Servicii secrete și interes național în România interbelică

The secret service and national interest in interwar period

BOGDAN TEODOR
Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”
Academia Română - Institutul de Economie Mondială
Calea 13 Septembrie, sector 5, București, ROMÂNIA
teodorbogdanalexandru@gmail.com

Rezumat: Putem aprecia că, dacă din punct de vedere politic, perioada interbelică a fost relativ
liniştită, problemele legate de siguranţa statului au fost multiple şi ample. Pentru rezolvarea lor au
cooperat toate instituţiile statului cu atribuţii în domeniu, dovedind profesionalism. În primul rând,
informaţiile obţinute de structurile informative şi contrainformative româneşti au dovedit o cunoaştere
aprofundată a problemelor de interes pentru siguranţa statului, atât din mediul rural, cât şi din mediul
urban, fiind în egală măsură reale şi pertinente. În al doilea rând, activitatea informativă era adânc
infiltrată în mediile de interes şi promova materiale extrem de utile, pe baza cărora s-au luat măsurile
necesare anihilării inamicilor statului român. În al treilea rând merită a fi subliniată calitatea umană
existentă începând de la comandanţi şi continuând cu toţi şefii de servicii şi de birouri, agenţi
implicaţi în culegerea de informaţii şi colaborarea cu celelalte instituţii similare, în scopul unei
informări cât mai corecte şi eficiente a beneficiarilor legali.
Abstract: The European context after the end of the First World War forced Romania to rethink its
national security architecture. Romania reacted than and continues to react to preserve the national
interest in relation with the countries of the region. To insure the country’s security and national
integrity, Romanian diplomacy was active in building a system of treaties with the neighbouring
states, in an attempt to put in place a security mechanism for regional security. Consequently, the
Romanian Secret Service (SSI) played a key role in the prevention and countering of revisionist
actions and domestic risk factors. The research focuses on the interwar period Romanian official
position toward the risk factors issue. This study provide an analysis on the interrelated domain of
action of the interwar Romanian intelligence and diplomacy, in order to generate a corpus of
knowledge, essential for the intelligence field, known under the generic title of „lessons learned”.

Cuvinte cheie: informații, interes național, servicii de informații, factori de risc, revizionism
Key-Words: national interest, diplomacy, intelligence, revisionist actions, security, interdependence,
risk factors.

1. Contextul istoric după Marea Unire

Anul 1918 a însemnat pentru România momentul realizării unui vechi ideal – unitatea
naţional-statală. Situaţia era fundamental diferită faţă de momentul izbucnirii războiului
mondial. România întregită a însemnat mai mult decât graniţe extinse, reunificarea
provinciilor istorice şi o nouă realitate demografică. A însemnat în acelaşi timp edificarea
unui nou sistem social şi politic, definit prin democraţie şi un program de reforme radicale ce
aveau ca scop modernizarea noului stat din punct de vedere economic, social şi politic.
Pentru a asigura securitatea şi integritatea naţional-statală, diplomaţia românească a
acţionat în sensul construirii unui sistem de tratate cu statele vecine, dorind realizarea unui
sistem de protejare a securităţii regionale. Aceste eforturi s-au concretizat sub forma Micii
Înţelegeri (1921), un sistem de tratate bilaterale – ce vizau domeniile economic, politic şi
militar – încheiate între România, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia, şi a Pactului

Electronic copy
Electronic copy available
available at:
at:https://ssrn.com/abstract=2619254
http://ssrn.com/abstract=2619254
Înţelegerii Balcanice (1934) semnat de România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (V. Florin
Dobrinescu, 1993: 59). Cu toate acestea, conciliatorismul marilor puteri şi militarismul
puterilor învinse, manifestate tot mai intens în cea de a doua decadă a perioadei interbelice,
au determinat eşecul sistemului de securitate al zonei balcanice (Troncotă, 2002: 2-4).
În același timp serviciile de informații au acționat pentru protejarea interesului
național. Realitățile din timpul primului război mondial au impus diversificarea metodelor și
mijloacelor de culegere a informațiilor, precum și reorganizarea serviciului de informații din
cadrul armatei (Serviciului Secret). Misiunea acestuia a fost identificarea instituțiilor de
spionaj și propagandă, organizarea și conducerea lor, obiectivele acestora și măsura în care
puteau afecta securitatea României (Alin Spânu, 2010: 129). În armata română, un asemenea
serviciu a fost prevăzut în Instrucțiunile asupra organizării și funcționării Serviciului de
Informații emise la 20 februarie 1917, unde a fost menționat pentru prima dată Serviciul
Secret, cu atribuții în „chestiunile serviciului de spionaj propriu-zis, cât și acelea ale
serviciului de contraspionaj” (Alin Spânu, 2010: 130-131).
Serviciile de informații românești au acționat în perioada interbelică în scopul
contracarării factorilor de risc la adresa securității naționale. Utilizând clasificarea factorilor
de risc, în două categorii – interni și externi, oferită de domnul Cristian Troncotă în lucrarea
sa România și frontul secret 1859-1945 vom analiza principalele riscuri și măsura în care
acestea puteau afecta interesul național.

