Sunteți pe pagina 1din 57

Universitatea „Al. I. Cuza‖ Iaşi Facultatea de Biologie Departamentul I.D.

TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII. TEORIA ŞI METODOLOGIA EVALUĂRII

Coordonator de disciplină şi tutor: asist.dr. Roxana Ghiaţău roxanag@uaic.ro

1

Cuprins cursuri:

2010

Teoria şi metodologia instruirii.

Procesul de învăţământ ca activitate de predare, învăţare, evaluare

Metodologia şi tehnologia instruirii (metode tradiţionale şi de dată mai recentă)

Forme de organizare a activităţii; tipologia lecţiei

Proiectarea activităţii didactice

Normativitatea activităţii didactice

Teoria şi metodologia evaluării

Evaluarea şcolară-componentă a procesului de învăţământ

Metode clasice şi complementare de evaluare;

Formele evaluării

Instrumente le de evaluare

Factori perturbatori în apreciere şi notare

Mulţumim d-lui prof. dr. Constantin Cucoş pentru materialele relevante furnizate în vederea proiectării cursului

Tematica pentru activităţile tutoriale:

Operaţionalizarea obiectivelor; Analiza documentelor curriculare: planul de învăţământ, programa, manualul; Proiectarea strategiei didactice; Proiectarea calendaristică semestrială şi pe unităţi de învăţare; Realizarea proiectelor didactice; Subiectivitate şi erori în evaluare; Construirea instrumentelor de evaluare.

Obiectivele generale ale cursului şi seminarului:

Însuşirea unui limbaj de specialitate din domeniile teoriei instruirii şi teoriei evaluării;

Înţelegerea dinamicii interne a procesului educativ , ca relaţie predare-învăţare- evaluare;

Conştientizarea şi exemplificarea relaţiei obiective - conţinuturi – metode - evaluare;

Formarea deprinderilor de proiectare didactică (pe unităţi, tipuri de lecţii, secvenţe etc);

Formarea deprinderii de proiectare a instrumentelor de evaluare;

Cultivarea responsabilităţii în acţiunile de proiectare, predare-învăţare-evaluare.

Standardele de evaluare:

Nota finală semestrială va rezulta în urma însumării a alte trei note, după cum urmează: trei puncte temele obligatorii din portofoliu, două puncte participarea la activităţile tutoriale, cinci puncte lucrarea scrisă. Efectuarea temelor este o condiţie pentru intrarea în examen.

Componente portofoliu:

Descrieţi aplicarea a cinci metode didactice la lecţii de biologie. Precizaţi în amănunt cum procedaţi după cadrul: metoda, procedeele presupuse, activitatea profesorului, activitatea elevului (nu scrieţi teoria despre metodele respective, ci aplicarea metodelor la clasă. Exemplu: la lecţia……, clasa …. metoda……).

Realizati un proiect didactic pentru o lecţie de recapitulare a cunoştinţelor la biologie. Urmaţi modelul indicat în curs.

Concepeţi o probă de evaluare pentru o lecţie, sistem de lectii, sau semestru, la alegere, în care să utilizati cît mai multe tipuri de itemi (doar itemi din domeniul biologie).

Teme de licenţă:

Aplicarea teoriilor învăţării pentru curriculum-ul de la ştiinţele naturii;

Strategii didactice moderne în predarea disciplinei biologie;

Inter şi transdisciplinaritate în predarea disciplinei biologie ;

Metodologii tradiţionale şi complementare de evaluare - analiză comparativă ;

2

TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII

1. Procesul de învăţământ ca activitate de predare - învăţare - evaluare

Explicaţia titlului cursului: Teoria şi metodologia instruirii, Teoria şi metodologia evaluării.

Oricine a trecut prin şcoală (copil, părinte etc.) ştie că zi de zi profesorii predau, ascultă, notează, pregătesc activitatea cu elevii etc. Aceste activităţi- predare, ascultare, notare, pregătire - nu pot fi derulate după bunul simţ, de aceea sunt studiate în cadrul unor discipline pedagogice numite Teoria şi metodologia instruirii, Teoria şi metodologia evaluării. Ca viitori profesori, aveţi nevoie să ştiţi răspunsurile la cîteva întrebări esenţiale:

Cum instruim (predăm)? ------------------------------------Predarea Cum se desfăşoară, ce presupune învăţarea ?---------Învăţarea Cum evaluăm - verificăm, notăm, controlăm?----------Evaluarea

Tradiţional, problemele legate de predare - învăţare - evaluare se studiau în cadrul unei ramuri a pedagogiei numită didactică. Actualmente se utilizează alte diferenţieri, cum ar fi teoria curriculum-ului, teoria şi metodologia instruirii, teoria şi metodologia evaluării. Şi totuşi, „bătrîna‖ didactică oferă încă un bun context de explicare a conceptelor esenţiale cu care se operează în practica educativă.

Conceptul de didactică Pentru a înţelege această noţiune vom apela la altele, cum ar fi :

1. termenii greceşti „didaskein‖ = a învăţa, „didactikos‖ = instrucţie, instruire, „didasko‖ = învăţare, învăţământ, „didactike‖ = arta, tehnica învăţării. A fost consacrat de Comenius, o dată cu publicarea lucrării Didactica Magna în 1657, adică a acelei „arte universale de a-i învăţa pe toţi toate‖. Constatăm, astfel, o deplasare a sensului de la „a învăţa‖ la „a învăţa pe altul‖, adică „a preda‖. Pe înţelesul tuturor, didactica răspunde în primul rând la întrebarea „cum predau eficient ? ‖ (teoria despre predare, teoria instruirii- Jerome Bruner).

2. expresia de „proces de învăţământ‖, ca sinteză a activităţilor de predare - învăţare - evaluare. Procesul de învăţământ reprezintă dimensiunea dinamică a sistemului de învăţământ; concret el este este un ansamblu de activităţi organizate şi dirijate de către profesori, desfăşurate în instituţii de învăţământ adecvate (grădiniţe, şcoli, universităţi), într-un context metodic adecvat (obiective, conţinuturi, resurse, diplome).

Proces de învăţământ -------------- Triada: Predare - Învăţare- Evaluare

Didactica este o ramură a pedagogiei

care se ocupă cu studiul procesului de învăţământ,

din

perspectiva relaţiei dintre predare-învăţare-evaluare, respectiv cum pot să predau eficient (ce mijloace, metode, materiale să aleg) şi să evaluez corect astfel încât activitatea de învăţare a

elevilor mei să se desfăşoare cu randament.

 

Temă de reflecţie: Daţi exemple de situaţii în care aţi mai întîlnit termenul de „didactică”.

Componentele principale ale procesului de învăţământ

Privit ca sistem, învăţământul cuprinde:

un flux de intrare, reprezentat de conţinuturi, obiective, resurse umane şi materiale (spaţii, dotări, personal didactic şi auxiliar, elevi etc.);

un proces - procesul de învăţământ care angajează resursele (materiale şi umane), în vederea atingerii obiectivelor;

un flux de ieşire, reprezentat de absolvenţi înzestraţi cu cunoştinţe, deprinderi,

capacităţi, comportamente, atitudini, competenţe profesionale. Pe baza unei analize socio-pedagogice, I. Cerghit (1986) desprinde următoarele elemente componente ale procesului de învăţământ:

3

 Obiectivele instructiv-educative - reprezintă începutul şi sfârşitul oricărui proces; ca intenţii exprimate

Obiectivele instructiv-educative - reprezintă începutul şi sfârşitul oricărui proces; ca intenţii exprimate ele dau sens şi raţiune acţiunilor de predare-învăţare;

Subiecţii sau agenţii acţiunilor- profesorul şi elevii- clasa de elevi;

Principiile după care se desfăşoară activitatea didactică;

Conţinutul - ansamblul de valori concretizate în cunoştinţe şi capacităţi- ocupă o poziţie cheie;

Procesele propriu-zise de predare şi învăţare- cele care leagă între ele diferitele componente şi facilitează transformarea lor;

Metodele şi procedeele utilizate- instrumente de lucru;

Resursele materiale- materialele didactice, mijloace de învăţământ etc.;

Formele de organizare ale activităţii;

Relaţiile interumane- profesor-elev; elevi-elevi;

Timpul şcolar (ora, săptămâna, semestrul);

Mediul fizic şcolar;

Contextul;

Evaluarea rezultatelor;

Feeed-back-ul sau conexiunea inversă.

Procesul de învăţământ are următoarele caracteristici:

Caracterul formativ - are în vedere valorizarea potenţialului individual, al dezvoltării diferitelor capacităţi şi competenţe.

Caracterul informativ indică rolul procesului de învăţământ în transmiterea unui ansamblu de cunoştinţe din diferite domenii.

Caracterul normativ al procesului de învăţământ presupune că el nu se poate desfăşura la întâmplare, ci pe baza unor principii, norme, reguli

Caracterul sistemic are în vedere interdependenţa subsistemelor care îl compun în

explicarea funcţionării sale eficiente. Procesul de învăţământ, ca orice sistem, funcţionează pe

baza mecanismelor de reglare, feed-back.

Procesul de învăţământ are drept funcţii şi activităţi principale predarea- învăţarea şi

evaluarea, ca urmare a implicării active a celor doi actori principali: educatorul şi elevii.

Procesul de învăţământ este şi un proces de comunicare, în care un rol important îl au

relaţiile dintre educatori - elevi, pe de o parte, dintre elevi, pe de altă parte.

Caracterul axiologic: procesul de învăţământ se întemeiează pe valori şi transmite, creează

valori.

Procesul de învăţământ are ca finalitate ultimă autoinstruirea, autoeducaţia;

4

Metodologia şi tehnologia instruirii

1. Delimitări conceptuale: tehnologie, metodologie, metodă, procedeu, mod de organizare a învăţării

Tehnologia didactică. Termenul poate primi două accepţiuni:

a. ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în practica educativă (sensul restrâns, din ce în ce

mai puţin utilizat); b. ansamblul structurat al metodelor, mijloacelor de învăţământ, al strategiilor de organizare a predării-învăţării, puse în aplicaţie în interacţiunea dintre educator şi educat, printr-o strânsă corelare a lor cu obiectivele pedagogice, conţinuturile transmise, formele de realizare a instruirii,

modalităţile de evaluare (sensul larg al termenului, generalizat în literatura de specialitate).

Metodologia didactică. Vizează ansamblul metodelor şi procedeelor didactice utilizate în procesul

de învăţământ. În calitate de teorie stricto sensu, metodologia instruirii precizează natura, funcţiile

şi clasificările posibile ale diferitelor metode de învăţământ.

Metoda didactică. Termenul metodă derivă etimologic din două cuvinte greceşti (odos cale;

metha – spre, către) şi are înţelesul de „drum (către)

referă la calea care e urmată, drumul ce conduce la atingerea obiectivelor educaţionale. Metodele de instruire se aseamănă cu metodele de cercetare (ale ştiinţei), în sensul că ambele sunt căi care duc la conturarea unor fapte, legităţi, descrieri, interpretări cât mai apropiate de realitate.

Deosebirea fundamentală constă în aceea că, în timp ce metodele de cercetare produc, elaborează cunoştinţe, metodele didactice – de regulă – prezintă, vehiculează cunoaşterea sedimentată la un moment dat.

În didactică, metoda se

‖,

„cale (spre)

‖.

Specialiştii în metodologia didactică (Cerghit, 1980, pp. 12-17) acreditează teza că metodele deţin mai multe funcţii specifice:

a. funcţia cognitivă (metoda constituie pentru elev o cale de acces spre cunoaşterea adevărurilor şi

a procedurilor de acţiune, spre însuşirea ştiinţei şi tehnicii, a culturii şi a comportamentelor umane; metoda devine pentru elev un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi);

b. funcţia formativ-educativă (metodele supun exersării şi elaborării diversele funcţii psihice şi fizice

ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi intelectuale şi structuri cognitive, a unor noi atitudini,

sentimente, capacităţi, comportamente; metoda de predare nu este numai calea de transmitere a unor cunoştinţe, ci şi un proces educativ);

c. funcţia instrumentală (sau operaţională, în sensul că metoda serveşte drept tehnică de execuţie,

mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative);

d. funcţia normativă (sau de optimizare a acţiunii, prin aceea că metoda arată cum trebuie să se

procedeze, cum să se predea şi cum să se înveţe astfel încât să se obţină cele mai bune

rezultate).

Procedeul didactic. Metoda se aplică printr-o suită de operaţii concrete, numite procedee. Procedeul didactic reprezintă o secvenţă a metodei, un simplu detaliu, o tehnică mai limitată de acţiune, o componentă sau chiar o particularizare a metodei. O metodă apare ca un ansamblu corelat de procedee considerate a fi cele mai oportune pentru o situaţie dată de învăţare.

2. Noi tendinţe în metodologia didactică

punerea în practică a unor noi metode şi procedee de instruire care să soluţioneze adecvat noile situaţii de învăţare; dezvoltarea în „cantitate” a metodologiei, prin adaptarea şi integrarea unor metode nespecifice, din alte spaţii problematice, dar care pot rezolva satisfăcător unele cerinţe (de pildă, folosirea în învăţământ a brainstorming-lui, care este la origine – o metodă de dezvoltare a creativităţii); creşterea în cantitate a metodelor nu este, însă, soluţia cea mai fericită; • folosirea pe scară mai largă a unor metode activ-participative, prin activizarea structurilor cognitive şi operatorii ale elevilor şi prin apelarea la metode pasive numai când este nevoie; • extinderea folosirii unor metode care solicită componentele relaţionale ale activităţii didactice, respectiv aspectul comunicaţional pe axa profesor-elevi sau pe direcţia elevi-elevi; atenuarea

5

tendinţei magistrocentriste a metodologiei didactice; întărirea dreptului elevului de a învăţa prin participare, alături de alţii; • accentuarea tendinţei formativ-educative a metodei didactice; extinderea metodelor de căutare şi identificare a cunoştinţelor, şi nu de transmitere a lor pe cont propriu; cultivarea metodelor de autoinstrucţie şi autoeducaţie permanentă;

3. Sistemul metodelor de învăţământ. Clasificare

Plecând de la o literatură în acest domeniu (Palmade, 1975, Cerghit, 1980, Mucchielli, 1982, Cerghit, 1988), avansăm următoarele clasificări:

 

Criterii

 

Clasificări

1. Criteriul istoric

 

Metode tradiţionale, clasice, denumite şi didacticiste

 

Metode noi sau moderne

2. Aria de aplicabilitate,

Metode generale, care se aplică în întreg procesul de învăţământ, în predarea tuturor disciplinelor.

gradul de generalitate

Metode particulare sau speciale, folosite în predarea anumitor discipline de învăţământ sau pe anumite trepte de şcolarizare.

3.

