și deschid ușa din sticlă. Chanel se aruncă în iarba neîngrijită de
ianuarie; e clar că trebuie să-și facă nevoile. După ce se eliberează, începe
să adulmece pământul și dispare sub tufișurile de lângă magazie.
E plăcut să ai o grădină închisă. E plăcut și să ai un câine care nu trebuie
plimbat kilometri întregi în fiecare zi. Chanel apucă să mai alerge câteva
minute înainte de a primi un mic-dejun cu hrană uscată în bucătărie.
Pe drum înapoi spre pat, mă strecor în baie. Surprinzător, sunt mulțumită
de ceea ce văd în oglindă. Chipul meu nu prezintă semne evidente de la
petrecerea de aseară. Ochii îmi sunt luminoși și limpezi, pielea netedă. Să te
oprești din consumat alcool imediat după miezul nopții e un truc vechi, dar
subestimat. Nu am vreme să fiu mahmură. Dar azi o să-mi aloc puțin timp
în plus sub plapuma caldă.
Mă bag în pat lângă Max. Sforăie ușor, stă întins pe spate, cu brațele
depărtate de corp. Chiar și în poziția asta defavorabilă, se vede că e chipeș:
nasul drept, părul des și umerii largi. Am făcut o alegere bună când m-am
căsătorit cu Max. Mi-a oferit viața pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.
Cu o mișcare grăbită, iau telefonul, umflu pernele de la spate și mă afund
în ele. Mai întâi deschid Instagramul, iar apoi Facebookul. Postarea de ieri a
primit numeroase like-uri și mai multe persoane au lăudat felinarul de
gheață. Bine. Mă asigur că le mulțumesc tuturor cu o inimioară sau cu o
salutare personalizată. Mulțumesc, scumpo! Îți urez un An Nou minunat! Te
aștept la butic – deschis mâine, ca de obicei!
Lisen a postat o fotografie neclară de pe ringul de dans, cu textul
Petrecere la cei mai simpatici vecini! Lollo și Max, mulțumesc pentru o
seară minunată! Eu scriu Invitații fac petrecerea! și adaug câteva inimioare.
Un click, iar poza de profil a Ninei apare pe ecran. Pare-se că și ea s-a
trezit și a ieșit la „măturat”. Mă întreb cum se simte. Draga de Nina. Păcat
că trebuie să bea cantități atât de mari de alcool pentru a se elibera de
anxietatea care pare să se agraveze odată cu vârsta.
Nina a fost întotdeauna cea mai așezată din gașca noastră. Mama noastră.
În liceu, eu și Malena acceleram, în timp ce Nina frâna. Și poate că am avut
noroc; altfel, cine știe unde am fi ajuns?
Dimineața devreme pe Amiralsbron. Fuseserăm la o petrecere la
Lund{14}. Am coborât din autobuz pe strada Drottninggatan și mergeam
desculțe, cu pantofii cu tocuri înalte atârnându-ne în mâini. Soarele deja
răsărea, noi chicoteam și ne prosteam. Încă îmi amintesc sentimentul ăla de
libertate totală. În scurt timp urma să terminăm liceul și aveam toată viața
înainte. La mijlocul podului, mie și Malenei ne-a venit ideea să înotăm în
canal. Era cât pe-aici să sărim peste balustradă, când Nina a început să
plângă de disperare.
— O să vă sinucideți! Sau cel puțin o să vă schilodiți pe viață! Mai vreți
să ajungeți la bal sau nu?
Situația cam scăpase de sub control, ne-am oprit și am continuat să
mergem ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Amintirea revine din când în
când și de fiecare dată îi trimit un gând de recunoștință minunatei mele
prietene. A avut perfectă dreptate. N-ar fi fost deloc o idee bună – nici
atunci și nici acum – să sărim în canal.
Dau din nou click pe Facebook și mă întind pe pat. Îmi trosnesc mai
multe părți ale corpului, cu siguranță din cauză că am dansat atât de mult.
Nu mai sunt obișnuită cu asta.
Sforăielile lui Max se intensifică, dar se întrerup brusc când se întoarce
pe o parte. Îmi răsare în minte o amintire vagă – cum că m-am trezit în miez
de noapte căutându-i mâna, dar el nu era la locul lui. Bineînțeles, este
posibil să fi fost un vis.
E timpul să mă ridic din pat. În drum spre bucătărie, mă uit la telefon să
văd dacă Jennifer a dat vreo veste. Niciun semn. Cred că și ea, și Smilla
dorm neîntoarse acum. Nici măcar nu are rost să încerc să iau legătura cu ea
înainte de ora trei. Căci, da, adolescenții pot lenevi la nesfârșit.
În weekenduri, când Jennifer doarme până la prânz sau chiar până mai
târziu, îmi vine de multe ori să intru și să o scutur. Vreau să îmi apuc copila
strașnic de umeri și să îi explic că viața este prea scurtă pentru a fi trăită în
pat. Dar până și eu dormeam mult și bine la vârsta aia. Și e ușor să-mi dau
seama ce reacție aș primi. S-ar uita la mine ca la o idioată, s-ar întoarce cu
fața către perete și s-ar culca la loc.
Privirea aia, care spune că eu sunt tâmpită și nu înțeleg nimic, mă poate
înnebuni. Deocamdată am trăit mai mult decât dublu față de ea și aș putea
să-i spun câteva lucruri despre viață – asta dacă ar vrea să asculte. Dar, de
cele mai multe ori, când vorbesc cu Jennifer parcă aș vorbi cu pereții.
 Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu vorbim niciodată despre nimic. De
obicei eu strig către ușa închisă că masa este gata. Ea strigă că vine și apoi
se așază tăcută la masă, mestecând cu privirea în farfurie, abia răspunzând
când i se adresează cineva. Uneori mă întreb dacă merită deranjul.
Dacă mama mea ar fi în viață, aș întreba-o. Aș întreba-o cum m-a
suportat în adolescență. Pentru că presupun că ar fi făcut-o, într-un fel sau
altul, dacă ar fi ajuns să trăiască până atunci.
După moartea mamei mele, stăteam deseori trează noaptea, având
conversații lungi cu ea. Puneam întrebări și îmi imaginam răspunsuri care
mi se potriveau. Acolo, în întuneric, sub plapuma moale, ea mi-a fost mereu
alături.
Încarc aparatul de cafea cu o capsulă de cappuccino, scot niște croasante
din congelator și le pun în cuptor. Când în sfârșit mă activez, dau drumul la
storcătorul de fructe. Lui Max îi place fresh-ul de portocale.
De la fereastra bucătăriei se vede cerul, deprimant de gri. Ploaia atârnă în
aer, iar vântul sfâșie coroanele golașe ale copacilor. Pe trotuar se plimbă trei
fetițe cu căciuli la modă. Merg aproape una de cealaltă, capetele lor cu
căciuli de blană se leagănă în ritmul pașilor lor. Fata din mijloc ține un
telefon mobil, iar celelalte două se apleacă în față să vadă și ele.
Una dintre fete îmi amintește de Jennifer când era mică. E mai înaltă
decât celelalte două, iar sub căciulă i se vede părul lung, de culoarea mierii.
Timpul trece repede. Și știu că nu este ușor să fii adolescentă. Dar, la
naiba, nu e ușor nici să fii mamă de adolescentă. Nu faci doi bani, tot ce
spui este greșit.
Noroc că uneori primești niște inimioare prin SMS. Trebuie să însemne
ceva, nu?

16. Fredrik

Închid ușa ușor și mă aplec în față, sprijinindu-mi mâinile de genunchi.

Picături mici de sudoare aterizează pe podea.
— Unde ai fost?
Nina stă pe treapta din capătul holului și eu înjur în gând. Sperasem că e
încă în pat.
— Tu ce crezi?
Soția mea mă privește din cap până în picioare și expresia de pe fața ei se
transformă din reproș în surpriză.
— Ai fost la jogging?
Mă aplec ca să-mi dezleg șireturile pantofilor.
— Da.
— În ziua de Anul Nou?
— Da.
— Ți-ai pierdut mințile?
Vocea Ninei urcă o octavă.
— Poate fi periculos!
— Periculos?
Îmi îndrept spatele și încep să-mi dau jos hainele de antrenament.
— În ce sens periculos?
— N-o face pe prostul. Ești profesor de educație fizică și ar trebui să știi
că e periculos să-ți forțezi inima atunci când ai mult alcool în corp.
— Dar nu am deloc alcool în corp.
Îmi iau hainele de pe podea, trec pe lângă ea pe treapta din hol și mă
îndrept spre baie.
— Cum adică nu… continuă Nina. Auzi, poți să stai puțin locului când
vorbesc cu tine?
Mă întorc.
— Ieri nu am băut aproape nimic. Și eu te-am adus acasă cu mașina. Dar
poate că nu-ți amintești prea multe din acel drum?
Întrebarea o zăpăcește puțin și următoarea replică este mai puțin
ofensatoare.
— Ai condus până acasă?
— A fost vina mea că nu am rezervat un taxi.
Încerc să nu par iritat.
— Și mi-am dat seama că ar fi un demers fără speranță să încerc să
găsesc o mașină, așa că am decis să conduc eu.
— Aha…
— E în regulă dacă fac un duș acum?
Mâna mi se odihnește pe clanță.
— Mi-e frig.
Ușa se închide cu zgomot, iar tăcerea care urmează este insuportabilă. În
timpul joggingului, adrenalina și muzica dată tare au reușit să țină gândurile
la cutie, dar acum revin cu toată forța.
Sângele din chiuvetă.
 Ridic capacul coșului de rufe, dar în același timp îmi întrezăresc chipul
în oglindă și mă dau înapoi. E chipul unei epave.
Noaptea a fost groaznică, m-am zvârcolit între cearșafuri, înghețând și
transpirând în toate felurile. A fost imposibil să mă calmez. Cu totul
imposibil. Nu știu de câte ori am fost pe cale să o trezesc pe Nina și să-i
povestesc totul. Sau cel puțin câteva chestii.
Dar cum aș putea face oricare dintre lucrurile astea fără să mă afund și
mai mult în rahat?

17. Nina

Ivanhoe{15} rulează de ceva vreme când Smilla coboară scările. E palidă

ca o fantomă.
— Bună dimineața, draga mea.
Sunt pe jumătate întinsă pe canapea, cu o pătură pe picioare.
— Sau bună ziua, poate.
— Ziua.
Cască.
— Bună nu sunt sigură că este.
— V-ați distrat bine aseară?
Bat în scaunul de lângă mine ca să vină și să se așeze, dar Smilla dă din
cap.
— Trebuie să fac un duș, spune ea și se grăbește spre baie.
Mă întreb de ce sunt atât de dezamăgită de fiecare dată când se întâmplă
asta. Pentru că știu că un interogatoriu nu e calea de urmat. Smilla nu-mi
povestește niciodată nimic la cerere, ci vrea să aleagă ea momentul și locul
rarelor ocazii în care noi, părinții, să putem afla câte ceva despre viața ei.
Dar sunt de-a dreptul curioasă să știu cum au petrecut ieri. Și cred că asta ne
poate povesti, având în vedere că noi am pus la dispoziție spațiul.
Mă afund înapoi în perne și îl văd pe Anthony Andrews, cu chipul său de
băiețandru, în prim-plan pe ecranul televizorului. E ciudat că mă holbez la
filmul ăsta dur an de an. Deși presupun că e cam tot ceea ce pot face după o
noapte nebună de petrecere. Un film a cărui fiecare replică e stocată în
cortexul cerebral îmi permite să-mi pierd din când în când concentrarea.
Vilgot se așază pe un colț al canapelei și se joacă un joc cu Bamse{16} pe
iPad. Anton e la etaj, cu siguranță purtând căștile mari și jucându-se ceva
complet diferit. Astăzi e o zi în care nu există limite privind timpul petrecut
în fața ecranelor.
Cât despre Fredrik, habar n-am cu ce se ocupă. Pare că s-a trezit pe
partea greșită a patului, spune că nu a dormit bine și răspunde monosilabic
și disprețuitor atunci când încerc să vorbesc cu el. Revin la ideea că
probabil că e ursuz pentru că eu m-am distrat la petrecere aseară, în timp ce
el a fost nevoit să bea numai Coca-Cola și apă. Dar nu este vina mea că a
uitat să rezerve taxi.
Chiar și atunci când am încercat să aduc în discuție unul dintre subiectele
preferate ale lui Fredrik, și anume Max și previziunile sale privind colapsul
sistemic iminent al Suediei, am primit un răspuns tăios. De obicei e un pariu
sigur dacă vreau ca soțul meu să se ambaleze. Iar după noaptea trecută
există mult combustibil nou gata să fie aruncat peste focul vechi.
Filmul e foarte apăsător în acest an. Scot telefonul și mă uit în schimb pe
Facebook. În curând văd un tipar. Toți par să fi fost la petreceri minunate,
cu cei mai buni prieteni și cu mâncare delicioasă. Acum sunt mahmuri, se
uită la Ivanhoe și tânjesc după pizza.
Aș fi putut să scriu exact același lucru, dar nu mă interesează să mă
expun pe rețelele de socializare. Nu ca Lollo. Ea își aranjează întreaga viață
ca să arate bine pe Instagram și pare să creadă în mod serios că actualizările
de status ale oamenilor reflectă realitatea. Lollo nu pare să înțeleagă că
lumea alege să nu relateze despre conflicte familiale, probleme cu alcoolul,
boli mintale și tristețea generală.
Eu aveam de mult de gând să deschid un „anticont”, în care să postez
doar chestiile „grele”. Dar proiectul a picat de teamă că nimeni nu va
înțelege ironia.
Telefonul zbârnâie și pe ecran apare un mesaj. Apropo de curioși.
Bună, Nina! Mulțumesc pentru ziua de ieri! Cum te simți azi? Nu prea
bine, poate ;-) Fetele s-au trezit deja? Am încercat să-i trimit un mesaj lui
Jennifer, dar nu răspunde. Vrei să o rogi să sune ea? Te pup, Lollo
Un tremur începe în stomac și se propagă prin corp. Mă ridic de pe
canapea și mă duc în bucătărie, acolo unde Smilla ia micul-dejun.
— Auzi… Lollo întreabă de Jennifer. Nu trebuia să doarmă aici?
Smilla nu-și ia ochii din telefon.
— A plecat acasă.
Tremuratul revine.
— Dar…
 Mă uit din nou la ecran.
— Nu e acasă. Lollo credea că este încă la noi.
Smilla ridică din umeri, părând neinteresată.
— Nu știu unde e. A spus că se duce acasă.
Dezinteresul mă provoacă.
— Smilla, uită-te la mine când vorbesc cu tine.
Sunt întâmpinată de o privire întunecată, dar continui:
— Când a plecat Jennifer, mai exact?
Smilla oftează și dă din brațe.
— Nu știu, ți-am mai spus!
De necrezut. Încerc să nu-mi dau ochii peste cap.
— Dar trebuie să știi ora aproximativă.
— Poate pe la 23.30.
— Atât de devreme? Ești sigură că se ducea acasă?
Alt oftat.
— A spus că se duce acasă. Dar poate că s-a dus acasă la Ali, nu știu.
Nu vreau să pară că o supun unui interogatoriu, dar din moment ce fiica
mea nu-mi întinde decât degetul mic, trebuie să continui să pun întrebări.
— Și cine e Ali?
— Un băiat din clasa ei, murmură Smilla.
Se uită din nou la telefon, iar părul umed îi cade în fața ochilor.
— E prietenul lui Jennifer?
— Poate. Nu știu.
— Haide, Smilla.
Mă îndrept spre masă.
— Ce știi, de fapt? Ați fost la aceeași petrecere? Sunteți prieteni?
Smilla își închide telefonul în mod demonstrativ și îl aruncă astfel încât
să alunece pe tăblia mesei. Se uită la mine.
— La A răspund „nu prea mult”, la B spun „da” și la C răspund „nu
știu”.
Acum trebuie să-mi dau ochii peste cap.
— Nu știi dacă sunteți prieteni?
— Nu suport să vorbesc despre asta.
Smilla își ia telefonul și se ridică greoi de pe scaun.
— Jennifer se ducea acasă, asta e tot ce știu.
Paharul gol de suc aterizează în chiuvetă și în momentul următor Smilla
e pe scările care duc la etaj.
 Rămân pironită pe podeaua bucătăriei și privirea îmi cade pe un
Amaryllis{17} ofilit. Clopoțeii cândva magnifici se sting cu tristețe și au mai
și umplut pervazul ferestrei cu semințele galbene strălucitoare. A sosit
momentul să dăm jos ornamentele de Crăciun. Oare există ceva pe lumea
asta care să pară la fel de învechit ca Moș Crăciun după noaptea de Anul
Nou?
— Fredrik?
Singurul sunet provine de la câteva trâmbițe, de la un turnir în
desfășurare la televizor. Arunc o privire în dormitorul nostru. Nici urmă de
Fredrik. Nu e nici în camera de oaspeți și nici în baie. A ieșit din nou?
Îngrijorarea pentru Jennifer este amestecată cu iritarea față de
comportamentul ciudat al soțului meu.
— Fredrik!
O voce slabă întrerupe sunetul televizorului. Ies prin cămară și deschid
ușa garajului.
E așezat pe vechiul scaun de birou de lângă bancul de tâmplărie, dar
mâinile nu îi sunt ocupate cu nimic special. Pare complet devastat și mă
opresc în prag.
— Ce faci? S-a întâmplat ceva?
Își trece degetele prin păr, iar șuvițele fug în toate direcțiile.
— Nu.
Ochii roșii.
— Nu, nu s-a întâmplat nimic. Sunt… doar foarte obosit.
— Dar de ce stai aici?
În privirea lui Fredrik e ceva care mă înspăimântă, iar durerea din stomac
devine mai intensă. Se gândește să mă părăsească? Oare stă aici și
plănuiește cum să scape de mine? Nu îndrăznesc să-l întreb, realizând că
sunt îngrozită de răspuns.
— Vin, spune el fără să se uite la mine. Vin curând.
Mă răsucesc ca să mă întorc înăuntru, dar mă opresc.
— Auzi, apropo. Tocmai mi-a scris Lollo și voia să ia legătura cu
Jennifer. Trebuia să doarmă aici peste noapte. Dar Smilla zice că Jennifer a
plecat acasă încă de la 23.30. Nu e de bine. Adică… Dacă s-a întâmplat
ceva?
Fredrik îmi aruncă o privire rapidă.
— Ei, știi cum pot fi adolescentele. Probabil s-a dus acasă la vreun tip.
— A spus că se duce acasă. La ea.
 — Poate că nu a vrut să-i spună Smillei cine e tipul.
Îmi las ochii să rătăcească de la blatul cu scule de deasupra bancului de
tâmplărie la raftul cu cutii de carton, oale vechi, patine și căști de diferite
dimensiuni. Scara măgarului. În mintea mea se instalează un gând ciudat.
Gândul că toată viața mea este acolo, înaintea ochilor. Ca o expoziție într-un
muzeu, în ordine cronologică din diferite epoci. Copilărie, adolescență,
studenție, maternitate…
Un sunet venit dinspre Fredrik mă readuce în prezent.
— Smillei i s-a părut că s-au certat, spun eu. Adică Smilla și Jennifer.
— Ei, vezi?
Fredrik se ridică în picioare.
— Încă un motiv pentru care Jennifer nu a vrut să zică unde se duce.
Sunt sigur că va apărea către seară.
Există o urmă de adevăr în raționamentul lui Fredrik. Și e tipic pentru
mine să mă gândesc mereu la ce este mai rău. Chiar ar fi bine să n-o
panichez prea tare pe Lollo.
Mă duc în sufragerie și mă afund din nou în canapea.
Bună, Lollo! Noi suntem cei care ar trebui să vă mulțumim.
Extraordinară petrecere! Nu m-am simțit grozav de dimineață, dar acum
sunt mai bine. Jennifer nu a dormit aici – poate că avea alte planuri ;-)
Sigur o să dea de veste în curând. Vă dorim un An Nou fericit! Cu drag,
Nina (F vă salută, bineînțeles)

18. Lollo

Citesc mesajul Ninei, dar am dificultăți în a înțelege ce scrie. Cuvintele

sar de colo-colo, alunecă, așa că trebuie să o iau de la capăt. E ca și cum
creierul meu face asta în mod deliberat, ca și cum ar încerca să mă protejeze
de informații. Dar când în sfârșit reușesc să pun cuvintele laolaltă într-o
propoziție coerentă, mesajul devine foarte clar.
Jennifer nu a dormit aici.
Mă holbez la ecran. Ce vrea să spună? Dacă Jennifer nu a dormit la ei…
Mă ridic de pe scaunul din bucătărie și mă grăbesc pe scări până la camera
de zi.
— Jennifer n-a dormit la Smilla azi-noapte!
Max stă întins pe canapea. La televizor rulează scena finală din Ivanhoe,
iar pe masă se află un pahar de Coca-Cola.
— Cum?
Ochii îi sunt mici și obosiți.
— Cine n-a dormit?
— Jennifer a dispărut!
Vântur telefonul.
— N-a dormit la Smilla, așa cum ne-am înțeles.
— Calmează-te, Lollo.
Max se ridică în șezut.
— La naiba, capul meu.
Își freacă tâmplele și se uită la mine.
— Cum adică a dispărut? Ai încercat să o suni?
Mă uit fix la el.
— Bineînțeles că da. Am trimis mesaje și am sunat ore întregi.
Max își ia propriul telefonul mobil, care se află pe masă.
— Poate că mi-a trimis mie ceva.
Știu că Jennifer nu i-a trimis nimic lui Max. Eu sunt liantul în familia
noastră, iar Jennifer a apelat mereu la mine, probabil pentru că Max de-abia
răspunde. Nu înțeleg cum poate să îi fie atât de greu să trimită un SMS când
primește o întrebare simplă. De obicei dă vina pe faptul că se află la
vizionări de case sau că e semnalul prost pe terenul de golf.
Max clatină din cap.
— Nu, n-a scris nimic.
— Dar… încerc să alung panica. Acum ce facem?
Max ia o înghițitură de Coca-Cola și pune din nou paharul pe masă.
— Zic să așteptăm.
— Să așteptăm?
Mă holbez la el.
— S-ar putea să se fi întâmplat ceva. Lui Jennifer nu-i stă în fire să-mi
ignore mesajele.
— Acum exagerezi, Lollo. Mereu te plângi că nu răspunde.
— Da, dar…
Vântur din nou telefonul.
— Acum e altceva. E o mare diferență între a nu-mi răspunde înainte de
cină și a nu dormi unde a spus că va dormi, fără să mă anunțe. În plus,
reușesc să iau legătura cu ea după o vreme. Acum este tăcere totală de
dinainte de miezul nopții.
 — Sun-o pe Smilla, sugerează Max. Jennifer trebuie să-i fi spus Smillei
unde se duce.
Mă întorc în bucătărie și încep să mă uit în lista de contacte. Numărul
Smillei nu e salvat în telefon, așa că trebuie să o sun pe Nina. Unghiile
mâinii mele stângi bat pe blatul din bucătărie în timp ce telefonul sună.
— Bună, Lollo.
Vocea Ninei sună de parcă s-ar afla în apropiere.
— Ai reușit să dai de Jennifer?
— Nu, de aceea te sun… E acasă? Smilla?
Vocea îmi e stridentă, cuvintele ies în ordine greșită și brusc mă simt
aiurea. Nu-mi stă în fire să mă îngrijorez așa. Îngrijorarea este specialitatea
Ninei. Și cine oare, în urmă cu nici 24 de ore, încerca să o convingă pe Nina
că fetele sunt suficient de mari pentru a-și purta singure de grijă?
Respir adânc și o iau de la capăt.
— Voiam doar să vorbesc puțin cu Smilla. Poate că știa ceva despre
planurile lui Jennifer.
Nina nu răspunde imediat. Când deschide din nou gura, vocea îi pare
forțată, prea grăbită.
— Absolut! Bineînțeles că trebuie să vorbești cu Smilla. Așteaptă un
minut.
Aud foșnetul produs de Nina în timp ce se mișcă prin casă. Apoi aud
vocea Smillei. Mi-e imposibil să înțeleg ce spun, dar e clar că mama și fiica
sunt supărate una pe cealaltă.
După un timp care pare o eternitate, se aude o pocnitură în receptor.
— Bună, Smilla. Ce mai faci?
— Bine.
Aștept să continue, dar evident că îmi dă un răspuns la fel de „detaliat”
cum face Jennifer de obicei.
— Auzi, voiam doar să verific… Jennifer urma să petreacă noaptea la
tine, dar, din câte am înțeles, nu a rămas acolo. Ți-a spus unde se duce?
Înainte să vină răspunsul, se face liniște pentru o clipă.
— A spus că se duce acasă.
— Acasă?
Panica explodează. Pompează în fiecare vinișoară, călătorește pe fiecare
venă și se răspândește în tot corpul.
— Acasă?
— Da.
 Smilla continuă:
— A spus că se duce acasă, dar poate că s-a răzgândit. Dar i-am spus
deja mamei toate astea.
Închid ochii și respir pe nas, încercând să nu țip la copilă. Conversația
asta e ca o farsă nenorocită.
— Și când a plecat? reușesc în sfârșit să rostesc. Jennifer, la ea mă refer.
— La 23.30.
La celălalt capăt se aude un oftat ușor.
— Așa cred. Sau poate la 23.45.
— Și voia să ia autobuzul?
— Cred că da.
— Bine.
Răbdarea mea se epuizează. Cum poate Smilla să fie atât de nepăsătoare,
când cea mai bună prietenă a ei lipsește?
— Mulțumesc, Smilla. Măcar acum știu. Ai grijă de tine.
— Și tu…
Tonul ei e șovăitor, așa că nu închid imediat telefonul. Și, chiar cum am
anticipat, mai urmează ceva.
— Și eu am încercat să dau de Jennifer, spune Smilla. Dar… Ei bine,
nici mie nu mi-a răspuns.
Mă așez, încercând să mă liniștesc. Pentru a mia oară deblochez ecranul
și caut vreun semn de viață de la Jennifer. Cel mai recent mesaj e urarea de
Anul Nou de la ora 23.56. Nu mai sunt alte mesaje, nu mai există nimic pe
WhatsApp și niciun mesaj nou pe Instagram.
De ce a plecat de la petrecere și de lângă toți prietenii ei încă de la
23.30? Înainte de miezul nopții!
Trebuie să se fi întâmplat ceva. Și Smilla trebuie să știe ce s-a întâmplat.
Doar era acolo. Nu părea oare un pic agitată?
Poate că Jennifer s-a dus în oraș să petreacă la vreun club și i-a cerut
Smillei să nu spună nimic despre asta? Dacă Smilla minte ca să o protejeze
pe Jennifer… Dacă aceste două domnișoare au pus la cale vreo poveste
pentru a ascunde adevărul, să fiu a naibii dacă nu o vor încurca. Așa ceva
nu se face! Pur și simplu nu se face.
23.56. A trecut mult timp de-atunci. Multe ore. Jennifer ar fi putut fi
victima unui violator. Sau a mai multor violatori. E posibil să fi fost răpită,
închisă, drogată…
Inima îmi bate cu putere. Imagini îngrozitoare îmi trec prin fața ochilor.
Nu știu de unde provin, dar fluxul e de neoprit, imaginile se revarsă ca și
cum ar fi fost acolo dintotdeauna, așteptând doar să fie eliberate. Părți de
corp rănite, sânge, lacrimi. O voce slabă din cap strigă după mama.
Înghit în sec și trebuie să mă țin de marginea mesei ca să nu cad. Și
pentru prima dată înțeleg de ce Nina o ține din scurt pe Smilla.

19. Fredrik

— Strigăm numărul dumneavoastră când sunt gata pizzele.

Dau din cap și mă așez pe un scaun lângă perete, frecând între degetele
transpirate hârtiuța galbenă cu numărul primit. Înainte și înapoi. Înainte și
înapoi.
În ultimii ani, pizzeria noastră din cartier a rezolvat problema
aglomerației din ziua de Anul Nou într-un mod pragmatic. Poți alege din
trei feluri de pizza și nu poți plasa o comandă prealabilă la telefon; toate
comenzile trebuie făcute la fața locului.
Sistemul îmi pică bine anul ăsta. Trebuia să ies din casă, îmi era greu să
respir înăuntru. Și, din moment ce nimeni nu poate ști exact de cât timp are
nevoie brutarul, am făcut un ocol pe drum încoace, m-am plimbat fără țintă
prin zonă.
De când Lollo a sunat-o pe Nina mai devreme în după-amiaza asta, am
tot așteptat, cu pulsul în urcare, un telefon de la poliție. Sau cel puțin m-am
pregătit pentru a primi o alertă pe telefon despre dispariția unei fete de
șaptesprezece ani.
Pun mâna pe un tabloid și mă afund adânc în scaun, pretinzând că sunt
foarte interesat de două celebrități de reality-show – de altfel, total
necunoscute mie – și nunta lor iminentă. Ziarul ar trebui să împiedice toate
formele de contact, să elimine riscul de a fi nevoit să fac conversație cu
vecini vorbăreți.
Locuitori din Husie{18}, privind în gol, în pantaloni de trening și haine
groase, fac cu rândul la casa de marcat. Cumpără pizza și sticle de doi litri
de Coca-Cola, pe care le duc în aerul înghețat de seară. Îi urmăresc cu
privirea din spatele ziarului și aproape că începe să-mi placă locul în care
stau. Scaunul cu picior din interiorul pizzeriei îmi pare un loc sigur.
Aș putea să mă imaginez stând aici pentru totdeauna. Să citesc bârfe și să
nu fiu nevoit să comunic cu lumea exterioară. Să nu trebuiască să merg
acasă și să mă confrunt cu îngrijorarea și supărarea Ninei. Să nu trebuiască
să fiu un tată fericit și descurcăreț. Sunt un nemernic.
— Cincizeci și trei!
Mă ridic de pe scaun cu reticență, îmi iau pizzele și plătesc. La ieșire mă
întâlnesc cu Jonas, unul dintre cei mai vorbăreți vecini ai noștri. Reușesc să
evit discuția zâmbind, arătând spre cutii și mormăind ceva despre faptul că
tuturor celor de-acasă le este foame.
— Poftă bună, spune vesel Jonas. Și la mulți ani!
•
Primul lucru pe care îl văd e mașina. Jeepul negru al lui Max e parcat pe
alee și face ca breakul nostru de dimensiuni rezonabile să arate ca o mașină
de jucărie.
Inima îmi bate de parcă ar vrea să-și părăsească locul din piept. Aș vrea
să las pizzele pe trotuar, să mă urc la volan și să conduc încotro văd cu
ochii. Dar asta nu ar da bine. Trebuie să încerc să mă port normal. Musai să
fac așa. Altfel, aș putea la fel de bine să merg direct la cea mai apropiată
secție de poliție.
Respir adânc de câteva ori, încerc să-mi fac mușchii feței să se relaxeze
și deschid ușa de la intrare.
— Ce ți-a luat atât de mult?
Nina se uită la mine printre scândurile peretelui de lemn despărțitor
dintre hol și bucătărie. Îmi dau jos pantofii, urc treapta din hol cu geaca pe
mine și pun cutiile de pizza pe masă. Privirea îmi alunecă peste cele trei
chipuri.
— Dacă aș fi știut că sunteți aici, aș mai fi cumpărat câteva.
— Nicio problemă.
Max face un gest disprețuitor.
— Plecăm curând.
— Apropo, mulțumesc pentru ieri, spun.
Mulțumirile mele se îndreaptă către Lollo. Pare terminată în ciuda
înfățișării prezentabile, ochii îi sunt goi.
Mi se face rău când mă gândesc că trebuie să înfrunt frica lui Lollo. Îmi
dau jos geaca și cobor repede înapoi în hol. Cu fața la cuier, zic ceea ce
trebuie spus:
— Am auzit despre Jennifer. Deci încă nu ați luat legătura?
— Nu, răspunde Max din spatele peretelui despărțitor. Lollo e
îngrijorată, a vrut să vină aici ca să vorbească cu Smilla. Eu nu vreau să mă
gândesc la ce este mai rău. Doar știm cum sunt adolescenții. Poate că
telefonul lui Jennifer s-a descărcat. Poate că s-a dus acasă la vreo prietenă
și… Ei bine, nu știu.
Revin în bucătărie, evitând privirea goală a lui Lollo și mă întorc spre
Max.
— Sunt de acord cu tine. E o prostie să ne ambalăm inutil. Poate că
Jennifer a dormit o jumătate de zi și apoi a uitat să dea de veste.
Max îmi zâmbește recunoscător și o bate ușor pe braț pe Lollo.
— Auzi, dragă.
Lollo nu zâmbește.
— Totuși, aș vrea să mai vorbesc odată cu Smilla, spune ea.
— Bineînțeles.
Nina se uită la mine cu o privire greu de interpretat.
— Mă duc după ea.
În vreme ce soția mea dispare la etaj, eu mă ocup mult prea mult timp de
farfurii și pahare. Între timp, creierul încearcă frenetic să se gândească la
ceva de spus. Ceva banal, ceva ce nu are nimic de-a face cu Jennifer.
— Sigur nu vreți și voi?
Arăt spre cutiile de pizza.
— Stai liniștit.
Max se trage de păr și nu pare pe atât de calm pe cât pretinde că este.
— Hai că luăm niște felii acasă.
Nina s-a întors, iar Smilla este în spatele ei. Așteaptă pironită sub arcada
de la intrarea în bucătărie.
— După cum îți poți imagina, sunt îngrijorată din cauza lui Jennifer,
spune Lollo, fără a pierde timpul cu amabilități. M-am gândit să… Cum era
când a plecat?
Smilla ridică din sprâncene.
— Ce vrei să spui?
Observ că Lollo trebuie să se abțină să nu arate cât e de iritată.
— Vreau să spun exact ceea ce spun. Cum era? Fericită? Supărată?
Furioasă?
— Era… Ăăă…
Smilla se uită în jos, la podea.
— Era… Ca de obicei.
— Ca de obicei?
Smilla dă din cap.
 — Ascultă-mă, te rog.
Vocea lui Lollo e tăioasă.
— E foarte important. Nina zicea că v-ați certat. Așa a fost?
Smilla oftează brusc. Își pune mâinile în fața ochilor și suspină. În
momentul următor, izbucnește în plâns.
Picioarele mele nu funcționează, dar Nina se grăbește spre ea.
— Ce e, draga mea? S-a întâmplat ceva aseară? În acest caz, trebuie să
ne spui, înțelegi? Suntem cu toții îngrijorați din cauza lui Jennifer.
Smilla își îndepărtează mâinile de pe față și se uită la Lollo înainte de a
se prăbuși în brațele mamei sale.
— Îmi pare rău!
Îi tremură umerii.
— E vina mea! E numai vina mea.
— Fetița mea.
Nina o mângâie pe Smilla pe păr.
— Care e vina ta?
Lollo e albă la față, dar nu spune nimic, doar se uită fix la Smilla.
— Care este vina ta? repetă Nina, aruncându-mi o privire care spune în
mod clar că ar trebui să sar în ajutor, să-mi asum responsabilitatea și să fac
ceva în situația asta.
Fac un pas spre fiica mea, dar nu reușesc să o ating, simțind că tot ceea
ce ating e condamnat să piară.
— Smilla, știi că poți să ne spui orice, se aude o voce care este a mea,
dar care nu pare a mea. Nu contează ce spui, atât timp cât spui adevărul.
Adevărul va ieși întotdeauna la iveală.
Lumea devine neclară. Nu aud decât bătăile inimii, care îmi bubuie în
urechi. Mă întorc în grabă spre Nina.
— Să-i chem pe băieți înainte să se răcească pizza?
Soția mea mă țintuiește cu privirea.
— Poți să aștepți câteva minute?
Mă forțez să stau locului, frecându-mi palmele umede de blugi.
Lollo dă cu pumnul în masă. Se ridică de pe scaun și se apropie de
Smilla.
— Spune-mi ce s-a întâmplat! Jennifer a dispărut, iar tu trebuie să spui
tot ce știi. Tot! Înțelegi?
Max pune o mână pe brațul lui Lollo.
— Liniștește-te!
 — Să mă liniștesc?
Îi dă mâna la o parte.
— Cum aș putea să mă liniștesc, când fiica mea a dispărut?
Vocea i se frânge.
— Explică-mi cum să mă liniștesc!
Max își înfășoară brațele în jurul soției sale. Mie mi se pare mai degrabă
o cămașă de forță decât o îmbrățișare, dar funcționează.
— Îmi pare rău, șoptește ea, cu capul lipit de pieptul lui Max. Îmi pare
rău. Sunt atât de…
— E în regulă, Lollo. Înțelegem, spune Nina.
O conduce pe Smilla spre un scaun, se ghemuiește lângă ea și o mângâie
din nou pe păr.
— Draga mea, acum spune-ne tot ce știi. Cu siguranță o să te simți mai
bine după aceea.
Smilla își șterge ochii cu mâneca puloverului și se uită la noi cu
disperare în privire. Mi se strânge stomacul. Cât o fi știind ea cu adevărat?
Smilla nu știe nimic, încerc să-mi spun. Absolut nimic.
— Am certat-o, spune în cele din urmă Smilla. M-am supărat pentru că
băuse prea mult și nu voia să mă ajute să fac curățenie.
Umerii mi se prăbușesc. Smilla începe să povestească despre o petrecere
haotică, cu invitați nepoftiți și cu beție.
— Îmi pare rău, tată.
Prinde cu limba niște secreții nazale care îi curgeau pe buza superioară.
— Au deschis încuietoarea de la bar și au băut aproape tot. Promit că
plătesc eu.
— E în regulă.
Încerc să zâmbesc, dar buzele îmi sunt amorțite și imposibil de controlat.
— Rezolvăm noi.
Nina se ridică în picioare, cu o mână pe umărul Smillei, dar cu privirea
la mine.
— Ce ți-am spus? Știam că așa va fi.
— Dar ai fost și tu de acord, spun eu.
— Pentru că m-am simțit forțată! scuipă Nina cuvintele. Smilla s-a ținut
de mine ca o lipitoare, iar tu ai fost de acord cu ideea, de la început până la
sfârșit. N-am avut nicio șansă împotriva voastră. Libertate în
responsabilitate. A ieșit grozav, nu-i așa?
— Scuzați-mă.
 Vocea lui Lollo e din nou tăioasă.
— Ați putea să vă certați pe tema asta puțin mai târziu?
Nina se înroșește.
— Scuze, Lollo. Bineînțeles…
— Deci…
Max îi dă drumul lui Lollo.
— Să ne înțelegem odată pentru totdeauna.
Își plimbă privirea prin cameră și se oprește asupra Smillei.
— Zici că voi două v-ați certat. Și că a pornit de la faptul că voiai să te
ajute să faci curățenie?
Smilla încuviințează din cap.
— Dar asta a fost înainte de miezul nopții.
Lollo se alătură conversației.
— De ce voiați să faceți curățenie atunci?
— Eu am fost cea care…
Smilla tace și apoi o ia de la capăt:
— Arăta ca la război, lumea vomita și nu-mi doream decât să plece toți
acasă. Lui Jennifer nu i-a păsat, zicea să ne distrăm mai departe.
Max își trece degetele prin păr, care i se pleoștește imediat. Probabil că a
uitat să se dea cu chestia aia cleioasă care de obicei îi face părul creț să stea
pe spate, strălucitor și lins.
— Jennifer a plecat imediat după ce v-ați certat? întreabă el.
Smilla încuviințează din nou din cap.
— A plecat în grabă. A spus că se duce acasă.
— Și tu nu ai încercat să o oprești?
Întrebarea lui Lollo are un ton acuzator.
— Ba da. I-am spus că îmi pare rău. Am rugat-o să rămână. Dar n-am
fugit după ea. Aveam atât de multe de făcut aici.
Smilla suspină, se uită la mama ei…
— Mă temeam că nu voi avea timp să fac curățenie, așa cum am
promis…
Mâna Ninei strânge umărul Smillei.
— Cât de mult trebuie să te fi străduit, draga mea. Arăta foarte bine aici
azi-dimineață.
Nu pot să nu remarc felul în care Lollo strâmbă din gură.
Max își drege vocea și se întoarce spre Smilla.
— Ai spus că ai crezut că Jennifer a băut prea mult. Deci era beată când
a plecat?
Smilla se uită mai întâi în jos, la masă, dar apoi își ridică privirea.
— A băut mult, dar nu știu cât de beată era când a plecat.
— Avea telefonul mobil la ea? întreabă Lollo.
— Cred că da.
— Dar dacă nu era trează…
Lollo se uită la Max.
— Of, Doamne! Poate că a căzut și zace undeva în vreun șanț. Cineva ar
fi putut să o ademenească…
Îl apucă pe Max de braț.
— Trebuie să sunăm la poliție! Acum.
— Dar stai puțin.
Nina se încruntă.
— Smilla, tipul pe care l-ai menționat… Nu e posibil ca Jennifer să se fi
dus la el acasă?
Lollo se uită fix la Nina și apoi la Smilla.
— Ce tip?
— Ah.
Smilla își plimbă privirea de colo-colo.
— Un tip din clasa lui Jennifer. Nu știu dacă sunt împreună, dar… Am
văzut că… se sărutau.
— Of, Doamne! exclamă Lollo. Și abia acum spui asta?
— Eu… Nu credeam că…
Ochii Ninei sclipesc.
— De unde să știe Smilla în ce ordine să spună lucrurile? La urma urmei,
ea răspunde la întrebările voastre…
— Cum îl cheamă? o întrerupe Max, scoțând imediat telefonul mobil din
buzunar.
— Ali, murmură Smilla.
— Ali?
Ceva se schimbă în privirea lui Max, maxilarele i se strâmbă sub pielea
arsă de soare.
— Ali și mai cum?
— Habar n-am, răspunde repede Smilla. Dar e în clasă cu Jennifer. Dacă
aveți o listă cu colegii de clasă sau ceva de genul ăsta…
— Bine, bine. O să verificăm acasă.
Picăturile de pe fruntea lui Max par a fi aproape de a exploda, pete roșii
se întind deasupra gulerului cămășii.
— Haide, Lollo. Să mergem.
Aproape că își trage soția afară din bucătărie. Lollo se întoarce în grabă
și se uită la Smilla.
— Îmi pare rău. Habar n-aveam că se vede cu un tip și…
— E în regulă.
— Și îți mulțumesc că ne-ai povestit, continuă Lollo. Îmi pare rău că v-
ați certat, dar… Sigur puteți rezolva problema, nu?
Smilla nu pare pe deplin convinsă.
20. Nina

— De ce sună Lollo la poliție?

Anton se uită la mine în timp ce împăturește o felie mare de pizza în
două și o bagă cu totul în gură.
— Cine a spus asta? Că o să sune la poliție.
— Vilgot.
Anton mestecă și înghite.
— Deci este adevărat?
Dau din cap, neștiind ce să spun. Cât de mult ar trebui să le povestim
băieților? Sunt sigură că Jennifer va veni acasă curând și mi se pare inutil să
facem din țânțar armăsar.
— O să sune?
Anton nu se dă bătut și mă întorc spre Fredrik, cu speranța că el are
pregătit un răspuns suficient de ambiguu. Dar Fredrik pare că nici măcar nu
a auzit întrebarea. Stă pe scaun și privește în gol, drept în față, parcă ar fi cu
totul într-o altă lume.
Serios, ce-o fi cu el? Pe tot parcursul petrecerii de Anul Nou a fost o
acritură și nici azi nu este cu mult mai bine. Oare se gândește la căsnicia
noastră?
Îl cunosc pe Fredrik de o jumătate de viață și pot să-l citesc ca pe o carte
deschisă. Dacă el crede că nu bag de seamă, se înșală. Nu poți păstra secrete
față de o persoană alături de care trăiești de peste douăzeci de ani.
Categoric, trebuie să-l întreb direct. Dar nu în fața copiilor.
— Hei, o să sune?
— Poate, îi răspund diplomatic. Lollo e puțin îngrijorată pentru că
Jennifer n-a dat nicio veste. Dar sigur va fi bine. Dar cum v-ați distrat voi
aseară? Tu și Theo.
Anton ridică din umeri.
— E mai bine acum?
Da, pescuiesc informații sensibile. Și da, poate că e greșit să folosesc
copiii în acest scop. Dar încerc să mă conving că este o chestiune de
compasiune din partea mea, faptul că îmi pasă de Theo.
Malena nu a vrut niciodată să vorbească despre cum îi merge și cred că
ea vede problema fiului ei ca pe un eșec personal. Și totuși, nu e un secret
faptul că Theo a fost uneori ostracizat sau chiar victimă a bullyingului{19}.
Soluția standard a Malenei a fost să îl mute într-o altă clasă sau la o altă
școală. Poate că asta a funcționat când era mai mic, dar să schimbe clasa
între a opta și a noua{20} nu este soluția optimă pentru nimeni, cu atât mai
puțin pentru un băiat ca Theo. Să sperăm că și el a fost de acord și că au
avut un motiv întemeiat.
Având psihologia drept hobby, am propria mea teorie în legătură cu asta:
unul dintre motivele nesiguranței lui Theo e faptul că Malena își schimbă
iubiții ca pe ciorapi. Sigur că încrederea unui copil este afectată atunci când
oamenii pe care începe să se bazeze dispar brusc din viața lui. Mai ales
atunci când se întâmplă repetat. Și mai am impresia că Theo e uneori puțin
lăsat deoparte. Malena este mai preocupată, de obicei, de propria ei viață
amoroasă decât de rolul de mamă.
— Cum adică dacă e mai bine? întreabă Anton.
— Spuneai că are probleme la școală sau ceva de genul ăsta…
Ridic o coajă de pizza pe jumătate mâncată, care aterizase pe masă, și o
pun înapoi în farfuria lui Vilgot.
— Dar asta a fost cu ceva vreme în urmă, așa că sigur s-a rezolvat între
timp.
— Habar n-am, spune Anton. N-am vorbit, ne-am jucat.
Smilla se ridică.
— Mulțumesc pentru masă.
— Ai terminat deja?
Mă uit la ea.
— Nu mai vrei?
— Nu.
Împinge scaunul sub masă, se îndreaptă spre chiuvetă și deschide ușa de
la mașina de spălat vase.
— De-aia plec.
 — Nu poți să rămâi și să vorbești cu noi un minut? Povestește-ne un pic
cum v-ați distrat ieri.
Smilla trântește ușa de la mașina de spălat vase și iese din bucătărie fără
să scoată un cuvânt.
Vilgot se întoarce și o urmărește pe sora sa cu privirea.
— De ce e supărată Smilla?
— Smilla e mereu supărată, spune Anton, întinzând mâna spre o cutie de
carton.
Mă uit pe fereastră, văd luminile de pe alee cum formează un șir de
puncte galbene încețoșate în întunericul compact. Îmi scapă un oftat adânc.
E evident că nu numai Fredrik s-a trezit astăzi cu fața la cearșaf. Dar în
cazul Smillei e clar că are legătură cu Jennifer.
Sper din suflet că e sinceră când spune că nu știe unde e Jennifer.
Adolescenții trebuie să păstreze secrete față de părinții lor, face parte din
procesul de emancipare. Dar, dacă i-a mințit pe Lollo și pe Max în față, ar fi
cam brutal. Doar a văzut cât de îngrijorați erau.
Petrecerea aia blestemată. Cu cât mă gândesc mai mult la ea, cu atât mă
enervez mai tare. A ieșit ceva bun din toată treaba asta? Nimic, după cum
văd eu lucrurile.
Smilla camuflase perfect jaful din bar, pe care îl închisese bine de tot. O
simplă încuietoare se pare că nu e de ajuns pentru adolescenții însetați.
Anton și Vilgot pleacă de la masă, eu și Fredrik rămânem așezați. În
farfuria lui mai sunt două felii mari de pizza. Ambele sunt aproape neatinse.
— N-ai mâncat aproape nimic.
— Nu prea mi-e foame.
Lui Fredrik îi e mereu foame. Îi examinez fața palidă.
— Și ești sigur că nu ești mahmur?
— Foarte sigur.
Fredrik se ridică în picioare.
— Ai terminat?
Fără să aștepte un răspuns, ia ambele farfurii și le duce la chiuvetă. Îmi
urmăresc soțul cu privirea. Mișcările grăbite și hotărâte, precum și umerii
cocoșați mă duc cu gândul la umerii lui Leif, tatăl lui Fredrik. Asemănarea
îmi creează disconfort. Oare ne transformăm în Leif și Pirjo?
Socrii mei nu au fost niciodată oameni veseli, dar, după ce s-a întâmplat
cu Simon, umblă de colo-colo prin vila lor enormă ca niște morți vii.
Durerea și amărăciunea s-au imprimat pe chipurile lor, lăsând urme adânci
în locuri nepotrivite. Probabil că le-ar fi fost mai bine dacă ar fi luat-o pe căi
separate.
— Te întâlnești cu altcineva?
Îi pun întrebarea lui Fredrik, care e cu spatele. Se întoarce încet.
— Ce-ai spus?
Mi se încălzește fața. Am sentimentul că am declanșat ceva radical, ceva
care ar putea sfârși într-un dezastru total. Oare chiar sunt pregătită pentru
asta?
Poate că nu. Dar Fredrik m-a auzit, vrea doar să câștige timp, și oricum
nu mai pot da înapoi acum. Nu va exista niciodată un moment propice
pentru dezastre.
— Te-am întrebat dacă te întâlnești cu altcineva.
— Te rog, Nina.
Fredrik pleacă de lângă mașina de spălat vase și vine la mine.
— Cum…? De ce? De unde naiba ți-a venit ideea asta?
— Te întâlnești?
Nu am de gând să dau înapoi.
— Bineînțeles că nu.
Își trage scaunul lângă al meu, îmi ia mâinile în ale sale.
— Cum poți să crezi așa ceva? Te iubesc.
Când privirile ni se întâlnesc, văd sinceritate în ochii lui Fredrik, o
sinceritate pe care nu am mai văzut-o la el de foarte mult timp. Și încă o
dată mi-e rușine de suspiciunile mele.
— Iartă-mă.
Încep să plâng din senin.
— Of, Doamne. Iartă-mă. Nu știu ce mi-a venit, dar… Cred că… Ai fost
un pic… absent în ultima vreme și… Azi te-ai comportat foarte ciudat și…
— Șșșș
Fredrik se apleacă și îmi sărută lacrimile de pe obraji.
— Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară iertare, murmură el. Am… fost
stresat la serviciu… Am avut atâtea pe cap…
Vocea i se frânge.
— Ieri mi-am dat seama cât de mult vă iubesc pe tine și pe copii și cât de
greu trebuie să vă fi fost cu mine în ultima vreme.
Ochii îi sunt goi.
— Iartă-mă.
Bărbatul meu cel mare și puternic pare fragil. Iubitul meu Fredrik.
 În clipa următoare cădem unul în brațele celuilalt, tremurând de plâns.
Îmbrățișarea e stângace, barba lui Fredrik se freacă de obrazul meu, iar
respirația lui îmi gâdilă urechea.
— Poți să mă ierți? spune el.
— Bineînțeles că pot.
Mă aplec puțin pe spate ca să mă uit din nou în ochii lui.
— Dar de ce nu ai spus nimic? Despre stresul de la serviciu. Lucrurile
astea se pot rezolva întotdeauna, nu?
Dă din cap, pufnește și mai tragem o tură de plâns. E un sentiment
ciudat, dar eliberator în același timp. Fredrik mă iubește. Nu minte. Îl
cunosc suficient de bine ca să știu asta.
După ce ne liniștim, ne ștergem lacrimile și ne aranjăm hainele. Deși
strângem masa în liniște, am impresia că suntem conectați, că suntem
apropiați cum n-am mai fost de foarte mult timp.
Îl privesc pe Fredrik cum îndoaie cutiile goale de pizza și deodată simt
ceva asemănător cu dorința. E un sentiment neobișnuit.
— Te iubesc, îi șoptesc, strecurându-mă lângă el, lipindu-mă de spatele
lui.
 2007, ajun de Sânziene

Fredrik

Sunt pe punctul de a ieși pe terasa de lemn cu un coș de pâine, dar mă

opresc când aud vocea iritată a lui Max.
— Dă-mi drumul, Jennifer.
Duce o tavă mare plină de shot-uri și e obligat să facă un pas în lateral
pentru a evita răbufnirea fiicei sale.
— Vreau să vii acum!
Jennifer îl trage pe Max de cămașă, el înjură, dar reușește să pună tava
pe masă, fără a răsturna paharele. Apoi se întoarce violent.
— Nu pot să vin acum. Trebuie să înveți să aștepți.
— ACUM! răcnește Jennifer, lovind cu pumnul în masă, astfel încât
shot-urile sar în sus. Acum, acum, acum!
— Chiar trebuie să stai în drum, dragule?
Nina apare dintr-odată în spatele meu, cu câte un platou de hering în
fiecare mână. Își coboară vocea.
— De ce nu putem servi heringul direct din borcanele de sticlă{21}?
Treaba asta e tipică pentru Lollo. Chiar dacă toată lumea e înfometată și în
pragul unei căderi nervoase, masa trebuie să fie aranjată ca într-o revistă de
lux.
— ACUM!
Fața pistruiată a lui Jennifer e acum de o nuanță roșu aprins.
— Sunt în vacanță, îmi șoptește Nina la ureche. N-am niciun chef să o
fac pe educatoarea azi.
În momentul următor, Lollo trece pe lângă noi. Sandalele cu tocuri înalte
păcănesc pe scândurile din lemn, iar gura ei pare o linie îngustă. O apucă pe
Jennifer de braț și o trage către ea.
— Încetează odată, șuieră Lollo. Dacă nu termini, n-o să dansezi în jurul
stâlpului{22} și n-o să primești bomboane diseară. Ai auzit?
— Au!
Lacrimile se revarsă din ochii lui Jennifer.
— Mă doare.
 Lollo îi dă drumul și se întoarce spre noi cu un zâmbet crispat pe buze.
— Întotdeauna trebuie să exagereze. N-a durut-o nimic.
Jennifer tropăie pe treptele din lemn în timp ce îi curg lacrimile.
— Ba da, m-a durut.
Dă cu șutul într-un picior al mesei.
— Jennifer!
Vocea lui Lollo este stridentă.
— N-ai auzit ce-am spus adineauri?
Mă îndrept spre masă, pun jos coșul cu pâine și mă așez pe vine în fața
fetei.
— Ai nevoie de ajutor la ceva?
Jennifer își schimbă imediat centrul de atenție, luându-mă de mână.
— O să jucăm crochet{23}, dar nu știm cum să punem bețele albe.
Mă trage spre scări.
— Smilla spune că ar trebui să stea ca niște cruci, dar eu nu cred asta!
Nu ne ajung bețele.
— Doar poarta din mijloc trebui să fie în formă de cruce, spun eu.
Haideți, vă arăt.
Jennifer pare mulțumită. Îmi dă drumul la mână, își șterge ochii și o ia la
fugă înainte, trecând de colțul casei.
În spate îi găsesc pe Smilla și pe Theo. Theo a pus mâna pe un crosă de
crochet și se antrenează din greu trăgând la țintă. Țipă de încântare de
fiecare dată când o minge se ciocnește de pinii bătuți de vânt de la marginea
terenului.
Malena și noul ei iubit, al cărui nume l-am uitat, stau aproape înlănțuiți
pe mobilierul lounge de pe terasa de lemn. Au ochi doar unul pentru celălalt
și par să fi ratat complet drama de la crochet.
Jennifer se grăbește direct către Smilla, care stă în mijlocul gazonului, cu
fruntea încruntată.
— N-ai avut dreptate.
Jennifer stă cu picioarele depărtate, cu mâinile în șolduri.
— Știam că n-ai dreptate.
Smilla se uită fix la prietena ei.
— Știu că trebuie să facem cruci!
— Da, dar tatăl tău spune că…
— Am văzut cum se face, o întrerupe Smilla. Am făcut cruci data
trecută.
 — Haideți, fetelor.
Mă așez între ele pentru a preveni o încăierare.
— Nu vă certați. Amândouă aveți dreptate.
Strâng porțile și le împart astfel încât fetele să primească fiecare un
număr egal. Apoi, facem împreună un traseu potrivit pentru copii.
— Perfect, spun. Pe ăsta l-ați făcut foarte bine.
Jennifer radiază de fericire.

21. Lollo

— Ali.
Max plesnește cu o mână volanul.
— Să fiu al naibii.
— Dar e în regulă dacă e cu el, spun eu. Adică e mai bine să fie cu un tip
decât să i se fi întâmplat ceva.
Veștile despre Ali mi-au dat ceva speranță. Poate că tăcerea lui Jennifer
are legătură cu ideea de a-și ține noul iubit secret. Își cunoaște tatăl, poate
că a înțeles că nu ar fi fost de acord cu Ali.
Max pufnește.
— Deci nu crezi că se poate întâmpla ceva în casa lui Ali ăla?
— Ba da… Bineînțeles că s-ar putea, dar dacă e prietenul ei…
— Eu atât am de spus.
Max se întoarce spre mine.
— Dacă nenorocitul ăla i-a făcut ceva lui Jennifer, dacă i-a atins măcar
un fir de păr din cap… La naiba, îl omor.
Max continuă tot așa de când am plecat de la familia Andersson. Îmi
astup urechile și mă uit prin parbriz, văd câmpiile pline de noroi, care se
întind de ambele părți ale drumului. Simt junghiuri în piept când îmi dau
seama că Jennifer ar putea fi undeva acolo, în întuneric. Singură,
înfrigurată, poate rănită…
Deși să sperăm că nu e rănită. Doar proaspăt îndrăgostită și nechibzuită.
Sigur asta trebuie să fie.
Mă agăț de această speranță. În adâncul sufletului, știu că ar putea fi
taman pe dos, dar trebuie să rezist, trebuie să mă mențin la suprafață.
O să sunăm la poliție. Pentru orice eventualitate. Sigur ne pot ajuta să
localizăm telefonul sau… Ei bine, nu știu. Dar cu siguranță trebuie să poată
face ceva.
E posibil să creadă că ne facem griji inutile. Poliția din Malmö are mult
de lucru, ca să spunem așa. Și nu vreau să părem isterici. În același timp, ar
fi groaznic dacă am aștepta prea mult – în cazul în care se dovedește că ar fi
trebuit să sunăm imediat.
Dar mai întâi să vedem dacă îl putem găsi pe Ali în catalogul clasei.
Dacă ne va întreba poliția, ar fi jenant să nu le putem da numele complet al
posibilului iubit al fiicei noastre.
Chiar înainte de a pleca, Nina m-a întrebat dacă am luat legătura cu
vreunul dintre ceilalți prieteni ai lui Jennifer. Mi-am dat seama atunci că nu
știu cine sunt. Nu mai aduce deloc prieteni acasă în ultima vreme, spunând
mereu că nimeni nu poate veni așa departe, până la noi. De altfel, după ce
ajunge acasă, și ea se întoarce rar în oraș.
Credeam că e din cauza școlii, că nu mai are timp să se vadă cu prietenii
acum, că e la liceu. Dar, dacă mă gândesc bine, stătea mai tot timpul în
camera ei, chiar și în weekenduri. Oare să nu aibă deloc prieteni? Să fie
victimă a bullyingului? Oare de ce nu am întrebat-o?
Max virează pe alee și motorul se oprește. Mă uit la el.
— Ai vreo idee cum îi cheamă pe prietenii lui Jennifer?
Pare confuz, de parcă ar fi uitat cine sunt.
— Hmmm, nu… Ce vrei să spui?
Sunt pe cale să repet ceea ce i-am zis adineauri și Smillei, că vreau să
spun exact ceea ce spun, dar îmi dau seama că e mai bine să nu provoc.
Trebuie să rămânem uniți acum.
— Păi, m-am gândit… Nu știu cu cine se vede. Mă simt… ca o proastă.
Max ridică din umeri.
— Habar n-am. Cred că are…
Tace o clipă.
— Nu are o prietenă pe care o cheamă Emma?
— Cred că e o Emma în clasa lui Jennifer.
Deschid portiera și îmi târăsc picioarele afară din mașină.
— Dar nu știu dacă se văd după școală.
— Dacă o găsim pe Emma în catalog, o putem suna, spune Max,
mergând pe alee.
Dau din cap, strângând telefonul în mână.
În drum spre ușa de la intrare, Max își scoate telefonul, dar îl pune
imediat înapoi în buzunar. Mișcările îi trădează dezamăgirea și frustrarea.
 •
Mă simt ca un intrus în camera lui Jennifer. Max nu pare să aibă același
sentiment. Se mișcă de colo-colo ca o tornadă. Deschide sertarele biroului,
scotocește în dulap, umblă în genți și coșuri. Părul îi e dezordonat, iar ochii
îi strălucesc. E greu de spus dacă îi strălucesc de furie, frică sau hotărâre.
— Unde naiba a pus catalogul?
Ochii îmi cad pe raft și pe cele câteva cărți de acolo. Pe unul dintre
cotoare scrie LICEELE DIN MALMÖ cu majuscule albe. Catalogul liceelor
din Malmö nu e un catalog, e la fel de gros ca o Biblie și are coperți rigide.
— Acolo.
Arăt cu degetul.
— E pe raft.
Max scoate catalogul și, câteva minute mai târziu, treizeci de fețe tinere
se uită la noi de pe birou. Eu o văd doar pe Jennifer, pare că se ridică de pe
hârtie și devine reală. Părul lung îi e aranjat la fel ca acela al tuturor fetelor
de aceeași vârstă. Nasul drept, pistruii de vară care încă mai erau acolo când
a fost făcută fotografia, la sfârșitul lui august, zâmbetul. Mă învăluie brusc
mirosul parfumului ei și îmi mușc buza ca să nu izbucnesc în plâns.
Trebuie să mă adun. Nu au trecut nici măcar 24 de ore de când Jennifer a
dispărut. Totul face parte din capriciile unei tinere. De ce am gânduri negre?
Degetul arătător al lui Max alunecă pe hârtia albă, trecând de la un nume
la altul și oprindu-se asupra lui Ali Hassan. Nu mai există un alt Ali în
clasă. Își scoate imediat telefonul mobil. Apasă pe câteva butoane și geme.
— E absolut incredibil! Sunt o sută patruzeci și cinci de Ali Hassan în
orașul ăsta.
— Verifică vârsta, îi sugerez eu.
Max atinge ecranul pentru o clipă înainte de a murmura ceva despre
faptul că probabil trebuie să ai optsprezece ani ca să apari pe hitta.se{24}. Îmi
cere să o contactez pe Smilla.
— Nu am numărul ei de telefon, spun eu. Și nu mai rezist să vorbesc din
nou cu Nina. Sunt sigură că la o adică poliția îl poate găsi pe Ali.
După câteva minute de păreri împărțite, întorc la întâmplare o bucată de
hârtie care se află pe biroul lui Jennifer. Se dovedește a fi o listă de invitați
scrisă de mână, intitulată Revelion 18/19, urmată de vreo zece nume
împărțite în două categorii: Din clasă și Altele. Primul nume din categoria
Din clasă e Emma Lundberg, iar două rânduri mai jos îl găsim pe Ali
Hassan. Ali este unul dintre cei trei invitați al căror număr de telefon e scris
pe margine.
Max își pune telefonul la ureche.
— Îl suni?
Mă uit fix la soțul meu.
— Nu e mai bine să lăsăm asta în seama poliției?
Max îmi face semn să tac, și când cineva răspunde la celălalt capăt, se
duce în camera de zi. Nu vreau să îl urmez până acolo, dar stau în ușă ca să
aud ce spune.
La început, conversația pare foarte confuză. Tipul, care se pare că e într-
adevăr Ali pe care îl căutăm, nu pare să priceapă imediat cine e Max. Apoi
înțeleg că Ali neagă tot ce încearcă Max să îl facă să recunoască.
— O să chemăm poliția, continuă Max. Așa că, dacă știi ceva, ai face
bine să-mi spui acum.
Cealaltă voce se aude tot mai tare, dar nu reușesc să deslușesc niciun
cuvânt.
— Știu unde locuiești, încheie Max.
Închide telefonul și lovește cu piciorul în canapea.
— Ce bufon nenorocit!
Se uită la mine și continuă într-o suedeză stricată:
— „Mă jur, omule. Jur pe mama mea”.
Revine la accentul său obișnuit:
— Cum naiba poți să vorbești așa? Ce-i asta, „jur pe mama mea”? Ce
porcărie! La dracu’, doar suntem în Suedia.
— Da, dar ce a spus? Știa ceva despre Jennifer?
— Nimic.
Max oftează.
— Micul Ali Baba a fost la petrecere, dar spune că Jennifer a plecat
înaintea lui. Și că a plecat singură. Oricum, nu am încredere în puștiul ăsta
nici măcar o secundă. O să mă asigur că poliția va merge la Lindängen{25} și
îl va speria de moarte.
— Pot să o sun pe Emma, spun eu, ca să evit alte discuții de acest gen.
Max intră și iese din cameră în timp ce eu îi scriu Ninei un SMS prin
care îi cer ajutorul Smillei.
Nu trec multe minute și numărul de telefon al Emmei Lundberg apare pe
ecran. Introduc cifrele și, cu fiecare clic, inima îmi bate tot mai tare.
Doamne, fă să fie Jennifer acolo. Te rog, fă să fie acolo.
Dar, la fel ca Ali și Smilla, Emma spune că Jennifer a plecat de la
petrecere cu puțin timp înainte de miezul nopții și că nu a mai văzut-o de
atunci.
— Nu ți-a trimis niciun mesaj? o întreb. Sau vreun Snap ori ceva de
genul ăsta?
Nu prea înțeleg eu cum funcționează Snapchat. Deși am instalat
aplicația, nu o folosesc niciodată. Jennifer, pe de altă parte, este o
utilizatoare asiduă. În urmă cu câțiva ani, era înnebunită după diferitele
filtre foto disponibile acolo. Poate că încă mai e.
— Nu, răspunde Emma. Credeți că s-a întâmplat ceva?
Când Max sună la poliție, câteva minute mai târziu, mă cuprinde o
puternică senzație de irealitate. Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta, că
soțul meu sună la poliție ca să anunțe că fiica noastră a dispărut.

