Grecia (în greacă Ελλάδα, transliterat: Elláda, pronunție în greacă: [eˈlaða]), oficial, Republica

Elenă (în greacă Ελληνική Δημοκρατία, transliterat: Ellīnikī́ Dīmokratía [eliniˈci ðimokraˈti.a])[8] și
cunoscută încă din antichitate și sub denumirea de Elada, este o țară din Europa de Sud.[9] Conform
recensământului din 2011, populația Greciei este de circa 11 milioane de locuitori. Cel mai mare
oraș și capitala țării este Atena.

Grecia se află amplasată strategic la intersecția între Europa, Asia de Vest și Africa,[10][11][12] și se
învecinează la nord-vest cu Albania, la nord cu Macedonia de Nord și cu Bulgaria, și la nord-est
cu Turcia. Țara este formată din nouă regiuni istorico-geografice: Macedonia, Grecia
Centrală, Pelopones, Tesalia, Epir, Insulele din Marea
Egee (inclusiv Dodecanezele și Cicladele), Tracia de Vest(en), Creta și Insulele din Marea
Ionică. Marea Egee se află la est de partea continentală, Marea Ionică se află la vest, iar Marea
Mediterană la sud. Grecia are cea mai lungă coastă din bazinul Mediteranei și a 11-a ca lungime din
lume, cu 13.676 km lungime, deținând și un mare număr de insule (aproximativ 1.400, dintre care
227 sunt locuite). Optzeci la sută din teritoriul grec este format din munți, dintre care cel mai înalt
este Muntele Olimp cu 2.917 m.

Grecia modernă își trage rădăcinile din civilizația Greciei Antice, începând cu civilizațiile
egeene(en) din Epoca Bronzului, și este considerată a fi leagănul culturii occidentale. Ea este locul de
naștere al democrației ca formă de guvernare,[13] al filosofiei occidentale(en),[14] al Jocurilor Olimpice,
al literaturii occidentale(en) și al istoriografiei, științelor politice, al marilor principii științifice și
matematice,[15] și al dramaturgiei occidentale,[16] incluzând genurile tragediei și comediei. Realizările
culturale și tehnologice ale Greciei au influențat mult întreaga lume, multe aspecte ale civilizației
grecești pătrunzând în Orient prin campaniile lui Alexandru cel Mare, și în Occident prin
intermediul Imperiului Roman. Această bogată moștenire este parțial reflectată de cele 18 situri
din patrimoniul mondial UNESCO aflate în Grecia, ceea ce plasează țara pe locul al șaselea în
Europa și al treisprezecelea în lume. Statul grec modern, care cuprinde mare parte din miezul istoric
al civilizației grecești, a fost înființat în 1830 după Războiul Grec de Independență față de Imperiul
Otoman.

Grecia este o țară democratică[17] și dezvoltată, cu o economie de venit mare avansată, un nivel de
trai ridicat[18][19] și un Indice al Dezvoltării Umane foarte ridicat.[20] Grecia este membru fondator
al Organizației Națiunilor Unite, și membru al Uniunii Europene de la aderarea la o structură
precursoare a acesteia în 1981 (precum și membră a zonei euro din 2001[21]), și este și membră a
mai multor instituții internaționale, inclusiv Consiliul Europei, NATO,[a] OECD, OSCE și OMC.
Economia Greciei este cea mai mare din Balcani, în care țara este un important investitor regional.

Etimologia[modificare | modificare sursă]

Numele poporului și al țării diferă față de cele utilizate în alte limbi, locuri sau culturi. Deși grecii își
denumesc țara Hellas sau Ellada (în greacă Ελλάς sau Ελλάδα) și numele oficial este Republica
Elenă, în română ea este denumită Grecia, termen latin utilizat de către romani (în
scrierea Graecia), ceea ce înseamnă literal „țara grecilor”, și care derivă el însuși de la numele
grecesc Γραικός (transliterat Graikos). Și în română se utilizează uneori și termenul de Elada.

Istoria[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria Greciei.

De la primele prezențe umane până în secolul al III-lea î.Hr.

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Grecia Antică.
 Frescă minoică de la Akrotiri din Santorini.

Poarta Leilor(en), Micene.

Teritorii și colonii grecești în Perioada

Arhaică (750-550 î.Hr.)
Cea mai veche urmă de prezență umană în Balcani, datând de circa 270.000 de ani, se găsește
în peștera Petralona, din provincia grecească actuală Macedonia.[22] Așezările neolitice din Grecia,
datând din mileniul al VII-lea î.Hr.,[22] sunt printre cele mai vechi din Europa, țara aflându-se pe ruta
pe care s-a răspândit revoluția agrară din Orientul Apropiat în Europa.[23]

Grecia este leagănul primelor civilizații europene avansate și locul unde s-a născut civilizația
occidentală,[24][25][26][27][28] începând cu civilizația cicladică din insulele din Marea Egee pe la 3200 î.Hr.,
[29]
civilizația minoică din Creta (2700–1500 î.Hr.),[28][30] și apoi civilizația miceniană pe continent
(1900–1100 î.Hr.).[30] Aceste civilizații cunoșteau scrisul, forma indescifrabilă de scriere a civilizației
minoice fiind denumită Linear A, iar cea a micenienilor, Linear B, o veche formă a limbii grecești.
Micenienii i-au asimilat și absorbit treptat pe minoici, dar și civilizația lor s-a prăbușit violent prin
preajma lui 1200 î.Hr., într-o vreme de agitație regională denumită Colapsul din Epoca Bronzului.
[31]
Aceasta a adus o perioadă denumită Epoca Întunecată, din care lipsesc mărturiile scrise.

Sfârșitul Epocii Întunecate este datat prin tradiție la anul 776 î.Hr., anul primelor Jocuri Olimpice.
[32]
Iliada și Odiseea, textele fundamentale ale literaturii occidentale, sunt considerate a fi fost
compuse de Homer în secolele al VIII-lea–al VII-lea î.Hr..[33][34] Odată cu sfârșitul Epocii Întunecate,
au apărut diferite regate și orașe-stat în toată peninsula greacă, care s-au răspândit până la
țărmurile Mării Negre, Italia de Sud (în latină Magna Graecia, sau Grecia Mare) și Asia Mică. Aceste
state și coloniile lor au atins niveluri înalte de prosperitate, care au avut ca efect o explozie culturală
fără precedent, cea a Greciei clasice, exprimată prin arhitectură(en), teatru, știință, matematică
și filosofie. În 508 î.Hr., Clistene a instituit primul sistem democratic de guvernare în Atena.[35][36]

Până în 500 î.Hr., Imperiul Persan controla teritorii ce se întindeau din zona lor de origine din Iran
până în Grecia și Turcia actuale, și a devenit o amenințare pentru orașele-stat grecești. Tentativele
orașelor-stat din Asia Mică de a răsturna dominația persană au eșuat, iar Persia a invadat statele
Greciei continentale(en) în 492 î.Hr., dar a fost obligată să se retragă după o înfrângere în bătălia de la
Maraton din 490 î.Hr. O a doua invazie a urmat în 480 î.Hr. În ciuda rezistenței eroice din bătălia de
la Termopile, opusă de greci din mai multe orașe, în frunte cu spartanii, forțele persane au prădat
Atena. După mai multe victorii grecești în 480 și 479 î.Hr. la Salamina, Plateea și Mycale, perșii au
fost obligați din nou să se retragă. Conflictele militare, denumite Războaiele Medice, au fost purtate
mai ales de Atena și de Sparta. Faptul că Grecia nu era o țară unificată a făcut ca adesea să apară
conflicte între diferitele orașe-stat.

Partenonul de pe Acropola din Atena este unul dintre cele mai

cunoscute simboluri ale Greciei clasice.
Cel mai devastator război inter-grec din antichitatea clasică a fost Războiul Peloponesiac (431–404
î.Hr.), care a marcat decăderea Imperiului Atenian din statutul de principală putere a Greciei Antice.
Atât Atena, cât și Sparta au fost ulterior depășite de Teba și apoi de Macedonia, ultima unificând
lumea greacă în Liga de la Corint, sub conducerea lui Filip al II-lea, care a fost ales conducător al
primului stat grec unificat din istorie.

După asasinarea lui Filip al II-lea, fiul său, Alexandru al III-lea cel Mare a preluat conducerea Ligii de
la Corint și a declanșat o invazie a Imperiului Persan cu forțele combinate ale tuturor orașelor-stat
grecești în 334 î.Hr. După victoriile grecilor în bătăliile de la Granicus, Issus și Gaugamela, grecii au
ocupat Susa și Persepolis, capitala ceremonială a Persiei, în 330 î.Hr. Imperiul lui Alexandru cel
Mare se întindea din Grecia în vest până în actualul Pakistan în est, și până în Egipt în sud.

Înainte de moartea sa subită în 323 î.Hr., Alexandru plănuia și o invazie a Arabiei. Moartea sa a
cauzat prăbușirea vastului său imperiu, care a fost divizat în mai multe regate, cele mai cunoscute
fiind Imperiul Seleucid și Egiptul Ptolemaic. Printre alte stat fondate de greci se numără Regatul
Greco-Bactrian și Regatul Greco-Indian(en) în India. Numeroși greci au migrat
către Alexandria, Antiohia, Seleucia și în numeroase alte orașe elenistice din Asia și din Africa.
[37]
Deși unitatea politică a imperiului lui Alexandru nu a putut fi conservată, ea a dus la o dominație
a civilizației elenistice și a limbii grece în teritoriile cucerite de Alexandru, ce a durat cel puțin două
secole, și, în cazul unor părți din țărmul estic al Mediteranei, considerabil mai mult.[38]

Perioadele elenistică și romană (323 î.Hr.–secolul al IV-lea d.Hr.)

[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Grecia elenistică și Grecia romană.

Mecanismul de la Antikythera (c. 100 î.Hr.) este considerat a fi cel

mai vechi calculator analog mecanic (Muzeul Național de Arheologie de la Atena(en)).

Detaliu din Mozaicul Alexandru(en), ce îl prezintă pe Alexandru cel

Mare pe calul său, Bucephalus. Rotunda(en) romană din Salonic.

După o perioadă de derută ce a urmat morții lui Alexandru, dinastia Antigonidă(en), inițiată de unul
dintre generalii lui Alexandru, a preluat controlul asupra Macedoniei până în 276 î.Hr., precum și
hegemonia asupra majorității orașelor-stat grecești.[39] Începând cu circa anul 200 î.Hr., Republica
Romană a devenit din ce în ce mai implicată în chestiunile grecești și s-a implicat într-o serie de
războaie cu Macedonia(en).[40] Înfrângerea Macedoniei în bătălia de la Pydna(en) din 168 î.e.n. a fost
începutul sfârșitului puterii Antigonizilor în Grecia.[41] În 146 î.Hr., Macedonia a fost anexată ca
provincie a Romei, restul Greciei devenind protectorat roman.[40][42]

Cucerirea romană a fost deplină la 27 î.Hr., când împăratul roman Augustus a anexat restul Greciei
și a organizat-o sub forma provinciei senatoriale Achaea.[42] În ciuda superiorității militare, romanii
admirau realizările culturii grecești și s-au lăsat puternic influențați(en) de ele, de unde și celebra
afirmație a lui Horațiu: Graecia capta ferum victorem cepit („Grecia, deși cucerită, și-a luat cuceritorul
prizonier”).[43] Știința, tehnologia și matematica grecești sunt în general considerate a fi ajuns la un
apogeu în timpul perioadei elenistice.[44]

Comunitățile vorbitoare de greacă din estul elenizat au contribuit la răspândirea creștinismului

timpuriu în secolele al II-lea și al III-lea,[45] și primii lideri și autori creștini (cel mai cunoscut
fiind apostolul Pavel) erau în general vorbitori de greacă,[46] deși niciunul nu era originar din Grecia.
Grecia însăși avea o tendință de a rămâne la păgânism și nu a fost un centru influent al
creștinismului timpuriu: de fapt, unele practici religioase ale Greciei Antice au rămas utilizate până la
sfârșitul secolului al IV-lea,[47] iar unele zone, cum ar fi Peloponezul de sud-est, au rămas păgâne
până în secolul al X-lea.[48]

Perioada medievală (secolul al IV-lea–1453)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Imperiul Bizantin.

Imperiul Bizantin la maxima sa întindere în timpul lui Iustinian I, în

anul 555
După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Imperiul Roman de Răsărit este
denumit prin convenție Imperiul Bizantin (deși la acea vreme, era denumit simplu „Imperiul Roman”)
și a continuat să existe până în 1453. Cu capitala la Constantinopol, limba și literatura sa erau
grecești, iar religia predominant creștină ortodoxă.[49]

Începând cu secolul al IV-lea, teritoriile balcanice ale imperiului, inclusiv Grecia, au suferit de pe
urma dislocărilor de populație cauzate de Invaziile Barbare. Raidurile și expedițiile de jaf
ale goților și hunilor din secolele al IV-lea–al V-lea, împreună cu invazia slavă a Greciei din secolul al
VII-lea, au avut ca rezultat o prăbușire dramatică a autorității imperiale în peninsula greacă.[50] După
invazia slavilor, guvernul imperial mai păstra control doar asupra insulelor și zonelor de coastă,
anume asupra orașelor Atena, Corint și Salonic, în timp ce unele zone montane din interior rezistau
invaziei și continuau să recunoască autoritatea imperială, fără însă a fi ajutate.[50] În afara acestor
zone, se consideră în general că a avut loc și o așezare a slavilor, deși pe o scară foarte redusă.[51]
[52]
 Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor de Rodos(en), rămășiță a

stăpânirii Ordinul Ospitalierilor de pe insulă. Palatul Mystras,

rămășiță a despotatului Moreei.
Recuperarea provinciilor pierdute de bizantini a început către sfârșitul secolului al VIII-lea și o mare
parte din peninsula greacă a revenit sub control imperial treptat, de-a lungul secolului al IX-lea.[53]
[54]
Acest proces a fost facilitat de un mare influx de greci din Sicilia și din Asia Mică spre peninsula
greacă, în timp ce, simultan, numeroși slavi cădeau prizonieri sau se reașezau în Asia Mică, iar cei
care rămâneau erau asimilați.[51] În secolele al XI-lea și al XII-lea, revenirea stabilității a avut ca
rezultat o puternică creștere economică – mult mai puternică decât în teritoriile anatoliene ale
imperiului.[53]