Gradul de angajare a

Metode pasive

elevilor în procesul de învăţare

Metode active

4.

cunoştinţelor

Modul de prezentare a

Metode verbale, livreşti, bazate pe cuvânt

Metode intuitive, bazate pe observarea directă a obiectelor şi fenomenelor sau a substitutelor acestora

Metode bazate pe acţiune

5.

Sarcina

didactică

Metode de comunicare şi asimilare de noi cunoştinţe

fundamentală

 

Metode de repetare şi consolidare a cunoştinţelor

Metode de formare de priceperi şi deprinderi

Metode de evaluare a rezultatelor învăţării

6.

Gradul de dirijare a

Metode algoritmice prin care activitatea de învăţare este dirijată riguros, pas cu pas

învăţării, modul de

administrare

 

a

experienţei ce urmează a

fi însuşită

Metode semialgoritmice care propun o dirijare parţială ce lasă loc şi independenţei, posibilităţii de autoorganizare

 

Metode euristice ce promovează investigaţia personală, libertatea subiectului de a alege căile de rezolvare a problemelor

7.

Tipul

de

învăţare

Metode de învăţare prin receptare

Metode de învăţare prin descoperire

promovat

 
 

Metode de învăţare prin acţiune practică

Metode de învăţare prin creaţie

8.

Modul de organizare a

Metode frontale, de activitate cu întreaga clasă

Metode de învăţare în grup

activităţii

 
 

Metode de activitate în perechi

Metode individuale

Temă de lucru: Încadraţi metodele de mai jos în categoriile potrivite indicate prin criteriile

Temă de lucru: Încadraţi metodele de mai jos în categoriile potrivite indicate prin criteriile

amintite.

Temă de lucru: Încadraţi metodele de mai jos în categoriile potrivite indicate prin criteriile amintite.

6

4. Descrierea principalelor metode de învăţământ

Expunerea/ metodele expozitive Definiţie: Expunerea constă în prezentarea de către profesor a unor cunoştinţe noi, pe cale orală, în structuri bine închegate, ceea ce garantează o eficienţă sporită, prin transmiterea unui volum mare de informaţii într-o unitate de timp determinată. Variante ale metodei: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea, expunerea universitară, expunerea cu oponent, instructajul. Povestirea este o naraţiune simplă, într-un limbaj expresiv, folosită cu precădere la clasele mici. Prin ornamentarea discursului cu figuri de limbaj se realizează o participare afectivă a elevilor, se stimulează imaginaţia, se antrenează noi motivaţii şi disponibilităţi de învăţare. Descrierea redă prin mijloace verbale imaginea unui obiect, fenomen, prezintă cadrul de desfăşurare a unor evenimente, asigură o prezentare analitică a obiectelor şi fenomenelor studiate, a diferitelor aspecte din realitatea înconjurătoare şi, pe cale inductivă, îi ajută pe elevi să ajungă la generalizări. Pentru a spori gradul de înţelegere şi reţinere a celor descrise e bine să fie însoţită de material ilustrativ. Explicaţia presupune o dezvăluire a adevărului pe baza unei argumentaţii deductive. Cu acest prilej, se pun în mişcare operaţii logice mai complicate precum inducţia, deducţia, comparaţia, sinteza, analiza, analogia. Accentul cade, totuşi, pe receptare şi mai puţin pe interpretarea cunoştinţelor. Prelegerea (pre- în faţa, lego- a citi): constă în expunerea de către profesor a unui volum mai mare de cunoştinţe, bine organizate şi sistematizate, şi presupune o mai mare maturitate receptivă a elevilor. De regulă, metoda se recomandă claselor mai mari. Pentru reuşita unei prelegeri, profesorul se poate ghida după un plan orientativ. Prelegerea universitară este folosită în învăţământul superior. Ea se desfăşoară pe durata a două ore şi poate lăsa loc şi intervenţiilor studenţilor. Prelegerea în echipă: expunerea este realizată de o echipă de cadre didactice, fiecare avînd sarcina sa precisă Prelegerea-dezbatere: cadrul didactic expune ideile principale, apoi urmează o dezbatere în care studenţii analizează conţinutul prezentat. Expunerea cu oponent este o formă dramatizată a expunerii propriu-zise, ce presupune prezenţa celui de-al doilea cadru didactic (sau a unui elev instruit în acest sens). Prin ridicarea unor întrebări, crearea unor situaţii problematice, se înviorează mersul expunerii, imprimând un caracter euristic căutării unor soluţii, rezolvării unor probleme. Instructajul este acea metodă expozitivă care precede sau însoţeşte desfăşurarea unei acţiuni practice. Precizează şi clarifică sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească elevii, condiţiile în care se desfăşoară acţiunea, regulile ce trebuie respectate în desfăşurarea ei ş.a.

Beneficii: Metoda expunerii didactice constituie o cale simplă, directă şi rapidă de transmitere a unor cunoştinţe, elevii putând sesiza direct, în gândirea profesorului, un model de discriminare şi de operare teoretică. Puncte slabe: Prin faptul că, în expunere, elevilor li se oferă cunoştinţe de-a gata, metoda predispune la pasivism şi absenţa spiritului critic. Prin supralicitarea acestei metode se poate ajunge la formalism şi superficialitate în învăţare. Comunicarea între profesor şi elev este unidirecţională, iar feed-back-ul este mai slab. În acelaşi timp, expunerea asigură o slabă individualizare a predării şi învăţării.

Metodele conversative /interogative /dialogate Metoda conversaţiei (con- versus- „cu întoarcere‖, lat. ) este o convorbire sau un dialog ce se desfăşoară între cadru didactic şi elevi, cu scopul ca, pe baza unor întrebări şi răspunsuri, să se stimuleze şi să se dirijeze activitatea de învăţare. Are o arie foarte largă de utilizare, fiind întâlnită în predarea tuturor disciplinelor de învăţământ şi la toate clasele. Cunoaşte două forme principale:

conversaţia euristică sau de descoperire, (Evrika! = „Am descoperit!‖, greacă) folosită

pentru a-l conduce pe elev printr-o serie de întrebări la descoperirea de noi adevăruri. Acest lucru este posibil pentru că întrebările îl determină pe elev să efectueze o investigaţie în universul informaţiilor de care dispune, să facă o serie de asociaţii /conexiuni care să-l conducă la

7

descoperirea unor noi aspecte ale realităţii, la elaborarea unei definiţii, desprinderea unor învăţăminte. Intrebările şi răspunsurile sunt legate unele de altele, fiecare întrebare îşi are rădăcina în răspunsul anterior dat de elev.

Conversaţia euristică se mai numeşte şi conversaţie socratică, întrucît a fost utilizată de Socrate (469-399 î.C.), cu denumirea de maieutică (arta de a face să se nască idei în mintea oamenilor, arta moşitului). Punând întrebări şi aşteptând răspunsuri, Socrate conducea astfel discuţia încât preopinentul său, care pretindea la început că ştie, trebuia să recunoască până la urmă că e neştiutor şi are nevoie să fie luminat.

Erotetica - sau logica punerii intrebărilor.

conversaţia catehetică (examinatoare), prin care elevii sunt puşi în situaţia de a li se evalua cunoştinţele anterior asimilate. Se deosebeşte de conversaţia euristică prin faptul că nu mai este obligatorie construirea în sisteme de lanţuri sau serii ale întrebărilor şi răspunsurilor. Altfel spus, fiecare întrebare împreună cu răspunsul său alcătuiesc un microunivers de sine stătător în raport cu celelalte întrebări şi răspunsuri.

După funcţia didactică îndeplinită conversaţia cunoaşte mai multe variante :

Tipul conversaţiei

 

Scopul în care este folosită

 

1.

Conversaţia de comunicare

Transmiterea unor noi cunoştinţe, pe baza intuirii unui material didactic, efectuării unor experienţe, interpretării unor exemple.

de noi cunoştinţe

 

2.

Conversaţia de repetare şi

Reluarea cunoştinţelor pentru desprinderea unor concluzii, integrarea în structuri logice mai largi (se foloseşte în lecţiile de recapitulare).

sistematizare

 

3.

Conversaţia

de

fixare

şi

Evidenţierea unor elemente, idei mai importante, în vederea întipăririi temeinice (se foloseşte în lecţiile curente).

consolidare

 

4.

Conversaţia de verificare şi

Cunoaşterea gradului de înţelegere, a temeiniciei celor predate, a capacităţii de a reproduce, explica, interpreta, corela cunoştinţele însuşite.

evaluare

 

5. Conversaţia introductivă

 

Pregăteşte

fondul

aperceptiv

pentru

predarea

propriu-zisă,

stimulează

 

curiozitatea etc.

 

6. Conversaţia finală

 

Formularea concluziilor după efectuarea de observaţii independente, excursii, vizite ş.a.

Eficienţa metodei este condiţionată de unele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească întrebările:

să fie clare, precise, concise, corecte din punct de vedere al conţinutului şi formei de

exprimare

să se refere la o problemă concretă

să prezinte înlănţuire logică

să stimuleze efortul elevilor în formularea răspunsurilor

să favorizeze personalizarea răspunsurilor, dar să nu le sugereze şi să nu li se substituie

să nu conducă la răspunsuri monosilabice

să activizeze întreaga clasă

să lase timp de gândire pentru formularea răspunsului,

să mobilizeze elevii în funcţie de potenţialul fiecăruia.

Răspunsurile, de asemenea, trebuie să se conformeze unor cerinţe: să fie corecte din punct de vedere ştiinţific, să fie complete, argumentate, clare, concise, exprimate într-o formă îngrijită, să demonstreze înţelegerea problemei, ş.a.

Temă de reflecţie:

Comentaţi : „O întrebare este o invitaţie la acţiune, este un ferment al

activităţii mintale, un instrument de obţinere a informaţiilor" (Cerghit, 1980).

 
„Fiecare căutare - spune Heidegger - conţine o însoţire precursoare care este ceva din ceea

„Fiecare căutare - spune Heidegger - conţine o însoţire precursoare care este ceva din ceea ce se

caută."

„Fiecare căutare - spune Heidegger - conţine o însoţire precursoare care este ceva din ceea ce

o Demonstraţia didactică constă în prezentarea unor obiecte, fenomene reale sau a

substitutelor acestora, precum şi executarea sau producerea în faţa elevilor a unor acţiuni, fenomene, experienţe, cu scopul de a asigura un suport perceptiv (concret-senzorial) activităţii de

predare-învăţare sau pentru familiarizarea elevilor cu execuţia corectă a unor acţiuni.

Demonstraţia didactică nu se identifică în nici un caz cu demonstrarea deductivă, teoretică, utilizată, de pildă, la matematică. La baza demonstraţiei se află un suport material (natural, figurativ sau simbolic), de la care se pleacă şi se construiesc reprezentări, constatări, interpretări.

8

Şi limbajul se poate constitui în suport al demonstraţiei, în măsura în care un nivel mai „concret‖ al acestuia potenţează explicitări mult mai abstracte. De pildă, un limbaj abundent în imagini şi reprezentări constituie un bun prag pentru trecerea la formularea unor idei şi interpretări mai generale şi mai abstracte.

În funcţie de materialul intuitiv avut la dispoziţie, se pot defini mai multe tipuri de demonstraţii. Astfel, Ioan Cerghit (1980) identifică: în funcţie de materialul intuitiv folosit:

demonstrarea cu ajutorul materialului natural (plante, animale, roci, aparate, instrumente, procese, fenomene naturale);

demonstrarea

provocate intenţionat de cadrul didactic;

procese

cu

ajutorul

experienţelor,

prin

care

se

evidenţiază

fenomene,

demonstraţia cu ajutorul materialelor figurative (tablouri, fotografii, planşe, desene, hărţi ş.a.);

demonstrarea cu ajutorul modelelor similare, analoage sau simbolice;

demonstrarea cu ajutorul desenului la tablă;

demonstrarea cu ajutorul acţiunii (a operaţiilor, acţiunilor de executat, comportamentelor), în

scopul formării de priceperi şi deprinderi; este folosită cu precădere la lecţiile de educaţie fizică,

desen, caligrafie, abilităţi practice ş.a;

demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice audio-vizuale (proiecţii, fixe, dinamice, filme, înregistrări fonice, secvenţe televizate ş.a.);

demonstrarea prin exemple;

demonstraţia logică (teoretică), ce presupune fundamentarea prin raţionament logic a unui

adevăr şi se deosebeşte de demonstraţia în sens didactic ce presupune, după cum am subliniat

anterior, o percepţie activă, concret senzorială.

Observaţia didactică. Este urmărirea atentă a unor obiecte şi fenomene de către elevi, fie sub îndrumarea cadrului didactic (observaţia sistematică), fie în mod autonom (observaţia independentă), în scopul depistării unor noi aspecte ale realităţii şi al întregirii unor informaţii.

Reprezintă o metodă ce poate introduce elevii în munca de cercetare ştiinţifică a unei realităţi. Cunoaşte mai multe forme:

a)

după timpul în care se derulează:

-

observarea simplă şi de scurtă durată

-

observarea complexă şi de lungă durată

b)

după modul de organizare şi desfăşurare:

-

observare individuală

-

observare pe echipe

Pentru a imprima observaţiei un caracter activ, de cercetare, este necesar ca ea să fie organizată, cât mai mult posibil, după rigorile observării ştiinţifice, ceea ce presupune respectarea unor cerinţe:

observaţia va avea ca punct de pornire o problemă teoretică sau practică cuprinsă în programa analitică pentru clasa respectivă;

printr-o activitate comună în clasă se va realiza un plan al observaţiei, se vor preciza obiectivele şi sarcinile urmărite, precum şi mijloacele ce vor fi folosite;

activitatea de observare va căpăta pe cât posibil o formă problematizată, formulându-se ca repere anumite întrebări-problemă;

activitatea de observare va avea un caracter procesual şi experimental;

se vor fixa criterii (indicatori) cantitativi de observare;

Prin observaţii, se urmăresc explicarea, descrierea şi interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învăţare, exprimarea şi explicitarea rezultatelor observaţiilor cu ajutorul unor suporturi materiale (referate, tabele, desene, grafice). În acelaşi timp, această metodă conduce şi la formarea unor calităţi comportamentale cum ar fi consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea şi imaginaţia.

Exerciţiul didactic. Constituie o modalitate de efectuare a unor operaţii şi acţiuni mintale sau motrice, în chip conştient şi repetat, în vederea achiziţionării sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi. Exerciţiul presupune, deci, o suită de acţiuni ce se reiau relativ identic şi care determină apariţia unor componente acţionale automatizate ale elevilor. Pe lângă formarea şi consolidarea unor deprinderi, exerciţiul poate realiza şi alte sarcini, precum: adâncirea înţelegerii noţiunilor, regulilor, principiilor şi teoriilor învăţate, consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite, dezvoltarea

9

operaţiilor mintale şi constituirea lor în structuri operaţionale, sporirea capacităţii operatorii a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, prevenirea uitării şi evitarea tendinţelor de interferenţă (confuzie), dezvoltarea unor trăsături morale, de voinţă şi caracter (Cerghit, 1980, p. 192).

