Sunteți pe pagina 1din 359

Duminica a XIX-a după Rusalii - (Predica de pe munte - iubirea

vrăjmaşilor)

Index
Evanghelia şi Apostolul zilei..................................................................... 6
Evanghelia despre iubirea vrăjmașilor - Comentarii patristice ................... 9
Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Despre
iubirea vrăjmaşilor ................................................................................. 14
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri......................................................... 22
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii -
Evanghelia iubirii desăvârşite................................................................. 24
Rugăciunea Sfântului Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi ................. 33
Sfântul ierarh Luca al Crimeei – Predică - Ce ne împiedică să iubim? ..... 35
Mitropolitul Augustin Kandiotis de Florina - Predică la Duminica a XIX-a
după Rusalii – O lege .............................................................................. 39
Care e sensul poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?.............. 42
Despre iubirea de vrăjmaşi ............................................................... 42
Despre calea Bisericii ....................................................................... 45
Ce înseamnă să-i iubim pe vrăjmaşii Bisericii şi cum o putem face? ....... 48
Cuviosul Seraphim Rose -“Scrisori“ .................................................... 48
Sfântul Siluan Athonitul - “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei“ 49
Sfântul Siluan despre necredinţă, mândrie, iubire şi pacea inimii: “Omului
păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui”
.............................................................................................................. 53
Jean-Claude Larchet: Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan
Athonitul ............................................................................................... 61
Părintele Zaharia de la Essex despre porunca iubirii vrăjmaşilor, calea
sigură a mântuirii, prin sălăşluirea în noi deplină a Duhului Sfânt .......... 76
Arhim. Ioil Konstantaros, Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis,
Pogoniani şi Koniţa - Cuvânt la Duminica a II-a a lui Luca (sau a XIX-a
după Rusalii) .......................................................................................... 81
Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii -
Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor .............................................. 84
Părintele Arsenie Boca - Ura este cea mai mare suferință a omului ......... 92
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei
Cruci (a XIX-a după Rusalii) - Iubirea vrăjmaşilor.................................... 94
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii
............................................................................................................ 105
Pr. Constantin Necula - Veți fi Fiii Celui Preaînalt... (Luca 6, 31-36)... 109
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Predica de pe munte. Iubirea vrăjmaşilor ............. 112
Părintele Iosif Trifa - Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii - Predica
de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor ......................................................... 116
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 19-a după Rusalii .. 120
Traian Dorz – Cum v-am iubit Eu .......................................................... 132
Traian Dorz -Vrăjmaşii şi prietenii .................................................... 135
Traian Dorz - Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului .............. 139
Mai fără seamăn ca orice ................................................................... 140
Traian Dorz - O, cum să pot? ............................................................. 143
Traian Dorz - Tu eşti legat de aproapele tău ...................................... 145
Traian Dorz – Iubesc pe-ai mei........................................................... 146
Traian Dorz - Iubire, dă-ne harul........................................................ 147
Traian Dorz - Iubiţi-vă-unii pe-alţii .................................................... 149
Traian Dorz - Dacă scriind puţin ........................................................ 151
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri… .............................. 152
IPS Andrei Rymarenko - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Tăria în încercări ................................................. 157
Pr. George Dimopoulos - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Să îl imităm pe Dumnezeu ................................... 160
Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Iubirea faţă de duşmani ....................................... 163
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a
după Rusalii) - Noi, duşmanii şi iubirea................................................. 167
Dc. Vasile Tudora - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a
după Rusalii) - La cumpăna dintre dreptate şi iertare ........................... 171
Pr. Vasile Rob - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a după
Rusalii) - Iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, faceţi bine celor ce vă urăsc ........ 176
Pr. Olimpiu Todorean - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-
a după Rusalii) - Predica de pe câmpie .................................................. 178
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a II-a după Înălţarea
Sfintei Cruci (a XIX-a după Rusalii) - Predica de pe câmpie ................... 181
Pr. Vasile Gordon - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Predica de
pe munte - Iubirea vrăjmaşilor ............................................................. 185
Pr. Constantin Sturzu - Matematica iubirii evanghelice ........................ 191
Pr. Constantin Sturzu - Ce afacere mai e şi Iubirea! ........................... 194
Părintele Ciprian Negreanu - Predici la Duminica predicii de pe munte şi a
iubirii vrăjmaşilor: “Cine crede că este bun se află într-o mare înşelare;
Creştinismul nu este o morală”. Cum funcţionează patima ca un drog şi
despre marea minciună a “sincerităţii firescului” căzut ....................... 198
Părintele Coman: Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu
Dumnezeu ............................................................................................ 218
Predici “provocatoare” duhovniceşte despre iubirea vrăjmaşilor şi iubirea
casnicilor. “Lui Dumnezeu Îi place să-I spunem: nu pot, Doamne! Cel mai
mult îi place lui Dumnezeu să-I mărturisim neputinţa“ ........................ 227
Părintele Hrisostom (Măn. Putna) - Predică la Duminica a 19-a după
Rusalii (Predica de pe munte şi iubirea vrăjmaşilor) – 2012: .............. 227
Părintele Constantin Coman - Predică la Duminica Predicii de pe munte
şi a iubirii vrăjmaşilor, ţinută la Măn. Putna – (2011) ........................ 232
Patriarhul Pavle al Serbiei: A fi om şi printre neoameni. “Cel mai
important e ca noi să nu ajungem lupi” ................................................ 239
Singhel Ioan Buliga – Virtuţile făcătoare de minuni. Ce fapte ale noastre
ajută la convertirea (întoarcerea) celor rătăciţi? ................................... 242
Părintele Dumitru Stăniloae - Cuvânt teologic la Duminica a 19-a după
Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor) - Iubirea învinge
moartea ............................................................................................... 244
“Să nu ne răzbunaţi” - Nicolae Istrate, fost deţinut politic basarabean şi
lecţia vie a credinţei sincere, a iubirii vrăjmaşilor, a iertării torţionarilor
............................................................................................................ 249
Diac. Conf. Dr. Alexandru Mihăilă - Precum Mă iubeşte pe Mine Tatăl, așa
vă iubesc și Eu pe voi ........................................................................... 254
Din poveţele părinteşti ale arhim. Efrem din Arizona despre iubirea
frăţească şi iertare: “Fă răbdare şi treci cu vederea greşelile fratelui tău…
Iubeşte precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească
ceilalţi”; “Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic!”
............................................................................................................ 258
Exerciţii de dragoste … În parohie şi în familie, cu părintele Ciprian
Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. Cum trebuie să fie un
preot şi un duhovnic? Riscul grav al derapajelor intelectualiste şi
psihologiste ......................................................................................... 270
Predica Părintelui Cristian Onea (Biserica Ceauş Radu) despre otrăvirea
sufletelor copiilor şi adolescenţilor de azi: “Să-ţi fie milă de copilul tău, să
nu-l laşi să se ducă la moarte! A venit vremea să ne rugăm, să ne punem
în genunchi pentru că altfel ne pierdem nepoţii şi copiii!” ................... 284
Bunătatea - condiţia uceniciei şi prieteniei cu Hristos.......................... 289
IPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: Adevăratul creştin este
iubitor de vrăjmaşi ............................................................................... 294
PS Sebastian - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - De la virtuţile
„normale” la virtutea virtuţilor ............................................................ 296
Preafericitul Părinte patriarh Daniel - Predică la Duminica a XIX-a după
Rusalii - Iubirea de vrăjmaşi ne face milostivi ca Dumnezeu ................. 304
Sfinţii Părinţi - Mărgăritare Duhovniceşti - Dragostea faţă de aproapele.
Dragostea faţă de vrăjmaşi ................................................................... 310
Dragostea faţă de aproapele............................................................... 310
Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre dragostea pentru aproapele ....... 311
Sfântul Ioan Gură de Aur - Limbile invidioase sunt mai rele decât
gurile însângerate .......................................................................... 314
Cuviosul Nicon ............................................................................... 315
Cuviosul Lev .................................................................................. 316
Cuviosul Anatolie ........................................................................... 317
Cuviosul Antonie ............................................................................ 317
Cuviosul Iosif ................................................................................. 318
Cuviosul Ambrozie ......................................................................... 319
Cuviosul Macarie ............................................................................ 321
Sfântul Isaac Sirul .......................................................................... 322
Sfântul Maxim Mărturisitorul ......................................................... 323
Părinte Serghie Şevici .................................................................... 324
Părintele Tadei de la Vitovniţa - Nu vă gândiţi la viaţa voastră, ci vă
jertfiţi pentru celălalt..................................................................... 325
Părintele Dionisie Ignat de la Athos................................................ 326
Părintele Arsenie Papacioc ............................................................. 327
Ieromonah Savatie Baştovoi ........................................................... 328
Cuvânt din Pandoc, ca să nu scârbim pe nimeni ................................ 329
Dragostea faţă de vrăjmaşi ................................................................ 331
Cuviosul Macarie ............................................................................ 331
Cuviosul Ambrozie ......................................................................... 332
Părintele Proclu: E nevoie să ajungem la iertare, să nu ne mai
duşmănim! ..................................................................................... 333
Părintele Proclu ne învaţă cum să biruim pomenirea de rău şi pornirile de
răzbunare. Care rugăciune are mai mare putere la vreme de necaz? “Cea
mai mare nenorocire a timpului de acum este duşmănia”..................... 336
Să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri .................................................... 339
Rugăciune pentru vrăjmaşi................................................................... 340
Costache Ioanid - “Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi…” ...................... 341
Costache Ioanid - Vreau să iubesc pe fraţii mei.................................. 343
Costache Ioanid - Am căutat Iubirea … .............................................. 344
Zorica Laţcu Teodosia – Împăcare......................................................... 346
Vlad Gheorghiu - Iubirea aproapelui ..................................................... 348
Părintele Paisie Aghioritul - Istorioară plină de folos duhovnicesc ........ 350
Arhimandrit Ioanichie Bălan - Muntele Fericirilor - Pelerinajul părintelui
Cleopa la Locurile Sfinte ...................................................................... 351
Arhimandrit Ioanichie Bălan - Mănăstirea catolică „Pater Noster” („Tatăl
Nostru”) - Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte .................. 354
Evanghelia şi Apostolul zilei

Evanghelia

Ev. Luca 6,31-36


31. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
32. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii
iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
33. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii acelaşi lucru fac.
34. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce
mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să
primească înapoi întocmai.
35. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
36. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Apostol

Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

2 Corinteni 11, 31-33 şi 12, 1-9

31. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci,
ştie că nu mint!
32. În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă
prindă,
33. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat
din mâinile lui.

1. Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la
descoperiri de la Domnul.
2. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie
în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al
treilea cer.
3. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu,
Dumnezeu ştie.
4. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului
să le grăiască.
5. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda
decât numai în slăbiciunile mele.
6. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune
adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus
decât ceea ce vede sau aude de la mine.
7. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un
ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
8. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;
9. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în
slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele,
ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.
Evanghelia despre iubirea vrăjmașilor - Comentarii patristice

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor) (Ev.


Luca 6, 31-36)

(Lc. 6, 32) Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi
păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei

Ni se interzice atât să iubim acea lume și, dacă înțelegem bine, ni se poruncește și
să o iubim. Bineînțeles, ni se interzice atunci când ni se spune: Nu iubiți lumea (1
Ioan 2,15). Dar ni se poruncește să o facem atunci când ni se spune: Iubiți pe
vrăjmașii voștri. Ei sunt lumea, care ne urăște. Astfel, ni se interzice să iubim în ea
ce și ea iubește, și ni se poruncește să iubim în ea ceea ce lumea urăște și anume
lucrarea lui Dumnezeu și alinările bunătății Sale. Ni se interzice să iubim
slăbiciunile sale și ni se poruncește să iubim natura sa. Lumea își iubește slă-
biciunile și își urăște natura. Astfel, iubiți-o și urâți-o pe drept, deși ea se iubește și
se urăște singură.

(Fericitul Augustin,Tratat la Evanghelia lui Ioan 87, 4, traducere pentru


Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 6, 35) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Să-ți iubești prietenii este obiceiul tuturor oamenilor, dar să îți iubești dușmanii se
obișnuiește doar la creștini.
(Tertulian, Scapula 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 6, 35) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Iubirea este poruncită atunci când ni se spune: Iubiți pe vrăjmașii voștri, pentru a se
împlini ceea ce s-a spus înainte de împlinirea Bisericii: El m-a dus în casa de ospăţ
şi sus, drept steag, era iubirea (Cântarea 2, 4). Căci iubirea este înălțată atunci când
sunt formate normele sale. Astfel, vedeți cum s-a format din înălțimi și a dat Legea
sub binecuvântarea Evangheliei. Legea poruncește răzbunarea pedepsei (Ieș. 21,
23-36). Evanghelia dă iubire pentru răutate, bunătate pentru ură, rugăciune pentru
blestem, ajutor pentru prigoană, răbdare pentru foamete și harul răsplatei. Cât este
de bun atletul care nu s-a vătămat!

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 5, 73,


traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 6, 35) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Ceea ce a transmis Hristos prin învățătura Sa, a dovedit și prin fapte. Într-adevăr,
atunci când S-a aflat pe cruce, a spus despre cei care îl prigoneau și defăimau:
Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac, ca astfel să se roage pentru ei, deși ar fi putut să
îi ierte chiar El.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Rugăciunea lui Iov și David 2.2.6, traducere


pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 6, 29) Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia
haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;

Bunurile vremelnice trebuie să fie disprețuite, în favoarea celor veșnice, precum


cele din stânga trebuie să fie disprețuite pentru cele din dreapta. Aceasta a fost
întotdeauna dorința Sfinților mucenici. Este căutată o răzbunare finală dreaptă,
adică Judecata de apoi, numai atunci când nu mai există urmă de dreptate. Dar
acum, trebuie să ne îngrijim, mai mult ca orice, să nu ne pierdem răbdarea în
dorința de a ne face dreptate, căci răbdarea este mai de preț decât orice ne-ar putea
lua un vrăjmaș împotriva voinței noastre.
(Fericitul Augustin, Scrisoarea 31, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian
Filip)

(Lc. 6, 30) Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.

Când un om câștigă dreptatea prin milostenie, este încununat, nu cu o cunună dată


sub legea celor drepți, ci cu cea a celor învățați din Evanghelie. Legea cea veche
mai spune că oamenii trebuie să dăruiască săracului din averea sa și să-l îmbrace
pe cel fără haine și să îl iubească pe aproapele său ca pe sine însuși. Interzice
nedreptatea și minciuna. Însă, în perfecțiunea poruncilor evanghelice, se spun
următoarele: Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Și
mai mult decât atât, oamenii nu trebuie doar să îndure cu bucurie nedreptatea de a
fi lipsit de bunurile sale și de restul lucrurilor vremelnice, ci să își dea și viața
pentru aproapele său. Acesta este omul milostiv.

(Isaac de Ninive, Omilia ascetice 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)

(Lc. 6, 31) Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;

Ochi pentru ochieste perfecțiunea dreptății. Celui ce te loveşte peste obraz, întoar-
ce-i şi pe celălalt este desăvârșirea harului. Deși ambele au continuu criteriile lor,
ne-au fost propuse prin cele două Testamente. Primul Testament spunea să se
sacrifice animale ca pedeapsă, căci dreptatea nu îngăduia ca unul să moară în locul
altuia. Al doilea Testament s-a scris cu sângele unui Om, care prin harul Său S-a
dăruit pe Sine în numele nostru (vezi și Evr. 9, 11-14). Astfel, unul a fost
începutul, iar celălalt continuarea. Cel în care stă sfârșitul și începutul este fără
greșeală. Pentru cei care nu au înțeles, începutul și sfârșitul sunt separate unul de
celălalt. Atunci când le observăm, însă, sunt un tot unitar.

Astfel, acest principiu de ochi pentru ochi (Ieș. 21, 24; Lev. 24, 20) s-a schimbat.
Dacă năzuiești spre perfecțiune, dacă cineva te lovește, întoarce celălalt (obraz).

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 6, IIB-12,


traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 6, 34) Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce
mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să
primească înapoi întocmai.
Daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb. Ce mulţumire puteţi avea, se
spune, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi. Observați
puterea acestor vorbe și veți îndrăgi bunătatea Dătătorului de lege. Atunci când
vrem să dăm ceva unui sărac în numele Domnului, este un dar și un împrumut în
același timp. Este un dar pentru că nu nădăjduim nimic în schimb, dar un împrumut
pentru că Domnul plătește în locul aceluia, căci primind El mărunțișuri prin
persoana săracului, va da în schimb daruri minunate.

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 14, traducere pentru Doxologia.ro
de Lucian Filip)

(Lc. 6, 35) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.

Cum ne vom iubi vrăjmașii și ne vom ruga pentru cei care ne urăsc și ne fac
necazuri? (Mt. 5, 44). Vedem ce s-a întâmplat în pilda lui Ștefan. În timp ce era
omorât cu pietre de către evrei, nu a cerut răzbunare, ci iertare pentru aceștia,
zicând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte 8, 58-60). Astfel, a trebuit
ca primul mucenic pentru Hristos, care precedând prin moartea sa glorioasă pe
mucenicii ce aveau să vină, să nu fi fost numai un propovăduitor al patimilor lui
Hristos, ci și un următor al blândeții Sale îndelung-răbdătoare.

(Sfântul Ciprian, Dumnezeul răbdării 16, traducere pentru Doxologia.ro de


Lucian Filip)

(Lc. 6, 36) Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Urmele chipului dumnezeiesc sunt recunoscute limpede nu prin asemănarea tru-


pului, care este fără stricăciune, ci prin înțelepciunea sufletului. Vedem întru-
chiparea divină prin dreptatea, stăpânirea, curajul, înțelepciunea și prin toate
virtuțile care sunt prezente întru Dumnezeu. Acestea se pot găsi și la oameni, prin
efort și imitare a dumnezeirii, și, precum spune Domnul în Evanghelie: Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt 5, 48).

(Origen, Despre începuturi 4, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian


Filip)
(Lc. 6, 36) Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Înrudită îndeaproape, ca să spun așa, cu virtuțile pe care le-am înșiruit mai sus este
mila, despre care vorbește Hristos în continuare. Întrucât este un lucru uimitor și
bineplăcut lui Dumnezeu și cel mai potrivit sufletelor evlavioase. Destul este doar
să vă întipăresc în minte că milostenia este o însușire a naturii divine: fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru este milostiv.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 29, traducere pentru


Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 6, 36) Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

Ne rugăm pentru voi ca să vă bucurați de mila lui Dumnezeu. Hristos ne-a învățat
să ne rugăm pentru vrășmașii noștri, atunci când a zis: Fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru este milostiv. Putem vedea că Dumnezeu cel Atotputernic este bun și
milostiv, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 45). Și ne-a spus că pe toate le
va judeca.

(Sfântul Iustin martirul și filozoful, Dialog cu iudeul Trifon 96, traducere pentru
Doxologia.ro de Lucian Filip)
Părintele Cleopa Ilie - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Despre
iubirea vrăjmaşilor

Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă,


faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc
(Matei 5, 44)

Iubiţi credincioşi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare
poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este
iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind
toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni
nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întâi pe aproapele său.
Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: Dacă zice cineva că
iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce
nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut,
cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).

Aşadar, Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii


noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de
aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), şi nu avem
dreptul să urâm pe nimeni, căci toţi sunt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire
ca şi noi. Dar poate va zice cineva că Sfânta Scriptură arată totuşi că putem urî pe
unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am
urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit. Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei
şi mi s-au făcut duşmani (Psalm 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe
şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după
mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urât (Psalm 118, 113). Dar va zice
cineva: "Aceştia nu sunt oameni? Cum putem să-i urâm?"

La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicând:


"Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a
numit oameni, ci câini, lupi şi antihrişti".

Iar Domnul zice: Nu daţi cele sfinte câinilor.

Şi Sfântul Ioan Evanghelistul zice: "Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe
aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dânşii,
nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mânca, nici a-i
saluta, că nu cumva de învăţătura lor să ne împărătăşim" (Sfântul Efrem Sirul,
tomul III, Mânăstirea Neamţ, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel?
Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de
acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului
Sfânt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a
preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfânta Scriptură. Prin acest greu păcat,
ereticii şi sectanţii sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-
i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun.
Tocmai de aceea Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a
le face bine, atunci când ei nu sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la
adevăr. Că precum decât toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa
decât toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura Evangheliei lui Iisus
Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat această poruncă desăvârşeşte
toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălţa cu înţelegerea până la atâta desăvârşire,
de a învăţa şi a legiui cu hotărâre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă dacă
s-ar sârgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pământ, ar aduce mare linişte,
pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, când aceasta lipseşte dintre oameni,
toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe
pământ.

Dar poate va zice cineva, că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit este această
poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu este greu şi cu
neputinţă, ci este uşoară şi mântuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de
cuvintele Domnului, Care zice: Luaţi jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu
este bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 29-30). Iar Sfântul Efrem Sirul
zice despre iubirea vrăjmaşilor: "Ce greutate sau ce osteneală este a ierta
fratelui greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă păcatele
noastre?" (Op. cât., p. 31).

Iubiţi credincioşi, nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu.
De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rânduieşte niciodată porunci mai presus
de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adâncul neputinţei firii
omeneşti, şi cele ce ne sunt prea de nevoie spre mântuire. De aceea, pentru a ne
învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă până la
slaba noastră pricepere şi zice: Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi
asemenea lor (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de


margini! Că zice: "Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ
aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă
doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărit
de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi
tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi
ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău".

Sfântul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13,
12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă
mintea şi inima omului; dar mai greu decât toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi
inima.

Acest lucru îl arată cuvântătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicând: Cela ce


urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că
întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel
ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (I Ioan
4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că suntem în Dumnezeu şi că dragostea
Lui petrece în noi, când vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele
aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în
inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din
aceasta să cunoaştem sigur că nu suntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece
în noi!

Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui
Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de
la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci
fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita
această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de azi, în
care Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutând noi folosul şi
binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o
vom socoti că a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămâne
pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfântă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă
nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în
inima noastră nici cât de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind
astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor
patimi grele, iar roadele Duhului Sfânt, care sunt dragostea, pacea, bucuria,
îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfântul Apostol Pavel, nu au
loc în sufletele noastre.

Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce


mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi
bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi
lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce
plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi.
Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în
schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun
cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).

Cât de mare adevăr şi câtă dreptate au aici cuvintele Domnului! Căci dacă fac bine
cuiva şi aştept ca şi el să-mi facă mie la fel, atunci ce plată mai aştept de la
Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu priveşte răsplătirea mea în veacul
viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a câştiga
în veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am
împrumutat ca să mi se împrumute, am dat ca să mi se dea înapoi. Iar dacă dau
milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nădăjduind de la el, atunci pot
nădăjdui răsplată de la Dumnezeu în veacul viitor, căci mintea mea nu priveşte
spre plata cea vremelnică de la acela ce i-am făcut bine, ci spre bunătăţile cele
veşnice din veacul viitor.

Atunci, după cuvântul Domnului, plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 12).
Încă un lucru mult mai mare şi preaslăvit. Prin facerea noastră de bine către
aproapele, fără a nădăjdui de la ei nimic în veacul de acum, ne facem fiii Celui
Preaînalt, după cum zice Sfânta Scriptură: Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai
Celui Preaînalt (Psalm 81, 6).

Această vrednicie, de a ne face fii după dar ai lui Dumnezeu este cu totul străină de
priceperea şi înţelegerea noastră pentru bogăţia slavei lui Dumnezeu, prin care vom
deveni fii după Dar ai lui Dumnezeu în veacul de acum şi cel viitor. Adică să fim
oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), după măsura Darului Său, Care
este bun spre cei nemulţumitori şi răi, răsare soarele Său şi peste cei buni şi
peste cei răi, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Iubiţi credincioşi, până aici am vorbit de câtă slavă şi cinste se vor învrednici cei ce
vor avea în sufletele lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi se vor sili să
îndeplinească porunca Sfintei Evanghelii de astăzi de a iubi pe vrăjmaşii lor. Acum
să ne întrebăm: Oare au existat în Legea Veche şi cea Nouă oameni care s-au
ridicat cu fapta la această desăvârşită dragoste a iubirii de vrăjmaşi?

La această întrebare, vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi vom


arăta că mulţi au ajuns a îndeplini această sfântă poruncă a iubirii de vrăjmaşi, atât
în Legea Veche cât şi în cea Nouă.

Mai întâi să ne aducem aminte de proorocul şi împăratul David, care, încă


cu o mie de ani înainte de venirea Domnului, s-a sârguit a împlini cu fapta
această sfântă şi dumnezeiască poruncă.Cine a citit în Sfânta Scriptură, ştie
câtă ură avea regele Saul asupra lui David şi câtă vreme l-a prigonit şi căuta
în tot chipul să-l piardă, cum însuşi David zice către Ionatan, prietenul său:
Viu este Dumnezeu şi viu este sufletul tău, că precum am zis, n-a rămas
fără numai un pas între mine şi moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta
arătând cât de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omorî. Iar proorocul
David nu s-a răzbunat pe Saul când i-a căzut în mâini că putea prea lesne
să-l omoare. Căci Saul dormea greu în peşteră şi David i-a tăiat numai
poala hainei lui spre mărturie, dar de viaţa lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-
13).Şi a doua oară, când împăratul Saul dormea în mijlocul taberei sale
noaptea, David, venind, i-a luat suliţa de la cap şi vasul cu apă, şi iarăşi
nu s-a atins de viaţa lui, măcar că adesea îl îndemna să-L omoare atunci
pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba şi mai mult, când împăratul Saul a fost lovit
de un duh rău de la Dumnezeu, David venea şi-i cânta din harfă, gonind
duhul cel rău de la el (I Regi, 19, 9).