După cruciada a patra și căderea Constantinopolului în fața „latinilor” în 1204, mare parte din Grecia
a căzut rapid sub dominație francă[55] (perioada a fost denumită Frankokratia) sau venețiană în cazul
unora dintre insule.[56] Reînființarea Imperiului Bizantin la Constantinopol în 1261 a fost însoțită de
recuperarea a mare parte din teritoriul peninsulei grecești, deși principatul franc al
Aheei din Peloponez a rămas o importantă putere regională până în secolul al XIV-lea, în timp ce
insulele au rămas în mare parte sub control genovez sau venețian.[55]

Ca atare, personalități remarcabile ale timpului au propus de asemenea schimbarea titlului imperial
în „împărat al elenilor”,[57][58] și, la sfârșitul secolului paisprezece, la împărat se făcea referire în mod
frecvent cu „împăratul elenilor”.[59] În mod asemănător, în anumite tratate internaționale ale timpului,
împăratul bizantin este calificat drept „Imperator Graecorum”.[60]

În secolul al XIV-lea, mare parte din peninsula greacă a fost pierdută de Imperiu după ce mai
întâi sârbii și apoi otomanii au ocupat teritoriu imperial.[61] Până la începutul secolului al XV-lea,
înaintarea otomană a dus la limitarea teritoriului bizantin din Grecia în principal la Despotatul
Moreei din Peloponez.[61] După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor în 1453, Morea a
fost ultima rămășiță a Imperiului Bizantin care a rezistat în fața turcilor. Aceasta a căzut și ea în
mâinile lor în 1460, desăvârșind cucerirea otomană a Greciei continentale.[62] După cucerirea
turcească, numeroși cărturari bizantini, care până atunci conservaseră cunoașterea antică
grecească, au fugit în Occident, luând cu ei numeroase volume de literatură și contribuind astfel
semnificativ la Renaștere.[63]

Perioada otomană (secolul al XV-lea–1821)[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Fanarioți.
 Castelul bizantin de la Anghelokastro(en) a rezistat cu succes
asediului otoman în primul atac asupra Insulei Corfu din 1537, în asediul din 1571, și în marele asediu din

1716 care i-a forțat pe turci să renunțe la cucerirea insulei.[64] Turnul

Alb din Salonic, una dintre cele mai cunoscute structuri otomane rămase în Grecia.
În timp ce mare parte a Greciei continentale și a insulelor din Marea Egee erau sub control otoman
până la sfârșitul secolului al XV-lea, Ciprul și Creta rămăseseră teritoriu venețian și nu au căzut în
mâinile otomanilor decât în 1571, respectiv în 1670. Singura parte a lumii vorbitoare de limba greacă
ce a scăpat de o îndelungată stăpânire otomană au fost Insulele Ionice, care au rămas venețiene
până la cucerirea lor de către Prima Republică Franceză în 1797, după care au trecut în
mâinile Regatului Unit în 1809 până la reunificarea cu Grecia în 1864.[65][necesită pagina]

În timp ce grecii din Insulele Ionice și cei din Constantinopol trăiau în prosperitate, cei din urmă
obținând poziții puternice în cadrul administrației otomane,[65][necesită pagina] mare parte din populația
Greciei continentale a suferit consecințele economice ale cuceririi turcești. S-au impus taxe grele, și
în ultimii ani ai Imperiului Otoman s-a aplicat o politică de creare a domeniilor ereditare, care a dus
la iobăgirea populației grecești.[66]

Biserica Ortodoxă Greacă și Patriarhia Ecumenică de Constantinopol erau considerate de guvernele

otomane ca autorități dominante asupra întregii populații ortodoxe din Imperiul Otoman, indiferent
dacă era sau nu grecească. Deși statul otoman nu a obligat pe cei ce nu erau musulmani să se
convertească la Islam, creștinii se confruntau cu diferite tipuri de discriminări care le confereau statut
de cetățeni de rang inferior ai Imperiului Otoman. Discriminările împotriva creștinilor, în special când
erau combinate cu rele tratamente aplicate de autoritățile otomane locale, au dus la unele convertiri
de fațadă la Islam. În secolul al XIX-lea, numeroși „cripto-creștini” s-au întors la vechea lor credință
religioasă.[65][necesită pagina]

Natura administrației otomane a Greciei era însă variată, și era aplicată arbitrar și adesea dur.[65]
[necesită pagina]
Unele orașe aveau guvernatori numiți de sultan, în timp ce altele (cum ar fi Atena) se
bucurau de o oarecare autonomie. Regiunile muntoase din interior și numeroase insule au rămas
practic autonome față de statul otoman timp de mai multe secole.[65][necesită pagina]

Când izbucneau conflicte militare între Imperiul Otoman și alte state, grecii se răsculau de obicei
împotriva Imperiului, cu doar câteva excepții. Înainte de revoluția greacă, existaseră câteva războaie
în care grecii au luptat împotriva otomanilor, notabile fiind participarea grecilor în bătălia de la
Lepanto din 1571, Răscoalele Țărănești din Epir(d) din 1600–1601, Războiul din Moreea(en) din 1684–
1699, și Revolta lui Orlov instigată de ruși în 1770, care avea ca scop dezmembrarea Imperiului
Otoman în folosul intereselor rusești.[65][necesită pagina] Aceste ridicări la luptă au fost înăbușite de
otomani cu mari vărsări de sânge.[67][68]

Secolele al XVI-lea și al XVII-lea sunt considerate ca un fel de „epocă întunecată” a istoriei grecești,
perspectiva răsturnării dominațîei otomane părând foarte îndepărtate, doar Insulele Ionice rămânând
libere de turci. Corfu a rezistat la trei mari asedii în 1537(en), 1571 și 1716(en), toate soldate cu
respingerea otomanilor. În secolul al XVIII-lea, însă, a apărut o clasă înstărită și răspândită de
negustori greci. Aceștia au ajuns să domine comerțul în interiorul Imperiului Otoman, înființând
comunități în bazinul Mediteranei, în Balcani și chiar în Europa Occidentală. Deși cucerirea otomană
tăiase legăturile Greciei cu mișcările intelectuale europene ale vremii, cum ar fi Reforma
Protestantă și iluminismul, aceste idei, împreună cu idealurile Revoluției Franceze și
ale naționalismului romantic(en) au început să pătrundă în lumea greacă prin intermediul diasporei
mercantile.[65][necesită pagina] Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rigas Feraios, primul revoluționar care
și-a închipuit un stat grec independent, a publicat o serie de documente legate de independența
Greciei, inclusiv un imn național și, la Viena, prima hartă detaliată a Greciei, dar a fost ucis de agenți
otomani în 1798.[65][necesită pagina][69]

Războiul Grec de Independență (1821–1832)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Războiul de independență al Greciei.

Ruperea asediului de la Missolonghi, în timpul Războiului Grec de

Independență (1821–1830), de Theodoros Vryzakis(en).
În 1814, a fost înființată o societate secretă denumită Filiki Eteria („Societatea Prietenilor”) cu scopul
eliberării Greciei. Eteria a pus la cale, împreună cu revoluționari din toate popoarele din Balcani,
declanșarea de revoluții simultane în Pelopones, în Principatele Dunărene și
la Constantinopol. Prima dintre aceste revoluții a izbucnit la 4 februarie 1821 în Țara
Românească sub conducerea localnicului Tudor Vladimirescu, susținută de o revoluție declanșată
cu o lună mai târziu de Alexandru Ipsilanti dar, dezavuată de țarul rus pe al cărui suport se bizuiau,
acțiunea a fost rapid înăbușită de otomani. Evenimentele au declanșat însă reacții în lanț și la 17
martie 1821 manioții(en) din Pelopones au declarat război otomanilor.[70]
Până la sfârșitul lunii, întregul Pelopones era în război deschis contra otomanilor și în octombrie
1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis cuceriseră Tripolița. Revolta peloponesiacă a fost
rapid urmată de alte insurecții în Creta, Macedonia și în Grecia Centrală, care însă aveau să fie
rapid înăbușite. Între timp însă, marina grecească improvizată reușea să învingă flotele otomane
din Marea Egee și să împiedice sosirea pe mare a întăririlor otomane. În 1822 și 1824, turcii și
egiptenii au devastat insulele, inclusiv Chiosul și Psara, comițând masacre nediscriminatorii ale
populației.[70] Aceste acțiuni au avut ca efect galvanizarea opiniei publice din Europa Occidentală în
favoarea rebelilor greci.[65][necesită pagina]

Au apărut însă tensiuni între diferite facțiuni grecești, care au dus la două războaie civile
consecutive. Între timp, sultanul otoman a negociat cu Mehmet Ali al Egiptului, care a acceptat să-l
trimită pe fiul său Ibrahim Pașa(en) și Grecia cu o armată pentru a suprima revolta în schimbul unor
teritorii. Ibrahim a debarcat în Pelopones în februarie 1825 și a obținut rapid victorii: până la sfârșitul
lui 1825, mare parte din Pelopones era sub control egiptean, iar orașul Missolonghi—asediat de turci
din aprilie 1825—a căzut în aprilie 1826. Deși Ibrahim a fost învins în Mani, el a reușit să înabușe
mare parte din revolta peloponesiacă că a recucerit Atena.

După ani de negocieri, trei Mari Puteri, Rusia, Regatul Unit și Franța, au hotărât să intervină în
conflict. Fiecare țară a trimis câte o flotă în Grecia. La vestea că flotele combinate otomano-egiptene
se pregăteau să atace insula grecească Hydra, flota aliată a interceptat-o pe cea otomano-
egipteană la Navarino. După o săptămână de expectativă, au izbucnit luptele ce s-au soldat cu
distrugerea flotei turco-egiptene. O forță expediționară franceză a fost trimisă pentru a supraveghea
evacuarea armatei egiptene din Pelopones, în timp ce grecii au ocupat o parte din Grecia Centrală
până în 1828. Ca urmare a anilor de negocieri, prin Protocolul de la Londra(en), în 1830, a fost
recunoscută independența unui stat grecesc incipient.

Secolul al XIX-lea[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Regatul Greciei.

Intrarea Regelui Otto în Atena, Peter von Hess(d), 1839.

În 1827 Ioannis Kapodistrias din Corfu a fost ales ca primul guvernator al noii republici. În urma
asasinării lui în 1831, Marile Puteri au instaurat o monarhie sub domnia lui Otto din Casa de
Wittelsbach originară din Bavaria. În 1843 o revoltă l-a făcut pe rege să accepte o constituție și o
adunare reprezentativă.

Din cauza domniei sale autoritare, el a fost în cele din urmă detronat în 1862 și după un an înlocuit
cu prințul Wilhelm al Danemarcei, care a luat numele de George I și a adus cu el Insulele Ionice ca
dar de încoronare din partea Regatului Unit. În 1877, Charilaos Trikoupis(en), creditat cu o importantă
îmbunătățire a infrastructurii din țară, a limitat puterea monarhiei de a influența Adunarea Națională
prin impunerea regulii votului de încredere ce trebuie acordat oricărui potențial șef al guvernului.

Corupția, combinată cu cheltuielile mari ale lui Trikoupis pe proiecte necesare de infrastructură, cum
ar fi Canalul Corintului, au dus la impozitarea exagerată și la slăbirea economiei grecești, obligând
declararea insolvenței publice în 1893 și acceptarea impunerii Controlului Financiar Internațional
pentru plata datoriilor naționale. O altă problemă politică în secolul al XIX-lea era una unic
grecească: problema limbii oficiale. Grecii vorbeau o formă de greacă denumită „demotică”. Mare
parte din elite o considerau însă pe aceasta un dialect țărănesc și erau hotărâți să restaureze
greaca veche.

Evoluția teritorială a Regatului

Greciei până la 1947.
Ca urmare, documentele guvernamentale se publicau în greaca Katharevousa(en) (purificată), o formă
pe care puțini greci obișnuiți știau să o citească. Liberalii favorizau recunoașterea demoticii ca limbă
națională, dar conservatorii și Biserica Ortodoxă s-au opus oricărui efort în acest sens, până într-
acolo încât, atunci când Noul Testament a fost tradus în demotică în 1901, au izbucnit revolte în
Atena și guvernul a căzut (Evangeliaka). Chestiunea avea să continue să otrăvească viața politică
grecească până în anii 1970.

Toți grecii erau uniți, însă, în hotărârea de a elibera și restul provinciilor vorbitoare de greacă de sub
control otoman. Mai ales în Creta, o revoltă prelungită în 1866–1869(en) agitase spiritele. Când a
izucnit războiul între Rusia și Imperiul Otoman în 1877, sentimentul popular grec era în favoarea
rușilor, dar Grecia era prea îngrijorată de perspectiva unei intervenții britanice pentru a intra oficial în
război. Cu toate acestea, în 1881, Tesalia și mici părți din Epir au fost transferate Greciei ca urmare
a tratatului de la Berlin, deși Creta a rămas la otomani.

Grecii din Creta au continuat să se răscoale și în 1897, guvernul grec al lui Theodoros Deligiannis,
cedând presiunii populare, a declarat război otomanilor. În Războiul Greco-Turc ce a urmat, slab
pregătita și slab dotata armată greacă a fost învinsă de otomani. Prin intervenția Marilor Puteri însă,
Grecia a pierdut doar puțin teritoriu de-a lungul graniței, iar Creta a devenit stat autonom(en) condus
de prințul George al Greciei.

Din secolul al XX-lea până în prezent[modificare | modificare sursă]

 Soldați germani ridicând Reichskriegsflagge(en) pe Acropola din Atena. Avea
să fie dat jos într-una dintre primele acțiuni ale rezistenței grecești.
La sfârșitul Războaielor Balcanice, întinderea teritorială și demografică a Greciei crescuse. În anii ce
au urmat, lupta dintre Constantin I și charismaticul prim ministru Eleftherios Venizelos pe tema
politicii externe a țării în ajunul Primului Război Mondial a dominat scena politică a țării, și a împărțit
țara în două grupuri antagonice. De-a lungul unei părți din Primul Război Mondial, Grecia a avut
două guverne, un guvern pro-german regalist la Atena și un guvern pro-britanic, venizelist
la Salonic. Cele două guverne au fost unificate în 1917, când Grecia a intrat oficial în război de
partea Antantei.