În practica şcolară se întâlnesc mai multe tipuri de exerciţii (Ioan Nicola):

Criteriul declasificare

Tipuri de exerciţii

1. Conţinutul

-

Exerciţii motrice - conduc la formarea de priceperi şi deprinderi în care predomină

componenta motrică (deprinderi de scriere, de mânuire a uneltelor, fizice, sportive);

Exerciţii operaţionale - contribuie la formarea operaţiilor intelectuale, care depăşind caracterul oarecum rigid şi stereotip al deprinderilor sunt mobile, suple, cu o arie de aplicabilitate mult mai largă.

-

2. Funcţiile îndeplinite

-

Exerciţii introductive, de familiarizare cu noile acţiuni şi operaţii;

Exerciţii de bază, de execuţie repetată a acţiunii sau operaţiei până la constituirea automatismului.

-

- Exerciţii de consolidare a automatismului.

- Exerciţii de verificare/evaluare.

- Exerciţii corective.

3. Valoarea formativă

- Exerciţii de reproducere: exerciţii de formare a deprinderilor de scris-citit.

Exerciţii de creativitate: alcătuirea de probleme, compuneri libere, jocuri de creaţie tehnică.

-

4. Gradul de intervenţie a cadrului didactic

- Exerciţii dirijate.

- Exerciţii semidirijate.

 

- Exerciţii autodirijate, libere.

- Exerciţii combinate.

5. Modul de organizare (aspectul social)

- Exerciţii individuale, pe echipe, cu toată clasa.

6. Obiectul

de

- Exerciţii gramaticale, matematice, de comunicare într-o limbă străină, sportive etc.

învăţământ

în

cadrul

cărora se organizează

Metoda cazului sau studiului de caz constă în etalarea unor situaţii tipice, reprezentative, semnificative, ale căror trăsături sunt cercetate profund, din mai multe puncte de vedere. Un caz poate servi atât pentru cunoaşterea inductivă, în sensul că de la premise particulare se trece la concluzii generale (reguli, principii, legi), cât şi pentru cunoaşterea deductivă, prin particularizări şi concretizări ale unor aspecte generale. Cazul este ales cu grijă de către profesor (de altfel, el trebuie să dispună de un portofoliu de cazuri reprezentative), printr-o atentă inspectare a câmpului cazuistic şi prin identificarea acelor situaţii din sectoarele cunoaşterii, culturii, istoriei care să comporte bogate şi semnificative note şi trăsături putând fi identificate şi comentate de către elevi. În cadrul studiului de caz se urmăreşte identificarea cauzelor ce au determinat declanşarea fenomenului respectiv, evoluţia acestuia comparativ cu fapte şi evenimente similare. În prezentarea studiului de caz, se parcurg anumite etape: sesizarea sau descoperirea cazului, examinarea acestuia din mai multe perspective, selectarea celor mai potrivite metode pentru analiză, prelucrarea cazului respectiv din punct de vedere pedagogic, stabilirea unor concluzii.

Problematizarea (sau predarea prin rezolvare de probleme sau predare productivă de probleme) reprezintă una dintre cele mai utile metode, prin potenţialul ei euristic şi activizator. W. Okon arată că metoda constă în crearea unor dificultăţi practice sau teoretice, a căror rezolvare să fie rezultatul activităţii proprii de cercetare

O situaţie-problemă desemnează o situaţie contradictorie, conflictuală, ce rezultă din trăirea simultană a două realităţi: experienţa anterioară (cognitiv-emoţională) şi elementul de noutate şi de surpriză, necunoscutul cu care se confruntă subiectul. Acest conflict incită la căutare şi descoperire, la intuirea unor soluţii noi, a unor relaţii aparent inexistente între antecedent şi consecvent. Problematizarea presupune mai multe momente: un moment declanşator, unul tensional şi unul rezolutiv. Recurgerea la această metodă implică respectarea anumitor condiţii: existenţa, la elev, a unui fond aperceptiv suficient, dozarea dificultăţilor în funcţie de o anumită gradaţie, alegerea celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecţie, manifestarea unui interes real pentru rezolvarea problemei. Problematizarea presupune o antrenare plenară a personalităţii elevilor, a componentelor intelectuale, afective şi voliţionale.

Exemple:

De ce

10

Cum s-a ajuns la concluzia că pământul e rotund?

Argumentaţi de ce primăvara începe mai devreme în Lunca Dunării.

Realizati predicţii despre starea de sănătate a populaţiei locale în raport cu

evoluţia ecosistemelor din zonă (obiectiv de referinţă, clasa aVIII a)

Transferaţi

modelul piramidei trofice în rezolvarea problemelor de alimentaţie

(obiectiv de referinţă, clasa aVIII a)

Temă de lucru: Întocmiţi o listă cu probleme pentru disciplina biologie

.

Metoda descoperirii se află în strânsă corelaţie cu metoda problematizării, numai că în problematizare accentul se pune pe crearea de situaţii-problemă, în timp ce în descoperire se insistă pe căutarea şi aflarea soluţiei. De fapt, problematizarea şi descoperirea reprezintă două momente ale demersului euristic (Nicola, p.382). Învăţarea prin descoperire este o continuare a problematizării şi constă în refacerea de către elevi, prin efort propriu, a drumului elaborării de noi cunoştinţe. Presupune valorificarea experienţei anterioare pentru rezolvarea unei situaţii problemă, fapt ce se traduce în noi cunoştinţe, procedee de acţiune şi rezolvare. Implică o atitudine activă din partea elevului care des-făşoară o activitate de observare, prelucrare a datelor, de explorare a alternativelor, de învingere a obstacolelor, pe parcursul căreia se pot înregistra incertitudini şi erori. Cunoaşte mai multe forme:

Criteriul

de

 

clasificare

Forme ale descoperirii

După

gradul

de

Descoperire dirijată - condusă de profesor prin sugestii, informaţii suplimentare; Descoperiri independente - predomină activitatea individuală a elevului, rolul profesorului limitându-se la supraveghere şi control.

dirijare

 

Descoperire inductivă - constă în elaborarea unor cunoştinţe şi operaţii cu grad ridicat de generalitate, pornind de la date şi cunoştinţe particulare

Du

natura

demersului cognitiv

Descoperire deductivă - porneşte de la date şi informaţii generale pentru elucidarea unor situaţii particulare. Este prezentă în construirea silogismelor şi concretizării.

Descoperire transductivă – stă la baza gândirii artistice, imaginative, favorizează crearea metaforelor; se bazează pe stabilirea de relaţii nelogice între diverse serii de date.

Temă de lucru: Argumetaţi importanţa demonstraţiei, observaţiei şi învăţării prin descoperire la

Temă de lucru: Argumetaţi importanţa demonstraţiei, observaţiei şi învăţării prin descoperire la

disciplina biologie.

de lucru: Argumetaţi importanţa demonstraţiei, observaţiei şi învăţării prin descoperire la disciplina biologie.

Modelarea didactică. Prin model se înţelege un sistem relativ simplu, un „înlocuitor‖ al unui sistem obiectual sau procesual mai complex, care îngăduie o descriere şi o prezentare esenţializată a unui ansamblu existenţial, dificil de sesizat şi cercetat în mod direct. Condiţia de bază a unui model o constituie analogia cu un sistem de referinţă, căruia trebuie să-i capteze (să-i conserve) – structural şi/sau funcţional – notele, trăsăturile şi transformările specifice. În procesul de învăţământ, se folosesc mai multe categorii de modele:

obiectuale (obiectele însele, ca – de pildă – un animal conservat, corpuri geometrice, instalaţii sau piese selecţionate etc.) ce prezintă un grad înalt de fidelitate faţă de obiectul real; • iconice (mulaje, machete, scheme, grafice etc.), care „seamănă‖ structural şi/sau funcţional cu obiectele/fenomenele de referinţă; • simbolice (formalisme matematice, formule chimice, scheme cinematice etc.), bazate pe simboluri;

Algoritmizarea. Este o metodă ce se bazează pe folosirea algoritmilor în actul predării. Algoritmii reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard, prin parcurgerea cărora se rezolvă o serie mai largă de probleme asemănătoare. Algoritmii se caracterizează prin faptul că se prezintă ca o succesiune aproximativ fixă de operaţii, iar această suită este prestabilită de către profesor sau este presupusă de logica intrinsecă a discursului disciplinei respective. În anumite situaţii, algoritmii de rezolvare a unor

11

probleme, acţiuni etc. pot fi identificaţi sau chiar construiţi de elevii înşişi. Această posibilitate scoate în evidenţă faptul că, între învăţarea de tip algoritmic şi cea de ordin euristic, nu există o incompatibilitate (Moise, 1986, pp. 42-46). În faza de început a învăţării, se recurge la scheme operaţionale fixe, la algoritmi. Prin repetare şi conştientizare se pot decripta alte soluţii algoritmice (fie alternative, fie cu totul noi, mai suple şi mai rafinate decât cele prescrise iniţial), ajungându-se, astfel, la o fază nouă de învăţare, cea euristică, de descoperire şi probare a unor noi scheme de procedură. Exemple de algoritmi: în gramatică, matematică, muzică, chimie etc.

Jocul de rol. Este o metodă care constă în provocarea unei discuţii plecând de la un joc dramatic pe o problemă cu incidenţă directă asupra unui subiect ales. Subiectul „de jucat‖ trebuie să fie familiar elevilor, să fie extras din viaţa lor curentă (de pildă, un copil care nu-şi ascultă părinţii sau situaţia unui profesor care este prea autoritar cu elevii săi). Se cer unor membri ai clasei să joace rolurile respective, improvizând o scenă de conflict (părinţi-copii, profesor- elevi), iar membrii grupului vor „interveni‖ pentru atenuarea sau stingerea „conflictului‖. Trebuie precizat faptul că scenariul va fi spontan şi nu premeditat, creând premisa unei exprimări sincere, deschise, naturale a copiilor cu privire la problema atinsă. Jocul propriu-zis nu trebuie să dureze mai mult de cinci sau zece minute, după care vor urma intervenţiile şi comentariile „spectatorilor‖.

Instruirea programată. Această tehnică modernă constituie o consecinţă şi o aplicaţie a ciberneticii în metodologia didactică. Totodată, noua strategie se bazează şi pe unele achiziţii ale psihologiei contemporane. De pildă, psihologul american B.F. Skinner demonstrează că eficienţa învăţării este determinată de organizarea condiţiilor de întărire în care învaţă elevii. Cu cât întărirea – negativă sau pozitivă – la un răspuns dat de elev este mai operativă, cu atât feed-back-ul este mai rapid şi elevul îşi va controla mai mult efortul prin confirmarea (sau infirmarea) unei reuşite. Instruirea programată se bazează pe parcurgerea unei programe de învăţare, adică a unui algoritm prestabilit, alcătuit din alternări de secvenţe informative cu momente rezolutive, cu seturi suplimentare de cunoştinţe etc. Dimensionarea unei asemenea programe se face în conformitate cu următoarele principii:

principiul paşilor mici şi al progresului gradat (prin fragmentarea dificultăţilor în unităţi gradate care să conducă, din aproape în aproape, la soluţionarea integrală);

principiul participării active (relaţia între programă şi elev este de tip interactiv, în sensul că elevul rezolvă, răspunde, selectează întrebări, propune soluţii în mod independent);

principiul verificării imediate a răspunsului (soluţiile date de elev sunt confruntate operativ cu cele valide, acesta neputând să treacă la secvenţele următoare de învăţare înainte ca răspunsurile să fie confirmate);

principiul respectării ritmului individual de studiu (fiecare elev parcurge programul în funcţie de

posibilităţi, dispunând şi gestionând după voie timpul de rezolvare a sarcinilor);

principiul reuşitei sau al răspunsurilor corecte (programa este astfel dimensionată încât orice copil normal să fie capabil de a o parcurge integral şi satisfăcător).

Ca modalităţi de programare consemnăm programarea lineară (sau de tip Skinner) şi programarea ramificată (sau de tip Crowder). În cazul programării lineare, fragmentarea dificultăţilor este mai amănunţită, în timp ce în programarea ramificată fragmentarea se face pentru dificultăţi mai mari. Skinner consideră că elevul învaţă mai bine dacă are satisfacţia reuşitei prin întărire; Crowder, în schimb, apreciază că se poate învăţa chiar şi prin greşeli. Mijloacele instruirii programate s-au concretizat în manuale programate şi în maşinile de instruire. Variante ale programării se pot identifica, într-o anumită măsură, şi în manualele „clasice‖. De pildă, la gramatică, unele informaţii sau exerciţii sunt structurate după clişeele instruirii programate. De altfel, instruirea programată, prin manuale şi maşini tehnice, nu prea a fost prezentă în învăţământul nostru (şi nu numai al nostru). Ea s-a insinuat îndeosebi prin infuzarea secvenţială, mai mult implicit decât explicit la unele teme şi discipline.

Tehnici de predare din categoria altor tipuri de metode

Facem o precizare: statutul de metodă didactică se acordă de multe ori prea uşor, astfel încât numeroase tehnici, proceduri de lucru în domeniul stimulării creativităţii, al dezvoltării gîndirii critice, al dezvoltării limbajului etc. au devenit metode didactice. Numirea şi încadrarea lor în categoria metodelor didactice, alături de cele consacrate, tradiţionale, este exagerată. Nu negăm

12

utilitatea lor, prin caracterul lor activizator, dinamic, dar nu putem să ignorăm faptul că ele nu sunt altceva decât nuanţe, componente, moduri de particularizare ale metodelor consacrate.

Unele metode de stimulare a creativităţii au devenite cunoscute şi aplicate în predare fiind chiar denumite metode didactice: brainstorming-ul, sinectica, 6.3.5., Philips 6.6., discuţia panel etc.

Brainstorming-ul (brain = creier, storm = furtună, asalt). Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în discuţii, dezbateri şi – în general – atunci când se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative, creative şi chiar a unor trăsături de personalitate (spontaneitate, altruism). Are drept caracteristică separarea procesului de producere a ideilor de procesul de valorizare, de evaluare a acestora (care are loc ulterior). De aceea şi este supranumită metoda evaluării amânate sau filosofia marelui DA (The big Yes), întrucât, pe moment, este reţinută orice idee, se acceptă totul. Grupul de brainstorming este format din cinci până la douăsprezece persoane de diverse profesiuni. El are un conducător sau animator, un secretar şi membrii respectivi. Participarea la grup este benevolă. Şedinţa de brainstorming decurge în trei etape. În prima etapă, se formulează problema, se invită participanţii (cu cel puţin două zile înainte), aceştia sunt informaţi în legătură cu data, locul şi problema care va fi supusă dezvoltării. În etapa a doua, se desfăşoară şedinţa de brainstorming, când conducătorul reaminteşte tema şi următoarele patru reguli care vor trebui să fie respectate:

a)judecata critică este interzisă;

b) daţi frâu liber imaginaţiei (ideile pot să fie cât mai absurde şi mai fanteziste);

c) gândiţi-vă la cât mai multe idei posibile;

d) preluaţi şi dezvoltaţi ideile celorlalţi.