22. Fredrik

Respirația lui Vilgot a devenit mai greoaie și aș putea pleca de-aici fără
să se trezească. Dar nu vreau să plec, nu suport să fiu în preajma Ninei și a
Smillei. Îmi amintesc prea mult despre anumite lucruri de care nu vreau
absolut deloc să mi se amintească.
Am senzația că mă topesc în interior, ca și cum tot ce am fost eu a
început să putrezească. Probabil că e doar o chestiune de timp până când
corpul meu se va prăbuși. Care organ va ceda mai întâi? Inima? Creierul?
Plămânii?
Vilgot se răsucește neliniștit în somn. Îi mângâi părul încâlcit, simt
căldura respirației lui pe gât. Corpul mi se îngreunează și, dintr-odată, sunt
din nou în întuneric. Simt umezeala și aud zgomotul loviturilor pe pământul
rece. Inima mea o ia la goană.
Doamne Dumnezeule, ajută-mă!
Rugăciunea e imbecilă. Înainte de 2001, credeam în Dumnezeu. Sau, mai
degrabă, aveam o speranță că există ceva mai presus de noi, ceva pe care
noi, oamenii, ne putem baza când suntem la ananghie. Dar această speranță
a fost spulberată în momentul în care Simon s-a sinucis. E pur și simplu
jalnic să încerc să găsesc calea de întoarcere spre credință în acest moment.
Nimeni nu mă poate ajuta acum. Dumnezeu, în niciun caz.
Îmi vine din nou să plâng. Aș putea să plâng la infinit. A fost plăcut să o
întâlnesc pe Nina în bucătărie. Fiecare a plâns din alte motive, dar presiunea
din interior s-a mai domolit pentru puțin timp. Nina a părut ușurată după
aceea, iar eu m-am simțit bine că am putut răspunde măcar o dată sincer la o
întrebare: nu există nimeni altcineva în afară de ea.
Tresar când aud voci de la parter. Inima își schimbă din nou ritmul
bătăilor, începe să pompeze frenetic. Au venit iar Lollo și Max? Prietenii
Smillei? Poliția?
Îmi țin respirația, ascult. Aud un bărbat și o femeie. Nu au voci de
adolescenți, nu par a fi de vârsta Smillei. Trebuie să fie poliția.
La naiba!
O parte din mine vrea să năvălească în jos pe scări și să relateze totul, să
scoată la iveală toată povestea, de la început până la sfârșit, să se lepede de
povară. Cealaltă parte vrea să se ascundă în dulapul lui Vilgot, să stea acolo,
în întuneric, și să devină invizibilă pentru lumea exterioară.
Toate părțile din mine stau încă pe pat. Nu e o decizie voită, sunt cumva
paralizat. Să stau nemișcat este probabil cel mai bun lucru pe care îl pot
face. Nimeni nu mă poate învinovăți că am rămas cu fiul meu.
Pulsul îmi bâzâie în urechi. Aud totuși pași pe scări, pași repezi, și ușa
care se deschide.
— Fredrik? șoptește Nina. Dormi?
Închid ochii.
— Fredrik.
Mă înghiontește.
— A venit poliția.
Încerc să par amețit.
— Sunt doi polițiști în hol.
Nina vorbește forțat.
— Îi vor pune câteva întrebări Smillei. Vreau să fii și tu prezent.
Îi arunc o privire lui Vilgot.
— Dar Vilgot…
— A adormit.
Îmi aruncă o privire iritată.
— Hai odată. Ne așteaptă.
Nu pot da ochii cu doi polițiști. E imposibil. Dar bineînțeles că nu am de
ales.
În timp ce cobor scările, frica este înlocuită de furie. Nenorocita de
Jennifer! Îmi strâng pumnul drept, îmi vine să îl înfig direct în perete.
Nenorocita de Jennifer. E vina ta că s-a întâmplat asta!
 O voce din cap îmi amintește:
Nu ai făcut nimic, Fredrik.
Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.
Și apoi ai condus până acasă.
Cuvintele devin o carapace protectoare, un scut în spatele căruia mă pot
ascunde. Când ajung jos, soția mea, fiica mea și doi polițiști în civil stau
așezați în jurul mesei din bucătărie. Mi se pare că aerul din cameră e
apăsător și lipsit de oxigen, ca și cum anxietatea și gravitatea situației ar
afecta moleculele, făcându-le să se miște mai încet.
Smilla stă gârbovită pe scaun, cu un aer nefericit. Nina, îmbrăcată în
pantaloni de trening și cu părul prins într-un coc neglijent, o ține de umeri.
Îi întind mâna celui mai apropiat polițist, încercând să o fac cu fermitate.
— Fredrik. Da, deci… tatăl Smillei. Îmi pare rău, am adormit din
greșeală… încercând să-l adorm pe băiatul cel mic.
— Marko Stojkovic, spune polițistul.
Ochii lui căprui îi întâlnesc pe ai mei și am senzația că poate vedea prin
mine. Mi-e rău de la stomac, iar amețeala, care a tot apărut și a dispărut pe
parcursul zilei, e din nou prezentă. Reușesc cumva să ajung de cealaltă parte
a mesei, pentru a o saluta și pe polițistă.
— Helena Svärdh.
Are părul blond prins în coadă de cal și ochi albaștri strălucitori. Arată
spre scaunul gol de lângă Nina.
— Luați loc.
Mă prăbușesc pe scaun, recunoscător că nu mai trebuie să stau pe
picioarele tremurânde.
— Așadar, vizita noastră are de-a face cu Jennifer Wiksell, continuă
Helena Svärdh. Venim de la casa părinților ei și am înțeles că Jennifer a fost
văzută ultima dată aici, la dumneavoastră acasă.
Încuviințez din cap, fără să scot niciun sunet.
Marko Stojkovic își îndreaptă atenția către Smilla.
— E în regulă dacă îți mai punem câteva întrebări?
Smilla răspunde afirmativ cu o voce atât de subțire, încât de-abia se
aude.
— Scuzați-mă, dar…
Nina se uită la ambii polițiști.
— O interogați?
Helena Svärdh zâmbește și ridică un caiet de notițe.
 — Da, spune ea. Dar asta înseamnă doar că notăm ceea ce discutăm. Iar
Smilla nu este suspectată de nimic. Vrem doar să o ascultăm, ca să adunăm
informații.
Nina pare mulțumită de răspuns.
— În regulă, Smilla, reia Marko Stojkovic. Deci tu și Jennifer Wiksell ați
dat o petrecere aici aseară. Poți să-mi povestești despre asta?
Smilla se sucește pe scaun.
— Ce să vă spun?
— Cine a fost aici, de exemplu, spune polițistul. Dacă s-a întâmplat ceva
deosebit în timpul serii. La ce oră a plecat Jennifer, de ce a plecat și așa mai
departe.
Smilla începe să vorbească. De data asta povestește mai detaliat decât
atunci când de partea cealaltă a mesei stătea Lollo.
Vreau să o ascult, dar mi-e greu să mă concentrez, îmi adun toată energia
pentru a rămâne pe scaun și a încerca să par îngrijorat, dar nu panicat. Nu
reușesc să văd expresia de pe chipul Ninei, dar simt, în atmosferă, că este
din ce în ce mai supărată.
Soția mea chiar a primit apă la moară în ceea ce privește petrecerea de
Anul Nou a fetelor și știu că voi plăti pentru că am încurajat-o. În diverse
moduri.
Nina a avut întotdeauna opinii ferme. Ăsta a fost unul dintre lucrurile
care m-au făcut să mă îndrăgostesc de ea. Pe vremuri, puteam vorbi ore
întregi, discutând la nesfârșit despre tot felul de chestii. În ultima vreme,
subiectul principal a fost creșterea copiilor. Practic, gândim la fel, așa că
discuțiile noastre s-au axat pe detalii: cât timp au voie copiii în fața
ecranelor sau cât de mult ar trebui să ajute la treburile casnice. Cu toate
astea, conversațiile au devenit deseori destul de tensionate, sfârșind în
certuri zgomotoase. Pe lângă ceea ce se întâmplă acum, certurile astea par
complet fără sens. Dar, după cum știm, totul e relativ.
Primesc un ghiont în coaste și devin conștient că toți sunt cu ochii pe
mine.
— Fredrik, asculți?
Nina pare uluită.
— Scuzați-mă.
Fața mi se înfierbântă.
— Cred că mă gândeam la altceva… Ce…?
— Am întrebat la ce oră ați ajuns azi-noapte acasă. Marko Stojkovic îmi
aruncă o privire cercetătoare.
— Soția dumneavoastră nu a putut preciza ora, așa că…
— Ah…
Încerc să zâmbesc, simțind o tresărire necontrolată într-un colț al gurii.
— Ei bine, știu că am început să-i pregătesc pe la ora două, dar nu cred
că am plecat până pe la două și jumătate. Deci probabil că am ajuns acasă
cu puțin înainte de ora trei.
Mă uit la Nina.
— Cam așa s-ar potrivi, nu?
— Exact.
Evită să mă privească în ochi.
— Pe la trei, cam așa s-ar potrivi.
— Deci dumneavoastră ați condus?
Stojkovic nu prea pare să creadă că am rămas treaz și mi-am condus
familia acasă cu propria mașină, chiar în noaptea de Anul Nou.
— Da, am uitat să rezerv un taxi, așa că mi-a revenit mie sarcina să
conduc.
— Înțeleg.
— De obicei nu stăm atât de mult, dar a fost o petrecere frumoasă și…
Ei bine, doar o dată pe an e Revelionul.
Nu știu de ce turui atât, dar mi-o ia gura pe dinainte.
— Băieții dormeau, bineînțeles. Vilgot a picat încă de dinainte de miezul
nopții. Există un autobuz care ne-ar fi adus până aproape de casă, dar nu mi
s-a părut corect față de copii să îi trezim și să ne zdruncine autobuzul
aproape o…
— Mai voiați să întrebați ceva?
Nina mă întrerupe, întorcându-se spre cei doi polițiști.
— Încă un lucru.
Marko Stojkovic se uită la Smilla.
— În ce stare era Jennifer?
— V-am spus că a băut.
Smilla pare iritată.
— Nu știu cum se simțea când a plecat, dar probabil că era destul de
beată.
— Îmi pare rău.
Polițistul zâmbește.
— Am fost puțin neclar. Mă gândeam mai mult la starea psihică a lui
Jennifer. Dacă s-a purtat ca de obicei. Vă cunoașteți destul de bine, nu-i
așa?
— Ne cunoaștem de când eram mici, spune Smilla.
Privirea i se golește, se uită în jos la masă.
— Dar, de când am început liceul, nu ne-am mai văzut atât de des.
— Nu sunteți la aceeași școală?
Smilla clatină din cap, uitându-se în continuare la blatul mesei.
— Ea e la Petri. Eu sunt la Latin{26}.
— Ți se pare că s-a purtat ca de obicei?
— N-am mai văzut-o niciodată să bea atât de mult…
Smilla își ridică privirea.
— Dar, așa cum am mai spus, nu ne întâlnim prea des în ultima vreme.
— Există vreun motiv anume?
Stojkovic se apleacă în față ușor.
— Pentru care nu vă vedeți prea des.
— Nu. Nu știu… se încurcă ea. Am încercat, dar Jennifer era probabil
ocupată cu școala și cu alte chestii.
Polițistul dă din cap.
— Mulțumesc, Smilla. Ai fost de mare ajutor.
Se ridică în picioare și împinge scaunul sub masă.
— Poate mai venim, dacă va fi nevoie.
Helena Svärdh își închide caietul de notițe și urmează exemplul
colegului.
Smilla se uită la ei și deodată îi curg lacrimi pe obraji.
— Credeți că… răbufnește ea. O s-o găsiți, nu-i așa? Marko Stojkovic
pare hotărât.
— Vom face tot ce ne stă în putință.
 2 ianuarie 2019

Miercuri

23. Nina

Zorii se strecoară în dormitor, firele de praf se învârt în lumina care

pătrunde prin jaluzele. Fredrik pare că doarme buștean. Stă întins cu fața la
fereastră. Îi pot vedea doar părul șaten și ciufulit pe pernă și conturul
corpului sub plapumă.
Nu am dormit deloc. La un moment dat, în mijlocul nopții, m-am gândit
să mă ridic și să iau unul dintre somniferele pe care mi le-a prescris un
medic la începutul toamnei. Dar apoi mi-a fost teamă că voi fi prea amețită
și că nu mă voi putea trezi în caz că unul dintre copii ar avea nevoie de
mine.
Toată lumea este răvășită din cauza poveștii cu Jennifer. Din fericire,
Vilgot a adormit înainte de sosirea poliției, dar până atunci ne-a pus o
mulțime de întrebări; era trist și se întreba dacă nu cumva o să dispară și
Smilla.
Anton nu a scos niciun cuvânt despre toate astea, dar văd că este foarte
afectat. Jennifer nu e neapărat foarte apropiată de băieți, dar a fost mereu
prezentă în viața lor, în relațiile noastre cu familia Wiksell.
Smilla a plâns până a adormit, în timp ce eu îi mângâiam părul și îi
repetam că nu trebuie să se învinovățească deloc. I-am spus că a avut
dreptate să o certe pe Jennifer, că oricine ar fi făcut același lucru. Smilla are
sentimentul că atât Lollo, cât și Max și polițiștii o învinovățesc pentru
dispariția lui Jennifer.
— Lollo mă urăște, mamă… mi-a spus printre hohote.
Pot fi de acord că tonul lui Lollo a fost un pic prea dur, însă în același
timp înțeleg cât era de îngrijorată. Probabil că nu este ușor să-ți controlezi
emoțiile în situația în care se află ea și Max. I-am explicat asta Smillei și i-
am mai spus că poliția își face doar datoria, că trebuie să pună întrebări
tuturor celor care s-au întâlnit cu Jennifer în noaptea de Anul Nou.
 Fredrik nu pare să vrea să vorbească deloc despre Jennifer și nu vreau să-
l presez acum, când nu se simte bine. Trebuie să se concentreze asupra lui
însuși.
A fost o experiență ciudată să plângem împreună ieri, dar mă bucur că, în
sfârșit, și-a descărcat sufletul. Pentru că ceea ce mi-a spus explică, de fapt,
ceea ce am tot rumegat eu în ultima vreme: de ce s-a retras, de ce a fost
neobișnuit de irascibil.
Păcat că mărturisirea lui a trebuit să coincidă cu dispariția lui Jennifer.
Mi-aș fi dorit să ne concentrăm toată energia asupra situației lui Fredrik
acum, înainte de începerea noului trimestru. Problemele legate de un volum
de muncă excesiv pot fi întotdeauna rezolvate.
Dar problema cu Jennifer este mult mai complicată.
Mi-e greu să scap de sentimentul că e numai vina noastră, că familia mea
este responsabilă pentru mare parte din ceea ce s-a întâmplat. Și sentimentul
ăsta m-a ținut trează toată noaptea. Bineînțeles că nu i-am spus nimic
Smillei, dar, oricât aș răstălmăci povestea, ajung la concluzia că noi suntem
de vină. Cel puțin parțial.
Pentru că, dacă nu le-am fi permis fetelor să dea o petrecere la noi acasă,
nu s-ar fi întâmplat asta. S-ar fi putut întâmpla altceva, dar nu asta. Și, pe
lângă faptul că petrecerea a avut loc în casa noastră, Smilla și Jennifer s-au
certat. Nu contează dacă fiica noastră a avut dreptate să o certe. Ea este
implicată. Noi suntem implicați.
Nu sunt superstițioasă, dar de câteva ori în timpul nopții m-a pălit gândul
că eu aș putea avea ceva de-a face cu dispariția lui Jennifer. Că asta e o
pedeapsă pentru că zilele trecute mi-am exprimat în cuvinte sentimentele pe
care le am față de ea și că acum sunt pusă la încercare, forțată să-mi
reconsider părerea.
Dar faptul că Jennifer a dispărut nu schimbă situația. Asta nu mă face să
o plac mai mult. Totuși, sper că va fi găsită teafără și nevătămată. Sper, de
fapt, că deja a fost găsită și că este nevătămată. Nu-i vreau răul.
Către dimineață mi-au revenit în minte gândurile lui Vilgot.
Va dispărea și Smilla?
Am încercat să-mi imaginez că Smilla a fost cea care se strecurase pe ușă
la 23.30 în noaptea de Anul Nou și că nu mai fusese văzută de atunci. Nu
am reușit. Nu am putut să mă concentrez asupra unui asemenea gând, era
prea dureros.
Trebuie să o sun pe Lollo. O fi având ea multe defecte, dar este una
dintre cele mai vechi prietene ale mele. Dacă are nevoie de sprijinul meu, i-l
voi oferi.
Telefonul mobil începe să lumineze pe noptieră. Îl ridic, sperând să
primesc un mesaj care să spună că totul e în regulă, că Jennifer este acasă și
că totul a fost doar un protest adolescentin care a mers prea departe. În
schimb, pe ecran apare o știre de la Sydsvenskan{27}.
Fată de șaptesprezece ani dispărută după petrecerea de Revelion.

24. Lollo

Abia când stau în picioare, cu cheia de la mașină în mână, cu geanta

atârnându-mi de un braț și cu Chanel sub celălalt, îmi dau seama că nu voi
reuși. Nu pot să merg la butic astăzi. Nu pot să stau în spatele tejghelei și să
le zâmbesc clienților, discutând despre alegerea culorilor pentru fețele de
masă și marcând prețul ghivecelor de flori. Îmi este imposibil.
M-am gândit că ar fi bine să mergem înainte în ritmul obișnuit. Mi-am
imaginat că obiceiurile familiare mă vor ajuta să-mi limpezesc mintea. Că
mă vor împiedica să o iau razna. Așa că, după o noapte nedormită, m-am
trezit, am făcut un duș și m-am îmbrăcat. Am băut cafea și i-am dat drumul
lui Chanel în curte. M-am spălat pe dinți. Așa cum fac întotdeauna în
diminețile din timpul săptămânii.
Dar acum nu mai merge. Capul îmi pulsează și o transpirație rece îmi
curge pe șira spinării.
Mă afund în șezlongul din hol. Chanel se eliberează din strânsoarea mea
și se strecoară în sufragerie. La jumătatea camerei, se întoarce pe parchet și
se uită la mine, tot din fugă. „Haide, prieteno”, pare să spună ea. „Vino și
prinde-mă, dacă poți”.
Mă sprijin de perete, am un reflux acru, cu un gust distinct de cafea, și
mă uit la câinele meu fără să-l văd cu adevărat. Geanta îmi alunecă de pe
braț și aterizează cu fundul în sus. Aud monede și rujuri rostogolindu-se pe
gresie, dar de ce mi-ar păsa?
Dacă Jennifer nu vine acasă, nimic nu contează.
Nu am mai vorbit de ani buni. Nu-mi cunosc fiica, nu mai știu cine e. O
cunoșteam bine pe Jennifer la zece sau doisprezece ani. Dar Jennifer cea de
șaptesprezece ani îmi este în multe privințe o străină. Habar nu am cu cine
umblă sau ce planuri de viitor are – nici măcar nu știu cum se simte.
 A fost de-a dreptul jenant să stau în fața acelor doi polițiști și de-abia să
le pot răspunde la jumătate din întrebări. „Îi merge bine la școală? Cu cine
își petrece timpul liber? Părea tristă sau deprimată în ultima vreme?”
Probabil că s-au întrebat de ce am mai făcut copii.
Ne-a fost greu să ajungem la Jennifer în ultima vreme. Stătea mai mult
îmbufnată și trântea ușile. Am lăsat-o așa, crezând că va trece. Și probabil
că nu suntem singurii care gândesc astfel. Pentru că, sincer, după o zi lungă
la serviciu, câți părinți au energia necesară să-și petreacă seara încercând să
înveselească un adolescent ursuz?
Sunt sigură că lucrurile se vor îmbunătăți dacă reușim să trecem de
perioada asta. Uneori îmi imaginez o relație mamă-fiică frumoasă, de genul
celor pe care le vezi în filme. Pe marele ecran, fiica pe jumătate adultă și
mama ei obișnuiesc să meargă împreună în weekenduri la spa și în excursii
în străinătate. Beau vin spumant, chicotesc și își împărtășesc totul una
alteia, ca niște prietene.
Nici eu nu am fost foarte vorbăreață în adolescență. Săraca Agneta.
Aveam doisprezece ani când s-a mutat la noi și am crezut că mi-l ia pe tata
de lângă mine. Ceea ce, într-un fel, a făcut. Dar Agneta a fost înțeleaptă în
privința asta. Nu s-a băgat peste mine, mi-a dat spațiu, a înțeles că o
adolescentă are nevoie de timp pentru ea și pentru gândurile ei.
Dar poate că atitudinea plictisită a lui Jennifer nu e cauzată doar de
orgoliu și de hormonii adolescenței. Poate că i s-a întâmplat ceva. Poate că
nu se simte bine. O mulțime de tineri se simt rău în zilele noastre; de ce n-ar
putea fi și Jennifer în situația asta?
Îmi înfășor brațele în jurul corpului și observ că am obrajii umezi.
— Jennifer, unde ești? șoptesc, strângându-mi mâinile ca și cum asta m-
ar ajuta să merg mai departe.
Dacă te-ai întoarce acasă, ca să-ți arăt cât de mult însemni pentru
mine…
Max a fost pe-afară și a căutat-o jumătate din noapte. Am vrut să merg
cu el, dar mi-a ordonat să stau pe loc.
— Cineva trebuie să fie aici dacă Jennifer vine acasă, a spus el,
dispărând în întuneric.
S-a întors către dimineață, povestindu-mi cum a străbătut traseul de
autobuz între Husie și Klagshamn – nu doar o dată, ci de mai multe ori. O
căutase în centru, se plimbase cu mașina prin împrejurimi și scotocise tot
Klagshamnul. Fără niciun rezultat.
 De altfel, Max pare să-și direcționeze toată energia spre acel Ali. Ali în
sus, Ali în jos. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre musulmani, dacă
pot fi de încredere sau nu. Eu nu sunt deloc sigură că Ali este implicat. În
plus, cred că e treaba poliției să afle asta.
Chanel vine și se întinde la picioarele mele. Probabil că se întreabă de ce
prietena ei a rămas blocată în hol. O mângâi pe cap și mă întreb dacă voi
mai putea vreodată să mă ridic.
Jennifer a fost dată dispărută.
Nu, ăsta nu este un coșmar.
Sunt trează.
Jennifer a dispărut.
Polițiștii care au venit aseară par competenți. Dar totul se mișcă atât de
încet. Și mi se pare că au impresia că Jennifer stă ascunsă de bunăvoie.
Poate că nu ar fi trebuit să le spunem nimic despre cearta cu Smilla.
Neînțelegerea dintre fete a părut să le alimenteze această teorie.
Eu una nu cred în explicația asta. Jennifer s-a ciondănit cu Smilla, nu cu
noi. Înțeleg că Jennifer a plecat de la petrecere, dar nu înțeleg de ce nu vine
acasă.
Chiar înainte să mergem la culcare, a sunat cineva de la poliție, Lina
Torres sau cam așa ceva. Ne-a spus cum progresează ancheta. Au încercat
să localizeze telefonul mobil al lui Jennifer, dar e ori închis, ori descărcat.
Asta înseamnă că nu poate fi urmărit. Mie mi se pare complet absurd. Știm
cum să transplantăm inimi și rinichi, dar nu putem urmări un nenorocit de
telefon mobil care a fost închis. Ce tâmpenie!
De asemenea, au avut timp să îi interogheze pe Smilla, Ali Hassan și
Emma Lundberg. Max, care a vorbit cu anchetatoarea, spune că niciunul
dintre tineri nu și-a schimbat declarația: Jennifer a plecat din casa familiei
Andersson la ora 23.30 și după aceea nimeni nu a mai văzut și nu a mai
auzit nimic. Ali ar fi susținut că el și Jennifer nu formează un cuplu, că
sărutul pe care Smilla îl văzuse a fost singurul. Dar Max nu pare să fie pe
deplin mulțumit, a continuat să insiste ca poliția să îl preseze mai mult pe
Ali.
Polițiștii care au fost aici au cerut o fotografie recentă a lui Jennifer. În
grabă, nu am găsit decât portretul de anul trecut, făcut la o ședință foto la
școală și care rămăsese de atunci în portofelul meu.
Timp de un an și jumătate am fost întâmpinată de același zâmbet. De
fiecare dată când mi-am deschis portofelul, a fost acolo: zâmbetul entuziast,
plin de speranță pentru viitor.
Acum, buzunarul mic de plastic este gol.
Chanel îmi atinge piciorul cu botul, schelălăie și se uită la mine cu ochii
ei mari și negri. În același timp, cineva sună la ușă.
Jennifer?
Jennifer.
— Doamne, bâigui eu și mă ridic. Doamne, fă să fie Jennifer!
Mă împiedic de geantă, aproape că dau cu capul în ușă, dar reușesc să
mă opresc și să rămân în picioare.
Tocmai când mă pregătesc să deschid, mă izbește gândul că de obicei
poliția anunță decesele exact așa – față în față, nu la telefon. Îngheț pe
dinăuntru, iar clanța îmi scapă din mână, ca și cum aș fi fost electrocutată.
În hol se aude din nou soneria. Este evident că persoana aflată de cealaltă
parte a ușii nu are de gând să renunțe. Mă gândesc să mă închid în baie și
să-mi acopăr urechile până când în casă va fi din nou liniște. Dar apoi îmi
amintesc că ar putea fi o veste bună.
Jennifer.
Respir adânc. Deschid ușa. Ușurarea de a nu da ochii cu un polițist este
la fel de mare ca dezamăgirea de a nu o găsi acolo pe fiica mea.
Nina.
La naiba, chiar nu vreau să am de-a face cu Nina azi. Nina cea
pretențioasă și plină de sine, a cărei fiică pretențioasă și plină de sine ține
bineînțeles întotdeauna evidența exactă a cantității de alcool pe care o bea și
nu se comportă niciodată iresponsabil.
Era limpede că Nina credea că Jennifer e singura vinovată de toată
situația. Dacă bei prea mult și apoi îți lași prietena să facă singură curățenie
după o petrecere, te poți aștepta să ai probleme. Nina părea să-și facă mai
mult griji pentru Smilla, că a trebuit să facă singură curățenie, decât pentru
Jennifer care… nu e aici.
Prietena mea mi se aruncă în brațe. Mă îmbrățișează atât de strâns, încât
aproape că mi se oprește respirația.
— Of, Lollo. Am văzut ceva despre Jennifer pe internet.
Îmi dă drumul, face un pas înapoi și se uită la mine.
— Deci nu a venit acasă?
Nu am timp să răspund, că Nina continuă:
— E… E groaznic…
Vocea i se frânge, pare că e gata să izbucnească în plâns.
 — Sigur că nu pot înțelege pe deplin prin ce treci acum, dar m-am
gândit… M-am gândit că poate ai nevoie de ajutor cu ceva… sau de
companie… sau…
— Mulțumesc, dar e în regulă.
Trebuie să pun capăt vorbăriei. E clar că Nina nu știe despre ce vorbește,
că a venit aici doar pentru că a simțit că trebuie să vină. M-a contactat și
tata. Toată dimineața mi-a trimis mesaje, spunând că vrea să vină aici. Dar
aș prefera să fiu singură acum. Și îl am pe Max.
Privirea Ninei se plimbă mai departe, prin hol.
— El ce face? Adică…
Își coboară vocea.
— Cum rezistă?
— A plecat la serviciu înainte să mă trezesc eu, așa că…
Nina face ochii mari.
— Lucrează? Astăzi?
Îmi dau seama că nu sună foarte bine, dar și eu eram pregătită să merg la
butic.
— Cred că este un mod de a face timpul să treacă. Și de ce ar trebui să
stăm aici și să ne uităm unul la celălalt? Jennifer nu va ajunge acasă mai
repede dacă facem asta.
— Nu, sigur că nu…
Nina își potrivește eșarfa și își drege glasul.
— Atunci, ești sigură că nu vrei să rămân puțin? întreabă ea. Oricum
sunt liberă și nu avem nimic planificat.
Dau din cap, încercând să-mi întind buzele într-un zâmbet.
— Îmi pare rău, dar chiar nu pot să socializez azi. Sunt epuizată.
— Nu-ți face griji, Lollo. Ar fi trebuit să sun mai întâi, dar…
Ochii Ninei sunt acum înlăcrimați.
— Nu ați mai aflat nimic de la poliție?
De ce am impresia că vrea doar să mă tragă de limbă, fără să fie cu
adevărat preocupată?
— Așa deci, continuă Nina. Au fost la noi acasă aseară târziu, dar nu au
putut spune prea multe. Iar adineauri, când veneam cu mașina, am văzut un
conducător cu un câine polițist mai jos, pe stradă.
— Nu, nimic nou, răspund eu. Din păcate.
Nu vreau să mă complac în îngrijorarea mea, cumva mi se pare un eșec
să recunosc asta în fața Ninei. Mai ales în fața Ninei. În schimb, repet
cuvintele ofițerului de poliție, care mi-a spus că în fiecare zi se raportează
dispariții de adolescenți și că majoritatea cazurilor au un final fericit.
— Da, despre asta se tot vorbește…
Vocea Ninei este mai senină acum.
— E ușor să uităm aspectul ăsta în situația de față. Sunt sigură că
Jennifer are o explicație plauzibilă. Copiii nu înțeleg cât de tare ne
îngrijorăm noi. Asta ține de maturitate, de capacitatea de a te pune în locul
altcuiva.
Eu doar dau din cap și nu-mi vine în minte nimic de spus.
— Bine atunci…
Nina ezită o clipă înainte de a mă îmbrățișa din nou.
— Ne auzim mai târziu, Lollo. Ai grijă de tine acum. Și promite-mi că
mă anunți dacă ai nevoie de ceva.
La jumătatea scărilor, se întoarce.
— Sper din tot sufletul că Jennifer se va întoarce curând acasă. Ne
gândim la voi tot timpul.
Închid repede ușa și mă prăbușesc grămadă pe covorul din hol.

25. Fredrik

Stă la masa din bucătărie, amestecând cu o linguriță într-una dintre

cănile noastre mari de ceramică albastră. Părul îi cade pe umeri, strălucind
în lumina palidă a soarelui. De fiecare dată când lingurița atinge interiorul
cănii, se aude un clinchet.
Clinc, clinc. Clinc, clinc.
Un fior îmi străbate coloana vertebrală. De ce e Jennifer aici?
În clipa următoare Smilla își ridică privirea, care se intersectează cu a
mea.
— Ești bolnav sau ce-ai pățit? Arăți ca o epavă…
Expir.
— Mă doare puțin capul.
E o minciună. Capul mă doare îngrozitor, sunt la limita migrenei.
Evident, am și halucinații.
Smilla se întoarce la telefonul mobil, care se află în fața ei, pe masa din
bucătărie. Eu mă întorc spre dulapuri și încerc să mă adun. Apoi, cât de
dezinvolt pot, mă îndrept spre aparatul de cafea și îmi fac de lucru cu filtrul
și măsurile de cafea.
— Dar tu cum te simți?
Mă întorc.
— Ai dormit azi-noapte?
Vocea mea sună din nou ciudat. Dar poate că doar sunetul din capul meu
este diferit.
Smilla oftează și își împinge telefonul deoparte.
— Nu prea mult…
Ochii îi strălucesc.
— La naiba, tată, ăsta e cel mai rău lucru prin care am trecut vreodată.
Pufnește.
— Pe bune. Nu știu încotro să o apuc. Cum închid ochii, o văd în fața
mea. Iar dacă intru pe internet, sunt bombardată cu poze și conversații
tâmpite. Există deja o întreagă discuție pe Flashback și…
— Flashback?
Pornesc aparatul de cafea, apoi mă așez la masă și iau o felie de pâine
din coș.
— Ce zice lumea acolo?
Ca și cum nu aș fi căutat deja pe internet fiecare cuvânt care s-a scris
despre dispariția lui Jennifer Wiksell.
— Tot felul de lucruri. Că e o curvă, că este urâtă, iar unii speră că a fost
violată, că…
Lacrimile curg acum pe obrajii Smillei.
— Cum naiba pot fi oamenii atât de răi? Nu știu nimic despre Jennifer.
Nimic!
— Nu mai citi chestii de genul ăsta, Smilla. După cum spui și tu, sunt
doar niște discuții tâmpite.
— Dar vreau să știu.
Se uită la mine.
— Mă gândesc că trebuie să fie cineva care să știe unde e și…
Rup o bucată din prosopul de hârtie aflat în suportul de pe masă. Mâna
îmi tremură atât de tare, încât tot brațul mi se smucește. De îndată ce Smilla
ia bucata de hârtie, îmi trag mâna înapoi și mă așez pe ea.
— Lasă internetul azi și uită-te la un film bun. Sună o prietenă. Fă orice
altceva. Sunt sigur că Jennifer își va reveni. Probabil că a făcut ceva și se
teme acum să nu fie certată.
Smilla își șterge ochii și zâmbește slab printre lacrimi.
 — Da, la naiba, cât o s-o cert mai târziu!
Se aude un zăngănit la ușa din față. Nina își agață haina, ajunge la
treapta din hol din doi pași și intră în bucătărie.
Smilla se uită la ea.
— Unde ai fost?
— La Lollo, spune Nina, trecând pe lângă masa din bucătărie.
— Și?
O licărire plină de speranță în ochii roșii-cenușii ai Smillei.
— Din păcate, nimic.
Nina ia o cană din dulap, își toarnă niște cafea și se sprijină de chiuvetă.
— N-au nicio veste de la Jennifer.
— Dar de ce te-ai dus acolo?
Privirea mea sare înainte și înapoi, de la Smilla la Nina. Fiecare clipire
este însoțită de o străfulgerare de durere, care mă face să vreau să închid
ochii.
Nina se îndreaptă spre masa din bucătărie și își toarnă un strop de lapte
în cafea înainte de a se întoarce la locul ei de lângă chiuvetă.
— Am trecut pe la ea doar ca să văd dacă are nevoie de ajutor. Sau de
companie. Dar nu părea prea interesată de asta…
— Dar cu ce ai putea tu să o ajuți pe Lollo?
Smilla pare sceptică.
— Jennifer este dispărută.
Nina ridică din umeri.
— Nu știu.
Soarbe din cafea.
— M-am gândit doar că… Lollo ar putea avea nevoie de sprijin. De
cineva care să-i țină companie, să-i facă o cafea, să-i pregătească ceva de
mâncare. Trebuie să fie foarte greu, îmi amintesc cât de greu le-a fost
bunicilor când…
Smilla se ridică repede de pe scaun.
— Vorbești ca și cum Jennifer ar fi murit.
Iese în fugă din bucătărie, lăsând cana albastră pe masă.
— Așa e.
Nina o urmărește pe Smilla cu privirea, apoi se întoarce spre mine și dă
din brațe.
— Deci iar am dat-o în bară.
— Poate că n-a fost o idee prea bună să aduci vorba despre Simon, spun
eu.
Nina se uită fix la mine.
— O să începi și tu să te plângi acum? Voiam doar să explic…
Oftează.
— Se pare că e mai bine să nu spun nimic.
— Smilla este îngrijorată, spun eu, și în același timp observ că felia de
pâine zace încă neatinsă în fața mea, pe masă.
— Cu toții suntem.
Nina se așază pe un scaun.
— Dar nu înțeleg…
Propoziția rămâne neterminată. Îmi eliberez mâna dreaptă. Deși e pe
jumătate amorțită, reușesc să tai câteva felii de cașcaval, care ajung în cele
din urmă pe pâine.
Nina se uită la sandvișul meu și apoi la mine.
— Nu vrei unt?
Se încruntă.
— Nu ești la regim, nu-i așa?
— Bineînțeles că nu sunt.
Stăm în tăcere. Mestec, dar nu simt gustul.
— Dar nu înțeleg de ce nu reușesc să localizeze telefonul mobil al lui
Jennifer, spune Nina după un timp.
Pâinea mi se umflă în gură și trebuie să o fac să alunece pe gât cu o gură
de cafea înainte de a putea întreba.
— Lollo a spus că nu au putut localiza telefonul?
— Nu, dar dacă ar fi putut…
Nina își lasă cana pe masă.
— Dacă ar fi putut localiza telefonul, ar fi trebuit să o găsească pe
Jennifer în locul respectiv.
— Probabil că telefonul este descărcat sau închis, spun eu. În cazul ăsta
nu cred că poate fi urmărit. Trebuie să emită semnale pentru a fi detectat.
Mă străduiesc să pară că nu m-am gândit niciodată la asta. Dar știu că un
telefon mobil nu poate fi localizat fără semnal.
— Bineînțeles, dă Nina din cap. Dar poliția ar trebui să poată verifica
unde se afla telefonul înainte de a muri.
Îmi dreg vocea.
— Da, asta pot face.
Și atunci ar putea descoperi că Jennifer a fost în Klagshamn după miezul
nopții. De asemenea, vor afla în cele din urmă că unul dintre ultimele ei
apeluri a fost către mine. Dar asta nu dezvăluie nimic despre ceea ce s-a
întâmplat, ci confirmă doar ce le-a spus Smilla polițiștilor, și anume că
Jennifer avea de gând să ia autobuzul spre casă. Iar dacă m-ar întreba
cineva, pot explica într-un mod credibil apelul către telefonul meu.
— Și sigur că Jennifer are un backup al telefonului pe vreun server,
continuă Nina gânditoare. Cum ar fi iCloud. Poliția ar trebui să poată intra
acolo și să-i citească mesajele sau mai știu eu ce…
Nina se entuziasmează brusc, vorbește mai repede.
— Și dacă Jennifer are un Mac și un iPhone, ele sunt sincronizate.
Câteodată îmi văd SMS-urile pe calculator. Nu mă întreba cum
funcționează, dar așa e. În cazul ăsta, Lollo s-ar putea uita în computerul lui
Jennifer. Trebuie să fie încă acasă. Poate ar trebui s-o sun pe Lollo. Dacă nu
s-a gândit la asta.
Soția mea nu este proastă. N-am spus niciodată că e, dar de obicei face
mare tam-tam despre cât de nepricepută este la tehnologie. Eu nu dețin
niciun gadget Apple, iar informațiile oferite de Nina mă deranjează. Un
computer din camera lui Jennifer care ar fi putut prelua ultimele ei
mesaje…
Nu ne-am trimis niciun mesaj unul altuia. Ea m-a sunat. Dar cine știe ce
făcea Jennifer în autobuzul spre Klagshamn. Era supărată, drogată până la
Dumnezeu și avea o oră întreagă de pierdut vremea. E posibil să le fi trimis
mesaje altora și să le fi spus cu cine urma să se întâlnească. Ar fi putut
trâmbița cam orice, pe orice forum.
— Probabil că Lollo s-a gândit deja la asta, spun.
— Crezi că…
Nina se uită la mine, o umbră de îngrijorare întunecându-i ochii căprui-
deschis.
— Crezi că Jennifer a plecat de acasă? Așa, de bunăvoie?
Ridic din umeri.
— Nu este plecată de foarte mult timp. Adolescenții dispar tot timpul. Și
majoritatea se întorc.
— Și Lollo a spus ceva de genul ăsta.
Capul meu e pe cale să explodeze. Mă ridic de pe scaun.
— N-ai terminat de mâncat.
Nina îmi aruncă o privire întrebătoare.
— Nu te simți bine, Fredrik? Ești stresat de…
— Dumnezeule, mai slăbește-mă.
Vocea îmi e dură și încerc să găsesc calea înapoi către un ton mai senin.
— Trebuie doar să verific ceva, mă întorc imediat.
 2013, Mauritius, iarna

Lollo

— Pot să mănânc o înghețată?

La naiba, e incredibil. Îmi ridic ochii din ziar și mă uit la Jennifer prin
ochelarii de soare cu tentă maro.
— Ai mâncat o înghețată după prânz. O înghețată pe zi e suficientă.
— O înghețată pe zi?
Jennifer își zvârle picioarele peste marginea șezlongului și se uită la
mine indignată.
— Suntem în vacanță! Și voi ați băut cel puțin trei pahare azi. Ar trebui
să mănânc tot atâtea înghețate câte pahare beți și voi.
— Nu e sănătos să mănânci mult zahăr.
Mă întorc la reportajul de pe prima pagină.
— Mănâncă în schimb o bucată de pepene roșu.
Max, care stă întins în dreapta mea, își ridică privirea din telefon.
— Ascult-o pe mama, Jennifer. O să ajungi durdulie dacă mănânci
înghețată tot timpul.
Jennifer își strânge buzele.
— Dar nici băutura nu este sănătoasă, murmură ea.
— Renunță, Jennifer.
Mă uit din nou la ea.
— Noi suntem adulți, iar tu ești copil. Știm ce este mai bine pentru noi și
știm ce este mai bine pentru tine. Nu mai avem ce discuta pe subiectul ăsta.
Jennifer se trântește demonstrativ pe spate în șezlong.
— N-am nimic de făcut.
Brațele îi sunt încrucișate și colțurile gurii îi atârnă. Mușc momeala. Nu
cred că mai există vreun copil atât de nerecunoscător ca al nostru. Suntem
în vacanță două săptămâni, stăm într-un hotel de lux, cu o zonă de piscină
fantastică, iar copilul are tupeul să se plângă. De fapt, nu a făcut altceva
decât să se plângă de când am ajuns.
Au trecut doar patru zile. Cum vom supraviețui? Număr până la zece,
îmi găsesc cea mai blândă voce posibilă și propun o baie în piscină.
 Jennifer se ridică în picioare și își pune mâinile în șolduri.
— Dar aici sunt doar bebeluși. Nu vreau să înot cu bebeluși!
E adevărat că hotelul este plin de familii cu copii și că majoritatea
copiilor de aici sunt mai mici decât Jennifer, dar câteodată e nevoie să te
distrezi și singur. Ca să nu mai spun că Max a fost în piscină cu ea.
Pun ziarul în poală.
— Stai jos, Jennifer.
— O să stau în picioare cât am chef.
— Stai jos, spun eu printre dinți. Te comporți ca un bebeluș, iar dacă nu
vorbești mai încet, o să audă toată lumea ce spui.
Jennifer ridică din umeri.
— Nu contează.
Mă întorc spre soțul meu.
— Spune și tu ceva. Spune-i ceva.
Max își ridică privirea amețită de la cotațiile bursiere, iar eu îmi dau
ochii peste cap.
— Spune-i fiicei tale să înceteze odată. Nu mai pot.
Scoate o bancnotă din portofel și o ridică în aer.
— O să primești o înghețată. Dacă promiți să nu ne mai cicălești mai
târziu.
Jennifer ocolește șezlongul meu și smulge bancnota din mâna tatălui ei.
Fără să scoată un cuvânt, își încalță șlapii și se îndreaptă spre barul și
chioșcul care sunt în aceeași clădire cu acoperiș de paie.
— Ce ne facem?
El ridică din umeri.
— Cum am rezistat în Thailanda? întreb eu.
— Clubul Teddy Bear, răspunde Max, uitându-se la marea turcoaz din
spatele piscinei tip infinity{28}.

26. Nina

Nu e frig, avem chiar câteva grade peste zero, dar vântul face ca aerul
umed să pătrundă prin fiecare strat de îmbrăcăminte. Îmi trag căciula mai
jos pe urechi și mă plimb printre grămezile de rahat de câine de pe aleea cu
pietriș. Hârtii și mucuri de țigară zac sub tufele de lângă trotuar. Pungi de
plastic sunt agățate în mai multe locuri, fluturând nerăbdătoare în vânt.
 Ianuarie nu este cea mai frumoasă lună a anului în Malmö, dar orașul
este de două ori mai urât din cauza gunoaielor. Cum pot oamenii să
privească împrejurimile ca pe o groapă de gunoi publică? Mi-ar plăcea să
mă duc în casele celor care fac o asemenea mizerie și să-mi arunc gunoiul
pe podeaua din sufrageriile lor.
La începutul relației noastre, Fredrik spunea adesea că mă iubește pentru
implicarea mea puternică în comunitate. Puteam purta discuții însuflețite
despre orice, de la aruncarea gunoiului în locuri publice la evaziune fiscală.
Vremurile alea s-au dus de mult. Implicarea mea socială a scăzut, iar
acum rarele noastre dialoguri se referă aproape exclusiv la copii. Ne
ciondănim despre cum să-i creștem, ce reguli ar trebui să impunem și câți
bani ar trebui să primească în fiecare lună. Cu toate acestea, chiar ieri
Fredrik mi-a spus că încă mă iubește.
Dar eu îl iubesc pe Fredrik? Da, cu siguranță. Mai ales când e cum era
înainte de a nu mai vorbi cu mine. Toată toamna mai mult a oftat. Orice
spuneam, el răspundea cu un oftat iritat sau cu sprâncene încruntate. Uneori
aveam sentimentul că nu mai suntem de acord în nicio privință, că Fredrik
alege chiar să gândească pe dos, doar ca să-mi facă în ciudă.
În momentul de față nu-l recunosc deloc, toanele lui mă scot din minți.
Când suntem apropiați, ai zice că unul în pielea celuilalt, când suntem pe
plute separate în largul mării, legănându-se fiecare în altă direcție.
Și, în loc să îmi fie milă, îl tachinez pentru figura asta jalnică. E ca și
cum, în decurs de douăzeci și patru de ore, s-a pierdut complet în propria
nenorocire.
Și nici nu știu de când se simte Fredrik așa. Stresul prelungit nu e de
joacă, am văzut multe exemple în acest sens. Cecilia, de la serviciu, a fost în
concediu medical timp de mai mulți ani și încă nu poate lucra cu normă
întreagă, deși și-ar dori. Trebuie să încerc să-mi reamintesc că starea de
spirit a lui Fredrik nu are nimic de-a face cu mine.
Ne-am întâlnit într-o încăpere dintr-un subsol din Lund. Fredrik era
îmbrăcat ca un rocker glam{29}, cu o perucă lungă neagră, pantaloni aurii
strâmți și o cămașă strălucitoare cu flori, descheiată la piept. Eu trebuia să
întruchipez un fel de hippie. Îmi găsisem ținuta la Myrorna{30} și mă
simțeam bine în blugii mei evazați și în tunica cu imprimeu.
Malena a fost cea care m-a convins să renunț pentru o seară să învăț
pentru examene.
— Nu poți să tocești tot timpul, a spus ea. Creierul mai are nevoie de
câte o pauză între turele de învățat. Ai încredere în mine. Doar o să fiu
asistentă medicală în curând.
Vicky, una dintre colegele Malenei, a dat o petrecere de ziua ei de
naștere, cu șaptezeci de invitați. Majoritatea se pregăteau să ajungă asistente
medicale. Pentru a compensa numărul mare de fete, a invitat și un grup
mare de studenți de la LTH, Universitatea de Tehnologie din Lund. Fredrik
era unul dintre ei.
Am nimerit unul lângă altul la cină și ne-am potrivit imediat. Era
dezarmant să fim costumați, iar pe parcursul primelor ore ne-am intrat pe
deplin în roluri, unul de star rock, iar celălalt de hippie, vorbind aiurea și
povestind cu lux de amănunte trecutul personajelor noastre imaginare.
Abia la sfârșitul petrecerii și-a dat jos peruca. Iar eu nu am fost
dezamăgită. Fredrik Andersson nu era doar amuzant. Arăta bine, era în
formă și părea să aibă o profunzime cu totul diferită de cea a băieților pe
care îi mai întâlnisem. Fredrik era o persoană care gândea puțin mai departe
de lungul nasului.
În ziua în care ne-am căsătorit, am simțit că am câștigat premiul cel
mare. Nu-mi venea să cred că fusesem atât de norocoasă. Dar în discursul
ei, chiar înainte de a înfige cuțitul în tortul cu trei etaje, Malena ne-a
reamintit că nu era vorba deloc de noroc.
— Să nu uitați niciodată cui trebuie să-i mulțumiți, a spus ea, declanșând
aplauze lungi.
Sper din tot sufletul ca ultimele șase luni să fie doar o paranteză
plictisitoare în căsnicia noastră. Vreau ca, în curând, să putem privi înapoi
la această perioadă cu un zâmbet pe buze și să ne spunem că a fost nasol și
inutil. Iar apoi ne vom lăuda că am știut cum să abordăm problemele lui
Fredrik și că le-am rezolvat atât de bine.
Când ajung în dreptul școlii Videdals, simt un impuls și iau telefonul.
Țin mănușa dreaptă între buze, apăs numărul corect și apoi pun mănușa în
buzunar. Aud mai multe bipuri, unul după altul, și sunt pe punctul de a
închide când o voce slabă se aude la celălalt capăt.
— Tu ești, Malena? Te-am trezit?
— Eu sunt.
Își drege vocea.
— Nu, nu m-ai trezit. Sunt doar un pic răgușită.
Mă întreb dacă a auzit că Jennifer a dispărut. Da, auzise, și suntem de
acord că e groaznic. Îi povestesc despre vizita pe care ne-a făcut-o ieri
poliția, despre petrecerea fetelor și despre ceartă. Malena îmi pune o mie de
întrebări, iar eu răspund cât de bine pot. E plăcut să pot rosti cuvinte pentru
cineva care reacționează normal, fără furie sau apatie.
— Da, e groaznic, mă întrerupe Malena în mijlocul unei propoziții. Tot
amân să o sun pe Lollo, nu știu ce să-i spun. Ce aș putea să-i spun?
Îi fac un rezumat al încercării mele eșuate de a ajuta.
— Nu o lua personal, Nina. Lollo trebuie să fie teribil de îngrijorată.
Când nu te simți bine, nu ai chef de companie.
— Știu.
Aproape am ajuns la strada Amiralsgatan și mă hotărăsc să traversez pe
celălalt trotuar.
— Dar când ești în cea mai proastă stare, rareori înțelegi de ce ai nevoie.
Poate că s-ar simți mai bine dacă ar vorbi cu cineva.
— O s-o sun, spune Malena. E ciudat să nu arăți că-ți pasă în vreun fel.
Dar, sinceră să fiu, nu prea îmi vine, după ce s-a întâmplat cu Max.
Oftează.
— Doar ai auzit ce zicea despre musulmani, nu? Și că Suedia se duce
dracului, sau cum naiba s-a exprimat.
— Cum să nu aud?
Trebuie să mă opresc în mijlocul drumului ca să nu mă calce o mașină.
— Cât ați mai stat la petrecere?
— Am plecat pe la două. Adde nu era la fel de furios ca mine, pare
obișnuit să audă astfel de prostii. Dar mie mi-a fost rușine de mine însămi
că l-am dus acolo. Și de faptul că unul dintre cei mai apropiați prieteni ai
mei poate spune așa ceva.
— Înțeleg.
O apuc pe pasarela de la centrul de sănătate.
— Fredrik voia să plecăm acasă imediat după cină, dar îmi părea rău
pentru Lollo. M-am gândit că nu ar trebui să sărbătorească miezul nopții
singură.
— M-am simțit exact ca Fredrik.
Malena tușește.
— Și aș fi putut să plec imediat. Dar Adde m-a convins să rămân și să
dau noroc. Apoi, timpul a zburat. Opiniile lui Max nu sunt o noutate. Dar
până acum reușea să închidă robinetul la timp. Numai că aseară a explodat
totul. S-a revărsat tot rahatul.
— A fost un nesimțit, spun eu. Nu că asta ar fi o scuză, cu siguranță
nu… Sinceră să fiu, eram și eu destul de beată. Dacă aș fi fost trează, aș fi
fost mai furioasă. Ar trebui să îl înfruntăm, nu doar să închidem ochii.
— Dar…
Malena oftează din nou.
— În momentul ăsta, toate par mai puțin importante. Acum Jennifer e pe
primul loc.
Continui să merg înainte, auzind-o pe Malena cum bea și înghite de
câteva ori. Cafea, cred. Malena a fost întotdeauna o mare băutoare de cafea.
— Ce crezi că s-a întâmplat? întreabă ea.
— Nu știu, habar n-am. Nu vreau să mă gândesc la ce este mai rău, dar
în același timp…
Ezit o clipă, nu știu cât de sinceră ar trebui să fiu.
— În același timp, ce?
Prietena mea pare să mă încurajeze.
— Doar o știi pe Jennifer.
— Mmm, știu ce vrei să spui.
Malena oftează.
— Jennifer nu e genul de persoană pe care să te poți baza. Ca s-o spun
pe-aia dreaptă, cred că poate fi un pic cam nesuferită.
Umerii mei se prăbușesc.
— Doamne, ce mă bucur că spui asta. Întotdeauna am crezut că sunt
singura care gândește așa. M-am simțit prost că nu am putut să o îndrăgesc.
Doar e fiica lui Lollo.
Malena tușește, pare să țină mâna pe microfon, dar revine repede.
— A naibii tuse.
Își drege din nou vocea.
— Știi, spun eu, fiindu-mi greu să mă stăpânesc acum. Mă gândeam
uneori că trebuie să fie ceva în neregulă cu Jennifer. O boală, ceva. Dar nu
vrem să-i criticăm pe copiii altora. E cel mai rău lucru pe care îl putem face.
Trec pe lângă terenul de sport Husiegård. Doi băieței în haine mult prea
subțiri se joacă cu mingea pe terenul cu pietriș de lângă parcare. Biserica
din piatră, cu trepte, văruită în alb, mă privește de pe dealul ei.
— E ca și cum ai înjura în biserică, adaug eu, amintindu-mi brusc de
momentul în care Jennifer l-a obligat pe Anton să mănânce niște fructe de
pădure despre care el știa că sunt otrăvitoare.
Anton era tulburat și știu că, în vâltoarea evenimentelor, i-am spus lui
Lollo că poate ar trebui să-și disciplineze copila. Nu cred că m-a iertat
vreodată pentru asta.
— E al naibii de greu, spun eu cu regret.
Mâna dreaptă mi-a înțepenit de frig și încerc să-mi pun mănușa, însă fără
succes.
— Avem viziuni foarte diferite inclusiv în ceea ce privește creșterea
copiilor. Lollo e convinsă că Jennifer nu face niciodată greșeli. În opinia ei,
este doar creativă, spontană sau uitucă…
— Creativă?
Malena chicotește.
— Mai scutește-mă.
— Lollo m-a cicălit mereu…
Trebuie să fac o pauză ca să-mi scot niște fire de păr din gură.
— M-a bătut mereu la cap că o țin prea din scurt pe Smilla. Dar poate că
nu o să mai zică la fel după toate astea.
— Probabil că nu, murmură Malena, în timp ce se aude un clinchet de
porțelan.
— N-ar trebui să spunem „ți-am spus eu”.
Râd.
— Ei bine, am făcut-o oricum. Adică, nu-mi doresc să i se întâmple ceva
rău lui Jennifer. Sigur că nu. Dar Lollo și Max nu sunt consecvenți în ceea
ce privește educația ei. Acum țipă la Jennifer pentru niște tâmpenii, iar în
clipa următoare o apără cu dinții, când, de fapt, ar trebui să o pună la punct.
E minunat când opiniile ne sunt validate. Cu toate astea, simt un gust
amar. Nu toți copiii dificili suferă de vreo boală. Iar pe copiii care chiar sunt
bolnavi nu îi ajutăm dacă le facem reproșuri, e nevoie de altfel de
instrumente. În plus, vorbim despre o persoană dispărută. Dacă nu este
vorba de nepăsare sau de mândrie adolescentină? Dacă chiar s-a întâmplat
ceva?
— Oricum, Jennifer o să apară, spune Malena. E descurcăreață, nu poate
fi dusă de nas.
Când încheiem conversația, se aprind luminile de pe Ellenborgs Road.
Îmi pun telefonul la loc și găsesc un Mentos lipicios pe fundul buzunarului
de la haină. După câteva secunde de ezitare, îl vâr în gură și apoi îmi pun
mănușa.
Trotuarul e pustiu. Pe toată durata plimbării, în afară de băieții de la
terenul de fotbal, am întâlnit doar trei persoane. În total, cinci oameni și doi
câini. Lumea nu îndrăznește să iasă pe vântul ăsta, preferă să stea acasă și să
se ghemuiască în fața televizorului.
N-am deloc chef să mă întorc acasă. Atât Smilla, cât și Fredrik se fâțâie
ca două butoaie cu pulbere ambulante, gata să explodeze în orice moment.
E imposibil să nu fii afectat.
O să am o discuție serioasă cu Fredrik în seara asta. Trebuie să putem
vorbi fără ca unul dintre noi să fugă în altă cameră. Noi nu suntem Leif și
Pirjo. Nu încă.
Și sunt convinsă că, dacă Fredrik reușește să se liniștească și să spună
clar ce anume îl stresează, vom găsi o soluție. L-aș putea ajuta cu o
propunere pentru un plan de acțiune concret, pe care să i-l înmâneze
directorului în prima zi a trimestrului.
Va trebui să încercăm să uităm pentru câteva ore de treaba asta cu
Jennifer și să ne concentrăm asupra propriilor noastre probleme.
Family first{31}.

27. Lollo

Mă uit la ceasul de perete. Patru fără un sfert. Asta înseamnă că mai sunt
cel puțin două ore până când Max ajunge acasă. Încă două ore lungi de
omorât timpul. Nu știu cum o să reușesc.
Până acum, am făcut naveta între camere. M-am dus în bucătărie și am
uitat ce trebuia să fac acolo, m-am așezat pe canapea, dar m-am ridicat la fel
de repede. Am încercat să mănânc la prânz, dar mi se face rău doar când
deschid frigiderul. Resturile de la Revelion zac încă neatinse în boluri mari,
mirosind acru de la usturoiul vechi.
Buticul este închis. Orele de deschidere planificate pentru weekendurile
de Crăciun și Anul Nou sunt afișate pe ușa magazinului, dar nu cred să fi
fost prea multă agitație la Lollos Design azi. Poate că cineva s-a gândit să
schimbe un cadou de Crăciun. Poate că altcineva a vrut să cumpere un
cadou pentru Bobotează și a trebuit să se întoarcă de la ușă. Nu-mi pasă.
Mă mănâncă tot corpul. Probabil și pentru că nu am dormit azi-noapte.
De obicei, nopțile nedormite îmi provoacă furnicături în picioare, dar acum
mă furnică peste tot. Mă furnică și mă mănâncă în așa hal încât îmi vine să-
mi întorc pielea pe dos, să mă scarpin și să mă zgârii.
Tot timpul văd chipul lui Jennifer în fața mea. E ca și cum mi s-ar fi
gravat pe retină pentru a-mi aminti de absența ei.
 Trebuie să fac ceva. Nu mă pot plimba de colo-colo ca un spirit necurat.
Dar ce să fac, când copilul meu a dispărut? Ce pot să fac?
Poate că ar trebui să ies și să caut. Singura problemă este unde. Prietenii
spun că Jennifer a plecat spre casă, dar Max s-a uitat deja pe-aici, prin
împrejurimi. E ca și cum ar fi ieșit pe ușa familiei Andersson și ar fi fost
înghițită de întuneric.
Și dacă s-a întâmplat și altceva la petrecere? Ceva ce Smilla nu vrea să
ne spună. Poate că acea ceartă s-a transformat într-o bătaie. Cineva –
Smilla? — ar fi putut să o lovească pe Jennifer cu o sticlă în cap. Și dacă
sticla a nimerit unde nu trebuia și Smilla i-a pus pe niște băieți să ascundă
cadavrul?
Trag aer în piept de parcă aș fi răcită și mâna îmi zboară spre gură. Ce-o
fi în neregulă cu mine? Cum pot să gândesc așa ceva? Smilla și Jennifer se
cunosc de când s-au născut. Smilla nu i-ar putea face rău lui Jennifer.
Niciodată.
Trebuie să fie așa cum spune toată lumea, că Jennifer a plecat de la
petrecere înainte de miezul nopții. Și asta înseamnă că ar putea fi oriunde.
Ar fi putut lua trenul spre Copenhaga. Ar putea fi într-un apartament din
Lindängen sau în drum spre Stockholm ori Haparanda cu autobuzul. Să ies
și să caut acum ar fi, în mod clar, ca și cum aș căuta un ac în faimosul car cu
fân. Ce face poliția? Face ceva? Ei cred că Jennifer stă undeva de bunăvoie?
Încă mai cred că nu vrea să vină acasă pentru că s-a certat cu Smilla?
Cineva sau ceva mă mănâncă pe dinăuntru. Mestecă și roade. Pun mâna
pe telefonul mobil, caut pe Google Poliția din Malmö și găsesc un număr
care mă duce la o centrală telefonică. După câteva apăsări de taste, sunt în
așteptare la telefon. Continui să mă plimb prin casă în timp ce ascult vocea
monotonă care numără apelurile, unul câte unul, într-un ritm infinit de lent.
— Poliția din Malmö.
— Fiica mea. A dispărut. Trebuie să faceți ceva!
— Scuzați-mă, dar…
Persoana de la celălalt capăt al firului încearcă să mă întrerupă, dar nimic
nu mă poate opri acum.
— Trebuie să vorbiți cu toți șoferii de autobuz care au lucrat în noaptea
de Anul Nou! strig eu. Trebuie să-i interogați. Pe toți! Nu mai puteți aștepta.
Ați auzit? Ar putea să moară înainte ca voi să vă ridicați din scaunele
voastre confortabile. Jennifer ar putea să moară!
Plângând, mă las pe podeaua din bucătărie, epuizată că m-am descărcat.
 — Vă rog, vă rog, șoptesc. Trebuie să o găsiți.
— Cum vă numiți? întreabă calm bărbatul de la centrală. Nu am reținut
numele dumneavoastră.
— Lollo, zic eu, dar mă corectez: Louise. Louise Wiksell.
— Ați spus că fiica dumneavoastră a dispărut. Ați raportat dispariția?
Închid ochii și încerc să mă controlez și să-mi stăpânesc și vocea.
— Da. Am raportat ieri. Aș vrea să vorbesc cu Lina Torres.
— Lina Torrero.
Se aude sunetul degetelor care bat pe o tastatură înainte ca bărbatul să
revină.
— Încerc să vă fac legătura.
După trei bipuri, o mesagerie vocală preia controlul.
Interiorul 754 nu răspunde. Lăsați un mesaj după semnal sau rămâneți
la telefon…
Întrerup vocea feminină înregistrată și mă sprijin de ușa frigiderului.
Inima îmi bate cu putere în piept, închid ochii, dar îi deschid din nou, pentru
că nu vreau să fiu în întuneric.
Nu pot înceta să sper.
Nu vreau să încetez să sper.
Cu degete tremurânde, ajung la rubrica apeluri recente și apăs Max.
Chiar și acolo sunt întâmpinată de o voce mecanică. Mă anunță că abonatul
nu poate răspunde în acest moment.
La naiba! Cum poate să nu răspundă într-o zi ca asta? Cum poate să fie
la serviciu?
Arunc o privire la telefonul din mână și tresar. Cercul roșu din colțul din
dreapta al pictogramei Facebook e semnul unei activități intense, numărul
de notificări este la un nivel record. Și aș fi putut să-mi dau seama de asta.
Azi-dimineață a apărut în ziar o fotografie cu Jennifer, iar acum a început
nebunia. Îmi și imaginez pagina mea de Facebook plină de inimioare și
emoticoane înlăcrimate.
Dar nu vreau simpatia falsă a cunoscuților mei superficiali. Vreau să o
găsesc pe Jennifer.
În clipa următoare îmi vine în minte că aș putea posta eu o fotografie cu
ea pe Facebook, o fotografie mai bună decât cea din ziar. Aș putea, de fapt,
să apelez la clienți și la foști colegi de clasă, să le cer să fie vigilenți, să
distribuie postarea. Oamenii tind să fie foarte serviabili atunci când este
vorba despre copii și animale.
 Doar că nu știu dacă suport să văd emoticoanele alea plângăcioase. Nu
știu dacă suport să citesc ce scrie lumea. Nu vreau să fiu mama despre care
toată lumea presupune că e o idioată pentru că nu-și poate ține propriul
copil în frâu.
Deși poate că sunt o idioată și o mamă ratată. Doar că vreau ca Jennifer
să vină acasă. Asta e tot ce vreau. Iar cineva de pe Facebook poate deține
informații importante. Trebuie să mă uit. Nu pot să mă ascund.
Degetul meu arătător atinge pictograma albastru cu alb și am impresia că
timpul stă în loc în timp ce preiau noile informații. Privirea mea rătăcește,
se grăbește înainte. Ca și cum ceea ce e scris ar durea mai puțin dacă citesc
repede.
Fluxul este – exact așa cum bănuiam – inundat de postări noi de la
prieteni, cunoștințe și cunoștințe ale cunoștințelor. Dar nu văd nicio acuză.
Nimeni nu scrie că eu sunt de vină. Cei mai mulți par cu adevărat îngrijorați
și toată această îngrijorare face ca irealul să fie și mai real, mă face să mă
înmoi ca un jeleu.
Plânsul reținut îmi pulsează în corp în timp ce navighez printre inimioare
și îmbrățișări virtuale. Chiar și pe aplicațiile WhatsApp, Instagram și
Messenger, sunt întâmpinată de cuvinte frumoase și comentarii
înțelegătoare. Dar nicăieri nu găsesc vreun semn de viață din partea lui
Jennifer. Și nimeni nu spune nimic despre locul în care se află.
Un șapte alb strălucește în cercul roșu de la Mesaje. E tata, care încearcă
să ia legătura cu mine. A sunat de patru ori. Dar nu pot vorbi cu tata acum,
nu pot să mă încarc și cu grijile lui, pe lângă ale mele.
Mă întorc la Facebook. Cineva scrie despre Persoane Dispărute. Să-i
contactăm? Îmi iau laptopul din hol, mă așez pe canapeaua din sufragerie și
caut pe Google site-ul Persoane Dispărute. E mult prea mult text. Îl
frunzăresc, sărind de la un paragraf la altul.
Ca să ne poată ajuta, trebuie să existe un raport al poliției. Și există. Trec
repede mai departe, dau click pe Raportează o dispariție și încep să
completez toate detaliile. Dar, după un timp, îmi dau seama că poate ar
trebui să mă consult mai întâi cu Max. Și poate ar trebui să vorbim și cu
poliția. Ca să fie și ei la curent.
În schimb, încep să mă uit prin pozele de pe telefon. Dacă am de gând să
postez ceva pe Facebook, trebuie să găsesc o poză recentă de-a lui Jennifer.
Preferabil una în care nu încearcă să pară seducătoare.
Va fi dificil. Jennifer nu a vrut să apară în poze în ultima vreme. În
puținele momente în care aparatul meu de fotografiat a reușit să o surprindă,
își scoate bustul în evidență și își strânge buzele în acel mod special adoptat
de aproape toate tinerele atunci când sunt fotografiate.
Sinceră să fiu, am încercat și eu să fac uneori grimasa asta din buze. E
frumos să ai buze pline. Dar, spre deosebire de tinere, eu arăt ridicol. Mai
mult decât ridicol.
După ce văd toate pozele, am două variante. Una este din ajunul
Sânzienelor, în timpul prânzului, la Falsterbo{32}. Jennifer nu era pregătită și
pare puțin surprinsă. În același timp este naturală și privește direct în
cameră. E bronzată, machiată cât trebuie și are o floare în păr.
Frumoasa Jennifer. Seamănă atât de mult cu mama mea. Ani întregi,
după moartea mamei mele, tata a păstrat pe noptieră o fotografie înrămată a
primei sale soții. Un prim-plan, cu părul ei blond în vânt și cu ochii radiind
de fericire. Cred că tata a fost cel care a făcut poza la prima sau a doua lor
întâlnire.
Uneori, când eram singură acasă, intram în dormitorul lui tata și mă
așezam pe marginea patului. Puneam rama în poală și studiam fiecare
milimetru din chipul tânăr al mamei, încercând să găsesc asemănări cu fața
mea. Dar oricât aș fi sucit și învârtit acea poză, întotdeauna am semănat mai
mult cu tata. Iar fotografia a ajuns probabil în pod, când Agneta s-a
strecurat sub plapuma de pe patul dublu.
Respir adânc de câteva ori, alungându-mi disperarea. Pieptul îmi ticăie,
aproape să explodeze. Dar trebuie să mă țin tare. Dacă cedez, nu pot face
nimic bun. Să cedez acum ar însemna să o dezamăgesc pe Jennifer.
Lacrimile îmi umplu ochii și clipesc pentru a-mi recăpăta concentrarea.
Cu o mână șterg lacrimile sărate care se scurg în jos pe obraji și studiez a
doua variantă.
Fotografia a fost făcută cândva în toamna anului trecut, probabil când
mi-am sărbătorit ziua de naștere.
Jennifer pare mai serioasă aici, ochii albaștri îi sunt întunecați, aproape
negri. Este mai palidă. Dar la fel frumoasă.
Unde ești, Jennifer? Draga mea copilă, de ce nu vii acasă?
28. Fredrik

Oare ar trebui să-i spun totul Ninei? Uite-așa, să-i povestesc totul, de la
început până la sfârșit. Poate m-aș simți mai bine după aceea. Să-ți ușurezi
inima pare să fie ceea ce recomandă toți psihologii.
Dar soția mea este o persoană decentă. O persoană corectă. Respectă
legea. E un cetățean responsabil. Există oameni care se bagă în față la coadă
sau care își trimit copiii de două ori atunci când se împarte ceva gratuit.
Nina nu face parte din această categorie. Ea este genul de om care se
întoarce la magazin pentru că a descoperit un ardei neplătit pe bonul de la
casă.
Ușa de la intrare se trântește. Nina cotrobăie prin hol. Aud sunetul
familiar al pașilor ei când înaintează în bucătărie, o aud cum își suflă nasul,
cum aruncă hârtia în coșul de gunoi și cum închide ușa dulapului. Din nou
pași. Se apropie de dormitor, iar eu mă așez bine pe scaunul de birou,
ciulind urechile.
După mai bine de douăzeci de ani petrecuți sub același acoperiș, pot să-
mi dau seama de starea de spirit a Ninei doar ascultând felul în care calcă pe
podea. Astăzi, călcătura ei îmi spune că e hotărâtă. Nu furioasă, ci hotărâtă.
— Ce faci?
Stă în ușă. Cu părul ciufulit de căciulă și cu obrajii îmbujorați.
— Nimic deosebit. Doar mă uitam la niște chestii online.
Intră în cameră, își pune mâinile pe umerii mei și îi masează ușor.
— Te uiți la computere?
Se apleacă în față ca să studieze mai atent ecranul. Respirația ei
dezvăluie urme de cafea și mentă.
— Ah, da. Mă… gândesc la un Mac.
Oprește masajul, apucă spătarul scaunului și mă răsucește. Apoi îmi
pune o mână pe frunte.
— Cred că se petrece ceva foarte grav cu tine, Fredrik.
Își ridică mâna, în timp ce un zâmbet îi joacă într-un colț al gurii.
— Ai febră?
Ochii mei sunt la nivelul pieptului Ninei. Stă mult prea aproape, mi-e
greu să respir, dar reușesc să bâigui ceva despre faptul că și unii câini
bătrâni pot învăța să stea jos.
Râde.
— Las-o baltă, zic eu, închizând browserul. Nu am spus că voi cumpăra
ceva. Doar mă uitam, așa.
— Auzi…
Nina se așază pe marginea patului dublu. Se uită la mine cu o privire
încurajatoare.
 — Trebuie să vorbim.
— Să vorbim?
Mă învârt cu scaunul, dar apoi îl opresc și îl învârt înapoi. Stânga,
dreapta. Stânga, dreapta.
— Despre ce?
— Despre noi, spune Nina. Sau poate mai ales despre tine. Poți să stai
locului?
Îmi las piciorul care învârtea scaunul să se odihnească.
— Ce-o fi cu mine? întreb, vrând să-mi mușc limba.
Nina oftează.
— Mi-ai spus ieri că te simți rău pentru că ești stresat la serviciu.
— E în regulă. Voi încerca să remediez situația când începe școala. O să
vorbesc cu Inga-Lill.
— Dar mie nu poți să-mi spui?
Își încrucișează picioarele și se apleacă în față.
— Ce să-ți spun?
— Ce te stresează, normal.
Nina dă din mâini.
— E vorba despre hârțogărie? Sau despre elevi? Sau poate despre un
proiect special? Încă ești în grupul ăla pentru combaterea bullyingului, nu?
Nu poți renunța dacă e prea mult?
De ce este soția mea atât de încăpățânată? Nu e nimic de spus. Cel puțin
în legătură cu situația mea profesională. Totul e în regulă la serviciu. Nu
grozav, dar în regulă.
Mă ridic de pe scaun.
— Serios, nu e nimic de discutat. Pur și simplu, am prea multe de făcut.
Dar va fi bine.
— Iar pleci?
Nina își ridică privirea spre mine de acolo de unde stă, de pe marginea
patului.
— Abia am început să vorbim.
— Nu plec, stau aici.
Se ridică în picioare și face un pas în direcția mea.
— Se pare că ești pe picior de plecare.
E rândul meu să oftez.
— Stau aici, în fața ta.
— Deci…
 Nina își pune mâinile în șolduri.
— Este imposibil să am o conversație normală cu tine. Cum să putem
rezolva problemele, dacă nici măcar nu poți vorbi despre ele?
O iau în brațe. Nu pentru că vreau să o îmbrățișez, ci pentru a o face să
tacă, să nu mai tot analizeze.
— Nina, tu nu trebuie să rezolvi nicio problemă. Eu o să rezolv situația.
În acel moment, telefonul mobil al Ninei sună undeva în casă. Iese val-
vârtej din dormitor, dar abia am timp să respir înainte ca ea să ajungă din
nou în pragul ușii.
— Trebuie să facem curat.
— Poftim?
Nina se apropie de pat și apucă una dintre cuverturi.
— M-ai auzit.
Întinde mâna, îndoaie cuvertura și o bătătorește.
— Claudia și Monique sunt pe drum spre noi.
La naiba. Nu ele. Nu acum. De preferat niciodată.
— Aici? De ce?
Nina ridică un ziar de pe jos și îl pune pe raftul de sub noptieră.
— Sunt pe drum dinspre Kastrup{33}. Vor să treacă pe aici să ne salute.
— Ai fi putut să spui că nu suntem acasă… Sau orice altceva.
Soția mea îmi aruncă o privire tăioasă.
— Claudia este sora mea.
— Dar nu prea te dai în vânt după ea.
— Cum să nu? Și nu vor sta mult. Ridică-te imediat, trebuie să mă ajuți.
E deja la jumătatea drumului spre bucătărie.
— Să facem niște vin fiert? Sau cafea? Ce părere ai?