După Primul Război Mondial, Grecia a încercat să anexeze noi teritorii din Asia Mică, o regiune care
la acea vreme avea o numeroasă populație greacă, dar a fost învinsă în Războiul Greco-Turc din
1919–1922, care a avut ca rezultat un masiv schimb de populații între cele două
țări conform Tratatului de la Lausanne.[71] Conform diferitelor surse,[72] câteva sute de mii de greci
pontici au murit în această perioadă în ceea ce este uneori denumit genocidul grecilor pontici.[73]

Epoca ce a urmat a fost una marcată de instabilitate, umbrită de dificila misiune de a introduce un
milion și jumătate de refugiați greci din Turcia în societatea grecească. Populația greacă
a Istanbulului a scăzut de la 300.000 în 1900 la circa 3.000 în 2001.[74]

După evenimentele dezastruoase din Asia Mică, monarhia a fost abolită după un referendum ținut în
1924 și s-a declarat a Doua Republică Elenă(en). Premierul Georgios Kondylis(en) a preluat puterea în
1935 și a abolit efectiv republica reinstaurând monarhia printr-un nou referendum în 1935. În anul
următor, a urmat o lovitură de stat care l-a instaurat pe Ioannis Metaxas ca lider al unui regim
dictatorial denumit Regimul de la 4 August(en). Deși stat totalitar, Grecia a rămas în relații bune cu
Regatul Unit și nu s-a aliat cu Axa.

La 28 octombrie 1940, Italia fascistă a cerut capitularea Greciei, dar administrația greacă a refuzat
și, în Războiul Greco-Italian care a urmat, Grecia a respins forțele italiene în Albania,
aducând Aliaților prima victorie terestră împotriva Axei. Țara avea în cele din urmă să cadă în fața
unor forțe germane trimise de urgență în Bătălia Greciei. Ocupanții germani s-au confruntat totuși cu
probleme grave cauzate de rezistența grecească. Peste 100.000 de civili au murit de foame în iarna
lui 1941–1942, și marea majoritate a evreilor au fost deportați și uciși în lagărele naziste de
concentrare.[75] După eliberare, Grecia a trecut printr-un război civil între comuniști și anticomuniști,
care a dus la devastare economică și grave tensiuni sociale între dreapta și stânga predominant
comunistă, tensiuni ce au durat treizeci de ani.[76] Următoarele două decenii au fost caracterizate prin
marginalizarea stângii în sferele politică și socială, dar și printr-o rapidă creștere economică parțial
generată de Planul Marshall.
Demiterea guvernului centrist al lui Georgios Papandreou(d) de către regele Constantin al II-lea în
iulie 1965 a dus la o nouă perioadă de agitație politică, ce a culminat cu lovitura de stat de la 21
aprilie 1967 și instaurarea Regimul Coloneilor. Suprimarea brutală a Revoltei de la Politehnica din
Atena la 17 noiembrie 1973 a transmis unde de șoc prin regimul dictatorial, și printr-o contralovitură
de stat a fost instaurat ca dictator generalul de brigadă Dimitrios Ioannidis(d) ca dictator. La 20 iulie
1974, în urma invadării insulei Cipru de către Turcia, regimul s-a prăbușit.

Fostul prim ministru Konstantinos Karamanlis a fost invitat să se întoarcă de la Paris, unde trăise în
exil autoimpus din 1963, momentul marcând începutul epocii Metapolitefsi(en). Primele alegeri
multipartid de după 1964 s-au ținut la prima aniversare a revoltei de la Politehnică. La 11 iunie 1975
a fost promulgată o constituție democrată și republicană după un referendum(en) în care locuitorii au
ales să nu restaureze monarhia.

Între timp, Andreas Papandreou a înființat Mișcarea Socialistă Pan-elenă (PASOK) ca răspuns la
partidul de orientare conservatoare Noua Democrație al lui Karamanlis, cele două formațiuni politice
alternând la guvernare de atunci. Grecia a aderat din nou la NATO în 1980.[77]

Grecia a devenit al zecelea membru al Comunităților Europene (structură subsumată ulterior

de Uniunea Europeană) la 1 ianuarie 1981, aducând o perioadă de creștere susținută. Investiții pe
scară largă în întreprinderi industriale și în infrastructură, precum și fondurile europene și veniturile
crescânde provenite din turism, navigație comercială și un sector al serviciilor în rapidă creștere au
ridicat standardul de viață la un nivel fără precedent. Relațiile cu Turcia vecină, încordate prin
tradiție, s-au ameliorat după ce ambele țări au fost lovite de cutremure succesive în 1999, ceea ce a
dus la ridicarea vetoului grecesc împotriva candidaturii Turciei la aderarea la Uniunea Europeană.
Țara a adoptat moneda euro în 2001 și a găzduit Olimpiada de vară din 2004 la Atena.

Mai recent, Grecia a suferit mult de pe urma recesiunii de la sfârșitul anilor 2000 și a jucat un rol
central în criza datoriilor suverane din Europa. Criza datoriei publice grecești, criza economică
și protestele ce au urmat(en) au perturbat puternic politica internă și au amenințat în mod repetat
piețele financiare europeană și globală de la începutul crizei în 2010.

Geografia și clima[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Geografia Greciei.
Albania

Macedonia

Bulgaria

Turcia

Grecia
ATENA
Salonic

Kavala

Thasos

Alexandroupoli

Samotracia

Corfu
Igoumenitsa

Larissa

Volos

Lamía

Ioannina

Chalcis

Patras

Corint

Nafplion

Sparta

Kalamata

Areopoli

Pireu

Eleusina

Laurium

Heraklion

Macedonia
Tracia
Epir
Tesalia
Evia
Grecia Centrală
Peloponez
Muntele Olimp

Lefkada

Kefalonia

Zakynthos

Lemnos

Lesbos

Chios

Samos

Andros

Tinos

Mykonos

Icaria(d)

Patmos
 Naxos

Milos

Santorini

Kos

Rhodos

Karpathos

Kasos

Kythira

Gavdos

Marea
Egee
Marea Cretei
Marea
Myrtoană
Marea
Ionică
Marea
Mediterană
Creta
Insulele
Egeene
Cicladele
Dodecanezele
Insulele
Ionice

Grecia este formată dintr-o parte continentală muntoasă și peninsulară, întinzându-se în mare în
capătul sudic al Peninsulei Balcanice, terminându-se cu peninsula Pelopones (separată de restul
continentului printr-un canal prin Istmul Corintului(en)). Datorită coastei deosebit de complexe și
datorită numeroaselor insule, Grecia are a unsprezecea cea mai lungă coastă din lume, cu
13.676 km;[78] frontiera sa terestră este de doar 1.160 km. Țara se află aproximativ între paralelele
de 34° și 42° latitudine nordică, și între meridianele de 19° și 30° longitudine estică.

Grecia are un număr mare de insule, între 1.200 și 6.000, în funcție de definiție,[79] dintre care 227
sunt locuite. Creta este cea mai mare și mai populată; Euboea, separată de continent
prin Strâmtoarea Euripus lată de 60 m, este a doua ca mărime, urmată de Rhodos și Lesbos.
Insulele grecești sunt grupate prin tradiție în următoarele arhipelaguri: Insulele Argo-Saronice(en) din
Golful Saronic de lângă Atena, Cicladele, o colecție mare dar densă ce ocupă partea centrală a
Mării Egee, Insulele Egeene de Nord(en), o grupare aproximativă aflată în largul coastei vestice a
Turciei, Dodecanezele, o altă mulțime vagă de insule din sud-est, aflate între Creta și
Turcia, Sporadele, un grup mic și compact în largul coastei Euboeei de nord-est, Insulele Ionice,
aflate la vest de continent în Marea Ionică.

Optzeci la sută din teritoriul Greciei este format din munți și dealuri, ceea ce face țara să fie una
dintre cele mai muntoase din Europa. Muntele Olimp, sălașul mitic al zeilor greci, culminează cu
vârful Mytikas 2.917 m, cel mai înalt din țară. Grecia vestică are mai multe lacuri și zone umede și
este dominată de Munții Pindului. O continuare a Alpilor Dinarici, acest lanț atinge o altitudine
maximă de 2.637 m în vârful Smolikas(en) (al doilea din Grecia), și de-a lungul istoriei a constituit o
importantă barieră împotriva transportului dintre est și vest.

Hartă fizică a Greciei.

Munții Pindului continuă în Peloponesul central, trece insulele Kythera și Antikythera și ajung până în
sud-vestul Egeei, în Insula Creta unde se termină. Insulele din Egee sunt de fapt culmi ale unor
munți submarini ce au constituit odată o prelungire a continentului. Munții Pindului sunt caracterizați
de creste înalte și abrupte, adesea întretăiate de văi adânci și de alte peisaje carstice.
Spectaculoasele chei Vikos(en), parte din Parcul Național Vikos-Aoos(en) din Munții Pindului, sunt
trecute în Cartea Recordurilor Guinness ca cele mai adânci chei din lume.[80] O altă formațiune
remarcabilă sunt stâlpii de piatră Meteora, în vârful cărora au fost construite mănăstiri ortodoxe
medievale.
 Golful Navagio(d) (al „Naufragiului”), Zakynthos

Muntele Olimp
Nord-estul Greciei are alți munți de altitudini mari, Rodopii, care se întind în regiunea Macedoniei de
Est și Traciei; zona ese acoperită cu întinse păduri seculare, inclusiv celebra pădure Dadia
din unitatea regională Evros(en), din nord-estul extrem al țării.

Câmpii întinse sunt amplasate în principal în regiunile Tesalia, Macedonia Centrală și Tracia. Ele
constituie regiuni economice-cheie, fiind printre puținele zone cu terenuri arabile. Specii marine rare,
cum ar fi focile și țestoasele de mare, trăiesc în mările din jurul Greciei continentale, în timp ce
densele sale păduri sunt habitat pentru ursul brun, râsul, căprioară și capră sălbatică.

Clima Greciei este în principal mediteraneană cu ierni blânde și umede și cu veri uscate și
călduroase. Acest tip de climă este prezent în toate zonele de coastă, inclusiv în Atena, în Ciclade,
Dodocaneze, Creta și Pelopones, în Insulele Ionice și în unele părți din Grecia continentală centrală.
Munții Pindului afectează puternic clima din țară, zonele de la vest de munți fiind considerabil mai
umede în medie (din cauza expunerii mai mari la vânturile de vest care aduc umezeală) decât cele
aflate la est de munți (din cauza unui efect de umbră pluviometrică(en)).

Zonele montane din Grecia de nord-vest (părți din Epir, Grecia Centrală, Tesalia, Macedonia de
Vest) ca și în zonele centrale muntoase ale Peloponesului – inclusiv părți din
regiunile Aheea, Arcadia și Laconia – prezintă o climă alpină cu zăpezi abundente. Zonele interioare
ale Greciei nordice, din Macedonia centrală și din Macedonia de Est și Tracia prezintă o temperate
climate(en), cu ierni reci și umede și cu veri calde și uscate marcate de furtuni frecvente. Zăpada cade
anual în munți și în nordul țării, apărând însă uneori și în zonele mai joase, cum ar fi Atena.

Fitogeografic, Grecia aparține regatului boreal și este împărțită între provincia est-mediteraneană
a regiunii mediteraneene și provincia ilirică a regiunii circumboreale(en). Conform World Wide Fund for
Nature și Agenției Europene de Mediu(en), teritoriul Greciei poate fi împărțit în șase
ecoregiuni: pădurile de foioase ilire(en), pădurile de amestec ale Munților Pindului(en), pădurile de
amestec balcanice(en), pădurile de amestec din RodopiRhodope montane mixed forests, pădurile de
amestec și de sclerofile ale Egeei și Turciei de Vest, și pădurile mediteraneene din Creta.

Politica[modificare | modificare sursă]

Nafplion, prima capitală a Greciei moderne.

Parlamentul Elen(en) din centrul Atenei.

Grecia este o republică parlamentară.[81] Șeful de stat este președintele Greciei care este ales de
către Parlamentul Greciei pentru un mandat de 5 ani.[81] Actuala constituție a fost redactată și
adoptată de al Cincilea Parlament Revizionar al Elenilor și a intrat în vigoare în 1975 după
căderea juntei militare din 1967–1974. Ea a fost revizuită de atunci de trei ori, în 1986, 2001 și2008.
Constituția, formată din 120 de articole, stipulează separarea puterilor în stat între
ramurile executivă, legislativă și judecătorească, acordând garanții extinse (întărite în 2001) pentru
drepturile cetățenești și sociale.[82][83] Dreptul de vot pentru femei este garantat printr-un amendament
la Constituția din 1952.

Conform Constituției, puterea executivă este exercitată de președinte și de guvern.[81] De la

amendamentul din 1986, rolul președintelui a fost redus semnificativ la unul în mare parte
ceremonial; puterea politică se află astfel în principal în mâinile primului ministru.[84] Postul de prim
ministru, șeful guvernului Greciei, aparține actualului lider al partidului politic ce poate obține un vot
de încredere în Parlament. Președintele numește formal primul ministru și, la recomandarea sa,
numește și concediază alți membri ai guvernului.[81]
 Contele Ioannis Kapodistrias (1776–1831), primul șef al statului, guvernator
al Greciei independente și fondator al statului grec modern.
Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral cu 300 de membri.[81] Legile adoptate
de Parlament sunt promulgate de președinte.[81] La fiecare patru ani se țin alegeri parlamentare, dar
președintele este obligat să dizolve parlamentul mai devreme, la propunerea guvernului, în condițiile
unor probleme naționale de importanță excepțională.[81] Președintele este obligat să dizolve
parlamentul și în cazul în care opoziția adoptă o moțiune de neîncredere.[81]

Partide politice[modificare | modificare sursă]

Ekaterini Sakellaropoulou, președintele Republicii Elene; și prim-ministrul Kyriakos Mitsotakis

De la restaurarea democrației, sistemul de partide din Grecia a fost dominat de partidul liberal-
conservator Noua Democrație (ND) și de Mișcarea Socialistă Pan-Elenă (PASOK) de orientare
social-democrată.[b] Printre alte partide reprezentate în Parlamentul Elen(d) se numără Coaliția Stângii
Radicale (SYRIZA), Partidul Comunist din Grecia (KKE), Soluția Grecească(d) și MeRA25(d).

PASOK și Noua Democrație au alternat la putere până la izbucnirii crizei datoriilor suverane în 2009.
De atunci, cele două mari partide, Noua Democrație și PASOK, au trecut printr-o scădere drastică
de popularitate.[85][86][87][88][89] În noiembrie 2011, cele două mari partide s-au alăturat mai micului Alerta
Populară Ortodoxă(d) într-o largă coaliție(d), sprijinind în parlament un guvern de uniune
națională(d) condus de fostul vicepreședinte al Băncii Centrale Europene Lucas Papademos.[90] Panos
Kammenos(d) a votat împotriva acestui guvern și a părăsit ND formând gruparea populistă de
dreapta Grecii Independenți(d).