Într-o şedinţă de brainstorming, în care critica (paralizantă, de altfel) este interzisă, se produc 150- 200 de idei, în timp ce, într-o şedinţă în care critica este admisă se elaborează doar 20 de idei pe oră. Se presupune că într-un număr mai mare de idei există multe şanse să se găsească şi idei creative. De asemenea, din combinaţia ideilor tuturor participanţilor pot să rezulte idei noi. Aşezaţi în jurul unei mese, participanţii sunt invitaţi să-şi prezinte ideile în legătură cu tema propusă, fără să le fie teamă că vor fi criticaţi şi fără vreun fel de selecţie sau judecată a ideilor emise.

Sinectica a fost creată de psihologul american W.J.J. Gordon (1971). Termenul înseamnă „a pune împreună elemente diferite şi aparent irelevante‖. Această metodă presupune utilizarea metaforelor şi a analogiilor. Sinectica se bazează pe două mecanisme principale:

1) a face straniul (neobişnuitul, ciudatul) familiar 2) transformarea familiarului în straniu. Există patru tipuri de analogii: directă, personală, simbolică şi fantastică. Dacă tema şedinţei de sinectică este, de exemplu, de a găsi o nouă modalitate de a parca automobilele într-un oraş aglomerat, se poate apela la o analogie directă, cu modalităţile de depozitare în natură, în casă sau în industrie (apud Al. Roşca, 1981, p. 176-177). Grupul de sinectică este format din cinci-şapte participanţi de diferite profesiuni. Şedinţele se pot desfăşura pe durata unui an (câte o şedinţă pe lună). Durata unei şedinţe poate fi de o oră (mai mare). În prima etapă are loc cunoaşterea participanţilor între ei şi familiarizarea cu problema care va fi supusă dezbaterii. În etapa a doua se aplică mecanismele şi procedeele specifice prin care straniul, neobişnuitul este transformat în obişnuit, familiar, iar familiarul (cunoscutul) este transformat în straniu (necunoscut) şi folosirea analogiilor. În etapa a treia se analizează soluţiile elaborate şi se aleg cele mai valoroase.

Metoda 6-3-5. Este vorba de împărţirea unei adunări în grupuri de 6 persoane, in care fiecare propune trei idei intr-un timp maxim 5 minute. Primul grup discuta problema şi, pe o fişă, sint trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de către celelalte grupuri. După 5 minute, fişa este trecuta unui alt grup care adaugă alte trei idei in coloane, sub celelalte s.a.m.d. până ce fiecare fişa trece pe la toate grupurile. Conducătorul strânge foile, le citeşte în faţa tuturor şi se discută pentru a se hotărî care din propuneri sa fie aplicată.

Philips 6-6. Este tot o metodă menită să consulte un număr mare de persoane. Se formează grupuri de câte 6 persoane, urmând a discuta problema timp de 6 minute. Mai întâi, animatorul explică metoda şi avantajul ei, apoi expune problema. Se urmăreşte ca grupurile să fie cât mai eterogene. Fiecare îşi alege un coordonator şi se discută timp de 6 minute. La urmă, fiecare grup îşi anunţă părerea. Urmeză o discuţie generală - după care se trage concluzia. În felul acesta, într-

13

un timp scurt, se consultă opinia multora: 4-5 minute organizarea, 6 minute discuţia in colectiv, 2 minute raportează rezultatul fiecare; dacă sunt 10 grupe = 20 minute. Deci avem circa 30 minute. Discutia finala poate dura 30 de minute, deci în circa o oră se pot rezuma parerile a 60 de pesoane. Cînd e vorba de o problema complexă, se pot organiza grupuri de 4 membri, având la dispoziţie 15 minute.

Discuţia panel. Termenul panel inseamna in engleză ,, juraţi‖. Şi in acest caz e vorba de participarea unor colectivităţi mai mari. Discuţia propriu-zisă se desfaşoară într-un grup restrâns (,,juraţii), format din persoane competente în domeniul respectiv. Ceilalţi pot fi zeci de persoane care ascultă în tăcere ceea ce se discută. Aceştia pot interveni prin bileţele transmise ,,juraţilor‖. Uneori bileţelele sunt de hârtie colorată: cele albastre conţin întrebări, cele albe-sugestii, cele roşii- păreri personale. Mesajele sunt primite de unul din membrii participanti la dezbatere, care introduce in discuţie conţinutul unui bilet atunci când se iveste un moment prielnic (i se spune ,,injectorul de mesaje ). Discuţia e condusă de un animator. La urmă, persoanele din sală pot interveni şi în mod direct, prin viu grai. În încheiere, animatorul face o sinteză şi trage concluzii.

Metode de stimulare a gîndirii critice

Gândirea critică se caracterizează prin:

a) formularea de către elevi a unor păreri personale, eventual originale;

b) dezbaterea responsabilă a tuturor ideilor şi soluţiilor avansate;

c) alegerea raţională a soluţiilor optime din multitudinea celor posibile;

d) rezolvarea eficientă a problemelor în timp optim.

Analiză comparativă (după Ion Al. Dumitru)

     

STRATEGII DIDACTICE CARE

 
CRITERII
CRITERII
 

STRATEGII DIDACTICE TRADIŢIONALE

 

PROMOVEAZĂ DEZVOLTAREA

   

GÂNDIRII CRITICE

   
 

- explicaţia,demonstraţia profesorului

ascultă

expunerea, prelegerea,

- exprimă puncte de vedere proprii

- realizează schimb de idei cu ceilalţi

Activitatea

elevului

- încearcă să reţină

şi să reproducă ideile

- argumentează

 

auzite

 

- pune

întrebări

pentru

a

înţelege

 

- acceptă ideile altuia

 

lucrurile

 

- se manifestă individualist

-

cooperează in realizarea sarcinilor

- acceptă informaţia dată

-

   

-

organizează şi dirijează învăţarea

 

- predă,expune,ţine prelegeri

 

-

facilitează şi moderează activitatea

Activitatea

- explică şi demonstrează

-

ajută elevii să înţeleagă

 

profesorului

- impune puncte de vedere proprii

- se consideră singurul expert intr-o problemă

acceptă şi stimulează exprimarea unor puncte de vedere diferite

-

   

- este partener în învăţare

 
   

- prin apel la experienţa proprie,

Modul

realizare

învăţării

de

a

- predominant prin memorare şi reproducere de

cunoştinţe

- competiţia între elevi cu scop de ierarhizare

euristic - promovează învăţarea prin colaborare

 

- se realizează preponderent în mod individual

accent pe dezvoltarea gândirii prin confruntarea cu alţii

-

   

-

măsurarea

şi

aprecierea

Modalităţi

- măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor

 

capacităţilor

 

de evaluare

- accent pe aspectul cantitativ

-

accent

pe

elemente

de

ordin

 

calitativ

 

Metode de stimulare a gândirii critice utile de aplicat evaluare:

în calitate de tehnici de predare sau

Termeni de trei ori definiţi Se scriu pe tablă trei concepte 1.Unde i-aţi mai întâlnit? 2.Daţi exemple. 3.Ce credeţi că înseamnă în contextul de azi?

Jurnalul dublu Tabel în care în partea stângă elevii scriu impresiile lor despre subiect, iar în partea dreaptă vor preciza dacă ideile lor se leagă de conceptele de bază, de lecturile întâlnite etc. Exemplu pentru partea dreaptă a tabelului: Ideea mea se leagă de cea a autorului x pentru că

14

Jurnalul în trei părţi Descrieţi! Analizaţi! Aplicaţi!

Organizatorii verbali - prezentare verbală scurtă a materialului, însoţită de scheme, grafice etc.

Întrebări focalizatoare

Gândiţi /Lucraţi în perechi / Comunicaţi

1.

Răspuns individual la o întrebare

2.

Comunicare reciprocă a răspunsurilor în perechi

3.

Definitivarea răspunsului în perechi

4.

Citirea răspunsului pentru întregul grup, comentarii

Brainstorming în perechi 1. scrierea tuturor informaţiilor pe care le ştim despre un subiect 2. compararea informaţiilor noastre cu informaţiile unui coleg

Scriere liberă Elevilor li se cere să scrie tot ce le vine în minte referitor la un subiect

Termeni în avans Profesorul prezintă un set de termeni , cerându-le elevilor să se gândească cum ar putea fi ei utilizaţi în lecţie

Organizatorii grafici- Mijloace vizuale de organizare a ideilor, cum ar fi schemele cauză- efect, tabelele cronologice, ciorchinele,

Diagramele Venn Sunt trasate două cercuri care se intersectează (după modelul celor de la disciplina „logică‖) pentru a compara două noţiuni, două teorii, curente, poezii etc.

Predarea reciprocă A lua rolul profesorului într-un grup, pentru predarea unui concept. Colegii au rolul de a pune cât mai multe întrebări (ei fiind „elevii‖). Apoi rolurile se inversează.

Ştiu /Vreau să ştiu/ Am învăţat Tabel cu trei rubrici, pe tablă şi în caietele elevilor Ştiu /Vreau să ştiu/ Am învăţat” 1.ce ştiu elevii despre subiect

2. formularea întrebărilor de către elevi despre subiectul de predat

3. elaborarea răspunsurilor cu ajutorul textelor, profesorului, altor materiale, notarea lor

Toată lecţia se poate desfăşura în jurul tabelului.

Lectura în perechi/ rezumatul în perechi Elevii citesc un text în perechi 1.un elev citeşte o porţiune din text cu voce tare sau în gând apoi rezumă ce a citit 2.perechea îi pune întrebări referitor la ce a citit,la care vor încerca amândoi să răspundă 3.inversarea rolurilor

Alte tipuri de jurnale Alegeţi 3 idei cu care nu sunteţi de acord Scrieţi trei întrebări despre text Găsiţi o prezumţie ascunsă în cele afirmate de autor

Mozaicul - formare de grupuri de 4-5 elevi numite „grupuri casă‖(se numără de la 1 la 5 astfel încât fiecare elev să aibă un număr de la 1 la 5) - profesorul împarte textul de studiat într-un număr de părţi egal cu numărul grupurilor

15

- constituirea „grupurilor de experţi‖, respectiv toţi elevii cu nr.1 formează un grup, cu nr 2 alt grup etc fiecare grup astfel stabilit studiază o parte de text după criteriile formulate de profesor;

care pot

- elevii revin în „grupurile casă‖ şi pune întrebări suplimentare;

predau

conţinuturile în care sunt experţi celorlalţi,

Metoda SINELG (sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii şi a gândirii) - menţine implicarea activă a gândirii elevilor în citirea unui text şi observarea gradului de înţelegere. Mai întâi li se cere elevilor să noteze tot ceea ce cred că ştiu despre tema ce va fi prezentată în text; ideile sunt inventariate şi scrise pe tablă. Pentru a direcţiona gândirea elevilor profesorul pune anumite întrebări. Elevii sunt invitaţi să citească textul cu atenţie şi să facă pe marginea lui semne având anumite semnificaţii:

„√‖ pentru idei care confirmă ceea ce ştiau deja „-„ pentru informaţii citite care contrazic sau sunt diferite de ceea ce ştiau deja „+‖ informaţia citită este nouă „?‖ idei confuze, neclare sau despre care doresc să ştie mai multe. Pentru a observa ideile textului şi gradul de înţelegere a acestora se recomandă realizarea unui tabel cu patru coloane corespunzătoare semnelor utilizate.

Reţeaua de discuţii

1. profesorul adresează o întrebare binară, ce presupune răspunsuri atât de „da‖ cît şi de „nu‖.

2.elevii în perechi găsesc cît mai multe motive pentru da si nu

3. alipirea perechii de o alta şi discutarea problemei

4. formularea unei concluzii, care să împace toate problemele.

Linia valorică- se formulează o problemă cu răspunsuri controversate: „Sunteţi de acord cu euthanasia?‖ Pe o linie trasată cu creta pe jos, în clasă, dezbatere; elevii se pot dispune de-a lungul liniei, in funcţie de părerile lor, avînd astfel perspective mai nuanţate. Pasul 1 audierea problemei. 2. dispunerea pe linie, 3. construcţia argumentelor in gerupuri mici 4.dezbaterea 5. concluzii.

Colţurile- derulare asemănătoare „Liniei valorice‖, numai că elevii se dispun în cele patru colţuri

ale clasei, dezbătând o problemă ce implică alegerea între trei, patru variante de răspuns . (De exemplu: Unde ai dori să mergi în expediţie?3, 4 variante)

Vănătoarea de comori- elevii au fiecare cîte o foaie conţinând un tabel cu 6 căsuţe, în fiecare căsuţă apare trecută o intrebare. Elevii merg unii pe la alţii intr-o ordine aleatoare pentru a completa căsuţele (este un fel de interviu dirijat). Se stă un timp pentru a primi răspunsuri, apoi se comentează global cu profesorul, realizînd o statistică a răspunsurilor, apreciind justeţea lor, sinceritatea etc. Se poate utiliza la diferite obiecte de înv., dar şi la dirigenţie.

Eseul de 10 minute Pentru sinteza informaţiilor dintr-un capitol, lecţie, etc . elevii au 10 minute în care să prezinte părerile lor într-un eseu.

Ciorchinele

- Se scrie un cuvânt sau o sintagmă în mijlocul tablei. Acesta e cuvântul-nucleu.

- Scrieţi cât mai multe cuvinte legate de cuvântul-nucleu, după regulile brainstormingului.

- Legaţi aceste cuvinte între ele trasând săgeţi.

Reţeaua personajului Analog ciorchine, aplicabilă la poezii, proză pentru a evidenţia legăturile personajelor. Se pot stabili şi criterii de ordonare a ideilor.

Turul galeriei Elevii în grupuri de 3,4 rezolvă o sarcină care permite mai multe perspective de abordare Produsele activităţii elevilor (scheme, diagrame, ciorchine) sunt notate pe o coli mari de hârtie, realizându-se postere.Posterele se expun pe pereţii clasei, realizându-se o expoziţie.La semnalul profesorului grupurile trec pe rând pe la fiecare poster şi îl comentează. După ce se încheie turul galeriei fiecare grup îşi examinează propriul poster şi discută observaţiile realizate de colegi.

16

Grupuri de discuţii critice Abordarea unui text cu scepticism.

Cubul Se construieşte un cub. Implică tratarea unei teme respectând instrucţiunile de pe feţele cubului (individual sau colectiv):Descrie!Compară!Asociază!Aplică!Analizează!Argumentează pro sau contra!