Iar în Legea Harului cel dintâi care a îndeplinit cu lucrul şi cu cuvântul


această Evanghelie, a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu
numai că învăţa porunca iubirii de vrăjmaşi, ci El întâi a îndeplinit-o cu
lucrul. Atunci când era pe cruce, S-a rugat Părintelui Său să ierte pe cei ce
L-au răstignit, zicând: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34).
La fel şi Sfântul Apostol şi arhidiacon Ştefan, uşa mucenicilor, a împlinit
porunca iubirii de vrăjmaşi, căci plecându-şi genunchii, s-a rugat lui
Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl ucideau cu pietre, zicând:
Doamne, primeşte duhul meu... şi nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând
acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60).
La fel au făcut şi ceilalţi apostoli, care fiind ocărâţi, mângâiau pe
vrăjmaşii lor (I Corinteni 4, 11-13).

Prin această mare virtute a iubirii de vrăjmaşi, au strălucit în lume milioane de


martiri, de ierarhi, de mărturisitori şi cuvioşi părinţi şi toţi care în veacul de acum
au purtat în mintea şi în inima lor, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Iubiţi credincioşi, în încheierea acestei predici vă spun o istorioară sfântă şi


adevărată prin care puteţi înţelege că cel ce are dragostea de Dumnezeu în inima
sa, nu numai că iubeşte pe vrăjmaşii săi, ci la nevoie, îşi pune sufletul său pentru
aproapele său, asemănându-se cu Mântuitorul Care Şi-a pus sufletul Său,
răscumpărare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu


viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon.
Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi
se foloseau de smerenia, de dragostea, de blândeţea şi de sărăcia lui pentru
Hristos.

Acest călugăr minunat avea un cuvânt de taină şi spunea la mulţi: "Credeţi-mă,


fraţilor, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau: "Părinte, din
Capadochia nu a ieşit niciodată vreun împărat". El însă le spunea mereu aceste
cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.

Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi,
a pustiit toată ţara. Ajungând la Oasis, păgânii au omorât mulţi preoţi creştini şi
monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din
Constantinopole, pe monahul Mutaţie Romanul şi pe alt monah cu numele
Teodor. Toţi trei erau bătrâni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul
Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: "Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru,
să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint". Auzind această,
unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se
ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor.
Episcopul însă n-a putut să găsească decât opt monezi de argint.

Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori îmi
daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe
cu cei robiţi". Oamenii văzând aceasta, au început a plânge şi a se văita, că ştiau
că la moarte îi duc pe cei robiţi.

Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie
împărat, a venit la barbari şi le-a spus: "Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog
luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sunt tare şi sănătos şi voi sluji
ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrâni şi
bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos".

Auzind această, barbarii, au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon
cel tânăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrâni şi bolnavi. Monahul Leon a
mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit,
nemaiputând merge după ei. Ei văzând că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa
fericitul şi sfântul monah, şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila
aproapelui.

La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a
împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu poate
avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini, cuvintele monahului Leon,


care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Şi într-adevăr, a ajuns împărat,
punându-şi sufletul său pentru prietenii săi!

Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi
şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.

Oare câţi dintre noi avem atâta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc şi
ne fac rău? Câţi dintre credincioşii noştri se mai jertfesc astăzi pentru
mântuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul oamenilor din spitale, a celor de
aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întâlnesc peste tot certuri în familie,
neînţelegeri între părinţi şi copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie,
invidie şi neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate,
vecin cu vecin?

Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe fraţii şi vrăjmaşii lor?

Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri",
dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu
iertăm pe cei ce ne fac rău?

Când spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", singuri ne cerem osânda dacă nu iertăm
pe cei care ne-au supărat.

 Să ne împăcăm deci unii cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri


dacă vrem să ne mântuim.
 Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm, pe
cei ce ne fac rău.
 Să ne bucurăm când suntem defăimaţi şi osândiţi pe nedrept, că numai aşa
ne putem smeri mai mult şi vom reuşi să fim următori ai lui Hristos.

Altfel, Mântuitorul nu primeşte nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la


Sfântul Altar, nici postul şi milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în
ură şi duşmănie.

Fericiţi sunt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au nici un duşman,
afară de diavolul! Fericiţi sunt creştinii ce trăiesc în desăvârşita dragoste unii cu
alţii!

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos pe toţi şi să


ne învrednicească Împărăţiei Cereşti, care este împărăţia iubirii veşnice. Amin.
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[II Cor. 11, 31-33; 12,1-9; Lc. 6, 31-36].

Porunca cea dintâi, porunca de temelie, este porunca dragostei. Mic cuvântul,
atotcuprinzătoare lucrarea. E uşor să vorbeşti de dragoste, dar nu este uşor să
ajungi la măsura cuvenită a dragostei. Nu e cu totul limpede nici cum se poate
ajunge la ea; tocmai de aceea Mântuitorul adaugă la această poruncă reguli
lămuritoare: „Ca pe tine însuţi; şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le
şi voi asemenea".

Aici ni se arată măsura dragostei, care este, s-ar putea spune, lipsită de măsură;
căci are oare dragostea, în sine, vreo măsură şi este vreun lucru bun pe care
omul nu şi-ar dori să îl primească de la ceilalţi?

Şi totuşi, porunca nu e cu neputinţă de îndeplinit. Totul e să ajungem la deplina


unire de simţire cu ceilalţi, adică să primim în noi, deplin, simţirile lor, să simţim
ceea ce simt şi ei. Când se va întâmpla asta, nu vei avea nevoie să ţi se arate ce şi
când să faci pentru ceilalţi: inima însăşi o să îţi arate. Tu îngrijeşte-te să te
păstrezi în această stare, altfel se va apropia îndată egoismul, te va întoarce în
cochilia ta şi te va zăvorî în ea. Atunci n-o să mai mişti un deget pentru altul, n-o
să-i arunci nici o privire, de-ar şi muri acela. Atunci când Domnul a grăit:
„Iubeşte-1 pe aproapele tău", a vrut ca în locul nostru să intre în noi, adică în
inima noastră, aproapele; iar dacă în inimă va rămâne, la fel ca mai înainte, „eul"
nostru, să nu te aştepţi la nimic bun.

[Rom. l, 7-12; Mt. 5, 44-48].


„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor
ce vă urăsc si rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc."

Nimeni pe lume nu e lipsit de dragoste: oamenii îşi iubesc părinţii şi rudele,


binefăcătorii şi ocrotitorii: dar simţământul dragostei faţă de părinţi, rudenii,
ocrotitori si binefăcători este firesc şi ia naştere de la sine în inimă si de aceea
Domnul nu pune mare preţ pe ea; dar adevărata dragoste creştinească se vădeşte
prin dragostea de neprieteni.

Dragostea noastră faţă de ceilalţi este datoare să rabde nu numai neplăcerile uşoare
si întâmplătoare, ci chiar necazurile şi prigoana, suferinţele si lipsurile pricinuite
nouă din vrăjmăşie.

Suntem datori nu doar să-i binecuvântăm pe aceşti oameni, ci chiar să le facem


bine şi să ne rugăm pentru ei.

Cercetează-te pe tine însuţi: ai, oare, astfel de simţăminte faţă de vrăjmaşii tăi?
Folosindu-te de acest îndreptar, judecă: ai, oare, dragoste creştinească, fără de
care nu este mântuire?
Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii -
Evanghelia iubirii desăvârşite

Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă de dânşii,
s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic
milosteniei decât gândul că nici lui nu-i dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu?
Nu răsplăteşte El, zi şi noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Şi nu-i
mai bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea împărătească decât de
milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am
cădea în dizgraţia regală?

Tot aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de dânsul, omul ajunge
hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă nu este o virtute pasivă, ci o virtute
lucrătoare. Ce ar fi ştiut oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost El
mai întâi, milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în oameni
milă. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar cunoaşte milă.

Cui înţelege că mila este o virtute lucrătoare şi începe să o lucreze, cerul şi


pământul i se arată curând într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să
cunoască şi mila lui Dumnezeu oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din
care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie şi cine o primeşte, simte
că Dumnezeu e de faţă. Amândoi şi cel ce dă şi cel ce primeşte, simt în inimile lor
mâna lui Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiţi cei milostivi,
că aceia se vor milui (Matei 5, 7).

Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înţelepţii indieni.
Poate cineva să treacă pe lângă un cerşetor, să-i pară rău de el şi totuşi să nu-i dea
nimic. Omului milostiv însă nu doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va şi ajuta. A
te milostivi de-un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea
lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmaşii noştri, acesta este lucrul de căpetenie.
Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a
drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.

Mai trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea pământească?
Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toţii de mâna necruţătoare a legii. Fără milă,
legea nu poate chezăşui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi.
Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să cunoască şi să
deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a milei decât asprimea legii. Legea
poate fi oricând învăţată, pe când o inimă înăsprită cu greu se mai poate întoarce
vreodată spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui împotriva
legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu totul lipsiţi de dragoste, pot
pierde cununa slavei făgăduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de
vrăjmaşi. Hristos a dat poruncă - nu sfatul, ci porunca - de a ne iubi vrăjmaşii. Iar
porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a
legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca
iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.
Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă
vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat
faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem
duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge
aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu
cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care
puiesc dintrinsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală.

Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor
duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi
prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul. Dar nu
acesta-i câştigul cel mai mare. Câştigul cel mai mare e că, în chipul acesta, ţi-L
faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta să nu
fi duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman,
lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta şi pe a lui; iar dacă eşti altora prieten
atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti.

O, dacă ar socoti omul mai degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât
câţi îl vrăjmăşesc pe el! Într-o singură zi, faţa cea neagră a acestei lumi ar străluci
ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să facă şi ei nouă este
atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea
nu este obişnuinţa de zi cu zi în oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă
rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el
bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii!
Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el
de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să
vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l
cerceteze dacă e bolnav şi apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.
Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru
neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi
lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele şi războaiele.
Iată leacul tuturor bolilor şi altul nu este.

Şi mai departe spune Domnul: Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi
avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce
vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi
dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire
puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi
întocmai.

Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut,
nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer,
ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din
dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la
întemeierea lumii. De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I
mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi
ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă
iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi
vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât
nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile,
ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să
primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii
dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru,
tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să


nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne
fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le
e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt
sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. D

umnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot
vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită
şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi
moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din
împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de
şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care
ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic
de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.

Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii?


 Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei
adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia sunt păcătoşi pentru că s-au
întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au
luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei
care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine.

Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin
Mântuitorul Iisus Hristos şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile
creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci
pentru toate popoarele pământului. Deoarece Dumnezeu Însuşi i-a pregătit pe
evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege şi prin prooroci, pentru a primi şi a
înţelege descoperirea întreagă, de aceea îi numeşte Domnul păcătoşi pe ceilalţi
oameni, scufundaţi în necredinţă.

 Dar prin „păcătoşi” (mai mari decât păgânii!) înţelege Domnul şi pe cei
cărora, descoperindu-li-se taina adevărului şi a iubirii, nu s-au ţinut de ea,
ci s-au întors ca şi câinele la borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui.
Şi mulţi dintre noi ne numărăm printre aceştia, care cu numele suntem
creştini iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.
Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc şi facem bine celor ce ne fac
bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! Iar de laudă
sunt numai acele fapte care, cât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire
dumnezeieşti.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi


nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El
este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este
milostiv. Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată
învăţătura ne mai auzită înainte de venirea Lui! Iată slava vredniciei omeneşti,
la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău“, pentru că este
prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte“,
pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i
răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.

Nu cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? Aceasta este întâmpinarea pe


care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creştini. „Nu vedem“, zic ei, „că în natură
nu găseşti nimic care să semene iubire pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni?
Nu sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de altceva,
credinţa noastră deosebeşte două firi: una necazută, neintunecată şi neaplecată spre
rău prin păcat, cea aşa cum a avut-o Adam în Rai, iar altă schimonosită, întunecată
şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o vedem că este în această lume. De firea
primară ţine iubirea faţă de vrăjmaşi. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl
respiră tot ce trăieşte. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea
dumnezeiască străbate până la firea noastră ca soarele prin nori. Şi toată iubirea din
lume de acolo vine, din firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea
pentru vrăjmaşi apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este nefirească, ci este
supra-firească faţă de firea cea pământească sau mai bine zis, este pre-firească, de
vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea curată şi nemuritoare, pe
care am avut-o înaintea acesteia de astăzi.

„Iubirea pentru vrăjmaşi“, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o
numim nefirească“. Atunci, şi o perlă e nefirească şi diamantul şi aurul! Sunt
lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc
numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi
înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu
are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor
credinţei creştine, ale mucenicilor intru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.

„Să zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârşit, iubirea aceasta e neobişnuit de grea“,


spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară, mai ales pentru cine o învaţă departe de
Dumnezeu, de la Care ea îşi primeşte tărie, din Care ea se hrăneşte. Cum să nu-i
iubim noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe noi
mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem şi noi vrăjmaşi
cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în lume care să nu-l socotească pe el
duşman? Dacă ar fi ca soarele şi ploaia să se reverse numai asupra celor pe care
nimeni nu-i numeşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop
de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot
duşmani. Dumnezeu însă e fără de păcat şi de aceea El nu bănuieşte pe nimeni,
El iubeşte pe toată lumea. Ne iubeşte atât de mult încât, atunci când ne
împresoară duşmanii fără ca noi să ne fi făcut vinovaţi cu ceva anume faţă de ei,
trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi spre binele nostru.
Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea
duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi
făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia satanei e de folos celor râvnitori intru Dumnezeu
şi intru mântuire.

Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai râvnitor întru cele dumnezeieşti,
cine a avut mai mare dragoste de Hristos decât el? Acest apostol, totuşi, ne spune
cum, dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău să-l
ispitească: Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a
mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă
trufesc (II Corinteni 12,7).

Iar dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu ajute omului
alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul
Însuşi a spus: Duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10,36; cf. Miheia 7,6).
Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi
înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii
noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru
trup. Câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor fiilor lor, câţi fraţi şi surori fraţilor şi
surorilor? Câte soţii soţilor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de
zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de
rude şi prieteni şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi.
Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii
prieteni? Când ne pun piedici ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de
mântuire; când ne îngreunează viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem
înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea
lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din
ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de
aproape ai noştri.

Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, zice


Domnul. Faceţi bine tuturor, fără deosebire, fără să ţineţi seama dacă ei vă iubesc
sau nu; urmaţi lui Dumnezeu, care face bine tuturor şi pe faţă şi într-ascuns. Dacă
facerea ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaş de vrăjmăşia lui, cu atât mai puţin îl va
vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu aşteaptă de la tine bine şi împrumută
tuturor celor care îţi cer, dar împrumută ca şi când ai da, ca şi când ai înapoia
omului ce este al lui, nu ca şi când ai da ce e al tău.

Zice Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe aproapele
său cu ceea ce el însuşi a primit de la Dumnezeu: pâine, hrană, putere, un
cuvânt potrivit, rugăciune - socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai
mult decât îi trebuie. În fratele său Însuşi Dumnezeu cere şi Se îndatorează“.

Chiar dacă vrăjmaşul tău nu-ţi primeşte facerea de bine, să nu te împiedice


aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: Rugaţi-vă pentru cei…
ce vă prigonesc (Matei 5, 44)? Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri şi în
acest chip le veţi face bine. Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la
tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Şi Dumnezeu îi va
îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine. Nu-i cu neputinţă, aşa
cum crede lumea, să întorci un duşman înverşunat şi să ţi-l faci prieten! Şi chiar
dacă ar fi cu neputinţă oamenilor, Îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine
preschimbă iar şi iar pământul îngheţat în câmp înflorit, poate şi să topească
gheaţa vrăjmăşiei în inima omenească şi să presare în ea floarea înmiresmată a
prieteniei. Şi aceasta nu atât pentru ca să-ţi câştigi tu un prieten în locul unui
duşman, ci ca să nu-şi piardă el sufletul din pricina vrăjmăşiei faţă de tine.
Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puţin lucru pentru mântuirea ta să ai,
în viaţa aceasta, mai mulţi prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este să
nu fii tu duşmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în gândurile
tale, în rugăciunile tale.

Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o
măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? Veţi fi fii
ai Celui Preaînalt; Îl vei putea numi pe Dumnezeu: Tată şi Tatăl tău, care vede
în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu
mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este
răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui
Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu şi Singurul, al
Celui Preaînalt este Iisus Domnul şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu
Tată al Său. Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum
suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El
(Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea
lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi,
înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom
rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină
vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne
aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de-un rege? Trebuie oare
să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege“; atât
să spui şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de
Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul
nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor.
Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul
Lui, cum spune apostolul: Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în
Hristos Iisus (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de
aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.

Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu
al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea
mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a
făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci,
de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă
până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o
piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă
de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de
fiarele cele mai crude - toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a
preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine
înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a
omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii
Împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu
neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a
deschis singur porţile Raiului!
Oricât de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunţiş
pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui
curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea
Împărăţia şi Înfierea, ci doar să dorim Împărăţia şi Înfierea mai presus de orice.
Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a
meritat Adam Raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu.
Prin ce a rămas Adam în Rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva
decât ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la îndoială porunca lui
Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca şi au căzut în păcatul
aducător de moarte al neascultării.

În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la
Adam şi de la Eva în Rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa
este spre mântuire şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat
toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem
încredere în cuvântul Lui şi să-L ascultăm.

De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El
singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă;
pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem
să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul - fie el amar
sau dulce - cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la
minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu
dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea
cea de o fiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Din: Sfântul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucureşti)


Rugăciunea Sfântului Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât
prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre
pământ.

Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic


faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa
vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde
nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.


Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.
Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.


Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au
izgonit afară.

Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la


veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea
spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de
păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină
mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri.

Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită
a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe
pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că
vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează
pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!

Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul
ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei
şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!


Sfântul ierarh Luca al Crimeei – Predică - Ce ne împiedică să iubim?

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe
cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi
iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi
avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care
nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu
împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii
voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi
răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei
nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6,
31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci
când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar
stingherit. “Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” – se întreabă el.
Dar tot ce este mare este simplu. Toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de
simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai
simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.

Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt
al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar
înţelege de la sine – şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor
cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!

Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte ei cu


noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la
nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare
trupească.

Ce înseamnă asta? De ce stau aşa lucrurile? Doar nu ne purtăm astfel cu toţi


oamenii. Faţă de cei mai apropiaţi, faţă de cei pe care îi iubim fierbinte – soţia
scumpă, copiii, tată, mamă – ne purtăm potrivit poruncilor lui Hristos; îi iubim ca
pe noi înşine şi nu le facem ceea ce nu ne-am dori pentru noi înşine. Ce mamă
care-şi iubeşte copilul din toată inima nu îi va da toată dragostea, toată mângâierea
sa, nu-şi va jertfi chiar viaţa pentru el? Prin aceasta ea împlineşte – nu-i aşa? –
legea lui Hristos.

Dar, iată, cu cei pe care îi cuprindem sub numele de “aproape”, însă de fapt îi
socotim depărtaţi şi străini, nu ne purtăm astfel. Ce ne împiedică să ne purtăm cu ei
la fel cum ne purtăm cu oamenii cei mai apropiaţi, pe care îi iubim? Ne împiedică
egoismul, iubirea de sine, fiindcă nu ne iubim decât pe noi înşine. Ne îngrijim de
noi înşine, ne iubim pe noi înşine, iar pe oamenii din jur nu-i iubim, adeseori îi
necăjim, îi jignim. Iar Domnul ne înfăţişează o asemenea cerinţă dreaptă, curată,
sfântă.

El cere însă ca noi să îi iubim şi pe vrăjmaşi. Oare-i uşor să facem asta? Nu, este
foarte greu. A-i iubi pe vrăjmaşi se deprind cei ce au inimă curată, cei care Îl
iubesc cu toată inima pe Dumnezeu şi urmează poruncilor Lui, cei în care Se
sălăşluieşte Duhul Sfânt, duhul smereniei, cei care se pătrund de duhul dragostei.

Doar cei ce s-au deprins să îi iubească pe cei care-i urăsc, să-şi iubească vrăjmaşii,
i-au biruit pe aceştia – cu binele şi cu dragostea. Mila şi împreună pătimirea – iată
însuşirile de temelie, calităţile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, acela are
şi mila, şi împreună pătimire, fiindcă nu poţi să iubeşti fără să suferi împreună cu
cel iubit. Un asemenea om nu poate să nu facă binele celor care au nevoie de el, şi-
l face fără să aştepte recunoştinţa, fără să aştepte să i se răsplătească pe măsură.

Din dragoste curată izvorăşte milostivirea, din dragoste curată împlinesc


adevăraţii creştini aceste porunci ale lui Hristos: dau împrumut celor de la care
nu se aşteaptă să mai primească înapoi, fac tot felul de fapte bune. Domnul cere
să nu aşteptăm nimic în schimb pentru binele făcut şi ne făgăduieşte marea plată
a veşnicei bucurii, spunând că vom fi fii ai Celui Preaînalt.

Ştiţi ce spunea Domnul Iisus Hristos despre Înfricoşătoarea Judecată şi despre


faptul că drepţii vor fi îndreptăţiţi doar pentru dragoste, doar pentru faptele
dragostei. Fii ai Celui Preaînalt se vor numi ei, vor străluci ca stelele pe cer. Iar cei
ce dragoste n-au avut, cei ce n-au făcut faptele milostivirii, se vor numi fii ai
diavolului şi vor fi chinuiţi în veci dimpreună cu el.

Dragostea este împlinirea a toată legea (v. Romani 13, 10). Milostivirea este, de
asemenea, toată legea lui Hristos, fiindcă ea vine din dragoste. Ce să facem ca să
dobândim dragostea? Mare, uriaşă este această lucrare, e scopul întregii noastre
existenţe, scopul întregii noastre vieţi. Am fost făcuţi de Dumnezeu ca să ne
apropiem de El duhovniceşte. Trăim pentru a deveni fii ai Celui Preaînalt,
pentru a ne desăvârşi, pentur a tinde către El.

Pe care cale trebuie să mergem? Mergeţi prin uşa cea îngustă, pe calea cea
pietroasă şi spinoasă, fără a vă teme de pătimiri, fiindcă ele nasc binele. Cel care
pătimeşte devine slobod de egoism, devine liniştit, blând, plin de dragoste. Trebuie
să mergem pe calea necazurilor, împlinind toate poruncile lui Hristos. Prin
neobosite rugăciuni şi post trebuie să intrăm în împărtăşirea cu Dumnezeu.

Au agonisit dragostea cei care, asemenea Cuviosului Serafim din Sarov, zi şi


noapte s-au rugat şi au postit aspru. Domnul curăţeşte inimile lor de toată
întinăciunea, fiindcă Duhul Sfânt, Duhul dragostei poate sălăşlui doar într-o inimă
blândă, smerită. Trebuie să agonisim blândeţea, smerenia şi atunci va veni sfânta
dragoste.

Pentru multe se cuvine să ne rugăm, pocăindu-ne de păcatele noastre


nenumărate, însă neîncetată şi de temelie trebuie să fie rugăciunea pentru ca
Domnul să curăţească inimile nostre de răutate, să ne dea marile virtuţi
creştineşti: blândeţea, smerenia, sfânta dragoste. Nicicând să nu uitaţi
rugăciunea cea mai însemnată – rugăciunea pentru dobândirea dragostei!
Rugaţi-vă pentru aceasta cum vă va pune Dumnezeu în inimă – de pildă, astfel:
“Doamne, dă-mi sfânta dragoste, învaţă-mă să-i iubesc pe toţi oamenii: şi pe cei
de aproape şi pe cei de departe şi pe cei credincioşi şi pe cei necredincioşi,
precum Tu, Doamne, ne iubeşti pe noi, pe toţi, păcătoşii şi ticăloşii!” Amin.

15 octombrie 1944
(Din: Sfântul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucureşti, 2010)
Mitropolitul Augustin Kandiotis de Florina - Predică la Duminica a XIX-a
după Rusalii – O lege

,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31)

Iubiţilor, există o lege, care este cea mai veche din toate legile, pe care le-au făcut
oamenii, ca să poată să-şi ritmeze armonios legăturile dintre ei şi să trăiască
fericiţi. Lege, care nu este crestată pe plăci de marmură sau scrisă pe hârtii şi în
ziarele oficiale ale statului. O lege pe care a sădit-o Dumnezeu, care l-a plăsmuit pe
om ,,după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1, 26). Şi această lege înnăscută este
legea dragostei.

Această lege strigă fiecărui om să iubească.


 Îi strigă să nu facă nici un rău celuilalt,
 să nu fure,
 să nu nedreptăţească,
 să nu atace onoarea familială a altuia,
 să nu spună minciuni,
 să nu defăimeze şi să clevetească,
 să nu calomnieze pe celălalt,
 să nu se ducă pe la tribunale şi
 să facă jurăminte mincinoase,
 să nu ucidă,
 să nu ia viaţa altuia.
Acestea le strigă legea dragostei. Dar această lege nu se opreşte aici. Înaintează din
ce în ce mai mult. Strigă nu numai că trebuie să nu facem răul, ci trebuie să
facem şi binele celorlalţi oameni. Flămânzesc? Însetează? Le este frig? Se află
într-o situaţie dificilă? Sunt în pericol? Noi nu trebuie să rămânem reci şi
indiferenţi. Trebuie să alergăm în ajutorul lor prin toate mijloacele de care
dispunem. Şi pâine, şi apă, şi haine, şi cuverturi, şi medicamente, şi orice fel de
ajutor, trebuie să-l oferim celorlalţi oameni. Şi aşa cum ne dorim ca ceilalţi oameni
nu numai să nu ne nedreptăţească, ci şi să ne ajute, aşa şi noi trebuie să ne
comportăm faţă de ceilalţi.