Guvernul de coaliție a condus țara până la alegerile parlamentare din mai 2012(d). Puterea partidelor
politice tradiționale grecești, PASOK și Noua Democrație, a scăzut de la 43% la 13% și, respectiv,
de la 33% la 18%. Partidul de stânga SYRIZA a devenit al doilea partid, cu o creștere de la 4% la
16%. Niciun partid nu a putut forma un guvern stabil, ceea ce a dus la alegerile anticipate din iunie
2012(d). Rezultatul a fost formarea unei coaliții de guvernare din Noua
Democrație (29%), PASOK (12%) și Stânga Democrată(d) (6%).

După aceea, SYRIZA a depășit PASOK drept principal partid pe partea de centru-stânga.[91] Alexis
Tsipras a dus SYRIZA la victorie în alegerile generale(d) de la 25 ianuarie 2015, în care a obținut cu
doar două locuri mai puțin în parlament decât ar fi avut nevoie pentru o majoritate. Tsipras a ajuns la
un acord cu Grecii Independenți(d) pentru o coaliție. Deși a încercat să obțină în august 2015 mai
multe locuri într-o nouă rundă de alegeri anticipate, Tsipras nu a obținut un alt rezultat, având doar
145 de locuri din 300 șî văzându-se nevoit să guverneze din nou cu Grecii Independenți. Tsipras a
reușit să stabilizeze economia Greciei, dar în acest proces a dat înapoi de la multe din promisiunile
făcute în campaniile care i-au adus victoria, și a fost învins în alegerile din iulie 2019(d) de Kyriakos
Mitsotakis, liderul partidului Noua Democrație.

Lege și justiție[modificare | modificare sursă]

Puterea judecătorească în Grecia este independentă de ramurile executivă și legislativă, și cuprinde
trei curți supreme: Curtea de Casație(en) (Άρειος Πάγος), Consiliul de Stat(en) (Συμβούλιο της
Επικρατείας) și Curtea de Auditori(en) (Ελεγκτικό Συνέδριο). Sistemul judiciar este format și din
instanțe civile, care judecă cauze civile și penale, și din instanțe administrative, care judecă dispute
între cetățeni și autoritățile administrative grecești.

Poliția Elenă(en) (în greacă Ελληνική Αστυνομία) este forța polițienească națională, o agenție foarte
mare, cu responsabilități de la controlul traficului la antiterorism. Ea a fost înființată în forma actuală
în 1984 ca urmare a comasării Jandarmeriei (Χωροφυλακή, Chorofylaki) cu Polițiile Orășenești
(Αστυνομία Πόλεων, Astynomia Poleon).[92]

Relațiile externe[modificare | modificare sursă]

Reprezentare prin:[93] ambasadă

– ambasadă în altă țară
consulat general – legație – fără reprezentare – Grecia

Politica externă a Greciei se efectuează prin Ministerul Afacerilor Externe(en), al cărui actual ministru
este Nikos Dendias(en) de la Noua Democrație. Grecia a dezvoltat o politică regională al cărui obiectiv
este promovarea păcii și stabilității în Balcani, în bazinul Mediteranei, și în Orientul Mijlociu.[94]

Ministerul identifică trei aspecte de importanță deosebită pentru statul grec:

revendicările Turciei privind ceea ce ministerul definește drept suveranitate grecească asupra Mării
Egee și a spațiului său aerian;[95] legitimitatea Republicii Turce a Ciprului de Nord în insula Cipru;
[95]
și disputa privind denumirea Republicii Macedonia(en)[95] cu mica țară din Balcani al cărei nume este
similar cu al celei mai mari regiuni din Grecia ca suprafață.

Grecia este membră a mai multor organizații internaționale, inclusiv Consiliul Europei, Uniunea
Europeană, Uniunea Mediteranei și Națiunile Unite, al cărei membru fondator este.

Armata[modificare | modificare sursă]

Ramurile Forțelor Armate Elene

Forțele Terestre Elene Marina Elenă Forțele Aeriene Elene

Leopard 2A6 HEL MEKO(d)-200 HN F-16 Fighting Falcon
Forțele Armate Elene sunt supervizate de Statul Major Național Elen de Apărare(en) (în greacă Γενικό
Επιτελείο Εθνικής Άμυνας – ΓΕΕΘΑ) și constă din trei ramuri:

 Forțele Terestre Elene(en);

 Marina Elenă(en);
 Forțele Aeriene Elene(en).
Autoritatea civilă pentru armata greacă este Ministerul Apărării Naționale(en). Mai mult, Grecia
întreține Paza de Coastă Elenă(en) pentru aplicarea legii pe mare și pentru operațiuni de căutare și
salvare.

Grecia are serviciu militar obligatoriu pentru bărbați, în timp ce femeile pot îndeplini stagiul militar în
regim de voluntariat. În 2009, serviciul militar în Grecia era de nouă luni pentru bărbații între 19 și 45
de ani. Forțele Armate se îndreaptă însă către un sistem de armată complet profesionistă, iar
guvernul a promis reducerea, apoi abolirea serviciului militar obligatoriu.

Bărbații greci cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani și care trăiesc în zone sensibile din punct de
vedere strategic pot fi obligați să efectueze, contra unei plăți, un serviciu în Garda Națională. Ca
membru NATO, armata greacă participă la exerciții și operațiuni sub auspiciile alianței.

Grecia cheltuiește peste 7 miliarde de dolari anual cu armata, sau 2,3% din PIB, fiind clasată pe
locul 24 în lume.

Împărțire administrativă[modificare | modificare sursă]

De la programul Kallikratis(en), care a reformat organizarea administrativ-teritorială a țării începând cu
1 ianuarie 2011, Grecia este împărțită în treisprezece regiuni împărțite mai departe în 325
de comune. Cele 54 de foste prefecturi și administrații la nivel de prefectură au fost păstrate în mare
parte ca subunități ale regiunilor. Șapte administrații descentralizate grupează de la una la trei
regiuni în scopuri administrative. Există și o regiune autonomă, Muntele Athos (în greacă Agio Oros,
„Muntele Sfânt”), care se învecinează cu regiunea Macedonia Centrală.

Ari
PIB
N Regiu Reședi e Populați
(miliard
o. ne nță (k e[96]
e)[97]
m²)

€103.3
1 Attica Atena 3,808 1,470 3.812.330
34

Grecia €12.53
2 Lamía 15,549 6,004 546.870
Centrală 0
 Ari
PIB
N Regiu Reședi e Populați
(miliard
o. ne nță (k e[96]
e)[97]
m²)

Macedo
€34.45
3 nia Salonic 18,811 7,263 1.874.590
8
Centrală

€12.85
4 Creta Heraklion 8,259 3,189 621.340
4

Macedo
nia de
5 Komotini 14,157 5,466 606,170 €9.054
Est și
Tracia

6 Epir Ioannina 9,203 3,553 336,650 €5.827

Insulele
7 Corfu 2,307 891 206,470 €4.464
Ionice

Egeea
8 Mytilene 3,836 1,481 197,810 €3.579
de Nord

Pelopon €11.23
9 Tripoli 15,490 5,981 581,980
es 0

Egeea Ermoupol
10 5,286 2,041 308,610 €7.816
de Sud i

€12.90
11 Tesalia Larissa 14,037 5,420 730,730
5
 Ari
PIB
N Regiu Reședi e Populați
(miliard
o. ne nță (k e[96]
e)[97]
m²)

Grecia €12.12
12 Patras 11,350 4,382 680,190
de Vest 2

Macedo
13 nia de Kozani 9,451 3,649 282,120 €5.564
Vest

Stat PIB
Arie Populație[96
No. autono Capitală ] (miliarde)
(km²) [97]
m

Muntele Format
(14) Karyes(d) 390 151 1,830
Athos :NA

Economia[modificare | modificare sursă]

Introducere[modificare | modificare sursă]
 PIB pe cap de locuitor în 2008 conform Eurostat.

Creșterea economică a Greciei între 1961 și 2010, comparată cu

media zonei Euro din 1996. Grecia a intrat în recesiune în 2009.
Economia Greciei este a 34-a (în termeni nominali) și a 42-a (în termenii parității puterii de
cumpărare) din lume, cu 299[98] sau 304[99] miliarde de dolari PIB, conform statisticilor Băncii
Mondiale pe anul 2011. Grecia este, în plus, a 15-a economie între cele 28 de state membre
ale Uniunii Europene.[100] În termeni de venit pe cap de locuitor, Grecia se clasează pe locul al 29-lea
sau al 33-lea (în funcție de PIB nominal, respectiv în termenii PPC) din lume la 27.875 de dolari,
respectiv 27.624 de dolari.

Grecia este o țară dezvoltată cu standarde de viață ridicate. Economia sa cuprinde sectorul
servicii (85%) și industria (12%), în timp ce agricultura formează 3% din produsul național brut.
[101]
Printre cele mai importante sectoare economice se numără turismul (cu 14,9 milioane[102] de
turiști internaționali în 2009, este a șaptea cea mai vizitată țară a Uniunii Europene[102] și a 16-a din
lume[102] de către Organizația Mondială a Turismului); și navigația comercială (cu 16,2%[103] din
capacitatea mondială totală, marina comercială greacă fiind cea mai mare din lume[103]), în timp ce
țara este și un considerabil producător agricol (incluzând culturile de pește) în cadrul uniunii.

Cu o economie mai mare decât a tuturor celorlalte țări balcanice la un loc, Grecia este cea mai mare
economie a Peninsulei Balcanice,[104][105] și un important investitor regional.[104][105] Grecia este al
doilea cel mai mare investitor străin în Albania, al treilea în Bulgaria, în primii trei investitori străini în
România și Serbia și cel mai important partener comercial și cel mai mare investitor străin în
Macedonia. Băncile grecești deschid o nouă filială în Balcani aproape săptămânal.[106][107]
[108]
Compania greacă de telecomunicații OTE, parte a portofoliului grupului german Deutsche
Telekom a devenit un investitor puternic în fosta Iugoslavie și în alte țări balcanice.[106]

Economia greacă este clasificată ca avansată[109][110][111][112] și cu venituri mari.[113] Grecia este membru
fondator al Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) și al Organizației pentru
Cooperarea Economică în Marea Neagră (BSEC). În 1979 s-a semnat aderarea țării la Comunitățile
Europene și la piața unică europeană procesul fiind terminat în 1982. În ianuarie 2001 Grecia a
adoptat moneda unică Euro, înlocuind drahma grecească la un curs de schimb de 340,75 drahme
pentru un euro.[114] Grecia este membră a Fondului Monetar Internațional și al Organizației Mondiale
a Comerțului, și era în 2010 a 31-a țară din lume după Indicele Globalizării(en) KOF.

Aderarea la zona euro[modificare | modificare sursă]

Grecia a fost acceptată în Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene de către Consiliul
European la 19 iunie 2000, pe baza mai multor criterii de convergență (rata inflației, deficit bugetar,
datorie publică, dobânzi pe termen lung, rată de schimb) folosind anul 1999 ca an de referință.
După un audit financiar(en) comandat de noul guvern al partidului Noua Democrație în
2004, Eurostat a arătat că statisticile deficitului bugetar fuseseră subestimate.[115]

Majoritatea diferențelor de la nivelul valorilor pentru deficitul bugetar în documentul revizuit au fost
determinate de o schimbare temporară de către noul guvern a practicilor contabile, și anume de
consemnarea cheltuielilor la comandarea materialului militar în loc de consemnarea lor la primirea
materialului.[116] Aplicarea retroactivă a metodologiei ESA95 (începând cu 2000) de către Eurostat a
fost însă cea care a ridicat deficitul bugetar în anul de referință 1999 la 3,38% din PIB, depășind
astfel limita de 3%. Aceasta a dus la afirmații că Grecia nu îndeplinea de fapt toate cele cinci criterii
de aderare la zona euro, și percepția comună a fost că Grecia a intrat în zona euro prin „falsificarea”
datelor de deficit bugetar. Afirmații similare s-au făcut ulterior și despre alte țări europene, ca
Italia[117][118][119])

În raportul OECD pe 2005 pentru Grecia,[120] se afirma clar că „impactul noilor reguli contabile asupra
cifrelor fiscale pentru anii din 1997 până în 1999 s-a înscris între 0,7 și 1 punct procentual din PIB;
această schimbare retroactivă a metodologiei a fost responsabilă pentru depășirea pragului de
deficit de 3% în 1999, anul calificării [Greciei] pentru aderarea la uniunea monetară”. Cele de mai
sus l-au făcut pe ministrul grec de finanțe să arate că deficitul bugetar pe 1999 era sub limtia de 3%
la calcularea cu metodologia ESA79 în vigoare la data candidaturii Greciei, și deci criteriul fusese
îndeplinit.[121]

Anchetatorii contabili au găsit însă că datele trimise de Grecia la Eurostat prezentau distribuții
statistice ce constituie indicii de manipulare a datelor.[122][123]

Criza datoriilor suverane (2010–)[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Criza datoriei publice din Grecia.