Cvintetul Poezie de 5 versuri care sintetizează şi condensează informaţiile, incluzând reflecţii ale elevilor (individual sau perechi) Primul vers - cuvântul cheie, de obicei un substantiv Al doilea vers - 2 cuvinte, adjective, care descriu subiectul poeziei Al treilea vers - 3 cuvinte, verbe la gerunziu, care exprimă acţiuni Al patrulea vers - 4 cuvinte care exprimă sentimentele autorului faţă de subiectul abordat Al cincilea vers - un cuvânt care exprimă esenţa subiectului.

Temă de lucru: Alegeţi acelaşi conţinut şi precizaţi cum îl puteţi preda în cel puţin două moduri

diferite

.

Mijloace de învăţământ. Conţinut şi importanţă

Prin mijloace de învăţământ înţelegem totalitatea resurselor materiale concepute şi realizate, adaptate sau selectate în vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative ale şcolii. În sensul cel mai larg, mijloacele de învăţământ includ materialele, dispozitivele, aparatele cu ajutorul cărora se realizează transmiterea şi asimilarea informaţiei, înregistrarea şi evaluarea rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ. Mijloacele de învăţământ se pot grupa în două mari categorii:

a. mijloace de învăţământ ce cuprind mesaj didactic;

b. mijloace de învăţământ care facilitează transmiterea mesajelor didactice.

În prima categorie se pot include următoarele mijloace:

obiecte naturale, originale (animale vii sau conservate, ierbare, insectare, diorame, acvarii etc.);

• obiecte substitutive, funcţionale şi acţionale (machete, mulaje, modele etc.);

• suporturi figurative şi grafice (hărţi, planşe iconice, albume fotografice, panouri etc.);

mijloace simbolico-raţionale (tabele cu formule, planşe cu litere, cuvinte etc., scheme structurale sau funcţionale etc.);

mijloace tehnice audio-vizuale (diapozitive, filme, discuri, benzi audio şi/sau video etc.).

Printre mijloacele de învăţământ care favorizează transmiterea informaţiilor didactice, se pot enumera următoarele:

• instrumente, aparate şi instalaţii de laborator;

echipamente tehnice pentru ateliere;

• instrumente muzicale şi aparate sportive;

• maşini de instruit şi calculatoare electronice;

jocuri didactice (obiectuale, electrotehnice, electronice);

• simulatoare didactice, instalaţii pentru laboratoare fonice etc.

Temă de lucru: Daţi exemple de utilizare a tehnologiilor moderne la lecţii.

Gruparea mijloacelor de învăţământ în cele două categorii este relativă. În fond, mijloacele care cuprind mesaj didactic se constituie simultan şi în suporturi pentru facilitarea transmisiei, după cum şi suporturile (mediile) înseşi induc, direct sau indirect, mesaje educaţionale. Clasificarea de mai sus s-a făcut plecând de la funcţiile dominante, la un moment dat, ce concură la sublinierea identităţii şi a rolului jucat de un anumit mijloc de învăţământ. În afară de cele două grupe de mijloace, şi-au făcut apariţia mijloacele de măsurare a rezultatelor învăţării, care ajută la evaluarea randamentului şcolar în unele circumstanţe educative.

17

Conceptul de strategie didactică

Modalitatea în care cadrul didactic a lege, combină şi organizează cro nologic ansamblul metodelor şi

Modalitatea în care cadrul didactic alege, combină şi organizează cronologic ansamblul metodelor şi mijloacelor pentru a înfăptui obiectivele educaţionale este denumită prin termenul de strategie

didactică sau strategia instruirii.

a înfăptui obiectivele educaţionale este denumită prin termenul de s trategie didactică sau strategia in struirii.

Tipuri de strategii de instruire A. După logica gândirii, după modul în care evoluează gândirea pe drumul cunoaşterii se pot distinge:

strategii inductive, prin intermediul cărora elevii sunt puşi în contact direct cu diferite aspecte concrete ale realităţii şi pe baza analizei acestora îi conduc spre cunoaşterea şi înţelegerea legilor, principiilor care le guvernează şi le explică. Specific pentru aceste strategii este că, în procesul învăţării, elevii sunt îndrumaţi ca pe baza datelor perceptive, analizei unor cazuri particulare, să ajungă la elaborarea noţiunilor şi ideilor, să se ridice de la concret la general şi abstract;

strategii deductive organizează procesul de predare-învăţare de aşa manieră încât gândirea elevului parcurge drumul de la general la particular, de la definiţii şi noţiuni la exemple concrete, de la ipoteze la fapte verificate prin observaţie şi experiment. De reţinut că atât strategiile inductive cât şi cele deductive au unele note comune cu investigaţia ştiinţifică, familiarizează elevul cu metodele şi tehnicile de cercetare, contribuie la dezvoltarea structurilor cognitive.

strategii analogice promovează învăţarea bazată predominant pe metoda modelării, diferitele aspecte ale realităţii care fac obiectul învăţării fiind transpuse sub forma unor modele;

strategii transductive care uzează de explicaţia prin metafore.

B. După gradul de dirijare /nondirijare a învăţăturii, după gradul de intervenţie din partea cadrului didactic se pot identifica:

strategii algoritmice (prescrise) care impun o dirijare foarte strictă a învăţăturii, prescriu pas cu pas, cu mare rigoare predarea şi învăţarea. Sunt directiviste, rigide nu lasă loc iniţiativei şi manifestării libere a originalităţii, spontaneităţii. Pot fi de mai multe feluri:

imitative, axate pe imitarea unor modele anterior elaborate, pe repetiţie, pe exerciţii, pe solicitarea memoriei;

explicativ-reproductive /expozitive, de învăţare prin receptare;

demonstrative;

bazate pe metoda algoritmizării;

învăţarea programată.

strategii semialgoritmice, de învăţare semiindependentă, în care intervenţia cadrului didactic în dirijarea învăţării este moderată.

strategii nealgoritmice (neprescrise) – pun accentul pe stimularea efortului propriu, promovează munca independentă; dirijarea din partea profesorului este redusă la minimum. Sunt strategii cu puternice valenţe activ-participative.

Cum scriem în proiectul de lecţie?

 

Strategia didactică:

 

Metode şi procedee:

 

Mijloace de învăţământ:

 

Forme de organizare: individual, frontal, în grupuri.

Temă de lucru:

Alcătuiţi strategia didactică pentru o lecţie şi argumentaţi alegerile realizate.

18

FORME DE ORGANIZARE A INSTRUIRII

Formele de organizare a instruirii sunt structuri organizatorice de realizare efectivă a predării şi

învăţării în cadrul organizat al educaţiei instituţionalizate.

Practica a acreditat trei moduri de

organizare a activităţii didactice, fiecare configurând şi etalând, într-un mod specific, conţinuturi, relaţii, suporturi materiale, resurse etc.:

1. activitatea frontală;

2. activitatea pe grupe de elevi;

3. activitatea individuală.

Desigur, cele trei ipostaze nu apar niciodată în stare pură, ele impunându-se prin dominanţă, prin extensia pe care o poate dobândi la un moment dat într-o situaţie didactică. În tabelul următor se evidenţiază tipurile de prilejuri de actualizare a celor trei forme (cf. Ionescu, 2000, p. 248).

Activităţi frontale

Activităţi de grup dirijate

Activităţi individuale

 

1

2

3

-

lecţia;

-

consultaţii;

munca independentă şi studiul individual;

-

-

seminarul;

-

meditaţii cu scop de recuperare;

 

-

exerciţii independente;

 

-

activitatea

de

-

vizita în grupuri mici;

-

efectuarea

temelor

pentru

laborator;

-

cercul de elevi;

acasă; - elaborarea de compuneri şi alte lucrări scrise şi practice;

-

activitatea

în

-

întâlniri cu specialişti;

cabinetele pe

-

concursuri;

 

specialităţi;

-

sesiuni de comunicări şi referate;

- vizita;

 

-

redactarea revistelor şcolare;

-

rezolvarea de exerciţii;

 

- excursia;

-

dezbateri pe teme de specialitate;

efectuarea

unor

- vizionarea

de

-

întâlniri cu oameni de ştiinţă, scriitori, specialişti;

- desene,scheme;

spectacole etc.

-

lucrări practice la colţul naturii,

-

serate literare etc.

la punctul geografic;

 
 

-

lectură de completare;

-

lectură suplimentară;

-

studiul în biblioteci;

-

întocmirea referatelor;

-

elaborarea

de

proiecte,

modele;

-

pregătirea şi susţinerea unor

comunicări;

-

pregătirea pentru examen;

-

elaborarea

materialului

didactic etc.

M. Ionescu, un clasic al teoriei instruirii, propune şi alte taxonomii ale formelor de organizare a activităţii didactice. Pornind de la criteriul locului desfăşurării activităţii, autorul menţionat propune şi o taxonomie a formelor de organizare a activităţii didactice complementare lecţiei (1995, p. 229):

activităţi desfăşurate în şcoală, în afara clasei:

organizate în mediul şcolar: consultaţii, meditaţii, cercuri pe materii, şezători literare, jocuri

şi concursuri şcolare, serbări şcolare, cenacluri, întâlniri cu personalitâţi ale culturii, ştiinţei, etc.;

organizate de alte instituţii cu funcţie educativă: activităţi de educaţie rutieră, sanitară, vizionări de spectacole, etc. În ceea ce priveşte activităţile extraşcolare, acestea pot fi :

organizate în mediul şcolar: excursii şi vizite didactice, vizionări de spectacole, filme

tematice, etc.;

organizate de alte instituţii: tabere naţionale, judeţene de documentare şi creaţie, emisiuni radio şi TV, etc.

1. Organizarea pe clase şi lecţii

Istoria de câteva secole a evidenţiat o formulă eficientă şi pragmatică, care mai rezistă încă:

organizarea pe clase şi pe lecţii. Numeroase tentative de schimbare şi de criticare a acestei forme nu au condus la scoaterea lecţiei din „gramatica‖ acţiunii educaţionale. Ceea ce s-a întâmplat a

19

fost o regândire a cadrului „tehnic‖ al acesteia, o readaptare prin flexibilizare, prin perfectare strategică. Caracteristici:

gruparea elevilor pe clase, în funcţie de vârstă şi nivelul de pregătire;

organizarea conţinutului învăţământului pe discipline distincte, cu programe proprii,

eşalonate pe ani de studiu prin planul de învăţământ;

organizarea instruirii pe ani şcolari cu o structură bine precizată;

normarea succesivităţii studiilor, prin trecerea elevilor dintr-un an de studiu într-altul,

superior, pe criteriul promovării pe baza rezultatelor şcolare;

desfăşurarea activităţii după un orar, sub formă de lecţii, cu toţi elevii clasei respective.

Limitele organizării instruirii pe clase şi lecţii, invocată în experienţele de inovare de la începutul secolului XX, constau în următoarele caracteristici:

uniformizarea condiţiilor de timp şi spaţiu instrucţional;

aspectul livresc şi catehetic al instruirii;

masificarea şi depersonalizarea instruirii (toţi accedând la aceleaşi conţinuturi şi conformându-se aceluiaşi scenariu didactic);

lipsa de adecvare la particularităţile individuale ale elevilor (toţi elevii desfăşoară aceeaşi activitate);

magistrocentrismul în predare, respectiv autoritarismul relaţiei profesor - elev;

rigiditatea sistemului de promovare: indiferent de aptitudini şi performanţe, elevii trebuie să parcurgă în acelaşi ritm toate etapele procesului de formare;

inactivismul metodelor pedagogice: în centrul activităţii e profesorul care prezintă

cunoştinţele; elevul le receptează, fiind un ―obiect‖ al educaţiei, un element inert;

secvenţialitatea exagerată a cunoştinţelor şi valorilor prin organizarea conţinuturilor pe

discipline care fragmentează realitatea, împiedicând formarea unei viziuni realiste, integrative asupra unei realităţi în fapt continui, unice;

artificializarea nepermisă a contextului didactic atât prin valorile promulgate (rupte, uneori de viaţa reală) şi interacţiunile umane rigide, prescrise, impersonale.

Criticile aduse lecţiei tradiţionale au fost întemeiate pentru că aceasta s-a canonizat, la un moment dat, a devenit un panaceu care nu se mai adecva la situaţii şi împrejurările în evoluţie ale educaţiei. Dintre cele mai reprezentative tentative de inovare a formelor instruirii amintim: sistemul monitorial (prin Bell şi Lancaster), metoda centrelor de interes (prin Ovide Decroly), planul Dalton (prin Helen Parkhurst), sistemul proiectelor (prin William Kilpatrick), metoda Winetka (prin Carlton Washburne), metoda activităţii pe grupe (prin Roger Cousinet sau Celesten Freinet)

Sistemul monitorial a fost iniţiat la începutul secolului al XIX-lea de englezii Andrew Bell şi John Lancaster. El se caracterizează prin aceea că profesorul lucrează indirect, prin intermediul monitorilor, cu un număr foarte mare de elevi. Monitorii sunt elevi mai bine pregătiţi, instruiţi în mod

direct de profesor şi care apoi dirijează fiecare activitatea unui grup de elevi.

 

Sistemul claselor omogene, sau sistemul Manheim, denumit astfel după oraşul german în care a fost introdus. În cadrul acestui sistem, elevii sunt grupaţi, în funcţie de capacităţile intelectuale şi performanţele şcolare, în clase paralele de nivel diferit: clase de nivel ridicat, de nivel mediu şi de nivel scăzut. Este prevăzută posibilitatea teoretică a trecerii unui elev de la o clasă paralelă de un

alt nivel, dacă performanţele sale o justifică.

 

Planul Dalton a fost introdus de Helen Parkhurst, în oraşul american Dalton. Acest plan promovează învăţământul individualizat. Clasele sunt transformate în laboratoare pe materii, în cadrul cărora fiecare elev studiază în ritm propriu, după un program stabilit pe bază de contract,

profesorul având rolul de consultant şi evaluator.

 

Sistemul Winnetka, promovat de Carl Washburne la Chicago, încearcă să depăşească individualizarea excesivă din cadrul Planului Dalton, îmbinând activităţile individuale cu cele

colective.

 

Metoda Decroly (a centrelor de interes), experimentată în Belgia de pedagogul Ovide Decroly, porneşte de la o altă organizare a conţinutului: nu pe obiecte de învăţământ, ci pe teme grupate în jurul intereselor (trebuinţelor) fundamentale: de hrană, de luptă împotriva intemperiilor, de apărare

de pericole (boli, accidente ş.a.), de activitate în comun.

 

Sistemul proiectelor, aplicat în Statele Unite şi avându-i ca autori pe John Dewey şi William Killpatrick, înlocuieşte studierea disciplinelor şcolare tradiţionale cu efectuarea unor proiecte sau

teme practice, pornind de la interesele spontane ale elevilor.