2. Factori externi de risc

Factorii externi de risc au îmbrăcat două forme principale de manifestare –
revizionismul și militarismul (Troncotă, 2008: 107). În perioada interbelică aceste fenomene
au fost posibile și datorită unor transformări de ordin politic ce au avut loc în spațiul
european, și avem în vedere preluarea puterii de către bolșevici în Rusia, organizarea
regimului hortyst în Ungaria, în primăvara anului 1921, în Italia venirea la putere a lui Benito
Mussolini, iar în Germania instaurarea regimului nazist sub comanda lui Adolf Hitler
(Nicolae Bocșan, Valeriu Leu, 2001: passim). Evenimentele menționate demonstrează faptul
că perioada interbelică se caracterizează printr-o ascensiune a manifestărilor de tip totalitar (I.
Ciupercă, 2006), fapt ce reprezenta un pericol real pentru regimurile democratice, inclusiv
pentru România.
Politica de conciliere practicată de Marea Britanie faţă de Germania şi tendințele
revizioniste ale Germaniei şi Uniunii Sovietice au condus la un dezechilibru al balanței de
putere europene. România Mare s-a confruntat cu o dublă provocare, datorită necesității de
integrare a provinciilor istorice unite cu țara și de asigurare a climatului de securitate,
vulnerabil din cauza provocărilor venite din partea revizionismului sovietic, ungar şi bulgar
ce viza frontierele sale estice, vestice şi sudice. Principalul obiectiv al politicii româneşti în
perioada interbelică a fost reprezentat de menţinerea integrităţii teritoriale şi combaterea
revizionismului.

Electronic copy
Electronic copy available
available at:
at:https://ssrn.com/abstract=2619254
http://ssrn.com/abstract=2619254
 Fig. 1: Factori externi de risc

Revizionismul sovietic, alături de spionaj,areprezentat unul dintre cei mai periculoși

factori de risc externi, ce a condus la pierderi teritoriale și la afectarea suveranității și
independenței statale a României în vara anului 1940. Din perspectiva URSS, România era
un segment al „cordonului sanitar” ce trebuia înlăturat, iar Cominternul (Mișcarea comunistă
internațională) hotărâse dezagregarea României, acțiunile sale îmbrăcând forme variate de la
propagandă la planuri pentru intervenția armată (Jacques de Launay, 1993).
Agenții sovietici ce au acționat pe spațiul românesc, încă din toamana anului 1920, au
îndeplinit misiuni de influență, propagandă și diversiune (Troncotă, 2008: 108). În
coordonarea și desfășurarea activităților de spionaj împotriva României, serviciile de
informații de la Moscova s-au folosit în mod deosebit de comuniștii proveniți din țara
noastră. Apogeul acestor activități a fost atins în septembrie 1924, când au avut loc
evenimentele de la Tatar-Bunar, consecință a încercării de punere în aplicare a planului
elaborat de Vasil Petrov Kolarov, secretar-general al Cominternului (Jacques de Launay,
1993: 59). Planul de a dezmembra teritoriul României, în urma unor acțiuni de tip
paramilitar, susținute de către serviciile secrete sovietice, includea și intervenția militară a
Armatei Roșii. Atacul de tip terorist de la Tatar-Bunar urma să fie invocat de către URSS
pentru a iniția intervenția militară. Reacția promptă a autorităților românești, prin intermediul
armatei și cu sprijinul informativ al serviciilor secrete, a condus la un eșec al planurilor
sovietice (Troncotă, 2008: 108-109).
Revizionismul ucraineana reprezentat mai mult un element de presiune la adresa
instituțiilor statului român. Primele forme de manifestare s-au făcut simțite în anul 1918,
odată cu momentul realizării întregirii statale a României. Manifestările naționaliste
ucrainene s-au făcut simțite pe spațiul românesc, mai ales după izbucnirea războiului civil în
fostul imperiu țarist, după 1919, când grupuri mari de ucraineni se refugiază peste Nistru
(Ionuț Bran, 2012: 249-260). Relațiile cu România au fost bune până la momentul dispariției
statului ucrainean, în 1921, așa cum reiese și din textul unui document diplomatic remis
autorităților române la 26 iulie 1919: „Guvernul ucrainean declară că nu dorește a discuta
chestiunea frontierei actuale între cele două state, considerând Nistrul ca frontieră definitivă
între ele și dorind să stabilească pe această frontieră relațiunile cele mai bune de vecinătate.”
(Troncotă, 2008: 110).
Troncotă și alți cercetători ai perioadei interbelice subliniază faptul că numărul relativ
mic de cetățeni ucraineni de pe teritoriul României, faptul că diversele organizații nu
reușiseră să coaguleze cea mai mare parte a emigrației ucrainene în jurul ideilor naționaliste,
precum și lipsa unui stat care să susțină eforturile naționale au făcut ca autoritățile române să
perceapă revizionismul ucrainean mai mult ca o componentă a pericolului slav.
Militarismul german și revizionismul maghiar, alături de planurile și acțiunile cu
caracter revizionist sovietice au reprezentat în perioada interbelicăfactori de risc pentru