29. Nina

— Bună ziua, gazdelor!

Sora mea strălucește precum cupola de lumini care se revarsă peste
tufișul din spatele ei. Poartă un palton alb, strâns pe corp, iar părul lung și
negru e parțial acoperit de o pălărie Gant. Marca e vizibilă în mod clar, deși
e imprimată discret în cusătură.
Alături de Claudia este Monique, cu un zâmbet până la urechi. Eșarfa în
dungi îi atârnă cu o nonșalanță deliberată peste paltonul de lână închis la
culoare. Mâna lui Pauline o ține strâns pe cea a lui Monique. Copila de
patru ani mă scrutează cu ochii mari și căprui.
— Bonjour{34}, Nina.
Monique se apleacă și mă pupă lângă ureche. Trebuie să fac un efort ca
să nu tresar. Săruturile continentale pe obraz nu sunt stilul meu. Niciodată
n-am reușit să înțeleg de câte ori trebuie să ne pupăm și să schimbăm partea
înainte de a termina.
Claudia mă îmbrățișează cu putere și bluza mi se lipește de spate. Sunt
încă transpirată după ce am aspirat, abia am apucat să-mi schimb pantalonii
de trening cu niște blugi înainte să sune la ușă.
— Mă bucur că ați vrut să treceți pe-aici. Intrați.
Mă las pe vine.
— Bună, Pauline. Îți amintești de mine? Mătușa Nina.
Fata își întoarce capul și își îngroapă fața în paltonul lui Monique.
— Nu prea, râde Claudia. Avea doar doi ani și jumătate când ne-am
întâlnit ultima dată.
Monique o împinge pe Pauline în fața ei și, în curând, toată lumea se află
înăuntru, la căldură. Holul pare neobișnuit de îngust, aproape claustrofob.
Deodată bag de seamă cât de detriorată este ușa noastră de la intrare. S-au
desprins așchii întregi de lemn în partea de jos, iar pata maro nu se
potrivește deloc cu vopseaua de pe perete, gri-deschis, pe care am aplicat-o
în vacanța de Paște.
— Vă rog să scuzați deranjul, spun cu un gest larg, când din greșeală mă
văd în oglindă.
Părul îmi cade în toate direcțiile.
— Trebuie să fie din cauza căciulii, este din material sintetic. Nu eram
pregătiți de oaspeți azi.
Claudia pare să caute un umeraș, dar nu spune nimic. În cele din urmă își
agață paltonul într-un cui, lângă salopeta murdară a lui Vilgot. Nu mă pot
abține să nu sper la o pată, la un pic de noroi maro de Skåne pe țesătura de
un alb imaculat.
Părăsim holul. Pauline trebuie să meargă la toaletă și Monique o duce la
baie. Mă îndrept spre bucătărie.
Claudia mă urmează, oprindu-se în fața ușii frigiderului, pe care atârnă
orare, cărți de benzi desenate și fotografii vechi, prinse cu tot felul de
magneți ingenioși. Cineva ar trebui să facă ceva cu harababura asta.
— Ce mai faceți voi?
 Claudia se îndreaptă spre masă, ridică ziarul și îl răsfoiește șovăitoare.
— Grozav.
Bag douăsprezece prăjiturele cu șofran în cuptorul cu microunde.
— Dar voi?
Mă uit la sora mea.
— Încă te simți bine la Bruxelles?
— Grozav.
Claudia lasă ziarul deoparte.
— Suntem foarte ocupate la serviciu, bineînțeles.
Zâmbește și se joacă cu diamantul din verighetă.
— Dar tocmai ce ne-am angajat o bonă internă. O fată foarte bună. Din
Spania. Ana studiază franceza la Bruxelles și suntem incredibil de
mulțumite.
Îmi mușc buza și număr până la zece.
— Nu v-ați gândit niciodată să munciți mai puțin?
— N-ar fi posibil, spune Claudia. Nimeni din departamentul meu nu
lucrează cu jumătate de normă. Aceeași situație e și la Monique.
Îl vede pe Fredrik și se luminează.
— Cumnatul meu preferat!
Claudia se aruncă în brațele soțului meu.
— Nu ne-am văzut de atâta vreme!
Fredrik pare un pic mai energic. Când se termină îmbrățișarea, se duce în
sufragerie ca să le salute și pe celelalte două musafire.
Cuptorul cu microundele sună. Deschid ușa, scot prăjiturelele cu șofran
și le pun pe o tavă.
Claudia se apropie de mine și își coboară vocea.
— Dar el ce mai face? Acum pe bune.
— Cine?
— Fredrik. E palid ca un cadavru.
Mă ridic pe vârful picioarelor ca să ajung la șervețelele din dulap.
Claudia ridică un braț și le dă jos fără efort. A moștenit picioarele lungi ale
mamei. Eu a trebuit să mă mulțumesc cu construcția mult mai compactă a
lui tata.
— E doar puțin stresat la serviciu, spun eu.
— Pot să plec de la masă?
Anton se tot foiește de ceva vreme și știu că urăște situația asta. Să stea
cu adulți pe care nu-i cunoaște. Să fie nevoit să răspundă la întrebări despre
școală și fotbal. Cu atât mai mult în engleză…
Pentru că Fredrik nu reacționează, încuviințez din cap și Anton se ridică
de la masă. Smilla fuge în urma lui.
Vilgot iese de îndată ce înghite și ultima turtă dulce, dar Pauline stă în
continuare pe canapea între părinții ei. Se vede pe fața Claudiei că are
impresia că noi avem copii needucați.
— La ce oră veniți sâmbătă? întreabă ea.
Sora mea a renunțat să mai încerce să vorbească cu Fredrik și acum își
concentrează toată atenția asupra mea.
— Nu știu. Poate către prânz. Sau am putea lua prânzul acasă mai întâi.
Hai să vorbim cu mama, să vedem ce spune și ea.
Nu-i invidiez pe mama și pe tata, care vor avea familia Claudiei pe cap
timp de cinci zile. Mama pretinde că le face plăcere să le găzduiască, dar
mă îndoiesc. Tata spune că, de obicei, mama este isterică cu câteva
săptămâni înainte de sosirea Claudiei și a companiei. „Ai zice că vine în
vizită chiar familia regală. Inger se dă toată peste cap, ce naiba!”
Monique se uită în sfârșit la ceasul de mână. Îi spune ceva surorii mele,
care se ridică și începe să strângă ceștile.
— Cred că e timpul să ne continuăm drumul, spune ea. Le-am spus că
ajungem până la șase.
— Deja? Ce păcat. Dar ne revedem curând.
Claudia zâmbește.
— Ce bine că vor avea copiii timp să se întâlnească așa cum trebuie.
Vrem ca Pauline să-și cunoască verișorii.
De parcă Anton și Smilla ar fi interesați să petreacă timp cu o fată cu mai
mult de zece ani mai mică și care mai vorbește și în franceză.
— Fredrik, spun un pic mai tare decât intenționam. Strângi tu?
Tresare de parcă tocmai l-am trezit dintr-un somn adânc și se ridică
imediat de pe canapea. Începe să pună farfurii și pahare la nimereală pe
tavă. Ca să nu țip de nervi, iau cafetiera și mă grăbesc spre bucătărie.
— Mulțumesc pentru cafea, surioară.
Claudia pune câteva cești în chiuvetă și e pe cale să se întoarcă în
sufragerie, când se oprește lângă masa din bucătărie.
— Uf.
Dă din cap spre ziarul deschis.
— Ai văzut asta?
— Ce?
 Pun borcanul cu turtă dulce în dulap și închid ușa.
— Asta, arată soră-mea. Am văzut titlul înainte de a ne așeza. Despre
fata care a dispărut.
Claudia se apleacă peste masă. Îmi țin respirația și sper.
— Wiksell?
Se uită la mine cu ochii cât cepele.
— Jennifer Wiksell. Dar nu este fiica lui Lollo?
Expir
— Ba da.
— Doamne, Nina! Dar de ce nu ați spus nimic? E groaznic! Ce credeți că
s-ar fi putut întâmpla?
Fredrik intră în bucătărie. Lasă tava pe blat și se întoarce.
— Cu ce?
Sora mea arată din nou spre ziar.
— Cu ea.
Se îndreaptă spre Claudia și se uită peste umărul ei.
În clipa următoare, Fredrik se sprijină cu mâinile de spătarul unui scaun.
Stă încremenit în capul mesei, cu fața lipsită de culoare, și respiră sacadat.
— Fredrik?
Mă grăbesc spre el și îi pun o mână pe braț.
— Ești bine?
Fredrik nu răspunde. Stă acolo și închide ochii. Buzele îi sunt strâns
lipite. Înghite de câteva ori în sec, după care dă brusc drumul scaunului și se
precipită spre baie.

30. Lollo

Mă uit pierdută înjur, ca și cum n-aș mai fi fost aici. Pereți albi, mobilă
albă, așternuturi albe. Perne în alb și lila. Totul conform dorințelor lui
Jennifer.
Chiar și aseară mi s-a părut aiurea să cotrobăi pe-aici. Aveam senzația că
în orice clipă o să vină înăuntru și o să ne întrebe ce naiba facem.
Stomacul mi se strânge când văd cearșaful șifonat de pe jos și sutienul
atârnând pe tăblia patului. Papucii de casă pufoși de lângă comodă mă fac
să lăcrimez. De-asta am evitat azi camera lui Jennifer.
Dar acum iată-mă aici. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt
mai convinsă: dacă există răspunsuri la întrebările noastre, ele trebuie să fie
aici, în camera în care Jennifer își petrece cea mai mare parte din timp.
Poliția pare să o ia ușurel, dar eu nu. Secundele pulsează în corpul meu,
amintindu-mi de timpul care continuă să treacă.
Trebuie să se întâmple ceva.
Mă îndrept spre birou, deschid sertarul de sus și cotrobăi prin dezordine.
Creioanele zac împrăștiate, laolaltă cu gume de șters, agrafe de hârtie și
elastice de cauciuc. Următorul sertar conține câteva caiete și o mulțime de
coli A4. Chestii pentru școală, se pare. Iau o foaie de hârtie pe care Jennifer
a scris răspunsuri la întrebări despre Al Doilea Război Mondial.
Istoria nu a fost una dintre materiile mele preferate la școală. Mă rog,
poate în școala generală. Când am citit despre epoca vikingilor și am
construit un sat viking din hârtie. A fost distractiv. Dar apoi mi-a pierit
interesul. De ce să te îngropi în trecut, când poți privi înainte?
Pun hârtia înapoi în sertar și răsfoiesc celelalte notițe, dar nu găsesc
nimic interesant. Temele la suedeză, matematică și engleză sunt intercalate
cu informații de la consilierul de orientare, o invitație la o petrecere din
partea consiliului elevilor și o broșură de la o companie care vinde
chipiuri{35} pentru absolvire. Deja? Le-au trimis din timp, închid sertarul și
mă ridic. Ce caut?
Cred că ceea ce caut sunt indicii despre viața lui Jennifer. Dar unde ar
putea fi? Și la ce fel de indicii mă gândesc?
Atât Nina, cât și Malena țineau jurnale când eram în liceu. Mie mi se
părea cam penibil. Pe de altă parte, mi-aș fi dat și-o mână ca să aflu ce
scriau.
Nina avea întotdeauna grijă să pună jurnalul deoparte când intra cineva
în cameră, făcea mare caz de toată treaba asta. Doar o singură dată a lăsat
caietul deschis pe birou. Stătea acolo, parcă așteptând să fie citit. Îmi
amintesc cum mi-a trecut prin minte că poate îl lăsase intenționat. Pentru că
voia ca eu să-l văd.
Paginile cu scris înghesuit îmi făceau inima să galopeze de emoție, dar,
ca de obicei, Nina a fost cea care m-a salvat de la un delict. I-am auzit pașii
în fața ușii și nu am avut timp decât să prind câteva cuvinte înainte de a mă
arunca înapoi pe pat. Cu toate astea, vina m-a chinuit săptămâni întregi.
Oare Jennifer are jurnal? E jenant, dar habar n-am. Oricum, nu am văzut-
o niciodată scriind ceva care să semene cu un jurnal. Se holbează mereu la
vreun ecran, indiferent de ora din zi sau din noapte. Ori se holbează la
telefon, ori la calculator, ori la ambele în același timp. Poate că scrie pe
laptop?
Mi se strânge stomacul. Computerul! Cum naiba am uitat de computer?
Probabil că lipsa somnului mă face mai grea de cap.
Mă învârt și scanez camera. Laptopul lui Jennifer se află întotdeauna pe
mijlocul biroului, dar acesta e acum gol și ordonat. Și-a luat calculatorul cu
ea la petrecerea de Anul Nou? Asta ar putea indica o evadare planificată.
Nu îți iei computerul la o petrecere dacă ai de gând să te întorci acasă a
doua zi.
O licărire de speranță are timp să se înfiripeze înainte să zăresc ceva
argintiu sub o revistă săptămânală de pe noptieră. Speranța se stinge.
Iau computerul, mă așez pe pat, îl deschid și privesc cum ecranul prinde
viață încet. Sub imaginea circulară care arată ca un chip galben cu un singur
ochi se află o casetă gri, în care scrie Introdu parola. Oftez adânc în fața
propriei mele prostii. Bineînțeles că e nevoie de o parolă.
Închid ochii, încerc să mă gândesc. Dacă aș fi în locul lui Jennifer, ce
parolă aș alege?
Chanel
Nu merge.
Jennifer
Nu merge.
Jenni
Nu merge.
123456
Nu merge.
Încerc toate variantele de nume, punând literă mică la început. Adaug un
punct la sfârșit și apoi încerc să completez cu anul nașterii lui Jennifer. Dar
computerul refuză să mă lase să intru.
Apoi îmi vine brusc o idee și tastez alt nume.
Jussi
Merge.

31. Nina

— Cel mai probabil nu este indigestie, ci stres. Așa cum ți-am mai spus,
Fredrik are multe pe cap la serviciu de ceva vreme. Te rog, nu-i spune
mamei.
O țintuiesc cu privirea pe Claudia.
— O să își facă griji degeaba. Și să nu-i spui nici de chestia asta cu
Jennifer…
— Dar sunt încă abonați la Sydsvenskan, mă întrerupe sora mea.
Stă gata îmbrăcată în fața ușii, după ce a reușit să-și evacueze întreaga
familie în câteva minute.
— Așa e, spun eu, dar nu cred că mama a avut timp să citească ziarul azi.
Bănuiesc că are alte lucruri de făcut acum, că vă așteaptă pe voi.
— Bine.
Claudia ridică din umeri.
— Salută-l pe Fredrik și să se facă bine!
Sora mea se uită la mine ca și cum noi am fi încercat intenționat să îi
provocăm indigestie în timpul uneia dintre rarele sale vizite în țara natală.
— Ne vedem sâmbătă, spun eu, făcându-i cu mâna lui Monique, care se
urcă deja în mașina albă închiriată.
Claudia se întoarce pe călcâie, iar eu închid ușa, grăbindu-mă să mă
întorc în dormitor.
Fredrik e întins peste cuvertura de pat. Are ochii închiși, nu i se mișcă
niciun mușchi. Pentru o clipă, îmi imaginez că e mort și deja rece. Dar când
mă așez pe marginea patului, tresare, deschide ochii și îmi zâmbește palid.
Îl iau de o mână, care îi tremură.
— Fredrik, mâna ta…
— Știu, mormăie el. Dar e în regulă, o să treacă.
Îi mângâi dosul palmei și găsesc trei linii roșii, trei zgârieturi paralele.
Par aproape infectate.
— Ce e asta?
— Nimic.
Fredrik face o grimasă.
— M-am zgâriat într-o creangă zilele trecute.
— Ai lucrat în grădină?
Îi întorc mâna.
— Când?
— Nu știu exact când a fost.
Îmi aruncă o privire obosită.
— Și nu am lucrat în grădină. M-am împiedicat în vreun băț în drum
spre mașină sau ceva de genul ăsta.
 — Poate că atunci ți s-a rupt geaca?
— S-a rupt?
Fredrik îngheață și se uită la mine întrebător.
— Unde?
— Cusătura laterală, zic eu. S-a desfăcut și îi atârnă firele.
— Păi, e… E ruptă de mult timp.
Închide din nou ochii, iar eu oftez.
— Fredrik, încep să fiu îngrijorată din cauza ta. Foarte îngrijorată. Dacă
suferi cumva de o boală gravă? O boală care te seacă de energie. Poate că
nu ești deloc stresat, poate că ai nevoie de îngrijiri medicale.
Fredrik deschide ochii.
— Poți să nu mă mai cicălești?
Pare de-a dreptul iritat acum.
— Nu am nimic grav. Doar m-am simțit puțin rău.
Îi dau drumul la mână și mă ridic în picioare.
— Nu te cicălesc. Și cum poți să te enervezi când eu sunt îngrijorată? Nu
vezi că mă întreb ce se întâmplă?
Lacrimile îmi ard în spatele pleoapelor.
— Nu te recunosc.
— Nu se întâmplă nimic, dar lasă-mă în pace, spune el încet.
Plutele noastre se îndepărtează tot mai mult, marea face spume și se
zbate în jurul nostru.
•
Smilla răsfoiește ziarul. Poartă colanți, șosete groase și un hanorac mare
cu glugă, care a fost inițial al lui Fredrik. Gluga este coborâtă și îi ascunde
fața, dar, când intru în bucătărie, o trage înapoi și se uită în sus.
— Au scris despre Jennifer.
Dă din cap spre ziarul deschis pe masă.
Încerc să-mi alung frustrarea, amintindu-mi că Fredrik nu se simte bine,
că are o scuză pentru comportamentul lui. Cu un braț în jurul umerilor
Smillei, mă aplec și arunc o privire peste textul scurt.
Este aceeași notă care a fost postată online azi-dimineață. Fotografia
trebuie să fie veche de câțiva ani, Jennifer pare mai tânără decât în realitate.
În ultima frază a articolului, poliția face apel la ajutorul publicului.
Smilla se întoarce și se lipește de pieptul meu fără să scoată un cuvânt. O
îmbrățișez strâns și căldura din corpul ei migrează spre al meu. Îi
mulțumesc lui Dumnezeu că fiica mea e cu mine în acest moment.
 — Te iubesc, Smilla, șoptesc, inspirând parfumul părului ei ciufulit.
Șampon, balsam și spray, într-un amestec diafan.
— Știu, zice ea. Și eu, pe tine.
O ușă se deschide la etaj și vocea lui Anton se face auzită pe scări.
— Când mâncăm?
— Curând, ridic eu vocea. Să nu începi alt joc.
Ușa lui Anton se trântește la loc și Smilla se smucește din îmbrățișarea
mea.
— Ce mâncăm? întreabă ea.
— Habar n-am, dar găsim noi ceva, îi răspund.
Smilla zăbovește în bucătărie. Stă o clipă în fața imaginii lunii decembrie
din calendarul de anul trecut. Este o fotografie de familie de la Crăciunul de
acum doi ani, o excepție de la toate fotografiile cu Vilgot, care sunt acum
standard în calendarele noastre foto. Îmi place această imagine. Arătăm cu
toții foarte fericiți. Și asta pentru că ne distram. Anton a fost cel care, după
multe încercări eșuate, a reușit să facă să funcționeze bățul de selfie.
Ar trebui să ne petrecem mai des timpul împreună. Toată familia. Când a
fost ultima dată când am făcut ceva împreună, toți cinci? Scotocesc prin
memorie, dar nu-mi amintesc nicio activitate comună de când am fost în
Gotland{36} astă-vară și când – spre satisfacția unora – a trebuit să ne
întoarcem mai devreme acasă. Cinele de acasă nu se pun la socoteală.
Ajunul Crăciunului este obligatoriu.
Poate că ar trebui să-i obligăm pe Smilla și Anton să meargă uneori în
excursii, să profităm cât mai sunt minori. Pentru că, atunci când facem ceva
împreună, de obicei ne simțim foarte bine.
Trebuie doar să trecem peste primele ore, cu suspine adânci și țiuituri în
urechi. Ba nu. De fapt, trebuie, în primul rând, să reușim să planificăm
excursiile. În ultima vreme, stăm din ce în ce mai prost la capitolul ăsta. Dar
mergem la mama și la tata în weekend. Excursia asta se pune.
Smilla pleacă de lângă calendar și se îndreaptă spre fereastră, întorcându-
mi spatele.
— Ce crezi că face poliția acum?
Deschid robinetul și umplu o oală mare cu apă. În seara asta o să
mâncăm paste cu sos de roșii.
— Te întrebi dacă o caută pe Jennifer?
Smilla fredonează ceva inaudibil, iar eu întorc capul, uitându-mă la
silueta slabă care aproape că dispare în hanoracul mare.
 — Habar n-am, draga mea. Nu știu cât timp trebuie să lipsească o
persoană pentru ca poliția să înceapă o căutare în toată regula.
— Oricum, ieri nu păreau să se grăbească prea tare.
— Bănuiesc că sunt în așteptare, spun, apoi pun sare în apă. Nu este
neobișnuit ca tinerii să dispară fără să fie efectiv dispăruți. Uită să spună
unde se duc, fug de acasă pentru că nu sunt de acord cu părinții…
Smilla se întoarce și se uită la mine cu ochii licărind.
— Dar Jennifer nu ar pleca nicăieri fără să spună cuiva.
— Ești sigură de asta?
Deschid frigiderul și mă uit în sertarul cu legume.
— În ultima vreme nu prea v-ați mai văzut.
În partea de jos a sertarului se află două cepe galbene și o căpățână de
salată verde ofilită. Ridic una dintre cepe, care îmi alunecă imediat din
mână și se rostogolește pe podea. Smilla o prinde și o așază cu zgomot pe
tocător.
— O cunosc pe Jennifer de când m-am născut.
— Știu. Dar oamenii se schimbă. Și s-ar putea să nu observăm asta dacă
nu ne vedem atât de des.
Gândurile mele se îndreaptă nestingherite spre Lollo și Malena, spre
prietenia noastră și modul în care s-a schimbat ea de-a lungul anilor. De la
„noi împotriva lumii” la două întâlniri festive de familie pe an și la aproape
niciun contact între timp.
— Și eu, care…
Smilla oftează.
— Am crezut că petrecerea de Anul Nou va schimba lucrurile în bine.
Pun cuțitul pe tocător și mă apropii de ea.
— Cum adică în bine? A fost rău?
— Nu rău, dar…
Smilla își freacă ochii.
— Nu ne mai văzuserăm de vara trecută, și abia dacă ne-am scris pe
Snap. Am crezut că are legătură cu școala, că nu avea timp. Dar acum…
Totul s-a dus dracului.
— Draga mea…
Îmi pun brațele în jurul Smillei.
— A fost un gest foarte frumos din partea ta. Nu ai ce face dacă a ieșit
așa cum a ieșit.
— Unde e tata?
 Scapă din strânsoarea mea și se uită în jur, fără să țină seama de drama
care s-a petrecut în bucătărie cu doar o oră în urmă.
— Tata se odihnește.
— E bolnav?
Tai ceapa cu grijă, întârziind să-i dau un răspuns. Smilla va fi în curând
majoră. Aș putea să-i împărtășesc grijile mele, poate că ar înțelege. Dar
Smilla nu trebuie să-și mai facă griji și pentru tatăl ei, pe lângă toate
celelalte. Sunt și așa destule.
— Nu, spun eu. A fost tare ocupat la serviciu și trebuie să se refacă.
Se uită la mine, dar nu spune nimic.
— Se mai întâmplă uneori, continui eu. Ne pălește oboseala taman când
suntem în concediu și lăsăm garda jos.
— Bine, ridică Smilla din umeri. Dar vine să mănânce? Să-i pun și lui
tacâmuri?
Ochii mi se umplu de lacrimi. Sigur e de la ceapă.

32. Lollo

Jussi a fost primul ursuleț de pluș al lui Jennifer. Sau este, încă există.
Un ursuleț clasic de pluș maro, pe care tata și Agneta l-au adus cu ei atunci
când și-au vizitat nepoata la maternitate. Jussi a fost botezat când Jennifer a
început să vorbească. A fost cu noi peste tot pe unde am locuit. De la
apartamentul din Slottstaden{37}, până la duplexul din Bunkeflostrand{38} și
apoi la adresa noastră actuală. Tot timpul a stat pe patul din ce în ce mai
mare al lui Jennifer și s-a uitat la noi cu o față tristă.
Dar când am redecorat iarna trecută, a fost evacuat. „Nu se potrivește”, a
spus Jennifer, punându-l într-o cutie care a ajuns în pod. „E mult prea
maro”.
Fiica mea nu a fost niciodată genul nostalgic, așa că, de fapt, sunt foarte
surprinsă că a ales Jussi ca parolă. Probabil că stătea și o privea fix în timp
ce ea își făcea setările la calculator la începutul primului an de liceu. Pe
atunci, ursulețul încă făcea parte din decor.
Mă uit la ecran și văd că browserul e deschis. Jennifer pare să se fi oprit
în mijlocul unui videoclip de pe YouTube. Dau click pe săgeata din stânga
pentru a vedea istoricul căutărilor. Apare un alt videoclip. Ambele se referă
la aplicarea fondului de ten.
 Pentru un moment, mă întreb dacă nu cumva greșesc că mă uit în
computerul lui Jennifer înainte să facă asta poliția. Dacă șterg indicii
importante? Dar care ar fi aceste indicii? Și la ce ar putea duce? În plus,
nimeni nu a întrebat de calculator.
Mă mănâncă gâtul și mă scarpin până începe să mă doară. De ce naiba
nu a cerut nimeni să se uite în computerul lui Jennifer? Nu este ăsta oare
unul dintre primele lucruri pe care le face de obicei poliția atunci când o
persoană e dată dispărută?
Deschid e-mailul și parcurg rapid lista lungă de expeditori. Cei mai mulți
dintre ei au legătură cu școala. Profesorii au trimis teme, Emma Lundberg a
trimis prin e-mail ceva pentru un proiect de grup. Numele Samira îmi
stârnește interesul și deschid mesajul. Cine este? Se pare că Samira, la fel ca
Emma, e în clasa lui Jennifer și au avut de făcut un proiect comun la
engleză.
De ce nu mi-o fi spus niciodată de lecțiile și proiectele astea de grup?
Îmi ard obrajii pentru că știu răspunsul la această întrebare, ceea ce mă face
să mă simt vinovată. Nu am fost interesați. Nu ne-a păsat. Mai mult pentru
că nu a trebuit să ne pese niciodată.
Jennifer a fost întotdeauna independentă în ceea ce privește școala. A
progresat ușor la toate materiile, cu excepția matematicii. E deșteaptă, pare
să aibă o memorie oarecum fotografică și încă din clasa întâi se plângea de
prietenii ei grei de cap. Cea mai mare provocare pentru profesorii lui
Jennifer a fost să-i rețină atenția. Școala a fost o grijă doar în perioadele în
care se plictisea.
În școala primară, unii profesori au afirmat că Jennifer avea probleme de
disciplină și că își învăța colegii să facă prostii. Dar profesorii au tăcut
atunci când s-a dovedit că metoda lor de predare era cea care dădea greș, că
nu reușiseră să îi dea sarcini suficient de stimulante.
De multe ori a trebuit să particip la ședințe de dezvoltare și să explic
situația unor profesori care se lamentau că Jennifer e dificilă. E tipic pentru
școala din ziua de azi ca doar cei cu performanțe slabe să primească atenție
și sprijin, iar cei care sunt fruntași să fie împiedicați să se dezvolte.
Dar de când Jennifer a început liceul, nu am mai primit nicio plângere.
Cred că, în sfârșit, metoda de predare i se potrivește. Poate chiar o
motivează.
Printre e-mailurile de la școală se află reclame de la unele magazine
Online de unde Jennifer obișnuiește să comande haine. Când a împlinit
șaisprezece ani, am decis să-și facă cumpărăturile online, fără ca noi să ne
mai amestecăm. Întotdeauna izbucnea vreo ceartă când eu sau Max voiam
să o ajutăm, mai ales pentru că Max îi contesta adesea alegerile. Soțului
meu îi plac luxul și gadgeturile, dar este atent și la preț.
Pe Jennifer nu prea o interesa cât costă lucrurile. În primul an, o dată la
două săptămâni făcea cumpărături peste posibilitățile ei, dar probabil că
prelegerile lui Max au folosit la ceva, pentru că, iată, a trecut mult de când a
trebuit să intervenim și să plătim vreo factură.
Când Chanel intră lipăind în cameră, încremenesc, realizând că sunt
foarte tensionată. Ca și cum ceea ce fac e greșit. Și știu că Jennifer ar
înnebuni dacă ar ști că mă uit prin e-mailurile ei.
— Îmi pare rău, draga mea, șoptesc.
În același timp, observ un singur document Word în colțul din dreapta al
computerului.
Documentul se numește Diverse, dar ceva îmi spune că denumirea nu are
nicio legătură cu conținutul său real. Fac dublu click și îmi dau seama
imediat că instinctul m-a îndrumat în direcția corectă. Mi se ridică părul de
pe ceafa când titlul apare pe ecran. Pentru tine.
Cu siguranță astea nu sunt însemnări de jurnal, cel puțin nu așa cum îmi
imaginez eu că ar trebui să arate un jurnal. Fiecare fragment de text e legat
de o dată, dar nu există indicii despre ceea ce a făcut Jennifer în ziua
respectivă. Mai degrabă arată ca niște poezii. Complet neașteptat.

5/7 2018
Aerul era electric.
Ai observat?
Trebuie să fi observat.
Mâinile tale.
Vreau să le simt pe corpul meu.
Din nou.

Cuvintele de pe ecran mă jenează. Și mă rușinează. N-ar trebui ca ochii

mei să vadă așa ceva. Dar mă forțez să citesc mai departe, derulez până la
ultima pagină.

28/12 2018
Te iubesc.
 Te urăsc.
Dar mă urăsc mai mult pe mine.

Ultima notă îmi lasă un nod greu în stomac. Oare până la urmă despre
Ali scrie? E Jennifer îndrăgostită de el și nefericită din cauza asta? Poate că
sunt doar gândurile tipice ale unei adolescente care tânjește după adevărata
dragoste.
Nu contează. Poeziile nu mă ajută să avansez, nu-mi indică unde se află
ea acum. Închid documentul și studiez paginile deschise în browser.
Jennifer s-a uitat la un serial pe Netflix și s-a oprit la mijloc. Apoi s-a
uitat și mai mult pe YouTube. Pisicuțe drăguțe.
Pe ultima pagină scrie Facebook. Jennifer e pe Facebook? Îmi amintesc
că acum mulți ani chiar eu am ajutat-o să-și facă un cont. Asta era înainte să
împlinească treisprezece ani, dar am mințit în legătură cu vârsta și i-am
modificat poza de profil, și i-am cerut în schimb să-mi accepte prietenia.
Am vrut să fiu prietenă cu ea ca să pot urmări ce face.
Din fericire, Jennifer nu a făcut nimic pe Facebook. Părea interesată doar
să citească ceea ce postau alții. Câțiva ani mai târziu, când Instagram a
devenit popular, a renunțat complet la Facebook, spunând că e pentru cei în
vârstă.
Dar se pare că s-a întors. Fac click pe fereastra deschisă și tresar.
Imaginea de profil arată o tânără de la brâu în sus. Sânii îi sunt strânși și
împinși în sus, aproape că sar din topul minuscul. Buzele sunt roșii ca
sângele și întredeschise, iar pleoapele sunt machiate exagerat și pe jumătate
închise. Femeia arată ca o actriță porno. Ca o actriță de filme porno de mâna
a doua.
Dar nu există niciun dubiu. În fotografie este fiica mea. E Jennifer.
Imaginea de fundal e un colaj de dantelă neagră și trandafiri roșii.
Jennifer Wicked{39}.
Ce-i asta? Îmi vâjâie capul în timp ce parcurg postările. Nu sunt multe.
Văd că poza de profil a fost postată cândva în septembrie. Imaginea de
fundal a fost schimbată de Jennifer Wicked la începutul lunii octombrie, în
același timp cu publicarea unei liste de prețuri.
Citesc prima postare de pe pagină și înghit în sec.
Ce e asta?
Pulsul îmi crește în timp ce privirea îmi sare de la poza de profil la text și
înapoi. Nu sunt tâmpită. Bineînțeles că înțeleg exact ceea ce văd, dar e
imposibil să asimilez. Creierul meu refuză să accepte informațiile,
încercând să găsească explicații. Mai presus de toate, încearcă să găsească
explicații în exterior.
Cineva trebuie să o fi ademenit pe Jennifer! Nu putea să posteze asta de
bunăvoie. Citesc din nou textul.
Sâni 250 kr{40}
Corp complet 500 kr
Film 1.000 kr
Mă cuprinde o greață violentă. Mă uit înjur, simțind nevoia bruscă de a
ascunde ceea ce se află pe ecran. Cine a văzut asta? Pagina e publică?
Verific setările și îmi dau seama rapid că nu. Pagina e, din fericire,
privată. Jennifer Wicked are doar vreo patruzeci de prieteni și dau imediat
click, uitându-mă rapid prin toată lista. Toți prietenii sunt bărbați, dar nu-l
recunosc pe niciunul dintre ei. Faptul că sunt acolo înseamnă că Jennifer le-
a aprobat cererile de prietenie, dar nu pare să fi existat nicio activitate pe
pagină. Nu există like-uri, nici sub poza de profil, nici sub poza de fundal.
Și nimeni nu a postat niciun comentariu.
Ciudat.
Gândurile mi se învălmășesc, încerc să înțeleg. Ar putea fi o glumă?
Glumește cu prietenii ei?
Mă calmez. Asta trebuie să fie. Glumește. Nu poate fi adevărat. Dacă
stau să mă gândesc mai bine, ar fi tipic pentru Jennifer să zică în treacăt că
se expune online și să se prefacă apoi că merge până la capăt. Și-ar putea
crea un profil pe Facebook cu o listă de prețuri și mai știu eu ce doar ca să
provoace.
Fiica noastră a reprezentat întotdeauna o provocare, datorită curiozității,
încăpățânării și dorinței de a testa limitele – pe ale ei și pe ale celorlalți.
Cred că acestea sunt trăsături de caracter pozitive. Curiozitatea,
încăpățânarea și un pic de bun-simț o vor duce departe în viață.
Pe mine mă provoacă mai mult oamenii care nu îndrăznesc. Sunt foarte
mulți oameni care trăiesc în amărăciune din cauza vieților lor plictisitoare,
dar în același timp sunt prea lași să încerce ceva nou. Nu poți să te plângi
dacă nu încerci să te schimbi.
De-a lungul anilor, au existat persoane care au fost de părere că Jennifer
a mers prea departe. De multe ori ni s-a spus că e nechibzuită. Un părinte al
unei fete din echipa de fotbal a susținut chiar că Jennifer e nemiloasă, că nu
are empatie. Atât Nina, cât și Malena au sugerat în câteva rânduri că o fi
bolnavă, lăsând să se înțeleagă că ar trebui să îi facem niște investigații
medicale.
Nu pot să cred că adulții pot spune astfel de lucruri despre un copil. Ce
acuzații nedrepte! Jennifer este o fată care își ține capul sus și care
îndrăznește să meargă pe drumul ei. Întotdeauna a fost așa. Și oare nu așa
vrem să ne creștem fetele? Oare nu ne învață și școala să privim către viitor,
să dăm din coate și să avem încredere în noi înșine?
Oamenii vorbesc despre girl power{41}, dar în societatea suedeză există
clar un dublu standard – acel nenorocit de jantelagen{42}. Poți să fii capabil,
dar nu prea capabil, pentru că atunci ești tocilar. Poți să dai din coate, dar nu
prea tare, pentru că atunci te faci de râs. Persoanele cu încredere în sine sunt
adesea etichetate ca fiind lăudăroase.
Jennifer nu a fost niciodată adepta jumătăților de măsură și cred că
observațiile Ninei și ale Malenei provin, în esență, din gelozie. În timp ce
Jennifer e pe picioarele ei și poate avea grijă de ea însăși, copiii lor sunt atât
de cocoloșiți, încât abia se pot șterge la fund fără ajutor. Theo, săracul, este,
în ochii mei, morbid de timid. Uneori m-am gândit că poate e autist sau cam
așa ceva, că el este cel care ar avea nevoie de ajutor de specialitate. Și fata
aia din echipa de fotbal era tare fricoasă – cum cădea, cum o apuca plânsul.
Jocul de fotbal presupune contact fizic, trebuie să te aștepți să fii placat
câteodată.
Îmi mut atenția înapoi la pagina de Facebook. Când privirea seducătoare
a lui Jennifer Wicked o întâlnește pe a mea, trebuie să mă uit în altă parte.
Nu pot suporta să o văd pe fiica mea în halul ăsta. Curiozitatea poate fi o
calitate, dar de data asta Jennifer a întrecut măsura.
— De ce ne faci asta? întreb în șoaptă. Și de ce-ți faci ție înseți asta?
Încă o dată îmi spun că pagina trebuie să fie o glumă. Câmpurile de
comentarii care sunt goale îmi întăresc convingerea. Totuși, nu este
amuzant. Iar dacă cei de la poliție vor dori să se uite în computer, nu va da
bine. Ar putea să creadă că Jennifer face așa ceva cu adevărat. Și nu ar
înțelege dacă le-aș spune că e tipic pentru ea, că e doar o expresie a simțului
umorului lui Jennifer.
Adrenalina e din nou în creștere, greața a revenit, închid ochii, stau
nemișcată și încerc să gândesc limpede. Treptat, se conturează o concluzie:
pagina trebuie ștearsă.
Dau repede click pe setări. Din moment ce sunt conectată pe profilul lui
Jennifer Wicked, ar trebui să fie ușor să o șterg. Mica săgeată se plimbă pe
ecran, iar la secțiunea Gestionare cont găsesc un loc de unde pot selecta
Solicită ștergerea contului. Dar în momentul următor îmi dau seama că se
referă la situațiile în care titularul contului a decedat. Degetele mele se
ridică de pe tastatură.
A decedat.
Închid din nou ochii, având sentimentul că, dacă mai citesc cuvintele
încă o dată, ele vor deveni realitate.
Nu a decedat nimeni. Nu a decedat nimeni.
Repet propoziția ca pe o mantră.
După câteva respirații adânci, mă forțez să deschid ochii, să mă uit peste
textul cu litere mici și să găsesc un loc unde deținătorii vii de conturi le pot
dezactiva. Dar, aparent, unele informații vor rămâne în continuare, cum ar fi
prietenii și mesajele.
La naiba! E deci complet imposibil să dispari de pe Facebook? Semnăm
un contract pe viață când ne încărcăm fotografiile acolo?
Fac o analiză rapidă și, în cele din urmă, decid să-l dezactivez. Pare a fi
opțiunea cu răul cel mai mic. Și, sper, una care reduce riscul ca polițiștii să
descopere pagina dacă eventual vor căuta în computer. Dacă dezactivez
contul și apoi șterg istoricul browserului, ar trebui cel puțin să le îngreunez
misiunea. Nimeni nu va căuta un cont de Facebook sub numele de Jennifer
Wicked. O vor căuta pe Jennifer Wiksell. Iar în vechiul cont nu vor fi prea
multe de găsit.
Îmi mut cursorul pe ecran și sunt pe punctul de a face click în căsuța din
dreapta, când telefonul mobil începe să sune. E lângă mine pe pat și răspund
ca într-o transă, fără să verific cine sună.
— Bună, sunt Lina Torrero, anchetator la Poliția din Malmö.
Mi se scurge tot sângele din cap și patul se clatină. Există o singură
întrebare pe care aș vrea să i-o pun, dar se pare că undeva în mine se
produce un scurtcircuit. Cuvintele mi se blochează în gât.
— Din păcate, nu avem vești despre Jennifer, spune femeia, de parcă mi-
ar putea citi gândurile. Soțul dumneavoastră a fost informat mai devreme,
dar acum nu răspunde. Am vrut doar să mă asigur că este cineva acasă.
Trebuie să împrumutăm computerul lui Jennifer.
— Computerul?
Vocea mea e subțire și șovăitoare.
— Sigur are un computer, nu? întreabă Lina Torrero.
— Da, înghit eu în sec. Da, sigur. Sigur că are.
 — Bine. Atunci, unul dintre colegii mei va trece pe acolo diseară și-l va
ridica.
Aici se încheie conversația.
Las telefonul jos și mă uit la ecranul computerului din fața mea. Este ora
18.28. Șase și jumătate. Timpul a zburat în ultima oră. Dar unde e Max? Ar
fi trebuit să fie acasă până acum. Și de ce nu răspunde când sună poliția?
Poate că este în mașină. Lui Max nu i-a păsat niciodată că este interzis să
vorbești la telefonul mobil când ești la volan, dar nici nu ar fi neobișnuit
pentru el să ignore un apel.
Mă uit din nou la cifre, doar ca să mă asigur că nu am greșit ora. În
același timp, observ simbolul roșu mic din colțul din dreapta sus al ferestrei
de Facebook.
Jennifer Wicked are trei mesaje necitite.

33. Fredrik

Două bătăi ușoare și ușa se deschide. Se apropie niște pași.

Salteaua scârțâie când Smilla se așază pe marginea patului. Deschid
ochii și văd profilul fiicei mele conturat pe fundalul luminii puternice din
hol. Nasul ei mic – mai mare decât atunci când s-a născut, dar tot foarte mic
– și obrajii rotunzi. Uneori, trăsăturile Smillei de când era bebeluș sunt mai
mult decât evidente la cea care a devenit aproape femeie. Astăzi, chestia
asta mă face să lăcrimez.
— Ne pregătim să mâncăm, spune ea. Vii și tu?
— Nu chiar acum. Mai stau puțin.
De fapt, mi s-a făcut destul de foame, dar să stau la masă cu restul
familiei o seară întreagă pare mult prea istovitor.
— Cum te simți? întreabă Smilla.
Pare îngrijorată.
— Mi-e puțin rău. O să-mi treacă.
— Dar vii cu noi la bunici?
— La bunici?
— Da.
Smilla își dă ochii peste cap.
— La părinții mamei.
Caut febril indicii în memorie.
 — Hm… Când…?
Smilla se uită fix la mine.
— Hai, tată, pe bune. Mergem sâmbătă.
— Ah, la cină.
Întotdeauna de Bobotează luăm cina la părinții Ninei. Locuiesc nu
departe de Malmö, în Höör, dar de obicei rămânem peste noapte și apoi dăm
o tură până la Grădina Zoologică Skåne{43} înainte să ne întoarcem acasă. E
o tradiție care a început când Smilla era mică și care a fost reluată când a
venit pe lume Vilgot. În acest an, Pauline va fi cea mai mică dintre toți.
Greața îmi revine cu putere doar la gândul de a petrece douăzeci și patru
de ore cu socrii și cu familia Claudiei.
Nu am nimic împotriva socrilor mei. Sunt oameni simpli și buni.
Rodrigo a venit din Chile în Suedia în anii 1970, s-a angajat la un atelier de
reparații auto din Höör și a rămas acolo până la pensie. Îmi este simpatic. E
ușor să vorbești cu el, are simțul umorului. Inger e o femeie anxioasă,
dornică să mulțumească pe toată lumea. Dar anxietatea își are rădăcinile
într-o inimă bună. Inger e întotdeauna de ajutor, se plânge rar și este o
bunică minunată.
Doar că nu pot să-i privesc în ochi.
Nici sora mai mică a Ninei nu este o persoană rea. Dar face parte, cu
siguranță, dintr-o clasă aparte. Claudia este inteligentă și aproape
neverosimil de frumoasă. În același timp, e răsfățată, superficială și aproape
obsedată de bani și de tot ceea ce poți cumpăra cu ei. Poate fi al naibii de
amuzantă, dar Nina are un talent aparte de a se enerva pe tot ceea ce face și
spune Claudia. Când ești sub același acoperiș cu surorile Gonzales, parcă ai
păși pe un teren minat.
Acesta va fi anul în care tradiția de Bobotează va fi curmată. Cel puțin
pentru mine.
— Să vedem cum mă simt sâmbătă, zic eu.
Smilla dă din cap, e pe punctul de a se ridica, dar apoi pare să se
gândească la ceva și se uită din nou la mine.
— Mama a vorbit adineauri cu polițiștii. Vor să mă prezint mâine pentru
interogatoriu.
Simt o presiune în piept.
— Interogatoriu?
Încerc să-mi păstrez vocea egală și mă ridic în fund ca să-mi trag
sufletul.
 — De ce?
Smilla ridică din umeri.
— Nu știu. Nu au spus decât că vor să mă duc acolo.
Acum e acum. Faptul că o cheamă pe Smilla e doar o modalitate prin
care poliția va ajunge la mine. Vor să mă facă să mă enervez, să-mi pierd
mințile.
— Mergem cu tine… Cel puțin unul dintre noi.
— E în regulă, zice Smilla. Mă descurc eu.
— Veniți sau ce faceți?
Vocea Ninei răzbate prin casă, vizibil iritată, iar Smilla sare în picioare.
— Îi spun că mănânci mai târziu, murmură ea și iese din dormitor.
Mă las pe spate și mă afund din nou în pernă. Stau întins mult timp, în
semiîntuneric, fără să pot gândi limpede. Cuvintele și imaginile se
rostogolesc în capul meu. O văd pe Jennifer în fața mea, îi aud vocea. În
încercarea de a bloca sunetul, îmi apăs palmele pe urechi. Dar bătăile
asurzitoare ale pulsului devin cu atât mai pronunțate. Se aud din ce în ce
mai tare, din ce în ce mai repede.
Îndepărtez mâinile de la urechi și îmi apăs vârfurile degetelor pe pleoape
până când mă dor ochii.
Cu toate astea, chipul lui Jennifer nu dispare.
O văd căzând, o văd zăcând pe pământul rece și umed.
Oare am uitat ceva în urma mea? Ceva care e încă ascuns printre frunze.
O chitanță, o listă de cumpărături… Sau orice altceva.
Trebuie să mă întorc.

34. Lollo

Degetul mijlociu se deplasează pe touchpad{44}. Mâna îmi tremură atât de

violent, încât nu reușesc să ating punctul potrivit, iar săgeata neagră sare pe
ecran ca o muscă dezorientată.
— La naiba, Lollo.
Încerc din nou, de data asta mai încet. Funcționează. Dar când săgeata
este în sfârșit acolo, deasupra pictogramei pentru mesaje, mă opresc,
ezitând dintr-odată. Chiar vreau să știu? Vreau să văd ce conversații au loc?
Nu, nu vreau să știu. Vreau să trăiesc în continuare convinsă că întreaga
idee cu Jennifer Wicked e o glumă proastă. Vreau să pot dezactiva contul
ăsta și să mă prefac că nu a existat niciodată.
Dar, pentru a o ajuta pe Jennifer, trebuie să întorc fiecare piatră. Deci
trebuie să am curajul să ridic și cele mai murdare pietre. Dacă a dat de
necaz taman din cauza acestei pagini de Facebook? Dacă și-a dat întâlnire
cu vreunul dintre bărbații din lista de prieteni și a fost răpită, violată sau…
Îmi opresc șirul de gânduri fugare dând dublu click pe rubrica de mesaje
și concentrându-mă în schimb asupra textului care apare acum pe ecran.
Primul dintre cele trei mesaje necitite e scris de cineva care se numește John
Blund.

o plată am efectuat
și deja mi s-a sculat

Următorul mesaj este o fotografie neclară a unui penis în erecție.

Aproape că vomit direct pe taste, dar reușesc să-mi controlez reflexul și
citesc al treilea mesaj.

hei, ce se întâmplă?
aveam o înțelegere.
să nu crezi că scapi! curvă mică și dezgustătoare!

Vreau să evadez. Vreau să alerg până în port și să arunc computerul în

mare, să-l arunc departe în valuri și să-l las să se ducă până la fund. Evident,
Jennifer Wicked nu este o glumă. Pagina asta e activă și, când citesc din
nou ultimul mesaj, înțeleg și inevitabilul: nu pot închide acest cont. Trebuie
să le dau polițiștilor computerul așa cum este și trebuie să le spun ce am
găsit, ca să nu fie nevoiți să caute.
Dar înțeleg, de asemenea, că această informație îi va distruge viața lui
Jennifer. Ne va distruge ca familie. De îndată ce poliția va afla despre
pagina lui Jennifer Wicked, vestea va fi divulgată vreunui jurnalist avid de
sânge. Și apoi nu va trece mult timp până când publicul va afla de
„hobbyul” special al lui Jennifer cea dispărută.
Oamenii vor fi nemiloși. Jennifer nu va mai fi o adolescentă inocentă, ci
o perversă neadaptată, care vinde poze nud pe internet. Eu și Max nu vom
mai fi bieții părinți cărora le e dor de fiica lor, ci doi monștri oribili care au
pierdut controlul asupra propriului copil. Unii oameni vor crede chiar că noi
am orchestrat totul.
Dragă Jennifer, cu ce te ocupi?
 Gândurile mi se învârt în cap din ce în ce mai repede, ochii mi se zbat.
„Louise Wiksell”. Vocea mea sună ciudat. „Ești o femeie isteață. De
obicei ești eficientă și inteligentă. La naiba, fii așa și acum. Acum mai mult
decât oricând altcândva e momentul să-ți folosești abilitățile”.
Îmi întorc privirea spre ecran. Citesc și derulez conversația în sus.

Bine. Îți trimit filmul când banii vor fi în cont.

Swish{45}: 07023838762

Ultimul mesaj al lui Jennifer către John Blund a fost trimis luni, la ora
16.03. Trebuie să fi fost chiar înainte ca Max să o ducă la Smilla. Desigur,
ar fi putut trimite mesajul din mașină, de pe telefon, dar asta contează mai
puțin. Esențial este că știm că Jennifer nu a mai fost activă pe contul
Jennifer Wicked din după-amiaza ajunului Anului Nou. Și presupun că e
simplu pentru poliție să-l găsească pe John Blund.
La naiba, ce pervers! Cum îndrăznește cineva să folosească un
pseudonim atât de strâns asociat cu un personaj de basm{46}? Când eram
copil, îmi plăcea la nebunie emisiunea TV despre omulețul cu glugă și
barbișon, care împărțea praf de dormit tuturor copiilor.
Degetele mele se mișcă brusc pe tastatură. Se mișcă repede și le văd
formând cuvinte. Un clopoțel de avertizare îmi sună în cap, dar îl las să
sune și apăs pe Trimite.

Îmi pare rău. S-a întâmplat ceva.

Ne putem vedea?

Mă uit fix la ecran, așteptând să văd punctele unduitoare care indică

faptul că cineva tastează un răspuns.
Mă adun. Respir. Care sunt șansele ca John Blund să se afle pe internet
în momentul ăsta? De ce ar vrea să se vadă cu o fată pe care e furios? Și ce
am rezolvat cu asta?
Poliția vine în seara asta după computer. Dacă vor crede că ăsta este un
semn că Jennifer e bine și suspendă întreaga investigație?
Mă reped la tastatură, plasez săgeata cursorului în dreptul mesajului meu
și sunt pe cale să fac click pe Șterge, când trei puncte mici apar sub text.
 2015, ajunul Anului Nou

Fredrik

— Intrați.
Îl așez pe Vilgot pe podea și fac semn familiei Wiksell să intre în hol.
— Nina este la duș. iar bucătăria este un adevărat haos, totul conform
tradiției.
Lollo își aruncă o privire în oglindă și verifică dacă i-a supraviețuit
coafura mersului pe jos de la mașină până la ușă.
— Nu-ți face griji, ciripește ea, vă ajutăm și noi.
Ușa de la intrare abia are timp să se închidă, că afară se și aud voci. Max
deschide ușa pentru Malena și Theo, care stau în întuneric, tremurând.
Se pare că Malena este din nou singură. Tipul pe care l-a adus cu ea anul
trecut a fost o poveste scurtă.
— La naiba, ce frig e.
Malena își scutură zăpada pe preșul de la ușă și apoi se aruncă cu brațele
în jurul lui Max.
— Totul în regulă?
Se strecoară mai departe în hol, ca să o îmbrățișeze și pe Lollo. Nina
coboară în fugă pe scări. Părul umed și mirosul distinct de Acqua di Giò. Se
alătură în îmbrățișări și apoi oferă fiecărui oaspete câte un umeraș. Malena
și Lollo își schimbă pantofii, Theo se furișează la etaj cu Anton. Vilgot
plânge și trage de rochia mamei lui.
— Unde ați ascuns-o pe Smilla? întreabă Malena.
Se uită împrejur.
— Când am văzut-o ultima dată, proba haine, răspunde Nina, ridicându-l
pe Vilgot în brațe.
Îi conduc pe Malena, Lollo și Max spre locul cu băuturile de bun-venit
din sufragerie și apoi mă întorc spre Jennifer.
— Te duci sus la Smilla, ea…
Cuvintele mi se pierd pe buze când bag de seamă că Jennifer este încă în
fața ușii de la intrare, complet îmbrăcată.
— Salut.
 Mă apropii de ea.
— Rămâi aici?
Jennifer se uită în jos, la pantofii ei sport negri.
— Ce mai faci? întreb cu blândețe. S-a întâmplat ceva?
Se uită în sus, la mine, cu ochii plini de lacrimi.
— Îl urăsc pe tata.
— Of! E chiar așa de rău? Ce-a mai făcut acum?
Sper să nu considere comentariul ca fiind ironic. O înțeleg pe Jennifer că
e supărată pe Max. Întotdeauna există un motiv ca să fii supărat pe omul
ăla.
— Tata a spus că dorința pe care ar trebui să mi-o pun de Anul Nou ar fi
să mă descurc mai bine la matematică.
Ochii lui Jennifer sclipesc.
— De ce trebuie să se plângă mereu? Și cum să vorbești despre
matematică în noaptea de Anul Nou?
Îmi ridic mâinile.
— Și-a ales prost momentul. Așa cred și eu.
Jennifer se uită la mine, părând să nu înțeleagă.
— Cum adică așa crezi și tu?
— Sunt profesor de matematică.
Ea chicotește și prinde o lacrimă cu degetul arătător.
Îi întâlnesc privirea.
— Ai probleme la matematică?
Jennifer ridică din umeri.
— Am luat E. Dar era cât pe ce să iau F{47}.
— Atunci, bine că nu ai luat F.
Jennifer dă din cap și oftează.
— Dar tata crede că ar trebui să pot mai mult.
Furia fierbe în mine. Cum poate Max să se gândească doar la ceea ce
este mai puțin bine, când Jennifer are note excelente la toate celelalte
materii? Cât de lipsit de tact poate fi un părinte?
— Nu poți fi cel mai bun la toate, zic eu. Iar tatăl tău probabil că a avut
intenții bune cu dorința de Anul Nou. Sunt sigur că s-a gândit că vei fi
încântată că veți face matematică împreună.
Jennifer nu răspunde.
— Dacă vrei, pot să te ajut eu, continui. Sigur că nu azi. În altă zi.
— Chiar vrei?
 Jennifer se entuziasmează.
— Eu și tata mai avem puțin și ne omorâm unul pe celălalt când încearcă
să mă ajute. Calculează ca în epoca de piatră și refuză să învețe metode noi.
Mama știe cum să facă, dar nu știe cum să explice.
— Bineînțeles că te ajut.
Mă întind și îi iau haina.
— Du-te la Smilla acum. Te așteaptă.
Jennifer își șterge mai multe lacrimi, având grijă să nu-și întindă rimelul.
Apoi își scoate pantofii și pleacă din hol, începând să urce scările spre etaj.
La jumătatea drumului, se întoarce.
— Fredrik…
Mă opresc.
— Da?
Jennifer zâmbește.
— Mulțumesc.
— N-ai pentru ce. Iubesc matematica.

35. Lollo

Mă holbez la cele două cuvinte mici din căsuța gri. Le citesc și le

răscitesc. Nu înțeleg, nu vreau să înțeleg.
Prea târziu.
Ce vrea să spună? Ce naiba vrea să spună John Blund cu acest „prea
târziu”? Doar nu se referă la…?
Mă simt febrilă. Amețită. Ce-ar trebui să fac? Pot să fac ceva? Ar trebui
să sun din nou la poliție?
Respir adânc și încerc să gândesc logic. Poliția e pe drum. Lina Torrero a
spus că vor veni să ia calculatorul. Asta nu e treaba mea.
Iau telefonul de pe pat și fotografiez mesajul meu și răspunsul care
tocmai a sosit. Apoi șterg mesajele din ziua respectivă, închid chatul cu
John Blund și dau click pe bula de chat din listă.
Cele mai recente conversații de pe pagina lui Jennifer Wicked se
derulează din nou pe ecran. Nu sunt multe și sar la întâmplare. Un utilizator
cu pseudonimul Bun-Simț a scris ceva de neînțeles despre un „tramvai”, un
altul pare doar că vrea să debiteze o mare cantitate de generalități misogine,
iar un al treilea, care își spune „Băiețelul Mamei”, ar fi primit o fotografie
pe telefonul mobil.
Niciunul dintre ei nu pare deosebit de interesant, în schimb, am rămas
blocată pe chatul de sub cel cu John Blund. Omul se numește Petter Silvén
și trebuie să fie de-a dreptul tâmpit. Cine intră pe astfel de site-uri fără să-și
creeze un cont anonim?
Mă aplec mai aproape de ecran și studiez fața lui Petter Silvén. Dau click
pe fotografie și ajung la pagina lui. Imaginea de fundal prezintă o
motocicletă parcată în fața unei clădiri din cărămidă. Fotografia are o
rezoluție slabă, este cenușie și neclară. Petter Silvén nu are niciun simț al
esteticii, e clar.
Câți ani poate avea? Douăzeci și cinci? Treizeci și cinci? Are ochii
albaștri și părul șaten, tuns fără niciun haz. Barba rară e poate acolo pentru a
ascunde bărbia dublă, dar nu are niciun rost. Țepii din barbă îl fac să pară
murdar și neîngrijit.
Fac click pe cele cinci mesaje schimbate de Jennifer și Petter Silvén. Au
fost trimise în aceeași seară, cu câteva zile înainte de Ajunul Crăciunului.

Petter Silvén: Ești tare. Ne întâlnim pe bune?

Jennifer Wicked: Costă
Petter S Silvén: Cât?
Jennifer Wicked: 3.000
Petter Silvén: 1.500?

Jennifer nici măcar nu s-a obosit să-i răspundă. Evident, s-a simțit jignită
de oferta rușinoasă. Într-un fel bolnav, mă bucur că Jennifer nu se oferă
pentru orice sumă de bani, că încă pune un preț mare pe ceea ce are de
oferit.
Chiar atunci se aude sunetul unei portiere care se închide. A venit deja
poliția? Fotografiez toate numele de pe Messenger, fac același lucru cu lista
de prieteni și îmi trimit prin e-mail documentul cu poezii. Chanel, care
doarme lângă mine, sare când ecranul laptopului se închide din nou.
Max dă buzna pe ușa din față exact când cobor scările. Aproape că ne
ciocnim.
— Unde-ai fost? De ce nu răspunzi când te sun? Nu înțelegi că sunt
îngrijorată?
Trei întrebări la rând sunt cu două prea multe pentru soțul meu. Max,
fără să-mi întâlnească privirea, merge direct la cuierul de sub raftul cu
pălării.
— A trebuit să lucrez peste program.
— Azi?
Strâng din fălci, respir pe nas.
Max își agață haina, apoi se întoarce și se uită la mine cu o față care
sugerează că sunt o idioată.
— Da. Azi. Sunt în mijlocul unui război al ofertelor și nici vânzătorului,
nici cumpărătorului nu le pasă de circumstanțele personale. Toți vor doar un
răspuns rapid.
Mă uit țintă la Max, simțind pentru prima dată că îl văd așa cum este cu
adevărat. E ca și cum ar sta acolo, gol în fața mea, fără hainele lui scumpe și
fără Rolexul lui strălucitor la încheietura mâinii.
Nu-mi place ceea ce văd. Cum naiba poate vorbi despre afaceri cu case,
când fiica noastră e dispărută? Cum poate să-i pese de clienții lui nenorociți,
când Jennifer are atâta nevoie de noi?
— Ești nebun de legat! Fiica noastră e dispărută și tu trebuie să lucrezi
peste program!
Mă grăbesc spre bucătărie, speriată de ceea ce va ieși din gura mea în
continuare. Inima îmi bate cu putere, capul îmi fierbe. Sunt pregătită ca
Max să vină ca o vijelie și să-mi țină o prelegere despre cum merg lucrurile
în lumea asta mare, că e business as uzual{48} dacă vrei să supraviețuiești ca
antreprenor în „nenorocitul ăsta de stat comunist”.
Dar Max nu vine. În schimb, se duce la toaletă și lasă apa să curgă în
chiuvetă o veșnicie. Ce-o fi făcând?
Las laptopul lui Jennifer pe masa din bucătărie și arunc un ochi la ceasul
de perete. E aproape opt fără un sfert. Lina Torrero a spus că vor veni să ia
calculatorul în cursul serii, iar eu plănuisem să-i spun lui Max despre
Jennifer Wicked înainte de asta. Dar nu mai am chef.
Un tată normal aflat în situația lui Max ar fi plecat azi de la serviciu mai
devreme. Nu ar fi stat la birou mai mult decât stă de obicei. De fapt, nu. Un
tată normal în situația lui Max nu s-ar fi dus deloc la serviciu. Ar fi sunat la
poliția din Malmö și ar fi cerut ca toate resursele să fie alocate căutării fiicei
sale dispărute. Nu ar sta de vorbă la telefon cu oameni complet
neimportanți, care vor să vândă sau să cumpere o nenorocită de casă.
— Îmi pare rău, Lollo.
Max stă în picioare la intrarea în bucătărie. Și pare foarte trist. Buclele
lui gri atârnă încâlcite, ochii îi sunt obosiți.
 Tac, așteptând să continue.
— A fost…
Face un pas înainte.
— Îmi pare rău că am întârziat. Dar a fost musai să fac ceva.
Furia mea se reaprinde.
— Dar cum poate fi ceva mai important decât Jennifer? Cum? La naiba,
ce este în neregulă cu tine?
Max deschide gura ca să spună ceva, dar e întrerupt de soneria de la ușă.
— Trebuie să fie poliția, spun eu, apucând calculatorul.
Max nu se mișcă.
— Poliția?
— Da.
Îmi mușc obrazul ca să nu țip din nou.
— Poliția o caută pe fiica noastră. După cum probabil îți amintești.
Max nu spune nimic, așa că-i dau înainte:
— Au venit să ia computerul lui Jennifer. Spre deosebire de tine, eu am
încercat să fac ceva în legătură cu situația asta. Și am fost și disponibilă la
telefon când a sunat poliția.
Deschid ușa și aerul înghețat pătrunde în hol. Pe scări se află un tânăr în
uniformă, care pare abia ieșit de pe băncile Academiei de Poliție. Mă simt
cumva dezamăgită. Sperasem să fie unul dintre polițiștii de aseară.
— Markus Svensson, Poliția din Malmö, spune el, ținând în mână o
insignă a poliției. Am venit să iau un calculator.
— Poftim.
I-l înmânez.
— Aveți nevoie și de încărcător?
— Nu, ne descurcăm noi.
Markus Svensson face probabil parte dintre soldații de jos și probabil că
nu știe mai multe decât știm noi despre ceea ce se întâmplă în cadrul
anchetei. De aceea mi se pare inutil să îi relatez ce am găsit adineauri în
laptopul lui Jennifer.
— Aveți un număr de telefon direct al Linei Torrero? îl întreb.
Din câte îmi amintesc, când m-a sunat azi după-amiază nu a apărut
niciun număr pe ecran.
— Sunați la centrală și vă vor face legătura, răspunde el. Vă mai pot
ajuta cu ceva?
Dau din cap că nu.
 Markus Svensson se întoarce și se îndreaptă spre mașina parcată mai jos
pe stradă.
Mă întreb la ce se gândesc vecinii în acest moment. Bineînțeles că știu ce
s-a întâmplat, au internet și citesc ziarele, dar ăsta e ca un reality-show. O
mașină de poliție – chiar pe strada lor, iar cunoscuții lor – în rolurile
principale. E cât se poate de interesant.
Tocmai când mă pregătesc să trântesc ușa, mi se pare că văd un bliț în
tufișurile de lângă drum. Ce naiba…? Mă întind și, da, chiar așa este. În
spatele tufișurilor veșnic verzi se află o siluetă îmbrăcată în negru, cu un
teleobiectiv mare îndreptat spre ușa noastră de la intrare.
La naiba!
Mă întorc să-i spun lui Max, dar nu-l văd.
— Max!
Rămân în picioare în pragul ușii, nedorind ca figura ghemuită să dispară
din raza vizuală.
— Max!
La al doilea răcnet al meu, silueta se ridică și văd că este un bărbat,
îmbrăcat tot în negru. Un aparat de fotografiat uriaș îi atârnă de o curea în
jurul gâtului. Mă aștept să o ia la fugă, însă el face un pas pe potecă și
ajunge sub un felinar.
— Sunteți Louise?
Îmi strâng buzele.
— Nisse Nylén, de la Kvällsposten{49}.
Bărbatul mai face un pas în direcția mea și acum pot distinge o față
pufoasă sub gluga neagră.
— Puteți să-mi dați o declarație despre dispariția lui Jennifer? Ați mai
aflat ceva?
Cum îndrăznește? Trântesc ușa atât de tare, încât catul zornăie. Când mă
întorc, Max este chiar în spatele meu.
— Ce se întâmplă?
— Tocmai am găsit un tip de la Kvällsposten în tufișuri. Ce paraziți
nenorociți!
Max ridică din umeri.
— Da, dar era de așteptat, nu? Adolescenții dispăruți sunt întotdeauna un
subiect fierbinte în mass-media. Oamenilor le place să citească despre așa
ceva.
— Știu.
 Îl privesc fix.
— Dar acum e vorba despre noi. Și despre fiica noastră.
Max se apropie de mine și îmi pune o mână pe umăr.
— Nu i-ai spus nimic, nu-i așa?
— Bineînțeles că nu.
Max zâmbește.
Și eu nu înțeleg nimic. Un jurnalist dezgustător se furișează în tufișurile
noastre, iar soțul meu pare ușurat. Fericit și ușurat.
Capul parcă mi-a luat foc. Puncte roșii-portocalii îmi dansează în fața
ochilor și mă arunc orbește înainte.
— Cum naiba poți să stai aici și să pari fericit?
Îl lovesc cu pumnii în piept.
— Cum poți fi fericit, când Jennifer a dispărut? De ce nu-ți pasă?
— Lollo, încetează. Bineînțeles că-mi pasă, dar…
Max încearcă să se opună, dar eu am puteri nebănuite, continui să-l
lovesc.
— Toată ziua am umblat singură pe-aici.
Îmi țâșnesc lacrimile și îmi curge nasul.
— Nici măcar nu m-ai sunat să mă întrebi ce mai fac. Ce fel de om ești?
Ce fel de tată ești? Cum se poate ca locul de muncă să fie mai important
decât propriul tău copil? Îți lipsesc cu totul sentimentele sau ce…
— Lollo! strigă Max. Calmează-te.
Nu mai dau cu pumnii. În schimb, smulg lampa de pe biroul din hol și o
arunc cu toată forța pe jos, pe gresie. Sunetul piciorului de sticlă care se
sparge e minunat.
— Lollo, revino-ți!
Max face un pas către mine.
— La naiba, ești isterică.
Mă cuprinde un calm brusc. Stau pe loc, țintuindu-l pe soțul meu cu
privirea, uitându-mă direct în ochii lui mari.
— Fiica noastră a dispărut fără urmă de aproape două zile. Ce crezi tu că
este normal: să fiu isterică sau să fiu indiferentă?