Aceasta este legea înnăscută a dragostei, pe care o exprimă Hristos în Evanghelia


de astăzi prin următoarele cuvinte: ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-
le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).

Dar Hristos, Care a venit în lume ca să împlinească, să desăvârşească, să


completeze legea morală, să lărgească hotarele iubirii şi să arate desăvârşirea, nu
vrea ca omul să se oprească în drumul iubirii. Vrea ca omul să înainteze. Vrea ca
omul să urce pe cele mai înalte trepte. Iubirea, aşa cum învaţă Hristos, nu trebuie
să se limiteze la un cerc îngust de oameni. Nu! Pentru că o astfel de iubire,
restrânsă la puţinii oameni care ne iubesc, oricine o poate întâlni şi la cei mai
păcătoşi oameni, şi la cele mai păcătoase reuniri umane. De pildă: Există oameni
mai răi decât tâlharii? Apucă armele, se organizează în bande, fură, răpesc,
necinstesc, ucid oameni. Îi urăsc pe oameni. Şi totuşi, tâlharii care îi urăsc pe alţii,
între ei au dragoste; se susţin între ei. Ură faţă de alţii, dar iubire faţă de ei înşişi şi
faţă de anturajul lor. Dacă va dispare dragostea dintre ei, banda se va risipi. Lucrul
acesta arată că iubirea este atât de necesară, că nici cei mai păcătoşi nu pot să
trăiască fără iubire.

Dar această iubire, care îi leagă pe păcătoşi între ei, nu este o iubire curată. Este o
iubire păcătoasă, iubire care are drept scop deservirea intereselor omeneşti egoiste
şi păcătoase. Această iubire, iubirea tâlharilor, are consecinţe dezastruoase. Poate
să facă mari catastrofe. Răul, când este singur, face răul, dar într-o măsură mică.
Însă atunci când cel rău se uneşte cu alţi răi, iar aceştia iarăşi se unesc cu alţii şi se
fac mulţi, mii de mii, milioane multe, o, atunci!…

Dacă aceşti oameni, care au ură în inimă şi au ca lozincă „moartea ta este viaţa
mea” şi vor să-i nimicească pe toţi ceilalţi ca să trăiască şi să conducă ei, dacă
aceste milioane de oameni răi se vor organiza, se vor înarma cu armele groaznice
ale distrugerii şi vor face război împotriva celorlalte popoare mici şi neputincioase,
o, ce catastrofă va fi atunci! O astfel de catastrofă groaznică a văzut omenirea în
secolul nostru de două ori. A văzut-o în cele două războaie mondiale, dintre care
cel de-al doilea a fost şi mai dezastruos decât primul. Milioane de oameni uniţi,
având în frunte conducători oameni sălbatici, fiare, ca înfricoşătoarele fiare ale
Apocalipsei, s-au năpustit şi au împrăştiat moartea şi catastrofa. Şi aceste milioane
de oameni aveau dragoste între ele, dar aveau şi ură împotriva celorlalţi oameni, pe
care voiau să-i supună şi să-i nimicească. Iubirea lor era limitată, egoistă. Nemţii îi
iubeau cu patos doar pe nemţi. Ruşii pe ruşi. Italienii pe italieni. Japonezii pe
japonezi. Englezii pe englezi, etc. Şi marile state, dincolo de aşa-numitele lor
interese naţionale n-au văzut nimic altceva. Iar toate câte le spuneau despre
dreptate, toate erau o înşelăciune şi o iluzie. Din nefericire, acest lucru l-a
demonstrat şi-l demonstrează continuu realitatea.

Dar Hristos, Care a sădit în inima oamenilor legea dragostei, nu vrea ca dragostea
să fie limitată şi sufocată în limitele înguste ale unui sentiment, care doar are
numele de dragoste, dar în realitate este un egoism, o adorare şi o zeificare a ego-
ului. Iubirea pe care a propovăduit-o Hristos, aşa cum vedem în Evanghelia de
astăzi, sparge limitele înguste, se lărgeşte şi se revarsă ca un râu în toată lumea.
Hristos ne învaţă că trebuie să-i iubim nu doar pe părinţi, pe prieteni, pe rude,
pe conaţionalii noştri, ci chiar şi pe străini şi pe vrăjmaşii noştri. Cât de clar se
aude glasul lui Hristos! „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine…” (Luca 6, 35).
Zice: Faceţi bine chiar şi vrăjmaşilor voştri.

Însă acest lucru este uşor? Nu este uşor. Dar „cele cu neputinţă la oameni sunt cu
putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Doar în creştinism se împlineşte această
iubire ideală, care îi îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşi.

Vreţi un exemplu? Aruncaţi o privire la Cel Răstignit. Iubirea pe care Hristos


a învăţat-o, El însuşi a împlinit-o. Sus, pe Crucea muceniciei Lui, Şi-a întins
Preacuratele Sale Mâini şi i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, chiar şi pe vrăjmaşii
Lui. S-a rugat pentru răstignitorii Săi şi a spus acele nemuritoare cuvinte,
care frâng inimile şi celor mai învârtoşaţi şi nemiloşi oameni:

„Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”


(Luca 23, 34).
Iubiţilor, vă întreb: Suntem creştini? Să-L imităm pe Stăpânul nostru. Să-L urmăm
cu fidelitate pe sfântul drum al dragostei, dragoste, pe care trebuie s-o arătăm chiar
şi vrăjmaşilor noştri.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa:


„Kyriaki”)
Care e sensul poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?

“Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-
au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-
au găsit calea ce duce spre El”.

Despre iubirea de vrăjmaşi

“Orice sistem raţionalist îşi are propria structură logică, dialectica sa internă; de
asemenea, lumea duhovnicească are şi ea – ca să ne exprimăm în mod
convenţional – structura şi dialectica proprie. Dar experienţa duhovnicească are o
dialectică cu totul deosebită şi care nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.
Astfel spiritelor raţionaliste le-ar putea părea ciudat faptul că fericitul stareţ vede
în iubirea de vrăjmaşi criteriul adevăratei credinţe, al adevăratei comuniuni cu
Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului.
În ciuda dorinţei de a fi cât mai scurt cu putinţă şi de a evita tot ce e de prisos,
câteva cuvinte de explicaţie mi se par totuşi necesare.

Omul trăieşte în nădejdea de a primi în veacul viitor darul asemănării cu


Dumnezeu şi al fericirii desăvârşite; aici el nu cunoaşte decât „pârga” sau
„arvuna” acestei stări viitoare. In limitele experienţei sale pământeşti, omul
îmbrăcat în trup poate rămâne în momentul rugăciunii în Dumnezeu păstrând în
acelaşi timp amintirea lumii; dar când ramâne în Dumnezeu mai deplin, atunci
„lumea e uitată“, aşa cum omul alipit cu totul de lume uită de Dumnezeu.

Dar dacă uităm de lume, atunci când atingem starea unei totale cufundări în
Dumnezeu, cum am mai putea vorbi de iubirea de vrăjmaşi ca despre criteriul
adevăratei comuniuni cu Dumnezeu? Când uită lumea, omul nu se mai gândeşte
nici la prietenii, nici la vrăjmaşii săi.

Prin Fiinţa sau Esenţa Sa Dumnezeu este mai presus de lume, transcendent
lumii. Dar prin lucrarea sau actul Său El rămâne în lume, e imanent lumii.

Absoluta transcendenţă a Fiinţei divine nu e nicidecum afectată de neîncetata Sa


acţiune sau lucrare în lume. Dar omul îmbrăcat în trup şi care trăieşte pe pământ n-
are în el o asemenea desăvârşire; deci atunci când e cu totul cufundat în
Dumnezeu, cu toate puterile minţii şi inimii sale, el pierde orice conştiinţă a lumii.
De aici nu trebuie dedus că totala cufundare in Dumnezeu ar fi lipsită de legătură
cu iubirea faţă de vrăjmaşi. Stareţul afirmă, dimpotrivă, că una e strâns legată de
cealaltă.

La arătarea lui Hristos, stareţul ajunsese la o astfel de treaptă a cunoaşterii care


exclude orice îndoială sau ezitare. El afirma categoric că cine iubeşte pe
Dumnezeu prin Duhul Sfânt va iubi deopotrivă întreaga creaţie a lui Dumnezeu
şi, înainte de toate, omul. Socotea această iubire drept un dar al Duhului Sfânt. O
primea ca pe o putere venită de sus. Şi, invers, cunoştea şi cufundarea totală în
Dumnezeu ce purcede dintr-o iubire de aproapele iscată de har.

Vorbind de vrăjmaşi, stareţul folosea limbajul mediului său într-o epocă în care se
vorbea şi se scria mult despre „duşmanii credinţei” [ateii bolşevici]. El însuşi nu-i
împărţea pe oameni în prieteni şi duşmani, ci în cei care-L cunoşteau pe
Dumnezeu şi cei ce nu-L cunoşteau. Am putea de aceea presupune că, dacă
împrejurările istorice ar fi fost diferite, stareţul s-ar fi exprimat astfel, ceea ce de
altfel i s-a întâmplat de mai multe ori atunci când vorbea despre iubirea pentru om
în general, adică pentru toţi oamenii, pentru cei ce fac binele, ca şi pentru cei ce fac
răul. După părerea sa, acest lucru îl face pe om asemenea lui Hristos Care „Şi-a
întins braţele Sale pe cruce” ca să strângă la Sine pe toţi oamenii.

Care e sensul poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”? De ce a zis


Domnul că aceia care vor păzi poruncile Lui vor şti de unde vine învăţătura Sa
(In 7, 17)? Cum înţelegea stareţul acest lucru?

Dumnezeu este Iubire, Iubirea absolută, care in revărsarea sa covârşitoare


îmbrăţişează întreaga creaţie. Până şi în iad Dumnezeu e prezent ca iubire. Dând
omului pe măsura capacităţii sale cunoaşterea reală a acestei iubiri, Duhul Sfânt îi
descoperă în acelaşi timp calea care duce spre plinătatea existenţei.

Cei care au ajuns la împărăţia cerurilor şi care rămân cu Dumnezeu văd în


Duhul Sfânt toate adâncurile iadului, căci în întreaga existenţă nu există loc în
care Dumnezeu să nu fie de faţă. „Tot cerul sfinţilor vieţuieşte prin Duhul Sfânt
şi nimic din ceea ce este în lumea întreagă nu e ascuns Duhului Sfânt“.
„Dumnezeu e Iubire şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire”. Rămânând în ceruri,
sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor.

Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-
au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-
au găsit calea ce duce spre El.

Omul nu poate rămâne în acelaşi timp cu totul în Dumnezeu şi cu totul în lume.


Aşadar, el nu poate să-şi dea seama dacă contemplaţia sa a fost autentică sau,
din contră, imaginară, decât numai după ce se „întoarce” la amintirea şi
simţirea lumii. Dacă, insista stareţul, după o stare duhovnicească socotită drept
o contemplaţie dumnezeiască sau o comuniune cu Dumnezeu, nu avem iubire
pentru vrăjmaşi şi, prin urmare, pentru întreaga creaţie, e un semn sigur că
această contemplaţie n-a fost autentică, altfel spus n-a fost o adevărată
comuniune cu Dumnezeu.

Omul poate fi „răpit” în stare de contemplaţie înainte să-şi dea seama de acest
lucru. In stare de extaz, chiar atunci când acesta nu vine de la Dumnezeu, omul
nu poate înţelege ce i se întâmplă. Dacă însă, după „întoarcerea” la conştiinţa
obişnuită, în suflet rămâne ca rod al contemplaţiei un sentiment de mândrie şi
indiferenţă pentru soarta lumii şi a oamenilor, atunci fără nici o îndoială
această contemplaţie a fost falsă. Astfel, autenticitatea sau caracterul înşelător al
contemplaţiei poate fi recunoscut după roadele sale.
Cele două porunci ale lui Hristos - iubirea de Dumnezeu şi iubirea de
aproapele - sunt inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că-L
iubim pe Dumnezeu urându-l în acelaşi timp pe fratele nostru, ne înşelăm şi ne
găsim în rătăcire. Astfel, cea de-a două poruncă ne îngăduie să verificăm
măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.

Despre calea Bisericii

„Duhul Sfânt a făcut cunoscute Bisericii noastre tainele lui Dumnezeu şi ea este
tare prin cugetul său sfânt şi prin răbdarea ei”, spunea stareţul.

Taina dumnezeiască pe care Biserica o cunoaşte prin Duhul Sfânt e iubirea lui
Hristos.

Cugetul sfânt al Bisericii este „ca toţi să se mântuiască“. Iar calea pe care o
urmează Biserica pentru atingerea acestui sfânt scop e răbdarea, adică jertfelnicia.

Propovăduind în lume iubirea lui Hristos, Biserica îi cheamă pe toţi oamenii la


plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg această chemare şi o
resping. Chemând pe toţi oamenii să păzească porunca lui Hristos: „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri“, Biserica se aşează între toate forţele aflate in luptă. Furia care
însufleţeşte aceste forţe se întoarce în chip firesc împotriva Bisericii care se
aşează în drumul lor. Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea
lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale,
aşa cum Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă în această lume a
păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil
ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată şi să sufere.

Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în


Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:
„Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim
3,12).Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă de când există
păcatul.

„Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6).
Prin aceste cuvinte Domnul spune că aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei
vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate,
nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura
vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea
lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.
Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.
„Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi” (In 8, 37),
a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea,
dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a
omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare.

In întâlnirile mele cu fericitul stareţ n-am avut niciodată nici cea mai mică
îndoială că vorbele sale erau „cuvintele vieţii veşnice” pe care le auzise de sus
şi că nu prin „basme meşteşugit închipuite” a învăţat acest adevăr pe care l-a
mărturisit prin întreaga sa viaţă. Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu
uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru
lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

Viaţa stareţului pe care am observat-o îndeaproape timp de mulţi ani, şi pe care


încerc să o descriu acum, era un efort ascetic atât de mare şi măreţ, încât nu există
cuvinte care să-mi poată exprima admiraţia. In acelaşi timp, această viaţă era atât
de simplă, atât de firească şi de smerită cu adevărat, încât orice expresie, oricât
de puţin căutată sau emfatică, ar introduce un element străin. De aceea mi-e
atât de greu să vorbesc despre ea.

Sunt oameni incapabili să sesizeze adevăratul sens ce se ascunde în spatele unui


cuvânt simplu; altora, din contră, li se răneşte auzul atunci când aud notele false
produse de cuvinte pretenţioase. Pentru mulţi oameni, cuvântul sfânt şi curat al
stareţului nu e din nefericire uşor de înţeles, tocmai din pricina simplităţii lui; de
aceea îmi îngădui să-l însoţesc cu acest comentariu al meu, crezând – poate pe
nedrept – că astfel îi voi putea ajuta pe cei obişnuiţi cu alte moduri de viaţă şi de
exprimare să-l înţeleagă pe stareţul nostru.

Să luăm, de exemplu, acest scurt sfat al stareţului:


„Ce trebuie să facem pentru a avea pacea în suflet şi în trup? Pentru aceasta
trebuie să iubim pe toţi oamenii ca pe noi înşine şi să fim gata să murim în tot
ceasul”.

In general, gândul unei morţi iminente umple sufletul omului de tulburare şi de


spaimă, uneori chiar de disperare, până acolo încât mâhnirea sufletului
îmbolnăveşte chiar şi trupul. Atunci cum poate stareţul spune că, dacă suntem
necontenit gata să murim şi dacă iubim pe toţi oamenii, acest lucru umple de
pace nu numai sufletul, dar şi trupul nostru? Ciudată şi neînţeleasă învăţătură!
Vorbind aici de pacea în suflet şi în trup, stareţul are în vedere starea
duhovnicească în care lucrarea harului se comunică în chip sensibil nu numai
sufletului, ci şi trupului. Desigur, în cazul de faţă el vorbeşte de un har mai mic
decât cel pe care-l trăise la arătarea Domnului. Aici harul care-i năpădise sufletul şi
trupul a fost atât de puternic, încât însuşi trupul simţise limpede prezenţa lui.

Blândeţea Duhului Sfânt a trezit chiar şi în trup o iubire atât de aprinsă pentru
Hristos, încât şi el voia să pătimească pentru Domnul”.

(in: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“,


Editura Deisis, Sibiu, 1999).
Ce înseamnă să-i iubim pe vrăjmaşii Bisericii şi cum o putem face?

Cuviosul Seraphim Rose -“Scrisori“

“Cu mulţi ani în urmă, o fată de confesiune catolică care a fost primită în Biserica
noastră mi-a spus că una dintre primele ei nedumeriri a fost cea referitoare la
presupusul mare contrast dintre înfricoşătoarele afirmaţii la adresa ereticilor,
apostaţilor, etc. şi abordarea înţelegătoare şi iubitoare pe care a întâlnit-o adesea în
convorbirile cu preoţii sau credincioşii noştri. Eu nu văd aici nici un conflict.
Pentru a păzi adevărul trebuie să vorbim la modul cel direct despre cei ce se
depărtează de el pentru a păzi astfel turma şi, dacă e posibil, a-i călăuzi pe cei
rătăciţi. Dar Biserica îşi deschide comorile pentru fiecare suflet – cu condiţia ca el
să asculte de adevăr şi să primească învăţăturile ei – iar aceste comori nu pot veni
decât de la Sfântul Duh şi nu din “reinterpretarea” unora sau altora. (…)

Dar, în toate legăturile pe care le am cu susţinătorii fermi ai Ortodoxiei din


Biserica noastră, pot spune cu mâna pe inimă că nu am întâlnit nici unul dintre ei
care să nu manifeste o iubire creştinească pentru cei rătăciţi; dacă Patriarhul
Athenagora s-ar fi pocăit de rătăcirea sa şi s-ar fi întors la Ortodoxie, cred că ar fi
fost primii care l-ar fi îmbrăţişat. Cred că impresia contrară vine în special din
partea criticii acelora a căror idee despre Biserică este foarte vagă şi care acuză
râvnitorii noştri de “lipsa de iubire“, pe când ei, de fapt, se împotrivesc cu toată
dreptatea apostaziei”.
Sfântul Siluan Athonitul - “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei“

Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat
să se roage de harul lui Dumnezeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai
cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce şi a suferit cu sufletul
pentru noi toţi.

Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi
pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea şi atunci ne va fi milă chiar şi de
demoni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de
Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte


sau smulge ce e al vostru sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând:

„Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale.


Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!“

Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta
să iubească pe vrăjmaşi şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în
toate şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela
n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe
vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja
un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii
tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gânduri rele în inima
ta; pentru că aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi
gândurile rele” [Mt 15,19].
Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi de aceea, îi este
milă de el.

Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga


pentru vrăjmaşi.
Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa
pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor şi
harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.
Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura şi acesta va fi un lucru
bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază
în el şi dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc
duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea
nenorocire!

Înţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe


Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi
curg din ochii mei. Pentru noi şi Raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin
Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „Împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul
vostru” [Lc. 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică şi chinurile veşnice
încep şi ele tot încă de aici.

Pentru mândrie se pierde harul şi împreună cu el şi iubirea de Dumnezeu şi


îndrăzneala în rugăciune şi atunci sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu
înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă
altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.

Tu zici: „Vrăjmaşii prigonesc Sfânta noastră Biserică. Cum îi voi iubi oare?“.
Dar la aceasta eu îţi voi spune: „Sufletul tău sărman n-a cunoscut pe
Dumnezeu, n-a cunoscut cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor aşteaptă ca toţi
oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască. Domnul e iubire şi El a dat pe
pământ pe Duhul Sfânt Care învaţă sufletul să iubească pe vrăjmaşi şi să se
roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta şi este iubirea. Dar dacă îi
judecăm după fapte, merită să fie pedepsiţi“.

Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult, ne iartă păcatele şi prin Duhul


Sfânt ne descoperă tainele Lui.

Domnul ne-a dat poruncă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44]. Dar cum să-i
iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta
Biserică?

Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan
Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească
pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui”
[Lc. 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se
mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că
au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci
când Iuda se gândea să vândă pe Domnul, Domnul i-a răspuns cu milă [Mt. 26,
50]; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd şi
atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu“.

“Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi
chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt
iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga
lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb:


„Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe
cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar
dacă e un duşman al Bisericii?”

Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în Rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie
de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grijă de toţi”.

***
“Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut
arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat
după ea şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte şi să cureţe duhul meu
de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-
a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte
Domnul norodul Său şi îndeosebi pe cei morţi şi în fiecare seară vărsam lacrimi
pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de
milostiv.
***
Într-o zi am spus duhovnicului:
- Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fiecare noapte plâng pentru ei
şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.
Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.

***

Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păcatele tale?”


I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”.
Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de ceilalţi se va milostivi Domnul.
Aşa spunea egumenul Makari”.
L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng
pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.

***
Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. Îi
plăcea să se gândească la pătimirile Domnului, cum Domnul, împăratul slavei, a
suferit atât de mult pentru noi şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi.
L-am întrebat pe acel nevoitor:
- Să mă rog pentru cei morţi?
El a suspinat şi a zis:
- Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu
şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.
Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp şi
lacrimi picurau din ochii lui.
După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au
întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei”.
Sfântul Siluan despre necredinţă, mândrie, iubire şi pacea inimii: “Omului
păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui”

“Unii oameni zic că nu este Dumnezeu. Ei vorbesc aşa pentru că în inima lor
locuieşte duhul mândriei, amăgindu-i cu minciuni împotriva Adevărului şi
împotriva Bisericii noastre ortodoxe, căreia i s-a dat prin Duhul Sfânt să înveţe
tainele lui Dumnezeu.

Ei sunt inteligenţi şi se cred deştepţi, dar, în realitate, nu înţeleg nici măcar faptul
că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul. Oricine le primeşte în
inima lui se identifică cu duhul cel rău şi se face asemenea lui. Facă Dumnezeu ca
nimeni să nu moară în această stare.

Eu cred că dacă Dumnezeu n-ar exista , nu s-ar mai pomeni despre El pe pământ;
dar oamenii vor să trăiască după voia lor şi de aceea zic că Dumnezeu nu există şi
prin aceasta demonstrează că El există.

Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică: ”Doamne, dacă exişti, luminează-mă şi-
Ţi voi sluji din toată inima şi din tot sufletul!” Şi, pentru acest gând smerit şi
dispoziţie de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreşit.

Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult îl iubeşte pe cel care Îl caută.
”Pe cei care Mă caută îi iubesc, zice Domnul şi cei ce Mă caută vor afla har”
(Pr. 8, 17). Puţină cunoaştere avem noi toţi şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să-L
caute pe Dumnezeu.

La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru vrea să cunoască toate prin
mintea şi prin ştiinţa lui, dar nu-i este dat să cunoască pe Dumnezeu, pentru că
Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite.

Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: ”Eşti un sfânt!”, altul:
”Nu te vei mântui!”. Aceste gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este nici un adevăr în
ele. Dar tu cugetă: ”Sunt un mare păcătos, dar Domnul este milostiv, iubeşte pe
oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi va fi aşa: Domnul te va ierta.
Dar nu-ţi pune nădejdea în ostenelile nevoinţelor tale, chiar dacă ai face mari
lucruri din acestea. Un nevoitor mi-a zis: ”Mă voi mântui cu siguranţă, căci în
fiecare zi am făcut atâtea metanii”. Dar când a venit moartea şi-a rupt de pe el
cămaşa pe care o purta.

Domnul ne iubeşte mai mult decât ne putem iubi noi înşine. Dar când sufletul e
strâmtorat, el crede că Dumnezeu l-a uitat şi că nu mai vrea măcar să Se uite la el şi
atunci suferă şi se mistuieşte de durere. Dar nu este aşa, fraţilor! Domnul ne
iubeşte fără sfârşit şi ne face dar harul Duhului Sfânt şi ne mângâie. Dar omului
păcătos Domnul îi pare neînduplecat, pentru că nu este har în sufletul lui.

Domnul nu vrea ca sufletul să fie abătut şi în nesiguranţă în ce priveşte mântuirea


lui. Domnul ne iubeşte pe noi care suntem păcătoşi şi ne cheamă la El: ”Veniţi la
Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” şi încă ne spune:
”Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Aceste cuvinte sunt pline de milostivire, pline de iubire şi de bucurie.

Crede cu tărie şi fii sigur că suferim câtă vreme nu am ajuns încă smeriţi. Dar
îndată ce ne smerim, suferinţele noastre iau sfârşit, căci, pentru smerenia lui, Duhul
lui Dumnezeu dă mărturie sufletului că el este mântuit.

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu
nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste
puterile noastre. Dacă întristările ne par mari, aceasta înseamnă că nu ne-am predat
încă voii lui Dumnezeu. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru
boala lui sau sau pentru cel care l-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un
duh se mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.
Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi deşi întristările pe care le
trimite Dumnezeu nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează
şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui
Dumnezeu. Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii
lui Dumnezeu le îndură cu uşurinţă. El vede întristările,dar nădăjduieşte în Domnul
şi întristările trec.

Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: ”Domnul vede inima mea şi
dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine cât şi pentru ceilalţi” şi astfel
sufletul va avea întotdeauna pace. Dar, dacă omul începe să murmure: ”Aceasta n-
ar trebui să fie aşa…, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar
dacă ar posti şi s-ar ruga mult“.

Duhul Sfânt este iubire

“Această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu şi acelaşi
Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. În Duhul Sfânt,
toate cerurile văd pământul şi aud rugăciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este
foarte blând şi smerit şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în
iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul
pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din Rai. El hohotea şi întreaga
pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a
vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde,
tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut
cu lacrimi”.