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2619254

suveranitatea, integritatea și securitatea statului român. Principalele forme de manifestare au
vizat punerea sub semnul întrebării și apoi nerespectarea prevederilor tratelor de pace din
cadrul sistemului de la Versailles.
Maghiarii din România s-au aflat într-o situație psihologică extrem de dificilă, pentru
că erau obișnuiți de secole să fie o națiune dominantă, având o aristocrație ce îi disprețuia pe
români, iar în 1918, aceștia au devenit minoritari în cadrul statului român (Istoria Românilor,
v. VIII, 2003: 58). Prin metodele și mijloacele folosite, includem aici strângerea de fonduri
pentru agenți, culegerea și transmiterea de informații cu sprijinul serviciilor secrete,
organizarea de întruniri, provocarea unor sentimente de nemulțumire în rândurile populației,
militarismul german, alături de revizionismul sovietic și cel maghiars-au aflat permanent în
atenția serviciilor de informații românești. Acestea, utilizând sursele de informații de care
dispuneau, au reușit să posede o cunoaștere aprofundată a fenomenului revizionist.
Revizionismul bulgar s-a făcut simțit pe teritoriul românesc începând cu perioada
imediat următoare Războiului de Independență (1877-1878), reprezentând un factor de risc la
adresa integrității teritoriale a regatului României. Fenomenul revizionist bulgar nu a avut o
evoluție liniară, cunoscând momente când a devenit mult mai vizibil, și avem în vedere
contextul războaielor balcanice (1912-1913), precum și perioada primului război mondial
(1914-1918). În anii premergători celui de al doilea război mondial reprezentanții minorității
bulgare au adoptat față de autoritățile române o atitudine cel puțin sfidătoare, acționând la
limita legalității, și uneori dincolo de aceasta prin legăturile constante cu V.D.R.O.
(Organizația Internă Revoluționară Dobrogeană) și Legația bulgară de la București
(Ungureanu, 2005: 73-94). Măsurile adoptate de către autoriățile române, așa cum aflăm de la
domnul Cristian Troncotă, au fost dintre cele mai diverse și au avut în vedere combaterea
acțiunilor violente ale revizionismului bulgar. A fost astfel organizat un sistem de protecție
civilă - „gărzile cetățenești”, au fost aplicate legi speciale în câteva județe, iar în perioada
1919-1922 a fost introdusă starea de asediu (Troncotă, 2008: 112-114). De asemenea, în
perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, în zonele respective, au fost aduși
coloniști aromâni.

3. Factori interni de risc

Mediul intern de securitate al României interbelice a fost confruntat cu provocări și
vulnerabilități generate de modul în care minoritățile au decis să se implic în viața politică,
manifestări ale extremismului politic și a curentului antisemit, dificultățile de ordin social și
economic accentuate de conflictul dintre generații, activitatea informativă ilegală, precum și
deficitul de imagine al monarhiei.

