Enea Gabriel

Drept ID
Anul III, sem I

Analiza comparativă a drepturilor suspectului și inculpatului în

cadrul procesului penal

Inculpatul este partea în procesul penal împotriva căreia se exercită o acțiune în

justiție, fiind și în NCPP “persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea
penală”; definiția era asemănătoare și în Codul de procedură penală anterior.
Dobândirea calității de inculpat și punerea în mișcare a acțiunii penale au loc atunci
când se constată că ,”există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o
infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16, alin.
(1) .Acest moment procesual intervine în faza urmăririi penale, când acțiunea penală
este pusă în mișcare de procuror, acesta fiind singurul organ de urmărire penală căruia
legea îi rezervă posibilitatea de a pune în mișcare acțiunea penală.
Spre deosebire de inculpat care este o veritabilă parte în procesul penal, suspectul
este alături de persoana vătămată, doar un subiect procesual principal, iar drepturile și
obligațiile acestuia sunt în mare măsură cele prevăzute pentru inculpat, însă numai în
limitele pe care legea i le impune. Mai mult decât atât, deși în prezent termenul
de ”suspect” este frecvent întâlnit și în medii non-juridice, în procedura
penală ,”suspectul” și-a făcut apariția odată cu intrarea în vigoare a NCPP, în Codul de
Procedura penală anterior neexistând nicio dispoziție cu privire la acesta.
Înainte de adoptarea Codului de procedură penală actual un termen care definea
însă persoana cercetată penal era acela de “învinuit”. În acest sens, art. 229 CPP
prevedea că “Persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit
cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală.”
Cronologic, are întâietate dobândirea calității de suspect, o persoană devenind
suspect când există probe din care să rezulte “bănuiala rezonabilă” că “a săvârșit fapta
pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dinre cazurile prevăzute
la art 16, alin. (1)”. Spre dosebire de inculpat care primește acest “statut” doar prin
ordonanța procurorului, calitatea de suspect poate fi atribuită și de către poliția judiciară
prin îndreptarea cercetărilor penale dinspre faptă (“în rem”) spre o anumită persoană
(“in personam”).
Cu toate acestea, dispoziția organului de cercetare penală poate fi cenzurată de
procuror, organul de cercetare penală având obligația de a înainta acestuia dosarul
cauzei și de a prezenta măsura dispusă spre a fi confirmată.
Este important de menționat că și în cazul extinderii urmăririi penale sau
schimbării încadrării juridice a faptei “când urmărirea penală se efectuează față de o
persoană, extinderea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării
procurorului care supraveghează urmărirea penală ”. Organele de cercetare penală
pot, așadar, să extindă urmărirea penală chiar și când în cauza se află un suspect, sub
rezerva confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, fără a putea însă
extinde acțiunea penală cu privire la aspecte noi (această facultate revenindu-i exclusiv
procurorului).
Aducerea în discuție a extinderii urmăririi penale și a schimbării încadrării
juridice în faza urmăririi penale are relevanță în raport cu drepturile suspectului și
inculpatului sub aspectul declarării ca neconstituțională a uneia dintre prevederile art.
311 NCPP. Prin Decizia nr 90/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate referitoare la “excluderea obligației informării suspectului sau
inculpatului despre schimbarea încadrării juridice a faptei”, întrucât prin această
trunchiere a obligației de informare din sarcina organului de urmărire penală sunt
încălcate principii constituționale fundamentale precum dreptul la apărare și dreptul la
un proces echitabil (art. 21, alin. (3) Constituția României). Mai mult decât atât,
articolul în cauză contravenea și Conveției pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale în privința dreptului de informare datorat acuzatului .
Formularea criticată sub aspectul constituționalității este atașată în cele ce urmează:
Art. 311, alin. (3) NCPP – Extinderea urmăririi penale sau schimbarea
încadrării juridice „Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau
schimbarea incadrării juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi
cu privire la care s-a dispus extinderea.”
În prezent, în urma declarării sale ca neconstituțională, dispoziția prevăzută în art
311, alin. (3) NCPP statuează că organul judiciar are obligația informării supectului nu
doar în ipoteza în care urmărirea penală s-a extins (aspect care era prevăzut și înainte),
ci și în cazul în care faptei i se dă o altă încadrare juridică