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi


soarele, iubeşte grădinile frumoase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte
sufletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfătează sufletul. Dar când
cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic
pământesc.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El
sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

[...]
Sufletului mândru nu i se arată Domnul

Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe


Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar
Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt. […]

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit
smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri şi primeşte cu bucurie
ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât începutul
smereniei. Dar când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e
Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi este bucuros să
stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucind şi
asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos, care e de netâlcuit în
scris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi
blândeţe.

[…]

Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt (În
14, 15-18). Duhul Sfânt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru
toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a trimis pe Fiul Său Unul-
Născut ca să-i mântuiască; iar Duhul Sfânt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi
care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, acela nu vrea să se roage
pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase
de Hristos şi în timp ce se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te
rogi, Paisie? Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să plângă
pentru ucenicul său şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai
asemănat Mie”. Aşa se dobândeşte pacea, ALTĂ CALE NU ESTE.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate
avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfânt nu m-
ar fi învăţat această iubire. […]

Pe fratele trebuie să-l dojenim cu blândeţe şi iubire.


Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra
fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blândeţe şi
iubire, dacă vei mânca mult sau te vei ruga cu moliciune, pentru toate acestea
pacea se pierde.

Dacă ne facem obiceiul de a ne ruga din toată inima pentru vrăjmaşi şi de a-i iubi,
pacea va locui totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru
sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pierdem pacea şi îndrăzneala la
Dumnezeu. […]

- Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci când oamenii
lui sunt neascultători?

- Acesta e un lucru anevoios şi foarte trist pentru el. Pentru a-şi păstra pacea, el
trebuie să-şi aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui sunt neascultători, totuşi
Domnul îi iubeşte şi a murit în chinuri pentru mântuirea lor. De aceea, el trebuie să
se roage pentru ei din inimă şi atunci Domnul va da rugăciune celui ce se roagă şi
el va cunoaşte din experienţă, cum mintea care se roagă are îndrăznire către
Dumnezeu şi iubire. Şi chiar dacă eşti un om păcătos, Domnul îţi va da să guşti
roadele rugăciunii, iar dacă vei lua obiceiul de a te ruga aşa pentru subordonaţii tăi,
atunci în sufletul tău va fi mare pace şi iubire.

- Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci când
şeful lui e un om arţăgos şi rău?

- Omul arţăgos îndură el însuşi un mare chin de la duhul cel rău. El suferă acest
chin din pricina mândriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi
să se roage pentru sufletul chinuit al şefului său şi atunci Domnul, văzând răbdarea
lui, îi va da lui (subordonatului) iertarea păcatelor lui şi rugăciunea neîncetată.

E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te mâhnesc;
pentru aceasta Domnul îţi va da harul Lui şi tu vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul
Sfânt şi atunci vei suporta cu bucurie toate întristările pentru El şi Domnul îţi va da
să iubeşti lumea întreagă şi vei dori fierbinte binele pentru toţi oamenii şi te vei
ruga pentru toţi ca pentru un singur suflet.

Domnul a poruncit: „Iubiţi pe vrăjmaşi” (Mt 5, 44), şi cine iubeşte pe vrăjmaşi se


aseamănă Domnului; dar nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decât prin harul
Duhului Sfânt şi de aceea, de îndată ce cineva te-a supărat, roagă-te lui Dumnezeu
pentru el şi atunci îţi vei păstra în sufletul tău pacea şi harul lui Dumnezeu. Dacă
însa vei murmura împotriva şefului tău şi-l vei înjura, vei ajunge tu însuţi arţăgos
ca şi el şi se va împlini pentru tine cuvântul Proorocului David: „Cu cel ales, ales
vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” (Ps 17, 29). Astfel, este greu pentru
un începător să-şi păstreze pacea dacă stareţul său are un caracter urât. A trăi cu un
astfel de stareţ este o mare cruce pentru un începător; el va trebui să se roage
pentru stareţ şi atunci îşi va păstra pacea sufletească şi trupească.

Iar dacă eşti un şef şi trebuie să judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roagă-te ca
Domnul să-ţi dea o inimă milostivă, pe care o iubeşte Domnul şi atunci vei judeca
cu dreptate; dar dacă vei judeca numai după fapte, atunci vei greşi şi nu vei plăcea
Domnului. Trebuie să-l judeci pentru ca omul să se îndrepte şi trebuie să-ţi fie milă
de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui Dumnezeu şi să şi ai întru
toate conştiinţa curată şi atunci în sufletul şi mintea ta va fi multă pace.

Să trăim în pace şi iubire, şi Domnul ne va asculta şi ne va da tot ceea ce-i vom


cere şi ne e de folos. Duhul Sfânt se arătă în iubire. Aşa grăieşte Scriptura şi arată
experienţă.

E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la


Domnul să ne dea puterea de a iubi pe toţi oamenii.

Domnul ştia că, dacă nu vom iubi vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet şi de
aceea ne-a dat poruncă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.

Dacă nu vom iubi pe vrăjmaşi, atunci vom avea uneori în suflet o anume odihnă,
dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămâne în suflet ziua şi noaptea. Veghează în
sufletul tău la pacea harului Duhului Sfânt; nu ţi-o pierde pentru lucruri mărunte.

Dacă dai pace fratelui tău, Domnul îţi va da neasemănat de mult, dar dacă întristezi
pe fratele tău, atunci negreşit întristarea se va abate grabnic şi asupra sufletului tău.

Dacă îţi vine un gând spurcat, alungă-l de îndată şi atunci îţi vei păstra pacea
sufletului tău, dar dacă-l primeşti, sufletul tău va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu
vei avea îndrăzneala în rugăciune.

Dacă îţi tai voia proprie, ai biruit pe vrăjmaşul şi vei câştiga drept cununa pacea
sufletului, dar dacă îţi faci voia ta, eşti deja biruit de vrăjmaş şi urâtul va chinui
sufletul tău. Cine are patima iubirii de avuţii nu poate iubi pe Dumnezeu şi pe
aproapele; mintea şi inima unui asemenea om sunt necontenit preocupate de
bogăţii şi nu este în el duh de căinţă şi zdrobire pentru păcate şi sufletul lui nu
poate cunoaşte dulceaţa păcii lui Hristos. […]

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine după
Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi
merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului.

Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se
aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi Îl iubesc prin
mintea lor; la fel şi omul după minte e ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă


vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi când pierde Harul, sufletul
tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde
copilul lor prea iubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească. La fel îl caută
pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă nelinişte şi
tărie, aşa încât nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem


pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile
va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e numai puţin. Dar el se pierde uşor pentru
slava deşartă, pentru un singur gând de mândrie.

Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru
aceasta vom cădea în slava deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar
înăuntru e gol (1 Cor 13, 1). Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie
de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui.

În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte


şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă
mare şi necontenită.

[...]

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi,
păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt
buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, Harul Duhului Sfânt va via
întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul”.
Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi
mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a
uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti şi pentru aceasta harul lui
Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi
dă pacea şi odihna în Dumnezeu.

Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o prea măresc cerul şi
pământul şi oricine se smereşte va fi prea mărit de Dumnezeu şi va vedea slava
Domnului. […]”

(în: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,


Editura Deisis, Sibiu)
Jean-Claude Larchet: Treptele iubirii de vrăjmaşi după Sfântul Siluan
Athonitul

Multe religii recomandă iubirea aproapelui; creştinismul singur cere iubirea


vrăjmaşilor. În această privinţă Noul Testament este în ruptură cu Vechiul, care
opunea violenţelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,
mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană,
moarte pentru moarte” (Îs 21, 24-25).

Hristos Însuşi semnalează această singularitate şi ruptură atunci când


spune: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit
şi Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea
dragoste unii faţă de alţii” (În 13, 34-35), şi mai mult încă atunci când dă această
învăţătură întemeietoare, pe care trebuie să o reproducem integral căci, din ea
derivă întreaga învăţătură patristică:

“Aţi auzit că s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun
vouă: Nu vă împotriviţi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul drept, intoarce-
i-l şi pe celălalt. … Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe
vrăjmaşul tău. Eu însă vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe
cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, pentru că El
face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei
drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 38-39, 43-45)

“Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea; căci dacă
iubiţi pe cei ce vă iubesc ce răsplată puteţi avea? Fiindcă şi păcătoşii iubesc pe
cei ce-i iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire
puteţi avea? Pentru că şi păcătoşii acelaşi lucru îl fac” (Lc 31-33).

“Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi
păgânii acelaşi lucru? Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este” (Mt 5, 47-48).

În Vechiul Testament, legea talionului, înţeleasă în sensul ei cel mai pozitiv, avea
drept scop descurajarea nedreptăţii şi iudeii au ştiut să rupă cu ea pentru a răspunde
exigenţelor mai înalte prefigurându-le pe cele ale lui Hristos. Luată “ad litteram”,
ea părea însă să aducă răzbunării chezăşia legii divine şi ducea cel mai adeseori la
favorizarea înlănţuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a întinde şi celălalt obraz celui care te loveşte vine să rupă
această înlănţuire. Hristos însă nu porunceşte doar să nu răspundem răului cu
rău, ci şi să răspundem răului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de
păcătoşi, dar şi de păgâni, prin faptul că nu se limitează la a iubi pe cei ce-l
iubesc şi îi fac bine, ci se străduieşte să-i iubească pe cei ce-l urăsc şi-l
maltratează. El este chemat la desăvârşire de Dumnezeu însuşi, Care tratează pe
toţi oamenii, buni sau răi, în mod egal.

Iubirea e o dispoziţie lăuntrică ce nu poate fi descrisă într-un mod adecvat. Îi


putem însă preciza condiţiile şi manifestările. În acest fel e posibil ca, urmând
indicaţiile Părinţilor, să definim diferitele trepte ale iubirii de vrăjmaşi, de la cele
mai elementare până la cele mai înalte.

1. Prima treaptă, după Sfântul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii răul.


2. Cea de-a doua treaptă, potrivit aceluiaşi sfânt, e de a nu ne răzbuna pe
măsura a chiar suferinţei care ni s-a făcut.

Aceste două prime trepte nu par a ţine propriu-zis de iubirea de vrăjmaşi; ele sunt
totuşi condiţiile sale cele mai elementare, şi nu este inutil să le reamintim aici, într-
atât de instinctivă şi spontană e înclinaţia de a ne ataca duşmanii sau de a ne
răzbuna pe ei, fără a uita că însă ea primeşte cauţiunea legii vechi-testamentare a
talionului înţeles într-un sens literal.

3. Cea de-a treia treaptă e de a nu ne răzbuna deloc, şi de a lăsa răzbunarea


în grija lui Dumnezeu.

Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu răsplătiţi nimănui răul cu


rău” (Rm 12,17); “nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui
Dumnezeu; căci scris este: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”
(Rm 12, 19). În acest sens, Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte: “Lasă-te prigonit, dar
nu prigoni. Lasă-te răstignit, dar nu răstigni. Lasă-te ocărât, dar nu ocarî. Lasă-
te defăimat, dar nu defăima”.

4. A patra treaptă e de a nu ne împotrivi.

Această atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu însă vă spun vouă: Nu vă
împotriviţi celui rău!” (Mt 5, 39).

5. A cincea treaptă e de a nu ne înfuria la rândul nostru pentru ceea ce ne


fac vrăjmaşii, ci de a-i suporta, de a da dovadă de răbdare, de a îndura
tot ceea ce ne fac să suferim, după exemplul Apostolului: “Prigoniţi,
răbdăm” (1 Co 4, 12) şi după idealul pe care îl fixează altundeva: “căci de
vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce este al vostru, de vă
priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz – răbdaţi” (2
Co 11, 20).
6. A şasea treaptă e de a nu ne mâhni lăuntric pentru afronturile, injuriile,
încercările şi întristările pe care ne fac să le suferim vrăjmaşii noştri,
sau cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeaşi
bună simţire egală pentru cei ce ne batjocoresc în faţă, ne calomniază, ne
judecă, ne osândesc, ne înjură şi ne scuipă în faţă, şi pentru cei ce iau în
afară înfăţişarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleaşi lucruri fără să se
poată însă ascunde de fapt”.

Să observăm că această atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru că ea


însăşi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legată de dispreţ, şi aşadar să
fie opusă iubirii; pe o treaptă mai înaltă, ea poate fi legată de indiferenţă, şi aşadar
nu este conformă încă iubirii; pe treptele mai înalte, ea poate da mărturie că am
atins nepătimirea, şi mai sus încă, să fie legată de adevărata iubire.
7. A şaptea treaptă e de a privi ocările primite drept o binefacere, de a ne
bucura de ele şi de a mulţumi lui Dumnezeu.

Cine a atins această treaptă simte înţelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiţi
veţi fi când vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră minţind din pricina Mea” (Mt 5, 11).

E lucru obişnuit ca Părinţii să ne sfătuiască să-l privim pe cel ce ne ocărăşte drept


un medic ce vine în chip providenţial să vindece sufletul nostru de boli (mai cu
seamă de slava deşartă şi de mândrie), şi să sublinieze folosul duhovnicesc pe care-
l putem scoate pentru aici şi pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac să
suferim.

O apoftegmă relatează că Sfântul Zosima sublinia: “Dacă cineva îl ţine minte pe


fratele care l-a mâhnit, supărat sau ocărât, trebuie să-şi aducă aminte de el ca de
un doctor trimis de Hristos, să-l privească drept un binefăcător. Căci dacă te
mâhneşti în asemenea împrejurări e pentru că sufletul tău e bolnav. Căci dacă
n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie însă să mulţumeşti acestui frate fiindcă
datorită lui îţi cunoşti boala, trebuie să te rogi pentru el şi să primeşti ce vine de
la el ca pe nişte leacuri trimise ţie de Domnul”.

Sfântul Ioan din Gaza scrie mai general: “Dacă suntem drepţi, încercarea ce ne
vine (de la vrăjmaşii noştri) e spre înaintarea noastră, iar dacă suntem nedrepţi,
e pentru iertarea păcatelor şi îndreptarea noastră, e un exerciţiu şi o lecţie de
răbdare”.

8. A opta treaptă e de a ne oferi de bunăvoie ocărilor.

Această atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveşte cineva peste
obrazul drept, intoarce-i-l şi pe celălalt” (Mt 5, 39).

9. A noua treaptă e de a voi să suferim mai mult decât vor alţii să ne facă să
îndurăm.
10.A zecea treaptă e de a nu avea ură pentru cei ce ne maltratează.
11.A unsprezecea treaptă e de a nu simţi ranchiună, de a nu avea nici mânie,
nici resentiment faţă de vrăjmaşii noştri.

“Iubirea – scrie Sfântul Ioan Scărarul – este propriu-zis lepădarea oricărui


cuget potrivnic, căci iubirea nu socoteşte răul (1 Co 13, 5)”.
12.A douăsprezecea treaptă e de a nu-i învinui pe vrăjmaşii noştri, de a nu-i
critica, de a nu vorbi rău drept de ei şi chiar de a nu descoperi altora
răul pe care ni-l fac.
13.A treisprezecea treaptă e de a nu avea nici un dispreţ pentru ei.
14.A paisprezecea treaptă e de a nu avea în noi nici o urmă de aversiune sau
respingere faţă de ei.
15.A cincisprezecea treaptă e de a nu încerca nici cea mai mică amărăciune
faţă de ei la gândul a ceea ce ne-au făcut, nici cea mai mică întristare.
16.A şaisprezecea treaptă e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile
noastre nedreptăţi.

Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?” (Mt 7, 1-
3).

17.A şaptesprezecea treaptă e de a ierta sincer.

Această atitudine ne face vrednici să-L chemăm pe Dumnezeu pentru iertarea


greşelilor noastre în rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Domnul: “Şi ne iartă nouă
greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6, 12), şi atestă că
luăm în serios cuvintele lui Hristos: “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor,
ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc greşelile voastre” (Mt 6, 14).

În forma ei cea mai înaltă, această iertare merge până la a nu mai ţine minte
ceea ce am suferit. Pe această treaptă, observă Sfântul Simeon Noul Teolog,
iubirea de vrăjmaşi stă în “a uita cu desăvârşire cele ce le-am suferit şi a nu ne
aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de
faţă cei ce ne-au supărat, şi de a-i primi pe aceştia la fel ca pe prieteni, în
convorbiri şi la masă, fără nici un gând la cele întâmplate.”

Aceste prime şaptesprezece trepte însă nu ne fac să intrăm în ceea ce este


propriu-zis iubirea, deşi sunt condiţii indispensabile şi trepte pregătitoare pe
care trebuie să le străbatem.

Iubirea nu este simplă absenţă a animozităţii, ci este mai presus de ea. Sfântul
Maxim Mărturisitorul scrie în această privinţă: “Cine nu pizmuieşte şi nu se
mânie pe cel ce l-a întristat şi nu ţine minte răul de la el, încă nu are dragoste
faţă de acela. Căci poate să nu răsplătească răul cu rău, chiar dacă nu are multă
dragoste, pentru că aşa e porunca”; “cine nu iubeşte pe cineva, prin aceasta încă
nu şi-l urăşte; iar cel ce nu-l urăşte, încă nu-l şi iubeşte. Şi poate să stea la
mijloc: adică nici să-l iubească, nici să-l urască”.

Treptele următoare ne vor introduce propriu-zis în iubire.

18.A optsprezecea treaptă e de a ne sili să ne împăcăm cu vrăjmaşii noştri,


precum spune Hristos: “Du-te mai întâi şi te împacă cu fratele tău” (Mt 5,
24), “împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale” (Mt 5, 25).

Prin această atitudine se manifestă dorinţa de unire care e la temelia iubirii (opusul
căruia e tendinţa spre diviziune şi separaţie).

19.A nouăsprezecea treaptă e de a avea inimă şi compătimire pentru ei.

Această atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat în însuşi contextul poruncilor
Sale privitoare la iubirea de vrăjmaşi: “Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv
este” (Lc 6, 36).

Sfântul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentică pentru
toate făpturile creaţiei şi, prin urmare, şi faţă de vrăjmaşii săi: “Când se
gândeşte la ei şi îi vede, ochii săi varsă lacrimi. Şi atât de puternică şi năprasnică
e compătimirea sa, şi atât de mare e stăruinţa sa, încât inima sa se strânge şi nu
poate îndura să audă sau să vadă nici cel mai mic rău şi nici cea mai mică
întristare în făptură”.

20.A douăzecea treaptă implică nu numai renunţarea la a fi răzbunat de


Dumnezeu, dar şi la dorinţa ca El să pedepsească vreodată pe vrăjmaşii
noştri.

Sfatul Apostolului: “Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui
Dumnezeu, căci scris este: “A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice
Domnul”” (Rm 12,19), pare aici să fi fost dat pentru începătorii care de-abia erau
în stare să renunţe la propria lor răzbunare.

Aceasta a douăzecea treaptă constă în mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu să-i
ierte pe vrăjmaşii noştri, să-i păzească şi să-i mântuiască.

21.A douăzeci şi una treaptă e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei.


Această atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugaţi-vă pentru cei ce vă
vatămă şi vă prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

Rugăciunea pentru vrăjmaşi este evident implicată încă de la primele trepte,


dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura,
ranchiuna, resentimentul şi mândria legate de ele, şi de a ne curăţi de ele.

Pe treptele mai înalte, ea se face nu numai faţă de noi înşine, ci şi faţă de ceilalţi;
ea duce la compătimire şi iubire pentru vrăjmaşi şi îngăduie dezvoltarea, întărirea
şi manifestarea acestor atitudini pozitive.

Ea constă atunci în a-I cere lui Dumnezeu să se milostivească de ei, să le ierte


păcatele, să-i mântuiască şi să le dea ce este mai bun. Semnul că rugăciunea e
adâncă, sinceră şi motivată de o compătimire autentică e acela că e însoţită de
întristarea inimii şi de lacrimi.

Cel ce are compătimire, scrie Sfântul Isaac Sirul, “se roagă cu lacrimi în tot
ceasul pentru dobitoacele necuvântătoare, vrăjmaşii adevărului, şi pentru toţi cei
ce îl vatămă, să fie păziţi şi iertaţi”.

Cine-şi iubeşte vrăjmaşii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, merge “până la


a suferi pentru ei, dacă i se dă prilejul”.

22.A douăzeci şi doua treaptă e de a avea afecţiune pentru ei.

Sfântul Simeon observă că pe această treaptă iubirea constă în “a iubi din


adâncul sufletului şi a-i îmbrăţişa fără patimă ca pe nişte prieteni adevăraţi, cu
lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle în acea clipă nici urma vreunei supărări
în noi”.

23.A douăzeci şi treia treaptă e de a le voi şi a le face binele.

Această atitudine corespunde poruncii lui Hristos:


“Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc”
(Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28);
“iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi-le binele” (Lc 6, 35);
“tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor” (Lc 6,31),
poruncă reluată de Apostolul:
“Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i
blestemaţi” (Rm 12, 14);
“căutaţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17).
“dacă vrăjmaşul tău flămânzeşte, dă-i să mănânce; dacă însetează,
dă-i să bea” (Rm 12, 20).
Apostolii mărturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine:
“Ocăraţi fiind, binecuvântăm” (1 Co 4, 12).

Unui mirean maltratat de cineva şi care îl întreabă despre purtarea pe care


trebuie să o aibă faţă de el, Sfântul Ioan din Gaza îi dă un singur răspuns: “Fă-i
binele”.

Sfântul Isaac sfătuieşte: “Arată-ţi măreţia compătimirii tale făcându-le bine


celor ce te-au nedreptăţit”, şi observă că “e mai mare lucru a face binele
păcătoşilor decât drepţilor”.

Sfântul Maxim învaţă că iubim cu adevărat numai atunci când suntem în stare
“să răsplătim răul cu binele”, căci “a face bine din îndemn lăuntric celor ce ne
urăsc pe noi e propriu numai dragostei duhovniceşti adevărate”.

Iubirea nu constă de altfel numai în a face binele vrăjmaşilor noştri, dar şi în a


gândi bine despre ei (aceasta neimplicând apriori în chip necesar aceasta).

Cine îşi iubeşte vrăjmaşii nu numai nu se bucură de eşecurile lor şi de răul ce vine
asupra lor şi nu se întristează văzându-i cinstiţi sau mulţumiţi, dar se întristează
văzându-i la încercare sau în chinuri şi se bucură de succesul lor, vrea în mod
sincer fericirea lor şi caută în toate împrejurările să-i mulţumească.

24.A douăzeci şi patra treaptă e de a-i privi pe cei ce ne fac răul deopotrivă
cu cei ce ne fac binele, şi a-i iubi în mod egal.

Trebuie să ajungem, învaţă Sfântul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveşte


ca şi pe cel ce ne mângâie, pe cel ce ne dispreţuieşte ca şi cel care ne cinsteşte, pe
cel ce ne ocărăşte ca şi pe cel ce ne cinsteşte, pe cel ce ne mâhneşte ca şi pe cel ce
ne uşurează”.

Mai mult decât toţi Părinţii, Sfântul Maxim ne sfătuieşte să-i tratăm pe toţi
oamenii în mod egal şi să-i iubim fără nici o diferenţă între ei, prieteni sau
vrăjmaşi, drepţi sau păcătoşi.

“Fericit omul care poate să iubească pe toţi oamenii deopotrivă”.


“Cel bun şi fără patimă în aplicarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel
virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel păcătos îl
miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în
întuneric”.

“Iubirea desăvârşită iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cei buni şi sârguitori ca pe


nişte prieteni, iar pe cei leneşi ca pe nişte duşmani, făcându-le bine, răbdând
îndelung şi suferind cele ce-i vin de la ei”.

“Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi
iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit, pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această
neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti
pe tot omul deopotrivă”.

Fiindcă “prietenii lui Hristos iubesc cu adevărat toate făpturile”.

Găsim aceeaşi învăţătură la Sfântul Isaac Sirul: “Socoteşte că toţi oamenii, fie ei
necredincioşi sau ucigaşi, sunt egali în bine şi în cinste, şi că fiecare e prin fire
fratele tău, chiar dacă, fără să o ştie, s-a depărtat de adevăr”.

Compătimirea – observa acelaşi sfânt – “e o întristare iscată de har, ea se pleacă


spre toate fiinţele cu aceeaşi afecţiune”.

“Cine iubeşte toate făpturile deopotrivă, cu compătimire şi discernământ, a


ajuns la desăvârşire”.

25.A douăzeci şi cincea treaptă e de a-i trata pe vrăjmaşii noştri ca pe


prietenii noştri.

Cine-şi iubeşte cu adevărat vrăjmaşii, scrie Sfântul Simeon, e în stare “să-i


primească ca pe prieteni în adunări şi în ospeţe, fără nici un gând la cele
trecute”.

Sfântul Ioan Hrisostom spune la fel: “Faţă de cei ce ne-au nedreptăţit trebuie să
ne purtăm ca faţă de nişte adevăraţi prieteni, şi să-i iubim ca pe noi înşine”.

26.A douăzeci şi şasea treaptă e de a-i iubi pe vrăjmaşii noştri nu numai ca


pe noi înşine, dar chiar mai mult decât pe noi înşine.
Iubirea, spune Sfântul Maxim, “duce în chip armonios la lăudabila inegalitate
prin care fiecare îl preferă pe aproapele lui însuşi, tot pe atât pe cât mai înainte
se sârguia să-l îndepărteze şi să treacă înaintea lui”.

O apoftegmă relatează că monahii din Sketis realizaseră acest ideal şi “făceau


mult mai mult decât cere Scriptura, iubindu-şi vrăjmaşii mai mult decât pe ei
înşişi”.

Această clasificare în trepte nu pretinde evident să stabilească o ierarhie riguroasă.


Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri şi fiecare le implică mai mult sau
mai puţin pe celelalte. Iubirea e în cele din urmă o dispoziţie unitară şi
indivizibilă.