Factori interni de risc

Fig. 2: Factori intern de risc

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2619254

 Activitatea politică a minorităților etnice a reprezentat o vulnerabilitate la adresa
securității naționale, în perioada interbelică, cu precădere atunci când a fost susținută din
exterior și însoțită de activități cu specific diversionist.
Activitatea politică a minorității maghiare viza apărarea intereselor propriei
comunități, încercând să o izoleze față de societatea românească, solicitând dreptul la
„autoguvernare” pentru anumite regiuni. În plan extern a fost adoptată tactica de a
„bombarda” Liga Națiunilor cu memorii care denunțau modul în care autoritățile românești
„persecutau” minoritatea magiară din regat (Troncotă, 2008: 115-116). Minoritatea maghiară
a adoptat tactica rezistenței pasive în primii ani de după război. Odată cu semnarea Tratatului
de la Trianon s-a organizat politic, având ca obiectiv principal rezistența față de statul român.
Activitatea de informații a serviciilor secrete românești din perioadă a demonstrat faptul că
Partidul Maghiar, înființat în 1922 (Istoria României – Transilvania, v. II, 1997: 1289), avea
o strânsă legătură cu autoritățile maghiare de la Budapesta, primind diverse instrucțiuni din
partea acestora.
Minoritatea germană s-a acomodat ușor la condițiile noi intervenite după 1 decembrie
1918, deoarece dispunea de o bogată experiență istorică în calitate de minoritate națională și
ducea o viață comunitară intensă. În mai 1933, la puțin timp după venirea la putere a lui
Adolf Hiotler în Germania, a fost creat Partidul Național-Socialist al Germanilor din
România. Membrii acestui partid răspândeau broșuri și ziare provenite din Reich, țineau
conferințe, purtau uniforme având ca semn distinctiv zvastica, intonau cântece naziste, au
înființat tabere de muncă frecventate de sute de tineri germani. Guvernul român a decis la 7
iulie 1934 interzicerea taberelor de muncă și desființarea acestei organizații pe motiv că
desfășura activități „interzise de legile în vigoare” (Troncotă, 2008: 116-117).
Evreii, cea de a treia minoritate din punct de vedere numeric, se găseau după 1918
într-o situație complexă, întrucât aparțineau unor culturi diferite: cei din vechiul Regat – celei
românești, cei din Transilvania – culturii maghiare, cei din Bucovina – culturii germane
(austriece), iar cei din Basarabia – culturii rusești (Istoria Românilor, v. VIII, 2003: 74).
Minoritatea evreiască nu și-a organizat la început un partid propriu, adoptând tactica de a
acționa prin diverși lideri din interiorul tuturor partidelor românești în scopul de a influența
adoptarea deciziilor și aliniei politice a statului român (Troncotă, 2008: 117-118).
Antisemitismul a fost un factor intern de risc în sensul că a modificat echilibrul vieții
social-economice, politice și culturale românești. Trebuie să amintim faptul că antisemitismul
nu a fost un fenomen specific doar societății românești, ci unul cu caracter general european.
Ar mai trebui precizat că revoluția bolșevică a avut un ecou deosebit în rândurile diasporei
evreiești, în special a populației sărace. Spre deosebire de unele state din Europa centrală și
occidentală, în România, antisemitismul nu se întemeia pe concepții rasiale, nu viza
distrugerea fizică a evreilor, ci apărarea românilor față de expansiunea economică a evreilor
(Troncotă, 2008: 118-119).
Extremismul politic a cunoscut două forme principale de expresie: extremismul de
stânga reprezentat de Partidul Comunist din România (PCdR) și extremismul de dreapta ai
cărui exponenți au fost legionarii. PCdR s-a identificat fidel cu interesele sovietice, urmând o
evidentă politică antiromânească. Această linie de acțiune a găsit ecou cu precădere în
rândurile minorităților etnice, îndeosebi printre unguri, evrei, bulgari și ucraineni. Până la
preluarea puterii, cu sprijinul oferit de către URSS, PCdR, trecut în ilegalitate prin Legea
Mârzescu din 1924, a rămas o organizație politică periferică, fără impact în viața politică a
țării, dar al cărui principal obiectiv a fost dezmembrarea statului românesc creat la 1918 și nu
interesul poporului român (Istoria Românilor, v. VIII, 2003: 108).

