III. Tipuri de răspundere medicală.

Definiții și concepte în practica

expertală medico-legală

Profesia medicală este o activitate socială, actul medical având efecte

umane, sociale și juridice, din care decurg drepturi și obligații. Dreptul medical
particularizează noțiuni generale de drept la profesia medicală prin legi si
regulamente înscrise în codurile juridice și normele deontologice. [Radu C.,
Carașca C., Hogea T., Medicină legală: suport de specialitate, Editura
UNIVERSITY PRESS, Târgu-Mureș, 2020, 153]

Orice raport juridic medical atarge după sine răspunderea juridică a

medicului. Raportul medical are trei elemente și anume subiectele, conținutul și
obiectele. Subiectele sunt persoanele fizice (medici, asistenți medicali, pacienți)
sau juririce (spitale, policlinici, CAS, Colegiul Medicilor) între care are loc raportul
juridic medical, acestea fiind deținătoare de drepturi și obligații. Conținutul
raportului este reprezentat de drepturile și obligațiile subiecților prevăzute de
norma juridică medicală. Obiectul este definit de acțiunile sau inacțiunile subiecților
și anume conduita pe care trebuie să o aibă sau ajung să o aibă aceștia. [Radu
C., Carașca C., Hogea T., Medicină legală: suport de specialitate, Editura
UNIVERSITY PRESS, Târgu-Mureș, 2020, 154]

Personalul medical care prin fapta pe care o săvârșește în exercitarea

profesiei sale aduce un prejudiciu pacientului este susceptibil de a fi subiectul unui
caz de malpraxis medical, dar numai dacă se poate demonstra legătura de
cauzalitate între prejudiciu și fapta comisă.

Lingvistic vorbind, prejudiciul este sinonim cu dauna, detrimentul, lezarea,

paguba și răul. [https://dexonline.ro/definitie/prejudiciu] Din punct de vedere legal,
prejudiciul reprezintă un rezultat dăunător, de natură patrimonială sau morală,
consecință a încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei
persoane. [https://legeaz.net/dictionar-juridic/prejudiciul]
 Art. 310 din Legea Sănătății (Legea 95/2006) stabilește că încălcarea
prevederilor legii atrage răspunderea materială, civilă, contravențională sau
penală, după caz. Din analiza legii în ansamblu, reiese, deasemnea, că există și o
formă de răspundere disciplinară a personalului medical.[3]

Medicul răspunde civil pentru prejudiciile produse în cadrul procedurilor de

prevenție, diagnostic și tratament, cu scopul de reparare a acelui prejudiciu produs
prin fapta ilicită. Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme, anume
răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, care vor fi detaliate
în capitolul corespunzător răspunderii civile.

Răspunderea juridică a medicului poate avea caracter penal atunci când

acesta produce o infracțiune, adică o faptă care prezintă pericol social, este
săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de Codul Penal. [8],[y] Raportul juridic
penal de constrângere, între stat și infractor, născut ca urmare a săvârșirii
infracțiunii, este un raport complex al cărui conținut constă în dreptul statului de a-l
trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru
infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația
infractorului de a răspunde pentru fapta sa. . [Radu C., Carașca C., Hogea T.,
Medicină legală: suport de specialitate, Editura UNIVERSITY PRESS, Târgu-
Mureș, 2020, 154-155]

Răspunderea disciplinară este specifică dreptului muncii, în care există

norme legale de sancționare a faptelor de încălcare cu vinovăție a obligațiilor
asumate prin contractul de muncă. [Radu C., Carașca C., Hogea T., Medicină
legală: suport de specialitate, Editura UNIVERSITY PRESS, Târgu-Mureș, 2020,
155]. Prin practica sa. medicul răspunde obligatoriu in fața Colegiului Medicilor.
Răspunderea disciplinară medicală este rezultatul încălcării normelor specifice
profesiei prevăzute de Codul Deontologic al Colegiului Medicilor, fără a aduce
prejudicii pacientului.[y]