Clasificarea noastră are mai cu seamă un scop pedagogic; ea urmăreşte să facă


înţeles faptul că iubirea de vrăjmaşi are multiple componente, dobândirea ei
răspunde la numeroase exigenţe şi nu este cu putinţă decât în urma unui efort
lăuntric treptat şi divers; ea vrea să sublinieze şi că aceasta poate primi diferite
niveluri de calitate şi intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat îndelungat
pentru o dobândi n-au decât o conştiinţă restrânsă.

Dacă examinăm învăţătura Sfântului Siluan despre iubirea de vrăjmaşi, ne dăm


seama că, desigur, el nu ignoră treptele ei elementare, dar că cel mai adeseori o
priveşte în treptele ei cele mai înalte.

Acest lucru afirmă ceea ce am remarcat anterior, şi anume că învăţăturile stareţului


sunt expresia unei experienţe personale ce se situează pe culmile vieţii
duhovniceşti.

Pentru Sfântul Siluan, dacă nu suntem în stare să ne iubim vrăjmaşii, se cuvine


măcar să nu-i urâm, să nu-i blestemăm şi să nu ne repezim la ei (aceasta ar fi
deja un progres spre iubire), şi să refuzăm gândurile de mânie împotriva lor.

 Iubirea de vrăjmaşi implică nu numai suportarea mâhnirilor pe care ni le


produc aceştia, ci şi suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu.
 Ea implică de asemenea mulţumirea adresată lui Dumnezeu pentru toate
aceste mâhniri: fiindcă ele contribuie, am văzut, la progresul nostru
duhovnicesc, şi în acest sens trebuie primite ca pe un dar al providenţei lui
Dumnezeu care are în vedere mântuirea noastră.
 Iubirea de vrăjmaşi implică de asemenea faptul ca, în faţa violenţelor pe
care le suferim, ne păstrăm pacea sufletului şi a trupului, astfel spus, cum
am notat deja mai sus, nu numai să nu ne înfuriem la rândul nostru, dar
să rămânem netulburaţi.

Stareţul recomandă de asemenea nu numai să nu ne învinuim vrăjmaşii, ci şi să


nu gândim rău despre ei şi chiar să nu-i judecăm deloc. Mai degrabă decât de a-i
învinui pe ceilalţi, trebuie să ne simţim vinovaţi noi înşine.

Iubirea de vrăjmaşi presupune bineînţeles pentru stareţ iertarea ocărilor lor şi


rugăciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este încă iubire şi rugăciunea
poate precede iubirea fără să fie încă o manifestare a ei: “Când eram în lume –
mărturiseşte Siluan – îmi plăcea să iert din suflet şi iertam uşor şi mă rugam cu
poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram
frate sub ascultare, am dobândit mare har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe
vrăjmaşi”.

În compătimire Sfântul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii
de vrăjmaşi. Desigur, această compasiune constă înainte de toate din a avea milă
de ei. Această milă decurge în parte din conştiinţa faptului că cei ce ne vor răul
sau ne fac rău au sufletul bolnav (regăsim învăţătura patristică tradiţională
potrivit căreia patimile sunt boli duhovniceşti) şi acţionează sub stăpânirea
demonilor, această dublă situaţie făcând din ei victime şi făcându-i să sufere
adânc.

La întrebarea: “Cum îşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci când
şeful lui e un om arţăgos şi rău?”, stareţul răspunde: “Omul arţăgos indură el
însuşi un mare chin de la duhul cel rău. El suferă acest chin din pricina
mândriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi să se roage
pentru sufletul chinuit al şefului său”.

Această milă decurge, pe de altă parte, din conştiinţa faptului că cel ce face răul
şi se împotriveşte adevărului său îl ignoră, trăieşte în îndepărtare de Dumnezeu,
se lipseşte aşadar de bunurile Lui, rătăceşte departe de căile mântuirii şi se predă
suferinţelor iadului, a căror arvună o încearcă încă de aici.

“Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit


de la adevăr şi merge în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi”.
“Omul bun gândeşte: “Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este
milă de el.

Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa


pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi
harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi. Înţelegeţi! E atât de
simplu. Sunt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se
împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru
noi şi raiul şi chinurile se văd limpede: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta
a spus-o şi Domnul: “Împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” (Lc 17, 21)!
Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veşnice încep şi ele tot încă
de aici.

Vedem aici că mila însoţeşte compătimirea, care constă în a suferi ceea ce suferă
ceilalţi ca şi cum am suferi noi înşine, în a ne arăta cu adevărat solidari cu ei în
suferinţă, în a ne pune în locul lor în încercările pe care le suferă, ceea ce atestă o
iubire autentică şi fără rezerve.

Această compasiune, de care ne dă un exemplu stareţul însuşi, e profund trăită: aşa


cum o indică pasajul citat mai sus, ea e însoţită de durere şi lacrimi, şi e
permanentă. Ea este la fel de adâncă ca şi cea pe care o încercăm pentru cei de
aproape ai noştri atunci când sunt în suferinţă şi nenorocire: “Duhul Sfânt ne
învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca
de propriii noştri copii”.

Trebuie, spune stareţul, să ne fie milă faţă de vrăjmaşii noştri şi de vrăjmaşii


adevărului, dar şi faţă de demonii înşişi care suferă mai mult decât toţi chinurile
iadului, fiindcă au săvârşit până la capăt ceea ce provoacă aceste chinuri:
îndepărtarea de Dumnezeu şi tăgăduirea lui, lipsirea de bunăvoie de bunurile
dumnezeieşti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu şi de a fi iubit de El. Curăţaţi de
Duhul Sfânt, scrie el, “ne va fi milă chiar şi de demoni, pentru că s-au dezlipit de
bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de Dumnezeu”.

Compasiunea pentru vrăjmaşi e implicată pentru stareţi de compasiunea pe care


trebuie să o avem (şi pe care o avea el însuşi) pentru toate făpturile fără excepţie.

“Trebuie să-ţi fie milă de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui
Dumnezeu”. “Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci
sufletul suferă împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge
chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine”.

Compasiunea nu face excepţie de la nimeni, ci se adresează tuturor, fără nici o


deosebire.

“Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi
chinurile în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul
Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru
întreaga lume.

Tu zici: “Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb:


“Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe
cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar
dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier?”.

Stareţului îi era cu atât mai mult milă de cei ce trebuie să îndure suferinţele
iadului, şi încerca cu atât mai multă compasiune pentru ei, cu cât făcuse el
însuşi experienţa în acelaşi timp a fericirii raiului şi a nenorocirii vrednice de
plâns a iadului şi măsura întreaga distanţă dureroasă ce separă pe una de
cealaltă.

Iubirea de vrăjmaşi indica mai ales, după stareţ, pe lângă faptul de a încerca faţă de
ei milă şi compasiune, şi faptul de a le voi şi de a le face binele, atitudine pe care
Părinţii noştri o situează, cum am văzut, pe o treaptă foarte înaltă. Cine-i iubeşte pe
vrăjmaşi vrea îndeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei să se căiască, să
cunoască pe Dumnezeu şi să dobândească harul mântuirii. “Trebuie să avem un
singur gând – spune Sfântul Siluan: ca toţi să se mântuiască”.

O altă componentă a iubirii de vrăjmaşi asupra căreia insista îndeosebi Sfântul


Siluan e rugăciunea pentru ei. “E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi
pentru cei ce te ocărăsc şi te mâhnesc”.

Rugăciunea şi iubirea pentru vrăjmaşi sunt în ochii stareţului intim legate şi


adeseori le citează împreună: “Domnul e iubire şi El a dat pe pământ pe Duhul
Sfânt Care învaţă sufletul să iubească pe vrăjmaşi şi să se roage pentru ei”;
“Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe
vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi”;
“Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa învaţă-ne şi pe noi prin
Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi”;

“Sufletul a fost învăţat de harul lui Dumnezeu să se roage, iubeşte şi-i este milă
de fiecare făptură şi îndeosebi de om”.

Fiindcă rugăciunea e în acelaşi timp cea care stârneşte iubirea de vrăjmaşi şi ceea
ce decurge din ea, o manifestă şi dă mărturie de ea.

Rugăciunea pentru vrăjmaşi e înainte de toate ceea ce ne îngăduie să dobândim


de la Dumnezeu harul de a iubi: “Nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decât
prin harul Duhului Sfânt şi de aceea, de îndată ce cineva te-a supărat, roagă-te
lui Dumnezeu pentru el”.

“Neîncetat îl rog pe Domnul ca, milostiv fiind, să-mi dea iubirea de vrăjmaşi;
ziua şi noaptea cer de la Domnul iubire”, mărturiseşte stareţul.

Tot prin rugăciune e cu putinţă să ne păstrăm pacea în faţa vrăjmaşilor noştri şi


a ocărilor lor: “Pentru pacea sufletească trebuie ca sufletul să se obişnuiască să
iubească pe cel ce l-a întristat şi să se roage de îndată pentru el. Sufletul nu
poate avea pace, dacă nu va cere cu toată puterea de la Domnul darul de a iubi
pe toţi oamenii”.

Rugăciunea e şi ceea ce îngăduie păstrarea harului de a iubi pe vrăjmaşi, odată


primit.

Dar, dacă rugăciunea stârneşte iubirea de vrăjmaşi, iubirea de vrăjmaşi stârneşte la


rândul ei rugăciunea. “Cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nici
nu se va ruga pentru vrăjmaşi”.

Mila şi compasiunea pe care le încercăm pentru vrăjmaşi în conştiinţa


faptului că s-au îndepărtat de Dumnezeu, că sunt lipsiţi de bunătăţile
dumnezeieşti şi că merg spre pierzania lor, ne îndeamnă să ne rugăm ca ei să
scape de relele pe care le suferă şi le vor suferi; ele ne îndeamnă să ne rugăm
lui Dumnezeu ca ei să se căiască şi să se abată de la rău, ca să-L cunoască şi să
se mântuiască.
“Domnul e iubire şi El a dat pe pământ Duhul Sfânt Care învaţă sufletul să
iubească pe vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, ca ei să se mântuiască. Aceasta şi
este iubirea”.

“Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit


de la adevăr şi merg în iad”.

“Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează
pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă pentru orice zidire
a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu
sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El
se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se
pocăiască şi să cunoască pe Domnul”.

“Doamne, toate noroadele sunt lucrul mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi


rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta”.

Pentru că decurge din compătimire, dar şi pentru că e legată de sentimentul plin de


străpungere de a fi noi înşine păcătoşi şi chiar mai răi decât demonii, rugăciunea
pentru vrăjmaşi e însoţită de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii şi al sincerităţii
ei, al faptului că e legată de o iubire adevărată.
Părintele Zaharia de la Essex despre porunca iubirii vrăjmaşilor, calea sigură
a mântuirii, prin sălăşluirea în noi deplină a Duhului Sfânt

Criteriul care nu dă greș niciodată

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe
cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc
pe ei… Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl
vostru este milostiv.

Aceste cuvinte ale lui Hristos ne pun înainte două căi, două chipuri de vieţuire: pe
de o parte calea „firească” - a face bine celor ce ne fac bine şi a iubi pe cei ce ne
iubesc pe noi; pe de altă parte calea Evangheliei, mult mai înaltă, prin care Domnul
ne cheamă la o viaţă mai adâncă, mai presus de fire, chipul vieţii celei desăvârşite a
lui Dumnezeu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Această poruncă ridică duhul omului la mari înălţimi, pentru că prin ea ne facem fii
ai Tatălui Ceresc şi dobândim asemănarea cu Dumnezeu.

Poruncile Domnului nu poartă un caracter negativ. Hristos nu spune: „Nu faceţi


altora ceea ce nu voiţi să vă facă ei vouă”, ci „faceţi cele pe care voi înşivă le
socotiţi de mare preţ, care vă mulţumesc şi vă odihnesc sufletul şi pe care aţi dori
să le primiţi, la rândul vostru, de la ceilalţi.” Ca să ne aducă cu adevărat folos,
nevoinţa creştină trebuie să aibă un caracter pozitiv, căci ea nu se reduce la
respectarea unui cod de legi şi de canoane de felul „nu face lucrul acesta sau
acela”, ci este calea ce duce la desăvârşire: „Fă aceasta şi fii desăvârşit!”

Creştinul nu se nevoieşte numai să se lepede de patimile omului celui vechi, ci şi


să se îmbrace cu omul cel nou, cu Noul Adam, adică cu Hristos Însuşi. Din acest
punct de vedere creştinismul se ridică deasupra religiilor orientale precum
budismul sau hinduismul, pentru că acestea iau în considerare numai prima parte,
„lepădarea” de omul cel vechi, care singură nu ne poate aduce mântuirea. Poate că
niciodată n-am făcut vreun rău semenilor noştri, totuşi aceasta nu înseamnă că am
ajuns deja la desăvârşire, căci criteriul nostru nu este unul de „bună purtare” la
nivel uman, ci cuvântul lui Dumnezeu, care a spus: „V-am dat vouă pildă.”
Adevărata nevoință este, aşadar, pozitivă, ea este calea Domnului care ne înalță la
viata lui Dumnezeu Însuşi. Iar când Hristos ne porunceşte: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri. Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv”, El ne cere de fapt: „Fiţi
desăvârşiţi. Fiţi ca Dumnezeu!” Chemarea noastră este să devenim „mici dumne-
zei”, căci, după cuvântul psalmistului, „Dumnezeu este prea mărit în adunare de
dumnezei”.

Poruncile lui Dumnezeu sunt de nepătruns pentru mintea omenească şi covârşesc


puterile noastre de a le împlini, smerindu-ne chiar din clipa în care încercăm să ne
apropiem de ele. Lucrarea lor este una cu totul aparte: ele zdrobesc orgoliul întu-
necatei noastre minţi şi inimi şi pregătesc calea harului, ca să vină şi să se
sălăşluiască întru noi. Poruncile dumnezeieşti scot la iveală nedesăvârşirea noastră,
neputinţa şi sărăcia noastră duhovnicească, şi ne silesc să strigăm din adâncul
inimii la Dumnezeu, rugându-L să vină şi să împlinească El însuşi în noi aceste
porunci. Altă cale în afară de aceasta nu există, după cuvântul Domnului: „Fără
Mine nu puteţi face nimic.“

Ştim că cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu este porunca iubirii - iubirea de
Dumnezeu şi iubirea de aproapele. În acestea două se cuprind toată Legea şi
prorocii, tot cerul şi pământul. Iar încununarea poruncii iubirii de aproapele este
dragostea şi rugăciunea pentru vrăjmaşi. Cel ce-şi iubeste vrăjmaşii îl iubeşte pe
fratele său şi pe Dumnezeu în chip desăvârşit, iar înlăuntrul lui sălăşluieşte Duhul
lui Dumnezeu-Mântuitorul, care Şi-a întins mâinile pe cruce şi i-a îmbrăţişat pe toţi
deopotrivă, pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe cei de aproape şi pe cei de departe, pe cei
ce-L cunosc şi pe cei ce nu-L cunosc pe El. Aşadar, dacă îi iubim pe vrăjmaşii
noştri şi facem bine celor ce ne urăsc pe noi, atunci împlinim cele două mari
porunci în toată desăvârşirea lor şi Îl cunoaştem pe Dumnezeu precum este.
Potrivit învăţăturii Părintelui Sofronie, porunca iubirii de vrăjmaşi alungă orice
urmă de mândrie din noi. Pentru a o împlini trebuie să ne smerim până la capăt, ca
să facem loc Duhului Sfânt înlăuntrul nostru. Sfântul Siluan spune că iubirea de
vrăjmaşi este criteriul cel mai sigur al prezenţei Sfântului Duh în noi, căci în omul
iubitor de vrăjmaşi sălăşluieşte îmbelşugat Duhul Sfânt. Iar prezenţa Duhului lui
Dumnezeu în noi înseamnă în acelaşi timp şi prezenţa adevărului în noi, fiindcă
Duhul Sfânt, Împăratul Ceresc, Mângâietorul, este şi Duhul Adevărului care ne
călăuzeşte la tot adevărul. Iubirea de vrăjmaşi este, aşadar, calea cea mai bună către
adevărata cunoaştere de Dumnezeu, întrucat Duhul ne conduce la „cunoaşterea
Fiului lui Dumnezeu” şi „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

Poruncile dumnezeieşti sunt menite să ne slobozească din robia păcatului şi a


morţii, iar cei ce prin harul lui Dumnezeu au dobândit iubirea de vrăjmaşi au biruit
deja moartea. De aceea spune Sfântul Siluan că mântuirea omului care nu-şi
iubeşte vrăjmaşii este îndoielnică, întrucât Sfântul Duh nu locuieşte în chip văzut
înlăuntrul său. Mântuirea nu se dobândeşte numai din credinţă, cum afirmă unii,
nici numai din fapte bune, cum socotesc alţii, ci izvorăşte din petrecerea Duhului
Sfânt deopotrivă în sufletul şi în trupul nostru. Pentru creştinii ortodocşi mântuirea
este o experienţă ontologică, iar nu o convingere abstractă. Dumnezeu caută inima
omului ca să Se sălăşluiască într-însa, dar inima va fi cu desăvârşire slobodă să
devină lăcaşul Domnului numai atunci când mintea este răstignită prin poruncile
dumnezeieşti, îndeosebi prin porunca iubirii de vrăjmaşi. Numai atunci, după
cuvântul apostolului, „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste noi”.

Cel ce nu se străduieşte să-i poarte pe toţi semenii lui în inimă nu este vrednic de
Dumnezeu. Oare Domnul îşi va recunoaşte chipul Său în noi în Ziua Judecăţii dacă
în dragostea noastră nu-i vom cuprinde pe toţi oamenii în mod egal şi fără
excepţie? El ne va număra printre oile turmei Sale celei alese şi ne va face casnicii
Lui numai dacă vom fi urmat pilda samarineanului milostiv, care, în pofida urii
evreilor, avea o inimă plină de îndurare.

Silindu-ne a ne arăta milostivi fată de fraţii noştri, Dumnezeu va veni în ajutorul


nostru şi ne va lărgi inima, şi astfel îi vom îmbrăţişa pe toţi în inima noastră şi
chiar vom suferi pentru fiecare în parte. Trebuie, aşadar, să ne îmbrăcăm cu
„milostivirile îndurării” şi cu o adâncă smerenie, dacă vrem să dobândim dumne-
zeiasca universalitate.

Un exemplu simplu este de ajuns ca să înţelegem cât de mare şi de minunată este


iubirea de vrăjmaşi. Să presupunem că am avut o neînţelegere cu fratele nostru
pentru care noi înşine suntem de vină. Şi totuşi, ne vine greu să ne smerim înaintea
lui şi să-i spunem: „Am greşit, iartă-mă!’ Cu cât mai grea ne este însă răstignirea
atunci când trebuie să-l iubim pe cel ce ne-a rănit, deşi conştiinţa ne dă mărturie că
suntem nevinovaţi! Însă aceasta este calea lui Hristos care ne-a iubit până în sfârşit,
măcar că îi eram vrăjmaşi. El nu Şi-a cruţat propria viaţă, ci a luat asupra Sa toată
tragedia omenirii, cumplitul blestem al întregii lumi căzute. Ba mai mult, în fiecare
Liturghie Domnul ne îngăduie nouă, vrăjmaşilor Lui, să ne împărtăşim cu însuşi
Trupul şi Sângele Sau căci singura Lui dorire este ca toţi oamenii să se mântuiască.

Iubirea de vrăjmaşi este, prin urmare, „nebunia” credintei noastre, „nebunia


crucii”. Şi vai de cel ce nu primeşte această nebunie, căci el însuşi suferă de un alt
fel de nebunie, cumplită şi nimicitoare: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este
Dumnezeu!»”. Cu adevărat, pentru un asemenea om Dumnezeu nu există, căci el
nu se înduioşează la vederea lui Hristos-Dumnezeu care îşi întinde mâinile pe
cruce din iubire pentru vrăjmaşii Săi. Atât de împietrit este acest nebun, încât în
inima lui nu mai poate pătrunde cuvântul vieţii, cuvântul Crucii - tocmai acel
cuvânt care ne tâlcuieşte in chipul cel mai grăitor ce înseamnă iubirea de vrăjmaşi:
„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”

Aşadar, în sânul adevăratei Biserici sălăşluiesc acele suflete de Dumnezeu purtă-


toare care îl cunosc pe Domnul şi dragostea Lui până la moarte şi păzesc poruncile
Sale. Osândiţi fiind, ei nu se apără; ocărâţi fiind, binecuvântează, prigoniţi fiind,
rabdă. Ei răsplătesc răul cu binele, urmând pilda lui Hristos, „Începătorul şi
plinitorul credinţei noastre”. Iar noi, credincioşii, avem binecuvântarea de a trăi
alături de aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu, de a vorbi cu ei şi de a ne izbăvi de greşeli
prin rugăciunile lor.

[…]

[va urma]
(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi
(Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui
Sofronie, Editura Doxologia, 2015)
Arhim. Ioil Konstantaros, Predicator al Sfintei Mitropolii de Driinoupolis,
Pogoniani şi Koniţa - Cuvânt la Duminica a II-a a lui Luca (sau a XIX-a după
Rusalii)

(Luca 6:31-36)

Dacă într-adevăr oamenii ar vrea să studieze şi să aplice Sfânta Evanghlie, atunci


nu doar societatea noastră ar fi deosebită şi cu adevărat umană, ci ne-am fi apropiat
şi de virtuţile pe care le are Însuşi Părintele nostru cel Ceresc.

Exact acest adevăr ne învaţă şi pericopa evanghelică pe care o vom auzi duminică
în sfintele noastre biserici. Prin deosebita sa harismă literară şi prin darul
excepţional al dumnezeieştii insuflări de care a dispus, Sfântul Evanghelist Luca
descrie cuvintele pe care Domnul nostru Iisus Hristos le dezvăluie în Predica de pe
Munte.

Fără doar şi poate nu trebuie să existe credincios care să ignore aceste cuvinte
din „Predica de pe Munte", care rezumă Revelaţia evanghelică şi-l povăţuiesc pe
om în a deveni copil adevărat al lui Dumnezeu.

Acum, să ne oprim înaintea unui diamant ceresc şi să încercăm să aruncăm câteva


priviri asupra lui, însă cu hotărârea statornică să împlinim în viaţa noastră
îndrumările pe care ni le dăruieşte. „După cum voiţi să vă facă vouă oamenii, şi
voi faceţi lor asemenea" (Luca 6:31).
Nu ştiu, fraţii mei - chiar dacă noi vrem să ne numim creştini credincioşi - nu dacă
împlinim acest cuvânt, ci dacă măcar am conştientizat înălţimea şi adâncimea lui...

Evident că nu! Cel puţin nu la dimensiunea la care ar trebui. Din nefericire, şi


acest text face parte dintre acele cuvinte ale Domnului pe care noi le-am dispreţuit.

Şi nu este rupt de realitate şi nici exagerat cuvântul unui Sfânt contemporan că:
„Dacă oamenii ar împlini acest cuvânt ceresc, nu numai înfricoşătoarele
războaie (cel puţin dintre „creştinii" civilizaţi) ar înceta această acţiune
distructivă a lor, ci chiar şi scările tribunalelor ar fi înverzit (în sensul de a creşte
verdeaţă pe ele), deoarece nimeni (cel puţin dintre credincioşi) nu ar fi trecut
porţile lor pentru a calomnia sau a păgubi pe fratele său".

Ce aţi vrea, iubiţii mei? Este un mare adevăr expresia înţelepţilor noştri strămoşi:
„Unde sunt multe legi, acolo e şi multă fărădelege!".

Căutaţi să aflaţi numărul mare al celei din urmă legi care a fost promulgată în ţara
noastră şi vă veţi îngrozi de miile de legi care au fost promovate şi există, desigur,
constituind în realitate un nesfârşit imperiu de hârtii, în care ele însele îşi pierd
cursul lor logic.

Şi toate acestea, desigur, pentru a înlesni pe om, pe cetăţean, societatea...Într-


adevăr, când va înţelege în sfârşit omul, cu o simplitate de copil mic, că bucuria
şi fericirea sa le va găsi doar lângă Dumnezeu, împlinind sfânta şi mântuitoarea
Lui Lege?

Să vorbim acum despre ce au câştigat societăţile noastre, în mod oficial atee şi, în
plus, satanice, atunci când ajung să voteze (sub o mantie democratică) legi care se
împotrivesc direct poruncilor promulgate de Dumnezeu? De unde să începem şi
unde să ne oprim? Divorţuri, înţelegeri de liberă convieţuire, avorturi şi culmea
stricăciunii şi a apostaziei, legalizarea homosexualităţii cu toate cele asociate
acesteia, care provoacă sărmanului om dezgust şi scârbă, iar în cele din urmă îl
dovedesc şi mai rău chiar decât animalele necuvântătoare, care, în cele din urmă,
rămân şi se mişcă în limitele firii lor. Dar acestea sunt o altă realitate tragică a
societăţilor îndepărtate de Dumnezeu, realitate care răneşte profund şi aduce
dreapta urgie şi pedeapsă a lui Dumnezeu.

Să încheiem acum prin cuvântul: „După cum voiţi să vă facă vouă oamenii, şi voi
să faceţi lor asemenea" acesta trebuie să constituie pentru credincioşi o regulă de
viaţă şi de comportament, regulă pe care o înţelege şi cel mai simplu om, o
consideră corectă şi o poate împlini cu uşurinţă.

Împlinirea acestei porunci ne va conduce la toate celelate pe care le menţionează


pericopa evanghelică şi în cele din urmă ne va duce spre gustarea dulceţii
îndurărilor. Este foarte important că Domnul Iisus încheie acest canon (regulă) al
comportamentului social perfect printr-un îndemn de o mare importanţă: "Fiţi dar
voi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este" (Luca 6:36).
Adică: Fiţi îndurători faţă de aproapele vostru, compătimitori în necazurile lui,
oricine ar fi acesta, ca şi Dumnezeu, Tatăl vostru Cel ceresc, să fie îndurător faţă
de toţi şi faţă de voi înşivă.