Datoria publică a Greciei între 1999–2010 comparativ cu media

zonei euro
Până la sfârșitul lui 2009, ca urmare a unei combinații de factori locali și internaționali, economia
Greciei s-a confruntat cu cea mai severă criză a ei de la restaurarea democrației în 1974, guvernul
grec revizuindu-și deficitul bugetar de la 6% la 12,7% din produsul intern brut (PIB).[124][125]

La începutul lui 2010, s-a aflat că, prin asistența din partea Goldman Sachs, JPMorgan Chase și a
numeroase alte bănci, s-au dezvoltat produse financiare care permiteau guvernelor Greciei, Italiei și
ale altor țări europene să-și ascundă datoriile.[126][127] Zeci de acorduri similare s-au efectuat în toată
Europa, prin acestea băncile furnizând bani în avans în schimbul unor plăți viitoare de către
guvernele implicate; la rândul lor, riscurile financiare ale țărilor implicate erau ținute în afara
registrelor.[127][128][129][130][131][132] Conform Der Spiegel, creditele acordate guvernelor europene erau
deghizate în „schimburi” și astfel nu mai erau înregistrate ca datorii. Cum Eurostat ignora la vremea
aceea statisticile legate de produse financiare derivate, un dealer german de astfel de produse
comentase pentru Der Spiegel că „regulile de la Maastricht pot fi ocolite pe căi relativ legale prin
schimburi” și că „în anii anteriori, Italia folosise un truc similar pentru a-și masca datoria reală cu
ajutorul unei alte bănci americane”.[132] Aceste condiții permiseseră guvernului grec să cheltuiască
mult peste cât își permitea, îndeplinind în același timp țintele de deficit bugetar ale Uniunii Europene.
[127][133]
În mai 2010, guvernul grec a revizuit din nou deficitul, estimându-l la 13,6%,[134] al doilea din
lume în raport cu PIB-ul, Islanda fiind pe primul loc cu 15,7% și Regatul Unit pe al treilea cu 12,6%.
[135]
În ce privește datoria publică, previziunile erau că ar putea ajunge la 120% din PIB în 2010.[136]

Ca urmare, a avut loc o criză de încredere internațională în capacitatea Greciei de a-și plăti datoria
suverană. Pentru a evita încetarea de plăți, în mai 2010 celelalte țări ale zonei Euro, împreună cu
FMI, au oferit un pachet de salvare ce implica acordarea Greciei a unui credit de 45 de miliarde de
euro imediat, împreună cu alte credite totalizând 110 miliarde de euro.[137][138] Pentru a asigura
finanțarea, Grecia era obligată să adopte măsuri dure de austeritate pentru a-și aduce deficitul sub
control.[139]

La 15 noiembrie 2010, Eurostat a revizuit cifrele pentru datoria publică a Greciei, după o misiune
metodologică la Atena în contextul procedurii de deficit excesiv, și a estimat deficitul bugetar al
Greciei pe 2009 la 15,4% din PIB și datoria publică la 126,8% din PIB, cel mai mare din toate statele
membre ale UE.[140]

În 2011, s-a constatat că pachetul de salvare nu era suficient și în 2012 s-a acceptat un nou pachet
de 130 de miliarde de euro, acordat cu condiții stricte, între care o reformă financiară și alte măsuri
de austeritate.[141] Ca parte a înțelegerii, Grecia urma să reducă cu 53% povara taxelor asupra
creditorilor privați și toate profiturile realizate de băncile centrale din zona euro pe datoria grecească
urmau să fie repatriate în Grecia.[141] O echipă de monitorizare a fost instituită la Atena pentru a
asigura că reformele acceptate sunt puse în practică, iar valoarea ratelor de datorie pe trei luni a fost
blocată într-un cont special.[141]

Agricultura[modificare | modificare sursă]

Ulei de măsline grecesc

Stafide uscate la soare în Zakynthos
În 2010, Grecia a fost cel mai mare producător de bumbac din Uniunea Europeană (183.800 tone) și
de fistic (8.000 tone)[142] și s-a clasat pe locul al doilea la producția de orez (229.500 tons)[142] și
de măsline (147.500 tone),[143] pe locul trei la producția de curmale (11.000 tone)
și [143] migdale (44.000 tone),[143] tomate (1.400.000 tone) [143] și pepeni (578.400 tone)[143] și pe locul al
patrulea la producția de tutun (22.000 tone).[142] Agricultura contribuie cu 3,8% la PIB-ul țării și
angajează 12,4% din forța de muncă la nivel național.

Grecia este un beneficiar major al Politicii Agricole Comune(en) a Uniunii Europene. Ca urmare a
aderării țării la Comunitatea Europeană, mare parte din infrastructura sa agricolă a fost modernizată
cu fonduri europene și producția agricolă a crescut. Între 2000 și 2007, fermele ecologice din Grecia
au înregistrat o creștere de 885%, cel mai mare procentaj din UE.

Industria maritimă[modificare | modificare sursă]

Grecia controlează 16,2% din flota comercială mondială, a sa fiind

cea mai mare din lume. Grecia se situează pe primele cinci locuri la toate tipurile de nave, între care pe
primul loc la petroliere și vase de transport marfă.
Industria navigației este un element-cheie al activităților economice din Grecia începând cu
vremurile antice.[144] Astăzi, navigația este una dintre cele mai importante industrii ale țării. Ea
reprezintă 4,5% din PIB, și are circ 160.000 de angajați (4% din forța de muncă), și reprezintă 1/3
din deficitul comercial al țării.[145]

În anii 1960, dimensiunea flotei grecești s-a dublat, în principal prin investiții derulate de
magnații Aristotel Onassis și Stavros Niarchos(en).[146] Baza industriei maritime grecești moderne s-a
format după al Doilea Război Mondial când armatorii greci au putut acumula vase vândute ieftin de
guvernul american prin Legea Vânzărilor de Vase(en) din anii 1940.[146]

Conform unui raport din 2011 al Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, marina
comercială greacă este cea mai mare din lume, reprezentând 16,2% din capacitatea mondială de
transport,[103] în creștere de la 15,96% în 2010.[147] Numărul echivalent în 2006 era și mai mare, de
18,2%.[148] Tonajul total al flotei comerciale naționale este de 202 milioane tone capacitate de
încărcare, cel mai ridicat din lume.[103]

În termeni de număr total de vase, Marina Comercială Greacă(en) este pe locul al patrulea în lume, cu
3.150 de nave (dintre care 741 sunt înmatriculate în Grecia, iar restul de 2.409 în porturi străine).
[147]
După categiruuke de vase, Grecia este pe primul loc la petroliere și vrachiere(en), pe locul patru la
numărul de port-containere, și pe al cincilea la alte vase.[149] Flota actuală este însă mai mică decât
dimensiunea-record de 5.000 de vase, înregistrată la sfârșitul anilor 1970.[144] Numărul total de vase
sub pavilion grec (ceea ce cuprinde flotele străine) este de 1.517, sau 5,3% din capacitatea de
încărcare mondială (locul 5).[147]

Turism[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Turismul în Grecia.
Vedere panoramică a unor părți din orașul Corfu, sit în patrimoniul mondial UNESCO, văzut de la Palaio
Frourio(en). Golful Garitsa este în stânga și portul Corfu în partea superioară-dreaptă a

imagini. Spianada(en) se află în fundal. Panoramă a insulei Santorini.

Un procentaj important din venitul național grecesc provine din turism. Turismul finanțează 16% din
produsul intern brut.[150] Conform statisticilor Eurostat, Grecia a primit în 2009 peste 19,5 milioane de
turiști,[151] în creștere față de cei 17,7 milioane care au venit în 2007.[152]

Marea majoritate a vizitatorilor Greciei din 2007 provin de pe continentul european, în număr de 12,7
milioane,[153] Deși majoritatea vizitatorilor de o singură naționalitate sunt cei din Regatul Unit, (2,6
milioane), urmați îndeaproape de cei din Germania (2,3 milioane).[153] În 2010, cea mai vizitată
regiune a Greciei a fost Macedonia Centrală, cu 18% din fluxul total național de turiști (în total 3,6
milioane de turiști), urmată de Attica cu 2,6 milioane și de Pelopones cu 1,8 milioane.[151] Grecia de
Nord este cea mai vizitată regiune geografică, cu 6,5 milioane de turiști, urmată de Grecia Centrală
cu 6,3 milioane.[151]

În 2010, Lonely Planet a clasat al doilea oraș al Greciei, Salonic, pe locul al cincilea în lista celor mai
bune orașe pentru petreceri din lume, comparabil cu alte orașe cum ar fi Dubai și Montreal.[154] În
2011, Santorini a fost votată „cea mai bună insulă din lume” în Travel + Leisure(en).[155] Insula
învecinată Mykonos s-a clasat a cincea în categoria europeană.[155]

Transporturi[modificare | modificare sursă]

Chiar înainte de nodul de pe Autostrada Egnatia Odos de la

intersecția cu A27 (en)
la Kozani
Începând cu anii 1980, rețelele rutieră și feroviară ale Greciei au fost modernizate semnificativ. Între
cele mai importante lucrări se numără autostrada A2 (Egnatia Odos), care leagă Grecia de nord-vest
(Igoumenitsa) cu Grecia de nord și nord-est (Kipoi(d)); și podul Rio–Antirrio(en), cel mai lung pod
suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m lungime), ce leagă Peloponesul de Rio (7 km de Patras)
cu Antirrio în Grecia Centrală.

Alte proiecte importante aflate în derulare sunt conversia șoselei GR-8A(en), care leagă Atena de
Patras și mai departe de Pyrgos în Peloponesul de vest, într-o autostradă modernizată pe toată
lungimea (proiect ce trebuia terminat în 2014); terminarea unor segmente de autostradă de pe A1,
ce leagă Atena de Salonic; și construirea metroului Salonic(en).

În deosebi zona metropolitană Atena este deservită de una dintre cele mai moderne și eficiente
infrastructuri de transport din Europa, cum ar fi Aeroportul Internațional Atena(en), rețeaua de
autostrăzi private Attiki Odos(en) și sistemul extins de metrou al Atenei(en).

Majoritatea insulelor grecești și a orașelor principale ale țării sunt legate prin căi aeriene deservite
mai ales de cele două principale companii aeriene grecești, Olympic Air(en) și Aegean Airlines.
Legăturile maritime s-au îmbunătățit cu vase moderne și rapide, inclusiv nave cu aripi
portante și catamarane.

Legăturile feroviare joacă un rol relativ redus în Grecia față de alte țări europene, dar și ele s-au
extins, cu noi legături suburbane pentru navetiști, deservite de Proastiakos(en) în jurul Atenei, către
aeroporturi, Kiato și Chalkida; în jurul Salonicului, către orașele Larissa și Edessa; și în jurul
Patrasului. S-a stabilit și o legătură feroviară modernă între Atena și Salonic, în timp ce se
desfășoară și o dublare a mai multor linii din rețeaua de 2.500 km. Legăturile feroviare internaționale
conectează orașele grecești cu restul Europei, cu Peninsula Balcanică și cu Turcia, deși ele au fost
suspendate în 2011 din cauza crizei economice.

Telecomunicații[modificare | modificare sursă]

Sediul OTE din Atena.

Rețelele de comunicație și de informații digitale ajung în toate regiunile. Există peste 35.000 km de
cablu de fibră optică. Legăturile rapide la internet sunt foarte răspândite: existau în total 2.252.653
de legături de mare viteză la începutul lui 2011, ceea ce însemna o penetrare a internetului de mare
viteză de 20%.[156] Conform datelor din 2012 furnizate de ELSTAT(en), 53,6% din gospodării utilizau
regulat Internetul, dintre care 94,8% aveau legături de mare viteză.[157]

Internet café-urile ce oferă acces la Internet, la aplicații mobile și la jocuri multiplayer sunt și ele ceva
obișnuit în țară, în timp ce internetul mobil în rețele de telefonie 3G și legături Wi-Fi se pot găsi
aproape pretutindeni.[158] Gradul de utilizare a internetului mobil 3G a crescut abrupt în ultimii ani, cu
o creștere de 340% între lunile august ale anilor 2011 și 2012.[159] Uniunea Internațională pentru
Telecomunicații a Națiunilor Unite(en) clasează Grecia în primele 30 de țări din lume cu o infrastructură
de date deosebit de dezvoltată.[160]

Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

 Centrul Științific și Muzeul Tehnic Salonic(en).

Secretariatul General pentru Cercetare și Tehnologie al Ministerului Dezvoltării este responsabil de

proiectarea, implementarea și supervizarea politicilor naționale pentru cercetare și tehnologie. În
2003, cheltuielile publice pentru cercetare și dezvoltare (R&D) erau de 456,37 milioane de euro (în
creștere cu 12,6% față de 2002). Totalul cheltuielilor cu R&D (public și privat) ca procentaj din PIB
au crescut considerabil de la începutul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, de la 0,38% în 1989,
la 0,65% în 2001. Cheltuielile cu R&D în Grecia rămân mai scăzute ca media UE de 1,93%, dar,
conform Research DC, pe baza datelor de la OECD și Eurostat, între 1990 și 1998, totalul
cheltuielilor cu R&D în Grecia s-a bucurat de a treia cea mai mare creștere din Europa,
după Finlanda și Irlanda. Din cauza amplasării strategice, forța de muncă calificată și stabilitatea
economică, numeroase companii multinaționale, cum ar fi Ericsson, Siemens, Motorola și Coca-
Cola au centre regionale de cercetare și dezvoltare în Grecia.

Parcurile tehnologice grecești cu incubatoare tehnologice sunt Parcul Științific și Tehnologic din
Creta (Heraklion), Parcul Tehnologic Salonic, Parcul Tehnologic Lavrio, Parcul Științific Patras, și
Parcul Științific și Tehnologic al Epirului (Ioannina). Grecia este membră a Agenției Spațiale
Europene (ESA) din 2005.[161] Cooperarea între ESA și Comitetul Spațial Național Elen a început în
primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut. În 1994, Grecia și ESA au semnat primul acord de
cooperare. După ce a cerut oficial aderarea ca membru cu drepturi depline în 2003, Grecia a devenit
a șaisprezecea țară membră a ESA la 16 martie 2005. Ca membru al ESA, Grecia participă la
activitățile de telecomunicații și tehnologie ale agenției, precum și la Inițiativa de Monitorizare
Globală pentru Medi și Securitate(en).

În 2007, Grecia era a opta țară din lume după procentul de înscriere în învățământul superior
(procentul în rândul femeilor fiind mai mare decât al bărbaților) în timp ce grecii din diaspora sunt la
fel de activi în domeniul educației. Sute de mii de studenți greci participă anual la cursurile
universităților din tot Occidentul, în timp ce listele de profesori ale principalelor universități
occidentale conțin un număr remarcabil de nume grecești.[162] Între oamenii de știință greci de prim
rang în vremurile moderne se numără Dimitrios Galanos(en), Georgios
Papanikolaou (inventatorul testului Papanicolaou), Nicholas Negroponte, Constantin
Carathéodory, Manolis Andronikos(en), Michael Dertouzos(en), John Argyris, Panagiotis Kondylis(en), John
Iliopoulos(en) (laureat al Premiului Dirac(en) pentru contribuțiile sale la fizica quarkului charm, o
contribuție majoră la nașterea Modelului Standard, teoria modernă a particulelor
elementare), Joseph Sifakis (laurat al Premiului Turing pe 2007, „Nobelul” informaticii), Christos
Papadimitriou (Premiul Knuth(en) pe 2002 și al Premiului Gödel(en)), Mihalis Yannakakis(en) (Premiul
Knuth pe 2012) și Dimitri Nanopoulos(en).

Demografie[modificare | modificare sursă]

Ermoupolis, pe insula Syros(d),

capitala Cicladelor.
Organizația statistică oficială a Greciei este Autoritatea Statistică Elenă(en) (ELSTAT), conform căreia
populația Greciei în 2011 era de 10.815.197 de locuitori.[163] Societatea grecească este destul de
omogenă, 94% din populație fiind formată din etnici greci vorbitori de limbă greacă. Rata natalității în
2003 se ridica la 9,5 la mia de locuitori, semnificativ mai redusă decât cea de 14,5 la mia de locuitori
în 1981. În același timp, rata mortalității a crescut ușor de la 8,9 la mia de locuitori în 1981 la 9,6 în
2003.