36. Nina

Tocmai am coborât de la etaj, după ce am stat neobișnuit de mult timp cu

Vilgot ca să adoarmă, când Fredrik apare în bucătărie. Poartă aceiași blugi
ca înainte, dar și-a pus un tricou nou, iar părul îi e umed, deci trebuie să fi
făcut duș.
Deschid robinetul cu o mișcare bruscă și apuc laveta.
— Resturile sunt în frigider.
Am o voce glacială. Chiar nu vreau să fiu o regină a gheții, dar ultima
noastră conversație încă mă afectează. Nu pot să uit cum s-a răstit la mine,
cum a ignorat faptul că sunt îngrijorată.
Ca să nu mai zic că tocmai am găsit bucătăria în exact aceeași stare ca
atunci când am urcat cu Vilgot acum câteva ore.
— Mulțumesc.
Fredrik vine la mine.
— Cred că o să beau doar o ceașcă de ceai.
Închid robinetul, storc laveta și încep să frec sosul de roșii uscat de pe
blat. Fredrik ar trebui să mănânce ceva, în ciuda încercării de a se
împrospăta, arată total epuizat.
Mă uit peste umăr.
— Nu mănânci nimic?
Dă din cap că nu.
— Cred că stomacul are nevoie să se odihnească.
Mă întorc la blat și constat că e curat în măsura în care poate fi curat un
blat de lemn vechi și zgâriat de la Ikea. Clătesc din nou laveta înainte de a o
atârna deasupra robinetului și mă uit iarăși la Fredrik.
— Dar niște pâine prăjită cu siguranță nu ți-ar strica.
Nu pare să audă sugestia mea. În schimb, umple cana electrică, îi dă
drumul și îmi pune un braț în jurul taliei.
— Dar poți să-mi ții companie?
— Poftim?
— Nu mai fi atât de șocată.
Zâmbește și își lasă mâna să alunece pe fundul meu.
— Te-am întrebat dacă vrei o ceașcă de ceai.
Fără să mă gândesc, fac un pas mic în lateral, realizând prea târziu că
tocmai m-am îndepărtat de propriul soț și mă simt prost.
— Nu știu.
Cifrele digitale de deasupra cuptorului indică ora 21.25.
— A fost o zi lungă…
Fredrik deschide dulapul din mijloc și scoate două căni, cele albastre pe
care le-am cumpărat vara trecută de la simpaticul olar din Gotland.
— Hai, Nina.
Deschide cămara și face un inventar al cutiilor cu ceai, selectează două
sortimente și pune cutiile pe blat.
— Ai spus că vrei să vorbim.
— Da, am vrut. Azi după-amiază.
Încep să mă îndrept spre hol.
— Nu putem să vorbim mâine-dimineață?
Poate că tocmai am scos o prostie pe gură. În adâncul sufletului, nu
vreau nimic altceva decât să vorbesc cu Fredrik. Vreau să aflu mai multe
despre problemele pe care le are la serviciu și să-l ajut să le rezolve.
În același timp, vreau să mă răzbun.
— Așteaptă.
Fredrik vine după mine, îmi pune o mână pe braț. Gestul nu este blând,
mâna mă apucă și mă face să mă opresc. Mă întorc și tresar când îi văd fața.
E ceva în expresia lui, o schimbare greu de interpretat în ochii albaștri.
În clipa următoare îmi dă drumul și se întoarce la chiuvetă.
— Uite cum facem, spune el. Tu te pregătești, îți pui pijamaua și ce mai
e nevoie.
Pescuiește două lingurițe din sertarul cu tacâmuri și se învârte,
fluturându-le către mine.
— Între timp, eu pregătesc ceaiul. Ceai de mușețel cu lapte și miere, nu?
Întrebarea este pusă cu un zâmbet, iar neliniștea dispare.
E totuși drăguț din partea lui că este atât de dornic să petrecem un
moment împreună. Probabil că încercările mele insistente au dat roade – în
sfârșit, și-a dat seama că trebuie să vorbim.
— Da, e bine așa, răspund cu o nonșalanță prefăcută.

37. Fredrik

Imediat după ora unu, îndrăznesc să pariez că întreaga familie doarme –

sau că, cel puțin, toți sunt în camerele lor, ocupați cu jocuri sau uitându-se
la vreun film. Smilla și Anton au făcut din noapte zi și invers acum, în
vacanța de Crăciun.
Dau plapuma la o parte și cobor din pat. Nina se răsucește, scoate un
oftat și pentru o clipă cred că se va trezi.
 Dar n-ar trebui să fie posibil. Înainte să mergem la culcare, am dizolvat
un somnifer în ceaiul ei și l-a băut pe tot în timp ce eu stăteam lângă ea pe
canapea. Efectul cel mai puternic este, desigur, în primele câteva ore după
ingestie. Poate că pastila a încetat deja să mai aibă efect.
Stau nemișcat în întuneric, ascultând respirațiile ușoare și regulate ale
soției mele și încercând să le calmez pe ale mele. De îndată ce respirația ei
devine mai grea, iau telefonul într-o mână, hainele în cealaltă și mă strecor
pe ușa dormitorului.
Câteva minute mai târziu ies din casă și pășesc în noaptea înstelată.
Avem o mașină japoneză modernă. E silențioasă, scoate un zumzet ca de
aparat electrocasnic. Totuși, când pornește motorul, am senzația că am
demarat cu un V8 zgomotos. Mi-e teamă că toți vecinii se ridică acum în
capul oaselor în pat și mă aștept ca în orice moment să văd chipul Ninei la
fereastra dormitorului.
Dar nu se întâmplă nimic. Nu se aprinde nicio lumină, nu se deschide
nicio ușă.
Cu luminile stinse, ies cu spatele de pe alee și apoi mă strecor încet prin
cartierul nostru de case înșiruite. Când ajung pe Agnestridsvägen, aprind
luminile, apăs mai tare pe accelerație și merg mai departe spre Iare
Ringvägen.
Traficul este rarefiat. E normal. Cine să se afle pe șosea la ora asta, în
afară de șoferii profesioniști, personalul serviciilor de urgență și persoanele
dubioase?
Întreaga situație este absurdă. Cu doar două zile în urmă eram un familist
obișnuit, de vârstă mijlocie, un profesor de liceu apreciat, cu referințe bune,
un om cu o rețea socială extinsă. Eram departe de a fi perfect, cu toții facem
greșeli. Dar acum nu mai știu cine sunt. Eu sunt un alt Fredrik, un
necunoscut.
Pe Badvägen, inima începe să-mi bată necontrolat și mă gândesc să fac
cale întoarsă. Dacă există un loc unde nu ar trebui să fiu văzut, aici este.
Mai ales în mijlocul nopții. Mă cuprinde o greață intensă, iar transpirația
rece îmi face mâinile să alunece pe volan. Încă mai am o șansă să mă întorc,
dar mă forțez să merg înainte.
Parcarea școlii este goală și o mașină singuratică ar ieși în evidență. Ar fi
totuși o prostie să opresc prea aproape de desiș, așa că, în final, mă hotărăsc
să parchez în fața clădirii școlii.
Cu gluga trasă peste căciulă și cu privirea ațintită în asfalt, mă grăbesc pe
trotuarul pustiu. Pe culoarul dedicat pietonilor, la adăpostul caselor și
copacilor din jur, mi-e mai ușor să respir.
Câteva minute mai târziu ajung la desiș. Lumina lunii și felinarele de pe
stradă mă ajută să scanez terenul. Am o abordare sistematică, fără să las
nimic la voia întâmplării. Singurele sunete provin de la propria mea
respirație și de la frunzele înghețate care foșnesc sub tălpile încălțărilor
mele.
Poate că poliția a căutat pe-aici. Dacă am lăsat ceva în urmă, obiectul
respectiv s-ar putea să fie deja într-o pungă transparentă în care se adună
probele. Cel puțin așa vedem în filme.
Dar dacă încă nu au fost aici – sau dacă au fost, dar au lucrat neglijent –,
există riscul ca vreun lucru care ar face legătura cu mine să fie aici, pe
undeva pe jos. Nina vorbea despre firele descusute din geaca mea. Oare ar
putea un fir să reprezinte o dovadă suficientă?
Lărgesc aria de căutare. Merg mai departe spre drum și mă apropii de cea
mai lată cărare care traversează desișul. Picioarele mi se lovesc de movilele
de iarbă, mâinile dau la o parte tufișuri. Ceva strălucește printre frunze și
mă aplec. Se dovedește a fi o baltă înghețată.
Nu există nicio urmă de-a mea aici. Iar ploaia din noaptea de Anul Nou a
spălat orice eventuală pată de sânge.
Am brusc senzația că sunt urmărit și o iau la fugă spre Badvägen. În
momentul în care fac dreapta ca să ajung la mașină, observ luminile a doua
biciclete. Sunt în dreptul școlii și se apropie în viteză. Două voci răsună în
liniștea din jur.
Ce urmează nu este premeditat. Doar din instinct, mă întorc puțin și
traversez strada. În loc să urmez calea bătătorită, merg mai departe printre
copaci, împiedicându-mă de pietre, butuci și crengi căzute. Un ghimpe,
poate de la mure, mă zgârie pe obraz și o vizuină adâncă de iepure aproape
că mă aruncă la pământ.
Vegetația este densă aici, nu e potrivită pentru plimbări nocturne. Dar în
acest moment inaccesibilitatea este doar un avantaj. Aici nu ajung nici
luminile bicicletelor, nici ochii curioșilor.
În scurt timp ajung la marginea carierei de calcar și privesc peste apa
neagră. Vârfurile copacilor se reflectă în suprafața lucioasă care strălucește
în lumina lunii. E frumos și înfricoșător în același timp, amintindu-mi de
toate poveștile cu fantome pe care le citeam când eram copil. De multe ori
erau povești despre oameni care au avut o moarte dureroasă și nedreaptă și
care s-au întors apoi pentru a se răzbuna pe ucigașii lor.
Bicicliștii trec. Nu-i pot vedea, dar le pot auzi din depărtare discuția
animată. Un vânt înghețat vine dinspre cariera de calcar, disipându-le
vocile. Tresar și sunt pe punctul de a mă îndrepta spre șosea, când ceva mă
face să-mi întorc privirea spre apă.
Este ceva jos, acolo. Ceva proeminent.
Pulsul îmi bate cu putere în gât în timp ce mă aplec peste prăpastie. La
început văd doar aburul propriei mele respirații și mă întreb dacă nu cumva
a fost o iluzie. Dar în momentul următor, chestia aia proeminentă reapare.
E ceva din material textil. Bucata de material s-a agățat într-o creangă și
o parte din ea pare să fie ascunsă în apă.
Mă prind cu o mână de un trunchi de copac aspru, mă aplec și mai mult
peste margine și oftez.
Un detaliu, o curea îngustă, iese din material, urmărind micile mișcări
ale apei ca o algă marină.
Informațiile sunt suficiente. Nu am nevoie de mai mult. Bucata de stofă
îmbibată e o haină subțire, neagră.
 3 ianuarie 2019

Joi

38. Lollo

Cine poate dormi când un copil nu vine acasă? Când pantofii nu sunt în
hol și patul e gol? Cine se poate relaxa atunci când gândurile macină?
Este aproape patru și jumătate și nu am închis un ochi. Inima îmi bate
aproape de piele. Sunt înghețată, deși stau sub plapumă și am o pătură în
plus. Pleoapele nu se închid. Privesc în întuneric, privind tot ce e obișnuit și
familiar, fără să văd.
Singurul lucru pe care mi-l doresc este sunetul unei chei în yală, foșnetul
hainelor și târșâitul picioarelor în ciorapi. Vreau ca ușa de la cuptorul cu
microunde să se trântească – poc! Vreau să aud zgomotul lingurii care
amestecă O’boy{50} în laptele cald. Vreau ca lumina să fie aprinsă atunci
când intru în bucătărie ca să pregătesc cafeaua de dimineață. Și vreau să
găsesc cutia de lapte pe jumătate plină uitată pe blat.
Dar în casă este liniște. Atât de liniște încât din când în când, în timpul
nopții, am auzit suspinele abia perceptibile ale lui Chanel din coșul de pe
hol. De la etaj nu se aude nimic. Max pare să doarmă adânc.
E pentru prima dată în cei peste douăzeci de ani de căsnicie când am ales
să nu dorm în aceeași cameră cu Max. Sigur că uneori a mai trebuit să
dormim separat din diverse motive, dar nici când Jennifer era mică nu ne-
am despărțit de bunăvoie. Dacă se trezea noaptea, mă duceam în camera ei
și stăteam lângă pătuțul ei până adormea. Apoi mă întorceam în dormitorul
nostru și mă întindeam lângă Max.
Nu o voiam pe Jennifer în patul nostru. Mă temeam că va suge viața din
noi și că ne va distruge relația, o relație care a fost întotdeauna bazată în
mare parte pe sex. M-am gândit că era mai bine ca Jennifer să sugă viața din
mine, pentru ca Max să fie odihnit când se va duce la muncă. Eu oricum
urma să stau acasă.
Acum, după mai bine de șaptesprezece ani, îmi dau seama că a fost o
decizie proastă. A sta acasă cu un bebeluș este cel puțin la fel de solicitant
ca închirierea vilelor și apartamentelor. Mai ales atunci când bebelușul e
plângăcios. Dacă aș fi adus-o pe Jennifer în patul nostru, probabil că Max ar
fi dormit puțin mai prost. Dar eu aș fi dormit de două ori mai bine. Probabil
că aș fi fost o mamă mai bună, o mamă cu răbdare și energie.
Totul îmi apare într-o ceață densă când privesc în urmă la copilăria lui
Jennifer. Dar nu m-am plâns niciodată. Nu îndrăzneam să mă plâng, pentru
că eu eram cea care îl obligase pe Max să-mi facă un copil. Sincer, a trebuit
să vărs câteva lacrimi ca să-l determin să mă însămânțeze. El nu era deloc
dornic să-și întemeieze o familie. Atunci, ca acum, munca era pe primul loc.
Dar știu că Max o iubește pe Jennifer, în felul lui special.
Cel puțin așa am crezut până ieri.
Ne-am culcat separat. Împotriva tuturor recomandărilor. Dar nu puteam
să-mi cer iertare. Am vorbit serios și încă susțin tot ceea ce-am spus.
Trebuie să fie ceva în neregulă cu Max.
După ce am măturat cioburile de pe hol, am sunat la poliție și am reușit –
în ciuda orei târzii – să-i fac să mă pună în legătură cu Lina Torrero. Am
fost surprinsă că a răspuns.
— Mă așteptam mai degrabă la un mesaj vocal, am spus. Lucrați 24 de
ore pe zi?
— Facem multe ore suplimentare atunci când suntem în mijlocul unei
anchete, mi-a răspuns.
O astfel de afirmație mă face să mă gândesc că se întâmplă multe lucruri.
Dar Lina Torrero nu a avut nimic nou de adăugat. „Ne ocupăm de asta”.
Fără să menționez mica mea fărădelege, i-am spus ce-am descoperit în
calculatorul lui Jennifer. De fapt, a fost o ușurare să vorbesc cu cineva
despre descoperirea mea. Chiar dacă persoana cu care vorbeam era un ofițer
de poliție. Lina Torrero nu a emis nicio judecată, cel puțin eu nu am
perceput-o așa. M-a ascultat fără să mă întrerupă și mi-a pus câteva
întrebări după aceea.
Probabil că Max va reacționa exact invers. Și ăsta este unul dintre
motivele pentru care încă nu i-am spus nimic.
— Colegul meu tocmai a sosit cu computerul, a spus Lina Torrero în
timpul conversației. Cei de la departamentul tehnic vor analiza conținutul în
seara asta.
Am întrebat-o dacă crede că acel John Blund ar putea fi implicat în vreun
fel.
 — Bineînțeles că ar putea fi, a răspuns Torrero. Dar continuăm să lucrăm
în paralel pe diferite piste.
Nu mi s-a precizat care sunt aceste piste – și asta pentru că totul face
parte din anchetă. Dar am aflat că poliția a planificat o căutare cu un câine
aici, în Klagshamn. Nu mi-a putut spune dacă asta urma să aibă loc imediat
sau în această dimineață.
M-au mai contactat și cei de la Persoane Dispărute și m-au anunțat că
vor organiza o patrulă în zona noastră în această după-amiază. Inițiativa a
venit din partea unor colegi de clasă de-ai lui Jennifer și, potrivit persoanei
de contact a poliției de la Persoane Dispărute, există un mare interes din
partea publicului să participe la această patrulă.
La început am intrat în panică. Apoi m-am simțit vinovată. Noi ar fi
trebuit să contactăm Persoane Dispărute. Noi, care suntem părinții lui
Jennifer. N-ar fi trebuit să ezit, ar fi trebuit să raportez imediat dispariția pe
site-ul lor. Ce vor crede oamenii, când colegii de clasă fac demersuri
înaintea familiei?
Lina Torrero m-a liniștit, mi-a spus că îmi este recunoscătoare că am
reușit să intru în calculatorul lui Jennifer. M-a asigurat că nimeni nu se va
gândi la cine organizează patrula. Și mi-a mai spus clar că toată lumea
înțelege pe deplin dacă membrii familiei nu sunt în stare să participe.
Dar bineînțeles că vom merge. Adică eu așa intenționez. Habar n-am ce
vrea să facă Max.
Un motor de mașină huruie pe stradă. Iau telefonul și văd că este ora
4.35 dimineața. Se pare că unul dintre vecini trebuie să plece la muncă la
ora asta. Săracul de el.
În loc să pun telefonul la loc, îl deschid ca să verific eventualele mesaje.
Nu s-a întâmplat nimic de când m-am uitat ultima dată, în jurul orei două.
Oamenii dorm. Oamenii, ai căror copii sunt în siguranță în paturile lor,
dorm la ora asta.
Îmi verific e-mailurile și găsesc cinci nedeschise. Unul este e-mailul pe
care chiar eu mi l-am trimis, cel care conține poeziile lui Jennifer. Degetul
meu arătător se oprește deasupra pictogramei albastru cu alb. Ceva mă
reține. Poate că mi-e teamă să nu mă apropii prea mult de un adevăr
neplăcut.
Dar ce ar putea fi mai rău decât ceea ce deja am aflat? Nu prea multe.
Deschid documentul și încep să citesc, trecând de la o poezie la alta.
23/6 2018
 Doar tu.
Nimeni altcineva nu mă înțelege.
Tu îmi vezi sufletul.

15/7 2018
Recunosc, e nesănătos.
Dar eu pe tine te vreau.
Și știu că mă dorești.
În adâncul sufletului asta îți dorești.
Atunci de ce taci?

Închid documentul. În continuare, poeziile nu îmi sunt de niciun ajutor.

Nu există nume, nu există locuri, nu există nimic.
Un capriciu brusc mă determină să deschid browserul și să merg pe
Google la hitta.se Scriu Petter Silvén în câmpul de căutare și constat, în
timp ce motorul de căutare lucrează, că îmi tremură mâinile. Probabil din
cauza lipsei de somn.
Când apare rezultatul pe ecran, mi se face pielea de găină pe tot corpul.
Bărbatul respectiv locuiește la doar câteva sute de metri de noi – într-unul
dintre blocurile de locuințe cele mai apropiate de magazine. Nu poate fi o
coincidență. Jennifer le-a spus tuturor că se duce acasă. De fapt, probabil că
stabilise o întâlnire cu acest Silvén. Convorbirea lor s-a încheiat brusc pe
Messenger, dar este posibil să fi continuat prin SMS sau pe Snap.
Dau click pe nume și aflu că Petter Silvén împlinește treizeci și doi de
ani pe 3 aprilie. Dacă vreau, îi pot trimite flori cu Interflora. Se pare că stă
la aceeași adresă cu o anume Sandra Larsson, dar puțin îmi pasă. Faptul că
o persoană locuiește împreună cu altcineva nu înseamnă neapărat că e mai
puțin probabil să comită infracțiuni.
Cincisprezece minute mai târziu mă aflu pe trotuar în fața casei lui Petter
Silvén, încercând să văd drept prin pereții de cărămidă de culoarea piersicii.
Inima îmi bate cu putere. Să fie oare Jennifer a mea acolo? Să fie ținută
captivă aici? Vreau să mă reped și să bat în ușă, să țip cât pot de tare, să-l
trezesc pe nenorocit și să-l târăsc în stradă.
Rămân însă nemișcată. Mă holbez la ferestrele negre, care par să se
holbeze și ele la mine. Nu e nicio lumină nicăieri, niciun semn de viață.
Poate că nu este atât de surprinzător, având în vedere ora.
Pe aleea din fața garajului se află o mașină clasică de familie, un fel de
break. Lângă ușa de la intrare, cineva a așezat un ghiveci mare, gri, și a pus
în mijloc un brad decorativ mult prea mic. Terenul din fața casei este
împărțit în trei dreptunghiuri înguste: gazon, pavaj și asfalt. Ordonat, dar
lipsit de imaginație.
Când în casa de alături se aprinde o lumină, fac un pas rapid în lateral,
încercând să găsesc un unghi mort în spatele gardului viu. O femeie
îmbrăcată într-o mantie neagră cu glugă ar putea părea puțin suspectă. Mai
ales dacă stă nemișcată, uitându-se la o casă străină la cinci dimineața. Ar
trebui să plec înainte ca vreunul dintre vecini să sune la poliție.
După un scurt du-te-vino de-a lungul străzii liniștite, mă întorc în același
loc. Exact în acel moment se aprinde o stea de Advent la una dintre
ferestrele lui Silvén. Încerc să mă ascund fără să reușesc foarte bine.
Telefonul mobil devine alibiul meu. Mă prefac că mă uit după ceva și în
același timp arunc o privire la fereastră.
Toată camera este acum luminată. Bucătăria e complet albă, cu pereți
vopsiți în alb și mobilă albă. Mă deranjează la ochi. O femeie blondă cu un
bebeluș în brațe se mișcă înăuntru. Sandra Larsson și Petter Silvén sunt, se
pare, proaspeți părinți.
Ce clișeu nenorocit! Noul tătic care nu are parte de sex acasă și caută
atunci sex online.
La naiba! Mi-ar plăcea să bat la fereastră și să-i spun Sandrei Larsson ce
pune la cale partenerul ei nenorocit, în timp ce ea hrănește bebelușul și
schimbă scutece.
Luminile se aprind la etaj, iar eu mă întorc pe călcâie și mă grăbesc să
plec de-acolo.

39. Nina

— Nu trebuie să vii și tu.

Eu și Smilla mergem pe jos de-a lungul străzii Östra Tullgatan. E puțin
după ora nouă dimineața, iar soarele palid de iarnă abia dacă reușește să-și
facă loc printre clădirile înalte.
— Dar vreau să vin cu tine, spun eu. Vreau măcar să mă asigur că știi pe
unde să mergi.
Fiica mea oftează.
— Nu mai am cinci ani. Pot să întreb pe cineva dacă nu găsesc singură.
 Un strat subțire de gheață acoperă canalul. Traversăm podul și urmăm
apa de-a lungul străzii Exercisgatan. Un pescăruș singuratic trece pe
deasupra capetelor noastre, aterizând pe gheață. Iarba de pe versant este
acoperită de chiciură, de parcă ar fi fost înmuiată în zahăr pudră.
— Vino.
O trag pe Smilla și traversăm strada, unde se profilează complexul imens
de clădiri.
— Trebuie să ne grăbim.
Frontonul din dreapta este împodobit cu arme heraldice. Nu pot
identifica decât arma de sus, cea a poliției, dar simboluri precum cheile și
topoarele sugerează cam care ar fi celelalte activități. Cel puțin în
imaginația mea.
Litere metalice strălucitoare anunță că am ajuns la CENTRUL
JUDICIAR{51}. Trag de ușă și intrăm. Smilla nu mai protestează. Poate că,
până la urmă, crede că este bine să o aibă pe mama ei alături.
— Ești Smilla Andersson? întreabă femeia din spatele geamului.
Legitimația de vizitator este împinsă afară prin mica deschizătură de la
ghișeu.
— Vă rog să luați loc puțin.
Femeia arată spre băncile din spatele nostru.
Tocmai vreau să întreb dacă pot fi prezentă în timpul interogatoriului,
când îmi sună telefonul mobil în geantă. Mă scuz cu un zâmbet către femeia
din ghereta paznicului, mă îndepărtez și scot telefonul.
E mama. Și văd pe ecran că a trimis recent un mesaj plin de majuscule și
semne de exclamare. Bănuiesc că a ratat anunțul de ieri din Sydsvenskan și
tocmai a văzut prima pagină de azi.
Mulțumesc, Claudia.
Smilla se așază pe o bancă în timp ce eu mă mai îndepărtez câțiva pași
de ghereta de sticlă.
— Bună, mamă. Îmi pare rău că nu ți-am răspuns la SMS, nu l-am
văzut…
— Tocmai am citit despre Jennifer, mă întrerupe ea. Doamne, Nina!
Aproape că ne-am înecat cu cafeaua la micul-dejun. De ce n-ai spus nimic?
E groaznic. Groaznic.
— Știu. E îngrozitor. Eu…
— Dar ce s-ar fi putut întâmpla? mă întrerupe mama din nou. Nu se
poate să… Ce face Smilla?
 — Smilla e bine, zic eu. Este aici lângă mine. Suntem la secția de poliție.
— Poliție! exclamă mama. De ce? Doar nu e pe lista…
— Mamă, te rog să te calmezi. Dacă poți să taci două secunde, îți spun.
— Îmi pare rău, Nina, eu…
— Înțeleg că ești șocată. Ieri am avut de gând să te sun de mai multe ori,
dar pur și simplu n-am apucat, ziua a trecut într-o clipită.
Fac o pauză, încerc să-mi amintesc ce a întrebat de fapt mama, după care
continui:
— Nimeni nu este suspectat de nimic. Poliția vrea doar să o audieze pe
Smilla, pentru că e una dintre persoanele care au fost cu Jennifer chiar
înainte să dispară.
— S-a întâmplat ceva la petrecere? mă întreabă mama. Există vreun
motiv pentru care a plecat și nu s-a mai întors?
Mă întorc și mă uit la banca pe care adineauri stătea Smilla. E goală.
— Nina?
Mama pare îngrijorată.
— Mai ești la telefon?
Privirea mea se plimbă prin recepție, scrutând fiecare bancă și urmând
șirul de ferestre până la peretele de sticlă din fața intrării. Smilla nu este
nicăieri.
— Te sun eu.
Cu telefonul în mână, mă grăbesc spre ghereta paznicului.
— Scuzați-mă…
Femeia din spatele geamului își ridică privirea de pe ecranul
calculatorului.
— Ați văzut dacă Smilla… fiica mea a fost preluată adineauri de cineva?
Eram la telefon și cred că am ratat…
Femeia zâmbește.
— Anchetatorul a fost aici acum o jumătate de minut. Fiica
dumneavoastră este pe mâini bune.
Mă cuprinde un val de căldură. Transpirația îmi curge din haina groasă și
trag fermoarul în jos.
— Dar mă gândeam că poate…
Îmi smulg eșarfa.
— Că voi fi prezentă în timpul interogatoriului. Nu este nevoie de tutore
dacă ai sub optsprezece ani?
— Nu neapărat, spune femeia. Vreți să chem pe cineva?
 Dau din cap că nu, îi mulțumesc pentru ajutor și mă îndrept spre ieșire.
Un șir de vizitatori se vântură prin ușile de sticlă în ambele direcții, iar
eu ies din clădire în spatele unui cuplu mai tânăr. Arată cu doar câțiva ani
mai în vârstă decât Smilla și Jennifer, dar fețele lor sunt mult mai devastate.
De ce or fi aici?
Creierul meu compune repede o imagine plină de prejudecăți despre
relații ratate de familie, despre abuz și criminalitate. De îndată ce cuplul
iese pe ușă, fata scoate din buzunarul hainei un pachet îndoit de țigări, ceea
ce, într-un mod ciudat, îmi confirmă prejudecățile. Fata își aprinde o țigară
și inhalează fumul ca și cum viața i-ar depinde de asta.
Mă opresc la mică distanță de intrarea principală. Haina îmi este încă
deschisă și mă bucur de aerul rece care se strecoară pe sub pulover. E
normal să ai bufeuri înainte de cincizeci de ani? Ar trebui să mă duc să văd
ce e cu puseurile astea de transpirație. Și chiar dacă sunt normale, sunt
teribil de enervante. Poate că există vreun medicament.
Clădirea înaltă și întunecată se profilează pe cerul de iarnă. Îmi las
privirea să alunece peste fațadă. Smilla o fi în spatele uneia dintre ferestrele
astea? Îmi pare rău că este la interogatoriu fără mine, dar poate că e mai
bine că lucrurile au luat întorsătura asta. Să sperăm că, fără mine prezentă în
sală, va oferi o versiune mai sinceră a ceea ce s-a întâmplat în noaptea de
Anul Nou. Doar știe bine ce părere am despre petrecerea aia nenorocită.
De fapt, cred că Fredrik ar fi putut să se ridice din pat și să o însoțească
pe Smilla azi aici. Doar el a fost cel care m-a convins să le las pe fete să
petreacă la noi acasă. El ar trebui să suporte consecințele. Dar Fredrik a
refuzat să se ridice din pat azi-dimineață, spunând că nu a închis un ochi
toată noaptea. Nu cred că minte, dar ar fi trebuit să facă un mic efort. De
dragul Smillei.
Acum, pe bune, aproape că sunt mai îngrijorată de sănătatea lui Fredrik
decât de dispariția lui Jennifer. Sigur că nu aș îndrăzni niciodată să spun
asta cu voce tare, dar ăsta este adevărul. Ce să fac dacă așa simt? Jennifer e
fiica prietenilor noștri, o persoană pe care nu am înțeles-o niciodată. Fredrik
este soțul meu. E tatăl celor trei copii ai mei și, deși e greu de iubit în acest
moment, cu siguranță îl iubesc. Așa cum o fac de mulți ani.
Discuția pe care trebuia să o avem aseară a fost un fiasco total. În
naivitatea mea, am crezut că Fredrik își va deschide inima în fața mea, dar,
de îndată ce ne-am așezat pe canapea, mintea parcă i-a zburat în altă parte.
Nu ne-am spus nimic nou. Ne-am turnat ceaiul și ne-am ciondănit puțin.
Totul s-a încheiat trist. Pe mine m-a cuprins un somn năprasnic și am fost
nevoită să mă duc la culcare.
Înainte ca eu și Smilla să venim cu mașina în oraș, i-am sugerat lui
Fredrik să sune la clinică și să încerce să obțină o programare la medic,
preferabil azi, sau cel puțin înainte de weekend. Doar ca să-i verifice VSH-
ul, tensiunea arterială și să-l asculte la inimă. Pentru că ceva nu e în regulă.
Fredrik nu a mai fost el însuși din ziua de Anul Nou, iar criza brusca de ieri
nu mă poate liniști. Sigur că greața ar putea fi legată de stres, dar
întotdeauna este mai bine să excludem problemele fizice înainte de a decide
că afecțiunea are legătură cu psihicul.
Lipsa somnului nu face ca lucrurile să se îmbunătățească. Poate că i se
pot prescrie niște somnifere ușoare. Dacă nu, ar putea încerca unul de-al
meu. Funcționează destul de bine.
O femeie mai în vârstă trece pe trotuar. Seamănă cu mama. Îmi scot
telefonul mobil.
— Ce se întâmplă? întreabă ea. S-a terminat interogatoriul?
Temperaturile sub zero grade se fac simțite. Scot eșarfa din geantă și mi-
o înfășor în jurul gâtului, cât pot de bine cu o singură mână.
— Nu, este acolo acum.
— Fără tine!
Vocea mamei e stridentă.
— Interoghează un minor fără tutore?
Oftez.
— Smilla are aproape optsprezece ani și nu a vrut să o însoțesc.
— Dar e legal?
— Se pare că da.
Un nou bufeu îmi străbate corpul și îmi desfac eșarfa.
— Doar o interoghează poliția suedeză, nu vreo organizație teroristă.
Dacă mama se enervează, reușește să ascundă bine lucrul ăsta.
— Veniți sâmbătă, da?
— Da. Cel puțin ăsta este planul. Dar nu sunt sigură cum o să se simtă
Fredrik…
— De ce? E bolnav?
Mulțumesc din nou, Claudia.
Nu-i spun totul, dar ce folos, mama oricum se îngrijorează. Bineînțeles
că se îngrijorează. Dispoziția mea proastă nu a apărut din senin. Cădem de
acord să vorbim din nou curând.
 Pun telefonul înapoi în buzunar și o văd pe Smilla ieșind. O femeie
tânără, în curând adultă, pe cale să înceapă o viață independentă. Îmi trag
sufletul și pentru o clipă simt cum pământul se clatină sub picioarele mele.
Jennifer este dispărută. E dispărută de-a binelea. În locul ei ar fi putut la
fel de bine să fie Smilla.

40. Lollo

Inima o ia la galop, un țipăt îmi răsună în cap. Deschid ochii și mă uit în

jur. Măsuța de cafea, covorul, tabloul de pe peretele opus – toate sunt
familiare, alese cu grijă de mine. Pulsul îmi încetinește și mă întorc la
realitate. O realitate mult mai rea decât visul din care tocmai m-am trezit.
Am visat-o pe Jennifer. Stătea pe canapea în casa noastră de vară din
Falsterbo. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu-mi răspundea, de parcă
între noi ar fi existat un perete de sticlă. Jennifer se vedea la fel de clar ca
într-o fotografie de înaltă rezoluție, cu o focalizare perfectă. Cu toate astea,
nu mă auzea.
Visele mele sunt de obicei vagi și incoerente, așa că poate imaginile din
noaptea asta sunt un semn. Să încerce oare subconștientul meu să-mi spună
ceva important?
De obicei nu cred în interpretarea viselor, în cărțile de tarot și în alte
tâmpenii. Eu cred în fapte. Punct. Dar fiica mea a dispărut de mult și sunt
pregătită să apelez la ghicitoare, la mediumuri – mă rog, la oricine. Dacă m-
ar suna cineva și mi-ar spune că Jennifer a plecat pe Lună, aș face orice ca
să ajung acolo.
Chanel vine împleticindu-se pe podea și se oprește sub canapea. O iau în
brațe și îmi îngrop fața în blana moale. Să fie Jennifer în Falsterbo? Poate fi
atât de simplu?
Polițiștii care au fost aici în ziua de Anul Nou au întrebat dacă există
vreun loc în care Jennifer, dintr-un motiv inexplicabil, s-ar fi putut refugia.
Am pomenit de casa de vară și poate că s-au dus acolo să verifice marți
seara. Dar sigur că nu s-au mai dus încă o dată și poate că ea a ajuns mai
târziu.
Dau la o parte pătura, mă ridic în șezut pe canapea și scot telefonul. De
ce polițiștii n-au dat niciun semn? N-au fost încă aici, în Klagshamn, cu
câinii? Sau au fost și n-au găsit nimic? Înghit în sec. Și n-au găsit pe nimeni.
 Lucrul ăsta, în principiu, ar trebui să fie un semn bun. Dacă nu este nici
urmă de Jennifer în zonă, asta înseamnă un singur lucru: că e în altă parte.
E aproape ora zece. După plimbarea la Petter Silvén, am reușit, în mod
ciudat, să adorm. M-am trezit când s-a trezit Max, dar m-am prefăcut că
dorm adânc până când ușa de la intrare s-a deschis și s-a închis. Apoi cred
că am ațipit din nou.
Cum naiba poate merge la serviciu? Nu-i pasă că Jennifer a dispărut?
Sau poate încearcă să mă evite pe mine, stând departe? Ar trebui să ne
sprijinim reciproc în această situație.
Un gând vag începe să se contureze. Inima o ia razna, gura mi se usucă.
Bâjbâi după paharul cu apă de pe masa din fața mea, încercând să alung
gândul. Dar deja a pus stăpânire pe mine. Mi s-a înfipt sub piele, necăjindu-
mă și iritându-mă ca un ghimpe otrăvitor.
De fapt, cum pot fi atât de sigură că Max e la lucru? Soțul meu se
comportă foarte ciudat de când a dispărut Jennifer. Abia dacă a fost pe-
acasă. Și odată ajuns acasă, a fost în continuare absent. Fără sentimente.
Dar dacă Max nu este la muncă – atunci unde e?
Otrava se răspândește. Îmi ridic nasul din blana lui Chanel și mai iau o
înghițitură de apă. Pun paharul la loc și mă uit prin cameră, cântărind
argumentele pro și contra.
„Nu”, spune o voce puternică din mine. O fi având Max multe defecte și
neajunsuri, dar nu ar putea niciodată – niciodată – să-i facă rău lui Jennifer.
Pe de altă parte, interesul lui Max pentru fiica sa a fost întotdeauna
relativ. Eu sunt cea care a trebuit să meargă la orele de dezvoltare și la
ședințele cu părinții. Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori a
fost soțul meu în tribună la un meci, deși Jennifer a jucat fotbal timp de
aproape nouă ani. Și, chiar dacă eu nu voi câștiga niciodată Premiul Nobel
pentru Răbdare, Max nu are aproape deloc răbdare cu Jennifer. Ea îl poate
înnebuni.
Pentru majoritatea oamenilor, distanța dintre a fi furios și a lovi pe
cineva e foarte lungă. Nu l-am văzut niciodată pe Max luându-se la bătaie.
Sau ba da. Chiar l-a bătut măr pe un tip care și-a vărsat din greșeală berea
pe mine. Dar asta se întâmpla cu mulți ani în urmă, imediat după ce ne
cunoscuserăm. Max era mai tânăr și mai impulsiv atunci.
E posibil să o fi rănit accidental pe Jennifer. Din greșeală. Jennifer ar fi
putut să-l tachineze, să spună ceva stupid. Dar când să se fi întâmplat asta?
Doar eram la petrecere aici, iar Max era lipit de calculator, alegând melodii
și turnând băuturi toată noaptea.
Un fior îmi cuprinde corpul, ca și cum ar încerca să mă ajute să scap de
gânduri. Sunt absurde și complet nerezonabile. Sunt pe cale să îmi pierd
mințile?
Am nevoie să-i aud vocea, am nevoie să-l aud cum îmi promite că
Jennifer se va întoarce, că totul va fi bine.
Telefonul mi-a alunecat din mână. Îl ridic, apăs pe ecran și îl găsesc pe
Max.
Sună o dată.
Nu înțeleg de unde vine nervozitatea asta. Pentru numele lui Dumnezeu,
doar îl sun pe soțul meu.
Sună de două ori.
Inima îmi bate atât de tare, încât mă doare.
Sună de trei ori.
Se aude robotul.
Asta decide totul.
Mă ridic în picioare. Chanel, încă în poala mea, se rostogolește pe
picioarele mele și aterizează pe covor cu un scheunat strident. Mormăi o
scuză și mă reped în dormitor.
Patul este nefăcut și jaluzelele sunt coborâte, treningul meu e aruncat pe
fotoliul de răchită. Îmi trag pantalonii peste cămașa de noapte, fără să-mi
pese că este adunată în talie. Fermoarul hanoracului e tras și îl las descheiat.
Un elastic de cauciuc zace aruncat pe măsuța de toaletă. Îmi prind părul
murdar la ceafă, dar nu îndrăznesc să mă privesc în oglindă. Când oi fi făcut
duș ultima oară?
Geanta a rămas acolo unde am lăsat-o ieri-dimineață, pe drum către
butic. Gândul la Lollos Design mă face să mă opresc pentru o clipă. Oare ar
trebui să mă duc acolo și să pun un bilet pe ușă?
Răspunsul simplu este nu. Tot ce trebuie să fac e să o caut pe Jennifer.
Chanel, care pare să-și fi revenit după aterizarea forțată, intră în fugă
când mă aude la ușa din față. Evident, crede că mă duc la butic, speră că
poate veni cu mine. Privirea ei dezamăgită mă urmărește până afară.
Scot cheia de la mașină din geantă în timp ce mă îndrept spre alee.
Descui mașina și mă urc în ea. Mini Cooperul roșu este lumina ochilor mei,
dar astăzi mașina e doar un mijloc de transport, un instrument care mă duce
dintr-un punct în altul.
De la Klagshamn la Falsterbo.
 41. Fredrik

O crăpătură traversează în diagonală tavanul dormitorului. Era deja acolo

când ne-am mutat, dar s-a lungit cu fiecare an care a trecut. În primii ani în
care am locuit aici, Nina mă bătea la cap în fiecare zi să chemăm un meșter
care să pună rigips. Dar n-am apucat niciodată. Mereu a existat o altă
defecțiune, într-o altă parte a casei, care trebuia reparată mai repede.
Mă uit la linia neagră neregulată de deasupra capului meu și mă
concentrez să mă gândesc doar la asta și la nimic altceva.
Crăpătura. Gândește-te la crăpătură, Fredrik.
Dacă am fi avut mai mulți bani, fără îndoială că aș fi adus o grămadă de
meseriași care ar fi putut repara totul deodată: baia de la etaj, bucătăria, una,
alta. Dar meșterii vor întotdeauna să fie plătiți, iar baia și bucătăria nu sunt
spații ieftin de renovat. Din păcate, eu nu mă pricep la așa ceva. Dacă ar fi
să aleg o calitate pe care mi-ar fi plăcut să o moștenesc de la tatăl meu,
aceasta e dexteritatea lui. Dar a păstrat gena asta pentru el.
Nu cred că l-am văzut vreodată pe tata atât de dezamăgit ca atunci când
i-am spus că am renunțat la slujba de inginer și am început să mă pregătesc
ca să devin profesor. Parcă i s-ar fi stins și ultima scânteie de viață.
Eu am simțit o mare ușurare. Să stau închis într-un birou toată ziua,
calculând puteri, îmi mânca sufletul, nu mi se potrivea deloc. Mi s-a părut
de o mie de ori mai important să mă ocup de educarea tinerilor, să-i sprijin
și să le urmăresc dezvoltarea.
Cu accent pe mi s-a părut.
Privirea mea se plimbă de-a lungul crăpăturii și se oprește la lustra din
tavan, unde începe să se contureze o pânză fină de păianjen. Un păianjen
palid, cu un corp mic și picioare lungi și subțiri, lucrează la o pânză care
seamănă cu un puf.
Îmi vine în minte Max Wiksell. Cu siguranță omul ăla nu trebuie să se
uite niciodată la bani. Și nici casa lui nu are nevoie de renovare. În loc să
rămână, așa cum am făcut noi, într-una din casele înșiruite, cumpărată la
venirea pe lume a copiilor, a aruncat banii pe cea mai tare vilă cu piscină, la
câțiva kilometri de mare. Nu sunt câtuși de puțin invidios pe casa în sine,
este mult prea ostentativă, dar sigur că mi-ar fi plăcut să am ceva mai mulți
bani la sfârșitul lunii.
Mă izbește gândul că aș fi putut câștiga cel puțin de două ori mai mult
decât câștig azi. Dacă aș fi continuat să lucrez ca inginer. Dar nu ar fi
meritat prețul.
Închid ochii. Cum naiba pot să mă gândesc la renovare, când probabil nu
voi vedea niciodată rezultatele? Cum va reuși Nina să locuiască în
continuare aici, cu un singur salariu? Există vreo asigurare care să plătească
în cazul în care o persoană apropiată ajunge în spatele gratiilor?
Și cum vor reacționa cei din jur când adevărul va ieși la iveală?
Cel mai greu de dus este rușinea în fața familiei. Faptul că mi-am
dezamăgit copiii e mai rău decât faptul că am trădat-o pe Nina. Ea e adult,
sper că va putea merge mai departe fără să fie afectată. Dar copiii sunt atât
de fragili. Lucrurile pe care le trăiești în copilărie pot lăsa cicatrici adânci.
Cum a fost în cazul lui Jennifer.
Gândește-te la crăpătură.
Nu ajută. Deschid ochii, mă uit la păianjenul de deasupra capului și mă
întreb, pentru a mia oară, cum naiba a putut degenera situația într-un
asemenea hal.
Mâna dreaptă lovește plapuma, bătând tare și frenetic. Nici măcar asta nu
ajută. Salteaua se încovoaie sub greutatea pumnului meu strâns și nu opune
nicio rezistență. Aș vrea să lovesc până îmi sângerează nodurile degetelor.
Crăpătura!
Simon și-a tăiat venele în cadă. L-a găsit mama când a venit de la
serviciu. M-am întrebat de multe ori cât timp a zăcut acolo înainte de a
muri. Oare la ce se gândea? Cât apuci să gândești în starea aia? De cât timp
este nevoie pentru ca viața să se scurgă din tine?
De mai multe ori am visat că Simon se răzgândește și strigă după ajutor.
În același vis, mă văd de obicei alergând ca un maniac, dar nereușind să
ajung la el.
Ochii mi se umplu de lacrimi. Încerc să-mi golesc mintea, dar e
imposibil. Haina se află acum pe fundul unui container de construcții din
Elisedal{52}. Și totuși, îmi stăruie în minte ca un nor negru de furtună.
Nu pricep ce-a fost în capul meu. De ce am luat-o? De ce nu am lăsat-o
acolo? Dacă cineva găsește haina acum, totul s-a terminat.
La naiba! La naiba, la naiba, la naiba!
Îmi șterg lacrimile cu plapuma, aud o voce familiară care îmi cântă în
cap.
Nu ai făcut nimic, Fredrik.
Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.
 Și apoi ai condus până acasă.
Ușa de la intrare se trântește și sunetul mă aruncă înapoi în lumea reală.
Lumea în care oamenii pun întrebări, cer răspunsuri și vor să te ridici din
pat.
Toată dimineața am stat înfășurat în plapumă, ca o larvă într-un cocon
protector. Am tot ațipit și m-am tot trezit, încercând să fac să treacă timpul
și să se liniștească gândurile. Băieții nu m-au deranjat nici măcar o dată. E
uimitor cât de liniștit și de calm poate fi un copil de șase ani dacă îi acorzi
timp nelimitat în fața ecranului.
Tocuri hotărâte se apropie de dormitor.
Crăpătura, Fredrik. Crăpătura.
— Cum te simți?
Nina se așază pe marginea patului, aducând cu ea un miros de aer
proaspăt. Îmi mângâie părul, iar eu rezist unui impuls puternic de a-i smulge
mâna. Atingerea îmi produce disconfort.
— Așa și-așa, răspund eu. Cum a fost cu Smilla?
Nina ridică din umeri.
— Cred că destul de bine. Zice că i-au pus cam aceleași întrebări pe care
i le-au pus și alaltăieri aici, acasă.
— Ar trebui să reparăm tavanul, zic eu.
— Mai întâi ar trebui să te reparăm pe tine.
Nina zâmbește, iar eu încerc să îi întorc zâmbetul. Nu sunt sigur că
reușesc.
— Vii la mama și la tata în weekend? continuă ea.
— Nu cred.
Privirea mea se îndreaptă din nou spre crăpătură.
— Probabil că trebuie să mă mai odihnesc câteva zile.
— E chiar așa de rău? oftează ea. Cred că ar trebui să-ți iei concediu
medical. Ai sunat la clinică?
— Am dormit.
Nina oftează din nou.
— Te rog, Fredrik, spune ea în cele din urmă. Sună la clinică. Dacă nu de
altceva, măcar de dragul meu. Sunt îngrijorată din cauza ta. Dacă se
înrăutățește situația?
Nina tace, plimbându-și degetele unei mâini înainte și înapoi peste
plapumă, netezind cutele invizibile ale cearșafului cu motive florale.
— Se pare că poliția a întrebat mai multe chestii și despre noi.
 Se uită la mine.
— Nu am înțeles prea bine, dar Smilla a spus că i-au pus întrebări despre
relația noastră cu Jennifer.
— Ce-i tâmpenia asta?
Mă ridic în șezut.
— Așa cred ei că o vor găsi? Întrebând despre noi?
Nina are ochii înlăcrimați.
— Of, Fredrik!
Își ascunde fața în mâini, hohotind.
— Mă simt atât de vinovată.
— Te simți vinovată?
— Da.
Nina își freacă ochii, apoi își lasă mâinile să cadă.
— În primul rând, petrecerea aia blestemată.
Se uită fix la mine.
— Aici s-a îmbătat Jennifer. Aici s-a certat cu Smilla și de aici a dispărut.
Fac o încercare penibilă de a protesta, dar Nina continuă:
— În al doilea rând – și asta mă deranjează cel mai tare –, întotdeauna
m-am purtat urât cu ea.
Nu poate să tacă odată din gură?
— Cum adică te-ai purtat urât?
— Doar știi că mereu mi-a fost greu cu Jennifer. Nu-mi convenea deloc
când ea și Smilla petreceau atât de mult timp împreună, așa cum au făcut-o
multă vreme. În preajma lui Jennifer se întâmplă mereu o mulțime de
lucruri. Lucruri rele. Dar nu am întrebat niciodată ce face, nu mi-a păsat
niciodată de ea. Eram mereu doar iritată, am crezut că e o pacoste.
Nina pufăie.
— Și acum… Dacă a pățit ceva groaznic doar pentru că nimănui nu i-a
păsat vreodată?
— Are părinți, spun eu. Dacă Jennifer are o problemă, nu este
responsabilitatea ta.
Ochii Ninei sunt plini de reproșuri.
— Orice adult care observă că un copil nu se simte bine are datoria să se
implice. E vorba despre omenie, Fredrik.
Îmi mușc obrazul cu putere și simt gustul sângelui.
— Încetează, Nina. Nu știi cum se simte Jennifer. Poate că vrea doar să
experimenteze ce se află înjur.
 — Dar dacă nu e… Dacă e…
Nina suspină din nou.
— Dacă a murit?
O mângâi pe braț.
— Jennifer o să apară.
Nina dă din cap, se uită la mine neîncrezătoare.
— Așa am crezut la început, dar au trecut câteva zile. Unde naiba să fie?
— Oriunde.
Încerc să-mi păstrez vocea egală.
— Acasă la un tip, la o prietenă… Ar putea fi oriunde.
— Cred că s-a întâmplat ceva.
Nina se ridică.
— Nici măcar Jennifer nu este atât de rea încât să-i lase pe Max și pe
Lollo să sufere în halul ăsta. Douăzeci și patru de ore, hai că mai merge. Ar
fi fost stilul ei. Ca să atragă atenția. Dar asta…
Își șterge fața cu mâneca puloverului și se îndreptă spre ușă, dar se
întoarce înainte de a ieși din cameră.
— Mănânci ceva de prânz?
Gândul la mâncare îmi provoacă greață, dar trebuie să bag ceva în mine.
Organismul are nevoie de hrană pentru a funcționa. Am avut deja o
halucinație. Dacă se mai întâmplă încă o dată, Nina o să cheme sigur
salvarea. Sau o să mă ducă direct la psihiatru.
— Mai întâi o să mănânc ceva de micul-dejun.
Se uită fix la mine.
— N-ai luat încă micul-dejun?
— Nu, eu… Abia m-am trezit.
Nina se întoarce pe călcâie fără să scoată un cuvânt. Tocurile se izbesc
de podea în timp ce se grăbește să urce scările.

42. Nina

Nu am voie să fiu furioasă pe Fredrik. E bolnav. Bolnav de stres. Poate

extenuat. Trebuie să am răbdare, nu pot să-i cer să se ridice din pat după
doar câteva zile de odihnă.
Totuși, umblu mai apăsat pe podea. Poate că este o copilărie din partea
mea, dar sunt furioasă. Doar pentru că se simte rău și are nevoie de odihnă
nu înseamnă că-și poate ignora copiii. Dacă lui Vilgot i-ar fi dat prin cap să
iasă? Fredrik ar fi putut măcar să stea pe canapeaua din sufragerie, cu ochii
pe ușa de la intrare.
Merg apăsat până sus pe scări. Ca să fie clar cum mă simt. Sau poate
pentru că furia are nevoie de o supapă. Nu vreau ca proasta mea dispoziție
să se răsfrângă asupra copiilor. Ei n-au făcut nimic rău. De data asta sunt
complet nevinovați.
Furie sau îngrijorare? Mi-e greu să le deosebesc, se hrănesc reciproc. În
acest moment, cred că sunt mai mult dezamăgită. Și mi-e rușine de nu mai
pot. Pentru că dezamăgirea se bazează pe egoism pur.
Sunt dezamăgită că vacanța de Crăciun nu s-a dovedit a fi vacanța
confortabilă pe care o plănuisem. Și mai sunt dezamăgită și că Anul Nou nu
s-a dovedit a fi acel nou început pe care îl speram și pentru care am toastat
de Revelion.
Pentru că asta încă îmi amintesc, în ciuda amețelii de la șampanie. Îmi
amintesc că stăteam în picioare pe terasa lui Lollo, sperând că eu și Fredrik
ne vom regăsi drumul unul către celălalt. Că vom începe să vorbim din nou,
să ne împărtășim gândurile cele mai intime, să facem dragoste.
A fost exact invers. Iar Fredrik, bineînțeles, nu este de vină. Nimeni nu
se îmbolnăvește intenționat. Dar mă enervează că nu sună la clinică, ci stă
acolo și nu face nimic.
Poate că asta face parte dintre simptomele bolii – o persoană care se
prăbușește din cauza stresului să nu poată face nimic și să vadă toată viața
în negru. Dar atunci de ce nu mă lasă să îl ajut? Se va simți mai bine dacă
tot weekendul nu face altceva decât să stea întins în dormitor, cu privirea
pierdută?
Leif a refuzat să ceară ajutorul cuiva după moartea lui Simon. Socrul
meu spune că toți psihologii și terapeuții sunt niște impostori de stânga. A
ținut-o pe-a lui, că sinuciderea lui Simon era o problemă de familie, că
nimeni altcineva nu avea de ce să se bage. Dar Fredrik nu poate împărtăși
opinia asta, nu-i așa? Din câte îmi amintesc, l-a încurajat pe tatăl său să
meargă la terapie.
Pirjo a fost în schimb la psiholog timp de câțiva ani, dar terapia nu pare
să fi dus nicăieri. Socrii mei au încetat să mai comunice. Și am sentimentul
că se învinovățesc reciproc pentru ceea ce s-a întâmplat.
Bat la ușa lui Anton și o deschid fără să aștept să-mi răspundă. Camera
este îmbâcsită, duhnește a respirație urât mirositoare, cu un damf de
chipsuri cu mărar.
— Anton.
Îi dau un ghiont ușor fiului meu adormit.
— Ceasul e aproape unsprezece și jumătate. E timpul să te trezești.
Se deschide un ochi.
Fac dinadins zgomot când rulez jaluzelele și deschid fereastra pe
jumătate. Cum poate cineva să doarmă în duhoarea asta?
Anton scâncește sub plapumă.
— Sus și la treabă, spun cu o grabă regizată, promițând în același timp
că, într-o jumătate de oră, vom avea clătite pe masa din bucătărie.
În camera alăturată, fiul meu de șase ani stă pe pat cu iPad-ul în poală.
Ochii îi sunt dilatați, corpul îi e aplecat. Mă așez pe marginea patului, îmi
trec degetele prin buclele lui. Vilgot se holbează concentrat la ecran, abia
dacă pare să observe că sunt acolo.
— Salut, spun eu, ridicându-mă puțin mai sus, ca să fiu mai aproape de
el. Ce-ai zice să închizi chestia asta și să cobori cu mine ca să facem clătite?
— Trebuie să termin mai întâi cursa, spune el.
— Mai e mult?
— Vrei să taci? Mă concentrez.
— Îmi pare rău.
Fac tot posibilul să nu-mi pierd cumpătul.
— Dar apoi îl închizi, bine?
Mă ridic de pe pat, mă aplec și adun trei șosete desperecheate, care zac
împrăștiate pe covorul cu motive urbane.
Trăim o perioadă ciudată. Orașul de pe covor este de mult timp un oraș
fantomă. Nimeni nu conduce mașini mici pe drumurile gri, nimeni nu
parchează în fața magazinului sau nu se grăbește să iasă cu mașina de
poliție. Copiii nu se mai joacă cu jucării. Se joacă pe calculator.
Ca de obicei, mă simt cu conștiința încărcată. Trebuie să facem o treabă
mai bună în ceea ce privește gestionarea timpului petrecut de copii în fața
ecranelor. În cazul Smillei, este deja prea târziu. Și poate că nu vom mai
putea face nimic nici în ceea ce-l privește pe Anton. Dar pe Vilgot încă îl
putem salva.
În timp ce cobor scările, mă gândesc pentru a mia oară de când s-a
născut Vilgot că de acum înainte lucrurile se vor schimba. De acum înainte
ne vom juca, vom citi cărți, vom juca jocuri de societate, vom merge afară,
în parc, vom suporta chiar și plictiseala copilului. La urma urmei, de multe
ori, joaca începe după un moment de plictiseală și plânsetele aferente.
Când o aveam doar pe Smilla, eram niște părinți exemplari. Eu eram de
curând educatoare calificată și eram pe deplin mulțumită de tot ceea ce
tocmai învățasem despre pedagogie și dezvoltarea copilului. Fredrik era un
tată entuziast, poznaș și gălăgios.
Sinuciderea lui Simon era, de asemenea, proaspătă în mintea noastră.
Tocmai fuseserăm martori la ceea ce i se poate întâmpla cuiva care se
închide în sine și nu mai are legături cu oamenii în carne și oase. Nu că toți
IT-iștii tocilari fac depresie sau devin antisociali, dar am vrut ca fiica
noastră să se joace cu copii de vârsta ei și să stea în aer liber.
Când s-a născut Anton, eram evident mai obosiți decât înainte, dar ne-
am păstrat moralul ridicat. Am ieșit în excursii, am mers la patinoar în
Parcul Folket, am desenat și construit, am citit povești.
Apoi a sosit Vilgot și parcă toate principiile s-au spulberat. Noi eram
doar doi și trebuia să facem totul, de la a oferi afecțiune, a ajuta la teme, a
duce copiii la antrenamentele de fotbal și până la a găti. Copiii erau trei. De
fiecare dată când mă băteau la cap că vor să se joace pe calculator, iar eu
cedam, credeam că e o excepție, pentru că eram stresați și suprasolicitați în
acel moment. Dar lucrurile au continuat așa. Calculatorul și iPad-ul au
devenit al treilea părinte.
— Poți să vii puțin?
Smilla apare brusc în spatele meu, făcându-mi semn să o urmez în
cameră. Cred că o să-mi arate ceva pe vreun ecran, ceva pentru care trebuie
să plătesc. În schimb, închide ușa în urma noastră și stă înțepenită în
mijlocul podelei. Mi-e greu să-i descifrez expresia.
— S-a întâmplat ceva?
— Se poate spune că da.
O mie de gânduri îmi trec prin minte. Despre droguri, despre Jennifer,
despre alte lucruri care ar fi putut merge prost la petrecerea aia nefericită. A
fost cineva violat? Smilla?
— Ai putea fi puțin mai explicită?
Încerc să-mi ascund groaza care îmi străbate corpul. Doar pentru că, în
sfârșit, fiica mea are să-mi spună ceva, nu înseamnă că trebuie să-mi dea
vreo veste dezastruoasă.
— Max l-a bătut aseară pe Ali, spune Smilla cu calm. A zis că o să-l
omoare.
Încerc să pun cap la cap informațiile. Max. Ali. Să-l omoare.
 — Ah, te referi la tipul care ar putea fi prietenul lui Jennifer? Colegul de
clasă?
Încuviințează din cap.
— Și Max l-ar fi lovit?
— Da.
— Cine ți-a spus asta? De unde știi că nu sunt doar zvonuri?
Cu siguranță îmi pot imagina că Max ar vrea să-l snopească pe tipul ăla.
Dar nu-mi vine să cred că a și făcut-o.
— Chiar Ali o spune.
Smilla arată spre telefonul mobil.
— A postat pe Snap. Unul dintre ochi îi e complet învinețit, arată
îngrozitor, iar tatăl lui Ali a depus plângere la poliție. Max a mai spus și o
mulțime de chestii rasiste.
Îmi aruncă o privire plină de subînțelesuri.
— Bineînțeles că nu e prima dată când vorbește așa.
Deci și Smilla a preluat aceste vibrații?
Da, bineînțeles că da. Smilla a crescut în estul orașului Malmö. Prietenii
ei au rădăcini în toate colțurile lumii, iar ea este extrem de sensibilă la orice
afirmație care ar putea fi interpretată cum că nu toți oamenii sunt egali.
— Pare o nebunie, spun, deși sunt ușurată când înțeleg că Smilla este
bine. Totuși, e de preferat să fim sceptici până când vom afla mai multe.
Poate că Max are o altă versiune pentru ceea ce s-a întâmplat.
— Eu am încredere în Ali.
Smilla se uită la mine cu seriozitate.
— Niciodată nu ar exagera și nu ar inventa așa ceva. E complet distrus,
mamă. Max l-a acuzat că a răpit-o pe Jennifer. A spus că-l omoară pe Ali
dacă nu-i spune unde e Jennifer. La naiba, Max e bolnav la cap! Trebuie să
încetăm să ne mai petrecem timpul liber cu ei.
Nu știu ce să cred. Zvonurile se răspândesc repede în zilele noastre,
uneori prea repede. Și îmi amintesc de telefonul fără fir pe care învățătoarea
îl începea atunci când mai aveam puțin timp din oră. Rareori mai rămânea
ceva din propoziția inițială după ce cuvintele treceau prin douăzeci și cinci
de guri mici și prin tot atâtea urechi.
— Smilla, zic eu. Așteaptă să vorbesc cu Lollo înainte să încingi
atmosfera.
— Ce vrei să spui?
— Adică… Nu da mai departe.
 — Glumești?
Smilla chicotește.
— Tot netul fierbe.
Ridic mâinile.
— Bine, am înțeles. Dar tot am de gând s-o sun pe Lollo. Întotdeauna
trebuie să încerci să vezi ambele variante.
— Whatever{53}.
Smilla își ridică telefonul mobil de pe birou.
— Apropo, cei de la Persoane Dispărute o caută azi pe Jennifer în
Klagshamn. O să merg și eu.
„Nu!” este primul meu gând.
— Faci față? întreb în schimb.
— Da.
Ridică din umeri.
— Mă simt mai bine dacă pot ajuta cu ceva.
— Am înțeles. Dar dacă…
Aș vrea să spun: Dar dacă ai găsi-o tu pe Jennifer? Nu vrei s-o găsești
acolo. Pentru că, dacă o găsești în Klagshamn, nu va mai fi în viață.
Dar bineînțeles că nu pot spune asta.
— Dar dacă ce?
Smilla îmi aruncă o privire cercetătoare.
— Nu, nimic… E…
Transpir, încercând în zadar să găsesc cuvintele potrivite.
— Dar de ce caută în Klagshamn?
— Pentru că Jennifer a spus că se duce acasă, așa cred.
Ușa se deschide și Vilgot își bagă capul în cameră.
— Trebuia să faci clătite, spune el, mijind ochii.
Îl iau de mână.
— Fac. Hai, să mergem jos.
În timp ce ies, mă întorc spre Smilla.
— Fă cum vrei, draga mea. Dar, dacă mergi, să te îmbraci bine. E foarte
frig. Vrei să vin cu tine? Sau să vină tata?
Smilla dă din cap că nu.
— Vin câțiva dintre prietenii lui Jennifer. O să merg cu ei.
Vilgot țopăie pe scări, vorbind despre gem de căpșuni și înghețată. Mă
gândesc la Max și la ceea ce tocmai mi-a spus Smilla.
Nu poate fi adevărat. Nu trebuie să fie adevărat. Parcă și văd titlurile:
Broker de succes reclamat la poliție pentru agresiune. Sau Brokerul din
Malmö a atacat un copil. Și mai e și islamofobia.
Doamne! Trebuie s-o sun pe Lollo.
În timp ce spargem ouăle, cântărim făina și facem aluatul, gândurile
mele se îndreaptă spre patrulă și organizația Persoane Dispărute. Personal,
nu sunt simpatizanta lor. Nu mă îndoiesc că există oameni animați de o
dorință reală de a ajuta și care doresc să facă ceva bun pentru societate. Dar
sunt la fel de sigură că mulți oameni care participă la o patrulă o fac pentru
a trage cu ochiul, pentru a afla ultimele bârfe și pentru a se putea hrăni cu
nenorocirea altora.
În același timp, înțeleg că, dacă ești ruda unei persoane dispărute, te agăți
de orice pai, accepți orice ajutor pe care îl poți primi.
Dacă aș fi în locul lui Lollo, probabil că i-aș primi cu brațele deschise pe
cei de la Persoane Dispărute.

43. Lollo

Mașina se deplasează cu viteză pe autostradă. Conduc prea repede, stau

în permanență pe banda stângă până la ieșirea spre Nöset și continui cu
aceeași viteză pe drumul 100. Cineva mă claxonează la sensul giratoriu de
la Ica Toppen, dar nu-mi pasă. Merg mai departe.
Peisajul se întinde în fața mea. O femeie bine înfofolită sfidează frigul
pătrunzător și își plimbă câinele de-a lungul malului apei. Altfel, pista
pentru pietoni este pustie. Accelerez și mai mult, dar sunt nevoită să frânez
când se face roșu la semafor chiar înainte de Canalul Falsterbo.
Bat cu degetele în volan. Mă uit cu furie la semafoare, ca și cum asta le-
ar face să-și schimbe mai repede culoarea. Când în sfârșit se face verde,
apăs accelerația și mă îndrept spre pod, cu cauciucurile scârțâind.
De cealaltă parte a canalului, priveliștea mării este înlocuită de vile și
copaci. Ramurile golașe se perindă pe la colțul ochiului meu ca un film gri,
neclar. Mă uit la drumul din față. Asfaltul dispare sub mașină, metru cu
metru.
Abia când ajung la Ljungen încep să mă gândesc cu îngrijorare la ceea ce
mă va aștepta la casa noastră de vară. În adâncul sufletului, nu pot să cred
că Max ar avea ceva de-a face cu dispariția lui Jennifer. Dar, dacă tot m-a
lovit gândul ăsta, trebuie să văd cu ochii mei. Trebuie să fiu sută la sută
sigură.
Pulsul mi se accelerează în timp ce mă îndrept spre sat. Aici e 40 de
kilometri la oră limita de viteză? Dacă da, nu-mi pasă. Simt că moartea îmi
atârnă deasupra capului.
Iar eu trebuie să ajung înainte.
•
Simt o mare apăsare în piept când mașina intră pe aleea năpădită de iarbă
din fața paradisului nostru de vară. De îndată ce motorul se oprește, deschid
ușa și respir adânc. Respir mirosul vag de alge marine, așteptând ca
presiunea să cedeze.
Privirea mea caută casa. Arată dezolant fără ghivecele de flori și fără
mobilierul lounge care se află întotdeauna pe terasa de lemn în lunile de
vară. Crengile pinilor se mișcă sacadat în bătaia vântului.
Mașina mea este singura de aici. Asta ar trebui să însemne că Max nu e
prin preajmă. Umerii mi se lasă puțin în jos.
Jennifer, pe de altă parte, ar putea foarte bine să se ascundă în casă. Ar fi
putut veni cu autobuzul. În această perioadă a anului, autobuzele circulă la
fel de des ca vara, iar mulți dintre cei care locuiesc în Näset fac în
permanență naveta la Malmö și Lund.
Mă simt dintr-odată ca în jocul ăla în care, dacă te apropii foarte mult de
locul în care se găsește ceea ce cauți, spui „fierbinte”. Am senzația că sunt
pe drumul cel bun. Dacă Jennifer nu se simte bine și vrea să fie singură,
atunci bineînțeles că aici a venit.
Întotdeauna i-a plăcut casa noastră din Falsterbo. De când s-a născut, ne-
am petrecut aici fiecare vară. Aici am sărbătorit de fiecare dată Sânzienele
și ziua ei de naștere. Jennifer e născută în septembrie. De obicei, e minunat
aici în perioada respectivă. Aerul este destul de rece, dar la soare e încă
plăcut. De multe ori am mâncat tortul afară. Anul trecut am și înotat.
De ce n-oi fi venit aici mai devreme? M-am fâțâit prin casă într-un fel de
hibernare, incapabilă să gândesc rațional. Dar acum, când în sfârșit creierul
meu funcționează din nou, mi se pare evident: ea se află aici. A fost aici tot
timpul.
Arunc o privire către fereastra panoramică și mi se pare că o văd pe
canapea. Cu capul aplecat deasupra telefonului mobil, cu părul strălucitor
căzându-i ca o perdea peste față.
Jennifer.
Mă împiedic în iarbă, alerg pe scări și trag de clanță. Spre surprinderea
mea, ușa este încuiată. Fac câțiva pași spre stânga și mă uit prin fereastră,
apăsându-mi nasul pe geam.
Pe canapea nu e nicio Jennifer. Canapeaua este goală. Dar aș putea jura
că adineauri era acolo.
Înapoi la ușă. Bat tare.
— Jennifer?
Liniște.
— Jennifer.
Niciun sunet.
— Ești acolo?
Dezamăgirea îmi răvășește pieptul.
— Jennifer.
Vocea mea e mai slabă acum. Șoptită, imploratoare.
— Iubito, mami este aici. Te rog, deschide ușa și rezolvăm totul.
În cele din urmă, renunț și fug după colț, până la magazia de lemne. Bag
cu grijă mâna prin jgheab și scot cheia de rezervă. Doar pentru că este încă
la locul ei, nu înseamnă că Jennifer nu e aici. Este posibil să fi intrat cu
cheia pe care o folosim în mod normal, cea care de obicei atârnă în dulapul
cu chei de acasă. De ce nu am verificat dacă mai e acolo? Sau am verificat?
Cu degete dibace, introduc cheia în yală și o întorc. Deschid ușa și mă
opresc pe covorul bleumarin.
În interior, timpul pare să fi rămas în loc. Alături de grămada de perne
pentru mobilierul de exterior se află geanta de pânză în dungi. Șnurul de la
unul dintre bikinii lui Jennifer atârnă pe margine. Parcă ar fi gata să meargă
la plajă să înoate și ar fi pus geanta aici ca să-și umple sticla cu apă.
— Jennifer?
Alerg din cameră în cameră, dar nu găsesc nicăieri semne că locuința ar
fi ocupată. Totul arată exact la fel ca atunci când ne-am mutat înapoi, ca să
ne petrecem iarna în oraș, la începutul lunii octombrie. Cuverturile sunt
întinse, pernele de pe canapea sunt aliniate frumos, iar frigiderul e gol, cu
excepția câtorva conserve de măsline.
După ce verific și ultima cameră, mă prăbușesc pe podeaua din hol,
complet epuizată.
— Jennifer!
Lacrimile se revarsă în timp ce îi strig numele.
Nu știu cât timp stau acolo, dar în cele din urmă scot telefonul mobil din
buzunarul pantalonilor și formez singurul număr la care are sens să sun în
momentul ăsta.
— Lollo! Ce s-a întâmplat? Am încercat să te sun. A venit Jennifer
acasă?
— Tată! Trebuie să vii aici, spun eu printre hohote.
44. Fredrik

Am făcut duș și m-am îmbrăcat. Blugi și un pulover. E de așteptat ca

majoritatea oamenilor să facă duș și să se îmbrace în fiecare zi. Un gest
normal. Eu mă port normal.
— Vrei o cafea?
Nina ia în mână cafetiera când intru în bucătărie.
— Sigur.
Scotocesc prin cutii și pungi. Și asta e normal. Să cauți un fursec pe care
să-l mănânci lângă cafea este un lucru pe care oamenii normali îl fac din
când în când. Oamenii normali nu se întreabă ce se întâmplă când se golește
un container plin de deșeuri de construcții. Nu se gândesc la cât de mult din
conținut va fi vizibil atunci. Dacă o haină neagră ar ieși în evidență printre
celelalte lucruri. Dacă cineva ar reacționa.
Un pachet gol de Ballerina{54} dezvăluie că în dulap au existat cândva
fursecuri. Cutia de Aladdinasken{55} e și ea aproape goală, dar cel puțin
copiii au lăsat trei praline pentru părinții lor. Pe cele „dezgustătoare”, cu
aromă de alcool, care sunt preferatele Ninei.
Mă așez la masa din bucătărie și mă uit pe fereastră, observând că la
vecinul de vizavi probabil că are loc o petrecere. Sau cel puțin un fel de
sărbătoare. Trei mașini necunoscute sunt parcate pe stradă, în fața casei lor.
— Azi e ziua de naștere a lui Lykke, spune Nina, aruncând o privire spre
casa de alături. Poate ar trebui să mergem cu o floare.
— Împlinește o vârstă rotundă?
— Șaizeci.
Nina se întoarce la aparatul de cafea în timp ce fluieră refrenul piesei
When I’m sixty-four a celor de la Beatles. Sună îngrozitor.
Probabil că astea sunt lucrurile care o să-mi lipsească cel mai mult atunci
când voi fi la închisoare. Nina care îmi face cafea, care fredonează fals, și
copiii care golesc casa de fursecuri.
Soția mea pune două căni pe masă. Scoate o cutie de lapte din frigider și
apoi se așază pe scaunul din fața mea. O pralină neagră îi dispare în gură,
iar eu îmi torn un strop de lapte în cafea.
— Ai mâncat micul-dejun? întreabă ea.
Dau din cap că da.
— Brunch{56}. Două ouă, câteva sandvișuri.
Un adevăr cosmetizat. Sau, mai degrabă, o minciună – de-abia am reușit
să mănânc o jumătate de felie de pâine prăjită și m-am oprit.
— Oricum, nu pare să fie ceva de la stomac, spune Nina. Altfel n-ai fi
avut deja poftă de mâncare.
— Ce fac copiii? întreb eu, ca să schimb subiectul.
— Anton și Vilgot sunt sus. Probabil că Anton se joacă pe calculator.
Nina își dă ochii peste cap.
— Am avut un plan ca să limitez timpul petrecut de copii în fața
ecranelor, iar Vilgot a fost de acord, cu reticență, să lase iPad-ul deoparte. În
schimb, Anton a luat-o razna când i-am spus că nu mai poate juca niciun joc
după prânz. Iar eu nu am nervi pentru bătălia asta. Nu azi. Nu acum, când
totul e atât de… greu.
— Greu?
Nina își agită brațele.
— Da, toată povestea asta cu Jennifer… Nu pot să o las deoparte,
gândurile continuă să mă macine. Și mai ești și tu…
Zâmbește ironic.
— Nu te simți bine și nu-mi vine să mă cert cu Anton acum. Nu când
sunt singură. Ar fi bine dacă am fi amândoi.
Stomacul mă înțeapă când îmi dau seama că Nina va fi probabil singură
cu toate certurile din viitor.
Se uită la mine.
— Ce părere ai?
— Despre ce?
— Despre jocurile pe calculator.
Nina oftează.
— Nu mă asculți?
— Ba da, te ascult. Doar că mi-a trecut ceva prin minte.
Se apleacă asupra cutiei de ciocolată.
— Mmm. Cum să nu-ți placă gustul de rom cu stafide? E atât de bun!
Cu siguranță îmi va fi dor să o văd pe soția mea mâncând ciocolată. Cel
mai probabil îmi va lipsi tot ce ține de viața mea normală, de zi cu zi. Să
stau seara întins lângă Vilgot, ascultându-i respirația șuierătoare, să-l duc pe
Anton la antrenamentul de fotbal în ultimul moment, îmi imaginez că îmi
vor lipsi până și comentariile acide ale Smillei.
— Smilla e acasă?
Nina dă din cap că nu.
— Nu, tocmai a luat autobuzul spre Klagshamn.
Înlemnesc.
— Klagshamn?
— Da, cei de la Persoane Dispărute organizează o patrulă după-amiază.
Smilla a spus că vrea să ajute. Sinceră să fiu, nu știu dacă e cea mai bună
idee. Adică, dacă Smilla ar găsi-o pe Jennifer sau ceva de genul ăsta? Ea nu
va…
Mă repliez. Nu vreau să mai aud nimic. Un râgâit acru îmi umple gura,
un amestec de cafea și acid gastric, înghit o dată. Și încă o dată.
— Fredrik?
Nina pare îngrijorată.
— Te simți bine?
Toată bucătăria se învârte.
Respiră, Fredrik. Respiră adânc.
— Te-ai albit la față.
Vocea Ninei sună stins, distant.
— Eu…
Respiră, la naiba.
— Trebuie să fie din cauza cafelei. Sau cine știe? Poate că nu-mi face
bine cafeaua acum, stomacul e…
Mă ridic rapid de pe scaun și mă grăbesc spre baie, ajung exact la timp
ca să ridic capacul de la toaletă înainte ca organismul meu să dea afară
puținul care se afla în stomac.
Niște cafea. Niște bilă.
— Fredrik!
Nina stă în fața băii și întreabă cu o voce stridentă:
— Ai nevoie de ajutor? Să intru?
— Nu.
Mă întind, îmi odihnesc obrazul pe preșul prăfuit din baie.
— Sunt bine acum.