Există într-adevăr vreo îndoială că dacă societatea noastră ar fi împlinit această


regulă şi dacă oamenii şi-ar fi ritmat comportamentul lor cu acest desăvârşit
criteriu, cu cuvintele lui Hristos, viaţa noastră ar fi fost armonioasă, paşnică şi
în toate binecuvântată?

(traducere din limba greacă: monahul Leontie; sursa: p.ioil@freemail.gr)


Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii
- Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru


Iisus Hristos,

A zis Domnul: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc
pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce
mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut
celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci voi
iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi
nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El
este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Deci fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru
este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Preaiubiţilor, în aceste şase versete, în aceste puţine cuvinte e fiinţa adâncă a


descoperirii dumnezeieşti. A fost numită această spusă a Domnului – “Precum
voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!” – Legea de aur a
Evangheliei. Şi, într-adevăr, acest cuvânt vrednic este să unească tot sufletul – nu
numai creştinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvânt al Mântuitorului, pe
Care – cum atât de frumos rostea părintele şi învăţătorul nostru, Dumitru
Stăniloae – Tatăl L-a trimis în lume zicându-I: “Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii!
Spune-le lor adevărul mântuitor. Şi odată cu spusa acestui cuvânt arată-le jertfa
Ta, iubirea Ta supremă!”.

Atunci, să cugetăm împreună asupra acestui cuvânt şi dinlăuntrul lui: “Precum


voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor asemenea!”. Să faci tu întâi, să
nu aştepţi pe altul să înceapă binele; ci de la tine să pornească. Aşa a zis Iisus:
“Faceţi voi...!”. Tu, mai întâi. Căci de la tine, omule, a început – din nefericire,
prin ispita diavolului – răul. Pentru că dintru început, tu, omule, zidit după chipul
Ziditorului, deci după chipul luminii şi iubirii dumnezeieşti, ţi-ai întors faţa de la
faţa Lui.

Să ne adâncim niţel în taina istoriei omului, a căderii şi mântuirii lui, la acel act
tragic în care fratele şi-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adâncimea
căderii. Adam şi-a întors faţa de la Dumnezeu. Păcatul lui n-a fost atât de mare…
S-a simţit gol… Gol de har, gol de lumina dumnezeiească şi de iubire. Dar
despărţirea lui de Dumnezeu a însemnat şi despărţirea copiilor lui unul de celălalt;
până la crimă. Şi, în urma crimei, omenirea a cunoscut atâtea tragedii – ale sfâşierii
între fraţi, între popoare… În această cădere a sfâşierii, omenirea, care n-a pierdut
cu totul lumina, puterea divină (căci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus,
Dumnezeu nu-Şi ia nici darul, nici chemarea înapoi, ci darul Lui este veşnic), a
ajuns, în Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mântuitorul a rostit-o în
Predica de pe Munte: “Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte...”. Adică la răul cuiva să răspund şi eu, dacă nu mai mult, cel puţin în egală
măsură . Aceasta era o formă tragică a Legii Talionului, pe care am auzit cum a
evocat-o Mântuitorul. Era un fel de suiş, spuneau cei vechi, al legii dreptăţii. De la
crima lui Cain urcă omenirea la legea dreptăţii. Cum ziceau românii: “Dreptatea
înseamnă să trăieşti onest, să nu lezezi pe nimeni şi să dai fiecăruia ce este al lui”.

Dar să vedem cum a suit omul, în această taină a mântuirii tuturor. Întrebat fiind
un rabin din vremea Mântuitorului: “Spune un cuvânt care să cuprindă esenţa
adevărului, şi atât de concentrat să fie acest cuvânt, ca să-l poţi rosti cât ar sta
omul într-un picior!”, acel învăţător de lege, acel rabin a rostit: “Să nu faci
altuia ceea ce nu-ţi prieşte ţie!”. Aşa cum zice românul: “Ce ţie nu-ţi place altuia
nu-i face!”.
Până aici ajunsese schimbarea – întoarcerea omului de la căderea lui Adam şi a lui
Cain – înainte de venirea Mântuitorului. Pentru că, de la acest prag încolo,
Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut Om, asemenea cu noi – în numele Tatălui
Ceresc cu Duhul Sfânt şi al omenirii întregi, să spună cuvântul pe care l-am auzit:
“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!”. Cum ţi-ar prii
ţie – cum doreşti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns să cunoşti că te salvează – aşa să
faci semenului tău. Pornind de la Dumnezeu şi de la tine. Uneori stai şi te gândeşti
dacă e îngăduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie să te distrugi. Nu-i
egoism, să nu tâlcuim greşit; dar uneori parcă ţi-e îngăduit pentru tine, pentru
salvarea ta, să cugeţi la tine săvârşind binele. Este forma, aş zice, adevărată, a
iubirii de sine – grija de mântuirea ta. Măcar plecând de la acest gând care te
motivează în adânc, să faci binele.

Şi atunci, aşa cum, din cuvântul Mântuitorului am cutezat a zice: “Precum voieşti
să-ţi facă ţie semenul tău să faci tu”, începe, dar, cu binele; niciodată să nu aştepţi
ca semenul tău să înceapă, că nu ştii când va începe el, pentru că nu eşti stăpân pe
el. Ci totdeauna să ai conştiinţa că tu, începând să faci binele, vei deveni un
reper al binelui. Aşa cum Iisus îţi spune: începând cu binele faţă de oricine. Vom
tâlcui mai mult acest cuvânt: faţă de oricine.

Zice Mântuitorul: “Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Şi


păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc. Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce
mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii acelaşi lucru îl fac. Şi dacă daţi cu împrumut
celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii
dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească înapoi întocmai”. Aici se dezvăluie
noutatea şi unicitatea Evangheliei. Căci am pomenit şi starea de crimă între semeni
, Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” (sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am
auzit în pilda amintită), şi starea aceea: Să nu faci altuia ceea ce nu-ţi prieşte ţie,
care, observaţi, te opreşte, numai, de la rău. Ea nu e şi salvatoare; este o restricţie, e
negaţia; nu e afirmarea, mărturia. Dar Iisus a venit să transfigureze, să
transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelaşi pentru toţi, şi din fiecare
vrea să facă un semen, un frate asemenea Lui.

Dacă dai cuiva, aşteptând acelaşi dar pentru tine “şi păcătoşii fac între ei
asemenea. Dacă daţi cuiva cu împrumut şi aşteptaţi să primiţi înapoi întocmai,
ce plată aveţi?”. Omul, în firea căzută, zice: păi cum, Doamne, dacă i-am dat lui,
să n-am dreptul să cer înapoi ce i-am dat?! Noi credem şi mărturisim că aici
Mântuitorul vrea să ne spună acest lucru adânc de tot: a venit un om necăjit la tine
şi ţi-a cerut un ajutor. Pe de o parte, dacă poţi, îi dai, şi-i dai definitiv, deplin,
dacă îţi stă în măsură. Poţi să ajungi chiar la acea măsură a văduvei de la templu –
care doi bănuţi a avut şi pe amândoi i-a dat –, cu o încredere desăvârşită că
Dumnezeu îţi va da înapoi ceea ce ai dat (şi-ţi dă Dumnezeu în schimb, cu
certitudine; mulţi dintre noi au avut această experienţă. Observaţi, cum a zis
românul: “Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută”). Dar dacă nu ai ajuns
la acel stadiu, atunci îi dai, iar datoria lui este să gândească să-ţi dea înapoi; să
nu fii tu cel obsedat şi toată ziua să-i zici: ia aminte că ţi-am dat.

Înţelesul Evangheliei acesta este: dacă ai dat, nu rămâne nici o clipă preocupat în
chip egoist. Încă mai adânc: numai atunci eşti liber – acesta e cuvântul cel mai
de preţ –, când nu mai eşti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai dăruit, şi
nici de povară, de robia acelui dar făcut, acelui bine făcut. Abia atunci eşti liber,
în adevărul cel mai adânc. Aşa cum spune Sfântul apostol Pavel: ajungi la starea
aceea “încât cei ce au să fie ca şi cum n-ar stăpâni, cei căsătoriţi ca şi cum n-ar
fi căsătoriţi” (adică preocupaţi doar de legea trupului), ci în acea libertate a fiilor
lui Dumnezeu.

Pentru care zice Mântuitorul: “De aceea zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi
faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata
voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei
nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).

Mai întâi: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. S-a spus adeseori de către tâlcuitori că
mai ales în aceasta se află taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui
Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Său în Duhul Sfânt: în iubirea vrăjmaşilor . E vorba
aşadar de topirea urii şi a oricărei seminţe a răului, a oricărui lucru al demonului.
Căci aici e demoniacul: în ură, în invidie. Se spune că demonul, Lucifer a fost
invidios pe om când a luat cunoştinţă că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa şi Se va
face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru să-l înalţe la
strălucirea chipului slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori
suntem noi înşine ispitiţi să suferim pentru frumuseţea, pentru curăţia inimii cuiva.
Orice îţi iartă omul, mai ales când te vede căzut; un lucru nu-ţi iartă: să fii mai bun
decât el. Doamne, fereşte-ne de această ispită şi dă-ne bucuria sfântă de a ne
împărtăşi mai curând din bunătatea celorlalţi, din înţelepciunea lor; nu de a-i
pizmui.

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri...” asemenea lui Dumnezeu. Căci omul, prin păcat, s-a
făcut vrăjmaş Dumnezeirii. Să iubeşti pe vrăjmaşi… E cu putinţă? Este, iubiţilor.
Cum? Numai împărtăşindu-te din iubire dumnezeiască. Dacă ai să priveşti în jur,
la semenii tăi, greu te vei împărtăşi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a
trimis Tatăl pe Fiul Său. În chip de rob; cel mai de jos. Şi în chipul jertfei, al jertfei
pentru păcătoşi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Căci Fiul lui Dumnezeu a
murit pentru noi când noi eram păcătoşi”. Şi a fi păcătos înseamnă a fi vrăjmaş
lui Dumnezeu; a fi vrăjmaş ţie însuţi. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul:
“Nu pe Mine M-aţi părăsit (în păcatele voastre), ci pe voi înşivă”. Când părăseşti
lumina şi iubirea divină, când Îl părăseşti deci pe Dumnezeu, te părăseşti pe tine,
îţi părăseşti chipul luminos, îţi părăseşti menirea, salvarea ta. Şi tu atunci eşti
vrăjmaş lui Dumnezeu şi vrăjmaş ţie însuţi.

Când gândeşti la cuvântul lui Iisus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, gândeşte-te la


iubirea ta; că tu însuţi eşti un vrăjmaş. Tu, în căderea ta, eşti vrăjmaşul tău, eşti
vrăjmaşul semenilor tăi, eşti, în ultimă instanţă, vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi
atunci, o Doamne, cât de adânc se revelează această taină a iubirii vrăjmaşilor!
Numai aceasta e salvarea lumii.

Între cele două războaie mondiale s-au petrecut atâtea revoluţii, precum ştiţi:
începând din Rusia, apoi în Italia, în Portugalia, în Germania, în Spania, şi la noi, şi
în Turcia… Dar dintre cei care au condus revoluţiile, unul singur L-a descoperit pe
Mântuitorul; şi nu era din Europa creştină, ci din Asia – Gandhi. El singur, când a
citit aceste cuvinte ale Mântuitorului: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”, s-a simţit
iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci
colonie, sub stăpânire străină). Şi, când l-a întrebat cineva cum, cu ce argumente a
condus el eliberarea poporului său, revoluţia, cu vreo învăţătură călăuzitoare din
cărţile lor vedice? Nu, a răspuns el. “Când am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri!», deodată mi-am spus: Asta îmi trebuie. Trebuie să dovedesc
vrăjmaşilor mei, şi tuturor, că-i iubim”. Şi toată revoluţia lui a dus-o cu Noul
Testament în sân, şi când ajungea în mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora
puţin pe scara vagonului, mulţimile îi sorbeau vorbele de pe buze, şi el scotea Noul
Testament şi le citea Predica de pe Munte a Mântuitorului, apăsând mai ales asupra
acestor cuvinte: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”.

Atunci mi-am zis: Doamne, aceşti conducători de revoluţii din Europa, aceşti
dictatori erau botezaţi, erau creştini; şi au făcut să curgă atâta sânge, au ucis atâţia
semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, când a întâlnit cuvântul Tău, cu ce flacară a
luminii Tale şi a iubirii lui a trăit! El însuşi, în final, aşa s-a şi săvârşit din viaţă –
martir. Căci a fost martirizat (noi, cei bătrâni, ştim), în 1948.

Fraţilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te întrebi cum o poţi dobândi;
şi cum o poţi trăi. Tu vrei s-o trăieşti pentru salvarea semenilor tăi, a poporului, în
numele lui Iisus. Trebuie să te transfigurezi în această iubire divină după chipul
Mântuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?
În timp ce la strană sau în cor se cântă: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne
închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, preotul se roagă în altar: “Cu
vrednicie, Doamne, Te mărturisim pe Tine, Unule, Veşnicule Dumnezeu, Tu
pururea fiind (auziţi cuvânt atât de frumos!) şi acelaşi fiind”. Să reţinem
cuvintele: “pururea fiind (existând) şi acelaşi fiind”. Atât de mult ne-au pătruns
aceste cuvinte! Noi suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în
Duhul Sfânt; după chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire şi lumină, acelaşi este.
Şi fiecare din noi tinde să fie acelaşi, în aceeaşi lumină şi aceeaşi iubire, neîncetat,
oricând şi oriunde; acelaşi fiind, neschimbat. Vedeţi, demonul (păcatul) l-a sfâşiat
pe om, când i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu că de veţi gusta din Pomul
cunoştinţei Binelui şi Răului veţi muri? Nu veţi muri. Veţi fi ca nişte dumnezei”. –

Cu alte cuvinte, dacă veţi gusta nu numai din Pomul binelui, ci şi al răului. Dar
gustând şi din bine şi din rău mai ai unitatea, mai eşti acelaşi? Nu aici s-a produs
sfâşierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Căci aceasta a fost căderea, Doamne! În
afară de îngerii căzuţi numai omul e duplicitar, e ambiguu, e împărţit. Nu mai e
acelaşi în orice clipă.

Mă rog de multe ori lui Dumnezeu, şi ne rugăm toţi: Doamne, ajută-ne să fim în
această unitate de credinţă, redobândind unitatea pe care demonul a sfâşiat-o.
Şi să fim aceiaşi, în lumină şi iubire divină; acelaşi să fii la altar, acelaşi în biserică,
acelaşi în afara ei, la locul tău de muncă, în casa ta, pe stradă, în piaţă, oriunde. Să
ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea puterea, de aici înainte măcar, să fim aşa cum
zicem despre Dumnezeu: pururea fiind şi acelaşi fiind – pururea fiind iubirea şi
lumina divină în mine şi acelaşi fiind – în lumină şi iubire: ziua şi noaptea, în
călătorie sau stând locului, la lucru sau gândind, scriind sau ostenind. În orice stare
a mea, acelaşi să fiu.

Zice Sfântul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevărat locul
sfinţilor. Iar sfântul este pentru Duhul Sfânt un loc al Său întrucât se oferă să
locuiască cu Dumnezeu, şi se numeşte templul Său”. Duhul Sfânt zideşte un loc
în lume – e cu adevărat locul sfinţilor. Gândiţi-vă: la Cincizecime, când a pogorât
Duhul Sfânt, erau toţi apostolii la un loc; şi acel loc a devenit un loc al Duhului
Sfânt. În Evanghelia după Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni
niciodată. Fiul Său unic, Care este în Sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”;
deci Fiul din Sânul Tatălui. Cine este Sânul Tatălui? E Duhul Sfânt. Cine s-a
făcut sân al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Că din ea S-a întrupat Fiul
lui Dumnezeu şi ea a devenit templu al Duhului Sfânt.
Dar, prin botez, creştinul născându-se din apă şi din Duh, din cristelniţa care e
sân al Maicii Domnului, şi el devine un loc al Duhului Sfânt, cum zice Sfântul
Vasile cel Mare. Inima ta să devină un loc al Duhului Sfânt, un templu al
Duhului Sfânt.

Când te rogi: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care


pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor (al tuturor bunătăţilor
dumnezeieşti) şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, curăţeşte-ne
de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Duhule Sfinte, vino şi te sălăşluieşte întru noi! – în mine, în tine, în fiecare, ca


inima mea să devină loc al Duhului Sfânt. Şi dacă eu devin loc al Duhului Sfânt,
atunci lumina Duhului Sfânt străluceşte pe faţa lui Hristos, după al Cărui chip am
fost zidit şi voia Tatălui se împlineşte în mine. Dacă eu cuget şi mă rog aşa,
aducându-mi aminte mereu de cuvântul lui Dumnezeu – “Vino şi Te sălăşluieşte
întru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu rămân acelaşi, un loc al Duhului Sfânt, o
mărturie a Lui. Aşa au fost sfinţii toţi, chiar negrăind uneori…

***
Vă spuneam că la Sfântul Antonie venea un ucenic o dată pe an… Mulţi alţii îl
întrebau: “Părinte, răspunde-mi la întrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic
nu-l întreba nimic. Sta lângă el.
– Omule, tu nu mă întrebi, nu-mi spui nimic?
– Părinte, mi-e de ajuns să stau lângă tine…”

***

Simţea prezenţa harului, a luminii, a păcii divine lângă el. Aşa au fost sfinţii.
Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, dă-mi acea putere ca eu să iau boala acestui
bubos, acestui lepros, iar el să ia sănătatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi
cineva, bunăoară un bolnav de SIDA în ziua de astăzi şi ar fi primit cu acea stare
de har de un doctor. Cu alte cuvinte să se împărtăşească cineva din pacea lui
Dumnezeu care e în tine, căci aceasta vrea Mântuitorul.

De aceea, încheie Mântuitorul acest cuvânt atât de dumnezeiesc: “Deci fiţi


milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv!”.

Împărtăşiţi-vă din milă, din iubirea dumnezeiească; dar pururea aceeaşi,


neschimbată. Mereu cercetându-mă: să mă schimb eu după lume?! Doamne
păzeşte! Să fiu eu robul ticăloşiei cuiva?! Când vrăjmaşului meu îi răspund cu
vrăjmăşie, eu am devenit robul lui. În loc să fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul
lui. Asta nu înseamnă că, văzându-l pe vrăjmaş voind răul semenilor mei sau ţării
mele, eu să lucrez cu relele lui.

Mântuitorul S-a rugat pe Cruce: “Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac!” – deci:


“Vindecă-i, Doamne!”; căci iertare înseamnă vindecare . Asta nu înseamnă că eu
am să mă fac părtaş relelor cuiva, să lucrez relele lui.

Părinţii au spus: “Iubeşte pe păcătos; urăşte păcatele lui!”. Răul, pe el trebuie


să-l urăsc. Dar eu urăsc răul din el, iubindu-l, plângând pentru el, rugându-mă
pentru salvarea lui, să nu mai facă rele. Pentru că relele lui pot contamina pe alţii.

Eu, însă, din această lumină şi iubire divină împărtăşindu-mă, să rămân acelaşi.
Ajută-ne Doamne, aşa să rămânem, cu conştiinţa că în această stare, cum zic
Sfinţii Părinţi, e o arvună a învierii.

Când am dobândit starea aceasta, în noi a început învierea. Zice atât de frumos
Sfântul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mănâncă pe Hristos (se hrăneşte
cu Hristos) în fiecare zi şi ceas. Şi se face prin aceasta nemuritor. Că «cel ce
mănâncă din pâinea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea în veac»”.

Deci cine mănâncă din Cuvântul lui Dumnezeu, din lumina şi iubirea Lui, din
dumnezeiasca Împărtăşanie, nu va vedea moartea în veac. Fericit este cel ce
mănâncă din Pâinea dragostei, care este Iisus. Căci cel ce se hrăneşte din
dragoste se hrăneşte din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o mărturiseşte şi
Ioan întăreşte: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vieţuieşte în dragoste
rodeşte viaţa din Dumnezeu şi gustă învierea încă din viaţa de aici.

O, Doamne, fă-ne părtaşi să gustăm din taina învierii de aici; adică din taina
iubirii. Tu, pururea fiind şi acelaşi fiind, fă-ne şi pe noi să fim aceiaşi; fiecare
suflet să rămână acelaşi în iubire, în ofrandă sfântă…

Aşa cum mărturisea Sfântul pomenit de noi astăzi, Dionisie Areopagitul, în


ceasul martirizării lui: “Cu toate că am îmbătrânit (era ca la nouăzeci de ani),
precum mă vedeţi, credinţa mea mărturiseşte. Că tinereţile ce sunt vii îmi este
credinţa bătrâneţilor mele. Şi simt că această credinţă şi mărturie a iubirii Lui va
naşte neîncetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii şi ai
iubirii veşnice, mărturie a învierii”, ajută-ne, Doamne, aşa să mărturisim şi noi,
cei de aici! Fii ai luminii şi ai iubirii, fii ai învierii să fim! Amin.
Părintele Arsenie Boca - Ura este cea mai mare suferință a omului

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi


iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem.
Cu alte cuvinte, repetăm acelaşi păcat pe care l-a făcut Adam, dând vina pe
Dumnezeu pentru căderea sa.

Înfruntăm pe Dumnezeu că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi


iubirea de vrăjmaşi nu sunt sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu
împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.

Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce


cunoaştem aceasta ?
- Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de
aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin
toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi
înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu potrivnici, plini de ură, capabili să
ne şi dezlege de viaţa aceasta.

Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe,


ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se
înţeleg.
Dar să ne întoarcem la noi. Abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar
trebui să devenim întâi oameni!

Nu-i vorbă - trebuie să înţelegeţi şi aceasta - că dintre toate suferinţele care tulbură
furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi
acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.

O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!...

Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, înseamnă


să o păţeşti sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi
trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea
lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt
ultime: crucea te aşteaptă.

- Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus


se ruga pentru ucigaşii Săi.

Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem?
Fricoşii - scrie - că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a
iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.

Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu trimiţându-ne El împrejurările care să ne


dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a
păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.

E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desă-
vârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu,
strămutarea - încă în lume fiind - în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea,
îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 126-
127)
Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci
(a XIX-a după Rusalii) - Iubirea vrăjmaşilor

“şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt” (Luca VI, 35)

Fraţi creştini, felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de


judecată al nostru al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul
altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui
Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala


creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem
în practică întocmai. De aceea zice: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi
şi voi lor asemenea!”

Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile


Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul, dar ne
porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele
nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea
legii care te opreşte să faci răul, sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti
care spun: “Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face!” Ci se ajunge prin
îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru
semenii noştri.

Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă.
Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să
trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui
nostru.
 Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de
puţin ca cineva să ţi le vatăme, atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea
şi onoarea altora.
 Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de
toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui.
 Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile,
vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau
să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu
pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.

Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului
spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre
Dumnezeu. Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care
duce la desăvârşirea creştină. Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci
este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu
doar discutate.

Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.

Ea e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a


sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.
Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi
oameni, dintre părinţi şi copii.
Este morala frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi.
Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor.

Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea,


simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea
Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: “Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă
urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Iertaţi şi vi se va
ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă
şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei
răi”.

Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos:

 Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!


 Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!
 Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.

Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe. Ea garantează cele mai
bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face
viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în
cer, o garantează şi pe pământ. În schimb, imoralitatea sub orice formă este cea
mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul
moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de
mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.

Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni, în temniţe


şi în morminte. Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi
fericirii omului, a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.

Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături. Vai de familia unde
unul din soţi duce o viaţă imorală. Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi
când ajung mari imită imoralitatea părinţilor, ba fac şi mai rău ca ei.

Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât


suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate, ca fiul
cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca
să fim şi noi fii buni ai Săi, căci astfel nu vom regreta niciodată, nici chiar în
viaţa aceasta.

Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire
pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se
umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai
mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi
acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu
sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.

Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci


dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul
de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în
modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi
temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-
au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi
mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au
îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la
Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă
bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia
noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a
părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari,
unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.

Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se
pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală
canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în
ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se
depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă
bine celor din jurul său.

Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul,
lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se
poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi
trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie.
Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că
lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot
mulţumi sufletul omului.

Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură


cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă
nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit.
Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu.

Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în
practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: “Fericiţi,
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.

Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în


lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: “Fericiţi sunt cărora s-au
iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele!” (Psalmul 31). De aceea
Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: “Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi
urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud
tainele mântuirii sufletelor”.

Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei
neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud,
căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă
lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case
nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!

Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva
misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui
Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a
dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din
pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.

În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare


pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.

Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu
şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci.
Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea
dumnezeiască. O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc
viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de
Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: “Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai
de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!”

Altă treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de


astăzi, este iubirea vrăjmaşilor. “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri – zice El –
binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă
pentru cei ce vă fac strâmbătate, pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc. Că
de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei
ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este
vouă, căci şi păgânii tot astfel fac! Şi de daţi împrumut la cei de la care
nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel!
Fiţi milostivi, fiţi buni, fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel
ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi; şi varsă ploaia
Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!”

Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici


o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina
imitării lui Dumnezeu Tatăl, iar această taină este calea spre desăvârşire, este
iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului, iubirea celui
necunoscut, a celui bun şi a celui rău, a celui drept şi a celui greşit.

Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină. Tocmai aceste porunci
dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit.
Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti, dar partea
aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături
care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea
noastră. Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care
frecventează mai des locaşul Domnului, care sunt înaintaţi în cunoştinţa de
Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat. Ce să mai vorbim despre ceilalţi
care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!