Societatea greacă s-a schimbat rapid în ultimele decenii. Rata fertilității în scădere a dus la o
creștere a vârstei mediane, ceea ce coincide cu îmbătrânirea demografică a Europei(en) în ansamblu.
În 2001, 16,71% din populație avea cel puțin 65 de ani, 68,12% era între 15 și 64 de ani, iar 15,18%
erau de până în 14 ani.[164] Rata căsătoriilor a scăzut constant de la aproape 71 la mia de locuitori în
1981 până în 2002, crescând ușor în 2003 la 61 la mia de locuitori și scăzând din nou la 51 în 2004.
[164]
Rata divorțurilor a crescut și ea – de la 191,2 la mia de căsătorii în 1991 la 239,5 la mia de
căsătorii în 2004.[164] Ca urmare, familia greacă medie este mai mică și mai vârstnică decât în
generațiile anterioare.

Orașele[modificare | modificare sursă]

Aproape două treimi din greci trăiesc în zone urbane. Cele mai mari și mai influente centre
metropolitane ale Greciei sunt Atena și Salonic, cu populații metropolitane de circa 4 milioane și
respectiv un milion de locuitori. Alte orașe cu populație urbană de peste 100.000 de locuitori
sunt Patras, Heraklion, Larissa, Volos, Rhodos, Ioannina, Chania și Chalcis.[165]

Tabelul de mai jos conține o listă cu cele mai mari orașe din Grecia după populația din zona lor
urbană contiguă; care nu sunt nici formate din numeroase comune, evident în cazurile Atenei și
Salonicului, sau conținute într-o comună mai mare, caz evident la majoritatea orașelor mai mici din
țară. Cifrele provin din rezultatele preliminare ale recensământului din mai 2011.

v•d•m Cele mai mari orașe din Grecia

Autoritatea Statistică Elenă(en), recensământul din 2011[96]
 Numele
Regiun Pop Numele Regiun Pop
Loc orașulu Loc
e . orașului e .
i

Grecia de
1 Atena Attica 3.074.160 11 Agrinio 93.930
Vest

Macedonia Macedonia
2 Thessaloniki 790.824 12 Katerini 86.170
Centrală Centrală

Grecia de
3 Patras 214.580 13 Trikala Tesalia 80.900
Vest

Macedonia
4 Heraklion Creta 173.450 14 Serres 76.240
Centrală

Atena Grecia
5 Larissa Tesalia 163.380 15 Lamía 74.720
Centrală

Alexandroupol Macedonia de
6 Volos Tesalia 144.420 16 72.750
i E./Tracia

Macedonia de
7 Rodos Egeea de Sud 118.623 17 Kozani 70.420
Vest

Thessaloniki Macedonia de
8 Ioannina Epir 111.740 18 Kavala 70.360
E./Tracia

9 Chania Creta 108.310 19 Kalamata Peloponez 70.130

Grecia Macedonia
10 Chalcis 102.420 20 Veria 66.630
Centrală Centrală

Migrația[modificare | modificare sursă]

Hartă ce evidențiază cele 50 de țări cu cele

mai mari comunități ale diasporei grecești.
De-a lungul secolului al XX-lea, milioane de greci au emigrat în Statele Unite, Regatul
Unit, Australia, Canada și Germania, constituind o numeroasă diaspora. Migrația netă a început să
devină pozitivă începând cu anii 1970, dar până la începutul anilor 1990, principalul influx a fost cel
al foștilor emigranți reveniți în țară.[166]

Un studiu al Observatorului Mediteranean pentru migrație susține că recensământul din 2001 a

înregistrat 762.191 de persoane fără cetățenie greacă ce trăiau în Grecia, ceea ce ar constitui circa
7% din totalul populației. Dintre rezidenții străini, 48.560 erau cetățeni ai altor state din UE sau
din European Free Trade Association și 17.426 erau ciprioți cu statut privilegiat. Majoritatea provin
din țări est-europene extracomunitare: Albania (56%), Bulgaria (5%) și România (3%), în timp ce
imigranții din statele fostei URSS (Georgia, Rusia, Ucraina, Moldova, etc.) compuneau 10% din total.
[167]

Cea mai mare aglomerare de populație de imigranți extracomunitari se află în marile centre urbane,
în principal în Atena, cu 132.000 de imigranți, adică 17% din populația locală, urmată de Salonic, cu
27.000 de imigranți, adică 7% din populația locală. Există și un număr considerabil de etnici greci
cetățeni străini proveniți din minoritățile grecești din Albania și din fosta Uniune Sovietică.[166]

Grecia, împreună cu Italia și cu Spania, se confruntă cu un mare influx de imigranți ilegali ce

încearcă să pătrundă în UE prin țară. Imigranții ilegali ce pătrund în Grecia o fac mai ales pe la
frontiera cu Turcia de pe râul Evros. În 2012, majoritatea imigranților ilegali ce intrau în Grecia
proveneau din Afganistan, urmați de pakistanezi și persoane din Bangladesh.[168] Începând din 2012,
operațiuni polițienești cotidiene pe scară largă (denumite „Xenios Zeus”) au loc în Atena și în alte
mari orașe grecești pentru detenția imigranților ilegali.

Religia[modificare | modificare sursă]

Mănăstirile Meteora din Tesalia

Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul(en), Patmos

Constituția Greciei recunoaște creștinismul ortodox drept religie „predominantă” în țară, garantând
însă libertatea religioasă pentru toată lumea.[81] Guvernul grec nu ține statistici privind grupurile
religioase și la recensăminte nu se înregistrează afilierea religioasă. Conform Departamentului de
Stat american, circa 97% din cetățenii greci se identifică drept creștini ortodocși.[169]

Într-un sondaj Eurobarometru efectuat în 2010 de Eurostat, 79% din cetățenii greci au răspuns că
„cred că există un Dumnezeu”.[170] Conform altor surse, 15,8% din greci se autodescriu drept „foarte
religioși”, cel mai ridicat procent din toate țările europene. Acest sondaj a găsit și că doar 3,5% nu au
mers niciodată la biserică, față de 4,9% în Polonia și 59,1% în Cehia.[171]

Estimări ale minorității musulmane(en), aflată mai ales în Tracia, se înscriu între 98.000 și 140.000,[169]
[172]
(circa 1%) în timp ce comunitatea de imigranți musulmani numără între 200.000 și 300.000.
Imigranții albanezi în Grecia sunt de regulă asociați religiei musulmane, deși majoritatea sunt
nereligioși.[173] După Războiul Greco Turc din 1919–1922 și în urma tratatului de la Lausanne din
1923, Grecia și Turcia au convenit asupra unui transfer de populație pe baza identității religioase și
culturale. Circa 500.000 de musulmani din Grecia, predominant turci, dar și musulmani de alte etnii,
au părăsit țara în schimbul sosirii a circa 1.500.000 de greci din Asia Mică.[174]

Religiozitatea în Grecia (2001)[175]

Ortodoxie 98%

Islam 1.3%

Altele 0.7%

Religiozitatea în Grecia (2010)[170]

Credința
în 79%
Dumnezeu

Credința
într-un
spirit sau 16%
forță
vitală

Fără
4%
credință

Iudaismul a existat în Grecia de peste 2.000 de ani. Evreii sefarzi aveau o numeroasă prezență în
orașul Salonic (în 1900, circa 80.000 de evrei, adică majoritatea populației),[176] dar astăzi
comunitatea evreiască din Grecia, care a supraviețuit ocupației germane și Holocaustului din timpul
celui de al Doilea Război Mondial, este estimată la circa 5.500 de persoane.[169][172]

Biserica Romano-Catolică are circa 50.000 de credincioși în rândul cetățenilor greci[169][172] și

comunitatea de imigranți romano-catolici numără circa 200.000 de persoane.[169] Dintre grecii
ortodocși, circa 500.000 sunt ortodocși de rit vechi(en).[172] Protestanții, în care se includ Biserica
Evanghelică Greacă(en) și bisericile evanghelice libere(en), au circa 30.000 de credincioși.[169]
[172]
Bisericile penticostale ale Sinodului Grec al Bisericii Apostolice au 12.000 de membri.[177] Ca
număr de biserici, cea mai mare congregație protestantă din Grecia este Biserica Apostolică Liberă
a Rusaliilor(en), cu 120 de biserici.[178] Nu există statistici oficiale despre numărul de credincioși ai
acestui cult, dar Biserica Ortodoxă Greacă estimează numărul lor la 20.000.[179] Martorii lui
Iehova afirmă că au 28.859 de membri activi.[169][172][180]

Câteva mii de greci practică reconstrucționismul politeistic grecesc(en) (credința în vechii zei greci).[181]

Limbi[modificare | modificare sursă]

 Distribuția principalelor arii dialectale ale limbii grece moderne.

Regiuni cu prezență tradițională a altor limbi decât greaca.

Astăzi, greaca este limba dominantă în toată țara.[182][183][184][185][186][187]
Primele dovezi textuale ale limbii grece datează din secolul al XV-lea î.e.n., de la scrierea Liniar
B asociată civilizației miceniene. Greaca a devenit o lingua franca vorbită pe scară largă în lumea
mediteraneană și dincolo de aceasta în Antichitatea Clasică, și avea să devină ulterior limbă oficială
în Imperiul Bizantin.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, a existat o dispută majoră despre care ar trebui să fie limbă
oficială a greciei — Katharevousa(en) arhaică, creată în secolul al XOX-lea și utilizată ca limbă literară,
sau demotica(en), forma evoluată natural din greaca bizantină și vorbită în popor. Disputa a fost
tranșată în 1976, când demotica a devenit unica variantă oficială a limbii grecești, iar Katharevousa
a încetat să mai fie folosită.

Astăzi, Grecia este relativ omogenă din punct de vedere lingvistică, o mare majoritate a populației
autohtone folosind greaca drept limbă maternă sau chiar unică limbă. În cadrul populației elenofone,
vorbitorii dialectului distinct pontic(en) au venit în Grecia din Asia Mică după Genocidul Grecilor și
constituie un grup important.

Minoritatea musulmană din Tracia, circa 0,95% din populația totală, constă din vorbitori
de turcă, bulgară (pomaci)[187] și romani. Romani este vorbită și de romii creștini din alte părți ale țării.
Alte limbi minoritare sunt vorbite și de populații minoritare din diferite părți ale țării. Utilizarea lor a
scăzut drastic de-a lungul secolului al XX-lea prin asimilarea de către majoritatea elenofonă. Astăzi,
ele mai sunt vorbite în principal de către vârstnici și sunt pe cale de dispariție. Aceasta este valabilă
pentru arvaniți, o minoritate vorbitoare de albaneză aflată mai ales în zonele rurale din jurul Atenei,
ca și pentru aromâni și megleniți, grupuri denumite colectiv vlahi, a căror limbă este apropiată
de română și care trăiau în zonele montane din Grecia centrală. Membrii acestor grupuri se
identifică cel mai adesea din punct de vedere etnic ca greci[188] și astăzi vorbesc cel puțin și limba
greacă.

În preajma frontierei nordice a Greciei există și niște grupuri vorbitoare de limbi slave, denumite
local slavomacedoneană, majoritatea identificându-se etnic ca greci. Dialectele lor pot fi clasificate
din punct de vedere lingvistic ca forme ale limbii macedonene sau ale bulgarei.[189] Se estimează că
după schimburile demografice din 1923, regiunea istorică grecească Macedonia avea între 200.000
și 400.000 de vorbitori de limbi slave.[74] Comunitatea evreiască din Grecia vorbește
tradițional ladino (iudeo-spaniolă), astăzi vorbită de doar câteva mii de persoane.

Educația[modificare | modificare sursă]

Academia Ionică(en) din Corfu, prima instituție academică a Greciei moderne.

Academia din Atena(en) este academia națională a Greciei, și cea mai

înaltă instituție de cercetări din țară.
Educația obligatorie în Grecia cuprinde școlile primare (Δημοτικό Σχολείο, Dimotikó Scholeio) și
gimnaziul (Γυμνάσιο). Grădinițele (Παιδικός σταθμός, Paidikós Stathmós) sunt populare dar nu sunt
obligatorii decât de la 4 ani în sus, fiind denumite Νηπιαγωγείο, Nipiagogeío. Copiii încep școala
primară la 6 ani și ea durează alți șase. Gimnaziul începe la 12 ani și durează trei ani.

Școlile secundare grecești sunt fie licee unificate (Γενικό Λύκειο, Genikό Lykeiό), fie școli tehnice
sau vocaționale (Τεχνικά και Επαγγελματικά Εκπαιδευτήρια, "TEE"). Unele instituții de învățământ
vocațional (Ινστιτούτα Επαγγελματικής Κατάρτισης, "IEK") oferă o educație formală neclasificată. Ele
pot accepta atât absolvenți de gimnaziu, fie absolvenți de liceu, acestea nu sunt clasificate în cadrul
vreunui nivel de educație.
Conform Legii-Cadru (3549/2007), învățământul superior public se desfășoară în „cele mai înalte
instituții de învățământ” (Ανώτατα Εκπαιδευτικά Ιδρύματα, Anótata Ekpaideytiká Idrýmata, "ΑΕΙ") și
constă din două sectoare paralele: sectorul universitar (universități, politehnici, școli de artă și
universități deschise) și sectorul tehnologic (Instituțiile de Învățământ Tehnologic și Școala de
Educație Pedagogică și Tehnologică). Există și instituții de învățământ superior private, ce oferă
cursuri orientate vocațional de scurtă durată (2 până la 3 ani), care funcționează sub autoritatea altor
ministere. Studenții sunt admiși în aceste instituții în funcție de rezultatele lor la examinările
naționale care au loc după terminarea celui de al treilea an de liceu. Studenții în vârstă de peste 20
de ani pot fi admiși și la Universitatea Elenă Deschisă(en) printr-o formă de loterie. Universitatea
Capodistriană din Atena este cea mai veche universitate din estul Mediteranei.

Sistemul de învățământ grecesc cuprinde și grădinițe, școli primare și gimnaziale speciale pentru
persoane cu nevoi speciale sau cu dificultăți de învățare. Există și gimnazii și licee specializate în
domeniile muzical, teologic și sportiv.