45. Lollo
 — Alo?
Tata se oprește, pare șocat să mă vadă pe jos în hol.
— Draga mea.
Se grăbește, se ghemuiește și îmi pune o mână pe umăr.
— Ce s-a întâmplat? A… S-a… S-a întors Jennifer acasă?
Dau din cap că nu.
— Dar ce cauți aici?
— Eu…
Plânsul îmi umple pieptul, blocându-mi cuvintele în gât.
— Nu știu.
Lacrimile încețoșează covoarele, pereții, mobilierul. Totul curge laolaltă.
— Hai sus!
Tata se ridică cu oarecare dificultate, apoi îmi întinde mâinile. Mâinile
mari și calde care m-au purtat în brațe și m-au mângâiat. Numărul ridurilor
a crescut, la fel și cel al petelor cauzate de vârstă. Dar căldura e aceeași.
Mă ridic în picioare și o descopăr pe Agneta chiar în fața ușii. Se repede
și mă îmbrățișează cu putere.
— E de-a dreptul îngrozitor.
Mama mea vitregă face un pas înapoi și îmi întâlnește privirea.
— Hai pe canapea, Lollo. Să vedem dacă găsim puțină cafea pe undeva.
Tata rămâne în picioare, mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt.
— Lennart, spune soția lui cu o voce tăioasă. Rezolvi tu cu cafeaua?
El încuviințează din cap, iar Agneta îi dă un ghiont ușor în direcția
bucătăriei.
— Întotdeauna a ținut foarte mult la Jennifer, șoptește ea când tata nu ne
mai aude. Tare greu suportă situația asta.
Mă uit la ea printre lacrimi.
— Nu vorbi așa. Jennifer nu e moartă.
— Nu, nu.
Agneta îmi strânge brațul și mai tare și mă conduce spre canapea.
— Vreau doar să spun că este îngrijorat de ceea ce s-ar fi putut întâmpla.
Apoi adaugă:
— Așa cum suntem cu toții.
O clipă mai târziu, când Agneta merge după tata, care trebăluiește în
bucătărie, mă afund și mai adânc în pernele decorative în stil New England.
Îmi amintesc cum m-am străduit să găsesc tema potrivită atât în interior, cât
și în exterior. Pereți albi și podele gri-deschis. Detalii albastre și roșii.
Noduri și ancore. Mobilier din alamă și lemn vopsit în alb. Masa mare pe
care mâncăm, făcută din lemn care a plutit în derivă pe mare multă vreme.
Cum naiba am reușit?
Degetele mele sapă între pernele canapelei. Zgârii cu unghiile de-a
lungul pânzei aspre, apăsând atât de tare, încât mă doare. Dintr-odată, simt
ceva ce nu e stofă. O bucată de hârtie? Folosesc două degete pe post de
pensetă și scot o bucată de hârtie mototolită. E o chitanță de la Burger King
din Mobilia{57}. Și, nu știu de ce, citesc data. 02-JAN-2019 01:25:43.
Înghit cu putere. Cine a stat aici și a mâncat doi hamburgeri ieri-noapte?
Max? Max și Jennifer? Altcineva?
Max a susținut că o căuta pe Jennifer în acel moment. Dar cine altcineva
să fi fost aici? Poate că n-o fi cheia chiar bine ascunsă, dar…
— Uite. O cafea o să-ți facă bine.
Agneta pune o tavă pe masă. E tava albă din lemn, cu o stea mare și
albastră în mijloc. Shabby Chick{58}. Îmi întinde o cană, iar eu o iau,
ascultătoare, în timp ce cu cealaltă mână bag chitanța în buzunarul din față
al pantalonilor de trening.
Stăm o vreme în tăcere, sorbindu-ne cafeaua. Parcă ne-am aduna cu toții
forțele ca să putem continua. Tata se uită cu o privire tristă prin fereastra
panoramică.
— Vrei să ne povestești? întreabă în cele din urmă Agneta. Știm foarte
puțin. Doar ce-a apărut în ziar.
Las cana pe masă și respir adânc. Apoi le spun despre petrecerea fetelor,
despre ceartă, despre ce a spus poliția și despre patrula de azi. Nu le spun
nimic despre ceea ce am găsit în calculatorul lui Jennifer. Jennifer Wicked
nu ar face decât să-i întristeze și să-i dezamăgească. Și poate că m-ar
învinovăți pe mine pentru că Jennifer a ajuns acolo. Mama nepăsătoare care
nu i-a cerut socoteală.
Închei povestindu-le despre visul în care am văzut-o pe Jennifer stând
aici, pe canapeaua asta. Și că visul m-a dus cu gândul mai departe, cum că
Max ar ține ceva secret. Chitanța îmi arde în buzunar.
— Îmi ieșisem din minți. Sau eram… ca sub o vrajă. Da, exact așa a fost.
Parcă altcineva mă controla. Parcă cineva îmi spunea să vin aici. Și când n-
am găsit-o pe Jennifer… Ei bine, atunci s-a rupt vraja.
Încerc să le citesc fețele ca să ghicesc dacă mă vor duce la psihiatrie sau
nu.
— Poate că sună ciudat, dar… Așa a fost.
 Tata își drege glasul, dar nu spune nimic. Agneta se apleacă în față și își
pune mâna peste a mea.
— Am fost atât de îngrijorați. Lennart a încercat să te sune. Și a trimis
mesaje, dar…
— Știu, o întrerup. Le-am văzut, dar… N-am avut energia necesară.
— Înțelegem, Lollo. Înțelegem.
Agneta îmi dă drumul la mână.
— Și slavă Domnului că nu ești singură. Îl ai pe Max. Dacă nu l-ai fi
avut pe el, am fi bătut deja de mult la ușă.
Tata își ridică privirea din cana de cafea.
— Unde e azi? Max.
— Ăăă… Lucrează.
— Lucrează?
Tata pare surprins.
— Acum, când…
— A trebuit să rezolve niște nimicuri, spun repede. Probabil că este
acasă acum.
— Atunci, e bine, zâmbește Agneta. Vrei să te ducem acasă? Nu cred că
ar trebui să conduci azi. Vino cu mine în mașină și Lennart o să conducă
Mini Cooperul.
Se întoarce spre tata.
— Nu? Așa-i că poți?
— Sigur. Sigur că pot.
Agneta a fost întotdeauna atentă cu tatăl meu.
— Iar tu ai putea face niște cumpărături în drum spre casă, continuă ea.
Apoi gătesc eu cina pentru toată lumea.
Agneta se uită la mine.
— Trebuie să mâncați ceva. Și chiar nu cred că e bine să te alături
patrulei, Lollo. Va fi prea mult pentru tine.
Am avut și noi neînțelegerile noastre de-a lungul anilor. Când eram eu
adolescentă, bineînțeles. Pe atunci, ne certam zilnic din cauza tuturor
chestiilor pentru care te cerți de obicei cu adolescenții: bani, ore,
comportament. Uneori, lucrurile se încingeau de-a binelea.
Am avut contre de mai multe ori și când Jennifer era mică. Eu eram de
părere că tata și Agneta petreceau prea mult timp socializând și jucând golf.
I-am bombănit, spunându-le că își văd nepoata mult prea rar.
În fond, cred că era mai degrabă nevoia mea de a lua din când în când
câte o pauză de la Jennifer. Și cred că, la fel cum îmi era mie, le era și lor
greu să petreacă o zi întreagă cu ea.
Acum văd în ochii mamei mele vitrege o preocupare sinceră. Agneta
vrea cu adevărat să ajute. Și, pentru prima dată după mult timp, las pe
altcineva să preia cârma.
Nu mai fac față.

46. Nina

Mă așez pe marginea patului și pun o mână pe brațul lui Fredrik. El

tresare, ca și cum atingerea l-ar durea.
— Deci… încep eu. Nu știu dacă îndrăznesc să te las singur.
Fredrik întoarce capul și se uită la mine.
— De ce?
— Dar…
Ochii mi se umplu de lacrimi.
— Sunt doar… Sunt foarte îngrijorată din cauza ta. Nu ești bine. Dacă
vomiți în somn și te îneci cu…
— Încetează, Nina.
Vocea îi e neașteptat de tăioasă.
— Nu sunt copil mic. Și nu sunt nici beat criță. Ți-am spus că totul e în
regulă. Dacă mă lași în pace puțin, va fi mai bine.
— Așa ai spus și ieri…
— Și mi-a fost mai bine.
Privirea lui e dură. Rece.
Mă ridic, mă îndepărtez câțiva pași de pat și stau în picioare, bâjbâind
după cuvinte. Cine e bărbatul care stă întins pe patul nostru? Ar trebui să
sun la secția de psihiatrie? Va redeveni el însuși sau va fi mereu așa de-
acum înainte?
Nu-mi găsesc cuvintele. În schimb, mă duc în bucătărie, vărs cafeaua
rece și umplu cana cu cafea proaspătă. Cana lui Fredrik se prăbușește în
chiuvetă cu zgomot.
Mă așez din nou la masă. Aceeași cană, altă cafea. Fără companie. Same,
same, but different{59}.
Nu mai știu cum să mă port cu Fredrik. Cecilia de la serviciu spunea
odată că bolile legate de stres îi afectează pe cei care au grijă de pacient
aproape la fel de mult ca pe bolnavul însuși. Nu am ascultat-o cu atenție la
momentul respectiv, dar acum încep să înțeleg ce voia să spună. E tare greu
să nu te poți baza pe partenerul tău, să nu știi cât de mult poți cere de la el
sau de la ea.
Mă îngrozește gândul că starea actuală a lui Fredrik ar putea dura luni
întregi. Și totuși, e așa doar de câteva zile.
Teoria infidelității se învârte la marginea conștiinței mele, dar nu se
potrivește cu comportamentul lui Fredrik. În plus, a părut sincer când l-am
întrebat despre asta. Fredrik nu s-a priceput niciodată să joace teatru. De
asta mă și tem. Ascunde altceva. Ceva care nu are legătură cu faptul că e
foarte ocupat la serviciu. Dar ce?
Ar putea avea legătură cu banii? Îi e teamă că nu ne vom descurca?
Finanțele noastre au fost întotdeauna limitate, iar cu doi adolescenți în
casă e chiar foarte greu. Poate că Fredrik a descoperit că am împrumutat din
contul de economii ca să cumpăr geaca de puf pe care Smilla și-o dorea de
Crăciun. Poate că se gândește că factura pentru conexiunea de internet prin
fibră optică trebuie plătită înainte de 1 februarie. Dar, dacă este așa, de ce
nu spune nimic?
Deodată îmi dau seama că Fredrik a început să se simtă foarte rău cam în
același moment în care a dispărut Jennifer. Un ușor fior îmi străbate corpul.
Ar putea exista vreo legătură?
Alung rapid gândul. Singura legătură rezonabilă este că e îngrijorat de
soarta ei.
Întunericul s-a lăsat peste Malmö, iar petrecerea de peste drum e încă în
toi. Bănuiesc că va mai dura încă mult timp. Rudele daneze ale lui Lykke o
fac lată când este de petrecut.
Îi voi trimite un mesaj Smillei.
Cum merge? Te pup
Nu primesc imediat răspuns, așa că mă duc să iau ziarul. Un titlu despre
o condamnare pentru agresiune mă face să mă gândesc la Max. Vreau s-o
sun pe Lollo, dar decid să aștept până când termină patrula căutările. Oare
participă și ea? Eu ce-aș fi făcut în locul ei?
Ajung la concluzia că probabil aș fi participat, în ciuda riscului de a mă
confrunta cu cel mai oribil lucru. De îndată ce gândul prinde contur, vreau
să-l retrag. Cum pot să gândesc așa ceva? De ce sunt atât de pesimistă?
E musai să se termine cu bine. Musai.
Vilgot intră în bucătărie. Se uită spre masă, căutând resturi de ceva bun.
Întind un braț și îl prind într-o îmbrățișare. Se smucește și arată spre cutia
de ciocolată.
— Ai mâncat bomboane.
— Ciocolata care ție nu-ți place, zic eu. Ia un fruct în schimb. Avem
clementine.
Vilgot se duce la bolul cu fructe și alege o clementină, pe care o aruncă
pe masa din fața mea.
— Descojește-o.
— Mamă, poți să mi-o descojești? îl corectez eu.
Zâmbește, dezvăluind spațiul mare din maxilarul superior. Inima mi se
umple de bucurie. Realizez cât de norocoasă sunt. Cei trei copii ai mei sunt
sănătoși și sunt aici, cu mine. Trăim bine, avem locuri de muncă și mâncare
pe masă în fiecare zi. Fredrik nu se potrivește prea bine în acest ansamblu în
momentul de față, dar sunt sigură că vom reuși să-l readucem pe drumul cel
bun. Mă gândesc că este doar o problemă temporară. Îi dau fiului meu
clementina descojită.
— Ce-ai spus? întreabă Vilgot.
O mică încruntare între sprâncene.
— Am spus ceva?
El încuviințează din cap. Eu îl mângâi pe creștet.
— Atunci, probabil că gândeam cu voce tare.
Telefonul meu mobil începe să sune chiar în acel moment, iar Vilgot urcă
în fugă la etaj.
Ridic telefonul și văd numele Smillei pe ecran. Mi se strânge stomacul.
De ce sună? Smilla nu sună aproape niciodată, preferă să trimită SMS-uri.
Accept apelul și pun telefonul la ureche.
— Bună! Ești pe drum spre casă?
Întrebarea mea nu e o întrebare, ci o dorință.
— Mamă!
Smilla plânge în receptor. În fundal se aude un vacarm de voci.
— Draga mea, ce se întâmplă? Unde ești?
— În Klags… Klagshamn. Mamă, trebuie să vii aici!
Smilla plânge isteric. În receptor se aud zgomote și hârâieli. Nu trebuie
să mai spună nimic. Deja simt ce s-a întâmplat și nu știu dacă pot face față.
Dar trebuie să fac asta. Pentru binele Smillei.
— Poți să te duci la stația de autobuz? întreb cât de calm pot. Poți să te
duci și să stai acolo? Voi fi acolo în… aproximativ douăzeci de minute.
Bine?
Niciun răspuns, doar zgomot.
— Smilla, mă auzi? Te duci la stația de autobuz?
— Da… Mă duc acum, suspină ea.
Alerg de colo-colo între hol și bucătărie, ca să iau cheia de la mașină,
telefonul mobil și haina. În ultimul moment îmi amintesc că poate ar trebui
să-i spun lui Fredrik.
— Ești treaz?
Împing ușa dormitorului și fac un pas în întuneric. Fredrik murmură un
„da”. Stă întins cu fața la fereastră și nu încearcă să se întoarcă spre mine.
— Mă duc să o iau pe Smilla. Îl poți supraveghea pe Vilgot până mă
întorc?
Fredrik se întoarce și se ridică în șezut pe pat.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu știu. Dar Smilla era înnebunită, așa că… Da, nu părea de bine.
— Of, Doamne!
Soțul meu se uită la mine cu o expresie de teroare absolută.
— Of, Doamne!

47. Fredrik

De îndată ce ușa de la intrare se închide, mă târăsc din pat și caut cu

privirea calculatorul. Se pare că e pe birou. Cu picioarele tremurânde, ajung
la scaun și mă trântesc pe el cu greutate.
Ecranul nu se deblochează imediat, iar eu nu sunt sigur că mai știu
parola. Simt o presiune mare în tâmple. Să fie amnezia primul semn de
nebunie? Sau este, mai degrabă, un simptom al fazei finale? Poate că deja
mi-am pierdut mințile cu mult timp în urmă.
O iau de la capăt, silabisesc încet, îmi folosesc arătătorul drept și… Gata.
La a treia încercare, ecranul se deblochează. Dau click pe Google și pentru
prima dată iau în considerare oricare dintre cele două opțiuni de sub logoul
motorului de căutare: Caută pe Google sau Mă simt norocos. A doua
variantă ar fi fost cu siguranță binevenită.
Apoi mă trezesc și scriu: Jennifer Wiksell. O căutare logică. Dar pe ecran
apar doar informații vechi. Deși caut insistent, nu găsesc decât articole și
anunțuri care se află deja pe internet de câteva zile. Încerc diferite
combinații de cuvinte – fată dispărută, fată de șaptesprezece ani găsită,
fată dispărută găsită, găsită în Klagshamn –, dar nici așa nu găsesc
rezultate noi. Tot ce apare este marcat ca fiind citit anterior.
La naiba! Cuvintele de pe ecran îmi pâlpâie în fața ochilor și, cu degetele
tremurânde, încerc două cuvinte noi: Persoane Dispărute.
Deși așteptarea durează doar câteva secunde, mi se pare aproape
insuportabilă.
Primul lucru care apare este o fotografie a lui Jennifer, dar textul se
referă doar la patrula care se pare că deja și-a încheiat căutările. Probabil că
nu au avut încă timp să actualizeze pagina.
Jennifer îmi zâmbește de pe ecran. Închid ochii.
— Tată?
Reacția mea e atât de brutală, încât aproape cad de pe scaun. Mă întorc
spre sursa sunetului și îl văd pe Vilgot stând în picioare în ușă.
— Jucăm Uno?
Se apropie.
— Uite!
Un deget mic arată spre ecranul computerului.
— Uite-o pe Jennifer!
Mă întorc la calculator și închid capacul. Vilgot tresare din cauza
impactului și se uită la mine întrebător.
— De ce-ai făcut asta?
Am mintea goală, totul se învârte. Îmi vine să vomit.
— Tată.
Vilgot mă trage de pulover.
— De ce ai închis-o pe Jennifer? Vreau s-o văd!
— Vilgot, spun cu vocea pe care nu o recunosc, dar care se pare că a
devenit permanentă. Nu pot să joc Uno acum. Poate mai târziu. Trebuie să
mă odihnesc un pic.
Fiul meu își strânge buzele.
— Dar te-ai odihnit toată ziua, spune în șoaptă.
— Știu. Dar sunt obosit. Mami și Smilla vor veni în curând.
— Vine și Jennifer?
Capul mi se învârte, transpirația îmi curge pe spate.
— Nu, șoptesc eu. Nu cred.
Vilgot își pune mâinile în șolduri și se uită la mine.
— Atunci când putem juca? Peste câte minute?
 Mă ridic încet de pe scaun, mă clatin înapoi spre pat.
— Nu știu, Vilgot. Dar, dacă mă lași să mă odihnesc puțin, vin repede,
bine?
Pare să ezite.
— De ce nu te joci un pic pe iPad?
— Pot? Mama a spus…
— Poți, spun eu, făcându-i semn să plece. Vorbesc eu cu mama.
Vilgot se întoarce pe călcâie și în clipa următoare aleargă ușor în sus pe
scări.
Mă aplec pe spate și mă întind pe pat.
Corpul îmi tremură atât de violent, încât mă sperii. Mă simt de parcă
cineva îmi strânge capul într-o menghină de fier. Mai tare, mai tare.
Sunt pe cale să fac un atac cerebral? Un atac de cord? O să mor acum?

48. Nina

Ninge. Temperatura a urcat spre zero grade, iar rafalele puternice de vânt
clatină mașina când ies pe autostradă. Deși privirea mea e ațintită drept
înainte, abia văd pe unde conduc. Gândurile mele sunt cu totul în altă parte.
Și dacă Jennifer a murit?
Nu!
Nu, nu, nu.
Cu mâinile agățate de volan, mă rog în tăcere.
Doamne Dumnezeule, fă ca Jennifer să fie în viață!
Caut un semn pe cerul negru, ceva care să ateste că rugăciunea mea a
ajuns la destinație. Dar tot ce văd, în afară de întuneric, este zăpada
învolburată care se izbește de parbriz.
Ceva îmi spune că s-a întâmplat ce putea fi mai rău. Smilla părea de-a
dreptul terminată. Dacă Jennifer e în viață, Smilla ar fi trebuit să fie ușurată,
nu isterică.
Cum poți face față, ca părinte, la vestea că propriul tău copil nu mai este
în viață? Dacă Jennifer a murit, cum vor putea Lollo și Max să meargă mai
departe?
Și Smilla. Jennifer și Smilla se cunosc de când s-au născut, iar în unele
perioade au fost extrem de apropiate. Ca niște surori. Smilla trebuie să
înțeleagă că nu este vinovată pentru nimic din ceea ce s-a întâmplat.
Jennifer a plecat de la petrecere de bunăvoie, nimeni nu a alungat-o de
acolo.
Dacă Jennifer a murit, și eu voi avea nevoie de cineva cu care să
vorbesc, cineva care să mă sprijine. Sigur, Fredrik este în viață, dar e ca și
cum aș fi devenit mamă singură cu patru copii. Mi-e imposibil să vorbesc
cu el acum. Iar reacția pe care a avut-o când i-am spus despre telefonul
Smillei a fost… neașteptat de emoționantă. M-am simțit aproape stânjenită
să-l văd atât de tulburat, atât de abătut.
Poate că situația generală a avut și ea un rol. Fredrik pare să aibă nervii
întinși la maximum în acest moment. El e însă și unul dintre puținii adulți
care i-au fost alături lui Jennifer la bine și la rău. Merită felicitări pentru
asta. Fredrik nu s-a plâns și nu a certat-o niciodată pe Jennifer. Nu s-a
grăbit, a ascultat și a explicat. Într-o vreme chiar mergea acasă la familia
Wiksell după-amiaza, ca să facă ecuații cu ea.
Cred că tocmai de aceea soțul meu este un profesor foarte apreciat.
Fredrik evaluează fiecare elev în parte, îl tratează cu respect, reușind
întotdeauna să găsească sufletul din spatele tuturor lucrurilor dificile în care
noi, ceilalți, ne blocăm deseori. Cel puțin așa era înainte. Sper că tot așa va
fi și când o să se termine toată nebunia asta și o să iasă la liman.
Am fost puțin șocată când Fredrik mi-a spus din senin, într-o seară, că
vrea să-și ia concediu și să se pregătească să devină profesor. În viziunea
mea, momentul era total nepotrivit. Smilla era bebeluș și plănuiserăm să
avem mai mulți copii. Vorbiserăm și să ne mutăm într-o casă mai mare. Dar
sigur că l-am sprijinit. Fredrik era nefericit la locul de muncă pe care îl avea
atunci și spunea că Leif îl forțase oarecum să se facă inginer.
Socrul meu este, cu siguranță, o persoană dominatoare, cu opinii ferme,
dar nu am înțeles niciodată cum l-ar fi putut obliga pe Fredrik să studieze
ingineria. Fredrik avea peste optsprezece ani când a mers la facultate și ar fi
trebuit să fie capabil să ia o decizie pe cont propriu. Cred mai degrabă că
soarta lui Simon a jucat un rol important în schimbarea de carieră a lui
Fredrik. Faptul că viața nu e infinită, că este important să-ți urmezi busola
interioară și așa mai departe.
Aproape ratez virajul spre Västra Klagstorp. Cu o frână destul de
periculoasă, reușesc totuși să ies de pe autostradă și îmi pot continua drumul
către sud-vest. Zăpada e în derivă pe câmpii, vine în valuri aburinde, dar,
din fericire, se topește imediat ce atinge drumul. Lamele ștergătoarelor de
parbriz se străduiesc să mențină geamul curat.
 Ce se va întâmpla dacă Jennifer a murit?
Va avea loc înmormântarea, desigur. Înghit în sec. Până acum, slavă
Domnului, nu am fost la foarte multe înmormântări. Și în acele puține
ocazii ne-am luat rămas-bun de la oameni bătrâni, de la rude în vârstă care
trăiseră o viață lungă și plină. Jennifer are – sau avea – toată viața înainte.
Mă scutur. Ce fantezii macabre! Cum pot să mă gândesc la
înmormântare, când nici măcar nu știu ce s-a întâmplat? Cum pot să-mi las
gândurile să o ia razna așa?
E ora patru fix și dau drumul la radio. Știrile locale nu spun nimic care să
aibă legătură cu Jennifer. Schimb canalul, găsesc o emisiune de știri
naționale, dar nici acolo nu se vorbește despre dispariția unei tinere de
șaptesprezece ani.
O sondă spațială chineză a aterizat pe partea îndepărtată a Lunii, fraudele
cu carduri sunt în creștere în Suedia, iar după prognoza meteo începe o
emisiune în care se discută despre cea mai bună modalitate de a reveni în
formă după festinul de Crăciun și Anul Nou.
Opresc radioul și, în același timp, fac dreapta la sensul giratoriu de pe
Nygårdsvägen.
•
Smilla stă sub un felinar, dar fața îi este umbrită de gluga pufoaicei. Nu e
singură. Alți doi tineri se află în stația de autobuz. Stau aproape unul de
altul, uniți într-un fel de îmbrățișare de grup dezorganizată. Zăpada cade
abundent, iar în strălucirea luminii felinarului, fulgii par mai mari și mai
numeroși decât în întunericul din jur.
Parchez, sar din mașină și o strig pe Smilla.
Se întoarce și începe să alerge spre mine.
— Of, mamă!
Se aruncă în brațele mele.
— Au găsit-o pe Jennifer. E moa… moa… moartă.
Trupul lung și subțire se zguduie de plâns, iar panica Smillei mă obligă
să mi-o reprim pe a mea. O cuprind în brațe, îi mângâi spatele hainei cu o
mână, îi murmur în ureche „liniștește-te” și „copila mea iubită”.
Când se oprește din plâns, se eliberează din strânsoarea mea și se
întoarce. Cei doi tineri stau la câțiva pași de mine, dar văd că au plâns și ei,
au ochii roșii și umflați.
— Tindra și Ali sunt în clasa lui Jennifer. Pot să vină cu noi până în
oraș?
 — Sigur. Absolut.
Mă simt bine să pot face ceva concret, să mă concentrez pe ceva ce știu
că pot rezolva.
— Urcați. În mașină e cald.
De ce-am spus asta? Ce contează pentru ei dacă în mașină e cald sau frig,
când colega lor de clasă e moartă?
Tindra și Ali se urcă pe bancheta din spate, Smilla se ghemuiește pe
scaunul din dreapta, lângă mine. Înainte să întorc la răscruce, arunc o
privire în dreapta și zăresc o grămadă de oameni mai departe, pe strada
îngustă. Se pare că s-au adunat la intersecție, chiar acolo unde se coboară
spre casa familiei Wiksell. Mulți sunt îmbrăcați în veste galbene, unii dintre
ei se îmbrățișează. În spatele vestelor, printre ramurile golașe, se văd lumini
albastre care pâlpâie. Probabil că provin de la una sau mai multe mașini de
poliție, de pe strada Badvägen.
Nu înțeleg cum de s-a putut întâmpla așa ceva. Oare Jennifer era într-
adevăr atât de beată încât a coborât din autobuz la capătul liniei, a adormit
la doar câteva sute de metri de casa ei și a murit înghețată?
Un fior rece își face loc pe șira spinării. Doar nu poate fi vorba despre
crimă, nu-i așa? Cine ar vrea s-o omoare pe Jennifer? Nu avea de-a face cu
lumea interlopă din Malmö. Sau poate că da? Vreun iubit încurcat cu vreo
bandă criminală. Poate că s-a nimerit să fie în calea unui glonț.
Să fi fost un jaf care s-a terminat prost? Sau poate că a fost violată?
Făptașul ar fi putut să o urmărească, să o violeze și apoi să o ucidă, ca să
nu-l toarne?
Fanteziile macabre s-au întors, nu le pot stăpâni. O mie de întrebări mi se
înghesuie în minte. Unde a fost găsită? Cine a găsit-o? Poliția a spus deja
ceva despre cauza morții? Dar nu vreau să-i presez pe tineri, așa că îmi rețin
întrebările și mă concentrez ca să ne întoarcem întregi din furtuna de
zăpadă.
Când ieșim pe strada Borrebacke, mă uit în oglinda retrovizoare,
încercând să văd ce fac pasagerii de pe bancheta din spate. Fiecare stă în
câte un colț și privește în gol, în întuneric.
Lacrimile curg domol pe obrajii băiatului. Ali. Deci acesta este Ali
despre care se zvonește că a fost bătut ieri de Max? Da, pot concluziona
rapid. Unul dintre ochii lui Ali este albastru-violet. Cineva i-a dat, evident,
un pumn zdravăn.
Imaginea băiatului plângând cu ochiul vânăt e sfâșietoare. Dacă Max
este responsabil, sper din toată inima să fie condamnat pentru asta. Mie îmi
vine să îi dau una.
— Era în Kalkan{60}, spune deodată Smilla.
Strâng mai tare volanul.
— În cariera de calcar?
— Of, mamă, e îngrozitor! suspină Smilla. Dacă a fost acolo în tot
răstimpul ăsta? Dacă măcar m-aș fi dus după ea, dacă aș fi…
Nu termină propoziția, nu o poate termina. Plânsul este prea puternic. Îi
pun o mână pe coapsă, dar o mut la fel de repede înapoi pe volan. Nu pot
conduce cu o singură mână pe vremea asta.
— Smilla, ascultă-mă. Nimic din ceea ce s-a întâmplat nu e din vina ta.
Jennifer a plecat de la petrecere de bunăvoie. Tu i-ai cerut să rămână, nu-i
așa? Ai încercat.
Smilla plânge în hohote. Nu am mai auzit-o niciodată plângând atât de
tare. Sunetele pe care le scoate sunt noi, iar zgomotul e aproape
insuportabil.
— Aș fi putut și eu să merg după ea, se aude vocea lui Ali de pe
bancheta din spate. Am auzit-o spunând că pleacă. Dar eu… nu am încercat
să o fac să mai stea.
Respirația Smillei s-a mai liniștit puțin.
— Ascultați aici, spun, adresându-mă tuturor. Trebuie să încetați să vă
mai învinovățiți. Înțeleg că aveți sentimentul că sunteți cumva implicați în
situația asta, dar, din câte am auzit, Jennifer a plecat de la petrecere din
proprie inițiativă. Și nu e ceva neobișnuit să pleci mai devreme de la o
petrecere. Se întâmplă mereu. Nu aveați de unde să știți ce se va întâmpla
cu ea.
Nimeni nu spune nimic, dar par să mediteze la cuvintele mele. Le caut
ochii în oglinda retrovizoare.
— E un adult la voi acasă când ajungeți?
Atât Ali, cât și Tindra încuviințează din cap.

49. Lollo

— E gata mâncarea!
Tata strigă din capul scărilor.
Sunt proaspăt spălată, îmbrăcată în haine curate și stau pe canapeaua din
camera de zi. Din bucătărie, Agneta se aude scormonind printre oale și
tigăi. Mă uit la ecranul televizorului fără să văd. Gândurile mele sunt peste
tot, mai puțin la programul care se difuzează în acest moment. Nimeni nu
m-a contactat după căutările patrulei, iar ăsta ar trebui să fie un semn bun.
Dar instinctul îmi spune altceva.
Ca să-mi distrag atenția, construiesc în minte un puzzle, încercând să
obțin o imagine clară a fiicei mele cu ajutorul pieselor pe care le dețin.
Vârsta, înfățișarea, mărimea pantofilor, clasa și materiile preferate sunt
piesele ușor de pus. Ele formează un colț solid. Dar ce vrea să fie când va fi
mare? Cum se simte? Cu cine își petrece timpul liber? Și de ce și-a creat
acea pagină îngrozitoare pe Facebook?
Îmi este imposibil să construiesc mai mult, piesele de puzzle care îmi
lipsesc sunt mai multe decât cele pe care le am. Trăim sub același acoperiș
de peste șaptesprezece ani și totuși nu știu aproape nimic despre ea. Despre
propria mea fiică.
Lacrimile curg din nou.
— Lollo?
Tresar la sunet, întorc capul și mă uit la bărbatul care stă acum la
jumătatea scărilor.
Tatăl meu. Mă frapează cât de bătrân pare. Părul său cărunt, de obicei
des, pare rar, iar cămașa îi e largă peste burtă, acolo unde înainte era
strâmtă. Poate că, la fel ca mine, a îmbătrânit de îngrijorare în ultimele zile.
Trebuie să-i fi fost greu să rămână singur cu o fetiță de opt ani, când el
abia împlinise treizeci și cinci de ani. Puteam fi o pacoste când eram mică.
Posomorâtă. Pretențioasă. Încercam în toate felurile posibile să obțin atenția
lui tata. Nici în adolescență n-am fost mai puțin pretențioasă.
Relația noastră s-a îmbunătățit imediat ce am plecat de acasă. Și relația
mea cu Agneta s-a îmbunătățit. Abia atunci, de la distanță, mi-am dat seama
că era potrivită pentru tata. El devenise, de fapt, mai fericit de când Agneta
intrase în peisaj.
Uneori mă enervează faptul că tata este atât de slab, încât o lasă pe
Agneta să conducă și să facă tot ce vrea ea. Dar lui pare să-i placă felul ei
de a fi autoritară. Cred că îi place să nu fie nevoit să ia decizii. Ea este
responsabilă cu ideile, iar el, cu banii. Confortabil.
Oricum, tata m-a susținut întotdeauna. A făcut tot ce i-a stat în putință, a
stat în planul secund, gata să intervină atunci când era nevoie.
Și o iubește pe Jennifer.
 — Am pus masa.
Vocea tatei este moale.
— Vii, nu-i așa?
•
În mod firesc, în jurul mesei din bucătărie atmosfera nu e jovială. Max a
apărut chiar când noi, ceilalți, ne întorceam de la Falsterbo. Nu m-a întrebat
unde fusesem și nici eu nu l-am întrebat de ce s-a întors acasă atât de
devreme. Poate că unul dintre colegii lui l-a informat că nu este potrivit să
lucrezi ca de obicei când fiica ta e dispărută.
Asta dacă ar fi fost la serviciu. Chitanța de la Burger King este acum în
poșetă și o să-l confrunt pe Max – dar nu de față cu tata și cu Agneta.
Liniștea e compactă. Singurele sunete sunt cele ale tacâmurilor care se
lovesc de farfurii și ceasul care ticăie pe perete. Tic-tac. Până la urmă,
timpul trece.
Chanel vine împleticindu-se, ca să vadă dacă găsește ceva bun pe jos.
Tata nu se poate abține niciodată să nu-i strecoare o bucățică, și nici azi nu
face excepție. În mod normal l-aș certa, dar azi îl las în pace. Obiceiurile
alimentare ale lui Chanel nu sunt importante.
Nimic nu este important.
Doar Jennifer.
O rafală de vânt face ca hota din bucătărie să zornăie. Când am plecat
din Falsterbo, am nimerit direct într-o furtună de zăpadă clasică din Skåne,
iar de atunci vântul s-a tot întețit. O pătură albă și subțire s-a așezat acum pe
pământ, dar se va topi probabil într-o zi.
— Cât timp o să țină?
Agneta se uită pe fereastră.
— Vântul o să se potolească până dimineață, spune Max. Iar până la
miezul nopții se oprește și ninsoarea. Am verificat prognoza înainte să plec
de la serviciu.
Deci de-aia a venit mai devreme acasă. Ca să nu rămână înzăpezit la
serviciu – sau unde-o fi fost. Mă uit la soțul meu. A lăsat cuțitul deoparte și
înfulecă orezul cu furculița. Privirea mea îi urmărește mâna care se mișcă
mecanic între farfurie și gură. În sus și în jos. În sus și în jos. Are un bandaj
mare peste nodurile degetelor.
— Ce-ai pățit? întreb, indicând cu arătătorul.
— Nimic.
Max vântură furculița.
 — Mi-am prins mâna când reparam ceva la mașină.
Se întoarce spre tata și Agneta.
— Nu rămâneți să dormiți în camera de oaspeți? E o prostie să plecați la
drum pe vremea asta.
Tata pare nehotărât. Știu că preferă să doarmă în patul lui. Dar Agneta dă
din cap.
— Sună bine, spune ea. Mai bine decât să rămânem blocați în zăpadă o
jumătate de noapte.
Tata se pregătește să mai spună ceva, când sună cineva la ușă.
Un fior de gheață îmi străbate pieptul. Îmi țin respirația. Tata și Agneta
își aruncă priviri. Gândesc la fel ca mine. De când am plecat din Falsterbo,
niciunul dintre noi nu a scos niciun cuvânt despre patrulă, dar este evident
că ne-am luptat cu exact aceleași gânduri toată după-amiaza.
Max se ridică de pe scaun și se îndreptă spre hol. Chanel se plimbă de
colo-colo între bucătărie și ușa de la intrare, lătrând tare și dând din coadă.
Probabil că se vede cu ochiul liber că abia mai pot respira, pentru că
Agneta se ridică, își pune mâinile pe umerii mei și începe să-i maseze.
— Respiră, șoptește ea. Nu trebuie să ne gândim la ce e mai rău.
Aud voci în hol. Vocea lui Max, bineînțeles. Și încă două. Pe una dintre
ele o recunosc, e a Linei Torrero.
Nu.
Of, nu.
Nu vreau să fiu aici.
— E poliția.
Max stă în picioare la intrarea în bucătărie, dar a devenit altcineva.
Chipul este al altcuiva. Bărbatul din ușă seamănă cu un om pe care îl
cunosc foarte bine, dar pe care nu reușesc să-l plasez la locul cuvenit.
Ba da. E tata. Are treizeci și cinci de ani și stă în picioare, cu ochii gri-
roșii ațintiți la covorul roz din camera mea. Știu ce o să-mi spună și nu
vreau să aud asta.
— Haideți să ne așezăm pe canapea.
Vocea lui Max e slabă și nesigură.
Eu nu mai sunt aici. Corpul meu este doar o cochilie, iar cochilia nu
poate vorbi. Lollo nu este aici. Se află într-un loc în care nu trebuie să
asculte, să gândească sau să simtă.
— Lollo? repetă Max.
— O să fie bine, spune Agneta, reușind cumva să-mi determine corpul să
se miște spre sufragerie.
— Lina Torrero.
O persoană care nu se potrivește deloc cu imaginea din mintea mea îmi
întinde mâna.
— Am vorbit la telefon zilele trecute, adaugă ea.
Îmi imaginasem o femeie de vârstă mijlocie. Lina Torrero pare să aibă
mai puțin de treizeci de ani. E scundă și are părul negru ca pana corbului,
prins într-o coadă de cal strânsă. Pare că își are rădăcinile în America de
Sud. Îi iau mâna și sunt surprinsă de cât de caldă este. Mâinile mele sunt
reci.
— Marko Stojkovic, spune un bărbat înalt, cu o barbă bine tunsă,
întinzându-mi o mână mare.
Îl recunosc. A fost aici în prima zi din an.
Ne așezăm în jurul mesei. Respir adânc, încercând să mă pregătesc
pentru grozăvia care știu că va urma.
Dar nu mă pot pregăti.
Nu vreau să o fac.
Agneta îmi pune un braț în jurul umerilor, timpul se oprește și se
grăbește în același timp.
Lina Torrero se uită la Max, apoi la mine și deschide gura.
— Cu părere de rău, trebuie să vă anunț că Jennifer a decedat.
Un urlet crește în mine, dar rămâne blocat pe drum. Am limba îngroșată,
iar în buze parcă mă înțeapă o mie de ace.
Max scoate un sunet sugrumat. E un sunet de jale, un scâncet, care pare
să vină de undeva din străfunduri, își îngroapă fața în mâini, corpul îi
tremură.
Lina Torrero tace o vreme, continuând să vorbească doar când Max își
ridică privirea.
— După cum știți, cei de la Persoane Dispărute au organizat o patrulă
aici, în Klagshamn, în această după-amiază. Au chemat și un echipaj cu
câini.
Face o scurtă pauză. Nimeni nu spune nimic. Privirea mi se îndreaptă
spre fereastră și, în lumina blândă de afară, văd fulgii de zăpadă izbindu-se
de pământ.
— Am fost contactați la ora trei și jumătate, continuă Torrero. Câinele
descoperise ceva în cariera de calcar de-aici, din spate.
— Dar de ce nu ați căutat acolo până acum? întreabă Agneta. Jennifer a
dispărut din ajunul Anului Nou și înțeleg că le-a spus tuturor că se duce
acasă.
Torrero dă din cap.
— Am început prin a cerceta zona în care a avut loc petrecerea. Fără a
intra în detalii tehnice, nu am putut găsi niciun indiciu cum că Jennifer chiar
se îndrepta spre casă. Nu fusese surprinsă de niciuna dintre camerele de
supraveghere ale Skånetrafik{61} și nu am primit nicio informație utilă de la
companiile de taxi. Aseară am luat legătura cu șoferul care a condus
autobuzul în noaptea de Anul Nou și a recunoscut-o. Din nefericire, nu
aveam niciun câine disponibil în acel moment, dar în această dimineață
devreme, unul dintre conducătorii noștri a cercetat zona cu câinele – fără
niciun rezultat. Chiar și câinii pot da greș.
Vocea ei e gravă, dar moale și melodică. Nu prind decât frânturi din
restul relatării; aud cuvinte precum „criminalistică” și „anchetă” fără să
reacționez. Abia atunci când spune „autopsie”, urletul meu se eliberează și
își găsește calea de ieșire.
Capul îmi este inundat de un sunet asurzitor. Mă arde gâtul. Agneta
șoptește „liniștește-te, liniștește-te”, în timp ce degetele ei se înfig în umărul
meu. Credeam că ea mă susține pe mine, dar poate că ne susținem reciproc.
Tata se balansează înainte și înapoi pe scaun. Are ochii deschiși, privirea
sticloasă. Să-l văd pe tata e ca și cum mi-aș vedea propria durere. Mă doare
pieptul, îmi pulsează capul.
Urletul se stinge.
— Vreau să o văd, șoptesc. Vreau să-mi văd fiica.
— Desigur, spune Torrero. Cel mai bine ar fi dacă legiștii ar putea să
facă examinările înainte.
Se uită la colegul ei.
— Poți să-i suni și să verifici care e situația?
Polițistul se ridică și se duce în bucătărie.
Torrero continuă:
— Ancheta intră acum într-o nouă fază și ne-ar prinde bine să mai
vorbim cu dumneavoastră. Cu amândoi.
Se uită la mine, apoi la Max.
— Înțeleg dacă nu reușiți azi, dar ar fi bine dacă ne-am putea vedea
mâine.
Max își șterge lacrimile, își freacă ochii cu mâinile și își drege glasul.
— Cred că putem vorbi chiar acum, spune apoi. Faci față, Lollo?
 Încuviințez din cap, fără să am nici cea mai vagă idee ce aprob. O
singură propoziție se repetă în capul meu și, oricât de mult aș încerca, nu o
pot opri.
Jennifer a murit. Jennifer a murit. Jennifer a murit.

50. Fredrik

Pereții dormitorului se deplasează spre centru, apăsând spre interior pe

măsură ce oxigenul se disipează încet. Respir cu dificultate, fiecare
încercare de a trage aer în plămâni este un chin.
Trebuie să ies. Și repede. De preferință înainte ca Nina și Smilla să se
întoarcă.
Nu poate exista decât un singur motiv pentru apelul Smillei și nu vreau
să mă confrunt cu disperarea ei. Cum să pot face față durerii fiicei mele? Ce
aș putea să-i spun? Cum voi mai putea vreodată să o privesc pe Smilla în
ochi? Cum naiba o să mai pot privi în ochi pe cineva după toate astea?
Când a murit Simon, eu am fost cel care a trebuit să se ocupe de lucrurile
practice. Eu am vorbit cu poliția, am contactat serviciile funerare și am
informat rudele. Mama și tata erau paralizați. De îndată ce am intrat pe ușă,
s-au dat bătuți și au transferat toată responsabilitatea pe umerii mei.
Poate că datorită acestor sarcini am reușit să supraviețuiesc în primele
săptămâni. Am făcut o listă și am bifat punct cu punct. Cerneală albastră pe
hârtie liniată. Mama avea întotdeauna un carnețel cu spirală pe un raft din
bucătărie. Obișnuia să își scrie listele de cumpărături în acel carnețel și îmi
amintesc foarte clar că a trebuit să trec peste o foaie cu un început de listă
ca să ajung la una goală. În partea de sus a paginii, mama scrisese de mână
COCA-COLA. Elixirul vieții unui copil născut mult mai târziu decât fratele
lui. Părinții mei nu au băut niciodată sucuri, așa că stocul de Cola din
pivniță fusese clar aprovizionat de dragul lui înainte de weekenduri.
Eu și Simon am locuit împreună doar cinci ani. Nu ne cunoșteam foarte
bine. Dar îl plăceam. Și era fratele meu mai mic. În timpul vizitelor acasă,
încercam întotdeauna să îmi fac timp să vorbesc doar cu el. Era un băiat
tăcut și n-ar fi fost greu să uităm de el în toată agitația din preajma
Crăciunului și a Paștelui. Dar, bineînțeles, ar fi trebuit să-l și sun, să-l întreb
cum se simte, să verific.
La naiba! De ce eram atât de egoist pe atunci? Mai mult, mai departe,
mai sus. Și nici măcar nu-mi plăcea ceea ce făceam. Dacă aș fi continuat în
direcția aia, probabil că m-aș fi lovit cu adevărat de zid.
Îmi dau seama, după expresia Ninei, că începe să se îndoiască de
diagnosticul meu imaginar. Acum nu mai e doar îngrijorată, ci și furioasă.
Trebuie să mă adun. Problema este că am pierdut controlul asupra
propriului trup. Nu mai face ceea ce vreau eu să facă. E o senzație
inconfortabilă. Neplăcută și necunoscută. Corpul meu mi-a fost întotdeauna
cel mai bun prieten. A funcționat, a fost sănătos și puternic și reprezintă o
parte importantă a identității mele profesionale. Ca profesor de educație
fizică, e de dorit să fii un model de urmat.
Cine îmi va lua locul? Poate că vreun absolvent tânăr și entuziast. Sunt
sigur că va fi pe placul elevilor.
Mă ridic din pat, ies pe hol și îmi iau geaca pe mine. Realizez că
telefonul mobil este în dormitor și mă duc după el.
Telefonul a fost setat pe modul silențios și pe ecran apar mai multe
mesaje pierdute. Cel de sus e de la Dennis, colegul și partenerul meu de
tenis. La naiba! Ce zi e azi? Miercuri? Joi? De obicei jucăm tenis în serile
de joi și hotărâserăm să facem o partidă înainte de Bobotează. Scriu un
mesaj rapid și pun telefonul în buzunar.
În același moment, o lumină puternică se infiltrează prin geamul înghețat
al ușii de la intrare. Un zgomot înfundat de motor crește în volum și apoi se
oprește. Portierele mașinii se închid cu zgomot.
Se produce un scurtcircuit total în capul meu și rămân în picioare. Când
Nina și Smilla intră pe ușă, eu încă sunt în mijlocul holului, cu geaca pe
mine și căciula pe cap, dar fără pantofi în picioare.
•
Smilla urcă scările ca o vijelie, cu haina pe ea. Nina pare să se gândească
un moment dacă să fugă după ea, dar până la urmă se aruncă în brațele
mele.
— Of, Fredrik!
Își pune capul pe pieptul meu, plângând.
— E groaznic! Jennifer a murit. Au găsit-o în cariera de calcar.
— Nu…
Îmi camuflez amețeala bruscă agățându-mă de soția mea, care hohotește.
— Cum… Au aflat cum s-a întâmplat?
Nina se lasă pe spate, privindu-mă cu ochii goi.
— N-am idee. Știu doar că a fost găsită de un câine dresat. Asta a auzit
Smilla.
Sunt cât pe-aici să spun că Jennifer trebuie să fi fost foarte beată ca să
ajungă acolo, dar mă abțin.
Anything you say can and will be used against you in a court of law{62}.
— Smilla cum se simte? întreb în schimb.
— Nu știu.
Nina se desprinde din îmbrățișare și își șterge lacrimile cu o mănușă.
— Cred că este în stare de șoc. Trece de la o stare emoțională la alta.
Sper… Sper să o putem consola. Poate că va avea nevoie de ajutor
profesionist.
Mă cuprinde un nou val de amețeală, înghit în sec. Nina mă studiază din
cap până în picioare, încruntându-se.
— Unde te duci?
Îmi duc automat mâinile la căciulă, trăgând-o puțin mai jos peste urechi.
— M-am gândit să fac o plimbare.
— Dar viscolește de parcă ar fi sfârșitul lumii. Și Smilla…
Nina dă din cap spre etaj…
— Sigur voi avea nevoie de puțin ajutor.
— Nu stau mult. Mă duc să mă plimb prin cartier.
— Deci te simți mai bine?
Se simte o urmă de iritare în vocea ei.
— Un pic mai bine.
Găsesc cizmele de iarnă care au stat pe raft nefolosite aproape tot
sezonul, mă încalț și le strâng cum trebuie.
— Iar aerul rece face întotdeauna bine.
Nina oftează și se apleacă să-și ridice geanta de pe jos.
— Apropo…
Deschide geanta și scormonește prin ea.
— A sunat mai devreme cineva de la poliție.
Inima mea sare peste o bătaie înainte de a se dezlănțui. Haina. La naiba!
Probabil că a găsit-o cineva.
— Voia să discute cu tine, a spus că a sunat de mai multe ori.
Nina se uită la mine.
— Ți-ai închis telefonul?
Pulsul îmi bate atât de tare, încât abia aud ce spune.
Nina citește un bilet mototolit.
— O cheamă Lina Torrero.
 — Să sun eu la poliție? De ce?
— Nu știu.
Nina a început să urce scările și se întoarce.
— N-am întrebat. Dar presupun că e ceva legat de Jennifer. Și i-am
promis că o să suni tu.

51. Nina

Sufrageria se odihnește în întuneric. Singura sursă de lumină este

sfeșnicul de Advent de pe masa din fața mea. Privirea îmi e captivată de
flăcări. Strălucirea pâlpâitoare se reflectă în pahar, dând vinului roșu un ton
mai cald.
Ridic paharul, îl duc la gură și iau o înghițitură zdravănă. Gâtul mi se
încălzește, iar căldura se răspândește curând în tot corpul. Umerii mi se lasă
puțin în jos. După alte câteva înghițituri, gândurile nu se mai întrec care să
fie primul, ci se aliniază cu amabilitate și își așteaptă rândul. Nu este greu
de înțeles de ce alcoolul creează dependență.
Anton a spus noapte bună, dar, dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie
treaz. Dacă nu zice nimeni nimic, ar putea liniștit să se joace pe calculator
până la răsăritul soarelui. Va trebui să mă duc sus și să verific.
Smilla și Vilgot dorm în patul nostru dublu. Plânsul Smillei a fost
contagios, așa că am încheiat seara cu doi copii isterici. Soluția a fost să-i
pun pe amândoi în același loc și să-i las să mă țină fiecare de câte o mână
până au adormit.
Smilla continuă să se învinovățească. Crede că Jennifer s-a sinucis
pentru că s-au certat. Mie nu-mi vine să cred că a fost sinucidere. Jennifer a
părut întotdeauna, cel puțin la suprafață, foarte puternică și încrezătoare.
Dar jaful sau violul ar fi la fel de ireale.
Oricum, am petrecut o mare parte din seară încercând să o conving pe
Smilla că cearta lor, ca incident izolat, nu poate fi cauza unei posibile
sinucideri. Nu știu de câte ori i-am repetat că, „dacă Jennifer s-a sinucis,
trebuie să fi existat mai multe motive, pe care nu le cunoaștem”. Dar Smilla
n-a vrut să asculte explicația asta. A plâns, a țipat, iar timp de câteva minute
a fost aproape inconștientă.
Am luat telefonul mobil și am format 1177{63}, dar, chiar înainte de a fi
preluat apelul, am ezitat, n-am mai știut ce să spun și am închis. O clipă mai
târziu, Smilla și-a revenit. Era încă agitată, dar conștientă.
Așa cum era de așteptat, Fredrik nu mi-a fost de niciun ajutor. Acum este
în patul Smillei. N-a părut deranjat de faptul că o să fie singur în cameră.
De îndată ce a ajuns acasă după plimbare, a spus „noapte bună” și a urcat la
etaj. Soțul meu se comportă din ce în ce mai ciudat. De câteva zile zace în
pat, leșinat, și deodată iese la plimbare, în plin viscol.
Pun paharul pe masă și mă las pe spate pe canapea, căscând tare. Ziua
asta parcă a fost o viață întreagă, nu-mi vine să cred că Smilla a fost
interogată de poliție azi-dimineață. Pare atât de demult. Și, apropo de
poliție, de ce voia Lina Torrero să vorbească cu Fredrik? N-am apucat să-l
întreb dacă a reușit să ia legătura cu ea.
Probabil că voia doar să întrebe care era, în general, starea de spirit a lui
Jennifer. Fredrik și Jennifer aveau o relație bună. Aproape că aș zice că
Fredrik o cunoștea pe Jennifer mai bine decât o cunoșteau Lollo și Max.
Poate că sună nedrept, dar aveam uneori senzația că nu erau foarte interesați
de fiica lor, că ea era în casă doar ca parte din decor sau ca un accesoriu în
viața perfectă de Instagram a lui Lollo.
Apoi evenimentele zilei se rostogolesc peste mine și trebuie să-mi trag
sufletul.
Jennifer a murit.
Nu mai este în viață.
În urmă cu doar câteva zile era la noi în bucătărie, îmbrăcată de petrecere
și-mi scotea peri albi de îngrijorare. Acum nu mai trăiește și nu o vom mai
vedea niciodată.
E de necrezut. De neimaginat.
Noul an a început cu o mahmureală teribilă și de atunci toate au mers din
rău în mai rău. Dar, desigur, grijile mele sunt mărunte în comparație cu cele
ale lui Lollo.
Încerc să-mi imaginez cum este atmosfera în familia Wiksell în
momentul ăsta. Sunt sigură că nici ei nu pot dormi. Poți primi sprijin din
afară atunci când treci prin așa ceva? Trebuie să ceri singur ajutor sau există
vreun mecanism care se activează automat atunci când se anunță decesul?
Mă întreb cum reacționează Max la toate astea. Macho-Max. Domnul
Wiksell, care nu poate fi niciodată serios, care trebuie să glumească mereu
despre orice. Sigur nu poate face o glumă din asta? Nu, bineînțeles că nu
poate.
Și Lollo. Săraca de ea, săraca Lollo. Desigur, situația e la fel de teribilă
pentru Max, dar îmi pare mai rău pentru prietena mea decât pentru soțul ei.
Lollo și-a pierdut mama când era mică. Vorbește rar despre asta, dar trebuie
să fi fost o traumă.
Viața nu e dreaptă.
Ridic paharul și sorb din vin. Ar trebui să iau legătura cu Lollo? S-o sun,
să-i trimit un mesaj sau poate flori. Nu știu ce e de făcut când moare un
copil. Pare o prostie să trimit un buchet de flori. Cui îi pasă de flori când
viața s-a terminat?
Sunt sigură că pagina de Facebook a lui Lollo este plină de condoleanțe,
inimioare și emoticoane cu lacrimi. Dar eu n-am nevoie să-mi afișez
sentimentele acolo. În plus, eu și Lollo ne cunoaștem de mai bine de
jumătate din viață. Consolarea nu ar trebui să vină prin intermediul
platformelor de socializare. Dar și s-o sun… Nu, asta ar fi ca și cum aș
călca cu saboții murdari pe gresia făcută la comandă de familia Wiksell. Cel
puțin atât de curând după anunțul decesului.
Pun paharul la loc și iau telefonul mobil de pe masă, găsesc numărul lui
Lollo și deschid un mesaj nou.
Dragă Lollo,
Nu reușesc să continui. Cum să mă exprim? Ce mi-aș dori eu să îmi scrie
cineva dacă aș fi în situația ei? Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
Am auzit ce s-a întâmplat și îmi pare foarte rău, suntem cu toții șocați.
Am iubit-o pe Jennifer.
Nu.
Avem atât de multe amintiri plăcute cu
Nu.
Arunc telefonul lângă mine pe canapea, mai beau niște vin și mă uit pe
fereastră. Încă ninge, dar nu la fel de intens. Mă cuprinde brusc tristețea. De
ce nu am pe nimeni cu care să vorbesc? De ce trebuie să trec singură prin
toate astea?
Degetele mele caută telefonul și în curând dau click pe chatul cu Malena
de pe Messenger.
Ești trează? scriu. Ai timp să vorbim?
Un punct verde sub poza ei de profil arată că e online. Mă uit țintă la
caseta de chat, ca și cum asta ar grăbi un eventual răspuns. Și poate chiar
ajută, pentru că în cele din urmă apare un cuvânt pe ecran:
Absolut.
— Ai auzit, nu? e primul lucru pe care îl spun.
 — Da, am citit puțin mai devreme pe internet.
Vocea Malenei face ca irealul să fie mai real și mi-e greu să respir.
— Smilla… Smilla a participat la căutările patrulei, reușesc în sfârșit să
spun.
Malena oftează.
— Cum? A participat?
— Ea a vrut. Am considerat că nu e bine s-o opresc. Din fericire, nu ea a
fost cea care a găsit-o pe Jennifer. Era cineva de la Persoane Dispărute,
cineva cu un câine.
Se lasă puțin tăcerea înainte ca Malena să continue.
— E groaznic, spune ea. Nu-ți vine să crezi că se poate întâmpla așa
ceva cu adevărat. Și iată că i se întâmplă lui Jennifer.
— Și eu mă gândeam la același lucru, zic. Iar noi vorbeam zilele trecute
așa de urât despre ea. Mă simt atât de…
— Cum? întreabă prietena mea. Doar nu te învinovățești pentru ce s-a
întâmplat.
Nu mă pot abține să zâmbesc.
— Am petrecut ore întregi încercând să o fac pe Smilla să înțeleagă că
nu este vina ei… Și acum iată-mă pe mine simțindu-mă vinovată.
— Te rog, Nina. De ce?
Malena pare aproape furioasă.
— Ei bine, știi tu… Petrecerea și toate astea. Că le-am permis să vină
aici și că totul a scăpat de sub control.
— Lasă petrecerea, spune Malena cu fermitate. E posibil ca Jennifer să
se fi sinucis sau…
— Chiar crezi asta? o întrerup.
— Nu știu.
Malena oftează.
— Ce altceva ar putea fi?
— Habar n-am, spun eu. Dar sinuciderea și Jennifer nu se potrivesc. Nu
era genul.
— Nu există un anumit tip predispus la sinucidere, obiectează Malena.
— Nu, bineînțeles că nu…
Mă pierd un moment, dar revin.
— Doar că Lollo n-a spus niciodată că Jennifer nu s-ar fi simțit bine.
— Poate că nu știa.
Malena are o criză de tuse, dar reia repede firul discuției.
 — Mulți oameni își duc problemele fără să vorbească despre ele. De
obicei lumea ține lucrurile astea în familie. Crede-mă, am văzut multe.
Câteva lumânări topite curg pe mușchiul din aranjamentul de Advent.
Mă aplec și le sting pe toate, pentru orice eventualitate.
— Poate de aceea ar fi trebuit să o sprijinim, în loc să ne supărăm pe ea.
O imagine a chipului palid al lui Fredrik îmi apare pe retină și clipesc de
câteva ori ca să o fac să dispară, fixându-mi ochii pe paharul de vin pe
jumătate gol din fața mea.
— Stau aici și beau vin, complet singură, recunosc. Aveam nevoie să mă
calmez.
— Bine faci, spune Malena. Probabil că și mie mi-ar prinde bine ceva să
mă liniștească.
Aprobarea ei mă determină să ridic paharul și să iau o ditamai
înghițitura.
— Ai vorbit cu Lollo? o întreb.
— Nu.
Malena oftează din nou.
— Ar fi trebuit s-o sun încă de la începutul săptămânii. Acum mă simt și
mai aiurea. Ei bine… Ce-aș putea să-i spun?
— Nu știu. Am încercat adineauri să-i scriu ceva. Dar totul sună greșit.
Îmi vine brusc o idee.
— Nu vrei să ne întâlnim mâine la o cafea? Mi-ar prinde bine o discuție.
— Mâine?
O aud pe Malena mișcându-se prin apartament.
— Stai să verific ceva. Stai puțin.
Mult timp se aude doar un foșnet la celălalt capăt.
— Da, hai! spune în cele din urmă. Poți mâine după-amiază?
Slavă Domnului că există Malena. O cunoștea pe Jennifer și o cunoaște
pe Lollo. Dar, mai presus de toate, este o persoană care, în mijlocul
haosului, se comportă normal.
— E foarte bine, zic eu, dar îmi amintesc în același timp situația în care
ne aflăm. Cu condiția ca Smilla să fie mai bine. Nu știu dacă îndrăznesc să
o las singură.
— Dar nu e Fredrik acasă?
— Ba da, dar…
Ceva mi se umflă în gât. Încerc să înghit, dar nu pot.
— Îți povestesc mâine.
 — Sigur.
Malena ezită puțin.
— E totul în regulă, Nina?
— Nu, gâtul îmi pulsează. Nu, nu e bine deloc, dar…
Respir adânc.
— Îmi pare rău…
— Nu trebuie să-ți ceri scuze, spune Malena cu blândețe. Înțeleg dacă
acum îți este foarte greu cu Smilla, Jennifer și toate celelalte.
— Dar nu e doar atât. Mai este și Fredrik. El…
Îmi explodează ceva sub urechi și în fundul gâtului, ochii mi se umplu de
lacrimi.
— Se poartă tare ciudat. Spune că e stresat, că are multe pe cap la
serviciu. Dar nu știu… La început am crezut că se vede cu altcineva…
Plânsul pune stăpânire pe mine, mi-e imposibil să mai spun ceva. Parcă
aș fi adunat o mulțime de lacrimi și le-aș fi depozitat înăuntru. Acum se
pare că nu mai este loc pentru altele. Lacrimile țâșnesc și unele dintre ele își
fac drum pe mâna care ține telefonul, iar manșeta puloverului se umezește.
Malena așteaptă răbdătoare până când mă opresc din hohotit.
— Vrei să vorbim? mă întreabă apoi.
— Dacă încep să vorbesc acum, n-o să mă mai poți opri, va trebui să stai
trează o jumătate de noapte.
Plâng și râd în același timp, scoțând un sunet frust.
— Probabil că este mai bine să-ți povestesc mâine.
Ne dăm întâlnire la Espresso House de la Hansa{64} la ora trei și încheiem
conversația.
Iau telefonul și scriu.