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2619254

 Se explică astfel tonul documentelor informative ale organelor de siguranță ce
evaluau activitatea comuniștilor români: „Membrii mișcării comuniste din România trebuiesc
priviți nu ca fii ai națiunii române, adepți ai vreunui curent politic oarecare, ci ca elemente ale
armatei inamice, activând cu mijloace și în scopuri criminale pe teritoriul țării”, sau
„organizația comunistă clandestină din România apare doar ca un instrument activ al politicii
imperialiste a Moscovei, politică ce tinde la dezagregarea statelor naționale și la expansiunea
teritorială a statului bolșevic” (Troncotă, 2008: 120-121).
Mișcarea Legionară s-a afirmat în societatea românească interbelică prin negarea
valorilor democrației, susținerea statului totalitar și exaltând virtuțile creștine în spiritul
cultului românismului. Naționalismul cu tentă religioasă și organizarea paramilitară au atras
în rândurile Mișcării aderenți din toate păturile sociale. Reacția la început slabă, apoi foarte
dură, a autorităților românești față de o mișcare minoritară, a inaugurat un ciclu al violenței,
cu asasinate și execuții ce au însângerat viața politică românească interbelică (Troncotă,
2008: 121-122).
Contrastele socio-economice și conflictul dintre generații au reprezentat o sursă de
instabilitate pentru România interbelică. Anii ’30 s-au caracterizat prin numeroase provocări
la adresa sistemului democratic românesc. Acest lucru s-a datorat prezenței, în plan ideologic,
a celor două curente extremiste, comunismul și legionarismul, precum și manifestărilor
autoritare ale monarhiei. Crizele din cadrul societății au fost accentuate de conflictul dintre
„tineri” și „bătrâni” (Ornea, 1995). Generația tânără de după primul război mondial acuza
generația care conduse-se România până la acel moment, de toate tarele de care suferea
regatul. „Tinerii” considerau că oamenii politici ai perioadei nu au capacitatea de ase adapta
pentru a face fașă noilor provocări specifice momentului (Troncotă, 2008: 124-127). Cea mai
vizibilă consecință a acestui conflict între generații a fost radicalizarea generației tinere
Structurile informative paralele au fost create de către oameni politici și membri ai
camarilei fapt remarcat și de Troncotă în volumul său din 2008. Riscul la adresa securității
naționale a României interbelice provenea din implicarea ziariștilor, a unor cadre militare, a
agenților de informații într-o activitate ilegală, conducând la scurgeri de informații secrete.
Astfel de structuri informative ilegale și-au creat și cele două partide politice care au dominat
scena politică interbelică, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal. Obiectivul
urmărit era acela de a obține informații din zona economică, socială, politică și militară
pentru a-și putea fundamenta deciziile politice, contura programele de guvernare și pentru a
stabili tactica electorală. Ca și în cazul serviciilor de informații ale staului, structurile
informative paralele desfășurau și activități contrainformative, pentru a identifica eventualii
agenți infiltrați, ai Siguranței sau ai adversarilor politici (Troncotă, 2008: 127-129).

Compromiterea monarhiei a fost una dintre consecințele directe ale modului în care
regele Carol al II-lea a acționat pentrua institui în locul monarhiei constituționale un regim
autoritar sau chiar o dictatură regală. Există încă dispute între istorici în problema
caracterizării regimului din România în anii 1938 - 1940.
În anii 1938 – 1940, regele și-a atins obiectivul, instaurând un regim autoritar
personal, legalizat printr-o nouă Constituție, devenind în același timp conducător al partidului
unic – Frontul Renașterii Naționale, apoi Partidul Națiunii, dispunând de toate pârghiile
puterii (Troncotă, 2008: 130-131). Același autor subliază faptul că, în această perioadă, forța
și prestigiul serviciilor de informații și securitate naționale sunt date de calitatea informațiilor,
de operativitatea rezolvării cazurilor pe care le au în competență, de capacitatea de analiză,
sinteză și previzionare, de asigurarea fluxului informațional către beneficiarii legali și, nu în
ultimul rând, de eficiența măsurilor de protecție contrainformativă. Un element fundamental