E greu de aceea să poată înţelege cineva, să iubească pe acela care-i face rău, pe cel
ce te duşmăneşte, te pârăşte, te insultă, te fură, te minte şi caută în tot momentul
chiar să-ţi ia viaţa. Greu lucru să-l iubeşti! Dar tocmai în aceasta constă fapta
noastră, ca să avem ce ierta. Dacă nu ni s-a făcut rău, nu avem ce ierta. Mântuitorul
ne spune chiar mai mult; nu numai să-i iertăm, ci chiar să-i iubim. Pentru că aceştia
ne fac bine sufletesc, căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le
pricinuiesc, primim noi răsplată de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce să ne plătească
Dumnezeu?!

De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le


răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că
suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât
şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” Aici este
adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la
desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie. Dar
de fapt omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine.

Încet, încet, abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta, copiii şi
prietenii de plăceri lumeşti. Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii, nici chiar fraţii
între ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate. De aceea
Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din
temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din
iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele. Iată de ce a pus Domnul Iisus
Hristos în locul iubirii de sine, iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a
firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate
ajunge la desăvârşirea creştină.
Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi, precum şi Tatăl
nostru este milostiv. În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni,
mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu:

 Doamne miluieşte-ne!
 Doamne ai milă de noi!
 Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi!
 Uşa milostivirii deschide-o nouă!

Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor
Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi
adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi. În marea Sa
milostivire, Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte. Ajută
săracii, ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii. Aşa trebuie să fim şi noi,
fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii, chiar şi către vrăjmaşii noştri, dacă
voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.

Mila aceasta dumnezeiască, sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una
din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care
izvorăsc apele fericirii. Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru
că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite.

 Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti;


 faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul;
 ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu.
 Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotrivă milostenia face din
sărac om bogat şi bun.

Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.

În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea


milosteniei.

Faptele milosteniei trupeşti sunt:


 a sătura pe cel flămând,
 a adăpa pe cel însetat,
 a îmbrăca pe cel gol,
 a primi în casă pe cel străin,
 a căuta pe cel bolnav,
 a cerceta pe cei din temniţă,
 a îngropa pe cei morţi.

Faptele milosteniei sufleteşti sunt:


 a îndrepta pe cel ce greşeşte,
 a învăţa pe cel neştiutor,
 a sfătui pe cel ce stă la îndoială,
 a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi),
 a mângâia pe cel întristat,
 a răbda asupririle,
 a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele.

După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti,
faţă de cele trupeşti, sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai
mare comoară în cer.

Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii, ca să poată fi


găsit bun şi de jertfă.

 Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele


primite.
 Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi;
 fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu
adevărul, căci, Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie.

Pentru cel ce nu face milă, judecata va fi fără milă. Se spune cu dreptate că mâna
cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce
face dreapta, spune Domnul Hristos.

Când vorbim de fapta milosteniei, să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm


bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel
de băutură şi de tutun, ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari. Nu risipiţi şi
nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.

Vorbind astăzi despre milostenie, se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi


trupească, dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele
trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana
sufletească. Fiind aşa de mare fapta milosteniei, diavolul caută în fel şi chip să o
împiedice şi iată cum: sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine
ştie ce necazuri, iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus – dobânda. Mare
nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.

Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să


nădăjduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un
nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri. Iată ce păcat mare este acesta
de a profita de pe urma săracului. Păcatul acesta al luării de dobândă, sau de mită
pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte.
Unde este mila aici? Vede cineva vreo milă în această faptă?

În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi; păcate îngrămădite,
strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura
mare: “Ce voi fi făcut eu Doamne, ce voi fi greşit?”

Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini, cununând şi botezând, dar cu nădejdea
profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari
între naşi şi fini, bătăi, judecăţi, se blesteamă unii pe alţii, îşi blesteamă cununiile,
lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie
pentru iad.

Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine
ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte, fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al
treilea rând de părinţi sufleteşti. După legea noastră creştinească ei trebuie să fie
foarte credincioşi, plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să
povăţuiască pe finii lor. Dar ce auzim noi astăzi? Fel de fel de cazuri grele când
unii naşi nici nu cred în Dumnezeu, nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi,
râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii. Fac totul numai de formă pentru a profita
de nişte bucurii trecătoare, neştiind că nu foloseşte nimănui nimic, căci profitul cel
mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.

Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi, că aceia se


numesc desfrânaţi.

Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi
fărădelegi.

O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la


groapă. Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră. Acolo lângă
coşciug, lângă groapă, vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu,
căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele
cele nevăzute, care vin la înmormântarea celui credincios. Vărsăm lacrimi din ochii
noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.

Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi
şi-a făcut o pregătire sufletească. Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să
luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora.
Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc
prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului. Să
fim atenţi, că multe sunt pe care trebuie să le ştim!

Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie. Să facem
această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu
şi când vrei. Arunci la repezeală doi, trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai
scăpat.

Caută văduva care nu are pensie, care trăieşte în sărăcie; caută casa unde sunt
bolnavi; vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău, căci şi
aceasta e tot milă, vezi o bătrână care se luptă cu o greutate, ajută-i să o ducă.
Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul, iar dacă îl linişteşti în
necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta, creştine, să nu te lauzi, să taci şi
să nu ştie nimeni, să nu ştie stânga ce a făcut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.

Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci
atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic, iar copiii şi rudeniile te vor
uita cu totul. Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas, iar moştenitorii nu-ţi
vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău. Câţi bogaţi au
murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii
şi neamurile! Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei
nemilostivi.

Pe aceştia, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă: “Voi, bogaţi


nenorociţi care ardeţi în foc, ia spuneţi, dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru
un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre, ce aţi face voi în acel
ceas?” Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile
voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci, lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi
sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi
mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.

Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum
şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad. De ce să ajungem în iad şi
să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum? E şi timpul cel mai potrivit
s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă, nu
mai vorbim de pomeni şi de alte fapte. Deci, împreună cu credinţa să facem fapte
bune fraţi creştini! Să trăim o viaţă de sfinţenie, ca să împlinim voia lui Dumnezeu,
aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.

Rugăciune

Dumnezeule cel milostiv, Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem


vrednici să ne numim fiii Tăi, căci n-am făcut voia Ta. Faptele noastre sunt rele;
noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri, noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu
avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.

Ajută-ne cu harul Tău ca să trăim o viaţă morală, plină de sfinţenie, prin care să
ajungem la Tine, să Te slăvim acolo în vecii vecilor.
Amin.
Pr. Constantin Necula - Predică la Duminica a nouăsprezecea după Rusalii

Iubiţilor, iată-ne ajunşi în Duminica a nouăsprezecea după Pogorârea Sfântului


Duh. La Liturghia de astăzi Evanghelia ce se cade a o citi este din Evanghelia de la
Luca, capitolul 6, versetele 31-36.

Ce ne spune? „Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţile şi


voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Căci
şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac
vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă
daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi
avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi
întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru este milostiv.”

Iată-ne, iubiţilor, înaintea unei dileme care ne cuprinde în fiecare zi când trecem pe
lângă cei care cer iubirea noastră, binele nostru şi împrumutul nostru cel de toate
zilele. Şi poate că nu este Evanghelie mai grea decât cea de astăzi, nu în tâlcuri, cât
în aplicarea ei, pentru că, în cuvintele cuprinse aici, lucrurile sunt extrem de
simple.
Domnul nu porunceşte, dă sfat; sfat mântuitor, ca precum voim să ne facă nouă
oamenii să facem şi noi lor asemenea. Răsturna Hristos aici Legea cea veche,
numită şi „Legea Talionului”, adică „dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” şi ne
învăţa că bine ne este nouă să ne scoatem amândoi ochii şi să-i dăruim aproapelui,
dacă el are nevoie de ochii noştri; şi bine ne este nouă să ne scoatem sufletul din
noi şi să-l dăruim aproapelui, dacă sufletul nostru, pus astfel, este spre mântuirea
aproapelui nostru.

Şi ne întreabă oarecum retoric pe toţi până la sfârşitul veacului: „Pentru că dacă


iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea?” Oare este iubirea aceea pe
care o afirmăm numai faţă de cei care ne iubesc pe noi? Să luăm aminte la modul
nostru de a ne manifesta iubirea fie în familie, fie pe stradă, fie acolo, în colectivele
unde fiecare dintre noi lucrăm, sau în colectivele unde nu lucrăm.

Iată, de exemplu, este iubire să-i dai de băut prietenului tău care este beţiv? Este
iubire să-i dai prilej de sminteală femeii care nu stă prea bine în viaţa ei familială?
Este, oare, prietenie şi iubire, aceea de a da bani aceluia care întotdeauna din banii
aceia îşi cumpără alcool, sau îşi cumpără din cele ale patimii sale?

Sunt zdrobitoare întrebările. Şi de câte ori nu vi s-a întâmplat, pe stradă mergând,


să vă întindă mâna un om, cerându-vă bani, şi să vă asude în mână milostenia, că
nu ştiaţi dacă o daţi pătimaşului sau o daţi lui Hristos? Că nu ştiaţi dacă o daţi celui
pe care Dumnezeu îl iubeşte, sau celui pe care îl iubeşte Dumnezeu ca pe unul
dintre păcătoşii Săi?

Iată-ne, iubiţilor, în dilema aceasta cea mare a iubirii, a iubirii aproapelui nostru.
Un sfânt contemporan nouă, Sfântul Siluan Athonitul, spunea la un moment dat
un lucru de care, citindu-l, m-am cutremurat şi de fiecare dată când îmi este
greu să trec peste bariera aceasta a neiubirii de aproapele, îmi aduc aminte de
cuvintele sfântului. El spune aşa: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi
înseamnă, de fapt, să-l iubeşti aşa cum Dumnezeu îl iubeşte. Nu cum l-ai iubi tu,
ci cum Dumnezeu îl iubeşte”.

O să spuneţi: Bine, în teorie totul este foarte bine; practica într-adevăr este dificilă,
pentru că este greu să iubeşti pe aproapele tău care pute a alcool de trăzneşte; este
greu să iubeşti pe cel care, plin de mirosuri fetide, se apropie de tine, cerându‑ţi
bucata de pâine; este greu să întinzi mâna către copilul murdar şi plin de bube, de
pe stradă, care are nevoie de ajutorul tău.
Chipul iubirii în imaginea noastră este chipul luminos, chipul plin de mireasmă
plăcută, este chipul căldurii, este chipul iubirii de sine! De aceea este greu să-l
iubim pe aproapele nostru, pentru că aproapele nostru este tot ce ne iese în cale şi
ne cere ajutor în numele lui Iisus Hristos. „Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă
bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac”.

De câte ori nu spunem: Mergem la nunta cutăruia, că avem o „obligaţie”, că şi el a


fost la nunta mea, sau, mă rog, la nunta copiilor mei! Vai de cei care au ajuns ca
numai din obligaţie să meargă să‑şi împărtăşească bucuria cu cineva! Ce bucurie
mai este aceea şi ce bunătate, care se naşte din obligaţie, şi nu din plecarea
sufletului către celălalt, către întâlnirea cu el?

Iată! Ce mulţumire vom avea dacă împrumutăm pe cineva de la care nădăjduim să


luăm înapoi ceea ce am împrumutat?

Îmi aduc aminte de cineva care punea de-o parte hainele sale cele mai bune şi o
întrebam: Pe acestea le vei pune în dulap şi pe celelalte, cele pe care le ai în casă, le
vei da gunoiului? Sau le vei da de pomană? „Nu, vai, părinte! Cum să fac aceasta?!
Cele bune le voi da de pomană, pentru că de voi da ceea ce nu-mi trebuie înseamnă
că nu am dat nimic”. Am stat şi m-am cutremurat. Şi m-am gândit că femeia aceea
pricepuse mai bine decât mulţi, mulţi şcoliţi întrale Teologiei ce înseamnă a da de
pomană! Înseamnă a da ce ai mai bun din tine şi de pe tine pentru celălalt.

Domnul vine astăzi să ne zgâlţâie pe fiecare dintre noi în parte, cu cuvintele sale:
„Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii noştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi”.

Şi m-am gândit că astăzi se potriveşte pilda aceea cu mama care se plângea că


oferise celor trei fete ale sale trei lanţuri de aur cu cruce, la fel fiecăruia, semn al
dragostei materne. La un moment dat, fata cea mare din familie a constatat că unei
femei îi lipsea traiul necesar şi mai cu seamă banii necesari pentru o intervenţie
chirurgicală, şi i-a dăruit crucea pe care o primise cadou de la mamă.

Mama pentru o vreme a fost tristă, pentru ca mai apoi, înţelepciunea cea dintâi a
omului credincios să o lumineze şi să priceapă că abia atunci fata ei primise crucea
cu lanţul de aur cu adevărat, când îl dăruise în numele salvării unui suflet de om, în
numele unei binecuvântate încer-cări de a smulge morţii fizice încă un om, şi mai
cu seamă, în numele dăruirii nădejdii, în numele crucii aceleia, care abia atunci
devenea cu adevărat de aur.
Sau se potriveşte acesteia gândul acela al Sfinţilor Părinţi care de fiecare dată se
deşertau de toate ale lor, pentru a se putea umple de Cel care le dăduse totul.

Şi este interesantă povestea aceea din Pateric, în care unui monah din pustie i se
fură tot de către nişte tâlhari fioroşi. Cât avea acolo, puţin. Şi la un moment dat,
când tâlharii ieşiseră din casa lui, acesta aleargă după ei înebunit, cu un ulcior
ciobit: Luaţi-l! Pe acesta l-aţi uitat! Pe acesta l-aţi uitat! Tâlharii s-au întors înapoi
pocăiţi. Şi multă vreme au sălăşuit în apropiere de avva acesta ce alergase cu
ulciorul gol, să-l dăruiască şi pe acela. Acesta înseamnă să ieşi în întâmpinarea
aproapelui cu iubirea ta; cu binele tău, şi cu nădejdea că nu vei primi nimic în
schimb, ci doar plata cea multă a lui Dumnezeu din ceruri. Strigăt, strigăt de luptă
pentru Împărăţia lui Dumnezeu se vădeşte a fi ultimul verset al Evangheliei de
astăzi. Aşadar, „fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru milostiv este”.

Că este milostiv? Nu trebuie să ne îndoim. Luaţi aminte la ploile ce vin, la soarele


ce ne luminează, la căldură, la mâncare, luaţi aminte la frumuseţea ochilor copiilor
frăţiilor voastre, luaţi aminte la suferinţele ce vin şi la eliberarea din ele, luaţi
aminte la bucuriile ce vin, luaţi aminte la întristările care adumbresc pentru o clipă
viaţa, pentru ca mai apoi, uneori dincolo de moarte numai, să strălucească ca nişte
cruci de aur cu adevărat, atârnate de gâtul nostru!

Iubiţilor, Evanghelia de astăzi, poate mai mult decât toate celelalte, este chemarea
la mântuire: „Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este!”Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţă cântând”
Pr. Constantin Necula - Veți fi Fiii Celui Preaînalt... (Luca 6, 31-36)

Suntem în plină analiză a vieții noastre creștine. Nimeni, cu excepția Mân-


tuitorului, nu poate să ne impună exigențe mai înțelepte decât acestea, despre care
ne vorbește Evanghelia zilei. Pare simplu: „Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți
bine și dați împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb și răsplata voastră va fi
multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca
6. 35). Și poate că la prima lectură am fi tentați să fim atenți la prima parte a
textului (versetului), dar devine uimitor pentru noi ultima parte a sa: Căci El este
bun cu cei nemulțumitori și răi...

Uitați-vă în jur și ascultați atenți. Un val de nemulțumire și răutate înghite lumea.


Înainte de apocalipsa vestită de Greta Thumberg la ședința ONU, despre o
iminentă scufundare în ape a omenirii, poate că ar trebui să fim atenți, în aceeași
măsură, la scufundarea în răutăți, în absurdul urii cultivate prin îndatorări, neiubiri
și deznădejdi. Pare că Mântuitorul spune cuvintele acestea pentru generația
Pământului azi. Chiar dacă tot ceea ce spune este împotriva culturii pe care o
dezvoltăm azi. O cultură a vrăjmășiei elitiste, a îndatorării până la sclavie și a
deznădejdii care cultivă depresii sociale și umane - un soi de bombe incluse la
pachet cu falsa pace socială în care pare că ne zbatem.

Ceea ce îmi pare dureros este modul în care desfacem din context Evanghelia și
folosim doar cuvintele despre iubirea lui Dumnezeu. Rupând-o din contextul
Împărăției Cerurilor, o folosim să acoperim toate excesele de „iubire”, falsificând
adevărata iubire. Punem mereu înainte iubirea lui Dumnezeu, dar nu ne împăcăm
cu vrăjmașii, strângem de gât pe cei pe care-i credităm - fie și virtual - și folosim
deznădejdea ca armă de supunere în masă. Și uneori numim tot melanjul acesta de
anti-virtuți democrație. Și ne lăudăm cu ea. Și o aplicăm mereu cu dublă măsură.
Una în care avem mereu dreptate. Alta în care nimeni în afară de noi nu are
dreptate.

Să fi știut Hristos prin ce vom trece? Să fie și acestea cuvintele profetismului Său
dumnezeiesc? Ca să înțelegem și mai bine logica în care Domnul vorbește uce-
nicilor și celor urcați pe Muntele Fericirilor pentru a afla ce le va distruge, în fapt,
fericirea de a fi fiii Celui Preaînalt, să ne întoarcem în duminica trecută. Când
Domnul Hristos le spune ucenicilor, abia recuperați din tristețea ratării unui pescuit
de noapte, că-i va face pescari de oameni.

Un pic enigmatic pentru tinerii din Capernaum. Textul în greacă spune că-i va crea
(poieo), adică vor fi făcuți ca ceva nou - „pescari de oameni”. Enigmatică alcătuire
de cuvinte.

Din Vechiul Testament știm că marile figuri ale istoriei lui Israel erau păstori:
David, Amos, Moise - păstori care veghează și hrănesc turma-popor al lui Dumne-
zeu. Să fi vrut Domnul să le spună că vor scoate omenii din adâncul diluviului
păcatului? Să fi vrut să-i încurajeze pentru a nu se mai teme de adâncurile mării,
urmă a potopului lui Noe în mijlocul unui popor ce crescuse din supraviețuirea
acelui? În fapt, Domnul Hristos împărțea misiunea Sa cu ei. Salvatorul îi așeza în
ordinea salvării. Îi scosese din mijlocul năvoadelor neroditoare și-i așezase în
ordinea logică a Învierii.

În Evanghelia de la Marcu, Hristos Domnul nici nu-și începe misiunea Sa publică


fără discipoli (amănunte în Giacomo Violi, Camminando sulle aque. La
predicazione di Gesu sul lago di Tiberiade, Ed. Messagero di Sant’Antonio,
Padova, 2018, pp. 35-37). Cu alte cuvinte dovedea că nu se vrea Singur în Rai.
Este chemarea pe care, se pare, că omenirea nu a prea înțeles-o. Ori nu o înțelege
deloc azi. În ordinea culturii noastre legate de fericire avem în primul rând
elementele care cultivă egoismele noastre înguste: carieră, bani, averi ilicite... Dacă
am nota veștile ce le primim ca zgomot de fond în viețile noastre cam toate ne
vorbesc despre asta. Și în ciuda faptului că par că acuză prezența acestor tare
morale în culturile noastre, vedem că aceleași trompete apocaliptice le și cultivă.
Ascunzându-le printre paginile rupte din Constituții și Memorandumuri.
Strecurând în ordinea vieții noastre dezordinea necesară ca ea să-și piardă din
sensuri. Din tăria ei eshatologică.

Când Mântuitorul ne îndeamnă să fim milostivi precum și Tatăl nostru cel din
ceruri milostiv este (Luca 6. 36), ne îndeamnă să deschidem ochii asupra milei
Sale. Ne cheamă să înțelegem purtarea Sa de grijă, proniatoare și conservatoare a
lumii, guvernatoare a legilor firii, nu anulează libertatea noastră de a-i spune NU
lui Dumnezeu. Ne îndeamnă să identificăm în neracordarea noastră la tonusul
Împărăției lui Dumnezeu parte din fracturile care ne aruncă în răutate și neliniște.
De aceea am zis că textul Evangheliei acesteia este cea mai simplă chestionare a
vocației noastre umane. A ierta, a iubi vrășmașii și a nădăjdui ne fac fiii Celui
Preaînalt pentru că ne fac să semănăm, palid și de departe, dar fundamental, cu
Creatorul. Cu Tatăl nostru - cum ne-a și învățat. Această asemănare este ceea ce
Biserica numește a fi „sigilul” prezenței Sale în noi. Un soi de pecete prin care se
recunoaște în noi.

Despre care Părinții Bisericii - Sfântul Maxim Mărturisitorul ori Sfântul Macarie
cel mare, ca să amintesc doar doi dintre cei mulți - spun că este chipul slavei Lui în
viețile noastre. Ea activează în noi virtuțile pe care să le creștem pentru a se odihni
în noi Creatorul. Pentru aceasta a venit Fiul. Pentru a ne urca, asemeni unui alt fel
de Noe, pe Arca Mântuirii - Biserica - pentru a nu fi înghițiți de valurile răutății,
deznădejdii, dezumanizării noastre. Pe Arca cea de demult au fost salvate ani-
malele. Pe aceasta, oamenii. Omenia.

Suntem în plasa unor evenimente care ne vor regrupa pe interese, pe grupuscule ori
grupuri de interes. Vom auzi iarăși acuze, mizerii scoase de sub preșul cotidianului
și vom fi hrăniți cu ciorba urii reîncălzite la focul mediocrității. Să nu vă sfiiți să
rămâneți pescari de oameni. Acordați în duh cu Hristos. Fiți milostivi cu discer-
nământul racordat la milostivirea Tatălui Ceresc. Nu. Nu dați vina pe Dumnezeu
când confundăm mila cu sila ori promisiunea cu minciuna. Și rugați-vă. De marți
se redeschide viața universitară a României - nesuspendată în fond niciodată.
Rugați-vă să îngăduie Dumnezeu generații luminate de înțelepciune de pescari de
oameni. Oameni care să valorizeze în viețile lor iubirea de vrăjmași, iertarea
datornicilor și facerea de bine către cei maculați de ură. Vindecarea Țării poate
veni numai din laboratoarele de rezistență la uciderea din culpă a sufletelor noastre.
Poate că malul Tiberiadei este și banca studentului și catedra universitarului. Iar
fericirea nu, nu poate fi termen de adus de undeva din cer, ci conținut construit cu
fiecare clipă în care învățăm să împlinim Evanghelia. Ca un manual de
supraviețuire la vremea de diluviu a răutății în care viețuim. Când Domnul ne
spune că vom fi „fiii Celui Preaînalt” nu ține un discurs motivațional, ci ne oferă o
pregustare a adevărului ce ne va ține în veșnicie vii. Și știe ce zice. El Este Fiul
Celui Preaînalt.

Sursa: tribuna.ro
Părintele Ion Cârciuleanu - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Predica de pe munte. Iubirea vrăjmaşilor

Omul este o fiinţă socială, înzestrat de Preabunul Creator cu instinctul


sociabilităţii, încât din cele mai vechi timpuri el s-a întovărăşit cu semenii săi în
vederea creării unor organisme sociale.

Începând cu familia, satul, comuna, până la Stat, toate sunt forme de organizare
socială, datorită acelui instinct înscris în firea omului: acela de a trăi împreună cu
semenii săi. Pentru a putea trăi într-un organism social, omul este supus anumitor
norme şi legi care reglementează raporturile dintre el şi organismul social, pe de o
parte, iar pe de altă parte, raporturile reciproce dintre indivizii aparţinând aceluiaşi
organism.

Însă, cu tot noianul de legi scrise sau nescrise, o viaţă socială adevărată, ideală, în
care să fie toţi factorii componenţi mulţumiţi, nu este posibilă decât în măsura în
care la temelia ei stă Evanghelia Mântuitorului Hristos. Acest adevăr rezultă din
pericopa evanghelică de astăzi.

În adevăr, existenţa omului într-un organism social impune, pe lângă respectarea


diferitelor legi care reglementează viaţa acelui organism, şi o totală abdicare de
sine, o completă stăpânire a instinctelor egoiste. Fără îndeplinirea acestor
imperative, cu toate legile existente, fie ele inspirate de cele mai bune intenţii, viaţa
socială va rămâne defectuoasă, fiindcă omul pune mare preţ pe dreptul său, fără să
gândească şi la dreptul aproapelui său. Dar oare este de ajuns pentru buna
înţelegere dintre oameni şi liniştita lor convieţuire, ca fiecare să se folosească de
dreptul său? Şi dacă dreptul tău, în fapt, vatămă pe al altuia, cum se poate
înlătura ciocnirea acestor drepturi şi cum vom împăca neînţelegerea dintre două
fiinţe ce se cred deopotrivă de îndreptăţite în drepturile lor? Această mare
problemă a rezolvat-o Domnul Iisus Hristos prin cuvântul Evangheliei de astăzi:
“Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
Iată o nouă ordine de lucruri! Iată viaţa socială întemeiată pe îngăduinţa noastră, a
unuia faţă de celălalt, în locul celei vechi, întemeiată pe “dreptul meu”.