Lollo, draga mea, am aflat despre Jennifer. Este îngrozitor și tuturor ne

pare nespus de rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Nu știu ce-aș putea scrie
ca să nu pară jalnic sau stupid. Dar te rog să știi că ne gândim la voi și
suferim alături de voi.
Sper că aveți acasă pe cineva care să vă sprijine. Promite-mi că dai un
semn dacă putem face ceva, orice.
Îmbrățișări călduroase de la Nina, Fredrik și copiii
 4 ianuarie 2019

Vineri

52. Lollo

O întâlnesc pe Jennifer la granița dintre vis și starea de veghe. E nou-

născută, întinsă pe pieptul meu, cu o căciuliță subțire de bumbac alb pe
căpșor. E atât de mică încât chiar și căciuliță minusculă îi este prea mare.
Mă uit la ghemotocul zbârcit, cu groază și dragoste în egală măsură. O viață
mică. Responsabilitatea mea.
Dintr-odată a împlinit un an și vine cu mersul nesigur, cu degetele
pufoase ținându-se strâns de mânerul căruciorului. Scutecul ca un airbag.
Acum are cinci ani și codițe strâmbe. Merge la o petrecere de copii și am
îmbrăcat-o într-o fustă și o bluză cu mâneci bufante. Nici n-apucăm să
ieșim pe ușă, că i se și duce un fir de la ciorapi. O cert, ținând-o strâns de
braț. Firul se duce până peste burtă.
În clipa următoare are unsprezece ani. O fotbalistă înaltă și subțire, cu
obrajii roșii, fruntea transpirată și un zâmbet larg. Marchează. Sau poate i-a
reușit o placare prin alunecare.
Adolescenta Jennifer este mai în ceață. Mai întâi stă pe hol, în drum spre
școală, îmbrăcată cu un pulover decoltat și cu prea mult machiaj. Apoi stă
pe patul ei, complet nemachiată și îmbrăcată în trening. Are calculatorul în
poală, învață pentru un test. La istorie. Sau poate la științe sociale.
Jennifer se estompează, iar eu strâng din ochi ca să o fac să rămână.
Mâinile îmi bâjbâie prin aer. Strig, implor și mă rog.
Nu vreau s-o părăsesc pe fata mea iubită.
Nu vreau.
Nu vreau.
Când deschid ochii, lumina zilei strălucește dincolo de jaluzele. Fața mi-
e umedă. Am plâns în somn? Se pare că da. Dar cum e posibil așa ceva?
Cum pot să dorm când Jennifer a murit?
Jennifer a murit.
 Simt o durere fizică de fiecare dată când cuvintele astea îmi trec prin
minte. Parcă mă înjunghie un pumnal în stomac. Sau poate în piept.
Doare atât de tare.
Telefonul mobil se află pe noptieră. Eu l-am pus acolo? Nu-mi amintesc
cum am ajuns aseară în pat. Îmi amintesc doar vag cum stăteam pe canapea
cu anchetatoarea Lina Torrero și cu colegul ei. Tata și Agneta erau și ei
acolo. Au plecat? Ciulesc urechile, dar nu aud nimic, în casă este liniște. O
liniște neobișnuit de adâncă.
Doar din reflex iau telefonul și apăs pe ecran. Mă surprind sperând să
primesc un mesaj de la Jennifer. Mă apucă un plâns spasmodic. Nu va mai
exista niciodată – niciodată – un mesaj de la Jennifer pe telefonul meu.
Niciodată nu voi mai primi din autobuzul de noapte un mesaj care să spună
Sunt pe drum sau Ajung acasă în cinci minute și care să se încheie cu o
inimă sau două.
Niciodată.
Am alte mesaje în telefon. Multe. Citesc câteva, inclusiv unul de la Nina,
dar pun repede telefonul jos. Tot ce scriu oamenii este lipsit de sens. Niciun
cuvânt nu mi-o poate aduce înapoi pe Jennifer.
Mai mulți dintre prietenii noștri se întreabă dacă pot face ceva. Dar ce ar
trebui să facă? Nimeni nu poate face nimic.
Jennifer a murit.
Se aude o bătaie ușoară, iar în cadrul ușii apare capul tatei. Intră și se
oprește la câțiva metri de pat.
— Cum te simți?
Capul îmi explodează, gâtul mi se strânge și pieptul îmi apasă pe
plămâni. Nu pot scoate niciun sunet, doar tremur.
Tata se așază pe marginea patului, îmi îndepărtează părul de pe față și
continuă să mă mângâie pe cap cu mișcări calme și constante.
— Plângi, spune el. Plângi.
E ca un ecou din alte timpuri.
Poate că stă acolo două minute. Sau zece. Sau o oră. Habar n-am. În
final, nu mai am lacrimi.
— Unde e Max?
Vocea mea este răgușită.
— E în bucătărie cu Agneta.
Tata aranjează plapuma, mă bagă în pat ca atunci când eram mică.
— Ne-am gândit să stăm până vine poliția și vorbește cu tine.
 Exact atunci intră Agneta în cameră. Se îndreaptă spre pat, îmi ia mâna și
o strânge.
— Cum te simți?
Înainte să apuc să răspund, se duce la fereastră și rulează jaluzelele,
trăgându-le până la jumătate, astfel încât să se vadă o fărâmă din cerul
cenușiu de ianuarie.
Tata mă strânge de braț și apoi, cu greu, se ridică în picioare.
— Tocmai a sunat pastorul care a confirmat-o{65} pe Jennifer, spune
Agneta, care este din nou lângă pat. L-a sunat pe Max.
— Anders Edwall?
Mă uit la ea.
— Ce voia?
— Presupun că a vrut să-și exprime compasiunea și… ei bine, să-și ofere
ajutorul. Max a notat numărul de telefon, în caz că vrei să-l contactezi.
— Nu cred în Dumnezeu, șoptesc, simțind cum mi se strânge din nou
gâtul.
— Cred că mai degrabă e vorba despre sprijin și consiliere.
Agneta se află acum în pragul ușii.
— Ce zici de o cafea și un sandviș? Poliția trebuia să sosească la zece.
Nu înțeleg cum o să pot să stau în capul oaselor și să vorbesc cu niște
străini despre fiica mea care a murit. Pare complet absurd. Dar în momentul
imediat următor realizez că poliția ne vizitează cu un motiv. Vor afla ce s-a
întâmplat. Și cine a făcut-o.
Dacă acel John Blund a ucis-o pe Jennifer a mea, sper să înfunde
pușcăria pe viață. Sau să putrezească în iad. Același lucru este bineînțeles
valabil și pentru Petter Silvén. Se aplică oricui ar fi vinovat.
Trebuie să mă adun. Pentru că voi face tot ce-mi stă în putință pentru a-l
doborî pe ticălosul ăla.
— Ce-au spus?
Îmi trec picioarele peste marginea patului. Atât tata, cât și Agneta par
surprinși, par nepregătiți pentru vigoarea bruscă a mișcărilor mele.
— Cine? întreabă Agneta.
— Polițiștii, bineînțeles. Despre Jennifer. Au aflat ce s-a întâmplat? Cum
a ajuns în cariera de calcar?
— N-au spus nimic. De fapt…
Tata dă din mâini.
— Au pus doar întrebări.
 Îl fixez cu privirea.
— Au vorbit și cu voi?
El încuviințează din cap.
— Doar în trecere. După ce au vorbit cu Max.
Nu înțeleg nimic.
— Dar de ce?
Mă ridic în picioare.
— Ce-ați putea voi să le spuneți? Nu ați mai văzut-o pe Jennifer din
Ajunul Crăciunului.
— Sigur că nimic care să aibă legătură cu dispariția, spune Agneta. Dar
au vrut să aibă o imagine…
Ezită puțin înainte să continue.
— O imagine a familiei, a oamenilor din jurul lui Jennifer.
Podeaua scârțâie sub picioarele mele. Încerc să înțeleg ce spune Agneta.
Mi-e frig.
— Doar nu cred că…
Fac un pas înainte și o apuc de braț.
— Doar nu cred că s-a sinucis, nu-i așa? Că ea… Că noi nu…
— Lollo.
Agneta își pune mâna liberă peste a mea.
— Nu au spus ce cred. Și bănuiesc că nu ne vor spune nimic până când
nu vor fi siguri.
— Mă întorc imediat. Mă duc să fac un duș, bâigui.
•
Apa se revarsă peste trupul meu gol. Închid ochii și încerc să ignor
gândurile care mă invadează. Fără succes.
Era Jennifer atât de nefericită încât s-a sinucis?
Ne-a transmis semnale pe care nu le-am înțeles?
Ar fi trebuit să observăm ceva?
Îmi vine în minte una dintre poeziile pe care le-am găsit în calculatorul
lui Jennifer.

Te iubesc.
Te urăsc.
Dar mă urăsc mai mult pe mine.

Lacrimile curg odată cu apa, dispărând prin crăpăturile gurii de evacuare

din pardoseala cromată.
53. Fredrik

Malmö este acoperit de o paletă de culori de la maro la gri. În cartierul

nostru se văd clar urmele viscolului de ieri. Peluzele din nord sunt petice
albe, iar pe ambele părți ale străzii Sallerupsvägen plugul a lăsat o linie
îngustă în zăpadă. Dar cu cât mă apropii mai mult de centru, cu atât devine
mai maro.
Au trecut abia două zile de când am condus până în Klagshamn și totuși
mașina mi se pare străină, ca și cum memoria mea musculară a fost complet
ștearsă. La intersecția de la Drottninggatan, uit să apăs ambreiajul, cutia de
viteze cârâie și motorul se oprește.
Traficul e rarefiat la ora asta matinală, dar tot nu este ușor să găsesc un
loc de parcare. E evident că multă lume și-a luat concediu între Anul Nou și
Bobotează, iar mașinile sunt înghesuite pe străzile înguste din spatele secției
de poliție. În cele din urmă găsesc un spațiu liber și un automat cu un semn
care arată ce aplicații pentru plata parcării funcționează.
Mă tem de momentul ăsta încă din noaptea de Anul Nou, dar mă simt
ciudat de relaxat când ușa de sticlă a clădirii mari se închide în urma mea.
Poate pentru că cele mai multe lucruri din cauza cărora ne facem de obicei
griji par mai grave în mintea noastră decât sunt în realitate. S-ar putea, de
asemenea, să mai fie vorba și despre capacitatea mea, încă prezentă, de a
mă aduna atunci când chiar este nevoie.
Pentru că acum chiar că este nevoie.
Oricine m-ar interoga e antrenat să detecteze nervozitatea sau
incertitudinea. De aceea trebuie să fiu calm și liniștit. E singura mea șansă.
Dacă în stadiul ăsta mă suspectează, dar nu au dovezi concrete, ar trebui să
am o șansă să scap, atâta vreme cât pot să ofer explicații și să mă țin tare.
Nu ai făcut nimic, Fredrik.
Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.
Și, cu siguranță, nu ai ascuns o haină într-un container din Elisedal.
Nu ai fost niciodată acolo, nici măcar nu știi unde e.
Mă duc la ghereta de sticlă și spun de ce am venit. Femeia din spatele
geamului îmi dă o legitimație de vizitator și mă roagă să iau loc. Banca e
tare și incomodă. Dar, cu siguranță, este făcută așa dinadins, nu vii aici ca
să te simți confortabil. Mă uit înjur. Un tânăr de pe banca alăturată privește
în gol, bate cu un picior în podea. E suspectat de ceva? Sau trebuie să dea o
declarație? În orice caz, pare foarte nervos.
— Fredrik Andersson.
Sar în picioare și mă trezesc față în față cu același polițist care a fost la
noi acasă zilele trecute. Inima mea schimbă vitezele. Omul ăsta are ceva
care mă face să mă simt inconfortabil. Poate este privirea lui pătrunzătoare.
Sau poate că e vorba despre calmul lui. Pare înșelător, aidoma liniștii de
dinaintea furtunii.
— Uau, ce pucuri rapide!
Gem în sinea mea. Termenul ar putea face parte din jargon, dar nu cred
că l-am mai folosit vreodată.
— Marko Stojkovic, spune polițistul înalt și îmi întinde mâna dreaptă.
Ne-am văzut și marți.
Îi strâng mâna și sper ca expresia de pe fața mea să semene cu un
zâmbet.
— Pe aici.
Stojkovic merge înaintea mea prin clădire. Coridorul este pustiu. Nu se
vede niciun om, doar un șir nesfârșit de uși închise. Încerc să mă agăț de
relaxarea pe care o aveam acum câteva clipe.
Trebuie să mă descurc. N-am de ales.
Pentru o clipă o văd pe Nina în fața mea, așa cum am văzut-o în ajunul
Anului Nou, înainte ca totul să se ducă naibii. Coafura, buclele moi de la
ceafă, rochia verde și zâmbetul larg.
Iubita mea Nina.
— Intrați, vă rog.
Stojkovic s-a oprit în fața uneia dintre uși, larg deschisă. Face un gest
prin care îmi arată că ar trebui să o iau înaintea lui. Încăperea e foarte mică.
Pardoseala e gri, pereții sunt albi, iar mobilierul e compus dintr-o masă și
patru scaune. Arată exact așa cum mi-am imaginat întotdeauna că arată o
sală de interogatoriu. Rece și impersonală.
Ne așezăm la masă. Eu într-o parte, Stojkovic în cealaltă.
— Anchetatoarea o să vină imediat, spune el.
Dau din cap și mă uit pe fereastră. Afară se vede doar cerul cenușiu
uniform. Îmi întorc privirea spre Stojkovic, forțându-mă să o păstrez acolo.
Chestia asta probabil că face parte din tactica lor. Mă lasă să aștept singur
cu el ca să vadă cum mă comport.
Nu trece mult timp și ușa se deschide. O femeie scundă, înjur de treizeci
de ani, intră în sală. Părul ei lung și negru e prins sus într-o coadă de cal și,
asemenea colegului ei, este îmbrăcată în haine civile.
Fac un efort ca să mă ridic, dar femeia face un pas spre mine și îmi
întinde mâna.
— Stați jos, spune ea, strângându-mi mâna surprinzător de puternic. Îmi
pare rău că v-am făcut să așteptați. Lina Torrero, continuă ea. Anchetatoare.
— Fredrik Andersson, spun eu degeaba.
Doar știe foarte bine cine sunt.
Lina Torrero îmi dă drumul la mână și se așază lângă Stojkovic, care stă
la singurul calculator din încăpere.
— Deci așa…
Torrero răsfoiește niște hârtii.
— Ar fi bine să începem.
Își ridică ochii și se uită la mine.
— Doriți să știți ceva, înainte să începem?
Scutur din cap, în timp ce mintea îmi rătăcește. Ar trebui să doresc să
știu ceva? Ar trebui să mă răzvrătesc și să îi întreb de ce mă aflu aici? Ar
trebui să fac o scenă pentru că mă forțează să vin aici în vacanța de
Crăciun?
Lina Torrero apasă pe un dictafon aflat în mijlocul mesei, spune cine se
află în sală, menționează data și ora audierii. La fel ca în filme.
— Cum vă simțiți? întreabă ea.
Sunt complet surprins.
— Cum mă simt?
Lina Torrero lasă întrebarea în aer pentru o clipă înainte de a continua.
— Soția dumneavoastră mi-a spus că nu v-ați simțit prea bine în ultimele
zile.
— Nu… Sau da, vreau să spun. Așa e.
Simt că privirea lui Stojkovic îmi găurește capul.
— A fost stresant la serviciu. Și a mai fost și toată povestea asta cu
Jennifer Wiksell. Am avut un frate mai mic care s-a sinucis. Era cu câțiva
ani mai tânăr decât Jennifer când s-a întâmplat, dar… Da, m-am gândit că…
Sunt amintiri grele.
Ea dă din cap.
— Sunteți profesor, nu-i așa?
— Da, sunt profesor la liceu. De matematică și educație fizică.
Torrero aruncă o privire la hârtia care se află deasupra teancului și apoi
se uită din nou la mine.
— Aveți vreo idee de ce vă aflați aici? întreabă ea.
— Cu siguranță nu pentru a vorbi despre sănătatea mea, răspund eu,
încercând să fiu un tip amuzant.
Nici Torrero și nici Stojkovic nu zâmbesc.
— Sigur că are legătură cu Jennifer, spun repede. Dar, sincer, nu văd
cum aș putea să vă ajut, țin să adaug. Ați vorbit cu Smilla, fiica mea. Ea și
Jennifer au dat o petrecere la noi acasă. Eu am văzut-o pe Jennifer doar
înainte să mergem la părinții ei, n-am vorbit deloc cu ea.
Degetele lui Stojkovic zboară pe tastatură. Ce tastează? Ceea ce tocmai
am spus – chiar era ceva ce trebuia documentat?
Torrero își drege glasul.
— Puteți descrie relația dumneavoastră cu Jennifer Wiksell?
— Relația? Nu aveam nicio relație.
Nici măcar nu trebuie să mă prefac că sunt indignat.
— Din câte am înțeles, erați apropiat de Jennifer, spune Lina Torrero cu
calm. Îi erați simpatic.
Expir.
— Eu și Jennifer ne înțelegeam bine. Nu i-a fost mereu ușor…
— Puteți să detaliați? mă întrerupe anchetatoarea.
— Ce anume?
— Ați spus că lui Jennifer „nu i-a fost mereu ușor”.
Mă prefac că mă gândesc pentru o clipă, dar apoi vin cu un răspuns pe
care de câteva zile îl tot cizelez.
— Ei bine, părinții lui Jennifer au avut întotdeauna așteptări foarte mari
de la fiica lor. În același timp, nu și-au făcut mai deloc timp pentru ea.
Probabil că sunt unul dintre puținii adulți care au ascultat-o cu adevărat.
Sincer, era destul de dificilă când era copil, căuta atenție în diferite moduri.
Probabil și pentru că, în parte, nu primea decât rareori validare din partea
părinților ei. Dar, când îi acordai timp, era ca orice alt tânăr.
Mă sprijin de spătarul tare.
— Văd asta tot timpul la școală. Majoritatea elevilor nu sunt dificili dacă
îi tratezi cu respect. Și dacă le acorzi timp.
— Când vă întâlneați? întreabă Torrero.
Înlemnesc.
— Nu ne întâlneam. Sau, mă rog, ne întâlneam împreună cu familiile.
Puțin mai des când fetele erau mici și întotdeauna de Sânziene și de Anul
Nou. În ultimii ani, Smilla și Jennifer luau cina cu noi, iar apoi plecau la
petrecerile lor.
— Deci nu v-ați întâlnit niciodată singuri, doar dumneavoastră și
Jennifer?
— Ba da.
Mă relaxez din nou.
— Într-o vreme, când era deja la liceu, avea nevoie de ore de
matematică. M-am dus acasă la familia Wiksell și am meditat-o. Au fost
două-trei seri în timpul săptămânii și îmi amintesc că atât Lollo, cât și Max
erau plecați într-una dintre dăți.
— Dar, în afară de acea seară, nu v-ați văzut decât la întâlnirile cu
familiile?
— Da.
Îl privesc lung pe Stojkovic.
Lina Torrero tace, se uită în jos la hârtiile ei. Singurul lucru care se aude,
în afară de foșnetul hârtiilor, este șuieratul unei guri de ventilație din tavan.
Arunc o privire la cerul de afară și încerc să-mi imaginez cum ar fi să nu
mai ies niciodată de aici, să fiu obligat să stau închis în acest spațiu mic,
legat de restul lumii doar printr-o singură fereastră cu gratii.
— La telefon vorbeați? întreabă brusc Torrero.
— Nu prea des, îi răspund. Dar uneori mă suna și îmi cerea ajutorul la
probleme de matematică.
Torrero dă gânditoare din cap.
— Cred că nu despre probleme de matematică voia să discute Jennifer
când v-a sunat în ajunul Anului Nou.
Conversația se desfășoară exact așa cum am anticipat – și am vrut – să se
desfășoare.
— M-a sunat?
Afișez o față stupefiată.
— Nu am vorbit cu Jennifer la telefon în noaptea de Anul Nou.
Lina Torrero îmi strecoară sub nas o bucată de hârtie.
— Conform istoricului operatorului, Jennifer v-a sunat la scurt timp
după miezul nopții.
Scutur din cap.
— Trebuie să fie o greșeală. Nu am vorbit cu Jennifer la telefon în
noaptea de Anul Nou. I-am spus doar la revedere și i-am urat un An Nou
fericit, în bucătăria noastră.
 — Registrele de apeluri ale operatorilor nu prea greșesc, spune Torrero
cu aciditate. Și conversația a durat câteva minute.
Apasă cu un deget subțire pe hârtia care se află între noi.
Eu dau din mâini.
— Da, dar în acest caz probabil că ea m-a sunat, iar eu am răspuns din
greșeală. Telefonul era în buzunar și mai pățesc asta uneori. Să răspund sau
să sun pe cineva din greșeală.
Îmi las privirea să rătăcească între Torrero și Stojkovic. Nu par convinși.
— Jur. Nu am vorbit cu Jennifer la telefon în noaptea de Anul Nou.
— Să fim serioși, ridică vocea anchetatoarea. Nu sunteți primul care vine
cu texte despre telefonul din buzunar. Mai bine spuneți lucrurilor pe nume.
Schimbarea neașteptată de ton din partea lui Torrero îmi face inima să
înceapă să bată frenetic. Pulsul clocotește până în vârful degetelor.
Păstrează-ți calmul, Fredrik, mă sfătuiesc eu însumi. Ei vor să îți pierzi
mințile, așa că nu le da satisfacția asta. Nu le da nimic.
Îmi îndrept spatele și mă uit la anchetatoare fără să clipesc.
— Eu spun lucrurilor pe nume. Credeți că stau aici și mint?
Stojkovic și Torrero își aruncă priviri. Și poate că folosesc coduri secrete
pentru a comunica, pentru că, deodată, Torrero se lasă pe spate în scaun.
— Bine, să zicem că e așa.
Nu-și poate ascunde iritarea.
— Dar ce credeți că voia Jennifer?
— De unde să știu eu?
Anchetatoarea se uită la mine fără nicio expresie.
— Puteți ghici.
Oftez, dar mă bucur în secret că am revenit pe drumul cel bun.
— Păi…
Trag de timp înainte să răspund.
— Probabil că ceva în legătură cu petrecerea. Poate voia să-mi spună că
a luat-o razna. Poate spera să ajungem mai devreme acasă ca s-o prindem pe
Smilla înainte să șteargă urmele dezastrului.
Torrero se încruntă.
— De ce ar fi vrut Jennifer asta?
— S-au certat, îi amintesc. Poate că Jennifer credea că asta ar fi
răzbunarea potrivită.
Degetele lui Stojkovic dansează pe tastatură, iar Torrero se apleacă ușor
peste masă.
 — Puteți să descrieți pe scurt unde ați fost în noaptea de Anul Nou? Să
zicem de la miezul nopții încolo.
— Am fost la petrecere. La familia Wiksell.
— Și n-ați plecat niciodată de la petrecere?
— Ba da, când ne-am dus acasă. În jurul orei două și jumătate. Dar v-am
spus deja asta.
Anchetatoarea dă din cap și își adună hârtiile într-un teanc ordonat.
— Mulțumesc foarte mult, Fredrik, spune ea. Ce bine că ați putut veni
așa de repede.
Se uită la ceas, spune ora cu voce tare și oprește dictafonul. Ne ridicăm
în picioare și ne strângem mâinile.
— Îmi pare rău că n-am avut prea multe de spus, zic eu în timp ce ies pe
ușă.
— Cred că am obținut destul de multe.
Lina Torrero nu mă slăbește cu privirea.
— Sper că e în regulă să vă contactăm dacă va mai fi nevoie.
— Bineînțeles că da. Sunați-mă oricând. Răspund întotdeauna.
Un râs îmi urcă din gât și trebuie să mă cenzurez ca să afișez numai un
zâmbet.
— Dacă nu cumva apăs din greșeală pe modul silențios.
Stojkovic merge înaintea mea pe coridor și mă lasă la recepție.
Pe drumul spre libertate, îmi dau seama că ceea ce a spus Torrero – cum
că „a obținut destul de multe” – ar putea fi interpretat în două moduri
complet diferite. Și oare Stojkovic nu a încuviințat din cap când ea a spus
asta?
Greața familiară revine. Transpirația rece curge în valuri și picioarele
abia dacă vor să mă poarte pe distanța scurtă de la secția de poliție până la
strada laterală.
Mă prăbușesc pe scaunul șoferului și îmi sprijin capul de volan, în timp
ce amețeala se diminuează încet.

54. Nina

Fredrik este la poliție. Era tăcut înainte să plece. Părea stresat și irascibil.
Am încercat să glumesc, spunând că sper că n-o să fie închis. Dar
Fredrik nici măcar n-a deschis gura, ci doar a pufnit și a dat din mână ca și
cum aș fi fost o insectă enervantă.
Laptopul e în fața mea, pe masa din bucătărie. Aparatul de cafea lucrează
în fundal. Vilgot se uită la televizor, Smilla și Anton dorm. Aproape că ai
crede că este o dimineață obișnuită din vacanța de Crăciun. Nimeni nu și-ar
da seama că fiica prietenilor noștri tocmai a fost găsită moartă într-o carieră
de calcar. Nimic nu pare să sugereze că am un copil în pragul unei crize de
nervi și un soț pe care nu-l mai recunosc.
Am căutat pe Google mii de descrieri ale bolilor cauzate de stres. E clar
că stresul este o problemă des întâlnită. Dacă vrei, poți să te afunzi în
nenumărate bloguri, forumuri și site-uri de sănătate.
Descrierea sindromului de epuizare din ghidul de sănătate pare
echilibrată și obiectivă în comparație cu multe altele. Mă opresc acolo și
încep să citesc.
Nu aveți energie și vă confruntați cu o oboseală accentuată, care nu
poate fi înlăturată prin odihnă.
La fix.
Sunteți irascibil, anxios și deprimat.
Citesc din ce în ce mai repede.
Este posibil să aveți diverse tipuri de disconfort stomacal și intestinal.
Ușurarea este atât de mare, încât îmi vine să plâng. Tot ceea ce scrie aici
i se potrivește lui Fredrik în momentul ăsta. Și dacă problema are un nume,
înseamnă că are și o rezolvare.
În sfârșit, ceva pozitiv.
Mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre aparatul de cafea. Devine din ce
în ce mai clar ce avem de făcut: din moment ce Fredrik – conform
diagnosticului – se urnește greu, mă voi asigura eu că ia telefonul în mână și
sună la clinică. Și asta se va întâmpla azi, de îndată ce intră pe ușă. Fredrik
are nevoie de ajutor și îl va primi.
Scot o cană, îmi torn niște cafea și mă uit pe fereastră. Privirea mi se
îndreaptă imediat spre amaryllisul ofilit. Floarea pare să fi primit sarcina de
a mă face să mă simt vinovată. Mă îndrept spre pervazul ferestrei, smulg
ghiveciul și îl pun în chiuvetă. Și uite-așa începe „de-Crăciunizarea”.
Am citit pe internet că recuperarea după sindromul de epuizare poate
dura mult timp. Pun accentul pe cuvântul poate. Fredrik este puternic și în
formă, probabil că se va recupera destul de repede. Și îmi doresc acest lucru
atât de dragul lui, cât și de dragul meu. Nu știu cât timp îl mai pot suporta
așa cum a fost în ultimele zile.
 Smilla stă la intrarea în bucătărie. E îmbrăcată în pijamaua de Crăciun,
cu carouri, are părul răvășit, ochii mici și umflați.
Pun repede cana jos, mă duc la ea și o îmbrățișez lung și tare.
— Bună dimineața, draga mea. Cum te simți azi?
Se desprinde din îmbrățișare.
— Ca naiba.
Răspunsul îmi dă speranță. Percep în vocea Smillei un subînțeles tăios,
ce amintește de atitudinea ei obișnuită de adolescentă acră. Ieri n-am auzit
nimic altceva decât disperare.
— Te înțeleg. Ce vrei să mănânci la micul-dejun?
Ridică din umeri.
— Avem O’boy?
— Dacă n-a terminat Anton cutia, avem.
Trag un scaun.
— Așază-te. Pregătesc eu.
Smilla aterizează pe scaun și apucă ziarul neatins de pe masă. Primul
meu impuls este să i-l smulg din mâini. Eu am rămas blocată în căutarea de
pe Google și n-am avut timp să citesc ce s-a scris azi despre Jennifer. Sunt
sigură că există cel puțin un articol despre descoperirea din cariera de
calcar.
Dar imediat realizez că probabil Smilla a citit deja pe telefon tot ceea ce
era de citit despre Jennifer. Nu pot să o apăr de realitate.
Smilla răsfoiește ziarul în timp ce eu scot pâine, unt și cașcaval.
— E atât de ciudat… spune ea după un timp.
Mă întorc.
— Ce e ciudat?
— Toate astea.
Face un gest cu mâna spre o pagină de ziar și începe să citească cu voce
tare:
— „Jennifer Wiksell, în vârstă de șaptesprezece ani, care a dispărut marți
seară după o petrecere de Anul Nou la Malmö, a fost găsită moartă ieri
după-amiază în apropiere de casa ei”.
Smilla se întoarce spre mine și continuă:
— Nu pot să cred că articolul se referă la Jennifer. Jennifer a mea.
Vocea i se îngroașă.
— Citim tot timpul despre astfel de lucruri înfricoșătoare, despre fete
care dispar, sunt ucise și violate. Dar parcă ne uităm la un film. Acum, că
este vorba despre o persoană pe care o cunoaștem… pe care o cunoșteam…
e de-a dreptul înfricoșător. Pur și simplu nu-mi vine să cred că Jennifer a
murit.
Se prăbușește peste masă. Alerg spre ea, mă ghemuiesc și o iau în brațe.
— Știu, draga mea. Știu.
Stăm așa mult timp. Smilla pe scaun, cu capul sprijinit pe umărul meu.
Eu ghemuită, cu brațele în jurul fiicei mele calde și foarte vii. Nu contează
că îmi amorțesc picioarele. Ea este aici, cu mine.
Smilla se calmează, dă de înțeles că s-a săturat de îmbrățișări și trage
ziarul înapoi spre ea.
— Apropo, era ceva…
Ochii ei se mișcă repede peste articol.
— Aici. Uite.
Urmăresc degetul arătător al Smillei și citesc.
Poliția nu exclude posibilitatea să fi fost comisă o infracțiune.
— Asta sigur trebuie să însemne că nu s-a sinucis?
Se uită la mine imploratoare.
— Probabil că da, spun, și aproape că văd cum o greutate se ridică de pe
umerii Smillei.
Parcurg restul articolului. Citesc despre mărturii noi care, potrivit
reporterului de la Sydsvenskan, ar putea furniza o altă perspectivă anchetei.
Se pare că e vorba despre un cetățean danez care a sărbătorit Anul Nou în
Klagshamn, a condus noaptea spre casă și care cumva a ratat toată agitația
legată de acest caz. Până acum.
— Ai dreptate, adaug. Se pare că ar putea exista și alte cauze.
Smilla se ridică și aduce niște prosoape de hârtie de pe blat, își șterge
ochii și-și suflă nasul.
— Pun pariu că a omorât-o vreun babalâc scârbos.
Aruncă hârtia mototolită în coșul de gunoi.
— Dacă poliția nu-l prinde pe ticălosul care a făcut-o, o să-l prind eu. Și-
l omor cu mâna mea.
Dau din cap. Mânia poate fi un bun stimulent.
— Orice s-ar fi întâmplat, sunt sigură că poliția își va face treaba. Iar tu
ți-ai adus deja contribuția, spunându-le ceea ce știi.
— Dar n-am reușit să le spun mare lucru…
Smilla tace când ușa de la intrare se deschide și Fredrik intră în hol.
Capul îi atârnă și se vede clar că nu se simte bine. Mișcările lui seamănă cu
cele ale unui om bătrân și slab. Sau ale cuiva care a pierdut totul.
— Bună, bună!
Vocea mea sună falsă și goală. Speram că drumul la secția de poliție îl va
bine dispune puțin pe Fredrik, că aerul proaspăt și impresiile noi îl vor
înviora. Dezamăgirea este atât de mare, încât nu mă pot controla.
— Salut! Mă auzi?
Își ridică fața palidă și se uită la mine prin peretele despărțitor din lemn.
— Te aud.
— Atunci, poți să răspunzi, spun eu, ridicând vocea. Ca să știu că ai
auzit.
Fredrik se ține strâns de balustradă în timp ce urcă treapta spre bucătărie,
de parcă s-ar putea prăbuși în orice clipă. Regret imediat comentariul meu
sarcastic, iar furia mea se transformă în ură de sine.
Revino-ți, Nina, mă admonestez singură. Tocmai ai citit un articol întreg
despre sindromul de epuizare. Fredrik nu se comportă așa intenționat. Ar
trebui să-l ajuți, nu să-l faci să se afunde și mai mult.
Smilla își ridică privirea din ziar.
— La naiba!
Se uită fix la tatăl ei.
— Sigur ești tare bolnav.
Fredrik zâmbește încordat și îi ciufulește părul Smillei.
— Sunt doar puțin obosit, spune el. Dar va fi bine.
— Apropo…
Încerc să-mi fac vocea să pară calmă și încrezătoare.
— Am citit ceva despre sindromul de epuizare și…
Fredrik e deja pe cale să iasă din bucătărie și puțina răbdare cu care abia
reușisem să mă înarmez s-a dus deja pe apa sâmbetei. Mă ridic.
— Poți să stai locului când vorbesc cu tine?
Fredrik se întoarce brusc.
— Pot să mă duc mai întâi la baie sau vrei să fac pipi pe mine?
Smilla își dă ochii peste cap, iar eu fac un pas către Fredrik.
— Atunci, de ce nu spui așa? Că te duci la baie. De ce pleci fără să spui
nimic?
Când Fredrik îmi întâlnește privirea, reapar subit răceala și duritatea.
— Nu știam că trebuie să te informez despre fiecare pas pe care îl fac.
Vocea lui e controlată.
— Pot să merg acum sau am nevoie de permisiune ca să plec?
 Capul îmi clocotește și întind brațele în aer.
— Nu este vorba despre nicio nenorocită de permisiune, nu înțelegi?
Brațele mi se prăbușesc.
— E vorba despre… despre faptul că pleci când vorbesc cu tine.
Fredrik se întoarce fără să scoată un cuvânt. Deschide ușa de la baie și o
trântește puternic. Stau și mă holbez la ușa închisă.
Ăsta este soțul meu? Când a devenit un idiot? Trebuie să-mi mușc limba
ca să nu țip. Dacă Smilla n-ar fi fost aici, aș fi făcut-o. Aș fi țipat.
La naiba! Nu mai vreau să stau aici. Nu mai pot suporta. Trebuie să plec
de-aici.
— Smilla, zic eu, în timp ce pun cana în mașina de spălat vase.
Împachetează-ți câteva lucruri necesare și niște schimburi.
Se uită la mine întrebătoare.
— Unde mergem?
— La bunici.
În timp ce închid capacul cutiei cu unt Bregott, îmi dau seama că acolo
este Claudia cu familia ei. Ezit o jumătate de clipă, dar decid imediat că nu
dau doi bani pe faptul că sunt și ele acolo. Nu-mi pasă că va fi agitație, că
vor fi schimbări în meniul bine planificat al mamei și o mie de întrebări la
care va trebui să răspund.
E musai să plec de-aici.
Trebuie să amân cafeaua cu Malena pentru altă dată, îi voi trimite un
SMS, va înțelege.
— Azi?
Smilla se încruntă.
— Trebuia să plecăm abia mâine.
— M-am răzgândit. Iar bunicii vor fi sigur încântați dacă mergem mai
repede.
 2018, ajun de Sânziene

Fredrik

O văd deja în timp ce urcă pe drumul spre casă. E desculță, își ține
pantofii într-o mână și calcă pe iarba dintre urmele roților de mașină. O
gentuță albă i se balansează pe o coapsă, atârnată de un lanț auriu petrecut
peste piept. Ca o centură de mașină placată cu aur. Abia a trecut de miezul
nopții, e cel mult douăsprezece și jumătate. De ce s-a întors deja?
Sunt prăbușit în scaunul de răchită și mă îndrept. Lumea se zguduie. La
naiba, sunt mort de beat.
Jennifer se află la doar câțiva metri distanță când își ridică privirea. La
început pare surprinsă, poate chiar confuză, dar apoi zâmbește larg și urcă
pe terasă.
— Unde sunt ceilalți?
— S-au culcat. Petreșerea…
Realizez că mă bâlbâi, trebuie să mă concentrez să rostesc cuvintele.
— Petrecerea s-a terminat.
Se așază în fața mea și își lasă pantofii pe podeaua din lemn.
— Dar tu nu dormi?
— Nu, eu… Mai întâi trebuie să mă trezesc un pic. Am băut…
Tușesc un pic, simt un gust acru în gât și înghit.
— În seara asta am băut cam mult.
— Atunci, trebuie să înoți, bate din palme Jennifer. O să te trezești
imediat.
Se ridică repede și mă trage de pe scaun.
— Vino.
Încerc să protestez, dar nu mai am energie și în curând cad pe gazon ca o
păpușă din cârpe.
— Dumnezeule!
Jennifer chicotește.
— Dar cât de mult ai băut?
Miroase puternic a pin, a mare și a ceva picant care trebuie să fie parfum.
Mirosurile îmi provoacă amețeli și greață. Picioarele mi se afundă adânc în
nisipul moale, ușor umed. Un con de pin mi se înfige în talpa piciorului
stâng și țip.
Jennifer gâfâie și geme, dar reușește totuși să mă tracteze până la capăt,
peste dune.
În sfârșit, suntem pe plajă. Marea se desfășoară întinsă și întunecată în
fața noastră. Aerul e blând, aproape că nu adie nici briza.
— Frumos, nu?
Zâmbește cu gura până la urechi.
Mă uit la Marea Baltică, trag adânc în piept aerul umed al nopții și, dintr-
odată, totul în jurul meu pare să devină mai clar.
Ce caut eu aici?
— Nu, la naiba…
Mă uit la Jennifer.
— Nu se cade.
Ceva din ochii ei se estompează, dar zâmbetul rămâne.
— Ei, hai, nu fi așa de laș.
Își dă jos geanta și o aruncă în nisip, își scoate rapid atât rochia, cât și
sutienul și se postează în fața mea.
— Doar mergem să înotăm. N-a murit nimeni din asta, nu?
Îmi întorc privirea și încep să bâjbâi ca să-mi deschid cureaua și
fermoarul.
— Bine, bâigui eu. Hai să înotăm.
Coborâm până la malul apei. Nu e adâncă și trebuie să ne depărtăm
destul de mult pentru ca apa să ne ajungă până la brâu. Mă scufund,
lăsându-mă învăluit de mare. Când revin la suprafață, văd că Jennifer mi-a
urmat exemplul. Capul ei se ridică puțin.
— Ai avut dreptate, spun eu, clipind. Te trezești imediat.
Jennifer zâmbește și o văd cum se uită la bustul meu. Am impresia că mă
mănâncă din priviri. Mă scufund din nou, dau câteva brațe direct spre
orizont. Mă întorc pe spate și stropesc cu picioarele.
Jennifer încă stă în picioare în apa care-i ajunge până la brâu. Plaja
pustie și cerul nopții formează un fundal dramatic în spatele ei. Întreaga
scenă seamănă cu un tablou. Își întinde brațele, despică suprafața lucioasă și
vine lângă mine.
— E chiar plăcut, nu?
Picături grele cad din părul ei, îi coboară pe gât și își croiesc drum mai
departe, urmând curbura moale a sânilor ei.
 Mă uit în lateral.
— Mie îmi ajunge atâta mișcare.
Respir greu, chiar dacă n-am înotat cine știe ce.
— Nu sunt în cea mai bună formă.
Jennifer mă apucă de braț, se trage în față și își așază picioarele mult
prea aproape de ale mele.
— Dacă văd că ești pe cale să te îneci, promit că te salvez.
Are din nou privirea aia înfometată. Ochii i-au devenit de un albastru-
închis, ca marea. Mi-e greu să-i descifrez expresia feței.
Din senin, Jennifer sare cu brațele de gâtul meu. Își înfășoară un picior în
jurul coapselor mele și se lipește de mine, presându-și sânii de bustul meu
gol.
— Ce faci?
Încerc să o țin departe de mine, dar sunt captiv într-o menghină. Refuză
să se desprindă.
Corpul meu reacționează într-o clipită. Nu vreau să se întâmple asta, dar
tot se întâmplă. Doar lenjeria intimă umedă separă pântecul lui Jennifer de
sexul meu care zvâcnește.
— Ce naiba!
O împing violent. Aproape că ajunge sub apă, dar rămâne în picioare.
Mă îndrept cu pași lungi spre țărm, vrând să fug, dar mă opresc.
Mintea mi se învârte. Ar trebui să-mi cer scuze? N-ar trebui să fiu nevoit
să fac asta, nu-i așa? Ea a sărit pe mine. Și ce a vrut să transmită cu asta? A
fost un fel de test? Sau se va folosi de chestia asta împotriva mea? Dacă da,
de ce?
O aud pe Jennifer în spatele meu, cum își croiește drum prin apa puțin
adâncă. Îmi pulsează tâmplele, începe mahmureala. Nu trebuie să uit să
beau apă înainte să mă culc.
Hainele noastre sunt acolo unde le-am lăsat. Mă întorc, îmi scot lenjeria
intimă și îmi pun repede blugii. Jennifer își ia rochia pe ea și își pune
chiloții uzi în geantă, împreună cu sutienul.
— Unde e Smilla?
Blugii mi s-au încrețit în jurul picioarelor și trag de ei cu putere.
— E încă la petrecere?
Jennifer ridică din umeri.
— Cred că da.
Pare supărată, dar nu vreau să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat
adineauri. Privirea îmi este atrasă de pini și îmi vine în minte imaginea
patului din camera de oaspeți. Mă imaginez deja întins acolo, lângă Nina.
— Mergem?
— Nu încă.
Jennifer mă ia de mână.
— Vino.
— Stai puțin.
Îmi smulg mâna din strânsoarea ei.
— Unde mergem acum?
— Acolo.
Zâmbește capricios și arată spre cea mai apropiată cabină de plajă. Se
află la capătul unui șir neregulat de barăci, adânc înfipte în nisip și invadate
de iarbă sălbatică.
Scutur din cap cu putere.
— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem acum.
— Chiar trebuie să te comporți ca un adult?
Jennifer strânge din buze.
— Lasă și tu garda jos măcar de data asta.
Îmi închei un nasture la cămașă, mă aplec și îmi ridic lenjeria intimă,
care acum e udă și plină de nisip.
— Dar sunt adult.
— Da, da.
Rânjește.
— Dar asta nu înseamnă că trebuie să fii și plictisitor. Hai cu mine. Doar
o dată pe an sărbătorim Sânzienele.
Undeva în sinea mea știu că asta este o decizie proastă. Și nu înțeleg cum
reușește să mă convingă. Poate că sunt încă beat și nu gândesc limpede.
Poate că vreau să fiu cool. Sau poate că nu suport gândul de a părea bătrân
și plictisitor.
— Bine. Dar apoi plecăm.
•
Jennifer se așază lângă unul dintre pereții cabinei de plajă. Bate cu palma
pe nisip.
— Ai loc și tu.
După ce mă așez, bagă mâna în geantă și scoate ceva ce pare a fi o țigară
rulată acasă. Mi-o flutură prin fața ochilor.
— Fumezi? o întreb.
 — Niciodată țigări obișnuite.
— Dar…
Mă uit la ea.
— Asta ce e? Doar nu iei droguri sau alte prostii?
— Doar câte un joint la petreceri.
Jennifer chicotește.
— Nimic altceva, jur, adaugă repede, când o dezaprob.
Îmi dă un ușor ghiont în lateral.
— Tu n-ai fumat niciodată?
— Mda…
— Cum adică „mda”?
Jennifer se uită fix în ochii mei.
— Ori ai fumat, ori n-ai fumat.
Apa din fața mea nu mai este Marea Baltică, ci Oceanul Pacific. Se
perindă amintiri cu petreceri pe plajă, beri slab alcoolizate și nopți blânde.
Runaway, piesa lui Bon Jovi, la casetofonul imens.
— 1988.
Îmi trec degetele prin nisipul răcoros.
— Pe-atunci aveam o bursă în SUA. A fost un an incredibil. Iar acolo se
fumează iarbă mult mai frecvent… La fel de frecvent cum se bea alcool.
Așa că da, am încercat. Dar nu și după aceea, așa că niciodată în Suedia.
— Atunci, chiar ar fi cazul.
Scoate o brichetă, trage adânc aer în piept și dă încet fumul afară.
— E rândul tău.
Mă uit la țigara dintre degetele subțiri și bronzate ale lui Jennifer.
— Auzi…
Dau din cap.
— Cum s-ar vedea treaba asta din afară? Eu, profesor și… Mă rog…
— Cum s-ar vedea? Aici nu te vede nimeni. Relaxează-te.
Ezit o clipă. Apoi iau țigara, o duc la buze, trag fumul și tușesc.
Jennifer zâmbește.
— Ai ruginit?
Încuviințez din cap și mai trag un fum. Țin fumul mai mult timp, închid
ochii și-l expir.
Ne sprijinim de peretele cabinei, pasând jointul de la unul la altul. Mă uit
la marea neobișnuit de calmă și simt cum mi se înmoaie corpul. Și-mi las
gândurile să zboare libere.
 Jennifer își întoarce capul spre mine.
— Ai observat vreodată? Cabinele de plajă arată ca niște case mari și
nenorocite de păsări.
Ea chicotește, iar în mine râsul bolborosește sub piele. Încerc să mă
abțin, dar nu pot. Cu cât mă gândesc mai mult la faptul că nu ar trebui să
râd, cu atât râd mai tare. Până la urmă ajungem amândoi grămadă pe jos,
chicotind isteric.
Când ne calmăm, ne întindem pe spate și ne tragem sufletul. Un pâlc de
nori se deplasează încet pe cerul albastru-cenușiu.
Mă ridic, mă sprijin pe un braț și mă uit la Jennifer.
— Ești tare haioasă. Știai?
Ea zâmbește.
— Iar tu ești al naibii de sexy.
Îmi duc degetul arătător la buze.
— Șșșș
Jennifer se târăște în genunchi, se apleacă peste mine și îmi îndepărtează
degetul. În clipa următoare își apasă buzele pe ale mele. Nu sunt deloc
pregătit, îmi pierd echilibrul și cad pe spate. Jennifer mă încalecă și începe
să se frece de sexul meu.
La început stau doar întins acolo, complet paralizat. Gândurile îmi sunt
leneșe, de parcă aș înota în smoală lichidă. Sunt înlănțuit sub greutatea ei, o
pradă prinsă într-un laț.
Îmi revin abia când își apropie gura de urechea mea și îmi șoptește „Te
iubesc”.
— La dracu!
O împing la o parte și mă ridic.
— Ce naiba faci?
Jennifer se ridică repede în picioare.
— Eu?
Obrajii i se îmbujorează.
— Tu vrei asta! Crezi că nu observ?
Inima îmi bate cu putere, mă uit împrejur.
— Nu vreau nimic! Cum poți să…
Jennifer pare că o să izbucnească în lacrimi.
— Dar ne iubim!
Of, Doamne. Ce spune? Fac un pas înainte, ridicându-i ușor capul între
mâinile mele.
 — Jennifer.
Ochii ei sunt plini de lacrimi. I le șterg.
— Ascultă. Te cunosc de când te-ai născut. Și te iubesc ca și cum ai fi
fiica mea. Dar asta…
Scutur din cap.
— Asta e o greșeală a naibii de mare. Sunt beat, drogat… Și tu ești beată
și drogată. Asta nu înseamnă nimic, bine? A fost o greșeală. Și nu se va mai
întâmpla. De fapt, am putea decide că nu s-a întâmplat niciodată.
Jennifer se întoarce și începe să alerge spre casă.

55. Lollo

— Mulțumesc, Lollo, spune Lina Torrero. Înțeleg că trebuie să fie

extrem de dificil pentru dumneavoastră.
Ne aflăm în hol. Torrero și colegul ei, al cărui nume l-am uitat, sunt pe
picior de plecare.
— Trebuie să fac față, de dragul lui Jennifer, șoptesc.
Privirea mea se încrucișează cu cea a anchetatoarei și încerc să-mi
domolesc vocea.
— Promiteți-mi că-l veți găsi pe cel care a omorât-o.
— Așa cum am mai spus.
Torrero își încheie fermoarul hainei.
— Încă nu știm dacă există un făptaș. Dar vă promit că vom face tot ce
ne stă în putință pentru a afla ce s-a întâmplat.
Ochii căprui sunt plini de căldură, iar strângerea de mână e fermă. Am
încredere în femeia asta.
Când se închide ușa, aud zgomotul scaunelor pe podea și clinchetul
veselei din bucătărie.
Agneta iese în hol.
— A fost bine?
Ridic din umeri.
— De unde să știu?
— Sunt sigură că a fost bine.
Îmi pune o mână pe braț.
— Eu și Lennart ne-am gândit să plecăm acum acasă.
Tata se uită la mine.
 — Dacă vrei, o putem lua pe Chanel cu noi. Poate că nu e ușor…
— Ar fi grozav.
Îmi iubesc câinele, dar acum nu am încredere în mine însămi, cu atât mai
puțin în capacitatea mea de a ține în viață o ființă vie. Amintirile încețoșate
ale nopții trecute mă sperie.
Tata mă îmbrățișează, iar mie mi se înmoaie genunchii.
— Cred că trebuie să mă întind. Găsiți singuri tot ce vă trebuie?
Tata mă conduce spre canapeaua din sufragerie și îl văd cum se
străduiește să se țină tare.
— Ne anunți dacă vrei să ne întoarcem, nu-i așa? mă întreabă. Sau
spune-ne dacă vrei să mai rămânem o vreme.
— Luați-o pe Chanel și mergeți acasă, spun eu, fără să știu ce vreau cu
adevărat. E Max aici. Și în curând mergem la Lund.
— Lollo, aș vrea…
Tata mă ia de mână.
— Aș vrea să pot face ceva ca să o aduc pe Jennifer înapoi.
Lacrimile i se rostogolesc pe obrajii ridați, iar eu simt că mă teleportez în
camera mea roz din casa în care am locuit în anii 1980. Mă așez la biroul
alb, desenând cu cariocile mele noi. Sunt multe și înșirate, un întreg
curcubeu într-o cutie de tablă. Tata stă în ușă. Spune ceva și apoi își întoarce
capul. Făcea asta des. Își întorcea capul în timp ce umerii i se mișcau în sus
și-n jos.
Mă întind pe canapea și închid ochii. Îmi simt corpul secătuit și
neputincios, ca după o toxiinfecție alimentară. Probabil că interogatoriul m-
a istovit mai mult decât credeam.
A fost un război. A trebuit să mă lupt ca să mă pot concentra, gândurile
voiau să plece fiecare în altă direcție. Gâtul mi-a fost plin de lacrimi pe tot
parcursul interogatoriului. Sigur că înțeleg că e normal să fiu tristă în
situația mea. Dar mi-era teamă să nu-mi pierd controlul, gândindu-mă că,
dacă izbucnesc în plâns, n-o să mă mai pot opri.
Îl aud pe tata vorbindu-i lui Chanel ca unui copil, în timp ce Agneta
caută mâncarea uscată și lesa. Mi-e neclar cu ce îi ajută Max, dar nici că-mi
pasă.
Conversația cu Torrero și cu colegul ei nu a răspuns clar nici măcar la o
singură întrebare. Dimpotrivă. Părea că sunt tot mai convinși că a fost un
accident. În același timp, nu au exclus sinuciderea. Colegul lui Torrero a
explicat incertitudinea prin faptul că încă n-au primit un raport medico-
legal.
— Doar la televizor se lucrează nonstop, a spus el zâmbind.
De parcă chestia asta ar fi amuzantă. Știu cu ce se ocupă un medic legist,
dar cu siguranță nu vreau să mi se reamintească. În plus, nu există nicio
glumă pe lume care să mă facă să râd.
N-o să mai pot râde niciodată.
Azi o vom vedea pe Jennifer. Ceea ce înseamnă că, la urma urmei,
personalul de la departamentul de criminalistică trebuie să fi lucrat destul de
repede. Torrero a promis că vine să ne întâlnim acolo.
Nu știu cum o să reușesc. Nici măcar nu înțeleg cum o să mă pot ridica
de pe canapea ca să mă urc în mașină. În același timp, nu-mi doresc nimic
mai mult. Trebuie să-mi văd fata.
Nici Torrero, nici colegul ei n-au părut deosebit de interesați de celălalt
cont de Facebook al lui Jennifer. Întrebările pe care ni le-au pus au fost în
mare parte despre viața ei socială. Au vrut să știe cu cine se întâlnește
Jennifer în timpul liber și chiar au întrebat despre relația ei cu prietenii
noștri.
— Este cineva din cercul dumneavoastră de cunoștințe care ar fi vrut să-i
facă rău lui Jennifer?
Întrebarea asta a fost destul de amuzantă. De parcă Lisen sau Fredrik ar
fi avut vreo legătură cu asta.
Nu înțeleg. Dacă eu aș fi ofițer de poliție, aș lua imediat la puricat fiecare
persoană care e prietenă cu Jennifer Wicked pe Facebook. Și l-aș verifica la
sânge pe acel John Blund. Având în vedere conversația pe care au avut-o pe
Messenger chiar înainte ca Jennifer să dispară, ar trebui să fie evident. I-am
menționat de mai multe ori atât pe John Blund, cât și pe Petter Silvén, dar
n-am avut impresia că polițiștii au receptat mesajul. Sau poate că au vorbit
deja cu ei?
Torrero și colegul ei au fost la fel de vagi în ceea ce privește următoarele
etape ale anchetei, cât și în ceea ce privește situația actuală. E extrem de
enervant. Ca membri ai familiei, ar trebui să avem o oarecare idee despre
ceea ce se petrece. Ar trebui să avem dreptul la așa ceva.
Lina Torrero a fost desemnată persoana noastră de contact din cadrul
poliției. În această calitate, mă gândesc că ar putea fi puțin mai deschisă.
Ne-a dat un număr de telefon direct și a insistat că putem s-o sunăm
oricând. Dar ce contează, dacă nu ne poate spune nimic?
— Noi plecăm, Lollo.
 Deschid ochii și o văd pe Agneta îmbrăcată cu palton și căciulă. Tata stă
în spatele ei, cu Chanel în brațe, îmi face slab cu mâna, iar Agneta îmi
trimite un sărut.
•
E22 taie peisajul întins în două. Max iese de pe autostrada spre Lund în
partea nordică a orașului, virează la stânga la sensul giratoriu și se îndreaptă
spre centru. Partea asta a orașului îmi trezește de obicei amintiri din
perioada în care Nina și Malena au studiat aici. Toate petrecerile nebune la
care m-au băgat pe ascuns, Lundakarneval{66}, ultima zi de aprilie{67}.
Azi însă, Lund nu mai are nicio strălucire nostalgică. Mă simt rău,
privesc drept înainte fără să văd nimic, încerc să-mi golesc mintea de
gânduri. Și totuși, ele sunt acolo tot timpul. Gândurile.
Pe drum, până aici, nu ne-am spus niciun cuvânt unul altuia. Nu e nimic
de spus.
Vocea GPS-ului anunță că destinația se află pe partea dreaptă a străzii.
Parcăm în fața unui complex mare de clădiri din cărămidă roșie și coborâm
din mașină. Un vânt înghețat bântuie printre imobile, strecurându-se pe sub
pantaloni și geci.
Tot corpul îmi tremură și mă agăț de Max ca să nu cad. Cum poate soțul
meu să meargă atât de drept și stabil? De ce nu se frânge?
Realizez că Lina Torrero este acolo doar când vocea ei îmi pătrunde în
conștiință.
— Bună ziua, mă bucur că ați ajuns cu bine.
Ține deschisă o ușă și în curând suntem înghesuiți într-o încăpere care
seamănă cu o sală de așteptare la un cabinet stomatologic. Există un cuier,
câteva scaune și o ușă de toaletă închisă.
Sala de așteptare a morții.
Ne scoatem hainele. Apare o femeie cu părul creț, gri-argintiu, și
ochelari. Dăm mâna cu ea. Se prezintă ca fiind Eva-Lena, pastor la capela
spitalului.
Eva-Lena a văzut-o pe Jennifer, spune că este frumoasă și că, dacă vrem,
o putem atinge.
Vreau să întreb cum e posibil să fii frumos după o autopsie, dar mi-e
teamă că o să vomit dacă deschid gura. O las pe Eva-Lena să continue.
— Sunt aici ca să vă ofer sprijin, spune ea. Dacă doriți, vă pot citi un
poem. De asemenea, putem să ne rugăm sau să cântăm împreună. Dar asta
depinde de dumneavoastră. Și spuneți-mi dacă preferați să fiți singuri în
capelă. În acest caz, vă aștept aici.
Habar n-am ce vreau. Conversația continuă, dar nu reușesc să ascult.
Capul mi se învârte, de parcă vântul înghețat m-a urmat înăuntru. Îmi
odihnesc privirea într-un punct din stânga ușii de la toaletă și încerc să mă
pregătesc pentru ceea ce mă așteaptă.
Cu fiecare secundă care trece, ne apropiem de sfârșit.
— Și dacă s-au înșelat?
Vocea mea este slabă, dar Torrero aude.
— Să fi greșit persoana?
Îmi pune o mână pe braț și mă strânge puțin.
— Îmi pare rău, Lollo, dar mă tem că nu.
— Atunci…
Pastorul se uită la Max și apoi la mine.
— Mergem?
Împinge ușile batante și intrăm.
Eu și Max rămânem înlemniți. Privirea mi se scurge peste pereți roșii-
cărămizii, lumânări aprinse și tapițerie în nuanțe de albastru. Până la urmă
am văzut totul, mai puțin ceea ce am venit să văd. Motivul.
Torrero și pastorul rămân în spate, în timp ce eu și Max ne apropiem
încet de targă.
Închid ochii și mă rog pentru mine. Dă, Doamne, să fie o greșeală.
Spune-mi că nu e ea. Dar când deschid ochii, iat-o acolo, și trebuie să-mi
mușc mâna ca să nu urlu în gura mare.
Jennifer pare că doarme. Are o pătură trasă până la bărbie, iar părul i se
revarsă pe pernă. Pielea albă îi strălucește sub pistrui și buzele au o ușoară
nuanță albăstrie. Dar e neîndoielnic ea.
Stăm în tăcere, unul lângă altul, uitându-ne la copilul nostru mort. La
fiica noastră frumoasă.
Îl strâng tare de braț pe Max, simțind cum lacrimile se rostogolesc ca
niște valuri tăcute prin corpul lui.
Eu sunt împărțită între dorința de a-mi striga durerea și dorința de a muri
pe loc.
O mamă nu ar trebui să fie nevoită să-și ia rămas-bun definitiv de la
copilul ei.

56. Fredrik
 — Nina, te rog…
Mă uit la ea și aproape că mă sperii. Furia strălucește în ochii ei căprui.
— Îmi pare rău, nu a fost…
— Taci!
Nina ridică o palmă.
— Dacă nu plec acum, voi spune lucruri pe care le voi regreta mai târziu.
Și e oricum bine să rămâi singur câteva zile.
Oftează.
— Să te gândești dacă suni sau nu la clinică.
— De ce nu vine și tata cu noi?
Vilgot este în hol, gata îmbrăcat. Ține într-o mână rucsacul cu
Ninjago{68} și îi pune întrebarea mamei sale, deși eu mă aflu la doar câțiva
metri de ei.
Nu sunt condamnat încă, dar pentru fiul meu sunt deja invizibil. Pentru o
clipă încărcată de groază, am sentimentul că asta este ultima oară când îl
văd și trebuie să-mi adun toate forțele ca să nu izbucnesc în plâns.
— Tata nu se simte bine, răspunde Nina în timp ce scotocește frenetic în
sertar. Trebuie să stea acasă să se odihnească… Unde naiba îmi sunt
mănușile? Mi-ai văzut mănușile, Fredrik?
Mănușile?
— Anton!
Nina urcă treapta din hol, continuă până la următoarea scară și strigă spre
etaj.
— Vii odată? Smilla ne așteaptă în mașină!
Anton coboară vijelios, cu o geantă sport deschisă într-o mână și cu
telefonul mobil în cealaltă. Tropăie în pantofi sport și mă aștept ca Nina să-l
roage să-și ia cizmele, dar azi nu spune nimic despre asta. În schimb, îi
trimite pe copii la mașină.
— Pa, tati! strigă Vilgot.
Anton mă salută cu un gest din cap și cu o privire nedumerită înainte să
dispară pe ușă.
Nina rămâne în picioare și se uită la mine. Ochii ei nu mai strălucesc,
sunt plini de tristețe. Aștept să spună ceva despre divorț, că s-a gândit și a
ajuns la concluzia că ar trebui să mergem pe drumuri separate.
Mă simt gol pe dinăuntru.
Fără voință.
Neajutorat.
 Parcă o ceață groasă s-a lăsat peste creierul meu și în jurul lui. Nu pot
gândi, întreaga mea existență e difuză și neclară.
Într-un fel, e mai bine că pleacă. În prezent, sunt un soț și un tată inutil.
În același timp, asta e exact situația pe care am încercat să o evit. Timp
de șase luni am fost chinuit de gândul că Jennifer avea să inventeze o
poveste și să-mi distrugă viața. Apoi a venit ajunul Anului Nou și totul s-a
dus oricum naibii.
Nici măcar nu este nevoie să vină să mă ia poliția. Familia mă părăsește
de bunăvoie. Poate că ar trebui să mă dau bătut.
— La revedere, Fredrik.
Nina face un pas înainte și mă îmbrățișează. Inspir parfumul Acqua di
Giò și sunt copleșit de o furtună de emoții atât de intense, încât mi se taie
respirația.
Am o senzație de arsură în piept. Vreau să-i spun cât de mult o iubesc.
Vreau să-mi cer scuze pentru că am dat totul peste cap și vreau să o rog să
rămână alături de mine, orice s-ar întâmpla. Dar cuvintele mi se
împotmolesc pe limbă, focul este deja cenușă, și rămân mut.
Îmi dă drumul și își ia trollerul de jos.
— Sper că o să te simți mai bine duminică. Vorbim mai mult atunci. Te
rog să citești în ghidul de sănătate despre sindromul de epuizare. Dacă o să
reușești.
Și uite-așa au plecat.

57. Lollo

Nu știu de cât timp stau întinsă pe canapea când Max se trântește la

picioarele mele.
— Cum te simți?
Își pune o mână pe brațul meu, mângâind încet țesătura puloverului.
Abia ne-am atins de când a dispărut Jennifer. Parcă tot ce s-a întâmplat ne-a
îndepărtat unul de celălalt, când ar fi trebuit să fie invers.
Ce este în neregulă cu noi? În afară de faptul că n-am reușit să avem
grijă de singurul nostru copil.
Un mare întuneric îmi inundă pieptul, apăsându-mi plămânii, împingând
cu toată puterea în trahee. Abia pot să respir, darămite să vorbesc.
Max mă ia de mână.
 — Am pus o întrebare stupidă, bâiguie el. Nu trebuie să răspunzi.
Mă uit la soțul meu. Are ochii roșii și umflați, iar părul i s-a ales în
șuvițe. Pare obosit și devastat. Dar n-are cum să-mi pară rău pentru el.
— Am eșuat, zic eu. Am fost niște părinți complet incompetenți.
Max ridică din sprâncene surprins, privirea îi e îndurerată.
— Nu spune asta, Lollo.
Îi dau mâna la o parte și mă ridic în șezut, mă dau mai în spate, spre
colțul canapelei.
— Dar este adevărat!
Mâinile îmi aterizează departe de corp.
— Am avut o fiică, dar nu am cunoscut-o. Ne-a păsat doar de noi înșine.
— Acum ești nedreaptă cu tine însăți. Și cu mine.
— Nedreaptă?
Lacrimile îmi curg în timp ce cuvintele îmi năvălesc din gură.
— Noi am fost cei nedrepți cu Jennifer. N-am avut răbdare. Noi… Noi…
Am omorât-o.
Max se uită fix la mine.
— Nu vrei să spui asta. Ești în stare de șoc. Eu…
— Și tu.
Îl țintuiesc cu degetul pe soțul meu.
— Unde ai fost când a dispărut Jennifer? Unde naiba ai fost când am
avut nevoie de tine? Ai spus că ești la serviciu. E complet aberant. Dar cel
mai aberant lucru dintre toate este că te-ai dus până la Lindängen și ai bătut
un tip nevinovat. Doar pentru că e musulman.
Max tresare.
— De unde știi asta?
— De pe internet, ridic eu vocea. Chiar credeai că n-o să aflu? Și ce
naiba a fost în capul tău? Te-ai gândit măcar puțin? Tu, care ești atât de
îndrăgostit de slujba ta. Ce spun clienții tăi când citesc în ziar despre
agresiune și ură împotriva unei minorități? Crezi că e profitabil pentru
afaceri?
Max deschide gura să spună ceva, dar eu nu mă pot opri.
— Și apropo, chiar ai fost la serviciu?
Sar de pe canapea și ies pe hol.
— Lollo, ce se întâmplă?
Max vine după mine.
— Ce vrei să spui?
 Îmi iau geanta de pe jos, o pun pe șezlong și încep să scotocesc prin ea.
— Asta.
Îi flutur chitanța prin fața ochilor.
— Explică, dacă poți.
— Ce?
Îmi smulge chitanța din mână, începe să citească și apoi se uită la mine
fără nicio expresie.
— Ce-i cu asta?
— Nu vezi? Citește ce scrie!
— Calmează-te, Lollo.
— Calmează-te și iar calmează-te. Asta e tot ce poți să spui?
Saliva împroașcă și lacrimile ard.
— Mai bine explică-mi cum se face că cineva a fost la Falsterbo și a
mâncat hamburgeri în timp ce tu erai plecat să o cauți pe Jennifer.
Max oftează.
— Am căutat toată noaptea. În oraș și în Falsterbo.
— N-ai spus nimic despre Falsterbo.
— E posibil.
Pune chitanța pe comodă.
— Oricum, am fost acolo. Și mi s-a făcut foame pe drum, așa că am
trecut cu mașina pe lângă BK din Mobilia și am luat burgerii acasă.
— Două meniuri?
— Poftim?
— Deci ți-a fost atât de foame, încât ai mâncat doi hamburgeri cu cartofi
prăjiți?
Max ridică din umeri.
— Da.
— Nu te cred.
— Poți să crezi ce vrei. Dar eu spun adevărul: am căutat-o pe Jennifer și
am reușit să fac și o vânzare importantă. O vilă în Bellevue{69}. Poți suna pe
oricine de la birou.
— Nu contează. Te-ai dus la serviciu chiar dacă Jennifer era dată
dispărută. Asta dovedește cât de puțin ți-a păsat de ea.
Max își ridică brațele în aer.
— Ia uite cine aruncă cu pietre și face pe nevinovata. Poate că ai stat
acasă mai mult decât mine, dar ai fost mai preocupată de telefon și de
blogul tău nenorocit decât de Jennifer.
 Știu că are dreptate și asta mă enervează și mai tare. Trebuie să scot toate
lucrurile întunecate din mine înainte să explodez.
— Scuză-mă, dar care dintre noi a mers la ședințele cu părinții și la
ședințele de dezvoltare? Cine a vândut hotdogi la meciurile de fotbal? Cine
i-a pregătit pachetele cu mâncare de prânz și gențile de sport? Tu n-ai făcut
altceva decât să muncești!
O venă de pe fruntea lui Max se umflă, părând că ar putea exploda în
orice clipă.
— Și se pare că asta nu a ajutat.
Mă holbez la el.
— Ce?
— Pregătirea pachetelor cu mâncare de prânz. Pentru că spui că ai eșuat
ca părinte. Că noi am eșuat. Dar poate că pachetele cu mâncare și gențile de
sport nu pot înlocui dragostea.
Ce naiba?
— Nu i-am oferit eu dragoste lui Jennifer?
Vocea mea umple holul.
— Am vândut hotdogi, i-am pregătit gențile de sport și pachetele cu
mâncare. Oare astea nu sunt dovezi de dragoste? E vina mea că Jennifer nu
a vrut să primească dragoste de când a devenit adolescentă? E vina mea că a
trântit ușile și nu mi-a povestit niciodată nimic despre ea?
Întunericul este acum peste tot, în tot corpul. Fac un pas înainte, stând
atât de aproape de Max, încât îi simt căldura respirației pe frunte.
— Nu-mi da mie lecții despre dragoste! În cazul tău, dragostea pentru
slujbă a fost întotdeauna mai mare decât dragostea pentru propriul copil.
Nările lui Max se dilată. Pentru o clipă, cred că o să mă plesnească. În
schimb, parcă toată furia se scurge din el. Are privirea obosită, iar vocea îi
sună străină când spune:
— Jennifer nu era copilul meu.

58. Fredrik

Ar fi trebuit să-mi fie bine că în sfârșit sunt lăsat în pace, ca să mă

odihnesc fără să fiu deranjat. Dar nu mă pot relaxa. De îndată ce închid
ochii, îl văd în minte pe Marko Stojkovic. Am impresia că în orice clipă
poate să apară în fața ușii, cu cătușele și bastonul pregătite.
 Mă așez pe canapea, dar mă ridic din nou, mă plimb de colo-colo prin
casă, fac promisiuni în jurul calculatorului. În cele din urmă îl deschid.
Îmi promisesem că nu voi mai citi niciun rând despre dispariția lui
Jennifer, dar parcă altcineva îmi controlează degetele. Navighează pe
tastatură, căutând orice, de la poveștile triste din marile ziare de seară până
la discuții ciudate de pe forumuri obscure.
Un nebun de pe Flashback susține că Jennifer a vândut sex online și
spune că „mica târfă a primit ce merita”. Un medium stabilit în Småland
spune că Jennifer nu e nicidecum moartă, ci că face doar o vizită temporară
în lumea spiritelor. O colegă de clasă, Samira, declară pentru Aftonbladet că
Jennifer „ar fi devenit probabil prim-ministru” și că este „de-a dreptul ireal
că Jennifer nu se va întoarce la școală după vacanță”.
Simt o greață ușoară, dar nu mă pot opri din citit, parcă trebuie să
continui. Un fel de autoagresiune.
Timpul se scurge și nu știu de câtă vreme stau pe scaun și mă holbez la
ecran când descopăr un articol necitit pe site-ul Expressen{70}. Titlul anunță
mesajul cu litere mari și negre.

UN COPIL CARE SE JUCA A GĂSIT MOBILUL

FETEI MOARTE

Mă uit fix la cuvinte, ca și cum ar fi scrise într-o limbă străină. Inima îmi
bate obsesiv în timp ce mâna transpirată mișcă indicatorul mouse-ului pe
ecran. Pierd linkul și trebuie să dau click de mai multe ori pentru ca
articolul să se deschidă.