 

20

Activităţile organizate pe grupe de elevi , în care clasele sunt înlocuite cu grupe flexibile

Activităţile organizate pe grupe de elevi, în care clasele sunt înlocuite cu grupe flexibile de elevi, formate pentru a efectua diferite activităţi sau teme (Metoda Cousinet, experimentată în Franţa;

Planul Yena, experimentat în Germania ş.a.).

activităţi sau teme (Metoda Cousinet, experimentată în Franţa; Planul Yena, experimentat în Germania ş.a.).
Temă de reflecţie : Motivaţi de ce „bătrânul‖ sistem pe clase şi lecţii nu a

Temă de reflecţie: Motivaţi de ce „bătrânul‖ sistem pe clase şi lecţii nu a putut fi detronat de

formulele novatoare.

reflecţie : Motivaţi de ce „bătrânul‖ sistem pe clase şi lecţii nu a putut fi detronat

2. Lecţia - unitate didactică fundamentală

2.1. Conceptualizare şi situare

Termenul lecţie provine din latinescul lectio, derivat din legere, care însemnă „a citi cu glas tare un manuscris important‖, a audia, a lectura, a medita. Lecţia reprezintă un demers didactic unitar care derivă simultan prin centrarea acesteia către o serie de obiective specifice, către un anumit specific al conţinului de transmis, către modalitatea principală de interacţiuna a actorilor, către temporalitatea rezervată acţiunilor, către cadrul metodologic dominant, către instrumentalizarea adecvată cu mijloace de învăţământ. I. Cerghit propune un model tridimensional al variabilelor lecţiei, identificând:

a.

dimensiunea funcţională (orice lecţie presupune un scop şi obiective bine

determinate);

b.

dimensiunea structurală (orice lecţie angajează resurse umane, materiale şi de

conţinut, presupune selectarea unor metode şi mijloace de învăţământ, se realizează

într-un timp determinat şi într-un mediu pedagogic);

c. dimensiunea operaţională (vizează desfăşurarea lecţiei cu strategii şi procese

specifice şi evaluarea cu funcţie de optimizare). Mariana Momanu (1998, p. 202) încearcă să evidenţieze o serie de avantaje ale acestei forme de organizare a instruirii:

este o formă mai comodă de organizare şi desfăşurare a activităţii pentru profesor:

beneficiază de un suport teoretic mai consistent decât alte modalităţi de organizare a activităţii didactice; poate fi condusă cu mai multă siguranţă chiar de către profesorii cu mai puţină experienţă; dispune de instrumente de evaluare verificate, mai sigure şi mai eficiente;

comportă economicitate, programele şcolare foarte încărcate impunând desfăşurarea activităţii sub formă de lecţii, care imprimă instruirii un ritm alert şi susţinut şi permit profesorilor şi elevilor să parcurgă programa şcolară; se impune spargerea monotoniei lecţiei, prin proiectarea şi desfăşurarea creativă a lecţiei;

conferă sistematicitate şi continuitate procesului de instruire;

impune o modernizare dinlăuntru, datorită « păcatului originar» de fi predispusă la canonizare, atât la nivelul obiectivelor şi al conţinuturilor, prin deschidere către experienţa de viaţă a elevului, cât şi la nivelul metodelor şi al mijloadelor de învăţământ, devenind mai activă, implicându-l pe elev ca subiect al procesului de formare. Lecţia, ca entitate didactică de bază, presupune o punere în act a unor evenimente sau situaţii

didactice, ce intercorelează şi se potenţează reciproc. Derularea evenimentelor poate respecta o anumită ordine, care, dacă situaţia o impune, se poate reformula. Gagne şi Briggs (1977, p. 138) scot în evidenţă următoarele « momente » :

- captarea atenţiei elevilor prin stârnirea intereselor acestora ;

- informarea cu privire la obiectivele de atins;

- reactualizarea şi performarea unor capacităţi formate anzterior ;

- prezentarea elementelor de conţinut specifice;

- dirijarea învăţării;

- obţinerea performanţei;

- asigurarea feed-back-ului;

- evaluarea performanţelor obţinute;

- consolidarea retenţiei şi a capacităţii de transfer.

Lecţia, în calitate de „microsistem‖, captează şi reconfigurează într-un mod specific toate componentele universului didactic: conţinuturi, strategii, metodologii, modalităţi de organizare, forme de evaluare, specificări relaţionale, conformaţii psihosociale etc. Calitatea acesteia depinde nu de fiecare element în parte luat separat, ci de relevanţa elementelor prin raportare la context şi modul de articulare la nivelul ansamblului didactic creat.

21

2.2. Tipuri şi variante de lecţii

Categoria/tipul de lecţie desemnează un mod de concepere şi realizare a activităţii de predare- învăţare-evaluare, o unitate structurală şi funcţională care se structurează după diferite criterii:

obiectivul central, disciplina de predat, treapta de învăţământ etc.

Principalele categorii/tipuri de lecţie sunt:

1. Lecţia mixtă

2. Lecţia de comunicare/însuşire de noi cunoştinţe

3. Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi

4. Lecţia de fixare şi sistematizare

5. Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare

1. Lecţia mixtă vizează realizarea, în măsură aproximativ egală, a mai multor scopuri sau sarcini

didactice: comunicare, sistematizare, fixare, verificare. Este tipul de lecţie cel mai frecvent întâlnit

în practica educativă, îndeosebi la clasele mici, datorită diversităţii activităţilor implicate şi sarcinilor multiple pe care le joacă. Structura relativă a lecţiei mixte:

moment organizatoric;

verificarea conţinuturilor însuşite: - verificarea temei; verificarea cunoştinţelor,

deprinderilor, priceperilor dobândite de elev;

pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoştinţe (se realizează, de obicei, printr-o

conversaţie introductivă, în care sunt actualizate cunoştinţe dobândite anterior de elevi, relevante

pentru noua temă, prin prezentarea unor situaţii-problemă, pentru depăşirea cărora sunt necesare noi cunoştinţe etc.);

precizarea titlului şi a obiectivelor: profesorul trebuie să comunice elevilor, într-o formă accesibilă, ce aşteaptă de la ei la sfârşitul activităţii;

comunicarea/însuşirea noilor cunoştinţe, printr-o strategie metodică adaptată obiectivelor,

conţinutului temei şi elevilor şi prin utilizarea acelor mijloace de învăţământ care pot facilita şi eficientiza realizarea acestei sarcini didactice;

fixarea şi sistematizarea conţinuturilor predate prin repetare şi exerciţii aplicative;

explicaţii pentru continuarea învăţării acasă şi pentru realizarea temei.

2.

Lecţia de comunicare/însuşire de noi cunoştinţe

Acest tip de lecţie are un obiectiv didactic fundamental: însuşirea de cunoştinţe (şi, pe baza acestora, dezvoltarea unor capacităţi şi atitudini intelectuale), dar prezintă o structură mixtă, îndeosebi la clasele mici. Când obiectivul didactic fundamental al lecţiei îl constituie însuşirea unor cunoştinţe noi, celelalte etape corespunzătoare tipului mixt sunt prezente, dar au o pondere mult mai mică; ponderea celorlalte etape este determinată, în principal, de vârsta elevilor: la clasele mari, lecţia de comunicare tinde chiar către o structură monostadială. Cele mai cunoscute variante ale acestui tip de lecţie sunt:

lecţia introductivă: are rolul de a oferi o imagine de ansamblu asupra unei discipline sau a

unui capitol şi de a-i sensibiliza pe elevi în scopul eficientizării receptării noilor conţinuturi;

lecţia prelegere, practicabilă doar la clasele liceale terminale, când conţinutul de predat e vast, iar puterea de receptare a elevilor e foarte mare;

lecţia seminar: presupune dezbaterea unui subiect în timpul orei pe baza studiului

prealabil de către elevi a unor materiale informative; se realizează, de asemenea, la clase mai

mari, când nivelul de pregătire şi interesul elevilor pentru disciplină sunt ridicate;

lecţia programată, concepută pe baza manualului sau textului programat sau pe baza unor programe de învăţare computerizate etc.

3. Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi, specifice unor domenii de activitate diverse:

desen, muzică, lucru manual, educaţie fizică, gramatică, literatură, tehnică, etc. Structura orientativă a acestui tip de lecţie:

moment organizatoric;

precizarea temei şi a obiectivelor activităţii;

actualizarea sau însuşirea unor cunoştinţe necesare desfăşurării activităţii;

demonstraţia sau execuţia-model, realizată, de obicei, de profesor;

antrenarea elevilor în realizarea activităţii (lucrării, exerciţiului, etc.) cu ajutorul profesorului;

22

realizarea independentă a lucrării, exerciţiului, etc. de către fiecare elev;

aprecierea performanţelor elevilor şi precizări privind modul de continuare a activităţii desfăşurate în timpul orei.

Variantele lecţiei de formare de priceperi şi deprinderi pot fi identificate, în principal, în funcţie de specificul domeniului de activitate şi de locul desfăşurării activităţii:

lecţia de formare de deprinderi de activitate intelectuală: analiză gramaticală, analiză

literară, analiza unui text filosofic, analiza unui document istoric, realizarea unui eseu literar sau filosofic, rezolvare de exerciţii şi probleme, etc.;

lecţia de formare a unor deprinderi motrice, specifică disciplinei educaţie fizică;

lecţia de formare a unor deprinderi tehnice: operare pe computer, utilizarea unor

instrumente tehnice;

lecţia cu caracter practic (aplicativ), realizabilă, de obicei, în afara clasei (de ex., în atelierul şcolar);

lecţia de laborator, vizând desfăşurarea unor experienţe în domenii diverse ale

cunoaşterii: chimie, fizică, biologie;

lecţia-excursie, destinată formării priceperii de a observa obiecte sau fenomene, de a selecta şi prelucra observaţiile; etc.

4. Lecţia de fixare şi sistematizare vizează, în principal, consolidarea cunoştinţelor însuşite, dar

şi aprofundarea lor şi completarea unor lacune. Se realizează prin recapitulare; recapitularea nu înseamnă reluarea într-o formă identică a unităţilor de conţinut însuşite anterior. Condiţia de bază a eficientizăriii acestui tip de lecţie o constituie redimensionarea conţinuturilor în jurul unor idei cu valoare cognitivă relevantă, astfel încât elevii să fie capabili de conexiuni care să permită explicaţii din ce în ce mai complete şi de aplicaţii optime şi operative în contexte din ce în ce mai largi ale cunoaşterii. Structura orientativă a acestui tip de lecţie:

precizarea conţinutului, a obiectivelor şi a unui plan de recapitulare; este de dorit ca

această etapă să se realizeze în doi timpi: înaintea desfăşurării propriu-zise a orei, apoi la începutul orei sau orelor de recapitulare;

recapitularea conţinutului pe baza planului stabilit: această etapă e destinată clarificării şi

eliminării confuziilor constatate de profesor, stabilirii unor conexiuni prin lărgirea contextului cunoaşterii şi diversificarea perspectivelor de abordare a conţinutului parcurs şi realizării unor scheme sau sinteze care să pună în relaţie tot ceea ce reprezintă esenţialul la nivelul conţinutului analizat;

realizarea de către elevi a unor lucrări pe baza cunoştinţelor recapitulate; în cazul lecţiilor

de consolidare de deprinderi, această etapă ocupă ponderea cea mai mare în structura lecţiei şi se concretizează, în funcţie de specificul disciplinei, prin: rezolvare de exerciţii şi probleme, analize gramaticale, analize literare, realizarea unor lucrări cu caracter tehnic, etc.;

aprecierea activităţii elevilor;

precizarea şi explicarea temei.

În funcţie de întinderea conţinutului supus recapitulării (o temă, un capitol, materia unui trimestru sau a unui an şcolar) propunem câteva dintre variantele posibile ale acestui tip de lecţie:

lecţia de repetare curentă: se realizează după câteva lecţii de comunicare în care au fost

abordate cunoştinţe de bază, fără de care înţelegerea altor conţinuturi şi formarea unor deprinderi de activitate nu sunt posibile;

lecţia de recapitulare pe baza unui plan dat sau alcătuit de profesor împreună cu elevii: se realizează la sfârşitul unor capitole sau teme mari din programă;

lecţia de sinteză: se realizează la sfârşitul unor unităţi mari de conţinut: capitole mari, trimestru sau an şcolar.

Pornind de la metodele sau mijloacele utilizate în desfăşurarea lecţiei, variantele menţionate pot conduce la noi variante: lecţie de recapitulare sau de sinteză pe bază de exerciţii aplicative (atunci când se urmăreşte consolidarea unor deprinderi), lecţia de recapitulare cu ajutorul textului programat sau al unor programe recapitulative computerizate; lecţia recapitulativă pe bază de fişe (concepute în funcţie de nivelul dezvoltării intelectuale şi al pregătirii şi de ritmul de lucru al fiecărui elev), etc.

23

5. Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare urmăreşte, în principal, constatarea nivelului de pregătire a elevilor dar şi actualizarea şi încadrarea cunoştinţelor în noi cadre de referinţă şi semnificare, cu consecinţe importante asupra viitoarelor traseee de învăţare.

Structura relativă a acestui tip de lecţie:

precizarea conţinutului ce urmează a fi verificat;

verificarea conţinutului (în cazul unei verificări orale, această etapă poate constitui un bun prilej pentru sistematizarea cunoştinţelor, corectarea unor confuzii, etc.)

aprecierea rezultatelor (dacă în cazul verificării orale sau practice aprecierea se face la

sfârşitul orei, în cazul verificării scrise acest moment se va consuma în următoarea întâlnire a

profesorului cu elevii);

precizări privind modalităţile de completare a lacunelor şi de corectare a greşelilor şi

sugestii în legătură cu valorificarea conţinuturilor actualizate în activitatea viitoare.

Variantele lecţiei de verificare şi apreciere se stabilesc, în principal, în funcţie de metoda sau modul de realizare a evaluarii:

lecţia de evaluare orală;

lecţia de evaluare prin lucrări scrise;

lecţia de evaluare prin lucrări practice;

lecţia de evaluare cu ajutorul programelor computerizate.

Cum este firesc, tipologia lecţiei rămâne deschisă şi permisivă la noi ipostaze şi asocieri. Clasificarea ca şi specificitatea fiecărui tip de lecţie nu constituie un şablon, o reţetă imuabilă, dată o dată pentru totdeauna. Ceea ce s-a reliefat mai sus nu constituie decât o platformă minimală, un punct de plecare pentru generarea de noi modalităţi de conjugare a unor momente ce nu întotdeauna pot fi descrise sau anticipate în explorările de ordin teoretic. Practica educativă însăşi poate sugera sau induce noi modalităţi de structurare a evenimentelor, de prefigurare a priorităţilor unei lecţii.

Temă de reflecţie: Explicaţi legătura dintre

obiectivul

fundamental

al lecţiei

-

tipul

de lecţie -

metodele utilizate.

 

PROIECTAREA ACTIVITĂŢILOR INSTRUCTIVE

1. Importanţa şi nivelurile proiectării didactice

Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ, la nivel macro sau micro, de fixare mentală a paşilor ce vor fi parcurşi în realizarea instrucţiei şi educaţiei. Ea mai este denumită de unii autori

design instrucţional (Gagne, Briggs, 1977), în sensul de

act de anticipare şi de prefigurare a unui

demers educaţional

astfel încât să fie admisimil şi traductibil în practică.