Din 2010, modificările aduse la Legea Sănătății prevăd posibilitatea de a

soluționa cazurile de malpraxis pe cale administrativă, prin înțelegerea dintre
victimă, furnizorul de servicii medicale și compania de asigurare. Astfel, se
încearcă o armonizare a legislației românești cu cea europeană, care se axează
mai degrabă pe despăgubirea celui prejudiciat și mai puțin pe pedepsirea
medicului, cum am punctat și în primul capitol.[y]

Este important însă de delimitat eroarea de greșeală. Eroarea se produce

din cauza naturii lucrurilor, cum ar fi evoluția neașteptată a bolii sau
simptomatologia atipică, iar orice medic ar acționa similar și ar produce același
prejudiciu în aceleași condiții. Erorile de fapt țin de natura actului medical, cum ar fi
imperfecțiuni ale științei medicale la un moment dat sau reactivități particulare ale
bolnavului. Acestea pot apărea în timpul unei activități perfect normale și sunt
neimputabile. Greșeala, în schimb, este reprezentată de neaplicarea sau
nerespectarea unor norme de conduită, în timp ce un alt profesionist medical ar fi
acționat diferit. Diferențierea erorii de greșeală impune și analizarea mediului și
condițiilor concrete de lucru pe care medicul le-a avut la îndemnână.[7]

Noțiunea de eroare îmbracă două forme în funcție de cauza generatoare și

consecințele ei și este obligatoriu să le amintim și să le diferențiem între ele,
respectiv să le diferențiem de greșeală.

1.Eroarea de fapt - se produce din cauza derulării actului medical în sine și

este pusă pe seama unor neajunsuri ale științei medicale sau a unor reactivități
individuale ale pacientului.

Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele produse în

exercitarea profesiunii atunci când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament medical, infecțiilor nosocomiale sau viciilor ascunse ale
materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, caz in care
răspunderea cade pe furnizorul de servicii medicale. De asemenea, profesionistul
nu este vinovat de prejudiciile datorate efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor
general acceptate ale metodelor de diagnostic și tratament, sau, deasemenea,
când acesta acționează cu bună-credință în situații de urgență, cu respectarea
competențelor.[3]
 În cazurile de malpraxis medical, există mai multe tipuri de culpă.
Principalele două tipuri sunt culpa cu prevedere (ușurință), când făptuitorul
prevede urmările periculoase ale acțiunii sau inacțiunii sale, pe care nu le acceptă
și consideră, fără temei, că acestea nu vor avea loc și culpa simplă (greșeală,
neglijență) când făptuitorul nu prevede rezultatul acțiunii sale, deși ar putea să îl
prevadă.[7]

Culpa poate avea însă și alte forme:[7]

1. culpa "in adendo" sau comisivă, care constă în acționarea cu

stângăcie, nepricepere, nedibăcie, imprudență, nepăsare față de
cerințele bolnavului;
2. culpa "in omitendo" sau omisivă este realizată prin neexecutarea
unei acțiuni necesare, lucru care duce la pierderea șansei de
vindecare sau supraviețuire a pacientului. Omisiunea se manifestă
prin indiferență, nebăgare de seamă, neglijență;
3. culpa "in eligendo" constă într-o alegere greșită a procedurilor de
diagnostic sau tratament, sau într-o delegare către o persoană
nepotrivită a unor obligații proprii;
4. culpa "in vigilendo" se realizează prin încălcarea unei îndatoriri de a
răspunde unui consult interclinic, prin nesolicitarea de ajutor când
acesta este necesar, prin neinformarea despre soarta bolnavului și
prin nesupravegherea corectă și adecvată a personalului medical din
subordine.
Culpa directă privește fapta proprie în timp ce culpa indirectă se referă la o
acțiune săvârșită de o altă persoană de care profesionistul răspunde. Culpa "lata"
sau gravă are loc atunci când rezultatul era ușor de prevăzut, culpa "levis" sau
ușoară atunci când rezultatul era posibil de prevăzut cu oarecare grijă, iar culpa
"levissima" sau culpa foarte ușoară atunci când rezultatul era oarecum improbabil,
astfel că prevederea lui era posibilă numai cu o deosebită atenție și un deosebit
simț al prevederii.[7]