Sistemul sanitar[modificare | modificare sursă]

Spitalul General Iaso al Tesaliei

În Grecia funcționează un sistem sanitar universal. Într-un raport din 2000 al OMS, acest sistem a
fost clasat pe locul 14 din 191 de țări studiate.[190] Într-un raport din 2013 al Organizației Salvați
Copiii, Grecia a fost plasată pe locul 19 (din 176 de țări) la capitolul situației mamelor și copiilor nou-
născuți.[191] În 2010, existau în toată țara 138 de spitale cu 31.000 de paturi, dar la 1 iulie 2011,
Ministerul Sănătății și Solidarității Sociale a anunțat un plan de reorganizare administrativă a lor, în
77 de instituții spitalicești cu 36.035 de paturi, ca reformă necesară cu scopul reducerii cheltuielilor și
ridicării standardelor de îngrijire medicală.[192] Cheltuielile sanitare în Grecia reprezentau 9,6% din
PIB în 2007 conform unui raport din 2011 al OECD, puțin peste media OECD de 9,5%.[193] Țara are
cel mai mare raport de medici la mia de locuitori din toate țările OECD.[193]

Speranța de viață în Grecia este de 80,3 ani, peste media OECD de 79,5,[193] și una din cele mai
mari din lume. Insula Icaria(d) are cel mai mare procentaj de nonagenari din lume; aproximativ 33%
din locuitorii insulei trăiesc până după vârsta de 90 de ani.[194] Autorul cărții Blue Zone(d), Dan
Buettner(en) a scris în The New York Times un articol despre longevitatea icarienilor, cu titlul „The
Island Where People Forget to Die”.[195] Raportul OCDE pe 2011 a arătat că Grecia are cel mai mare
procent de fumători zilnici adulți din toate cele 34 de state membre ale OCDE.[193] Rata obezității este
de 18,1%, peste media OECD de 15.1%, dar considerabil mai puțin decât cea din Statele Unite, de
27,7%.[193] În 2008, Grecia are cea mai mare rată a percepției unei bune sănătăți din OCDE, de
98,5%.[196] Rata mortalitații infantile este una dintre cele mai mici din lumea dezvoltată, cu 3,1 decese
la 1.000 de nașteri.[193]

Cultura[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cultura Greciei.

Cultura Greciei a evoluat în câteva mii de ani, începând cu Grecia miceniană și continuând cel mai
notabil cu Grecia Clasică, de-a lungul influenței Imperiului Roman cu continuarea sa în Răsărit de
către Imperiul Bizantin. Alte culturi și popoare, cum ar fi statele latin și franc, Imperiul
Otoman, Republica Venețiană, Republica Genoveză și chiar Imperiul Britanic și-au lăsat amprenta
asupra culturii grecești moderne, deși istoricii creditează Războiul Grec de Independență ca
principal moment de revitalizare a Greciei și dată de naștere a unei entități culturale moderne.

Teatru[modificare | modificare sursă]

Teatrul antic din Epidaurus continuă să fie folosit pentru

interpretarea de piese antice grecești. Nobile Teatro di San Giacomo

di Corfù(en), primul teatru și operă din Grecia modernă, locul unde s-a interpretat prima operă pe un libret
exclusiv grecesc, „Candidatul Parlamentar” de Spyridon Xyndas(en).
Arta teatrală s-a născut în Grecia. Orașul-stat antic Atena, care a devenit o importantă putere
culturală, politică și militară în această perioadă, a fost centrul principal unde s-a practicat această
artă, unde a fost instituționalizată ca parte a unui festival denumit Dionysia(en), în cinstea zeulul
grec Dionis. Tragedia (sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n.), comedia (486 î.e.n.) și satira au fost cele
trei specii ale genului dramatic apărute aici.

În perioada bizantină, arta dramatică a scăzut mult. Marios Ploritis arată că unica formă care a
supraviețuit a fost teatrul popular (Mimos și Pantomimos), în ciuda ostilității autortităților.[197] Ulterior,
în perioada dominației otomane, principala artă dramatică practicată a fost Karagiozis(d). Renașterea
care a dus la teatrul grecesc modern a avut loc în Creta Venețiană(en). Dramaturgi importanți au
fost Vitsentzos Kornaros și Georgios Chortatzis.

Teatrul grecesc modern a apărut după independență, la începutul secolului al XIX-lea, și a fost
influențat la început de teatrul și melodrama heptaneziene, și de opera italiană. Nobile Teatro di San
Giacomo di Corfù(en) a fost primul teatru și operă din Grecia modernă și locul unde a fost interpretată
prima operă grecească, Candidatul parlamentar de Spyridon Xyndas(en) (după un libret exclusiv
grecesc). La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, teatrul atenian a fost
dominat de teatru de revistă, comedii muzicale, operete și nocturne, iar dramaturgi remarcabili au
fost Spyridon Samaras(en), Dionysios Lavrangas(en), Theophrastos Sakellaridis(en) și alții.

Teatrul Național al Greciei(en) a fost înființat în 1880. Dramaturgi moderni cunoscuți sunt Gregorios
Xenopoulos(en), Nikos Kazantzakis, Pantelis Horn(en), Alekos Sakellarios(en) și Iakovos Kambanelis(en), iar
cei mai cunoscuți actori sunt Cybele Andrianou(en), Marika Kotopouli, Aimilios Veakis(en), Orestis
Makris(en), Katina Paxinou, Manos Katrakis(en) și Dimitris Horn(en). Regizori importanți sunt Dimitris
Rontiris(en), Alexis Minotis(en) și Karolos Koun(en).

Filosofia[modificare | modificare sursă]

Statuia lui Socrate din fața Academiei Atenei(en).

Bustul lui Platon. „Cea mai sigură caracterizare a tradiției filosofice europene
este că ea constă dintr-un șir de note de subsol pe lângă Platon.” (Alfred North Whitehead, Process and
Reality(d), 1929).
Tradițiile filosofice occidentale au început în Grecia Antică în secolul al VI-lea î.e.n. Primii filosofi
sunt denumiți „presocratici”, ceea ce arată că au fost înainte de Socrate, ale cărui contribuții
marchează un punct de cotitură în gândirea occidentală. Presocraticii proveneau din coloniile estice
și vestice grecești, și s-au păstrat doar fragmente din operele lor originale, în unele cazuri doar câte
o singură propoziție.

Odată cu Socrate a început o nouă perioadă filosofică. Ca și sofiștii, el respingea întru totul
speculațiile fizice pe care le lansau predecesorii săi, și a pornit de la gândurile și părerile oamenilor.
Aspecte din filosofia lui Socrate au fost unificate de Platon, care le-a combinat cu numeroase
principii stabilite de filosofi mai vechi, dezvoltând acest sistem complet.

Aristotel din Stagira, cel mai important discipol al lui Platon, împarte cu dascălul său titlul de cel mai
mare filosof al antichității. Dar în timp ce Platon încercase să elucideze și să explice lucruri din
punctul de vedere suprasenzorial al formei, elevul său a preferat să înceapă de la faptele provenite
din experiență. Cu excepția acestor trei mari filosofi greci, alte mari școli filosofice grecești cu alți
fondatori au fost în antichitate stoicismul, epicurianismul, scepticismul și neoplatonismul.[198]

Filosofia bizantină se referă la ideile filosofice distinctive ale înțelepților din Imperiul Bizantin, mai
ales între secolele al VIII-lea și al XV-lea. Ea se caracterizează printr-o perspetivă creștină, dar una
care poate extrage idei direct din textele grecești ale lui Platon, Aristotel și din ale neoplatoniștilor.
În perioada modernă, diafotismos(en) (în greacă Διαφωτισμός, „iluminarea”) a fost expresia greacă
a iluminismului și a ideilor sale filosofice și politice. Reprezentanți notabili au fost Adamantios
Korais, Rigas Feraios și Theophilos Kairis(en).

Literatura[modificare | modificare sursă]

Adamantios Korais, umanist creditat cu punerea bazelor literaturii grecești

moderne, figură de marcă a iluminismului grecesc. Giorgos Seferis, laureat

al Premiului Nobel pentru Literatură (1963).
Literatura greacă poate fi împărțită în trei mari categorii corespunzând a trei mari perioade: antică,
bizantină și modernă.

La începutul literaturii grecești stau cele două opere monumentale ale lui Homer: Iliada și Odiseea.
Deși există diferite datări istorice, ele apăruseră deja pe la 800 î.e.n. sau puțin după. În perioada
clasică au apărut multe dintre speciile literare occidentale: poezia
lirică, oda, pastorala, elegia, epigrama; teatrul de comedie și tragedie; istoriografia, retorica,
dialectica filosofică, și tratatul filosofic au apărut toate în această perioadă. Cei mai mari poeți lirici
au fost Sappho și Pindar.

Dintre sutele de tragedii scrise și jucate în perioada clasică, s-au păstrat doar nu număr restrâns de
piese ce provin de la trei autori: Eschil, Sofocle și Euripide. Piesele ce au rămas de la Aristofan sunt
și ele o valoroasă comoară comică, în timp ce Herodot și Tucidide sunt doi dintre cei mai influenți
istorici ai vremii.

Literatura bizantină a fost scrisă în dialectele atic, medieval și timpuriu modern ale limbii grecești, și
este expresia vieții intelectuale a grecilor bizantini în Evul Mediu creștin.
Literatura greacă modernă este scrisă în greaca modernă și își trage originile din operele bizantine
ale secolului al XI-lea. Poezia renascentistă cretană Erotokritos(en) este fără îndoială capodopera
acestei perioade în literatura greacă. Este o baladă cavelerească în versuri scrisă pe la 1600
de Vitsentzos Kornaros (1553–1613). Ulterior, în perioada iluminismului grecesc (Modern Greek
Enlightenment(d)), scriitori ca Adamantios Korais și Rigas Feraios au pregătit Războiului de
Independență (1821–1830).

Principalele figuri literare ale Greciei moderne sunt Dionysios Solomos(en), Andreas Kalvos, Angelos
Sikelianos, Emmanuel Rhoides(en), Kostis Palamas(en), Penelope Delta(en), Yannis Ritsos, Alexandros
Papadiamantis, Nikos Kazantzakis, Andreas Embeirikos(en), Kostas Karyotakis, Gregorios
Xenopoulos(en), Constantin Cavafy și Demetrius Vikelas. Doi autori greci au primit Premiul Nobel
pentru Literatură: George Seferis în 1963 și Odysseas Elytis în 1979.

Cinematografia[modificare | modificare sursă]

Regizorul Theodoros Angelopoulos(en), laureat al premiului Palme d'Or la

Festivalul de Film de la Cannes din 1998.
Cinematografia a apărut în Grecia pentru prima oară în 1896, dar primul cinematograf a fost deschis
publicului în 1907. În 1914, a fost înființată Compania de Filme Asty și a început turnarea de filme de
lung metraj. Golfo (Γκόλφω), o celebră și clasică poveste de dragostea, este considerat a fi primul
film artistic grecesc, deși fuseseră turnate anterior și alte producții minore și buletine de știri. În
1931, Orestis Laskos(en) a regizat Daphnis și Chloe (Δάφνις και Χλόη), cu prima scenă nud din istoria
cinematografiei europene; a fost și primul film grecesc difuzat în străinătate. În 1944, Katina
Paxinou a primit Premiul Academiei Americane pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru
rolul său din filmul Pentru cine bat clopotele.

Anii 1950 și începutul anilor 1960 sunt considerați a fi o epocă de aur a filmului grecesc. Regizori și
actori ai acestei epoci au fost recunoscuți ca figuri istorice importante în Grecia și au dobândit
renume internațional: Irene Papas, Melina Mercouri, Mihalis Kakogiannis, Alekos
Sakellarios(en), Nikos Tsiforos(en), Iakovos Kambanelis(en), Katina Paxinou, Nikos Koundouros(en), Ellie
Lambeti(en) și alții. Se realizau pe atunci peste șaizeci de filme pe an, majoritatea cu elemente de film
noir. Sunt cunoscute filmele Η κάλπικη λίρα (1955, în regia lui Giorgos Tzavellas(en)), Πικρό
Ψωμί (1951, regizat de Grigoris Grigoriou), O Drakos(en) (1956, regizat de Nikos
Koundouros(en)), Stella(en) (1955, regizat de Cacoyannis după un scenariu de Kampanellis).

Cacoyannis a regizat și Zorba grecul cu Anthony Quinn în rolul principal, nominalizat la Oscarul
pentru cea mai bună regie, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun film. Finos Film(en) a contribuit
la această perioadă cu filme cum ar fi Λατέρνα, Φτώχεια και Φιλότιμο, Madalena(en), Η Θεία από το
Σικάγο(en), Το ξύλο βγήκε από τον Παράδεισο și multe altele. În anii 1970 și 1980, Theo
Angelopoulos(en) a regizat o serie de filme notabile și apreciate. Filmul său Eternitatea și încă o zi a
câștigat Palme d'Or și Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de Film de la Cannes din 1998.

Diaspora grecească a dat și ea lumii cineaști de renume mondial, între care francezul de origine
greacă Costa-Gavras și americanii Elia Kazan, John Cassavetes și Alexander Payne(en).

Bucătăria[modificare | modificare sursă]

Salată grecească(en)

Bucătăria grecească este una cu specific mediteranean, și în cadrul ei, o tradiție culinară foarte
reprezentativă este cea cretană.[199] Bucătăria grecească folosește ingrediente proaspete pe care le
integrează în diferite feluri de mâncare tradiționale locale, cum ar fi musacaua, stifado, salata
grecească(en), fasolada (un fel de iahnie fără carne), spanakopita(en) (plăcinte cu spanac)
și frigărui (denumite souvlaki). Unele feluri de mâncare pot fi identificate ca având originile în Grecia
Antică, așa cum este cazul cu skordalia (un piureu gros de nuci, migdale, usturoi pisat și ulei de
măsline), supa de linte, Retsina(d) (vin alb sau rosé cu aromă de rășină de brad) și pasteli (batoane
cu susan copt cu miere). În toată Grecia, oamenii mănâncă din vase mici, denumite meze(en) cu
diverse sosuri, cum ar fi tzatziki(en), caracatiță la grătar și pești mici, brânză
feta(en), dolmades(en) (sarmale în foi de viță cu umplutură din orez, coacăze și muguri de brad), diverse
legume uscate, măsline și brânză. uleiul de măsline se adaugă la aproape orice fel de mâncare.