Argumentele care justifică acest demers anicipativ sunt următoarele:

educaţia constituie un act de mare complexitate şi responsabilitate; prin urmare, ea se va consuma în acord cu o anumită programare şi prescriere detaliată a acţiunilor specifice; atingerea finalităţilor se face gradual, treptat pe grupe de ţinte cu grade de obiectivare diferite; necesitatea optimizării permanente a actului didactic şi de adecvare la incitări noi; securizarea cadrului didactic şi eliminarea amatorismului şi improvizaţiei în predare.

În opinia lui Gilbert de Landsheere (1979), design-ul instructional presupune :

• a defini obiectivele învăţării la unul sau mai multe niveluri;

• a sugera teme de activitate susceptibile să provoace învăţarea în sensul dorit;

• a oferi posibilitatea de alegere a metodelor şi mijloacelor de predare şi învăţare ;

• a presupune instrumente de control al predării şi învăţării;

• a determina condiţiile prealabile necesare unei activităţi de învăţare eficientă (p. 266).

24

Teme de reflecţie: Comentaţi:

 

„Design-ul face să ne intereseze nu doar intrarea şi ieşirea sistemului educational conform schemei Stimul —> Răspuns, ci şi ceea ce se intâmplă între aceste componente, depăşind schema behavioristă pe care o mai folosim fără să ne dăm seama. De asemenea, ne ajută să evităm o altă poziţie extremă, şi anume să nu neglijăm verigile iniţiale şi finale ale sistemului, indiferent dacă este vorba de curs, temă sau lecţie, activitate frontală, de grup sau individuală"

(Miron Ionescu, 1982, p. 27).

 

rigoarea

crescândă introdusă în practica educativă, tehnologia, design-ul nu vor fi sterilizante

decât pentru pedagogii care sunt de pe acum sterili; celorlalţi, ele le vor oferi, dimpotriva, mijloace de adaptare subtilă, de individualizare mai sigură, posibilităţi mai funcţionale de cucerire a mediului

şi a propriului eu" Landsheere (1979, p. 266).

 

În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge două variante ale proiectării:

a. proiectarea globală;

b. proiectarea eşalonată (Vlăsceanu, 1988, p. 250).

Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire ciclu sau an de studii – şi operează cu obiective, conţinuturi şi criterii de evaluare mai largi, ce au în vedere activităţile din instituţiile şcolare. Concretizarea acestui tip de proiectare se realizează îndeosebi prin dimensionarea planurilor de învăţământ şi a programelor analitice.

Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei discipline şi apoi unei lecţii, aplicabile la o anumită clasă de elevi. Proiectarea globală creează cadrul, limitele şi posibilităţile proiectării eşalonate. Cadrul didactic realizează o proiectare eşalonată, prin vizarea unei discipline sau a unui grup de discipline, relaţionându-se la trei planuri temporale:

a. anul şcolar;

b. trimestrul şcolar;

c. ora şcolară.

Proiectarea unei discipline pentru un an sau trimestru şcolar se realizează prin planificarea eşalonată pe lecţii şi date temporale exacte, de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară, ce indică în mod riguros capitolele, temele şi subtemele cu numărul corespunzător de ore pentru tratarea acestora. Proiectarea unei lecţii este operaţia de identificare a secvenţelor instrucţionale ce se derulează în cadrul unui timp determinat, de obicei, o oră şcolară. Documentul care ordonează momentele lecţiei cu funcţiile adiacente are un caracter tehnic şi normativ şi se numeşte, de la caz la caz, proiect de lecţie, proiect de tehnologie didactică, plan de lecţie, proiect pedagogic, fişă tehnologică a lecţiei, scenariu didactic etc.

2. Etapele proiectării didactice

Un cadru didactic bine intenţionat trebuie să-şi pună următoarea întrebare: cum aş putea face

încât întotdeauna activităţile didactice pe care le desfăşor să fie eficiente? Pentru aceasta, e nevoie de o metodă raţională de pregătire a activităţilor didactice. Unii autori (Jinga, Negreţ, 1982) avansează un algoritm procedural ce corelează patru întrebări esenţiale, în următoarea ordine:

Ce voi face?

Cu ce voi face?

Cum voi face?

Cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut?

Răspunsurile la cele patru întrebări vor contura etapele proiectării didactice. Prima întrebare vizează obiectivele educaţionale, care trebuie să fie fixate şi realizate. A doua întrebare trimite către resursele educaţionale de care dispune sau trebuie să dispună educatorul. A treia întrebare cere un răspuns concret privind stabilirea unei strategii educaţionale, coerente şi pertinente, pentru atingerea scopurilor. Răspunsul la a patra întrebare pune problema conturării unei metodologii de

evaluare a eficienţei activităţii desfăşurate.

1.

Prima etapă, poate cea mai importantă, cuprinde o serie de operaţii de identificare şi de

dimensionare a obiectivelor educaţionale ale lecţiei.

Precizarea clară a obiectivelor educaţionale

este condiţia fundamentală a proiectării corecte a lecţiei. Dacă educatorul nu ştie, înainte de a începe lecţia, cu ce rezultate concrete trebuie să se încheie aceasta, atunci improbabilitatea

25

procedurală şi eşecul sunt de aşteptat. În chip obligatoriu, obiectivul educaţional trebuie să vizeze delimitarea unei conduite sau achiziţii educative, care să fie redată în termeni de comportamente identificabile, vizibile, concrete. Exprimarea unui obiect operaţional este o acţiune de mare răspundere din partea profesorului, întrucât se pot naşte unele confuzii ce conduc, din start, la eşuarea unei lecţii. De obicei, în definirea unui obiectiv se va ţine cont de următoarele norme (Vlăsceanu, 1988,

p. 257):

a. un obiectiv nu descrie activitatea profesorului, ci schimbarea care se aşteaptă să se producă în

urma instruirii elevului;

b. obiectivul trebuie să fie formulat în termeni comportamentali expliciţi, prin utilizarea unor „verbe

de acţiune‖;

c. fiecare obiectiv concret trebuie să vizeze o operaţie singulară, pentru a facilita măsurarea şi

evaluarea, şi nu o asociaţie sau o multitudine de operaţii, mai mult sau mai puţin distincte;

d. un obiectiv va fi elaborat şi exprimat în cât mai puţine cuvinte, pentru a uşura referirea la

conţinutul său specific; e. obiectivele să fie integrate şi derivabile logic, pentru a fi asociate construcţiei logice a conţinutului informaţional şi a situaţiilor instructive.

2.

A doua etapă a proiectării, care vizează stabilirea resurselor educaţionale, se constituie din

operaţii de delimitare a conţinutului învăţării (informaţii, abilităţi, atitudini, valori), a resurselor

psihologice

(capacităţi de învăţare, motivaţie) şi a resurselor materiale, care condiţionează buna

desfăşurare a procesului (spaţiu, timp, mijloace materiale).

 

Resursele activităţii didactice se referă la:

resurse materiale - manuale, texte auxiliare (culegeri, antologii, enciclopedii, tabele, planşe, hărţi etc.), materiale didactice, mijloace audio-video, locul de desfăşurare etc.;

resursele umane - elevul cu personalitatea sa, motivaţia, capacităţile de învăţare şi exprimare, profesorul cu experienţa sa, influenţele comunităţii etc.; resurse procedurale - forma de organizare a clasei, modalităţi (metode) de organizare a activităţii, metode de învăţare, metode de predare şi alocarea de timp. Conţinutul educativ trebuie să realizeze un echilibru între componentele informative şi cele formative. Un profesor este cu atât mai bun cu cât reuşeşte să-l înveţe pe elev exact ceea ce poate (elevul) şi are realmente nevoie. Premisa de la care se pleacă va fi una optimistă, în sensul că orice copil poate fi învăţat cu sau pentru ceva, cu condiţia alegerii celor mai potrivite metode şi mijloace de educaţie. Alegerea mijloacelor materiale, în măsura în care ţine numai de profesor, trebuie să se facă în chip oportun şi să se adecveze situaţiei de învăţare, fără supralicitări sau manifestări ale unor ambiţii extradidactice, subiectiviste.

3

. A treia etapă în proiectare vizează conturarea strategiilor didactice optime, adică a unor sisteme

coerente de forme, metode, materiale şi mijloace educaţionale,

pe baza cărora să se atingă

obiectivele activităţii didactice. Strategia selectării celor „Trei M‖ (Metode, Materiale, Mijloace) trebuie centrată pe îmbinare şi dozaj, pe adecvare şi eficienţă. Specialiştii pledează pentru realizarea unei îmbinări şi ordonări a metodelor, materialelor şi mijloacelor astfel încât fiecare „M‖ din combinatorica propusă să potenţeze efectul didactic al celorlalte, rezultatul fiind o sporire generală a eficacităţii strategiei. Imaginaţia pedagogică a cadrului didactic este cea care prezidează alegerea şi combinarea, mai mult sau mai puţin fericită, a metodelor, materialelor şi mijloacelor folosite în învăţământ.

4

. Etapa finală a proiectării didactice vizează stabilirea tehnicilor de evaluare a rezultatelor

învăţării

. Proiectul didactic este bine format dacă stabileşte, de la început, o procedură de evaluare

a nivelului de realizare a obiectivelor propuse. Evaluarea cea mai corectă este cea care se face pornind de la obiectivele operaţionale ale activităţii.

Realizarea planificării calendaristice, la nivel de an sau semestru şcolar;

În contextul noului curriculum, planificarea calendaristieste un document administrativ care asociază într-un mod personalizat elemente ale programei (obiective de referinţă şi conţinuturi) cu alocarea de timp considerată optimă de către profesor pe parcursul unui an şcolar.

Planificările pentru clasele I- IX pot fi întocmite pornind de la următoarea rubricaţie:

26

Şcoala…………. Disciplina ……………. Profesor:……………………… Clasa/ Nr. ore pe săpt./Anul
Şcoala………….
Disciplina …………….
Profesor:………………………
Clasa/ Nr. ore pe săpt./Anul
Unitatea
Obiective
Număr
de
de
Conţinuturi
de
ore
Săptămâna
Observaţii
învăţare
referinţă
alocate
În
acest tabel:
-
Unităţile de învăţare se indică prin titluri (teme) stabilite de către profesor;

- în rubrica Obiective de referinţă se trec numerele obiectivelor de referinţă din programa şcolară;

-

- Numărul de ore alocate se stabileşte de către profesor în funcţie de experienţa acestuia şi de nivelul de achiziţii ale elevilor clasei.

Conţinuturile selectate sunt cele extrase din lista de conţinuturi a programei.

O planificare anuală corect întocmită trebuie să acopere integral programa şcolară la nivel de

obiective de referinţă şi conţinuturi.

Planificările pentru clasele X-XII

Şcoala………… Disciplina ……………. Profesor:……………………… Clasa/ Nr. ore pe săpt./Anul
Şcoala…………
Disciplina …………….
Profesor:………………………
Clasa/ Nr. ore pe săpt./Anul
Unitatea
Competenţe
Număr
de
specifice
Conţinuturi
de ore
Săptămâna
Observaţii
învăţare
vizate
alocate

Întregul cuprins al planificării are valoare orientativă, eventualele modificări determinate de aplicarea efectivă la clasă putând fi consemnate în rubrica Observaţii.

O unitate de învăţare reprezintă o structură didactică deschisă şi flexibilă, care are următoarele caracteristici:

- determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea unor obiective de referinţă;

-

este unitară din punct de vedere tematic;

-

se desfăşoară în mod sistematic şi continuu pe o perioadă de timp;

-

se finalizează prin evaluare.

Elementul generator al planificării calendaristice este unitatea de învăţare. Aceasta reprezintă o structură de conţinut grupată în funcţie de finalităţile urmărite la nivelul procesului didactic propriu- zis.

Proiectul unei unităţi de învăţare poate fi întocmit pornind de la următoarea rubricaţie:

Şcoala ……… Disciplina ………….

Proiectul unităţii de învăţare

Unitatea de învăţare

Clasa/ Nr. ore săpt. …………… Săptămâna/Anul …………….

Nr.

ore alocate …….

27

 

Obiective

     

Conţinuturi

(detalieri)

de referinţă

Activităţi

/

Competenţe

de

învăţare

Resurse

Evaluare

 

specifice

Pentru acest tabel:

- în rubrica referitoare la Conţinuturi apar inclusiv detalieri de conţinut necesare în

explicitarea anumitor parcursuri, respectiv în cuplarea lor la baza proprie de cunoaştere a elevilor;

- în rubrica Obiective de referinţă / Competenţe specifice se trec numerele obiectivelor de referinţă sau cele ale competenţelor specifice din programa şcolară;

- Activităţile de învăţare pot fi cele din programa şcolară, completate, modificate sau

chiar înlocuite de altele, pe care învăţătorul/profesorul le consideră adecvate pentru atingerea

obiectivelor propuse;

- rubrica Resurse cuprinde specificări de timp, de loc, forme de organizare a clasei etc.;

- în rubrica Evaluare se menţionează instrumentele aplicate la clasă.

Conceptul de unitate de învăţare are rolul să materializeze conceptul de demers didactic personalizat, flexibilizând proiectarea didactică şi definind în acest sens pentru practica didactică premise mai bine fundamentate din punct de vedere pedagogic.

Proiectul de lecţie trebuie să descrie soluţiile optime care vor prezida situaţia de învăţare, fiind un instrument intermediar între prefigurările mentale şi concretizările faptice ale acţiunilor instructiv-educative. Schematic, un proiect de lecţie se prezintă după cum urmează:

Propunător

PROIECT DE LECŢIE

Data

Obiectul Clasa Subiectul lecţiei Tipul de lecţie Precizarea finalităţilor generale (se alege o variantă din trei)

1. Varianta 1 Obiectivul fundamental / scopul / obiectivele generale (există

controverse în privinţa formulărilor)

2. Varianta 2

Competenţe generale (vezi programa ) Competente specifice(vezi programa pt model )

mai ales pentru lecţiile la liceu,

3. Varianta 3 pt lectiile la gimnaziu

obiective cadru (vezi programa ) obiective de referinta (vezi programa şi formuleaza dupa model )

Obiective operaţionale: minim 3 maxim 7,8

Strategii didactice metode şi procedee: conversaţia, exerciţiul etc mijloace de învăţământ: planşe ,atlase etc forme de organizare: individual, frontal, pe grupuri

Bibliografie: (altceva decît manualul, dacă este cazul)

Desfăşurarea lecţiei

28

Momentele

Obiectivele

Activitatea

Activitatea

Metode

Evaluare

lecţiei

propuse

profesorului

elevilor

depind

de

(se

Coloana

cea

Se

conversaţia,

Se

scrie

tipul lecţiei;

precizează

mai

descrie

exerciţiul

capacitatea mintală evaluată Ex: cap. de memorare analiză

de

obicei

ob.

cuprinzătoare

succint

problematizarea

sunt

operaţionale)

de obicei.

etc.

etapele de

la

lecţia

O1

mixtă

O2

O3

spiritul

de

observaţie

De obicei proiectului i se ataşează „oglinda tablei‖ (ce scriem pe tablă) plus „fişele de lucru‖

Nu există un model unic, absolut, pentru desfăşurarea lecţiei. În funcţie de predominanţa referinţei la obiective, conţinuturi, activităţi, locuri de desfăşurare a lecţiei (atelier, muzeu, natură), mod de organizare a elevilor (pe grupe, individual), se pot structura modele diferite de desfăşurare a activităţilor. Important este ca planul demersului anticipativ, consumat în proiectare, să se adecveze situaţiilor concrete de învăţare şi să conducă la rezultate satisfăcătoare.