Vineri dimineață, poliția din Malmö a primit un ajutor neașteptat în

ancheta privind moartea lui Jennifer Wiksell, în vârstă de șaptesprezece
ani. Expressen a relatat anterior despre dispariția fetei și despre faptul că
cei de la organizația Persoane Dispărute i-au găsit cadavrul joi după-
amiază în cariera de calcar din Klagshamn, la aproximativ 15 kilometri sud
de centrul orașului Malmö.
Ajutorul neașteptat este un telefon mobil care, potrivit Expressen,
aparținea persoanei decedate.
Belinda Bogdani, în vârstă de șase ani, a găsit telefonul care a fost
predat poliției.
„Telefonul mobil se afla sub patul Belindei când i-am făcut curățenie în
cameră azi-dimineață”, a declarat Edona Bogdani, mama Belindei.
„Belinda și prietenii ei l-au găsit marți, când se jucau în desișul din spatele
stației de autobuz. Probabil au crezut că cineva a scăpat telefonul acolo.
Ecranul era spart și nu au reușit să îl facă să funcționeze. Belinda a luat
telefonul acasă și apoi a uitat de el. M-am gândit imediat la ceea ce s-a
întâmplat și am contactat poliția”.

S-a dus și ultima mea speranță. Există o șansă infimă ca Jennifer să nu fi

avut o copie a telefonului pe vreun server. Poliția nu a avut până acum la
dispoziție decât informațiile oferite de operator. Dar cu telefonul fizic în
mână, probabil că vor descoperi mult mai multe. SMS-uri, conversații pe
chat. Chestii. Și nu doar cele trimise recent.
Îmi reiau hoinăreala neliniștită prin camere. Anxietatea mocnește și simt
cum Marko Stojkovic îmi sfâșie ceafa. De mai multe ori am impresia că îmi
sună telefonul mobil, dar, când mă uit la ecran, e negru.
Ce ar trebui să fac? Pot să fac ceva?
Nu, e un răspuns simplu. Nu pot face nimic.
Doar să aștept.
La a cincea sau a șasea tură prin sufragerie, mă opresc în fața barului.
Poate că un pic de whisky nu mi-ar strica. Nu este recomandat să beau
alcool pe stomacul gol, dar nu mi-e deloc foame, iar un whisky bun ar putea
să mă pună pe picioare. Să-mi trezească apetitul.
Mă chinui să scot un pahar de whisky, studiez oferta din barul devastat și
aleg un Laphroaig de categorie medie, care se pare că nu le-a plăcut
colegilor Smillei.
Învârt de câteva ori băutura de culoarea chihlimbarului în pahar înainte
de a lua o înghițitură zdravănă. Gustul nu e la fel de satisfăcător ca de
obicei, dar îmi place senzația de arsură pe măsură ce whiskyul se
împuținează.
După două pahare, mă simt în sfârșit oarecum relaxat. Ceața din cap se
ridică un pic și Stojkovic rămâne în urmă.
Mă uit prin sufragerie, observând ceea ce este în jur într-un mod în care
probabil că n-am mai făcut-o niciodată. Studiez fiecare piesă de mobilier,
cărțile de pe raft, măsuța de cafea și tablourile. Ajung la concluzia că e
plăcut aici. Sigur că nu este la fel de elegant ca acasă la Lollo și Max, dar e
plăcut.
Sunt ei mai fericiți decât suntem noi? O iau de la capăt: bineînțeles că nu
sunt fericiți acum. Bineînțeles că nu. Dar înainte au fost mai fericiți?
Lollo și Max au părut întotdeauna foarte apropiați. Întotdeauna m-am
gândit la ei ca la un front unit împotriva lumii. Dar, bineînțeles, ar putea fi o
fațadă. Iar majoritatea oamenilor de peste treizeci de ani știu că banii și
gadgeturile nu garantează fericirea. Poți avea o casă fantastică lângă mare,
câteva mașini noi, cel mai nou grătar Weber și totuși să fii profund nefericit.
Mai iau o înghițitură, închizând ochii în timp ce căldura mi se
răspândește în corp.
Ce este fericirea? Depinde de găsirea dragostei? Am citit undeva că
proslăvirea dragostei în epoca noastră a început doar cu câteva zeci de ani
în urmă.
După părerea mea, încrederea asta excesivă în cuplu ca soluție la toate
problemele ar trebui să ducă la creșterea numărului de persoane deprimate.
Pentru că nu toată lumea își găsește perechea, oricât de mult ar căuta-o. Iar
cei care credem că am găsit-o – de unde știm că este cu adevărat cea
potrivită?
Probabil că am fost fericit cândva.

59. Lollo

— Ce-ai spus?
Capul îmi zvâcnește și simt furnicături în degete. Mă uit fix la soțul meu.
— Îmi pare rău, Lollo. Eu…
Max pare nefericit, bâjbâie după cuvinte.
— Nu era… Jennifer nu era copilul meu, repetă el în cele din urmă.
Ies din hol, vrând să fug din casă, dar nu reușesc să ajung mai departe de
sufragerie și să mă afund într-un colț al canapelei.
— Nu înțeleg…
Gândurile mi se învălmășesc, nu reușesc să se formeze.
— E… Cum poți să spui așa ceva?
Max se așază ca o bucată de plumb în fotoliu, de cealaltă parte a mesei.
Se apleacă în față, își odihnește capul în mâini pentru o clipă înainte de a se
îndrepta și de a mă privi în ochi.
— Sunt steril, Lollo. Știu asta de când aveam cincisprezece ani și am
făcut oreion. Medicul care m-a consultat mi-a spus că nu voi putea avea
niciodată copii.
 — Dar…
Max vântură o mână în aer.
— Ai răbdare.
Îmi mușc buza superioară cu dinții de jos. Durerea îmi amintește că sunt
încă în viață.
— Aveam de gând să-ți zic, spune Max. Dar niciodată nu s-a ivit
momentul potrivit. Și apoi ai început să vorbești despre copii. Când Nina
era însărcinată cu Smilla, nu vorbeai despre nimic altceva…
Oftează.
— N-am vrut să te dezamăgesc. Mi-a fost teamă că mă vei părăsi dacă îți
spun adevărul.
— Dar cine…?
În momentul în care cuvintele îmi ies din gură, îmi dau seama că Max nu
știe. Sunt singura care…
— Habar n-am. Și nu m-am deranjat niciodată să aflu.
— Dar n-ai fost…
Mă uit în jos, la genunchi, dar ridic din nou capul, privindu-l pe soțul
meu.
— N-ai fost…
— Furios că m-ai înșelat? Asta vrei să spui?
Max se lasă pe spate în fotoliu.
Eu doar dau din cap, mi-e greu să vorbesc, în timp ce prin minte îmi
trece perioada de dinaintea sarcinii. Număr lunile, întrebându-mă cum este
posibil așa ceva.
— Nu.
Îmi aruncă un zâmbet ironic.
— De fapt, am fost fericit. N-am fost nevoit să-mi dezvălui defectul. Mă
simțeam ca un eșec, de-a dreptul jenat că nu puteam să-ți ofer ceea ce-ți
doreai cel mai mult.
Obrajii mi se încing în timp ce imaginile unei petreceri nebune de Anul
Nou mi se conturează pe retină. Eram acasă la Malena. Nimeni din gașcă nu
avea copii, dar Nina era însărcinată în ultimele luni cu Smilla și probabil că
toți am simțit că era ultima noastră șansă de a o face lată.
Nouă luni mai târziu s-a născut Jennifer.
— Dar mereu am crezut… Adică, nu trebuie să crezi că eu…
Gândurile îmi alunecă, îmi scapă.
— Ești sigur că ești steril?
 Max încuviințează din cap.
— Sută la sută.
Degetele nu mă mai ustură, dar durerea de cap este încă acolo. Pun o
mână pe cotiera canapelei și mai încerc o dată să prind măcar unul dintre
firele alunecoase ale gândurilor care mi se strecoară în conștiință. În zadar.
— Nu cred că m-ai mai înșelat de atunci, continuă Max. Bineînțeles că
nu pot fi sigur, dar nu mi-am făcut niciodată griji în privința asta. În anul de
dinaintea nașterii lui Jennifer, am petrecut ca nebunii și trebuie să recunosc
că nici eu n-am fost ușă de biserică. Am considerat că suntem chit când mi-
ai spus că ești însărcinată.
Amintiri reprimate ies la suprafață. Îmi amintesc că, după petrecerile
sălbatice, eu și Max ne prăvăleam din taxi în fața apartamentului, beți morți
și furioși. De îndată ce intram pe ușă, începeam să țipăm unul la altul. De
multe ori motivul era că unul dintre noi fusese prea drăguț sau dansase prea
mult cu altcineva din grupul de prieteni. Certurile se terminau de obicei cu o
partidă de sex de împăcare pe covorul din hol. Mi se pare că întâmplările
astea sunt din altă viață. Ca și cum n-am fi fost noi.
Iar ceea ce s-a întâmplat la acea petrecere de Anul Nou, cu optsprezece
ani în urmă, reușisem de fapt să reprim complet. Cred că ne amintim ceea
ce vrem să ne amintim.
— Eu… Nu știu ce să spun. Asta… Eu…
Îmi apăs mai tare dinții pe buza superioară. Când se crapă, simt gust de
fier.
Max se ridică și se îndreaptă spre mine.
— Înțeleg, Lollo.
Îmi ia o mână într-a lui și o strânge cu putere.
— După cum ziceam, eram hotărât să nu spun nimic. Nu aveam niciun
motiv să o fac, nu-i așa? Acum mi-a scăpat și îmi pare nespus de rău…
Îmi scutur capul, încercând să-mi fac creierul deja supra-încărcat să
asimileze noile informații. Max mi-a spus că m-a înșelat? Nu reușesc nici
măcar să mă supăr din cauza asta.
Privirea mi se plimbă de-a lungul peretelui din dreapta canapelei. Un
perete întreg cu fotografii alb-negru ale familiei mele. Înghit în sec,
forțându-mă să reformulez: fotografii alb-negru cu ceea ce cândva a fost
familia mea.
Peretele foto este decorativ și a fost admirat de multă lume. Eu însămi
am făcut majoritatea fotografiilor, îmi amintesc că le-am înrămat și le-am
aranjat conform sfaturilor dintr-o revistă săptămânală.
Jennifer, surprinsă în zbor pe plaja din Falsterbo.
Max pozând în fața Turnului Eiffel, cu ochelari de soare pe frunte și
riduri de la râs în colțurile ochilor. Se uită cu dragoste la fotograf. La mine.
Există o singură fotografie cu noi trei împreună. Agneta a făcut-o la
petrecerea aniversară de când a împlinit Max cincizeci de ani. Eu și Max
stăm unul lângă altul. Brațul meu e băgat pe sub al lui și mă sprijin de el ca
și cum el ar fi stânca mea în viață. Jennifer stă în fața lui Max. El îi ține o
mână pe umăr, iar ea, întoarsă, se uită în sus spre el și zâmbește.
Acel perete era o mărturie a fericirii familiei noastre. Acum este doar un
monument trist pentru tot ceea ce a fost distrus.
Nu-mi pot reține cuvintele. Îmi stau pe vârful limbii de mult timp, dar mi
se părea imposibil să le rostesc cu voce tare. Acum nu mi se mai pare. Toate
limitele au fost depășite.
— Ai abuzat un copil.
Mă întorc încet spre Max.
— De unde să știu eu că nu tu ai lovit-o pe Jennifer? Că nu tu ai fost cel
care…
La început, Max nu pare să înțeleagă ce vreau să spun. Dar apoi i se
dilată pupilele.
— La naiba, Lollo.
Îmi dă drumul la mână.
— Du-te dracului! Cum poți să gândești așa ceva? Am iubit-o pe
Jennifer.

60. Nina

Mama deschide ușa înainte ca eu să apăs cu degetul pe sonerie și Vilgot

se aruncă în brațele bunicii sale. Sunt neașteptat de emoționată de scena din
fața mea. Mama își îndreaptă spatele, îmi întâlnește privirea. Îi văd
îngrijorarea din ochi, dar nu vreau să vorbesc despre Fredrik acum, nu în
fața copiilor. În schimb, fac un pas înainte și o îmbrățișez.
— Mulțumim că ne-ați primit de azi.
— Sunteți întotdeauna bineveniți, Nina. Știi asta.
Mă uit peste umărul mamei mele, căutând paltonul alb imaculat printre
hainele din hol.
 — Unde e Claudia?
— Sunt la Lund.
Mama îmi dă drumul și își aranjează bluza.
— S-au dus să viziteze o fostă colegă de clasă. Poate îți amintești de ea.
Darya.
— Bineînțeles că da.
Darya Hosseini era o răsfățată. Tatăl ei era avocat, iar mama, medic.
Darya purta haine de firmă din cap până-n picioare, avea propriul ei cal și
profita de fiecare ocazie pentru a povesti despre călătoriile pe care le făcea
împreună cu familia ei.
Claudia tăcea mai mereu când Darya povestea despre Miami sau cum a
schiat în Alpii francezi. Mie-mi venea întotdeauna să spun ceva care să-i
închidă gura, dar vacanțele cu rulota în Öland{71} nu se ridicau la aceeași
înălțime.
Părea că Darya simțea mereu nevoia să o facă pe Claudia să se simtă
inferioară și nu am înțeles niciodată de ce sora mea o suporta, de ce
continua să-și petreacă timpul cu ea. Poate că sora mea s-a folosit de
prietena ei ca de un bilet de intrare într-o viață de care altfel nu s-ar fi putut
apropia niciodată. La urma urmei, Claudia a ajuns să se joace în marea vilă
din Profesorsstaden{72}. A apucat să mângâie calul și să se vadă reflectată în
cizmele de călărie lucioase ale Daryei.
— Iau cina acolo diseară, spune mama.
Îmi scot haina și îl găsesc pe tata în sufragerie. Stă în fotoliul lui preferat,
cu picioarele pe taburet și zâmbește până la urechi.
— Hola{73}, Carolina!
Sunt la fel de surprinsă de fiecare dată când cineva mă strigă pe numele
de botez. În ultima vreme se întâmplă doar când sunt chemată la dentist sau
în alte contexte similare. Tata este singura persoană apropiată mie care
refuză cu încăpățânare să-mi spună Nina.
Îi fac cu mâna, îmi agăț haina într-un cui liber și mă întorc spre mama.
— Ghinion că am venit chiar când aveai ocazia să te odihnești.
— Nu e nicio problemă.
Zâmbetul pare puțin încordat.
— Mâncăm ceva simplu. Chiftele și cartofi, tuturor le place asta.
Smilla și Anton intră pe ușă.
— Salut, strigă tata din fotoliu. Alea nu arată bine. Copiii se uită
întrebători în jur.
 — Alea.
Tata arată spre căștile albe care le ies din urechi.
— Crește ceva acolo.
Anton nu mișcă niciun mușchi, în timp ce Smilla zâmbește și-și dă ochii
peste cap. Vilgot se sparge de râs și se îndreaptă spre sufragerie.
— Oprește-te, țip eu. Pantofii.
În holul îngust se simte umezeala și, ca de obicei, am impresia că
prezența noastră deranjează. Mama și tata duc o viață liniștită, în rutină,
unde fiecare lucru își are locul său. E suficient ca familia mea numeroasă și
zgomotoasă să treacă pragul pentru ca rutina asta să fie complet dată peste
cap.
Cel puțin de data asta nu suntem primii care să provoace haos. Familia
Claudiei ne-a luat-o înainte. Poate că Pauline este un copil bine-crescut și
de nota 10, dar se poate vedea pe unde a trecut. O păpușă goală stă în cap,
într-una dintre cizmele de cauciuc ale tatei, iar în mijlocul podelei se află o
carte deschisă cu Pippi{74}, pe care mama n-a mai avut timp să o pună
deoparte.
Tata se hotărăște să-l scoată pe Vilgot afară după cină, după două pahare
de lapte ciobite și după o pată mare de gem de afine pe fața de masă. Smilla
și Anton fug de îndată ce își pun farfuriile în mașina de spălat vase, iar azi îi
las în pace.
Conform tradiției, eu și mama rămânem singure în bucătărie. Mă enervez
din când în când pentru că tata și Fredrik reușesc mereu să evite zona
bucătăriei atunci când ne petrecem timpul împreună. Tata păstrează
întotdeauna o distanță sigură față de aragaz, și asta din vina mamei. Ea
crede că el îi stă în cale și îl alungă dacă încearcă să se apropie. Dar Fredrik
se simte la fel de bine ca mine în bucătărie; doar aici, cu părinții mei, se
înhăitează cu tata și devine un porc nesimțit.
Claudia, la fel ca tata, reușește întotdeauna să evite treburile din
bucătărie. Se fofilează, scapă precum o nenorocită de anghilă alunecoasă.
Mai întâi era prea mică, apoi… Apoi a continuat așa din inerție. Sper că s-a
mai schimbat ceva în bine în această privință. Nu poate să vină aici cu toată
familia, să stea câteva zile și să creadă că s-a cazat într-un hotel de lux.
Părinții noștri îmbătrânesc. Și, ce naiba, Claudia e acum adultă.
Mama pune resturile de mâncare în recipiente de plastic. Scoate o bandă
adezivă de congelator, scrie cu un marker negru și lipește banda pe capace.
CHIFT+CART 1 P. Eu spăl oalele și tigăile, iar cu un prosop de vase
mototolit șterg ce nu încape în uscător.
Trebăluim în tăcere. Îmi dau seama că mama este pe cale să explodeze
de curiozitate, așteptând o explicație pentru venirea noastră grăbită. Și
bineînțeles că trebuie să-i spun. Singura întrebare e ce să-i spun.
Cu câteva ore în urmă, aș fi fost gata să înaintez divorțul. Dar, cu cât ne-
am îndepărtat mai mult de Malmö, cu atât mi s-au accentuat îndoielile. O
senzație de disconfort în stomac s-a transformat în crampe. Încă mă doare
stomacul.
Cum am putut să las un bolnav singur? Cum am putut fi atât de dură cu
Fredrik, când el nu se simte bine?
Și dacă are de gând să se sinucidă?
Dar nu, e imposibil. Ar fi trebuit să observ asta. Fredrik e întors pe dos și
încrâncenat de multă vreme. Nu este deprimat. Dar apoi îmi vine în minte
ce-a spus Malena când am discutat despre dispariția lui Jennifer, la
începutul săptămânii. Despre faptul că nu există un anumit tip de oameni
predispuși la sinucidere. Și că adesea oamenii nu vorbesc despre problemele
lor.
La cină, am menționat ce s-a întâmplat, dar, din fericire, părinții mei au
avut bunul-simț de a nu intra în detalii în prezența lui Vilgot. Știe că
Jennifer a murit, dar nimic mai mult. Smilla rezistă ținându-se doar de un
fir, iar cu Anton abia am apucat să vorbesc.
La naiba, Fredrik! De ce naiba a cedat taman când Jennifer a dispărut și a
murit? Vreau să fiu alături de copiii mei în aceste momente. Vreau să fiu
prezentă când ei suferă și jelesc, să le răspund la întrebări, să le dau
răspunsuri potrivite. Fredrik și sănătatea lui șubredă îmi stau în cale.
Șterg un alt platou, urmărind-o pe mama cum caută în dulap alte capace
de plastic. E mai adusă de spate decât ultima dată când ne-am văzut, ochii îi
sunt mai obosiți. Dar poate că este așa doar în imaginația mea. Poate că
proiectez propria mea stare asupra ei.
— Ne-am certat, spun în cele din urmă.
Mama apasă un capac până când se aude un clic, apoi se întoarce spre
mine.
— Din ce motiv? întreabă ea.
— Fredrik nu se simte bine, răspund. Așa cum spuneam zilele trecute…
— S-a înrăutățit?
— Eu cred că da. Dar el refuză să vadă cât de rău e, refuză să se ducă la
doctor. Mai am puțin și o iau razna! Nu mai reușesc să vorbesc cu el.
 Mama primește un scurt rezumat al situației, iar când termin, mă privește
îngrozită.
— Nu sună bine deloc, Nina. A fost oare o decizie înțeleaptă să-l lași
singur, când este atât de bolnav?
Mă uit fix la ea.
— Dar nu vrea niciun ajutor! Ce contează unde mă aflu, dacă nu vrea să
stea de vorbă cu mine?
— Poate că nu. Dar m-am gândit…
Mama ezită o clipă înainte de a continua.
— M-am gândit mai ales că… Dacă s-ar îmbolnăvi din nou atât de
grav…
— E doar vina lui.
Trântesc ușa vitrinei și aud clinchet de sticlă înăuntru.
— De ce nu-l suni diseară? sugerează mama.
— Da. Sau ar putea să mă sune el.
Mama ridică din sprâncene.
— Fredrik este bolnav.
Nu știu dacă își spune cuvântul moartea lui Jennifer sau grija pentru
soțul meu. Probabil că e o combinație.
— Dar cu mine cum rămâne?
Vocea mi se stinge și ochii mi se umplu de lacrimi.
— Nu înțelege nimeni cum mă simt eu? Jennifer e moartă! Copiii mei
sunt disperați, iar soțul meu a luat-o razna sau pe-aproape.
Mă prăbușesc pe un scaun din bucătărie.
— Nu mai rezist.
În cameră se lasă tăcerea. Ca atunci când marea se liniștește după o
furtună violentă.
O mână caldă se așază pe umărul meu.
— O să vezi că totul va fi bine.
— Dar cum?
Vocea mea este plângăcioasă și mă simt teleportată în timp acum vreo
patruzeci de ani. Aceeași bucătărie, aceeași fetiță, aceeași mamă.
Îmi cuprinde umărul.
— Nu putem schimba ceea ce i s-a întâmplat lui Jennifer. Dar sunt sigură
că ți-ar prinde bine câteva ore de odihnă.
— Dar Fredrik… Ai spus…
— Du-te și întinde-te puțin la noi în dormitor.
 Mama îmi dă drumul și se îndreaptă spre chiuvetă.
— Îți promit că-i țin departe pe copii. După ce te odihnești, bem
împreună un ceai. Avem și plăcintă proaspătă cu migdale.
Zâmbește blând.
— Ce părere ai?
Ceaiul și plăcinta nu-mi pot rezolva problemele, dar odihna, preferabil
câteva ore de somn, n-ar strica.
— Mulțumesc, spun eu. E bine așa.

61. Fredrik

Probabil că am adormit, pentru că muzica mă face să tresar în fotoliu. La

început nu înțeleg de unde vine sunetul. Întorc încet capul, căutând sursa
zgomotului.
În cele din urmă îmi dau seama că muzica vine de la telefon. Pour some
sugar on me{75}, tonul meu de apel. Dar constatarea asta nu mă relaxează.
Dimpotrivă. Inima îmi bate cu putere, mă aplec peste masă și citesc pe
ecran.
Nu recunosc numărul și cred că e de la poliție. Au mobilul lui Jennifer.
Au citit conținutul aplicațiilor și mesajelor ei din noaptea de Anul Nou.
Jennifer n-ar fi fost Jennifer dacă n-ar fi răspândit minciuni despre mine în
timp ce era în autobuz către Klagshamn.
Sau poate că este vorba despre haină. E posibil ca un agent de pază să
mă fi văzut la Elisedal și să fi notat numărul mașinii. E posibil ca cineva să
fi căutat în container și să fi făcut legătura între haină și bărbatul care se
plimba cu mașina prin zona industrială în miez de noapte.
S-a terminat acum.
Piesa începe din nou, volumul crește cu o treaptă. Privesc năuc ecranul,
fără să îndrăznesc să ating telefonul.
Apoi îmi pică fisa: dacă poliția ar bănui că am fost implicat în moartea
lui Jennifer, n-ar suna mai întâi, nu-i așa? Din contră, ar trebui să vină aici
și să mă ia ca din oală.
Așa că mă hotărăsc să răspund.
Telefonul e alunecos, îmi scapă din mână de două ori înainte să reușesc
să-l prind.
— Alo?
 Îmi dreg glasul.
— Cine e?
— Bună, Fredrik. Sunt Lollo.
Înghit în sec.
— Lollo?
— Da, eu sunt.
Pare iritată.
— Putem să ne vedem? Trebuie să vorbim. Față în față.
Mâna care ține mobilul zvâcnește către ureche.
— Să vorbim?
Gura mi-e uscată ca hârtia de șmirghel. Îmi umezesc buzele cu limba,
simt gustul acru al whiskyului.
— De ce?
— Nu vreau să deschid subiectul la telefon. Putem să ne vedem în oraș?
Închid ochii, încercând să fac camera să nu se mai învârtă, dar e și mai
rău acum. Așa că îi deschid din nou.
— În oraș?
Lollo oftează.
— Da, sau oriunde altundeva. Vreau doar să vorbesc cu tine, Fredrik.
— Nina a luat mașina. E în Höör… Eu nu mă simt prea bine, mi-e…
— Copiii sunt cu Nina? mă întrerupe Lollo.
— Da.
Familia mea m-a părăsit.
— Atunci, vin la tine.
Nu.
Nu!
NU.
— Nu știu, Lollo, eu…
— Fredrik, e ceva important. Sunt deja în mașină și pot să ajung la tine
acasă în douăzeci de minute, bine?
Apelul se încheie în secunda următoare, iar eu rămân cu telefonul mut în
mână.
Ce Dumnezeu poate fi atât de important, încât Lollo să vină să mă vadă a
doua zi după ce fiica ei a fost găsită moartă?
Trebuie să aibă de-a face cu Jennifer. Poate că Lollo a găsit dovezi. Un
jurnal. O scrisoare care nu a fost trimisă niciodată. Vrea să mă facă să
mărturisesc.
 Deschid cu greu jurnalul de apeluri de pe telefon. Apăs numărul din
capătul listei, aud cum sună și aștept.
Niciun răspuns. La naiba!
Inima îmi bate cu putere. Mă uit prin cameră ca și cum soluția la
problemele mele s-ar putea afla pe undeva pe-aici. Degeaba.
Mă ridic în grabă, mă clatin pe picioare și încerc să-mi amintesc exact
câte pahare de Laphroaig am băut înainte de a ațipi. Trei? Poate patru.
Capul îmi pulsează și amețeala mă obligă să mă așez înapoi în fotoliu.

62. Lollo

Resping apelul și îmi arunc telefonul pe scaunul din dreapta. Îmi sprijin
capul de tetieră.
Noile informații eclipsează orice altceva. Îmi dau seama că e ceva
temporar, doar o modalitate de a-mi muta atenția de la ceva teribil la ceva
mai ușor de gestionat. Dar mă las dusă de val. Nu vreau să mă gândesc la
moarte.
Conduc de parcă aș fi în transă. Accelerez, frânez, semnalizez. Douăzeci
de minute mai târziu, Mini Cooperul meu se află pe aleea casei familiei
Andersson. Închid portiera cu zgomot și alerg pe dalele denivelate spre ușa
din față.
Casa pare pustie și ezit, uitându-mă înjur. S-a lăsat întunericul, iar în
celelalte case strălucesc sfeșnicele și stelele de Advent. În spatele perdelelor
de la o fereastră de peste drum pot distinge siluetele a două persoane. În fața
unei alte case, doi copii se joacă cu un câine.
În casa familiei Andersson nu există niciun semn de viață. Fereastra
bucătăriei este întunecată, dar văd o lumină slabă care provine probabil de
la o lampă aflată undeva înăuntru, poate în sufragerie.
Apăs pe butonul soneriei și aud un sunet strident de cealaltă parte a ușii
scorojite. Nu-mi vine să cred că încă n-au înlocuit-o. De cât timp locuiesc
aici? De optsprezece ani? Ar fi putut măcar s-o vopsească din nou.
Apăs din nou butonul de plastic, dar nu se întâmplă nimic. Sunt pe cale
să-mi scot telefonul din geantă când din casă se aude un zgomot slab. În
scurt timp, ușa se deschide și dezvăluie un spațiu îngust și întunecat. Îmi
bag capul înăuntru și trag aer în piept.
— Iisuse Hristoase, Fredrik. Ce-i cu tine?
 Zâmbește ironic.
— Nimic deosebit.
Nu cred că l-am mai văzut vreodată pe Fredrik într-o asemenea stare,
nici măcar atunci când era mahmur după petrecerile noastre nebune din
vremurile bune.
— Ești bolnav?
Fredrik dă din cap că nu.
— Nu, sunt doar un pic obosit…
Stă în picioare în întuneric, își trece o mână prin păr și repetă mișcarea
de mai multe ori, ca și cum ar avea un tic. Chipul palid îi e acoperit de o
barbă închisă la culoare, care e puțin prea lungă pentru a fi atractivă.
Pleoapele îi sunt căzute.
Primul meu impuls este să mă întorc pe călcâie și să fug la mașină. Dar,
dacă tot sunt aici și cine știe când voi mai avea ocazia să vorbesc cu Fredrik
între patru ochi, ar fi mai bine să dăm cărțile pe față.
— Pot să intru?
— Lollo, eu…
Se clatină și se apucă de catul ușii.
— Sunt obosit. Foarte obosit.
Mă uit fix la el.
— Nu ești singurul.
— Îmi pare rău.
Fredrik trage ușa și face un pas înapoi.
— Să mergem, Lollo. Îmi… îmi pare atât de rău. Nu știu ce să spun…
— Mulțumesc.
Pășesc în hol, îmi agăț haina într-un cui de sub raftul cu pălării și mă
întorc.
— Nu trebuie să mai spui nimic. Îmi faci o cafea?
Urcăm treapta și intrăm în bucătărie. Mă așez la masă în timp ce Fredrik
se duce la aparatul de cafea. Stă în picioare cu cafetiera în mână,
clătinându-se rău.
— Ai băut?
— Doar un pic de whisky. Dar acum nu prea țin la băutură. Eu…
Fredrik își pierde șirul gândurilor, iar eu mă ridic și îi smulg cafetiera din
mână.
— Stai jos.
Se așază obedient pe scaunul din bucătărie în timp ce eu deschid
robinetul și măsor patru căni de apă. Scot filtrul, împăturesc marginile și îl
împing în pâlnie. În dulapul de deasupra aragazului se află cutia de tablă cu
cafea de la Zoegas. În bucătăria asta mă simt aproape ca acasă, mă descurc
să găsesc cam tot ce e nevoie, după atâtea întâlniri la cafele și petreceri care
au avut loc aici. Cu toate astea, să mă aflu singură aici față în față cu
Fredrik este o experiență nouă.
— Lollo, spune Fredrik cu o ascuțime bruscă în glas.
Mă întorc.
— Ce cauți aici?
Pornesc aparatul de cafea și mă îndrept spre masă. Trag scaunul din fața
lui și mă așez.
— Trebuie să-ți povestesc ceva.
Se uită la mine întrebător. Inima îmi accelerează.
— Îți amintești… rostesc eu timid. Îți amintești de petrecerea de Anul
Nou de la Malena? Cea din anul de dinaintea nașterii Smillei și a lui
Jennifer?
La început, privirea lui Fredrik e complet goală, ca și cum nu și-ar aminti
cine este Malena. Dar apoi se dezmeticește și începe să-și treacă din nou
mâna prin păr.
— Vrei să spui când… Când noi doi…
Încuviințez din cap și mă uit la figura tristă din fața mea. Cum l-am putut
găsi atrăgător? Măcar mi s-a părut atrăgător? Sau am vrut doar să-l necăjesc
pe Max?
În acel an, eram un grup mare care sărbătorea Anul Nou acasă la Malena,
vreo douăzeci de persoane. Eu și Fredrik am stat unul lângă celălalt în
timpul cinei și el tot spunea cât de plictisitoare devenise Nina în timpul
sarcinii. La început s-a plâns doar că era obosită, dar apoi a început să se
vaite de faptul că nu fac niciodată sex. O clipă mai târziu am simțit o mână
pe coapsa mea.
La început, mi s-a tăiat respirația. Ce făcea? Lui Fredrik nu-i stătea deloc
în fire să pipăie pe cineva așa, iar prima mea reacție a fost să-i trag una. Dar
în momentul următor l-am văzut pe Max flirtând cu una dintre prietenele
singure ale Malenei și am decis imediat să-i răspund cu aceeași monedă.
Cu cât beam mai mult, cu atât avansurile lui Fredrik deveneau mai
îndrăznețe. În cele din urmă, am ajuns în baie. Mi-e teamă că nu mă pot
disculpa, amândoi ne-am pierdut judecata. Nu cred că vreunul dintre noi a
plănuit să meargă până la capăt. Îmi amintesc că Fredrik, chiar înainte de a
se întâmpla, a bâiguit că poate nu ar trebui s-o facem. Dar eu deja mă
hotărâsem.
Ne-am dezmeticit în momentul în care a ieșit din mine. Mi-a fost rușine,
totul mi s-a părut fără rost și complet greșit. Ne-am promis unul altuia că nu
vom spune nimănui nimic despre ceea ce tocmai se întâmplase. Apoi am
ieșit din baie pe rând, la distanță de câteva minute.
La miezul nopții, Max a fost de acord să încercăm să avem un copil.
Cred că amândoi aveam remușcări după flirturile de la cină și, într-un acces
de sentimentalism de Anul Nou, a cedat.
Către dimineață am făcut sex și când, câteva săptămâni mai târziu, s-a
dovedit că eram însărcinată, mi-am spus că nu era posibil ca acel copil să
fie al lui Fredrik. Din câte îmi aminteam, fuseserăm atenți.
— Fredrik… Nu e momentul potrivit să-ți spun asta. Dar m-am gândit că
ar trebui să știi…
Se uită la mine fără să înțeleagă, își trece mâna prin păr.
Respir adânc și iau taurul de coarne.
— Jennifer era fiica ta.
63. Fredrik

Creierul meu marinat în whisky are probleme în a înțelege ce spune

Lollo.
E prea mult. Prea de neînțeles. Prea dureros.
— N-ai de gând să spui nimic?
Se uită la mine cu ochii plini de lacrimi.
Clipesc, încercând să înțeleg. Îmi dau seama că orice aș spune va fi
greșit.
— Spune ceva, repetă Lollo.
Nu-i pot întâlni privirea, îmi întorc în grabă capul și mă uit pe fereastra
bucătăriei.
Ceea ce văd afară nu sunt felinarele, casele identice sau sfeșnicele de la
ferestrele vecinilor. În schimb, văd crâmpeie de imagini din ajunul
Sânzienelor: zâmbetul lui Jennifer, părul căzut peste un ochi, pistruii,
sânii… care devin brusc sânii lui Lollo într-o baie, undeva, cu mult timp în
urmă. Transpirație, dorință, corpul ei cald lipit de corpul meu.
Of, Doamne!
Greața îmi frământă stomacul, se încolăcește ca un șarpe negru și gros.
Încerc să respir calm, încerc să alung toate gândurile. Dar ele nu vor să
dispară. Își forțează intrarea, își forțează ieșirea. Se împing și se izbesc,
ocupă spațiu și îmi umplu capul.
În clipa următoare, pe retina mea apare noaptea de Anul Nou. Văd
silueta șovăitoare a lui Jennifer pe drumul îngust. Ceața, ploaia.
Strâng pleoapele, incapabil să opresc noile imagini care se adună peste
cele vechi. Haina îmbibată și apa neagră din cariera de calcar.
Inima îmi bate cu putere. Mă ridic grăbit de pe scaun.
— Îmi pare rău.
Lollo se încruntă.
— Ce-ai spus?
Sunt la fel de dornic să știu ca ea. Cine și-a cerut scuze?
— Ce-ai spus? repetă ea.
Știu că ar trebui să tac, dar acum este imposibil să opresc cuvintele. Îmi
cresc în gât, simt că o să mă sufoc.
— N-am vrut să fac asta.
Privirea lui Lollo nu mai e întrebătoare, ci șovăitoare, poate suspicioasă.
— Ce vrei să spui?
O voce mică din interiorul meu încearcă să mă oprească, amintindu-mi
că această cursă nu s-a terminat încă. Dar vocea este prea slabă. Pulsul îmi
bate cu furie, înecând tot restul.
— Îmi pare rău, Lollo. Ar fi trebuit să-ți spun, dar…
Mă afund pe scaunul pe care stăteam adineauri, sprijinindu-mi capul în
mâini.
— Fredrik.
Acum Lollo se ridică în picioare.
— Ce tot vorbești acolo?
Când rămân tăcut, dă cu pumnul în blatul mesei.
— La naiba, răspunde-mi!
Dumnezeule, dacă exiști, ajută-mă acum. Îndrăznește și arată-te!
— Fredrik?
Îmi dau mâinile la o parte și o privesc pe Lollo. Louise Wiksell, cea mai
bună prietenă a soției mele și prietenă de familie de mai bine de jumătate de
viață. Femeia asta, de obicei atât de controlată, s-a transformat. Părul îi
atârnă, hainele îi sunt șifonate. Iar în ochii ei se citește un abis de disperare.
— Ar fi trebuit să merg după ea, bâigui. Nu trebuia să o las singură.
În fundal, aparatul de cafea scoate un șuierat. O să iau niște căni în
curând. Poate că ar trebui să iau și niște lapte.
— Despre cine vorbești, întreabă Lollo. Nina?
— Nu, eu… M-a sunat în ajunul Anului Nou și am intrat în panică, n-am
vrut să…
— Stai puțin.
Lollo face un pas spre mine.
— Vorbești despre Jennifer?
O oboseală imensă pune stăpânire pe corpul meu. Aș vrea să mă întind.
Doar să stau perfect nemișcat și să nu mai spun niciodată vreun cuvânt
nimănui. Totuși, sunt în stare să mai rostesc unul.
— Da.
Lollo se holbează la mine.
— Dar ce…? De ce te-a sunat? Ce-a spus? Ce…
— Voia să vorbească, o întrerup. Jennifer era dezamăgită de mine și voia
să vorbească.
Văd confuzia lui Lollo, văd cum încearcă cu disperare să pună frazele
mele dezarticulate într-un context inteligibil. Ochii îi zvâcnesc. Se uită la
mine, la ușa de la intrare și apoi din nou la mine. Dintr-odată, ochii i se
dilată, pupilele îi sunt atât de mari, încât ochii ei albaștri par negri.
— Tu ai fost? suspină ea. Tu ai omorât-o pe Jennifer?
Nu! Nu, nu am omorât-o eu, vreau să urlu.
Dar am făcut-o.
Mi-am ucis propria fiică.
— Ascultă, Lollo. A căzut. Am încercat s-o ajut să se ridice, dar…
Lollo se uită în jur, își găsește poșeta și o smulge de pe jos.
— Sun la poliție acum.
Vocea ei e stridentă. Scormonește frenetic în geantă cu o mână, fără să-și
ia ochii de la mine.
— Auzi? Sun acum!
Se îndepărtează încet de masă, de parcă s-ar teme că o să sar la atac.
De parcă aș fi un criminal.
— E perfect în regulă că suni la poliție, spun eu, realizând că vorbesc
serios. Dar te rog, mai întâi lasă-mă să-ți explic.
— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt de la tine.
Lollo țipă. Ține telefonul de parcă mi-ar îndrepta o armă spre cap.
Și mi-aș dori să fie așa. Vreau să mor. Dar, înainte ca toată lumea să
înceapă să-și spună propriile adevăruri, vreau ca Lollo să audă adevărul
meu.
— Cinci minute, te implor. Dă-mi cinci minute.
Nu spune nimic, doar se uită la mine cu o privire care pare plină de ură.
Deci continui:
— Eu… Eu nu i-am făcut niciun rău.
Vocea mea este groasă, cuvintele îmi ies în jeturi.
— Tu… Trebuie să mă crezi. Știu că am greșit când am lăsat-o singură.
Ar fi trebuit să o târăsc acasă la voi, ar fi trebuit s-o forțez… Dar a refuzat.
Și ce trebuia să fac? Îmi pare foarte rău. Știu că nu contează ce spun, dar
trebuie să înțelegi că nu am vrut să fie așa. Nu înțeleg cum a ajuns în cariera
de calcar.
Lollo pare să-și revină.
— Dar de ce?
Mâna cu telefonul mobil îi cade pe lângă corp și atârnă.
— Fredrik, de ce?
Oftez.
— E o poveste lungă, dar…
Lacrimile mă ard în spatele pleoapelor.
— N-a fost așa… Am iubit-o pe Jennifer.
Lollo încremenește.
— Ai iubit-o?
Scuipă cuvântul, ca și cum ar avea ceva dezgustător în gură și ar vrea să
scape repede de acel lucru.
— Nu în felul ăla. Noi… Doar știi că eu și Jennifer ne înțelegeam bine.
Am încercat să fiu un model de urmat, am încercat să ascult, să nu mă
grăbesc. Dar în noaptea de Anul Nou ne-am întâlnit în desiș și…
— Ce naiba ați făcut în desiș?
Ochii lui Lollo sunt și mai negri decât înainte, dacă așa ceva este posibil.
— Nu e ceea ce crezi.
Mă ridic în picioare, fac un pas spre ea.
Lollo se dă înapoi.
— Stai acolo! urlă ea. Nu mă atinge.
— Lollo, ascultă-mă. Doar am stat de vorbă, noi…
Obrajii îmi sunt umezi și lacrimile îmi încețoșează vederea.
— Totul a început când eu și Jennifer am înotat în ajunul Sânzienelor.
Era noapte. A venit acasă de la petrecerea din Falsterbo și a zis că ar trebui
să facem o baie nocturnă. Cred că avea impresia că eu, că noi, cumva…
 Ar trebui să-mi țin gura închisă, nu să mă încurc atât de mult. Și de ce
pomenesc despre ajunul Sânzienelor? Nu e nevoie să aduc în discuție acel
incident. Dar pare că totul trebuie să iasă la iveală.
Lollo face brusc câțiva pași rapizi spre chiuvetă și în secunda următoare
ține în mână unul dintre cuțitele noastre de bucătărie.
— Pedofil nenorocit!
Se năpustește spre mine.
— Te omor!

64. Nina

— Ai vorbit cu Lollo de când au găsit-o pe Jennifer?

Întrebarea Smillei este atât de neașteptată, încât trebuie să-mi țin
respirația. Întorc capul și mă uit la ea. Stă lângă mine pe canapea. Are
picioarele încrucișate sub ea și nasul în telefon.
— Nu, îi răspund. I-am trimis un SMS.
Smilla se întoarce spre mine.
— Dar nu e Lollo cea mai bună prietenă a ta?
Trebuie să mă gândesc înainte să-i răspund. Tristul adevăr este că nu le
am decât pe Lollo și pe Malena. Iar în ultimii cincisprezece ani mai mult le-
am luat peste picior. Mai ales pe Lollo.
— Lollo și Malena sunt prietenele mele cele mai vechi. Dar nu știu dacă
le consider prietenele mele cele mai bune doar pentru asta.
Smilla se încruntă.
— Atunci, cine sunt prietenele tale cele mai bune, dacă nu sunt Lollo și
Malena?
— Păi… Cecilia, poate. Și Eva.
— Ele cine sunt?
— Colegele mele.
— Nu le-am întâlnit niciodată, spune Smilla. Nu pot fi cele mai bune
prietene ale tale.
— Poate că nu.
Ridic din umeri.
— Dar știi… Când ești adult, când lucrezi cu normă întreagă și ai o
familie… E greu să petreci timp cu altcineva în afară de colegi și de familie.
Cel puțin în perioada în care ai copii mici.
 — Ar trebui s-o suni pe Lollo, spune Smilla.
Fiica mea are dreptate. Doar că nu îndrăznesc. Mi-e teamă să nu mă
implic mai mult decât este necesar, mi-e teamă că bucățile fărâmițate din
Lollo vor ajunge în poala mea. Și cum naiba să reușesc s-o lipesc pe Lollo
la loc, când Fredrik e și el distrus?
— Știu, draga mea. Știu.
O trag pe Smilla aproape de mine, îi pun un braț în jurul umerilor și în
același timp arunc o privire spre bucătărie, unde mama pregătește cina.
Întâmplător, se uită și ea în sus, iar privirile ni se întâlnesc. Mama zâmbește
mulțumită și se întoarce la treburile ei din bucătărie.
Orice s-ar spune, mama mă cunoaște bine. O oră de somn a făcut minuni
cu starea mea de spirit. În sfârșit, pot să gândesc din nou destul de clar.
— Poți oricând să vorbești cu mine, spun eu încet, îngropându-mi nasul
în părul Smillei. Despre orice. Să ții minte asta.
Se uită la mine.
— Crezi că Jennifer s-a sinucis?
— Nu știu. Poliția pare să aibă teorii diferite.
Mă las pe spate.
— E foarte posibil ca Jennifer să se fi simțit rău. Ți-a spus ceva despre
asta? Că avea dificultăți, de orice natură?
— Nu. Dar n-am vorbit aproape deloc toată toamna.
— Depresia ar putea fi un motiv pentru care s-a ținut departe. Bolile
psihice în rândul tinerilor sunt în creștere…
Smilla aprobă din cap.
— Nu cred că am o singură prietenă care să nu se simtă rău. Mai mult
sau mai puțin rău.
— Nu e bine deloc.
O cuprind cu ambele brațe și o strâng tare.
— Apropo, tu cum te mai simți?
Sunt o ipocrită. Cum pot s-o acuz pe Lollo că nu-i pasă de Jennifer, când
eu sunt exact la fel? Ce știu cu adevărat despre fiica mea și despre lumea în
care trăiește? Rușinea declanșează un val de căldură care începe în vârful
capului și se termină la degetele de la picioare. Transpirația mi se depune pe
buza superioară și o îndepărtez cu degetul arătător.
Smilla se adâncește în îmbrățișarea mea.
— În afară de chestia asta cu Jennifer… cred că destul de bine.
Un fior îi străbate corpul.
 — Îmi pare rău.
Slăbesc strânsoarea.
— Ce întrebare tâmpită.
— Cred că nu am procesat încă.
Smilla oftează.
— Ideea că Jennifer nu mai trăiește.
O vreme rămânem tăcute. O privesc pe mama cum pune ceștile de ceai și
farfuriile pe o tavă. Încă mai folosește tava urâtă din lemn lăcuit pe care
Claudia a făcut-o la lucru manual în școala generală.
— Au existat zvonuri despre Jennifer, spune Smilla.
Se apleacă în față, își pune telefonul pe masă și apoi se culcușește înapoi
la pieptul meu.
— Ce fel de zvonuri?
— Despre droguri și alte chestii.
— Aha.
Încerc să nu arăt cât de șocată sunt, dar îmi dau seama că, din locul în
care stă, Smilla îmi simte probabil bătăile inimii.
— Crezi că sunt adevărate zvonurile? o întreb.
— N-am crezut.
Smilla suspină din nou.
— Sau poate că n-am vrut să cred. Dar acum mă întreb. Știi, dacă ar fi
fost deprimată și…
Încerc să țin pasul cu gândurile fiicei mele, în timp ce propriile mele
gânduri sar ca niște mingi de pinball.
— Vrei să spui că ar fi putut avea probleme psihice și că drogurile erau o
modalitate de a le atenua? Că era drogată și rătăcită și a căzut din greșeală
în cariera de calcar?
Smilla se răsucește.
— Păi, mă gândesc mai degrabă că…
Se întoarce cu fața spre mine.
— Scria în ziar că poliția nu exclude posibilitatea să fi fost comisă o
infracțiune.
Dau din cap și Smilla continuă:
— Poate că o fi fost vreun traficant de droguri care și-a ieșit din fire
pentru că nu i-a plătit.
Se uită în jos, la mâini, își răsucește brățara astfel încât gaica ajunge sub
încheietură.
 — Sau cum s-or fi petrecând lucrurile astea.
Parcă o am pe Jennifer în fața ochilor. Seamănă foarte bine cu Smilla din
punct de vedere fizic. Pentru o vreme, probabil că aveau în jur de zece ani,
fetele obișnuiau să se distreze păcălind oamenii că sunt gemene. Se tundeau
la fel, își cumpărau aceleași haine și se amuzau teribil dacă reușeau să facă
pe cineva să le confunde. Există o fotografie din acea perioadă, în care stau
de mână în Falsterbo. Fericite și vesele.
Să fie adevărat că Jennifer se droga?
Pe de-o parte, sună complet nebunesc. Pe de altă parte, n-ar fi deloc
ciudat. Drogurile nu ar face decât să confirme ceea ce pe mine m-a
îngrijorat întotdeauna. Lipsa de limite. Sentimentul că se putea întâmpla
orice când Jennifer era prin preajmă.
Dar cu siguranță că Lollo și Max ar fi observat dacă se îndrepta în
direcția greșită. Îți poți da seama dacă cineva consumă droguri o perioadă
îndelungată, nu-i așa? Iar Jennifer arăta bine și sănătoasă în ajunul Anului
Nou.
Mă îndepărtez puțin, ca să mă pot uita bine la fiica mea.
— Tu nu te droghezi, nu-i așa?
Smilla face ochii mari.
— Ce crezi cu adevărat despre mine?
— Sunt mama ta. Trebuie să întreb.
De acum înainte voi fi mereu cu un pas în față. N-o să aștept eventualele
zvonuri.
Smilla se îndepărtează și ea și îmi aruncă o altă privire acuzatoare.
— N-ai încredere în mine?
— Bineînțeles că am.
O mângâi pe obraz.
— Dar auzi… Despre ce droguri ar fi vorba? Ce ar fi luat Jennifer?
— Habar n-am. Au fost zvonuri, așa cum am mai spus. Poate că a
încercat doar o singură dată. Lumea își face impresii greșite.
Smilla își ridică telefonul de pe masă. Un semn clar. Nu mai vrea să
vorbească, probabil că se simte jignită. Dar nu mai dau înapoi. Fără
întrebări, nu primești răspunsuri. Copiii n-au decât să se simtă jigniți. Când
vor ajunge adulți, vor înțelege că am întrebat mânată de grijă.
Trebuie să vorbesc cu Fredrik despre droguri. Să văd dacă a observat
ceva. Dacă a auzit ceva.
Apropo de Fredrik. Și de bolile mintale. Am fost prea dură cu el?
 O durere surdă îmi macină stomacul. Nu m-aș ierta niciodată dacă i s-ar
întâmpla ceva acum. Dacă și-ar face rău singur sau…
Mă ridic de pe canapea.
— Mi-ai văzut telefonul?
— Înainte să mâncăm, era pe comoda din hol.
Smilla nu-și ia ochii de la ecran.
— O suni pe Lollo?
— Da, îi spun. Dar mai întâi îl sun pe tatăl tău.

65. Lollo

Mâna mea ține strâns mânerul din plastic negru, îmi întind brațul în față,
îndrept cuțitul spre Fredrik și privesc cum îi pulsează venele de pe frunte.
Ochii îi strălucesc de teroare.
Ticălosul laș, ordinar și bolnav!
— De cât timp faci chestia asta? țip eu. I-o tragi de când era mică?
Instantaneele defilează ca niște flash-uri, ca și cum aș derula un film.
Jennifer are trei ani și stă în poala lui Fredrik cu o carte ilustrată.
Jennifer are șase ani, iar Fredrik, zâmbind, o ia de mână și se oferă s-o
ajute la jocul de crochet.
Jennifer are paisprezece ani. Stă la masa din bucătărie, cu cartea de
matematică deschisă și cu Fredrik lângă ea.
Cine știe unde erau mâinile lui când nu se uita nimeni?
— Lollo, te rog…
Fredrik stă împietrit, doar gura i se mișcă în timp ce șoptește cuvintele.
— Niciodată nu am…
— Te urăsc. Te omor, te…
Mă liniștesc, fără să las garda jos. Las cuțitul să danseze în fața chipului
lui Fredrik.
— Nu, apropo. O să-ți tai scula. Moartea ar fi o scăpare ieftină. Mi-ar
plăcea să te văd suferind în iad!
Mă las purtată de furie. Asta mă ține în picioare și în viață când, de fapt,
nu-mi doresc decât să dispar cu totul.
Dar, înainte să mă las, Fredrik o să moară. Și moartea nu va fi rapidă. Va
dura și va fi al naibii de dureroasă.
Sunt pe punctul de a-i ordona ticălosului laș să-și dea jos pantalonii când
o chitară începe să cânte hard-rock în spatele nostru. Sunetul mă face să-mi
pierd concentrarea. Durează doar o milisecundă, dar Fredrik profită de
moment. Mă apucă de încheietura mâinii, o răsucește și o împinge înapoi,
astfel încât lama cuțitului să fie îndreptată spre mine. Mă retrag, în timp ce
mă împotrivesc din răsputeri. O durere arzătoare îmi urcă pe încheietura
mâinii. Poate că Fredrik arată ca o epavă, dar strânsoarea lui este neașteptat
de puternică.
— Nenorocitule, icnesc eu. Te urăsc. Urăsc.
— Lollo, eu… Nu vreau să-ți fac rău.
Fredrik își pierde răsuflarea.
— Nu poți să lași cuțitul și să vorbești cu mine?
— Nu avem ce vorbi. Nimic. Înțelegi?
Muzica e din ce în ce mai tare. De unde vine?
— La naiba, la naiba, la naaaiba!
Răcnesc împreună cu cel care urlă în fundal. Saliva îl împroașcă pe
Fredrik pe față; când o picătură îi atinge ochiul, tresare. În același moment
sar în față, folosindu-mi toată greutatea corpului.
Fredrik se clatină înapoi și se lovește cu un umăr de ușa frigiderului.
Mișcarea rapidă mă face să-mi pierd și eu echilibrul.
Ceea ce se întâmplă în continuare e ca o străfulgerare. Și totuși, am în
permanență impresia că pot vedea ceea ce se va întâmpla înainte de a se
întâmpla cu adevărat, îl văd pe Fredrik căzând pe podea cu un zgomot surd,
mă văd pe mine urmându-l și văd lama cuțitului cum dispare în pielea
subțire de sub clavicula lui Fredrik.
O senzație paralizantă mi se răspândește în corp, rămân încremenită.
Privirea mi-e ațintită la cuțitul din care nu se mai vede decât mânerul.
Fredrik se uită fix la mine. Fața lui este albă și buzele i se mișcă, dar din
gură nu-i iese niciun sunet. Simt că ar trebui să fac ceva, dar nu mă pot
gândi decât la filmele mute alb-negru.
Abia când muzica enervantă se oprește, mă ridic în picioare și îmi găsesc
telefonul mobil. După două încercări nereușite, arătătorul meu tremurând
reușește să atingă cifrele în ordinea corectă. Unu, unu, doi.
Cu telefonul la ureche, mă grăbesc să mă întorc la Fredrik. Mă las în
genunchi lângă el, dar mă așez în șezut, blocată.
Ce-ar trebui să fac? Să-l întind pe-o parte? Sau e mai bine să-l las acolo?
— Urgențe 112, ce s-a întâmplat?
O voce rece îmi vorbește la ureche.
 — Cuțitul, suspin eu. Trebuie să veniți! Repede.
— Ce s-a întâmplat? întreabă vocea.
— Un accident. Cu un cuțit. Am căzut și acum…
— Unde sunteți?
Calmul operatorului mă provoacă, iar mintea mi se golește. Nu-mi
amintesc pe ce stradă suntem.
— Nu știu!
Inima îmi bate cu putere.
— Nu-mi amintesc!
Strig că ar trebui să poată localiza naibii apelul, în timp ce-mi amintesc
ceva despre o aplicație pe care ar fi trebuit să o descarc, când Fredrik
deschide brusc gura și rostește monoton adresa.
Repet cuvintele și vocea continuă:
— Persoana respiră?
— Da. Da, respiră. Să scot cuțitul?
— Nu, zice vocea, mai puțin rece. Nu-l atingeți. Așteptați doar să vină
echipajul de la ambulanță. E pe drum.
După alte câteva întrebări, operatorul pare să creadă că situația este sub
control, dar păstrează linia deschisă.
Apăs butonul difuzorului, mă așez lângă Fredrik și pun telefonul pe
podea între noi.
— Îmi pare rău, șoptesc, sprijinindu-mă de frigider, îmi pare rău.
E complet inert, cu pleoapele închise, fiecare respirație părând teribil de
dureroasă.
Mă izbește gândul că ar putea să moară. Asta înseamnă că l-am ucis pe
soțul Ninei.
Și pe tatăl lui Jennifer.
Simt că-mi bubuie capul. Închid ochii și îmi doresc să fiu departe. Ascult
respirația gâfâită a lui Fredrik.
— Jennifer era…
Tușește.
— Era într-adevăr fiica mea?
Încuviințez din cap, fără să deschid ochii, simțind că-mi curg lacrimi pe
obraji.
— Ea… Era în viață, continuă Fredrik.
Scoate cu greu cuvintele, trebuie să facă o pauză ca să-și tragă sufletul.
— Mergea… pe drum. Se bălăngănea, dar mergea. Am… căutat. M-am
întors. N-am găsit-o… Îmi pare rău.
Tace.
Aparatul de cafea pocnește.
Iar în depărtare începe să se audă sunetul sirenelor.

66. Nina

— Vorbesc cu Carolina Gonzales Andersson?

Este pentru a doua oară azi când cineva îmi spune Carolina. Dar această
voce nu are căldura vocii tatălui meu. Dimpotrivă, sună foarte formal. Mă
ridic de pe canapea și mă grăbesc spre hol, ca să mă îndepărtez de gălăgia
din sufragerie. Vilgot cântă la vioară cu bunicul său, la volum puțin spus
ridicat.
— Da, la telefon.
Se aude un foșnet în receptor, ca și cum cineva ar fi întors o hârtie.
— Și sunteți căsătorită cu Fredrik Andersson?
Când aud întrebarea, inima începe să o ia la goană. Sângele îmi fuge din
cap și simt furnicături ciudate în buricele degetelor.
— Da…
— Mă bucur că v-am prins. Numele meu e Helga Gunnarsdottir. Sunt
medic și vă sun de la SUS{76}.
Mă clatin până la taburetul de lângă biroul din hol, alunec cu spatele de-a
lungul peretelui și aterizez cu un zgomot surd.
— Deci este vorba despre soțul dumneavoastră, spune femeia la telefon.
Cuvintele pe care le caut se blochează unele în altele și nu reușesc să
spun nimic.
— Nu trebuie să vă faceți griji, continuă medicul. Situația e gravă, dar nu
îi pune viața în pericol.
— Dar ce s-a întâmplat?
Mă ridic în picioare și încep să-mi caut haina printre toate celelalte din
cuier.
— Unde este acum? Eu nu sunt acasă. Eu… Eu sunt în Höör. La părinții
mei. Dar pot ajunge la Malmö cam într-o oră.
Atât mama, cât și Smilla au venit în hol. Stau una lângă cealaltă și se uită
la mine cu ochii mari.
— Fredrik a fost sedat și acum doarme.
 Helga Gunnarsdottir vorbește cu un accent melodios islandez.
— Și nu are rost să vă grăbiți să veniți aici. E la Terapie Intensivă, unde
accesul vizitatorilor este interzis. Să sperăm că mâine va fi mutat la secția
de pneumologie. Îl puteți vizita atunci.
— Secția de pneumologie?
Mă opresc din căutări, brațul care scotocea printre haine se blochează.
— De ce să fie mutat la secția de pneumologie?
— Soțul dumneavoastră a suferit un pneumotorax.
Face o scurtă pauză și adaugă:
— O gaură în plămân.
— Poftim? Cum… Cum s-a întâmplat?
— O rană de cuțit, spune medicul. Dar, după cum v-am spus deja,
situația este stabilă, iar Fredrik se simte bine, având în vedere
circumstanțele. Sunt sigură că va putea să vă sune mâine la prima oră.
— O rană de cuțit?
Trebuie să mă așez din nou.
— Dar era acasă! A fost înjunghiat acasă?
Mama și Smilla sunt încă în picioare. Mama își ține mâinile la gură, iar
Smilla e albă ca varul.
— Mă tem că nu vă pot da mai multe informații, spune Helga
Gunnarsdottir.
— Dar sunt soția lui.
Vocea îmi tremură.
— Am… am dreptul să știu ce s-a întâmplat.
— Mda…
Vocea pare brusc stânjenită.
— Fredrik ne-a cerut în mod expres să nu dezvăluim niciun detaliu. Nici
măcar dumneavoastră.
Telefonul stă să-mi alunece din mână și apuc mai strâns carcasa din
plastic moale.
Și totuși Fredrik mă înșală? Cine a înfipt cuțitul în el? O fostă iubită?
Sau una actuală.
Nu poate fi vorba despre o spargere. Nu avem obiecte de artă sau
antichități valoroase. Dar e posibil ca cineva să fi intrat prin efracție ca să
fure computerul de jocuri al lui Anton. Încerc să-mi imaginez situația și mi
se pare complet nerealistă. În plus, Fredrik nu ar fi opus niciodată
rezistență. Le-ar fi dat hoților tot ce îi cereau. Probabil că i-ar fi și ajutat să
ducă prada la mașină.
Medicul își drege glasul și sunt readusă la realitate, dar nu-mi amintesc
unde am rămas.
— Cel mai probabil soțul dumneavoastră își va reveni complet, spune
Helga Gunnarsdottir. Bineînțeles că vă vom anunța dacă situația se schimbă.
Pentru o clipă se lasă tăcerea, apoi mă întreabă:
— E în regulă așa?
Normal că nu e în regulă. Nicidecum.
— Sigur că da, spun. Mulțumesc că m-ați sunat, închei convorbirea și
mă uit fix la ecran.
— Cine-a fost?
Mama se îndreaptă vijelios spre mine.
— Nina, ce s-a întâmplat?
— Era de la spital… Era…
Mă uit la mama.
— Fredrik a fost înjunghiat.
Smilla pare că e gata să leșine. Mă ridic.
— E în regulă, draga mea.
O trag lângă mine.
— Tata va fi bine. Medicul a spus că se va recupera complet.
Cu brațele în jurul fiicei mele, încerc să alung sentimentul că lumea e pe
cale să se prăbușească.

67. Lollo

Sala de la intrarea în secția de poliție este aproape pustie. Un agent de

securitate într-o gheretă de sticlă dă din cap în semn de recunoaștere a celor
doi ofițeri în uniformă care mă însoțesc. Mi se dă o legitimație de vizitator
și o apucăm pe un coridor lung.
— Vă rog, spune femeia roșcată care s-a prezentat anterior ca fiind Sally.
Ține deschisă ușa unei încăperi mici, mobilată modest.
— Lina Torrero este pe drum.
Mă așez pe unul dintre cele patru scaune, recunoscătoare că
anchetatoarea va veni în curând.
Sally și colegul ei au ajuns la spital la doar câteva minute după ce
ambulanța a frânat în fața intrării de urgență. Au sunat-o pe Lina Torrero de
îndată ce au aflat că era persoana de contact a familiei pentru un caz în curs
de desfășurare.
— Doriți ceva de băut?
Ofițerul de poliție, un bărbat de vârsta mea, care are o barbă uriașă de
hipster, se uită la mine.
— Cafea? Ceai? Apă?
— Aș dori un pahar cu apă.
Dă scurt din cap și dispare pe coridor.
Mă sprijin de spătarul tare, închid ochii și încerc să respir așa cum am
învățat să respir ca să mă simt bine. Mă gândesc la toate sutele de cursuri de
yoga pe care le-am urmat de-a lungul anilor. Nu credeam că îmi vor fi atât
de utile tocmai aici, într-o sală de interogatoriu. Dar, după câteva respirații
adânci, chiar mă eliberez de presiunea din piept. Nu complet, dar cât de cât.
Se aude un zăngănit la ușă. Bărbosul intră alături de Lina Torrero și ne
strângem mâna pentru a treia oară azi. Bărbatul pune un pahar cu apă lângă
scaunul meu și iese din încăpere, în timp ce cele două femei se așază în fața
mea.
Sally începe să tasteze la calculator. Torrero pune un dosar subțire din
plastic pe masă și apoi își deschide propriul laptop. Scoate un telefon mobil
din buzunarul de la spate și îl așază pe dosar.
— Cum vă simțiți?
Dacă mi-ar fi pus altcineva întrebarea asta, m-aș fi înfuriat. Dar îmi place
Lina Torrero. Nu pare să întrebe pentru că trebuie să o facă, ci pentru că îi
pasă cu adevărat.
— Așa și-așa, spun eu.
Torrero își desparte coada de cal în două și trage de ambele părți pentru a
o strânge.
— Sper că nu vă deranjează că a trebuit să veniți aici.
Își lasă părul în pace.
— Ar fi fost destul de greu să vorbim la spital.
Dau din cap, iar anchetatoarea continuă:
— Bineînțeles, am dori să aflăm în primul rând mai multe despre
incidentul din această seară.
— N-a fost cu intenție.
Îmi ard obrajii, abia o pot privi în ochi.
— A fost un accident. A…
— Așteptați puțin.
 Torrero deschide telefonul și îl pune în mijlocul mesei. Spune cu voce
tare data, ora și cine se află în sală.
— Așa, continuă ea. Spuneți-mi ce s-a întâmplat la familia Andersson.
— Eu…
Mâinile îmi tremură în timp ce mă întind spre paharul cu apă.
— Eu și Max am avut… Ne-am certat. Iar eu… aveam nevoie să vorbesc
cu cineva. Despre tot ce s-a întâmplat…
Beau, dar reușesc să torn și pe lângă gură. Cu mâna liberă prind
picăturile care-mi curg pe bărbie.
— Nina nu era acasă, dar Fredrik m-a invitat oricum înăuntru. A pus de
cafea și… Și deodată a început să divagheze, să spună că s-a întâlnit cu
Jennifer în noaptea de Anul Nou… Iar eu…
Las paharul jos, mă uit la cele două femei din fața mea.
— Am văzut roșu în fața ochilor. Mi-am pierdut mințile.
Torrero cere mai multe detalii, iar Sally ia notițe.
— Din câte am înțeles, Fredrik nu vrea să depună plângere, rezumă
Torrero când termin.
Încuviințez, iar anchetatoarea mă anunță că oricum va trebui să
întocmească un raport de vătămare corporală.
— Dacă Fredrik nu se răzgândește, asta va fi tot, adaugă ea.
— Dar Fredrik și Jennifer?
Mă uit la Torrero.
— Tocmai a recunoscut că s-a întâlnit cu ea în noaptea de Anul Nou. Nu
va trebui în orice caz să vă ocupați de asta?
— Bineînțeles că îl vom audia pe Fredrik când va fi în stare, spune
Torrero. Dar ne-a spus că Jennifer era în viață când a lăsat-o singură pe
strada Gad.
— Așa spune, dau eu din mâini. Dar chiar îl credeți?
— Am încercat să vă contactez și pe dumneavoastră, și pe Max după ce
ne-am întâlnit la Lund.
Anchetatoarea se uită la laptop și apoi la mine.
— Măcar acum știu de ce dumneavoastră nu mi-ați răspuns.
Îmi zâmbește ironic.
— Apropo, aveți vreo idee unde se află Max?
Un junghi în stomac. Ce naiba o mai fi făcând acum?
— Nu. De când am plecat cu mașina, n-am mai vorbit cu el.
— Înțeleg.
 Lina Torrero îmi caută privirea.
— Am vrut să vorbesc cu amândoi pentru că au apărut noi informații
despre cazul lui Jennifer, informații care sugerează că nu a fost un accident.
Deschid gura, dar Torrero mi-o ia înainte.
— De acum înainte, investigăm cazul ca fiind omucidere.
Nu-și mai ia ochii de la mine.
— Și vreau să subliniez că noile informații nu îl indică drept făptaș pe
Fredrik Andersson. Bănuiam că a avut contact cu Jennifer în noaptea
respectivă, iar acum ni s-a confirmat. Dar nu credem că Fredrik a fost cel
care a omorât-o pe Jennifer.
O privesc confuză, încercând să înțeleg ce-mi spune.
Omucidere.
Jennifer a fost omorâtă?
— Putem fi de acord că Fredrik a greșit, continuă Torrero, că ar fi trebuit
să o convingă pe Jennifer să meargă acasă, împreună cu el. Dar faptul că s-a
întors la petrecere fără ea nu este o crimă în sine…
— Dar… Dar ce s-a întâmplat?
Mă uit la cei doi polițiști.
— Vreți să spuneți că s-a întâlnit cu altcineva mai târziu? Cu John
Blund? Cu vreunul dintre bărbații din lista de pe Facebook? Petter Silvén?
L-ați anchetat? Locuiește chiar în apropiere, el…
Mă opresc, îmi dau seama că bat câmpii. Ochii căprui și blânzi ai lui
Torrero mă fac să lăcrimez brusc.
— Din păcate, nu vă putem spune pe cine sau ce am anchetat, spune ea
cu calm. Nu vă putem spune nici la ce piste lucrăm în prezent. Am vrut mai
întâi să vă anunțăm că am reîncadrat fapta drept omucidere. Apoi, trebuie să
vă mai punem câteva întrebări…
Ceva se schimbă pe chipul anchetatoarei. Face o scurtă pauză înainte de
a rosti ultimele cuvinte.
— Raportul autopsiei este gata.
În fața ochilor mi se conturează o imagine. Imaginea trupului unei fete,
rigid pe o targă rece din oțel inoxidabil. Stomacul mi se strânge ghem. Mă
uit prin încăpere, căutând ceva în care să vomit, dar în cele din urmă reușesc
să trimit înapoi ceea ce îmi urca în gât.
— Cum vă simțiți? întreabă Sally. Sunteți bine?
Încuviințez din cap și beau niște apă. Caut în memorie alte imagini, care
o arată pe Jennifer în viață – cu sclipici la ochi și cu gura zâmbitoare. În
schimb, văd o față palidă, buze stinse, ochi închiși.
— Așa…
Torrero îmi caută din nou privirea.
— Potrivit raportului, Jennifer avea urme de canabis și Tramadol{77} în
sânge.
— Nu se poate, șoptesc eu. Probabil este o greșeală.
— Din păcate, nu.
Torrero se uită la ecranul din fața ei.
— Nu e vorba despre o cantitate mare, dar împreună cu alcoolul…
— Probabil că a forțat-o cineva să le ia.
Mă uit imploratoare la cele două femei. Cuvintele îmi ies acum cu
putere.
— Jennifer nu se droga! Am fi băgat de seamă.
Dar, pe măsură ce cuvintele ricoșează în pereții goi, începe să crească
îndoiala. Cum pot fi atât de sigură că Jennifer nu se droga? Doar n-aveam
habar nici despre ce făcea online.
— O fi ispitit-o cineva la petrecerea de Anul Nou. Îmi aud îndoiala în
propria voce.
— O… o chestie care s-a întâmplat o singură dată.
— Nu chiar.
Lina Torrero începe să răsfoiască dosarul.
— Poate că ați auzit că s-a găsit un telefon mobil care i-a aparținut lui
Jennifer.
Pune o fotografie pe masă și o întoarce pe jumătate, astfel încât poza să
fie cu fața spre mine. Fotografia prezintă un telefon mic, vechi. E albastru și
seamănă cu primul meu telefon, cel pe care l-am primit cadou de ziua mea
de naștere, de la Max, cândva la începutul anilor 200O.
— Ăsta nu este telefonul lui Jennifer, arăt spre fotografie. Avea un
iPhone. Cel mai recent model.
— Jennifer avea două telefoane mobile.
Anchetatoarea trage poza spre ea.
— Nu i-am găsit iPhone-ul. Dar am reușit să descărcăm copia
conținutului. Iar acesta…
Torrero dă din cap spre fotografie.
— Nu avea abonament la el, ci o cartelă preplătită.
— Dar… De ce-l avea?
Mă uit confuză la femeia cu părul negru.
 — Ați reușit să vedeți pe cine suna?
Anchetatoarea pune fotografia înapoi în dosar.
— Îl folosea cel mai mult pentru SMS-uri. Telefonul cu cartelă era
pentru droguri, adică îl folosea ca să sune traficanți și clienți. Și da, am
reușit să depistăm câteva dintre contactele lui Jennifer. Dar în acest moment
nu vă pot spune mai mult.
Mă aplec peste masă, îmi ascund fața în mâini și izbucnesc în plâns.
Omucidere. Droguri. John Blund. Fredrik. Max. Ar trebui să-l sun pe
Max? Vreau să-l sun? Ar putea fi cumva implicat în rahatul ăsta? Ar trebui
să îi împărtășesc lui Torrero gândurile mele?
Sunt atât de obosită… Îngrozitor de obosită.
Când în cele din urmă îmi ridic capul, găsesc lângă paharul cu apă o
cutie cu șervețele. Scot unul, îmi suflu nasul și mă șterg la ochi.
— Probabil credeți că sunt cea mai incompetentă mamă din lume.
Răspunsul vine un pic prea târziu.
— Nu gândiți așa, spune Lina Torrero. I se poate întâmpla oricui.
Tuturor tipurilor de oameni, din toate clasele sociale. Putem face totul
pentru copiii noștri, dar ei tot pot s-o apuce pe o cale greșită. Credeți-mă,
nimic nu rămâne neplătit.
 2019, Bobotează

Sâmbătă

68. Fredrik

Lina Torrero se uită la mine.