Deserturile dulci sunt exemplificate de galaktoboureko(fr), și băuturile locale sunt Ouzo(d), Metaxa(d) și o
diversitate de vinuri între care și retsina. Bucătăria grecească variază mult o zonă la alta în interiorul
continentului și de la insulă la insulă. Utilizează unele arome mai mult ca în alte bucătării
mediteraneene: oregano, mentă, usturoi, ceapă, mărar și frunze de dafin. Alte ierburi și condimente
utilizate sunt busuiocul, cimbrul și semințele de fenicul. Numeroase rețete grecești, mai ales din
zonele nordice ale țării, utilizează în combinație cu carnea în tocană condimente „dulci”, cum ar
fi scorțișoara și cuișoarele.

Muzica și dansul[modificare | modificare sursă]

 Maria Callas, una dintre cele mai cunoscute și influente cântărețe

de operă ale secolului al XX-lea. Mikis Theodorakis (dreapta), unul dintre cei
mai populari și mai importanți compozitori greci.
Muzica vocală grecească are origini în vremurile antichității în care coruri mixte cântau la
spectacole, sărbători sau în ceremonii religioase. Instrumentele din acea perioadă
erau aulos(en) și lira cu corzi ciupite, mai ales varianta denumită kithara(en). Muzica a jucat un rol
important în sistemul de educație în Grecia Antică. Băieții învățau muzica de la șase ani. Alte
influențe ulterioare, din Imperiul Roman, Orientul Mijlociu și Imperiul Bizantin și-au pus și ele
amprenta pe muzica grecească.

Dansatori cretani de muzică tradițională.

Rebetes(en) din Karaiskaki, Pireu (1933). La stânga, Markos Vamvakaris(en) cu bouzouki, la mijloc Giorgos
Batis(en) cu chitară.
Deși noua tehnică polifonică se dezvolta deja în Occident, Biserica Ortodoxă s-a opus oricărei
schimbări. De aceea, muzica bizantină a rămas monofonică și fără vreo formă de acompaniament
instrumental. Ca urmare, și în ciuda anumitor tentative ale unor cântăreți greci (ca Manouel Gazis,
Ioannis Plousiadinos sau cipriotul Ieronimos o Tragoudistis), muzica bizantină a fost privată de
elementele care în Occident încurajaseră o dezvoltare neîngrădită a artei. Această metodă care a
păstrat muzica departe de polifonie, împreună cu secole de cultură continuă, au permis muzicii
monofone să se dezvolte.

Împreună cu cântecul (bisericesc) bizantin, grecii au cultivat și cântecul popular(en) împărțit în două
cicluri, cel akritic(en) și cel klephtic. Cântecul acritic a apărut între secolele al IX-lea și al X-lea și
exprima viața și greutățile akriților (grăniceri) Imperiului Bizantin, cele mai bine cunoscute fiind
poveștile asociate cu Digenes Akritas. Ciclul klephtic a apărut între perioada bizantină târzie
și Războiul de Independență. Acesta din urmă, împreună cu cântecele istorice, paraloghes (balade),
cântecele de dragoste, mantinadele(en), cântecele de nuntă, cântecele de exil și bocetele exprimau
viața grecilor. Există o unitate între lupta poporului grec pentru libertate, bucuriile și regretele lor și
atitudinea lor față de dragoste și față de moarte.

Kantádhes-urile (καντάδες 'serenade'; sing.: καντάδα) heptanezane au devenit strămoșul cântecului

grec modern, influențându-i dezvoltarea. În prima parte a secolului următor, mai mulți compozitori
greci au continuat să împrumute elemente din stilul heptanezan. Cele mai populare cântece din
perioada 1870–1930 erau așa-numitele serenade ateniene, și cântecele interpretate pe scenă
(επιθεωρησιακά τραγούδια „cântece de teatru de revistă”) în teatre de
revistă, operete și nocturne(en) care dominau scena teatrelor din Atena.

Rebetiko, la început o muzică asociată cu clasele de jos, dar apoi (și mai ales după schimbul de
populație între Grecia și Turcia) a ajuns la o acceptare mai generală pe măsură ce asperitățile
caracterului său evident subcultural au fost cizelate, uneori până la a deveni de nerecunoscut. El a
stat la baza a ceea ce mai târziu a devenit laïkó (cântec din popor). Cei mai cunoscuți artiști ai
genului sunt Apostolos Kaldaras, Grigoris Bithikotsis(en), Stelios Kazantzidis(en), George
Dalaras(en), Haris Alexiou(en) și Glykeria.

În ce privește muzica clasică, prin Insulele Ionice (aflate sub guvernare și influență occidentală) au
fost introduse marile progrese ale muzicii clasice din Europa de Vest către grecii de pe continent.
Regiunea este notabilă pentru nașterea primii școli de muzică clasică grecească (Școala Ionică sau
Heptanezană(en), în greacă Επτανησιακή Σχολή), înființată în 1815. Reprezentați de marcă ai genului
sunt Nikolaos Mantzaros(en), Spyridon Xyndas(en), Spyridon Samaras(en) și Pavlos Carrer(en). Manolis
Kalomiris(en) este considerat fondatorul școlii naționale muzicale grecești.

În secolul al XX-lea, compozitorii greci au avut un impact important asupra dezvoltării muzicii clasice
moderne și de avangardă, cu figuri ca Iannis Xenakis, Nikos Skalkottas(en) și Dimitri Mitropoulos(en). În
același timp, compozitori și muzicieni ca Mikis Theodorakis, Manos Hatzidakis(en), Eleni
Karaindrou(en), Vangelis și Demis Roussos au căpătat admiratori pe plan internațional, muzica lor
incluzând coloane sonore de film, cum ar fi Zorba grecul, Serpico, Niciodată duminica(en), America
America, Eternitatea și încă o zi, Care de foc. Compozitori americani de origine greacă
sunt Yanni(en) și Basil Poledouris(en). Între muzicienii și cântăreții notabili în domeniul operei și muzicii
clasice din secolele al XX-lea și al XXI-lea se numără Maria Callas, Nana Mouskouri, Mario
Frangoulis(en), Leonidas Kavakos(en), Dimitris Sgouros(en) și alții.

Sport[modificare | modificare sursă]

 Spiridon Louis(en) intrând pe Stadionul Panathenaic(en) la sfârșitul

maratonului de la Jocurile Olimpice de Vară 1896. Grecia a câștigat

medalia de argint la Campionatul Mondial de Baschet 2006 după o memorabilă victorie cu 101–95
(en)

împotriva SUA(en).
Grecia este locul de naștere al Jocurilor Olimpice antice, atestate pentru prima oară în 776 î.e.n.
la Olympia, și au găzduit de două ori Jocurile Olimpice moderne, ediția inaugurală din 1896 și cea
din 2004. Delegația greacă deschide fiecare paradă a națiunilor de la deschiderea Jocurilor
Olimpice, întrucât este țara fondatoare a precursorului antic al competiției. Grecia este una dintre
cele doar patru țări care au participat la toate Jocurile Olimpice de Vară. Câștigând în total 110
medalii (30 de aur, 42 de argint și 38 de bronz), Grecia se află pe locul 32 în clasamentul olimpic
istoric pe medalii. Cea mai bună performanță a fost la prima ediție, când Grecia a terminat pe locul
al doilea cu 10 medalii de aur.

Angelos Charisteas înscriind golul victoriei Greciei la Finala UEFA Euro

2004.
Echipa națională de fotbal, aflată în 2014 pe locul 12 mondial (și care înregistrase performanța
maximă în 2008 și în 2011, când a fost pe locul 8),[200] a fost încoronată campioană a Europei la Euro
2004 la una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției și a devenit una dintre cele mai de
succes echipe naționale din fotbalul european, una dintre cele nouă câștigătoare ale Campionatului
European.[201] Superliga Greciei este prima ligă a țării, în care participă optsprezece echipe, dintre
care cele mai de succes sunt Olympiacos, Panathinaikos și AEK Atena.
Echipa națională de baschet a Greciei(en) are o tradiție de excelență pe mai multe decenii, fiind
considerată printre cele mai mari puteri ale baschetului mondial. În 2012, ea era pe locul 4 în lume și
pe locul 2 în Europa.[202] Ea a câștigat Campionatul European de două ori în 1987 și în 2005,[203] și au
ajuns în semifinale la două Campionate Mondiale, obținând locul al doilea în 2006(en), după o
spectaculoasă victorie cu 101–95 contra echipei SUA(en) în semifinale. Prima ligă internă de
baschet, A1 Ethniki(en), este formată din paisprezece echipem dintre cale cele mai titrate
sunt Olympiacos(en), Panathinaikos(en), Aris Salonic(en) și AEK Atena(en). Echipele de club elene sunt cele
mai titrate din Europa în ultimii 25 de ani, câștigând 9 Euroligi(en) de la trecerea la noul format în 1988,
nicio altă țară neavând mai mult de 4 titluri similare în această perioadă. În afara celor 9 Euroligi,
echipele grecești au câștigat 3 Triple Coroane(en), 5 Cupe Saporta(en), 2 Cupe Korać(en) și un trofeu
EuroCup Challenge.

Centrul Olimpic de Tenis din Atena(en) la Jocurile Olimpice de Vară

2004.
Echipa feminină de polo pe apă este și ea una din forțele mondiale ale acestui sport, campioană
mondială în 2011 după victoria obținută pe terenul adversarelor contra Chinei. Ea a obținut și
medaliile de argint în 2004, aurul la Liga Mondială din 2005 și medaliile europene de argint în 2010
și în 2012. Echipa similară masculină a ajuns pe locul trei mondial în 2005, învingând Croația în
finala mică a Campionatelor Mondiale de Natație din 2005 desfășurate în Canada. Principalele ligi
naționale sunt considerate a fi printre cele mai puternice campionate din poloul european, cluburile
participante având și ele succes în competițiile europene. La masculin, Olympiacos a câștigat Liga
Campionilor,[204] SuperCupa Europei și Tripla Coroană(en) în 2002[205] devenind astfel primul club din
istoria poloului pe apă care a câștigat toate competițiile la care a participat într-un singur an
(campionatul grec, Cupa Grecia, Liga Campionilor și Supercupa Europei),[206] iar NC Vouliagmeni(en) a
câștigat în 1997 Cupa Cupelor. La feminin, echipele grecești NC Vouliagmeni(en), Glyfada NSC(en),
Olympiacos, Ethnikos Piraeus(en)) sunt printre cele mai puternice din Europa, având la activ 4 Cupe
ale Campionilor, trofee LEN și 2 Supercupe.

Echipa masculină de volei are două medalii de bronz, una la Campionatul European de Volei și alta
la Liga Europeană de Volei, locul 5 olimpic și locul 6 la Campionatul Mondial. Campionatul grec este
considerat unul dintre cele mai puternice de pe continent, Olympiacos(en) fiind cea mai titrată echipă,
cu cel mai mare număr de titluri naționale și singura echipă grecească care a câștigat titluri
europene; ea a câștigat două Cupe CEV(en), au fost de două ori finalistă a CEV Champions League și
au jucat 12 semifinale în competițiile europene. Iraklis(en) a avut și ea succes în competițiile europene,
fiind de trei ori finalistă în Liga Campionilor.

Din alte sporturi, cricketul și handbalul sunt populare în Corfu, respectiv în Veria.

Mitologia[modificare | modificare sursă]

 Zeus, zeul suprem din dodekatheon.
Numeroșii zei ai religiei Greciei antice, precum și eroii legendari ai epopeelor antice
(Odiseea și Iliada), și evenimentele cărora le sunt protagoniști toți aceștia constituie ceea ce astăzi
este denumit popular „mitologia greacă”. În afara rolului religios, mitologia vechilor greci juca și un
rol cosmologic, încercând să explice formarea și funcționarea lumii.

Principalii zei ai grecilor antici erau Dodekatheon (cei doisprezece zei), care trăiau, conform
legendei, pe Muntele Olimp. Cel mai important dintre aceștia era Zeus, regele zeilor, căsătorit
cu Hera, care îi era și soră. Ceilalți zei greci
erau Demetra, Hades, Ares, Poseidon, Atena, Dionis, Apollo, Artemis, Afrodita, Hefaistos și Hermes.
În afara acestora, grecii mai aveau și alte credințe mistice, cum ar fi cele în nimfe, și în alte ființe
magice.

Sărbători publice[modificare | modificare sursă]

Procesiune a epitafului, în Sâmbăta Mare

Conform legislației grecești, fiecare duminică a anului este o sărbătoare publică. În plus, există patru
sărbători publice oficiale obligatorii: 25 martie (Ziua Independenței), a doua zi de Paște, 15 august
(Adormirea Maicii Domnului) și 25 decembrie (Crăciunul). Alte două zile, 1 mai (Ziua Muncii) și 28
octombrie (Ziua Ohi), sunt reglementate prin lege ca sărbători opționale, dar de regulă angajații
primesc liber. În Grecia mai există însă și alte sărbători declarate de Ministerul Muncii ca fiind
obligatorii sau opționale. Lista lor se schimbă rar și nu s-a modificat în ultimele decenii, ea ducând
numărul sărbătorilor legale din fiecare an la unsprezece.

Pe lângă sărbătorile naționale, există unele sărbători de nivel local, comunitar sau de grup
profesional. De exemplu, multe comune au un sfânt protector, ziua sărbătoririi sale fiind onomastica
comunei.
Între festivalurile importante se numără Carnavalul de la Patras(en), Festivalul de la Atena(en) și diferite
sărbători locale ale vinului. Orașul Salonic găzduiește și el mai multe evenimente, dintre care cel mai
important este Festivalul Internațional de Film de la Salonic.[207]

Patrimoniul mondial[modificare | modificare sursă]

Patrimoniul mondial UNESCO cuprinde 17 obiective din Grecia. Două (Muntele Athos și Meteora)
sunt mixte culturale și naturale, restul fiind doar culturale: templul lui Apollo Epicurius de la
Basae, Acropola din Atena, situl arheologic Delphi, orașul medieval Rodos, monumentele
paleocreștine și bizantine din Salonic, sanctuarul lui Asklepios de la Epidaurus, situl arheologic
Olympia, situl arheologic Mystras, Insula Delos, mănăstirile Daphni, Hosios Loukas și Nea Moni din
Chios, Pythagoreionul și Heraionul din Samos, situl arheologic Aigai, siturile arheologice Mycenae și
Tirnys, centrul istoric cu mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” și cu Peștera Apocalipsei de pe Insula
Patmos și orașul istoric Corfu.[208]

De asemenea, patrimoniul mondial intangibil cuprinde tehnica cultivării masticului în insula

Chios[209] și (element comun cu alte câteva țări) regimul alimentar mediteranean.[210]

Note de completare