NORMATIVITATEA ACTIVITĂŢII DIDACTICE

1. Conceptul de principiu didactic

Principiile

pedagogice (lat, principium = început)

sunt idei orientative de bază pe care se

întemeiază organizarea şi desfăşurarea procesului de educare

 

Caracteristici (Stanciu M., p.90 - 91) :

Sunt teze călăuzitoare, prescripţii, cerinţe generale, imperative de acţiune;

Se stabilesc pe cale inductivă sau pe cale deductivă;

Orientează procesul, activitatea de atingere a finalităţilor educaţiei („imperative

axiologice‖- Sorin Cristea);

Se particularizează după componenta la care se referă (obiective, conţinuturi, evaluare etc.)după latura educaţiei (intelectuală, morală, estetică etc.) şi după forma educaţiei

(formală, nonformală şi informală);

Au un caracter sistemic (presupun respectarea tuturor, altfel eficienţa acţiunii educative este afectată);

Pot fi multiplicate ca număr, pot fi reformulate mai adecvat, pot fi fundamentate pe baza mai multor cercetări interdisciplinare a fenomenului educativ;

Au valoare strategică şi operaţională pentru proiectarea secvenţelor, realizarea activităţii, relaţionarea educator-educat, perfecţionarea acţiunilor;

Îndeplinesc anumite funcţii generale: orientează traseul educative în vederea atingerii obiectivelor, normează practica educaţiei şi sugerează cerinţe de respectat, prescriu moduri de rezolvare a situaţiilor, reglează activitatea educatorului (C. Cucoş, 1996).

Pentru o bună înţelegere a principiilor didactice, vom spune că acestea se raportează la legi, norme, reguli de acţiune, împreună asigurând ceea ce numim normativitatea procesului de învăţământ. Legea este expresia unor raporturi necesare, repetabile, existente independent de voinţa oamenilor, care exprimă esenţa procesului, fenomenului, obiectului real. Prin urmare, ―principiile nu se identifică cu legile, dar ele exprimă existenţa acestora, având rolul de a orienta şi regla activitatea de organizare şi desfăşurare a procesului de învăţământ, în aşa fel încât să creeze condiţii optime pentru intrarea în acţiune a acestui proces ― (Salade, pag 90).

Norma şi legea didactică reprezintă un semn că pedagogia este o ştiinţă care a ajuns

Norma şi legea didactică reprezintă un semn că pedagogia este o ştiinţă care a ajuns la o anumită maturitate epistemologică. În urma acumulării unei experienţe în timp, s-au decantat anumite

axiome procedurale, care, dovedindu-şi eficacitatea, pot fi preluate, extinse şi generalizate.

s -au decantat anumite axiome procedurale, care, dovedindu- şi eficacitatea, pot fi preluate, extinse şi generalizate.

29

Unii pedagogi fac deosebirea dintre principiul didactic şi regula didactică (Ţîrcovnicu, 1975), plecând de la sfera de aplicabilitate a respectivei norme. Dacă principiul are o sferă mai largă de valabilitate, regula este o normă mai restrânsă, ce se particularizează la un anumit segment al proceselor didactice (latură a educaţiei, componentă didactică, moment al lecţiei etc.).

Comenius este primul gânditor modern care a formulat şi a teoretizat în mod explicit principiile educative în monumentala sa lucrare Didactica Magna (1970). Aproape toate principiile didactice recunoscute în prezent îşi au originea în reflecţiile profunde ale pedagogului ceh.

au originea în reflecţiile profunde ale pedagogului ceh. Educaţia se va face de timpuriu, înainte ca

Educaţia se va face de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă; Se va proceda de la general la special, de la uşor la greu; Nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie; Totul se va preda intuitiv; Cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă; Tot ce succede se va baza pe ceea ce precede; Totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii; Toate se vor consolida prin exerciţii continue; Tot ce este unit laolaltă se va preda împreună; Tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor; Tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în general şi apoi în părţile sale; La fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înţeles; Executarea se învaţă executând; Exerciţiul va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate.

va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul
va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate. 2. Caracterizarea principiilor didactice Principiul

2. Caracterizarea principiilor didactice

Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale

Principiul prezent ne atenţionează asupra faptului că este bine să pornim de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară şi să nu forţăm nepermis de mult peste limitele pe care le îngăduie vârsta şi caracteristicile individuale. Educaţia în conformitate cu natura (fie în sensul imprimat de J.A. Comenius, după care este indicat să luăm lecţii de la grădinar, care nu forţează natura, fie în sensul dat de J.J. Rousseau, după care suntem obligaţi să respectăm natura interioară a copilului, să plecăm de la aceasta) pare a fi o regulă de aur. În măsura în care este pusă în paranteză persoana, efectul educativ este diminuat sau nul. Nu ne putem juca sau nu putem face experimente cu mintea şi sufletul copiilor. Firea omenească îşi are un mers firesc care trebuie cunoscut şi respectat. Asta nu înseamnă că nu se acceptă anumite condiţionări. Tot ce se dă elevilor va fi dimensionat în raport cu psihicul lor: conţinuturile ideatice vor fi relativizate la vârste şi persoane, relaţia dintre profesor şi elev va fi reglată permanent în funcţie de permisivitatea situaţiilor psihologice. Tratamentul individualizat se realizează prin intermediul mai multor procedee (vezi şi Nicola, 1994, p. 292):

• acţiuni individualizate ce se desfăşoară pe fondul activităţilor frontale, cu întreaga clasă de elevi; în acest caz, abordarea individualizată este subordonată celei frontale (în anumite momente, profesorul poate avea în atenţie doar unul sau câţiva elevi, timp în care ceilalţi continuă să realizeze aceleaşi sarcini prescrise); • acţiuni individualizate sugerate şi impuse în cadrul procesului de învăţământ, dar care se realizează în afara lui (prin prescrierea diferenţiată a temelor pentru acasă, pe recomandarea unei bibliografii suplimentare etc.); • activităţi pe grupe de nivel (împărţirea clasei în grupe relativ apropiate sub aspectul potenţialurilor intelectuale şi prin prescrierea unor sarcini diferite, pe măsura grupelor respective); • activităţi în clase speciale, dimensionate anume fie pentru elevii cu abilităţi deosebite, fie pentru elevii cu handicapuri; în această situaţie, programele înseşi se vor dimensiona în funcţie de specificul clasei, impunându-se programatic o diferenţiere a unor segmente mai largi ale populaţiei şcolare.

Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

30

Temă de reflecţie: Orice temă poate fi predată efectiv într-o formă intelectuală corectă, oricărui copil,

la orice vârstă, cu precizarea că orice temă din programă poate fi prezentată în forme care să pună

 

accent fie pe acţiuni obiectuale, fie pe imagini, fie pe mijloace verbale (Jerome Bruner).

 

Acest principiu este o consecinţă a principiului discutat mai sus, centrându-se, îndeosebi, pe dimensionarea atentă a conţinutului învăţământului în consens cu posibilităţile psihice de vârstă şi individuale ale copiilor. Cunoştinţele şi deprinderile stipulate prin planuri, programe, activităţi vor fi astfel selectate, articulate şi expuse, încât acestea să poată fi, în principiu, asimilate şi valorificate optimal de către majoritatea elevilor.

clasei, astfel că

dificultatea noţiunilor predate şi a elementelor evaluate va ţine cont de media clasei) şi individul

(unele sarcini se vor adecva la persoane anume).

Două repere sunt avute în vedere: grupul (care determină media însuşirilor

Norme de aplicare:

noţiunile şi deprinderile să fie înţelese şi formate la o vârstă adecvată; volumul cunoştinţelor să fie asimilabil, să evităm supraîncărcarea; volumul temelor pentru acasă să fie adecvat vârstei, dar şi celui care învaţă; ritmul explicaţiilor să fie corespunzător pentru a se asigura înţelegerea.

Reguli de aplicare: Învăţarea să se realizeze :

de la concret la abstract;

de la apropiat la îndepărtat;

de la cunoscut la necunoscut;

de la particular la general;

de la simplu la complex; de la uşor la greu.

Accesibilitatea cunoştinţelor va fi vizată de înşişi factorii de decizie, de cei care realizează planurile şi programele şcolare. Accesibilizarea cunoştinţelor nu înseamnă că elevii vor fi puşi să renunţe la efort sau că vor primi cunoştinţe de-a gata, fără o implicare activă în actul de învăţare. Dimpotrivă, într-o autentică situaţie didactică, profesorul va crea acele contradicţii optime dintre cunoscut şi necunoscut, dintre uşor şi greu, dintre concret şi abstract, astfel încât să-i incite pe elevi la interogaţie şi cercetare.

Dificultăţile create în învăţare se vor situa în zona proximei dezvoltări: materialul nu va fi

Dificultăţile create în învăţare se vor situa în zona proximei dezvoltări: materialul nu va fi prea dificil, ci doar suficient de dificil pentru ca să asigure interesul şi să poată fi asimilat cu ajutorul adultului. Se

ştie că un material de învăţare prea simplu demotivează, iar prea complicat - descurajează.

adultul ui. Se ştie că un material de învăţare prea simplu demotivează, iar prea complicat -

Temă de reflecţie. Relevaţi legătura dintre accesibilitate şi zona proximei dezvoltări.

 

Zona proximei dezvoltări - : ‖distanţa dintre nivelul de dezvoltare actual, aşa cum este determinat prin rezolvarea independentă de probleme şi nivelul dezvoltării potenţiale aşa cum este determinat prin rezolvarea de probleme sub îndrumarea adultului sau în colaborare cu colegii mai capabili‖ (Vîgotski,

L., S., 1978, p. 90).

 

Principiul integrării teoriei cu practica

Temă de reflecţie: Executarea se învaţă exersând. Talentul se dezvoltă prin exerciţiu. Cititul se

învaţă citind, scrisul scriind, cântul cântând. Fiecare limbă se deprinde mai bine prin practică, pe cale

orală, prin auz, lectură, decât prin reguli! (J.A. Comenius)

Exprimă cerinţa ca lecţiile să ofere suficiente ocazii de valorificare în practică a cunoştinţelor teoretice şi a capacităţilor învăţate.

Argumente: a învăţa nu înseamnă numai a şti, ci şi a învăţa să fii, să devii, să acţionezi în situaţii de viaţă. Avertismentul pedagogului şi filosofului american J. Dewey (learning by doing) rămâne extrem de actual pentru noi: şcoala nu trebuie să pregătească pentru viaţă, ea trebuie să fie viaţa însăşi, Ruptura de realitatea vieţii constituie, după părerea noastră, una dintre marile probleme cu care se confruntă şcoala românescă.

31

Modalităţi şi reguli de aplicare:

lecţiile să urmărească şi obiective de tip acţional;

punerea în evidenţă a implicaţiilor practice ale unei teorii;

oferirea a cât mai multe situaţii concrete pentru modele aplicative, experimentări, transpuneri

în practică, confirmări şi experimentări;

teoria este impusă de practică;

practica verifică teoria, iar teoria ridică practica la un nivel superior;

luarea în considerare a experienţei anterioare a elevilor.

Principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare

Principiul invocat se poate asigura la două niveluri:

a) la nivelul politicii şcolare, prin structurarea unui sistem de învăţământ coerent şi deschis, prin avansarea unor documente şcolare care să stipuleze la modul explicit coordonări între disciplinele care se predau la diferite paliere ale învăţământului;

b) la nivelul proceselor didactice propriu-zise, prin predarea coerentă şi continuă de către profesor

sau învăţător.

Exprimă necesitatea ca materia de studiu să fie structurată în unităţi metodice (secvenţe de cunoştinţe esenţiale, coerente), ordonate într-o succesiune (continuitate) logică, ştiinţifică şi pedagogică şi care să alcătuiască, în final, un sistem informaţional. Reguli:

a) pentru profesor:

să explice, să fixeze în memorie şi să controleze sistematic cele predate;

să facă legături cu cunoştinţele însuşite anterior; să realizeze o predare inter şi transdisciplinară; să lărgească treptat cercul de reprezentări şi noţiuni ale elevilor; să asigure generalizarea treptată ; să pună în evidenţă, prin diferite modalităţi, ideile principale; să organizez cunoştinţele în subsisteme şi sisteme; să realizeze un control şi o evaluare periodică a celor predate.

b) pentru elevi:

să depună un efort sistematic de învăţare; să înveţe cu regularitate şi perseverenţă; să realizeze legături interne între cunoştinţe; să-şi reîmprospăteze şi să-şi consolideze sistematic cele învăţate; să restructureze datele vechi în noi sisteme (paradigme)

Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract (principiul intuiţiei)

Temă de reflecţie: Şi ca totul să ţi se imprime mai uşor trebuie apelat, ori de câte ori este posibil, la

simţuri

să fie unite auzul cu vederea şi gustul, cu mâna

, materia care trebuie învăţată să nu fie

doar expusă, ca să pătrundă numai în urechi, ci ea trebuie prezentată şi prin imagini, ca astfel

reprezentarea să se imprime ochiului, urechii, intelectului şi memoriei.(

)

Prin intuiţia reală se începe

învăţarea şi nu prin descrierea verbală a lucrurilor.

(J.A. Comenius, Didactica Magna)

Termenul de intuiţie provine din latinescul intuitio, derivat din intueor, care înseamnă „privesc cu atenţie‖, „observ‖. El a fost teoretizat de către Comenius în Didactica Magna (intuiţia era considerată „regulă de aur a cunoaşterii‖; Johne Locke, filosoful englez a afirmat de asemenea că „nimic nu se

găseşte în intelectul nostru care să nu fi fost mai întâi în simţuri‖, (nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu). Principiul pretinde ca învăţarea să înceapă prin intuiţie (cunoaştere prin simţuri). Motivaţiile sunt numeroase:

La orice vârstă intuiţia joacă un rol important. Ori de câte ori suntem în postura de novici într- un domeniu, avem nevoie de exemple, de experienţe chiar perceptiv-senzoriale.