— Sunteți sigur că nu vreți să depuneți plângere împotriva Louisei
Wiksell?
— Da, spun. A fost un accident. Lollo era supărată, iar eu… Eu băusem
destul de mult.
Anchetatoarea se lasă pe spate în scaun, își pune picior peste picior și mă
privește cu o expresie greu de interpretat.
— Ați avut totuși noroc.
Privirea îi e fixată pe tubul care intră în plămânul meu drept.
— Ar fi putut fi mult mai rău.
Aparatul de oxigen răspunde cu un șuierat prelung, iar eu nu am nimic
de spus. Ieri am fost convins că mi-a sunat ceasul. Durerea era de nedescris.
Fiecare respirație ardea ca focul și începusem, cu adevărat, să-mi văd viața
derulându-se ca un film în fața ochilor. Senzația de panică a fost
neașteptată. Am crezut că eram pregătit să mor, că asta era singura mea cale
de scăpare. Dar acolo și atunci – cu un cuțit în plămân și cu spatele lipit de
podeaua bucătăriei – am știut.
Nu vreau să mor.
Vreau să trăiesc.
Lina Torrero se ridică în picioare. Colega ei, o femeie roșcată, al cărei
nume nu mi-l amintesc, își închide carnețelul și împinge cele două scaune
înapoi lângă perete. Dă scurt din cap, își pune repede geaca și dispare pe
coridor.
Torrero se oprește în pragul ușii.
— O să revenim.
Face un gest semnificativ spre tubul de drenă.
— Cel puțin nu trebuie să-mi fac griji că veți dispărea.
 După ce se instalează liniștea, închid ochii și încerc să fac ordine în
potopul de informații care tocmai m-a copleșit. Dar nu ajung la niciun
rezultat. Poate că este din cauza naturii informațiilor. Sau poate e din cauza
medicamentelor, a tuturor analgezicelor care îmi sunt acum pompate în
corp.
Torrero a spus că Jennifer a fost omorâtă.
Omorâtă.
Se pare că se și droga. Tramadol. Canabis. Posibil și altele.
Am recunoscut imediat că am fumat iarbă vara trecută. Doar am fost
nevoit să explic de ce am tăcut despre întâlnirea din noaptea de Anul Nou.
Dar am jurat hotărât că n-am auzit-o niciodată pe Jennifer vorbind despre
alte droguri.
Se pare că le vindea tinerilor din zonă. Nu era o afacere mare, totuși…
Fir-ar să fie, Jennifer. Cum naiba s-a ajuns până aici?
Capul îmi cade pe spate, pe perne. Respir adânc, îmi dau seama prea
târziu că asta este o greșeală și gem cu voce tare.
O asistentă care trece întâmplător prin preajmă bagă capul pe ușă.
— Aveți dureri?
Dau din cap că nu.
— Să apăsați pe buton dacă e nevoie, spune și se grăbește să plece la
treaba ei.
Mă întorc la conversația cu Torrero, încercând să-mi amintesc detaliile.
Dacă am înțeles corect ce mi-a spus anchetatoarea, nu sunt suspect de
crimă. Se pare că nu sunt suspect de nimic – cu excepția unei posibile erori
de judecată.
Torrero a fost foarte rezervată, dar a afirmat că au ajuns aproape de o
descoperire-cheie în anchetă. Spunea că speră ca acest caz să fie rezolvat
înainte de sfârșitul săptămânii. Azi este sâmbătă. Asta trebuie să însemne că
ei știu deja cine este criminalul.
Jennifer a fost omorâtă.
E absurd. Ce să fi făcut, ca să dea cuiva motiv să o omoare?
O fată tânără.
Fiica mea.
Într-o clipită, mă întorc pe plajă. O privesc pe Jennifer în noaptea
albastră de Sânziene. Nu vreau să mă gândesc la asta. Nu vreau să-mi
amintesc cât de aproape am fost. Deși nu eu am fost cel care a răspuns
provocărilor ei, ci creierul de reptilă.
 Degetele îmi alunecă pe noptieră și reușesc să ajung la telefon fără să-mi
mișc partea superioară a corpului. Pe ecran apare un nou SMS.
Sunt pe drum. /N
Mesajul a fost trimis în urmă cu mai puțin de o oră. Las telefonul pe
pătura galbenă și îmi întorc privirea spre tavan. Aici nu există crăpături, ci
doar un ansamblu de plăci albe, în simetrie perfectă.
Nina.
Ce naiba să-i spun Ninei?
Am schimbat două vorbe azi-dimineață, la puțin timp după ce m-au
mutat aici. Era isterică, bineînțeles, și nu închisese ochii toată noaptea.
I-am spus că nu vreau să-i povestesc la telefon ce s-a întâmplat și am
rugat-o să vină cât poate de repede. Sunt îngrozit de reacția soției mele.
Mă gândesc că, dacă aș fi jucat tare, mare parte din ceea ce ne privește
pe mine și pe Jennifer ar fi putut rămâne secretul meu și al poliției. Dar
acum…
Lollo știe că am fost să înot cu Jennifer în ajunul Sânzienelor. Știe că ne-
am întâlnit în noaptea în care Jennifer a dispărut. Și este destul de evident
că aș fi putut preveni desfășurarea ulterioară a evenimentelor dacă aș fi
târât-o pe Jennifer înapoi la familia Wiksell după întâlnirea noastră din
desiș. Aș fi putut cel puțin să împiedic lucrurile să se întâmple chiar atunci.
Dacă atunci s-or fi întâmplat.
Lollo nu mă va ierta niciodată. Și nu-și va păstra gândurile pentru ea.
Asta înseamnă că n-am de ales. Nina trebuie să audă versiunea mea.

69. Nina

— Dar nu înțeleg! De ce a venit Lollo la noi acasă?

Stau în mijlocul salonului. Inima îmi bate să-mi sară din piept, lacrimile
și mucii îmi curg gârlă. Simt că tot corpul mi se va topi și se va revărsa pe
podeaua de un gri strălucitor.
— Trebuie să-mi explici…
Vocea mi se stinge când capul începe să-mi țiuie. Puncte albe îmi
dansează în fața ochilor. Mă prind de un scaun, aterizând pe șezutul tare.
Mă aplec în față, cu capul în mâini, așteptând să se domolească țiuitul, după
care îmi ridic privirea.
Capul patului este înălțat, iar Fredrik se lasă greu pe pernă. Chipul lui are
culoarea cearșafului. Lângă pat se află un stativ pentru perfuzii. Are un
furtun introdus într-o parte, mai multe branule la încheieturile mâinilor și la
coate. Un ecran afișează două valori diferite, dintre care una trebuie să
reprezinte bătăile inimii lui Fredrik.
— De ce? șoptesc în cele din urmă. De ce a venit acasă la noi?
— Habar n-am. A spus…
Fredrik înghite cu greutate și apoi continuă cu o voce încordată.
— A spus că s-au certat. Ea și Max. Lollo s-a urcat în mașină și a condus
la întâmplare. Voia doar să plece de-acasă. Și așa se face că a ajuns la noi.
Scot telefonul mobil din geantă, clipesc până nu mai lăcrimez și mă uit la
lista de apeluri primite.
— Dar n-a sunat înainte.
— Păi tocmai ți-am spus…
Fredrik își îndreaptă spatele și geme.
— Nu era o vizită planificată.
Închid din nou ochii, îmi frec tâmplele și încerc să diger ceea ce tocmai
mi s-a spus. Despre înotul de noapte. Despre minciuni. Despre vinovăție și
rușine.
— Deci…
Deschid ochii.
— Ai mințit în legătură cu noaptea de Anul Nou ca să nu fii nevoit să
dezvălui ce s-a întâmplat vara trecută?
Fredrik încuviințează din cap.
— Dar nu s-a întâmplat nimic, zice el repede. Trebuie să ai încredere în
mine, Nina. Singurul lucru care s-a întâmplat a fost că am fumat iarbă. Dar
știi cum e Jennifer… cum era. Era în stare să inventeze orice. Iar acum,
după MeToo{78} și toate cele…
Se uită la mine cu ochi de cățeluș.
— Cine m-ar fi crezut pe mine? Nimeni. Aș fi devenit acel libidinos de
vârstă mijlocie. Toată lumea ar fi fost de partea lui Jennifer. Era dezamăgită
și furioasă. Ar fi putut determina școala să mă concedieze, ar fi putut să-mi
întoarcă familia și prietenii împotriva mea, ar fi…
Fredrik tace și se uită în sus, spre tavan.
Nu știu ce-aș putea să spun. Am bănuit de la început că problema nu era
doar situația imaginară cu stresul de la locul de muncă. M-am gândit până și
la faptul că purtarea lui Fredrik ar putea avea de-a face cu Jennifer. Dar așa
ceva nu mi-aș fi putut închipui niciodată. E dincolo de orice imaginație.
 — Înțeleg…
Fredrik respiră greu și face o grimasă de durere înainte de a continua:
— Știu că ți-e greu să ai încredere în mine în momentul ăsta, dar îți
promit…
— Vrei să spui… îl întrerup eu. Vrei să spui că Lollo te-a înjunghiat
pentru că a crezut că tu ai omorât-o pe Jennifer?
El încuviințează din nou din cap.
— Până și eu am crezut că am omorât-o. Nu cu mâna mea, bineînțeles.
Dar am crezut că ceea ce s-a întâmplat a fost din vina mea, că o să ajung la
închisoare pentru asta. S-a lovit la cap, sângera și m-am temut că are o
comoție. La început, am crezut că s-ar putea să se fi întins pe jos și să fi
murit de frig. Apoi, când au găsit-o, am fost convins că a căzut în cariera de
calcar din cauza rănii, că a fost amețită sau confuză. Există un termen numit
„indiferență deliberată”. Dacă lași pe cineva care se află în pericol…
— Taci!
Fac ceea ce face Vilgot de obicei în situații dificile: îmi apăs palmele pe
urechi și închid ochii. E un mod eficient de a suprima lumea exterioară.
Totul se întunecă și singurul lucru pe care îl aud este pulsul care îmi bubuie
în urechi.
Gândurile mi se învălmășesc, sunt imposibil de cuprins sau de oprit.
Deschid ochii și mă uit la bărbatul din patul din fața mea. Privirea îmi
alunecă peste părul lins și nespălat, peste barba cenușie, peste obrajii trași.
Lacrimile îi curg pe obraji.
Cine este el? Ce a făcut? Pot să am încredere în ceea ce spune?
— Plec.
Când mă ridic, brațul scaunului lovește patul.
— Trebuie să reflectez.
Mă îndrept spre ușă cu haina cocoloș sub braț.
— Vii mâine? suspină Fredrik în spatele meu.
Mă întorc.
— Poate.

70. Lollo

Plânsul îmi pulsează în gât și încerc să-mi distrag atenția uitându-mă la

Chanel. Tata a adus-o azi-dimineață devreme. Nu puteam suporta atâta
liniște în casă. Am vrut să aud zgomotul lăbuțelor pe parchet, am simțit
nevoia să ating blana moale între degete.
Acum se plimbă pe lângă cărare, cu boticul băgat adânc printre frunzele
căzute astă-toamnă. Pudelul pare complet neafectat de tot ce s-a întâmplat.
Deși poate că Chanel înțelege mai mult decât bănuim noi, poate că simte
lipsa, dar e suficient de inteligentă încât să se concentreze asupra noastră, a
celor care am rămas.
Ne îndreptăm spre promontoriu și mă camuflez în spatele fularului,
căciulii și ochelarilor mari de soare. Soarele este absent, dar nu vreau să
privesc oamenii în ochi. Aș fi preferat să nu văd pe nimeni, dar a trebuit să
plec de-acasă.
Departe de Max.
Soțul meu mă minte de peste șaptesprezece ani. De unde naiba să știu că
nu minte și în legătură cu alte chestii, dacă a ales să mintă în legătură cu
ceea ce ar trebui să fie cel mai important: copilul nostru. Copilul meu.
De câte ori l-am sunat și nu mi-a răspuns? De câte ori a lucrat până
târziu, a jucat golf, a fost în călătorii de afaceri? Ce era adevărat? Ce era
minciună?
Pot să am încredere că Max – și doar el, singur – a fost cel care a mâncat
hamburgeri în Falsterbo în noaptea de marți spre miercuri? Pot să am
încredere că nu s-a întâlnit cu Jennifer?
Max s-a jurat pe ce are mai sfânt că nu i-a făcut niciun rău. Părea sincer
mâhnit că l-am suspectat. De fapt, în adâncul sufletului, nu pot să cred că
Max ar fi implicat. Dar numai faptul că l-am suspectat…
Azi-dimineață am scos din nou catalogul școlar. L-am căutat în poza
clasei pe băiatul bătut. Ali. Arată bine. Probabil că e și destul de deștept,
altfel n-ar fi intrat la Petri. Cum naiba s-a putut lega Max de un tânăr de
șaptesprezece ani? Este un laș. Laș, ordinar și imatur.
Pot să trăiesc cu un om despre care am crezut, măcar și pentru o clipă, că
e capabil să ucidă? Vreau să trăiesc cu un bărbat care va fi condamnat
pentru agresiune?
Max este cel care a greșit, dar reputația proastă mă va lovi la fel de tare
și pe mine. Avem același nume de familie. Poate că va trebui să vândă
agenția. Cine ar vrea să-și dea cea mai importantă afacere a vieții pe mâna
unui infractor? Eu nu aș face-o.
Și uite-așa vom pierde totul. Ne vom pierde viețile și prietenii. De când
s-a făcut publică agresiunea, Lisen și Ivanka tac mâlc. Niciun ziar nu a
dezvăluit numele „brokerului de succes din Malmö care a pus la pământ un
băiat lipsit de apărare”. Dar oamenii nu sunt proști. Toată lumea știe despre
cine este vorba.
Ceea ce mi se pare ciudat e faptul că Max nu pare să aibă nicio
remușcare. Spune că poliția a fost prea permisivă și că, dacă autoritățile ar fi
luat în serios informațiile despre Ali, el l-ar fi lăsat în pace. Este o logică
interesantă. Pentru că Ali nu pare să aibă nimic de-a face cu toată situația
asta.
Soțul meu mă sperie. Cine e el? Cine a fost în toți anii ăștia?
Chanel se lasă condusă de miros, merge în zigzag pe cărare. La fel se
mișcă și gândurile mele și ajung la Fredrik. Bărbatul care a fost tatăl lui
Jennifer. Este tatăl lui Jennifer.
Doar și eu sunt încă mama lui Jennifer, nu-i așa?
Simt un junghi în piept. Cuțitul care a fost în plămânul lui Fredrik pare
că s-a împlântat direct în inima mea. Cineva învârte mânerul, răsucire după
răsucire.
Nu-mi pot stăpâni lacrimile care țâșnesc din spatele ochelarilor de soare
și tot ce e împrejur se contopește într-o ceață maro. Pe negândite, măresc
pașii. Chanel trage de lesă și probabil că schelălăie de ceva vreme, dar eu
nu-i aud protestele decât când devin foarte puternice.
Mă opresc, las pudelul să-și facă treburile și apoi mă târăsc mai departe.
Senzația este că picioarele încearcă să scape de cap și de tot ce mișcă în el.
N-o să mă mai pot uita niciodată în ochii Ninei. Niciodată.
Și Fredrik, idiotul naibii! Pot să am cu adevărat încredere în el? A spus
că Jennifer era în viață când a lăsat-o singură. Dar poate dovedi asta?
Torrero a susținut că Fredrik e nevinovat. Dar chiar și poliția poate face
greșeli. Poate că a spus asta doar ca să-l protejeze pe Fredrik de mine. Să-i
fie teamă lui Torrero că voi înfige din nou cuțitul în el?
Și mai e și chestia aia despre care bătea câmpii Fredrik… Că el și
Jennifer s-au întâlnit în ajunul Sânzienelor și au mers să înoate. Ce s-a
petrecut atunci? Totul este atât de haotic. Drăcia dracului!
Chanel scâncește. Ridic privirea și văd un pui de iepure în fața noastră pe
cărare. Stă locului hipnotizat, tremură. Privește moartea în față.
Știa Jennifer că va muri? A apucat să se sperie când l-a întâlnit pe
ucigașul ei? A strigat după ajutor? A implorat pentru viața ei?
Cuțitul din pieptul meu se mai învârte o dată și lacrimile mi se strecoară
printre buze. E un sunet ciudat. Neplăcut. Nu-mi recunosc propria voce.
 Iepurele se trezește din hipnoza sa temporară, țâșnește și sare printre
copaci.
71. Nina

O iau la picior pe holuri, fără să mă obosesc să citesc indicatoarele,

lăsându-mă ghidată spre ieșire de GPS-ul meu interior. Trebuie să ies de
aici, am nevoie de oxigen și de lumina zilei. Am nevoie de liniște și pace ca
să pot gândi. Trebuie să încerc să înțeleg. Dacă este cumva posibil să înțeleg
ceva din toate astea.
Simt o ușurare când scap de mirosul sufocant al spitalului și de șuieratul
aparatului de oxigen. Îmi umplu plămânii sănătoși cu aerul proaspăt de
ianuarie și mă grăbesc pe trotuar spre parcare.
Chiar înainte de trecerea de pietoni întâlnesc un bătrân care se chinuie să
împingă un scaun cu rotile în fața lui. În scaun stă o femeie cocoșată, cu
geanta în poală. Vederea cuplului de bătrâni mă face să plâng. Oare eu și
Fredrik vom îmbătrâni împreună? Îmi doresc asta?
Îmi vine în minte o imagine a socrilor mei fără speranță. Tăcerea,
acuzațiile fără cuvinte.
— Nina!
La început nu înțeleg că pe mine mă strigă. Dar întâmplător îmi cade
jetonul pentru parcare și mă întorc. O femeie în halat alb vine pe trotuar în
pas săltat. E scundă, are părul de culoare deschisă, de lungime medie, și ține
într-o mână o cutie de Risifrutti{79}. Blonda îmi e vag cunoscută, dar nu-mi
dau seama de unde.
— Nu mă recunoști, nu-i așa?
Acum stă în fața mea. Șosete mov în saboți Birkenstock albi, un zâmbet
larg pe față.
— Ei bine…
Creierul meu deja supra-încălzit turează la maximum.
— Poate.
— Victoria.
Femeia îmi întinde mâna.
— Vicky…
— Doamne! Îmi pare rău.
Îi iau mâna, i-o strâng.
— Vicky. Acum te-am recunoscut. Ce mai faci?
 Cealaltă mână mi se duce automat la ochi și la rimelul care mi-a curs.
— Acum lucrezi aici?
Ne dăm drumul una alteia și Vicky încuviințează din cap.
— Chiar în aceeași secție cu Malena.
E clar că eu și Malena ne-am îndepărtat. În urmă cu zece ani, garantat aș
fi aflat așa ceva. Vicky ieșea des cu noi când eram studente. Petreceam în
bucătăria din căminul Malenei, beam cafea la Lundagård{80} sau învățam la
UB{81}.
Vicky e neschimbată, dar, la fel ca mine, a pus câteva kilograme pe ea.
Cumva, mă simt bine să văd asta în mijlocul atâtor nenorociri.
— De cât timp lucrezi la Malmö? o întreb.
— De astă-vară, răspunde Vicky. Am fost mulți ani la Lund. Și apoi în
Eslöv pentru o vreme, la un centru de sănătate.
Zâmbește din nou.
— Am auzit că tu, Malena și Lollo încă țineți legătura.
— Ei bine…
Încerc să zâmbesc, dar simt cum mi se strânge pielea, ca și cum n-aș
avea destulă pentru a putea zâmbi.
— Poate că nu ca în vremurile bune. Dar sărbătorim de obicei Anul
Nou…
Propoziția rămâne în aer și Vicky se apleacă brusc în față, coborându-și
vocea.
— Teribil, apropo. Chestia asta cu Jennifer.
Dă din cap.
— Trebuie să fie cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Să-ți moară
copilul.
Dau și eu din cap și sper din toată inima că Vicky trebuie să se întoarcă
în curând la urgențe. Nu vreau să-mi dezvălui frământările interioare unei
persoane pe care n-am mai văzut-o de peste douăzeci de ani.
Dar Vicky nu pare să se grăbească deloc, ci se apropie și mai mult de
mine. E atât de aproape, încât pot simți unde și-a petrecut pauza – într-una
dintre camerele de sticlă în care pacienții și personalul stau laolaltă și
povestesc. Incubatoare inversate.
— Aproape că nu-mi vine să cred, continuă Vicky. Mai întâi Theo, iar
acum asta… Adică… Chiar mă întreb…
— Theo?
Fac un pas înapoi și mă uit la femeia din fața mea.
 — Ce vrei să spui?
— Au!
Își pune o mână la gură, dar și-o ia imediat.
— Credeam că… Voi vă petreceți timpul împreună. Am crezut că știi…
— Știu că Theo a avut probleme și că a schimbat școala. Dar, din câte
am înțeles, situația s-a îmbunătățit.
— Ei bine…
Vicky ezită o clipă, dar își revine rapid.
— Poate că n-ar trebui să-ți spun, dar…
Se uită în jur, de parcă s-ar teme că cineva stă după colțul clădirii și trage
cu urechea.
— Îți spun oricum, dar să nu zici că ai aflat de la mine.
Încerc să nu par prea interesată, de teamă că se va răzgândi.
— S-a întâmplat astă-toamnă.
Vicky aruncă din nou o privire peste umăr.
— Theo a ajuns într-o seară la Urgențe. Avea convulsii.
Mă holbez la ea.
— Poftim? De ce? Ce s-a întâmplat?
— Tramadol.
Își mai coboară puțin vocea.
— Și iarbă.
Stomacul îmi zvâcnește.
— Theo?
Vocea mea este tare și stridentă, nu o pot controla.
— Canabis?
Vicky se uită la mine cu seriozitate.
— Putea să moară. A scăpat uite-așa.
Își apropie degetul mare și arătătorul.
— A avut mare noroc.
Încerc să asimilez ceea ce tocmai mi-a spus Vicky. Sunt atât șocată, cât și
puțin jignită. De ce n-am aflat până acum? În plus, toată tevatura asta cu
drogurile, ca din senin.
— Shit{82}, zic eu.
Pentru că ăsta e primul lucru care îmi vine în minte.
— Deep shit{83}, replică Vicky. Am făcut parte din personalul care l-a
preluat și a fost o scenă greu de privit. Eu și Malena am vorbit apoi mult
despre asta, așa că… n-am crezut că divulg vreun secret.
 — Stai liniștită.
Dau dintr-o mână.
— E în regulă. N-o să spun nimic. Sigur îmi va povesti Malena când se
va simți pregătită.
— Sigur, repetă Vicky. Apropo, știi cumva ce s-a întâmplat cu ea?
— Ce s-a întâmplat?
Am brusc sentimentul că trăiesc într-un univers paralel.
— Da…
Vicky așteaptă puțin înainte să continue:
— Și-a luat concediu medical de la începutul anului.
Mă uit la ea.
— Malena n-a spus nimic despre asta, dar…
— Poate că ați petrecut prea mult?
Vicky zâmbește, dar în același timp i se citește o expresie chinuită în
ochi.
— Auzi, trebuie să plec acum. Altfel, îmi iau colegii gâtul.
Mă îmbrățișează rapid.
— Dar mi-a făcut plăcere să te văd, Nina. Ai grijă de tine și salut-o pe
Lollo.
Rămân înțepenită și o privesc pe femeia îmbrăcată în alb care se grăbește
mai departe pe trotuar.

72. Lollo

— Chanel a ajuns acasă!

Îi desfac lesa, duc câinele murdar în hol și mă întorc în frig. Dau un șut
în ușă și o trântesc cu un zgomot puternic.
În mașină scot din nou telefonul. Accesez lista de contacte, scriu un M în
câmpul de căutare, apoi aleg unul dintre numele din listă. Aștept.
Bună ziua, sunt Malena Lagergren. Nu pot răspunde acum, dar…
Arunc telefonul pe scaunul pasagerului și simt cum mă ard lacrimile în
spatele pleoapelor.
Ar trebui probabil să mă liniștesc, să stau acasă până îmi răspunde. Dar
mi se pare de-a dreptul imposibil să intru înapoi. Corpul mi se blochează
doar la gândul de a fi între aceiași pereți cu Max.
Lucrurile lui Jennifer au același efect asupra mea. Pantofii din hol,
periuța de dinți din baie, hainele de antrenament pe uscătorul de rufe –
fiecare obiect pare să-mi strige numele. Nu ajută faptul că închid ochii sau
mă uit în altă parte, urmele lui Jennifer sunt peste tot în casă. Azi-dimineață
mi s-au înmuiat picioarele când am văzut o pereche de cercei pe blatul din
bucătărie.
Trebuie să plec de-aici. Trebuie să scap de presiune, să dau totul afară. Și
trebuie să-mi ocup timpul cu ceva. Nu pot să stau într-un loc și să las
gândurile să preia controlul.
Aș putea să bat la ușa lui Lisen. Sau să merg la Ivanka. Dar se pare că nu
mai vor să aibă nimic de-a face cu noi. În plus, nu suntem genul ăsta de
prietene. Petrecem împreună, dar nu plângem împreună.
Cum Nina nu mai este o opțiune, a rămas doar Malena. M-a mai văzut
plângând.
Dau în marșarier pe alee, gândindu-mă că e acasă. N-a spus ceva despre
un concediu de Bobotează? Probabil că a pus telefonul pe modul silențios.
Sau poate că este în baie.
Apartamentul Malenei de la periferia Tygelsjö se află la doar zece
minute de mers cu mașina. Conduc de-a lungul străzii Gessievägen, văd
podul Öresund{84} cum se întinde după coastă. În Klagshamn marea este
mereu prezentă. Ăsta e motivul pentru care am ales să ne mutăm aici. Și,
bineînțeles, pentru că, cel puțin la acea vreme, aici locuiau oameni de
treabă, cu o situație economică stabilă.
Am vrut ca Jennifer să meargă la o școală unde lumea are păreri
asemănătoare, n-am vrut să avem parte de toate problemele cu care se
confruntă școlile din oraș. Dar zona s-a extins, iar în ultimii doi ani de liceu
elevii au devenit din ce în ce mai amestecați. Cu siguranță că cei care au
determinat-o pe Jennifer să încerce drogurile provin din rândul nou-
veniților asistați sociali.
La naiba! La naiba! La naiba!
Lovesc volanul cu mâna dreaptă și mașina se clatină. Din sens opus vine
un microbuz. Pentru câteva secunde tremur și pierd controlul mașinii. Parcă
văd coliziunea frontală. Șoferul microbuzului se agață de claxon, dar între
timp reușesc să-l ocolesc și revin pe partea dreaptă a drumului. Cu inima
bătând să-mi spargă pieptul, mă îndrept spre Tygelsjö, încercând să-mi
calmez respirația sacadată.
Mă simt ușurată că am reușit să evit un accident de circulație, dar în
același timp mă cuprinde un vag sentiment de neliniște. Nu pot identifica, la
început, ce anume mă deranjează, dar în momentul imediat următor îmi dau
seama.
Malena tace mâlc din noaptea de Anul Nou. N-a scos niciun cuvânt de
când ea și Adde s-au urcat în taxi și au plecat acasă. Niciun SMS cu
„mulțumesc pentru petrecere” în ziua de Anul Nou. Și nu m-a contactat nici
măcar o dată ca să-și exprime îngrijorarea – sau compasiunea – în legătură
cu dispariția lui Jennifer.
Desigur, s-ar putea să mă înșel. Printre sutele de mesaje care au tot curs,
s-ar putea să-mi fi scăpat încercarea Malenei de a lua legătura cu mine. Este
posibil și să-mi fi trimis un mesaj care n-a ajuns la destinație din cauza
semnalului slab sau a unei alte defecțiuni tehnice. Da, ar putea fi o mie de
motive pentru care n-am primit niciun semn de la ea.
Totuși, gândul ăsta nu-mi dă pace.
E un loc liber vizavi de aleea Malenei și rămân acolo, privind afară prin
parbrizul murdar. Zona este relativ nou construită și e formată din clădiri cu
două etaje, cu fațade din lemn vopsit maro. Apartamentul Malenei este
modern, are o grădină mică și e aproape de școala lui Theo. Dar cred că în
curând se vor muta cu Adde în Vellinge. Malena n-a locuit niciodată mult
timp în același loc. Bărbat nou, adresă nouă.
O femeie îmbrăcată într-un cardigan lung iese dintr-una dintre casele
aflate puțin mai jos pe stradă. Cardiganul îi flutură în vânt. Merge pe
cărarea pietruită, ținând în mână un sac de gunoi înnodat la gură. După ce
sacul aterizează în container, își strânge mai tare cardiganul pe ea și se
grăbește să se întoarcă la căldură.
Exact în momentul în care pun mâna pe mânerul portierei, ceva îmi
atrage atenția în oglinda retrovizoare. Seamănă cu o mașină de poliție.
Mașinile de poliție îmi provoacă întotdeauna fluturi în stomac, mai ales
când sunt la volan. Dar azi nu simt fluturi, ci pumni al dracului de grei.
Drept în plex.
Mă întorc și descopăr cu groază că este într-adevăr o mașină de poliție –
una care, pe deasupra, se îndreaptă în direcția mea. Mâna îmi alunecă de pe
mânerul portierei și inima îmi sare în gât. Văd Volvoul vopsit trecând de
mine, făcând o întoarcere de 180 de grade și, în cele din urmă, parcând pe
cealaltă parte a străzii.
Doi polițiști în uniformă ies pe trotuar, la doar câțiva metri de cutia
poștală a Malenei. Polițista arată spre casa în care locuiește Malena, dar în
același timp mă observă și pe mine și îi spune ceva colegului ei. Bărbatul
traversează strada, se apropie de mașina mea și îmi bate în geam. Iar eu
deschid geamul.
— Bună ziua.
Polițistul zâmbește, dar am un puternic sentiment că sunt cercetată din
priviri.
— Așteptați pe cineva?
— Nu…
Mi-am ținut respirația prea mult timp și am nevoie de oxigen ca să pot
continuă:
— Nu, m-am rătăcit. M-am oprit doar ca să verific din nou adresa.
— Unde mergeți?
Ochii lui aterizează pe scaunul din dreapta, unde telefonul meu stă
aruncat cu fața în jos.
— Poate reușesc să vă ajut.
— Mulțumesc, dar sunt sigură că mă descurc. Mai întâi trebuie să dau un
telefon.
Îmi urează o zi bună și o prinde din urmă pe colega lui, care a ajuns la
ușa Malenei.
Abia am timp să expir, că ușa apartamentului se deschide. Oamenii
îmbrăcați în albastru blochează vederea și mi-e imposibil să disting cine se
află în întuneric de cealaltă parte.
Încerc să înțeleg scena care se desfășoară în fața mea, dar sunt într-o
beznă totală. E ca și cum aș încerca să mă uit la un lung serial TV abia când
începe ultimul episod. Văd oameni în diferite roluri, dar nu pricep ce fac.
Ce caută poliția aici? O fi dat Theo de necaz? Sau au venit după Adde?
În clipa următoare uniformele dispar în casă, iar în ușă apare chipul
Malenei. Mă vede, se oprește, dar închide ușa fără să schițeze niciun gest.
 15 aprilie 2019

Luni

73. Nina

Sunt înghețată tun. Pantalonii îmi sunt mici în talie și nu mai pot încheia
blazerul. În lumina strălucitoare a dimineții, observ că eșarfa are o nuanță
greșită de albastru. Nu se potrivește cu costumul. De ce n-am ales haine
călduroase și confortabile?
Oamenii stau înșirați de-a lungul pereților. Cei mai mulți dintre ei par
relaxați, ca și cum procesele și morțile unor adolescenți de șaptesprezece
ani ar fi ceva obișnuit pentru ei.
Se pare că Lollo încă nu a ajuns. În adâncul sufletului, sper că o să apară
doar după ce eu îmi voi fi ocupat locul în sala de judecată.
Am schimbat câteva mesaje politicoase pe Messenger, dar nu ne-am mai
întâlnit față în față de la înmormântare. Sinceră să fiu, cred că niciuna dintre
noi nu are chef să ne întâlnim acum. Faptul că și-a pierdut fiica este deja
extrem de dificil pentru Lollo. Dar circumstanțele fac toată situația infinit
mai grea.
La începutul anului, am pus la îndoială valoarea prieteniei noastre.
Cineva cu simțul ironiei și al umorului negru trebuie să mă fi auzit. Acum
nu mai trebuie să-mi bat capul cu ceea ce vom face în noaptea de Anul Nou.
Și nu va mai exista nicio invitație de Sânziene la Falsterbo.
Lollo și Max s-au despărțit, dar nu sunt sigură că se va ajunge la divorț.
E oare Lollo dispusă să sacrifice banii, vila și casa de vară? Cu siguranță,
durerea poate eroda o căsnicie, am văzut asta atât de clar în cazul socrilor
mei. Și mie mi-ar fi greu să-l iert pe Max pentru că l-a bătut pe Ali. În
același timp, ei sunt o echipă unită. Lollo și Max s-au susținut întotdeauna
unul pe celălalt.
Ar trebui să mă duc la baie, m-a durut burta toată dimineața și n-am
putut să mănânc nimic la micul-dejun. Ceasul de pe perete arată că mai sunt
doar cinci minute până la ora stabilită. Am timp?
Dintr-odată, rumoarea se oprește și toată lumea se uită în aceeași
direcție. Întorc capul și îi văd venind pe Lollo și pe Max, însoțiți de o
femeie într-un costum strâns pe corp și cu pantofi cu toc înalt. Ea dă din cap
și zâmbește în semn de recunoaștere în dreapta și-n stânga. Max și Lollo se
uită amândoi în jos, îndreptându-se cu hotărâre spre ușă.
Aș vrea să evadez, dar îmi dau seama că trebuie să rămân pe loc. Ar
părea foarte ciudat dacă mi-aș schimba locul acum. Dacă Fredrik ar fi aici,
m-aș putea ascunde în spatele lui.
Ușa sălii de judecată se deschide și mulțimea începe să se miște. Cu
coada ochiului îi văd pe Max și pe Lollo și mă forțez să-mi îndrept spatele.
Lollo își ridică privirea. Pentru o clipă scurtă, în care nici n-apuc să
răsuflu, ne uităm una la cealaltă, iar mie mi se face pielea de găină. Parcă
m-aș uita într-o fântână fără fund.
Max se preface că nu mă vede. A fost acuzat de abuz, iar cazul a ajuns la
tribunal în urmă cu câteva săptămâni. Nici eu, nici Fredrik n-am fost
prezenți, dar se zvonește că va primi o lună de închisoare sau o pedeapsă cu
suspendare. Nu știu la ce sper.
•
— Da.
Judecătoarea care prezidează, o femeie cu părul grizonant și tuns scurt,
cu ochelari cu rame de un roșu aprins, se întoarce spre Malena, iar eu încep
din nou să ascult.
— În continuare, îi cerem Malenei Lagergren să ne relateze despre seara
și noaptea în cauză. Și această audiere va fi înregistrată.
Judecătoarea face semn din cap.
— Aveți cuvântul, Malena.
Cred că prietena mea a slăbit zece kilograme în arest. Umerii îi sunt
ascuțiți, ca și cum bluza neagră ar fi atârnată pe un umeraș prea mare. Își
freacă nervoasă mâinile și se uită în jos, la masă. Sunt convinsă că Malena
se va înmuia în liniștea care s-a lăsat după cuvântul judecătoarei. Dar iat-o
că, în sfârșit, începe să vorbească.
— Eram la o petrecere acasă la Lollo și Max Wiksell, părinții lui Jennifer
Wiksell. Ne cunoaștem de mult timp, încă din liceu.
Continuă cu o voce subțire, dar stăpână pe ea:
— Am luat cina și… Ei bine, eu și prietenul meu ne-am certat. De fapt,
dintr-un motiv de rahat, dar eram amândoi destul de beți, iar cearta a scăpat
de sub control. La scurt timp după miezul nopții, m-am dus în grădină să mă
liniștesc. Tocmai ieșisem pe ușă când l-am văzut pe Fredrik Andersson.
Înțepenesc. Am senzația că, de acum înainte, numele ăsta va fi târât prin
noroi, că a devenit hâd și respingător.
Fredrik Andersson. Omul pe care odată l-am iubit mai mult decât orice
pe lumea asta. Omul pe care am promis că-l voi iubi la bine și la rău.
E greu să iubești la rău. Uneori pare imposibil. Cu toate astea, înclin să
cred că trebuie să încercăm să ne regăsim unul pe celălalt, fie și numai de
dragul copiilor. Trebuie doar să am încredere în ceea ce spune Fredrik.
Altfel, o să înnebunesc.
Vocea Malenei ajunge din nou la mine.
— Mergea pe trotuar, mai jos de casă, părând foarte grăbit. Așa că am
devenit curioasă și l-am urmărit.
Se oprește din vorbit, ridică paharul cu apă din fața ei și bea. Sunetele
sunt amplificate de microfon; altfel, în sală este tăcere deplină. Ca și cum
toată lumea și-ar ține respirația.
— Am păstrat distanța, continuă Malena. M-am ascuns printre copaci. Și
tocmai mă pregăteam să mă întorc, când Jennifer a ieșit din desiș.
Malena povestește despre cearta care s-a terminat cu Fredrik întorcându-
se la petrecere, în timp ce Jennifer a luat-o în direcția opusă.
— N-am auzit de ce s-au certat. Iar când el a trecut de mine, am alergat
după Jennifer…
Pentru prima dată în dimineața asta, Malena își ridică ochii de la masă.
Întoarce capul și se uită la Lollo.
— Am vrut…
Vocea i se frânge și începe din nou.
— Am vrut s-o ajut pe Jennifer! Am crezut că nu ar trebui să fie singură
în starea aia. Dar era fără speranță. Urla că urăște totul și pe toată lumea.
Mă uit la Lollo. Stă complet nemișcată, cu spatele drept și mâinile
sprijinite pe genunchi. Cum poate să pară atât de neafectată? Mie îmi bate
inima cu putere și ba mi-e frig, ba transpir.
— Am încercat s-o conving pe Jennifer să meargă acasă, spune Malena.
Am mers după ea pe pista de pietoni, rugând-o, implorând-o. Dar ea mergea
mai departe. Chiar dacă abia se putea ține pe picioare, a continuat să
meargă. A traversat și a apucat-o pe cărarea care duce spre trambulina de
sărituri. Abia atunci, când am ajuns la cariera de calcar, a început să
vorbească despre Theo. Malena i se adresează direct judecătoarei. Theo este
fiul meu.
Avocata se apleacă în față și îi șoptește Malenei ceva la ureche. Malena
îi face semn să se dea la o parte și se întoarce din nou spre femeia cu părul
scurt.
— Așa că Jennifer a stat acolo, m-a privit în ochi și mi-a zis că ea fusese
cea care îi spusese lui Theo despre iarbă și Tramadol. A recunoscut până și
faptul că ea i-a vândut drogurile. Pentru că părea deprimat.
Vocea Malenei e mai puternică acum, dar lacrimile îi curg necontrolat și
secrețiile nazale îi strălucesc sub nas.
— Am văzut negru în fața ochilor. Am strigat la ea să își ceară scuze.
Oare nu înțelegea ce făcuse? Theo ar fi putut muri!
Judecătoarea care prezidează îi cere Malenei să-și explice declarația și,
din nou, avocata încearcă să-i spună ceva. Dar Malena scutură din cap și
continuă să vorbească.
— Theo a protejat-o pe Jennifer. Pe tot parcursul toamnei, a refuzat să
spună cine îi vându-se marfa. Iar ea îmi râdea în nas! Fiul meu se zbătuse
între viață și moarte, iar Jennifer îmi rânjea în față. A spus că nu s-a putut
abține, pentru că el era „al naibii de bleg”.
Îmi simt eșarfa ca pe un ștreang. Desfac nodul, îl trag în jos și nu-mi
pasă dacă este prea larg. Doar să se termine odată totul.
— Jennifer nu se ținea bine pe picioare, suspină Malena. Așa că am luat-
o de braț. Dar ea tot încerca să se desprindă și până la urmă n-am mai vrut
s-o ajut.
Malena este complet absorbită de propria poveste, iar avocata îi aruncă o
privire resemnată.
— Eram teribil de supărată.
O umbră străbate chipul Malenei.
— Iar Jennifer a ripostat. A fost atât de lipsită de respect, atât de
nerușinată…
Tace, închide ochii. Secundele trec și în sală se simte o ușoară confuzie,
oamenii se foiesc pe scaune. Judecătoarea este pe punctul de a spune ceva,
când Malena deschide brusc ochii și întâlnește din nou privirea lui Lollo.
— Am îmbrâncit-o pe Jennifer.
Se aude un murmur în rândul publicului, dar sunetul se atenuează când
Malena continuă:
— A căzut în apă. Dar… Dar n-am îmbrâncit-o tare! Și am fost absolut
convinsă că va putea să se ridice. N-am vrut să moară!
Un scâncet scapă de pe buzele Malenei înainte să se adune și să
șoptească.
— Îmi pare atât de rău, Lollo. Iartă-mă.
Își ascunde fața în mâini, iar trupul îi este zguduit de hohotele de plâns.

74. Fredrik

Nina se uită pe fereastră.

— Ce pedeapsă crezi că va primi?
Pune întrebarea fără să se uite la mine. Așa face în ultima vreme, evită să
mă privească în ochi.
— Habar n-am, spun eu. Nu va fi condamnată pentru omor calificat. Nu
a fost nimic premeditat. Poate că va fi acuzată de omor prin imprudență…
Sau ucidere din culpă.
— Săracul Theo, oftează Nina. Mă întreb ce se va întâmpla cu el acum.
Știu că, orice a făcut Malena, a făcut-o din cauza lui Theo. Sau poate
chiar de dragul lui Theo. Dar nu spun nimic. Pentru că Nina nu ar înțelege.
Ea nu a fost acolo. La graniță.
— Și Max?
Nina își înfășoară mâinile în jurul cănii și suflă în cafeaua aburindă.
— Ai mai auzit ceva?
Dau din cap că nu.
— Se așteaptă verdictul în orice moment.
S-ar putea crede că dezbatem cazuri juridice despre care am citit în ziar,
vreun documentar TV sau vreun serial de pe Netflix. Mi-aș dori să fie așa. E
de-a dreptul bizar că stăm aici și vorbim despre crime și sentințe care îi
vizează pe prietenii noștri. Asta întrece orice imaginație. Este de
neconceput.
— Doar că…
Nina trage aer în piept, iar expirația vine în șuvoaie.
— Tragic. Totul. Malena… Și Jennifer, care nu mai trăiește. Pur și
simplu… nu-mi vine să cred.
Pune cana jos și își desface nasturele de sus al pantalonilor.
— E aiuritor. Ireal.
Nina tace, iar privirea mea o urmărește pe a ei. Dincolo de fereastră,
soarele strălucește pe trotuarul prăfuit. Copacii de pe aleea lui Lykke
explodează în roz și alb, iar gardurile vii înverzesc. Verdeața pură mă
provoacă.
— Tot mă bucur că m-am dus, spune Nina după un timp. La tribunal,
vreau să zic. A fost ca un fel de încheiere. Sau cum aș putea să-i spun?
Mi-a povestit ce s-a întâmplat în sala de judecată în timp ce eu stăteam
afară, așteptând să-mi vină rândul să depun mărturie. Și sunt de acord că
amândoi aveam nevoie să auzim versiunea Malenei despre evenimentele
din noaptea de Anul Nou. Dacă vrem să avem vreo șansă de a merge mai
departe. Relatarea Malenei nu diminuează în niciun fel rolul meu în această
poveste, dar clarifică unele semne de întrebare.
A fost voia întâmplării sau soarta a făcut-o să mă urmărească? Ar fi putut
la fel de bine să se întoarcă la petrecere, să se împace cu Adde și să danseze
pe muzica proastă a lui Max până târziu în noapte. Atunci nu ar fi întâlnit-o
niciodată pe Jennifer.
Când și-a dat seama poliția că Malena era implicată? Bănuiesc că vechiul
telefon mobil pe care copiii l-au găsit în desiș conținea mesaje care aveau
legătură cu Theo. Dar se pare că a existat și un martor, cineva care a văzut o
femeie îmbrăcată de petrecere, comportându-se ciudat lângă cariera de
calcar în noaptea de Anul Nou.
Nina spune că, în panica de după incident, Malena a decis să meargă pe
jos până acasă, la Tygelsjö. Dar, după ce și-a venit în fire, și-a dat seama că
era prea departe și că nici nu putea să-i lase pe Adde și pe Theo acasă la
familia Wiksell. Poate că tura în plus prin cartier a Malenei a făcut să nu mă
întâlnesc cu ea când m-am întors s-o caut pe Jennifer.
Atuul acuzării părea să constea în dovezile tehnice, și anume ADN-ul
Malenei găsit sub unghiile lui Jennifer.
M-am tot gândit cum se face că n-am găsit-o pe Jennifer când am găsit
haina. Acum, tabloul s-a mai limpezit puțin.
Cadavrul era într-un loc destul de greu accesibil, la mică distanță de zona
deschisă unde se află trambulina de sărituri improvizată. Din câte am
înțeles, Malena a susținut în timpul audierii că ea și Jennifer au trecut pe
lângă trambulină și că în cele din urmă au ajuns în locul unde a fost găsit
cadavrul.
Teoria mea este că Jennifer a căzut undeva în apropierea trambulinei, că
a aterizat prost și că a murit pe loc. Cred că Malena a mutat apoi cadavrul
departe de zona deschisă și că haina a căzut în timpul acestui proces. Apoi a
plutit probabil mai departe și s-a agățat de copacul în care am găsit-o.
Sau Jennifer a scăpat haina pe cărare, iar niște copii care au trecut pe-
acolo a doua zi au aruncat-o în apă. În orice caz, voi păstra teoriile pentru
mine.
— Cred că de-aia tot tușea, spune brusc Nina.
Pare să fi uitat regula nescrisă de a nu se uita la mine și îi văd ochii
căprui strălucind de lacrimi.
— Când am vorbit la telefon… Cred că era a doua zi după Anul Nou.
Tușea întruna. Sigur s-a ales cu o răceală zdravănă când a ieșit în miez de
noapte doar într-o rochie cu paiete și ciorapi de nailon.
Poate că rochia aia cu paiete e stropul meu de noroc. Fără ea, Malena ar
fi putut trece neobservată și toată atenția ar fi fost asupra mea. Nu cred că
ADN-ul ei era înregistrat undeva. Cu siguranță conversațiile lui Jennifer cu
Theo, alături de informațiile martorilor, au fost cele care au condus poliția
în direcția bună.
— Of, Doamne!
Nina își șterge câteva lacrimi cu o mână și își lasă capul să cadă pe spate.
— Chiar nu știu ce să cred despre Malena. Sigur n-a avut intenția ca
totul să se termine așa, cumplit. Dar bineînțeles că ar fi trebuit să se
oprească și să se asigure că Jennifer nu este rănită.
Nina se uită la mine.
— Cum a putut să plece pur și simplu de-acolo?
Aștept ca soția mea să-și dea seama că a pus întrebarea nepotrivită
persoanei nepotrivite. Dar ea pare să creadă că rolul meu în această dramă
s-a încheiat.
— Eu chiar o înțeleg pe Malena, continuă ea. Că a înnebunit de furie.
Adică toate lucrurile pe care Jennifer le-a spus despre Theo… Dar în același
timp… Nu este înfricoșător că a putut să-și păstreze masca atât de mult
timp? Am vorbit la telefon de două ori și de fiecare dată s-a comportat exact
ca de obicei. Sau poate că eram eu prea buimacă și n-am băgat de seamă
altceva. Mă simt al naibii de prost. Credeam că o cunosc pe Malena, că știu
cine e.
Nina își pune cana de cafea pe masă.
— Apropo, ai văzut cum arăta Malena? Abia mă puteam uita la ea. Atât
de palidă și slabă…
Nina este evident epuizată de orele petrecute în sala de judecată și are
nevoie să se descarce. Și eu sunt zguduit, dar pe mine nu înfățișarea
Malenei m-a impresionat cel mai mult, ci înfățișarea lui Lollo.
Pe tot parcursul mărturiei mele, ochii lui Lollo au rămas nemișcați, cu
privirea drept înainte. Avea o expresie dură a gurii, o mină pe care nu i-am
mai văzut-o până acum.
Louise Wiksell nu va ierta niciodată, asta e clar.
Nina se ridică și se îndreptă spre aparatul de cafea ca să-și umple din nou
cana. Când se întoarce la masă, se oprește în dreptul scaunului meu și mă
mângâie încet pe obraz.
— O să putem trece peste asta? întreabă ea.
Și eu îmi pun exact aceeași întrebare de aproape patru luni. Și de la
început, asta e tot ce mi-am dorit – să trecem peste asta. Dar acum nu mai
știu.
Ce preț sunt dispus să plătesc pentru a ne păstra căsnicia?
Nina nu știe nimic despre ceea ce s-a întâmplat într-o toaletă acum
optsprezece ani. Cu toate astea, avantajul va fi întotdeauna de partea ei, mă
va avea mereu la mână. Și nu o pot învinovăți pentru asta. Cum să poată
avea încredere în mine?
Le-am oferit Smillei și lui Anton o versiune cenzurată a ceea ce s-a
întâmplat în noaptea de Anul Nou. Anton pare să fi înghițit totul pe
nemestecate, dar părerea Smillei despre mine s-a schimbat.
— Poate, zic eu, așa sper.
Nina zâmbește, se apleacă și mă sărută pe frunte.
 3 mai 2019

Vineri

75. Lollo

— Cum vă simțiți azi?

Ca de obicei, întrebarea asta mă face să-mi pierd mințile. Trebuie să mă
concentrez ca să evit hiperventilația.
— Îmi pare rău, eu…
— Lollo, spune Anders încet, nu trebuie să vă cereți iertare. Aveți tot
dreptul să fiți tristă.
Anders Edwall e pastorul care a botezat-o, confirmat-o și înmormântat-o
pe Jennifer. Este unul dintre puținii oameni în care pot să am încredere. În
fața lui Anders îndrăznesc să-mi arăt toate laturile, chiar și pe cele care nu
se potrivesc cu imaginea unei mame îndurerate.
În timpul primelor noastre conversații eram mai mult furioasă. Pe
Malena, pe Fredrik, pe Max și pe viață în general. Calmul lui Anders nu
făcea decât să mă înfurie și mai tare. Voiam ca el să fie la fel de furios ca
mine.
Cu mintea de acum, înțeleg de ce unul dintre noi trebuia să-și păstreze
judecata limpede. Știu că Anders este mâhnit din cauza celor întâmplate.
Dar e și consilier profesionist – și evident că de asta aveam nevoie.
După o serie de întâlniri la biroul lui, mi-am dat seama că o parte din
furie era îndreptată împotriva mea însemi. Și asta a fost dificil de gestionat.
Încă e dificil.
Avocatul nostru a sunat azi-dimineață. N-am prea înțeles de ce, pentru că
n-a avut nimic nou de spus. Cred că a vrut mai mult să ne tempereze
așteptările cu privire la verdictul împotriva Malenei. Pedeapsa nu va
corespunde infracțiunii pe care a comis-o. Nici pe departe. Faptul că
Malena a mărturisit nu pare să conteze. Și să fiu a naibii dacă așa ceva este
normal! Fiica mea e moartă, toată lumea știe cine a ucis-o – și totuși va fi
tratată cu indulgență.
 În orice caz, mă îndoiesc că, după tot ce s-a întâmplat, Malena Lagergren
va mai putea duce o viață normală. Cred că se poate spune că asta va
compensa o sentință blândă.
Întrebarea este dacă a spus tot adevărul. Poate că acea „mică”
îmbrânceală a fost, de fapt, cu totul altceva. Max spune că trebuie să las
totul în urmă și să merg mai departe, dar urăsc să nu știu. Urăsc faptul că
Malena știe, în timp ce eu trebuie să am încredere în ceea ce spune ea.
Și nu am.
Eu și Max trăim din nou împreună. Motivul principal e că nu puteam
suporta să locuiesc acasă cu tata și Agneta. Dar am avut și timp să mă
gândesc. La Max. La noi.
Privind în urmă, a fost nedrept că l-am acuzat în legătură cu moartea lui
Jennifer. De când îl știu, Max lucrează nonstop și este greu de găsit la
telefon. Ăsta nu e un comportament care a început atunci când a dispărut
Jennifer. În plus, cred că slujba a fost pentru el o gură de oxigen în acele
zile. Când era la agenție, Max se concentra asupra afacerilor și bloca orice
altceva.
Și-a cerut scuze lui Ali și familiei sale. Asta a fost una dintre condițiile
pe care i-am pus-o ca să mă mut înapoi acasă. Și jură că el – și nimeni
altcineva – a fost cel care a mâncat doi hamburgeri în casa de vară.
Trebuie să dai ceva ca să primești altceva în schimb. La urma urmei, eu
m-am culcat cu prietenul lui. Fostul lui prieten.
— Știți care e partea cea mai nasoală?
Ochii mei se îndreaptă spre Anders și el dă întrebător din cap.
— Că am devenit exact ca mama mea.
Brusc, ceva mi se îngroașă în gât și trebuie să înghit.
— Mama nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Cel puțin, eu nu-mi
amintesc să fi făcut-o. Și nu știu dacă eu i-am spus vreodată lui Jennifer că
o iubesc. Vreau să spun, față în față. Poate că am făcut-o doar în scris…
Mă uit la telefonul de pe măsuța dintre noi.
— …nenorocitul ăla de telefon.
Lacrimile îmi curg acum și le las să curgă, fără să-mi pese că plânsul mă
face urâtă. Anders îmi întinde un pachet de șervețele. Le iau pe toate. Când
cad de pe masă, înjur în sinea mea, ridic șervețelul de deasupra și-mi suflu
nasul.
— Când moare un om…
Anders adună șervețelele nefolosite într-o grămadă.
 — În cazul unui deces neașteptat, acesta este de multe ori lucrul cel mai
dificil pentru rude. Nu numai că regretă un membru iubit al familiei sau un
prieten, dar regretă și toate acele lucruri care nu au apucat să fie spuse.
Încuviințez din cap. Am mai vorbit despre treaba asta, dar simt nevoia să
insist. Anders pare să înțeleagă, cel puțin nu s-a plâns niciodată că repet
aceleași idei.
— În același timp, continuă el, nu putem să ne gândim tot timpul că
fiecare zi ar putea fi ultima. Nu rezistăm la așa ceva. Nimeni nu rezistă. De
dragul sănătății noastre mintale, trebuie să credem că avem tot timpul din
lume.
Își ridică ochelarii, care alunecă imediat la loc.
— Și țineți minte că vorbele nu sunt totul. Putem la fel de bine să arătăm
că iubim pe cineva prin acțiunile noastre. Cu siguranță, mama a făcut o
mulțime de lucruri frumoase pentru dumneavoastră. La fel cum, la rândul
dumneavoastră, ați făcut gesturi pline de dragoste pentru Jennifer.
— Pur și simplu nu știu…
Respir adânc, dau aerul afară încet.
— Pur și simplu nu știu cum o să reușesc să trăiesc cu asta. Cu tot ce nu
am spus. Cu tot ce nu am făcut.
Anders se apleacă în față și își pune mâna uscată și caldă peste a mea.
— Ați trecut prin multe și veți avea nevoie de timp pentru ca rănile să se
vindece.
— Se vor vindeca?
Par un copil sfidător, dar el zâmbește cu zâmbetul lui blând de pastor.
Cel care mă enerva la început, dar care acum îmi place.
— Poate nu complet. Dar timpul tinde să se înfășoare ca un strat
protector în jurul a ceea ce e dificil. Încă mergeți la psiholog, nu?
Încuviințez din cap și Anders zâmbește din nou.
— O parte importantă a procesului de vindecare constă în a vorbi despre
ceea ce s-a întâmplat.
De fapt, are perfectă dreptate. E important să vorbesc, așa mi se curăță
sistemul. Și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi devine mai clar
ce trebuie să fac.
Când ies din biroul lui Anders, iau telefonul de pe masă și formez
numărul.
76. Fredrik
 Nina se îndreaptă spre ușa de la intrare cu brațele pline de pungi și genți.
Vilgot, care trebuia să ajute la cărat, a găsit o minge și aleargă pe gazon.
— Fredrik.
Nina se întoarce.
— Poți să strângi tu de pe bancheta din spate?
Deschid portiera mașinii, iau punga cu mâncare thailandeză într-o mână,
iar cu cealaltă adun toate actele de la bancă.
Am fost în oraș și ne-am întâlnit cu bancherul nostru personal. Nu e
chiar personal, ci mai degrabă un agent de vânzări rafinat. Dar, după calcule
atente – și după ce m-a forțat mai mult sau mai puțin să închei o nouă poliță
de asigurare de pensie –, ne-a permis să ipotecăm casa pentru alte câteva
sute de mii.
A venit vremea pentru marea renovare, cea pe care am tot amânat-o în
toți acești ani. Bineînțeles că mereu a fost vorba mai ales despre bani, în
sensul că nu îi aveam. Dar și lipsa de timp și de energie a reprezentat un
obstacol.
Nu m-am entuziasmat prea tare când Nina, acum câteva săptămâni, a
sugerat să luăm un nou împrumut și să începem să căutăm meseriași. Dar, în
mod ciudat, entuziasmul ei a fost contagios. După tot ce s-a întâmplat, e
bine să ne putem concentra asupra unei acțiuni concrete și mai cu seamă să
avem un proiect comun. Renovarea casei poate reprezenta un nou început
pentru noi.
Mirosurile de curry și citronelă se ridică din pungă și îmi lasă gura apă.
Smilla și Anton vor fi fericiți când vor vedea cina de azi. De obicei, se
plâng că luăm foarte rar mâncare comandată. „Toți ceilalți fac asta tot
timpul”.
Pășesc în hol în timp ce telefonul Ninei începe să sune. Îl găsește repede,
dar ezită o clipă când vede cine e.
Sper că nu s-a răzgândit bancherul.
Îmi aruncă o privire plină de semnificație și duce telefonul la ureche.
Probabil e soacră-mea. Inger are talentul de a suna întotdeauna când trebuie
să ne așezăm la masă.
— Bună, Lollo.
Soția mea pare nefiresc de veselă. Nu reușesc să deslușesc vocea lui
Lollo, ci doar niște sunete înăbușite; cu toate astea, știu exact despre ce este
vorba.
— Ce-ai spus?
 Nina, care se pregătește să agațe rucsacul lui Vilgot în cuier,
încremenește în mijlocul mișcării. Apoi se întoarce încet și se uită la mine.
Podeaua dispare sub picioarele mele.
virtual-project.eu
{1}
Cel mai mare lanț de parcuri de distracție din Țările Nordice (n. tr.).
{2}
Lanț de supermarketuri (n. tr.).
{3}
Centura orașului Malmö (n. tr.).
{4}
Lanț de supermarketuri (n. tr).
{5}
Cartier al orașului Malmö (n. tr.).
{6}
Cea mai sudică provincie a Suediei, unde se află și orașul Malmö (n. tr.).
{7}
Midsommar (în orig.) este echivalentul Sânzienelor. Se sărbătorește pe scară largă în Suedia (n. tr.).
{8}
Localitate pe coasta de vest a Suediei, mai jos de orașul Göteborg, unde s-au organizat numeroase
competiții internaționale de navigație (n. tr.).
{9}
Vezi să nu (în lb. engl. în orig.) (n. red.).
{10}
O suburbie a orașului Malmö (n. tr.).
{11}
Obicei suedez de a cânta în timpul petrecerilor, în special de fiecare dată înainte de a da noroc (n.
tr.).
{12}
În lb. suedeză, „Gott nytt år”, care înseamnă și „Un An Nou fericit” (n.tr.).
{13}
Cu referire la faptul că suedezii fac multe glume pe seama norvegienilor (n. tr.).
{14}
Oraș studențesc în apropiere de Malmö (n. tr.).
{15}
În Suedia, acest film se difuzează la televizor în fiecare an pe 1 ianuarie (n. tr.).
{16}
Un ursuleț, personaj de desene animate, creat în anii 1960 de suedezul Rune Andréasson (n. tr.).
{17}
Plantă ornamentală, de obicei cu flori roșii sau roz (n. red.).
{18}
Cartier din orașul Malmö (n. tr.).
{19}
Tip de comportament prin care în special copiii sau adolescenții sunt supuși de către alți colegi
unor acțiuni menite să-i intimideze și să-i umilească (n. red.).
{20}
În Suedia, clasa a noua este ultima clasă de gimnaziu (n. tr.).
{21}
Heringul marinat se comercializează în borcănașe de sticlă (n. tr.).
{22}
Unul dintre obiceiurile de Sânziene în Suedia este de a ridica un stâlp înalt de lemn și de a dansa
în jurul lui (n. tr.).
{23}
Joc care presupune ca membrii unei echipe să introducă mingi de mici dimensiuni în porțile
echipei adverse, cu ajutorul unor ciocănele din lemn, asemănătoare unor crose (n. red.).
{24}
Pagini albe (n. tr.).
{25}
Cartier din Malmö unde locuiesc mulți imigranți și unde rata criminalității este crescută (n. tr.).
{26}
Denumiri colocviale pentru două licee din Malmö: S:t Petri Skola și Malmö Latinskola (n. tr.).
{27}
Cel mai important cotidian din sudul Suediei. Este publicat la Malmö (n. tr.).
{28}
Tip de piscină a cărei apă se revarsă în cascadă pe una dintre laturile sale într-un bazin de reținere
situat în partea de jos (n. red.).
{29}
Stil de muzică rock, apărut în Marea Britanie în anii 1970 (n. red.).
{30}
Lanț de magazine second hand din Suedia (n. tr.).
{31}
„Familia, înainte de toate” (în lb. engl. în orig.) (n. red.).
{32}
Localitate aflată în sudul Suediei, renumită pentru plajele cu nisip alb (n. tr.).
{33}
Aeroportul din Copenhaga, aflat la mică distanță de Malmö (n. tr.).
{34}
„Buna!”, formulă de salut (în lb. fr. în orig.) (n. red.).
{35}
Toți absolvenții de liceu din Suedia poartă chipiuri albe, cu cozoroc bleumarin (n. tr.).
{36}
Insulă care face parte din Suedia, situată în Marea Baltică (n. tr.).
{37}
Cartier din Malmö (n. tr.).
{38}
Cartier din Malmö (n. tr.).
{39}
Joc de cuvinte. Numele de familie al lui Jennifer este Wiksell, dar ea alege pseudonimul Wicked
(în lb. engl. în orig.), care înseamnă rea, păcătoasă (n. tr.).
{40}
Coroane suedeze, unitatea monetară a Suediei (n. red.).
{41}
Puterea femeilor (în lb. engl. în orig.) (n. tr.).
{42}
„Legea lui Jante” nu este de fapt o lege, ci un concept fundamental în societățile egalitariste
nordice. Se referă la faptul că individul nu este văzut bine de societate dacă iese cu ceva în evidență
(n. tr.).
{43}
Numele grădinii zoologice din orașul Höör (n. tr.).
{44}
Element în componența unui laptop care, prin atingere, dirijează mișcările cursorului, în locul
mouse-ului (n. red.).
{45}
Sistem de plată prin telefonul mobil, folosit pe scară largă în Suedia (n. tr.).
{46}
În poveștile scandinave, John Blund este echivalentul lui Moș Ene (n.tr.).
{47}
În școlile suedeze, sistemul de notare este de la A la F. Nota E este cea mai mică notă de trecere
(n. tr.).
{48}
„Afacerile decurg ca de obicei”, expresie în limba engleză în original, care sugerează că
activitățile trebuie să se desfășoare tot timpul în aceleași condiții, indiferent de eventualele dificultăți
(n. red.).
{49}
Tabloid publicat la Malmö (n. tr.).
{50}
Marcă de pudră de ciocolată foarte populară în Scandinavia (n. tr.).
{51}
În Suedia, un Centru Judiciar este un complex de clădiri sau clădiri învecinate cu conexiuni
interne, care reunește Poliția, Procuratura, Penitenciarul și Tribunalul (n. tr.).
{52}
Cartier din Malmö (n. tr.).
{53}
Mă rog (în lb. engl. în orig.) (n. red.).
{54}
Marcă de fursecuri (n. tr.).
{55}
Marcă de praline (n. tr.).
{56}
Masă între micul-dejun și prânz (n. red.).
{57}
Mall din Malmö (n. tr.).
{58}
Stil de design interior în care mobila și decorurile sunt vintage sau sunt noi și prelucrate pentru a
obține un aspect vintage (n. tr.).
{59}
„La fel, la fel, dar altfel” (în lb. engl. în orig.) (n. tr.).
{60}
Kalkan, prescurtare de la Kalkbrottet, o carieră de calcar aflată lângă Malmö (n. tr.).
{61}
Companie de transport public în sudul Suediei (n. red.).
{62}
„Tot ceea ce spuneți poate și va fi folosit împotriva dumneavoastră în instanță” (în lb. engl. în
orig.), expresie folosită în SUA în momentul arestării unei persoane (n. tr.).
{63}
Serviciu disponibil în Suedia 24 de ore din 24, care oferă asistență medicală la telefon (n. tr.).
{64}
Mall din Malmö (n. tr.).
{65}
La protestanți, adolescenții trec printr-un ritual religios de confirmare (n. red.).
{66}
Carnaval organizat o dată la 4 ani de studenții din Lund (n. tr.).
{67}
Ultima zi a lunii aprilie – sau Valborg – se sărbătorește pe scară largă în Suedia. La Lund, lumea
iese la picnic în Parcul Central, apoi se organizează concerte, focuri de tabără și petreceri private (n.
tr.).
{68}
Serial de animație care urmărește aventurile mai multor personaje Ninja (n. red.).
{69}
Cartier exclusivist în Malmö (n. tr.).
{70}
Tabloid publicat la Malmö (n. tr.).
{71}
Insulă situată în Marea Baltică (n. tr.).
{72}
Unul dintre cartierele exclusiviste din Lund (n. tr.).
{73}
„Bună!”, formulă de salut (în lb. sp. în orig.) (n. red.).
{74}
Pippi Șosețica (Pippi Långstrump în orig.) este personajul principal dintr-o serie de cărți pentru
copii scrise de autoarea suedeză Astrid Lindgren (n. tr.).
{75}
Piesă a trupei Def Leppard (n. red.).
{76}
Skånes universitetssjukhus – Spitalul Universitar Skåne din Malmö (n. tr.).
{77}
Un analgezic puternic, care face parte din clasa opioidelor și, prin urmare, este folosit și ca drog
(n. red.).
{78}
Mișcare internațională împotriva hărțuirii și violenței sexuale (n. red.).
{79}
Marcă originală de budincă de orez cu fructe (n. tr.).
{80}
Parc din Lund, aflat în zona Universității (n. tr.).
{81}
Universitetsbiblioteket – Biblioteca Universității din Lund (n. tr.).
{82}
Rahat (în lb. engl. în orig.) (n. tr.).
{83}
Un mare rahat (în lb. engl. în orig.) (n. tr.).
{84}
Podul care leagă Suedia de Danemarca (n. tr.).