Testament

de Tudor Arghezi

Poezie programatică, opera „Testament” apare în volumul „Cuvinte

potrivite” din 1927 și face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii.
Modernismul este curentul literar manifestat în arta și literatura secolului al
XX-lea, caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de
creație. Ca doctrină estetică, în literatura română a fost teoretizat de Eugen
Lovinescu, având la bază principiul sincronismului, teoria imitației și teoria
mutațiilor valorilor estetice.
Discursul liric este subiectiv, metaforic, ambiguu, valorifică teme filosofice
iar emoția este intelectualizată.
În acest context literar, poezia argheziană „Testament” este o artă poetică
modernistă, pentru că propune o viziune inedită asupra actului creației, asupra
menirii artei și a artistului. Astfel, poetul consideră procesul de creație ca fiind
împletirea harului divin cu meșteșugul. Creatorul se proiectează în ipostaza
poetului meșteșugar iar poezia sa este o „carte”, adică un bun spiritual prin
care scriitorul contribuie la emanciparea poporului său.
Totodată, poezia aparține modernismului prin valorificarea esteticii urâtului,
concept modern pe care poetul îl preia de la scriitorul francez Charles
Baudelaire. Asemenea lui, Arghezi consideră că orice aspect al realității,
indiferent dacă e frumos sau urât, poate constitui sursă de
inspirație: „zdrențe”, „venin”, „bube”, „mucegai”, „noroi”.
Nu în ultimul rând, ambiguitatea limbajului, datorită asocierilor inedite de
cuvinte, precum și inovațiile prozodice, sunt tot o expresie a modernismului
arghezian.
Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv se realizează prin mărcile
subiectivităţii: pronumele personal la persoana I şi a II-a, adjectivul posesiv la
persoana I, verbele la persoana I.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație
lăsată moștenire unui fiu spiritual.
Poezia are cinci strofe, alcătuite dintr-un număr inegal de versuri, aceste
strofe grupându- se în trei secvenţe poetice. Prima este alcătuită din primele
două strofe, sugerând legătura dintre poet şi cititorii-urmaşi; a doua, alcătuită
din următoarele două strofe, redă rolul etic, estetic şi social al poeziei; a treia
– ultima strofă – înfăţişează lupta poetului cu lexicul.
Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu
spiritual, „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o
carte….” și reflectă ideea moștenirii spirituale anunțată încă din titlu. El adoptă
intenționat ipostaza modestiei, adverbul „decât” întărind această idee și
menționează legătura sa cu opera.
În prima strofă, versul „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, ce conține formula
de adresare „fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se, în
mod simbolic, cu un tată. Verbele: „vine”, „urci”, „așteaptă” se asociază
metaforei „carte” și surprind efortul omenesc de a
scoate din negurile vremii la lumină, de a purifica și de a transforma arta.
Secvența „Prin râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează
drumul dificil al cunoașterii și al autodepășirii străbătut de înaintași.
În strofa a doua, „cartea” este numită metaforic „hrisovul vostru cel dintâi”,
cartea de căpătâi a urmașilor. Poetul este depozitarul tuturor durerilor adunate
de strămoși de-a lungul timpului pe care le face cunoscute urmașilor prin
intermediul poeziei, devenind, astfel, puntea de
legătură între generații: „al robilor cu saricile pline/De osemintele vărsate-n
mine”.
Ultima strofă redă ideea că poezia este atât rezultatul inspirației, al harului
divin – „slova de foc” -, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei – „slova
făurită”: „Slova de foc și slova făurită/Împărechiate-n carte se mărită/Ca fierul
cald îmbrățișat în clește”. Condiția poetului este
redată în versul: „Robul a scris-o, Domnul o citește”, poetul devenind robul ce
scrie pentru Domnii ştiutori de carte, robia lui fiind în slujba atotputernicului
Cuvânt, care, la rândul său, se lasă robit de Creator.
Titlul este o metaforă care ilustrează tema poeziei. În sens denotativ,
„testament” înseamnă un act juridic prin care cineva îşi exprimă dorinţele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu
transmiterea averii sale. În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele
două părți ale Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, în care sunt
concentrate învățăturile prorocilor și apostolilor adresate omenirii. Din această
accepție derivă și sensul conotativ al titlului: creația argheziană, „cartea”, este
o moștenire spirituală pe care poetul o lasă urmașilor.
Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie „carte” şi a
sinonimelor sale în diferite poziţii ale discursului liric: „treaptă” – etapă în
cunoaştere; „hrisovul cel dintâi” – cu sensul propriu de act domnesc ce servea
ca titlu de proprietate -, sugerează ideea că poezia legitimează un popor, îi dă
personalitate, „cuvinte potrivite”, „leagăne”, „muguri şi coroane”, „Dumnezeu
de piatră”.
Așadar, creaţia poetică este o valoare spirituală la a cărei realizare au
contribuit „munca” robilor străbuni, „suferinţa” celor ce-au trăit în umbră şi
„răzvrătirea” acestora de-a lungul istoriei, poetul fiind acela care le adună şi
care le acordă însușiri estetice.