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2619254

pentru orice serviciu de informații îl reprezintă organizarea – structura sa internă – care îi
permite realizarea misiunilor ce îi revin în cadrul arhitecturii de asigurare a securității
naționale. Existența documentelor ce reglementează activitatea Serviciului Secret pentru
întreaga perioadă interbelică demonstrează preocuparea permanentă a conducerii Serviciului
și a autorităților statului de a asigura cadrul legal necesar derulării activității specifice de
informații. Se realiza astfel legitimitatea acțiunilor, într-un domeniu deosebit de sensibil chiar
și în prezent (Troncotă, 2008: 131).
Structurile teritoriale erau organizate sub forma Centrelor contrainformative ce
acționau pe raza provinciilor. Principala misiune a acestor structuri era de a realiza studii
sintetice, clare, la obiect, care să conțină informații verificate, necesare Marelui Stat Major în
adoptarea deciziilor cu caracter militar (Troncotă, 2008: 131). Centrele teritoriale aveau și
rolul de a coordona activitatea serviciilor teritoriale de poliție, asigurînd și derularea unor
acțiuni comune, în situații speciale. În teritoriu, cât și în București, au funcționat de asemenea
și Birourile tehnice. Acestea aveau misiunea de a asigura dotarea cu aparatura necesară
pentru realizarea comunicațiilor, realizarea cifrurilor și descifrarea telegramelor și
radiotelegramelor primite de către Serviciul Secret din partea altor instituții, supravegherea
corespondenței în cazul persoanelor despre care existau indicii că desfășoară activități de
natură a aduce atingere securității statului.
În concluzie, din analiza datelor prezentate ce vizează evoluția organizatorică a
Serviciului Secret, precum și reformarea acestuia și colaborarea în domeniul schimbului de
informații cu serviciile similare din statele europene, putem afirma că România a beneficiat în
perioada interbelică de un Serviciu modern, preocupat de resursa umană, de asigurarea unui
flux informativ de calitate către beneficiarii legali și de asigurarea contrainformativă a
activității sale, făcând astfel posibilă trecerea de informații la intelligence.
Mihail Moruzov, pe întreaga perioadă cât s-a aflat la conducerea Serviciului Secret, a
acționat pentru introducerea unor principii moderne în derularea activității de informații. În
acest scop a pus un accent deosebit pe ideea de compartimentare a activității, asigurându-se
că fiecare angajat are acces doar la informațiile care îi sunt necesare pentru derularea
activității curente. Putem interpreta această preocupare prin prisma unui principiu actual al
activității de intelligence – „need to know”. De asemenea principiul, la fel de actual, de „need
to share” a fost transpus în realitate prin schimbul de informații cu serviciile de informații
partenere. Cooperarea informativă externă în cadrul alianţelor regionale de securitate și între
Serviciul Secret de Informaţii şi alţi parteneri occidentali a fost un alt element definitoriu în
modernizarea Serviciului Secret român interbelic.

Mulțumiri
Lucrarea a beneficiat de suport financiar prin proiectul cu titlul “Studii doctorale şi
postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului naţional prin excelenţă,
competitivitate şi responsabilitate în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată
românească", număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este
cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!

Referințe
Bran, Ionuț, (2012), The ukrainian movement in Bukovina. The ukrainian national party, în
„Codrul Cosminului”, XVIII, nr. 2.
Bocșan, Nicolae, Leu, Valeriu (coord.) (2001), Cronologia Europei Centrale (1848-1989),
Editura Polirom, Iași.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2619254

Ciupercă, Ioan, (2006), Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Casa editorială
Demiurg, Iași.
Dobrinescu, Florin V. (1993), România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-
1923), Institutul European, Iaşi.
Istoria României. Transilvania, vol. II, (1997), Editura „George Barițiu”, Cluj-Napoca.
Istoria românilor. România întregită (1918-1940), vol. VIII, (2003), coord. Ioan Scurtu,
Editura Enciclopedică, București.
Launay, Jacques de (1993), Istoria secretă a Cominternului (1919-1943): Eșecul unei
speranțe, Editura Venus, București.
Ornea, Zigu (1995), Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale
Române, București.
Spânu, Alin (2010), Istoria serviciilor de Informații/contrainformații românești în perioada
1919-1945, Casa Editorială Demiurg, Iași.
Troncotă, Cristian (2002), Din istoria serviciilor de informaţii. Perioada interbelică (1920 –
1939), Editura A.N.I., Bucureşti.
Troncotă, Cristian (2008), România și frontul secret 1859-1945, Editura Elion, București.
Ungureanu, G. (2005), Chestiunea Cadrilaterului – interese româneşti şi revizionism bulgar
(1938-1940), Editura Ars Docendi, Bucureşti.

Electronic copy available at: https://ssrn.com/abstract=2619254