Pentru a înţelege, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă! Căci toţi ştim ce
vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să
ne pârască? Vrem să ne târască prin judecăţi? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să
ne facă numai bine! Vrem să fim iubiţi. Vrem să fim ajutaţi. Vrem să fim
ascultaţi. Să fim priviţi cu încredere. Cuvântul Mântuitorului are în vedere
interesele noastre, ale fiecăruia, încât nu e posibil să nu le înţelegem şi pe-ale
altora, aşa cum le înţelegem pe-ale noastre. Ne ia pe noi înşine drept măsură a
modului cum trebuie să ne purtăm cu alţii. Cum vrem să se poarte alţii cu noi,
aşa să ne purtăm şi noi cu dânşii.

Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. De aceea a zis: “Poruncă nouă vă dau
vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 13, 34). De
ce era poruncă nouă? Era nouă fiindcă în Vechiul Testament nu se spune aşa.
Mântuitorul însuşi precizează: “Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi
să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Mat. 5, 43). Mântuitorul ne ridică pe o treaptă
superioară, zicând: “să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce
vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc, să vă rugaţi pentru cei ce vă
nedreptăţesc” (Mat. 5, 44).

Cum? Să iubim pe vrăjmaşii noştri? Pe acei care ne fac rău? Pe acei care
aruncă asupra noastră calomnii? Pe acei care pândesc paşii noştri, ca să ne facă
rău? Pe acei care se bucură de durerea şi suferinţa noastră? Se poate o astfel de
poruncă? Da! Această supraomenească iubire o cere Fiul lui Dumnezeu de la
un creştin adevărat. Porunca pare de neînţeles în preocupările de toate zilele ale
vieţii omeneşti. Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat, şi că
ne pune la mare încercare. Să nu luăm lucrurile în uşor şi să nu trecem pe lângă
acestea ca şi cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Aici suntem puşi în faţa unui adevăr:
ori-ori! Ori facem precum ne învaţă Iisus, şi suntem creştini adevăraţi, ori nu
facem şi nu suntem creştini. Ce fericiţi am fi dacă am putea înţelege înalta valoare
morală a acestei dumnezeieşti porunci pentru viaţa noastră! Atâta vreme cât nu ne
vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la această poruncă, a iubirii, nu
sunt şanse reale de biruinţă a duhului lui Hristos în noi. Mântuitorul ne arată, ne
dovedeşte: “Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine? Căci şi
păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă
bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii asemenea fac” (Luca 6, 31-33). Dragostea
ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea
care răsplăteşte ar putea schimba situaţia. Cel pe care îl iubeşti când te urăşte nu te
va putea urî mai mult şi, încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele. Ne
aflăm, deci, incontestabil, în faţa unei mari distanţe, a unei mari diferenţe, între
iubirea poruncită de Vechiul Testament, care cere: “Ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte, mână pentru mână etc.” (Ieşire 21, 24) şi iubirea dată de Hristos. Răul îl
biruieşti nu cu răul, ci cu binele şi numai cu binele poţi schimba sufletul celui care
ţi-a făcut rău. Căci dacă nu-i schimbi sufletul, îl pedepseşti dar nu-l îndrepţi. Şi
când îi va veni bine, îţi va face din nou rău. Pentru că, în fond, răsplătirea răului cu
rău nu reinstaurează dreptatea şi nu rezolvă problema răului, ci înmulţeşte răul.
Nouă ne rămâne să ne mângâiem cu gândul că dreptatea se va face totuşi.

“A Domnului este răzbunarea” (Deut. 32), iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă:
“Nu vă răzbunaţi voi singuri” (Rom. 12, 19). Însuşi Mântuitorul L-a rugat pe
Tatăl să nu se răzbune: “Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”" (Luca 23, 24).

Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă: “Să unim mila cu dreptatea”. Şi se explică:
“Să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă”. Adică, chiar
dacă suntem porniţi să facem dreptate, s-o cerem, dar de îndată s-o sacrificăm şi
să facem loc milei, acelei dragoste care merge până la dragostea de vrăjmaşi.
“Fiţi milostivi, încheie Mântuitorul această învăţătură, precum şi Tatăl vostru este
milostiv”. Hristos stabileşte prin aceasta că raporturile dintre oameni trebuie să fie
cârmuite nu numai de dreptate, ci şi de îngăduinţă, care poate înlătura cu totul
neînţelegerile dintre ei. De ce aceasta? Pentru că legile omeneşti, nefiind
desăvârşite, ele pot face jertfe de prisos. Nu trebuie să întemeiem dreptul întru totul
pe ele, ci să le îndulcim prin milă.

Pentru a înlătura asemenea greşeli, Mântuitorul ne-a învăţat să fim


“milostivi”, adică îngăduitori, iertători cu cei ce venim în atingere şi miloşi cu
neputinţele firii omeneşti. A cere drepturile noastre astfel încât să fie împăcate cu
drepturile altuia, este o învăţătură care, pornind de la Evanghelie, a înrâurit lumea
şi a schimbat chiar legile omeneşti, făcându-le mai blânde şi mai îngăduitoare, aşa
precum sunt astăzi.
Temelia vieţii obşteşti, adică mijlocul de a înfăptui o vieţuire între oameni, nu este
deci dreptatea singură, ci dreptatea covârşită de dragoste şi milă. Ceea ce a făcut şi
face Dumnezeu cu noi, iertându-ne şi îngăduindu-ne, deşi ar fi drept să ne piardă,
trebuie să facem şi noi cu cei ce vieţuim pe pământ, iertând, îngăduind şi făcând
binele “nimic nădăjduind”. Putem spune că iubirea de vrăjmaşi nu este împotriva
firii ci, dimpotrivă, o însuşire superioară a cuiva, ea având şi o mare valoare
socială. Dacă am aplica, atât cât ne este omeneşte posibil, această poruncă a
Mântuitorului Isus Hristos, relaţiile dintre noi, dintre oameni şi popoare s-ar
schimba fundamental. Se ştie că pe ură şi răzbunare nu se poate întemeia o
convieţuire socială statornică, pe când unde este dragoste, domneşte pacea şi
înţelegerea. Metoda care trebuie să o folosim în aplicarea acestei porunci ne-o arată
Mântuitorul la începutul Evangheliei de astăzi, când zice: “Precum voiţi să vă facă
vouă oamenii – deci vrăjmaşii voştri – faceţi şi voi lor asemenea”.

Aşadar, dorim să fim respectaţi, să respectăm noi mai întâi; dorim să fim ajutaţi, să
ajutăm noi mai întâi; dorim să nu fim vorbiţi de rău, să nu vorbim noi mai întâi;
dorim să fim iubiţi de alţii, să iubim noi mai întâi.

Să depăşim principiul “dreptul meu”, cum ziceau cei vechi, ceea ce aşa de potrivit
ne ilustrează şi Mântuitorul Isus Hristos astăzi, şi să ne străduim să găsim în noi
puteri, la care se va adăuga şi harul întăritor al lui Dumnezeu, de-a nu mai urî, de-a
întinde mâna celor ce ne urăsc, de a ne ruga pentru duşmanii noştri, de a răspunde
cu pâine celor care ne nedreptăţesc, ne batjocoresc şi ne fac rău. Numai astfel se
poate înfăptui o lume bună, o lume de pace în care oricine poate lucra şi năzui,
înfruntând greutăţile care ne stau în cale, spre a ajunge la scopul cel din urmă al
vieţii noastre, încredinţaţi că vom fi cu adevărat şi noi “fiii Celui Prea Înalt”, cum
grăieşte Evanghelia de astăzi. Amin.
Părintele Iosif Trifa - Evanghelia Duminicii a 19-a după Rusalii - Predica de
pe munte - Iubirea vrăjmaşilor

„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce
voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce
ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei
mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb,
ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă.
Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni,
dar, în schimb, doreşte tot răul altora.

Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte


inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus
Hristos şi primirea Lui.

Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa
sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi
duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este
semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de
care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la
această poruncă. Mai departe nu poate înainta.

Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că în scaunul spovedaniei,


foarte mulţi creştini spuneau că n-au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar
când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi
răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!“.

Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în
bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au
înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L
răstigneau: „Tată, iartă-le lor!“.

Iisus n-a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani“ nu face parte din turma lui Hristos,
căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe
fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Cine urăşte pe fratele său umblă în
întuneric… şi rămâne în moarte“ (I Ioan 2, 11; 3, 14).

Cine este vrăjmaşul nostru? Noi, creştinii cei adevăraţi, nu trebuie să avem un alt
vrăjmaş decât pe diavolul şi păcatul. Pe acest vrăjmaş, ne porunceşte Scriptura şi
Evanghelia, să-l urâm cu toată puterea sufletului nostru. Dar greşeala tocmai
aceasta este că noi nu-l urâm pe acest vrăjmaş, ci ne place de el, ne împrietenim cu
el. Mare vrăjmaş ne este diavolul: câte rele ne face, de câte ori şi în câte chipuri ne
batjocoreşte, de câte ori sare asupra noastră şi ne răneşte sufletul şi noi tot nu-l
urâm, dar sărim în capul fratelui nostru pentru cea mai mică greşeală.

Urăşti tu, cititorule, pe diavolul şi păcatul, cu toată puterea sufletului tău, sau urăşti
pe de-aproapele tău, pe fratele tău şi, o dată cu această ură, urăşti pe Dumnezeu şi
sufletul tău?

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe psalmistul David şi îl căuta


pe tot locul să-l omoare. De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David
şi l-a dat în mâinile lui.
O dată, cum se vede în chipul de alături, când Saul umbla să-l prindă pe David, din
întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii
lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis: „Iată, Domnul a dat
pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul“.

Însă „David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi ieşind afară şi
plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în
mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat…
Judece Domnul între mine şi tine… Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală.
De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. El va vedea şi El îmi va apăra
pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale»“.

Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns şi a zis lui David: „Tu eşti mai
bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău“. (Citiţi pe larg
istorisirea aceasta în cartea I Samuel – I Regi – cap. 24).

Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: „Iubiţi pe cei ce vă urăsc şi faceţi


bine celor care vă fac vouă rău!“ (Luca 6, 27).

Cu această Evanghelie cerca David să-l împace pe Saul şi să mântuie un suflet


pierdut. Cu această Evanghelie David l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori pe Saul,
făcându-l să zică vorbele: Tu, Davide, eşti mai bun decât mine!
Aici stă, dragă cititorule şi înţelesul vieţii noastre creştine: să-i dezarmăm şi să-i
biruim cu Evanghelia pe cei care ne urăsc şi să-i aducem la Mântuitorul cu
dragostea şi bunătatea sufletului nostru.

David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru că răzbunarea şi judecata sunt ale


Domnului, nu ale omului.

Cu cântecul cel dulce al dragostei şi-al iertării să-i biruim pe vrăjmaşii noştri şi să-i
aducem la Mântuitorul. Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos,
ca dragostea şi iertarea.

Cu o mie de ani înaintea lui Hristos, David a trăit Evanghelia Mântuitorului.


Noi însă suntem la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos şi nu trăim
această Evanghelie.
Traian Dorz - Meditaţii la Apostolul din Duminica a 19-a după Rusalii

Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care prin naşterea din nou a devenit fiu al
Tatălui şi apoi împreună-lucrător cu El în câmpul Evangheliei şi în scopul
mântuirii, trebuie să aibă o conştiinţă atât de trează şi o umblare atât de atentă în
toate lucrurile, încât şi cea mai mică umbră de abatere de la curăţia ascultării de
Duhul Sfânt să-l îngrijoreze şi să-l doară.

Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos are, desigur în Cuvântul lui Dumnezeu,
pe care el îl propovăduieşte, nu numai o lumină călăuzitoare, ci şi un foc curăţitor.
Nu numai o apă în care se oglindeşte spre a-şi vedea totdeauna faţa sufletului său,
ci şi o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are
nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci şi dreptarul care îi arată
cum a lucrat rău. Aşa că din cuvântul gurii sale el este şi îndreptăţit când îşi face
cinstit slujba şi datoria sa, dar este şi judecat când nu şi-o face după cum se cuvine.

Însă pe lângă Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul din afară al
cercetării noastre de noi înşine, noi mai avem de la Domnul nostru Iisus Hristos pe
Duhul Sfânt, Care ne-a fost trimis de la Tatăl şi în Numele său şi Care să rămână în
noi, Care să ne călăuzească în tot adevărul, să ne descopere şi să ne înveţe toate
lucrurile şi care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (In 14, 16-26; 16, 7-14).
Duhul Sfânt, fiind în noi prin smerenia şi curăţia dată de El, ne cercetează la fel, ne
arată de fiecare dată dinlăuntrul inimii noastre tot adevărul stării noastre şi El
Însuşi face nu numai lucrarea de Mângâietor în noi, ci şi lucrarea de Judecător fără
cruţare al abaterilor noastre de la voia lui Dumnezeu şi de la calea ascultării de
Cuvântul Său Sfânt.

Deci când cineva a devenit prin harul lui Dumnezeu un slujitor al Lui, un lucrător
împreună cu El, un părinte şi un învăţător în Biserica lui Hristos, acela are
permanent o mare datorie de a se cerceta singur şi necruţător în tot ce face şi ce
spune, pentru a fi totdeauna în adevăr şi niciodată în afară de el.

Un astfel de om, având o slujbă de ochi, care îndrumă pe alţii, are cea mai mare
nevoie să se controleze mereu spre a fi curat. Nici un alt mădular nu se vede pe
sine însuşi aşa cum îl vede ochiul. Dar şi ochiul, dacă el însuşi nu se vede pe sine,
nu mai există un altul să-l vadă. Ochiul trebuie să se privească cel dintâi pe sine, să
vadă dacă este curat sau nu. Pe celelalte mădulare, un fir de praf nu înseamnă
aproape nimic, dar în ochi ce mult rău poate însemna aceasta!

Cercetarea de sine este una din cele mai însemnate condiţii şi datorii ale unui
lucrător al Domnului.

Pe el adesea nimeni nu îndrăzneşte să-l cerceteze uşor. Din pricina respectului pe


care toţi cei îndrumaţi de el li-l datorează. Nimeni nu se ridică uşor să-i arate paiul,
ba uneori nici chiar bârna din ochii lui, zicându-i: Scoate-o! Din pricina asta,
adeseori, astfel de oameni sunt depăşiţi de importanţa care li se dă şi dacă sunt
caractere mai slabe încep să se îngâmfe şi în curând nu numai că nu se cercetează
niciodată pe sine, dar nu mai admit să-i cerceteze nici altcineva. Nici chiar Biserica
şi Lucrarea Domnului din care se pretind că fac parte.

– Nimeni n-are dreptul să mă cerceteze, zicea nu demult un astfel de îngâmfat,


depăşit de marea importanţă pe care i-o acordaseră fraţii. Ceea ce am făcut mă
priveşte pe mine personal şi nu-i dau voie nimănui să se amestece în viaţa mea
intimă, răspundea el încruntat adunării frăţeşti care îi cerea socoteală de călcarea
învăţăturii şi de nesinceritatea lui faţă de fraţi.

– Cine te-a pus pe dumneata şef al adunării, ca să-mi ceri mie socoteală, se răstea
el la fiecare frate mai bătrân al adunării, care încerca timid şi mirat cum poate
cineva, care se laudă cu întâietatea lui, să ajungă într-o astfel de stare contrară
întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

– Lucrarea este a Domnului, nu este a d-tale, nici a lui cutare, nici a lui cutare!
declara el indignat şi provocator. Ca şi cum, dacă Lucrarea este a Domnului, cei
neascultători şi îngâmfaţi pot face ce vor în ea, fără a putea fi nici măcar întrebaţi
asupra umblării lor necinstite… Ca şi cum, dacă Domnul nu trimite pe loc un înger
din cer ca să-l pălmuiască peste gură, nimeni altcineva n-are dreptul să-i aducă
aminte de răul pe care îl face, nesocotind nu numai supunerea frăţească, ci chiar şi
Cuvântul lui Dumnezeu care îl obligă la smerenia şi ascultarea faţă de Biserică şi
de fraţi (Mt 18, 15-17).
Iată unde se ajunge dacă cercetarea de sine lipseşte de la un slujitor, iar ceilalţi fraţi
nu iau seama din timp la primejdia îngâmfării acelui lucrător. Sau dacă, îndată ce a
început să se arate nesupunerea lui, nu se foloseşte faţă de el fără cruţare mijlocul
poruncit de Cuvântul lui Dumnezeu:
1. mustrarea între tine şi el;
2. mustrarea între doi-trei martori;
3. mustrarea înaintea Bisericii şi dacă nu ascultă nici de Biserică, de fraţii din
Lucrarea Domnului, de adunarea frăţească – înlăturat, izolat, ocolit (Mt 18, 15-17;
Rom 16, 17; I Cor 5, 9; II Tes 3, 6-14; Tit 3, 10, II In 3, 10).

Oricine vrea să fie mai îngăduitor decât Cuvântul lui Dumnezeu faţă de aceşti
îngâmfaţi dispreţuitori de fraţi şi călcători de Cuvânt, acela se face el însuşi vinovat
faţă de Acelaşi Înfricoşat şi Viu Dumnezeu, Care va zdrobi orice neascultare şi
orice împotrivire faţă de El. Şi pe oricine se uneşte cu un astfel de neascultător.
Ce lucru serios şi greu este acesta! Şi cât de cu mare grijă ar trebui să ia seama la
înştiinţarea asta toţi cei care privesc cu atât de mare uşurinţă neascultarea,
amăgindu-se cu versetele scrise despre dragoste! Dar dragostea are datorii nu
numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de cei care încă n-au devenit demoni prin
neascultare.

Însă îndată ce omul devine diavol (In 6, 70) sau devine un fiu al diavolului (In 8,
44) sau un slujitor al lui satan (II Cor 11, 14-15), – un astfel de suflet şi-a pierdut şi
calitatea de creatură a lui Dumnezeu, devenind prin neascultare o creatură a
diavolului, fiindcă face aceleaşi fapte de neascultare, de dezbinări şi stricăciune în
lucrarea lui Dumnezeu, ca diavolul însuşi.

Să nu ne înşelăm în privinţa asta, fiindcă ne vom trezi prea târziu! Semnul după
care se cunosc slujitorii lui satan s-a spus că nu sunt cuvintele lor, ci faptele lor (Mt
7, 15-20). După cuvintele lor nu-i cunoşti. Ei se dau drept lucrători ai neprihănirii,
învăţători ai altora, vestitori ai Evangheliei, apostoli ai lui Hristos… cu daruri, cu
talente, cu laude… Căci dacă n-ar avea talente n-ar putea înşela pe nimeni. Dar
faptele lor, ceea ce rămâne unde lucrează ei, dărâmăturile, certurile, dezbinările,
stricarea adunării Domnului, împrăştierea sufletelor, rătăcirea de la învăţătura
dintâi, călcarea credinţei sănătoase, dispreţuirea fraţilor… toate acestea îl arată.
Dar acestea îi arată ca pe nişte fii ai diavolului, care de la început a fost un
mincinos pentru om, un dezbinător pentru îngeri şi un potrivnic pentru Dumnezeu.
Exact acelaşi lucru îl face şi lucrătorul rău. De aceea este şi el un fiu al diavolului
şi va merge în veşnicie împreună cu acela!
De aceea trebuie să ne cercetăm neîncetat, ca nu cumva să ajungem în primejdia
asta (II Cor 13, 5). Sau de aceea avem nevoie să cercetăm noi pe cei care nu se
cercetează singuri, spre a nu ne duce şi pe noi cu ei, în pierzarea lor (I Cor 5, 12-
13; 11, 31-32).

32. Dregătorul împăratului Areta

Dacă numele şi faptele celor care au ajutat Lucrarea lui Dumnezeu sunt scrise pe
vecie în Cartea Iertării, în Cartea Amintirilor Cereşti, în Cartea Vieţii, iată că şi
numele celor care au prigonit Evanghelia şi pe copiii lui Dumnezeu nu sunt nici ele
uitate.

Împreună cu numele unui lucrător al Domnului care a ostenit, a luptat şi a suferit


pentru Cauza cea sfântă a lui Dumnezeu, sunt pomenite atât de Cartea Evangheliei,
cât şi de Cartea Istoriei şi numele celor care au luptat să-i facă rău acelui lucrător.
Şi să împiedice şi să nimicească lucrarea mântuirii care se făcea prin el.

Iar dacă în Ziua Răsplătirii numele celor buni vor fi binecuvântate înaintea Tatălui
şi a îngerilor Săi, după cum Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
spus, tot aşa numele celor împotrivitori şi prigonitori ai lucrării sfinte şi ai
lucrătorilor sfinţi vor fi blestemate în auzul tuturora, după cum de asemenea este
scris (Mt 25, 41-46).

Alături de Cartea Albă, în care sunt scrise numele celor ce au ales calea ascultării
de Dumnezeu şi de fraţi şi au mers frumos pe ea, mai este şi Cartea Neagră, care
cuprinde numele celor care au ales calea neascultării de Domnul şi de fraţi,
mergând şi lucrând împotrivă.

Alături de Cartea Amintirilor frumoase, care stă pe masa Domnului, la dreapta Lui,
cuprinzând toate faptele bune, milosteniile, rugăciunile, binefacerile, jertfele şi
lacrimile celor ce-L iubesc pe Domnul, stă, în stânga Sa şi Cartea faptelor
nelegiuite, cuprinzând tot ce a gândit, a plănuit şi a lucrat fiecare nelegiuit sau
viclean, fiecare prigonitor sau dezbinat, fiecare vânzător sau îngâmfat.

Şi, alături de numele celor care au strălucit în slujba Adevărului, în unirea


dragostei, în frumuseţea smereniei, vor fi pomenite şi numele întunecate ale
uneltelor lui satan, care au stricat învăţătura dreaptă, care au rupt unitatea frăţească
şi care au purtat urâţenia trufiei.
Pe orice pagină a Sfintei Scripturi se poate vedea acest adevăr. Pe orice vreme din
istoria creştinismului este arătată această cutremurătoare dovadă a trăirii şi a
lucrării pe pământ a acestor două feluri de oameni, începând cu Cain şi cu Abel, cu
Moise şi Faraon, cu David şi Goliat, apoi cu Ioan şi Irod, cu Pavel şi Areta, cu alţii
şi alţii, până la sfârşitul acestei lupte pe care îl va aduce Venirea Domnului, cu
deplina biruinţă a Binelui asupra Răului. Şi cu deplina izbăvire a celor buni de
asuprirea celor răi.

Întrebarea cea mare ce se pune pentru fiecare dintre noi este: De partea cui suntem?
Pentru cine luptăm? Ce slujbă facem?

Dragul meu, în lupta lui Dumnezeu cu diavolul, a binelui cu răul şi a adevărului cu


minciuna, nu există neutralitate. Nu poţi fi la mijloc. Nu poţi fi neangajat. Trebuie
neapărat să fii în una sau în alta din aceste două partide. În una sau alta din aceste
două tabere. Ori de partea lui Hristos, ori de partea lui Mamona.

Numele tău trebuie să fie scris neapărat în una din aceste două Cărţi. Tu te afli
neapărat numai ori în dreapta, ori în stânga Judecătorului. Te aşteaptă ori răsplata
luminii ori osânda întunericului, după cum numele tău este scris în coloana celor
care începe cu numele Şarpelui, apoi al lui Cain, Faraon, Iuda, Irod, Pilat, Caiafa,
Areta, Neron şi ceilalţi.

Ori în coloana care începe cu Hristos şi se continuă cu Abel, Noe, Avraam, David,
apoi apostolii, martirii, sfinţii.

Vezi şi cercetează-te bine acum. Şi, dacă eşti cumva în ceata vrăjmaşilor lui
Dumnezeu, trezeşte-te îndată şi fugi din ceata asta care a prigonit şi prigoneşte pe
Hristos şi pe ai Lui şi treci îndată în ceata lucrătorilor şi a copiilor lui Hristos, ca să
ai şi în veşnicie partea cu cei mântuiţi şi nu cu cei pierduţi.

33. Am scăpat din mâinile lor

Din ziua când Noe, scăpat din potop, a adus o jertfă de mulţumire lui Dumnezeu
Care l-a scăpat din apele potopului în care pieriseră toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu
şi din ziua când Moise, scăpat din robia Egiptului şi din apele Mării Roşii, a cântat
cântarea izbăvirii, zicând: Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de
laudă; El m-a scăpat… (Exod 15, 2) şi din clipa când David a spus: Binecuvântat
să fie Domnul, Care nu ne-a dat pradă dinţilor lor. Sufletul ne-a scăpat ca pasărea
din laţul păsărarului, laţul s-a rupt şi noi am scăpat… (Ps 123, 6-7) din ziua aceea,
zic, o, de câte ori s-au mai înălţat spre ceruri recunoscătoarele suspine de uşurare şi
fericitele lacrimi de mulţumire din partea copiilor şi a slujitorilor lui Dumnezeu,
spunând: – Am scăpat din mâinile lor!

Acum era rândul Sfântului Apostol Pavel să treacă prin flăcări şi focul să nu-l
ardă… Să treacă prin ape şi valurile să nu-l înece, să ajungă în primejdie, dar laţul
să nu-l prindă. Fiindcă Cel ce făcuse făgăduinţa: „Iată, Eu sunt cu tine, nu te
teme!“ fusese credincios făgăduinţei Sale şi fusese puternic ca să o şi împlinească
(Is 43, 1-2).

O, scumpi fraţi şi surori, bizuiţi-vă pe Domnul Care ne-a făcut făgăduinţa: „Iată,
Eu sunt cu tine, ca să te scap“ (Ier 1, 8).

Bizuiţi-vă pe Domnul, Care a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele“ (Mt 28,
20). Şi nu vă temeţi, când sunteţi cu El, de nici un rău.

În curând şi voi veţi cânta ca Noe, ca Moise, ca David, ca Pavel: „Am scăpat din
toate mâinile lor“.

Şi noi am fost în primejdii, ca Noe; în robii, ca Moise; în laţuri, ca David; în


mâinile oamenilor, ca Pavel; dar, iată şi noi am scăpat, fiindcă puternic şi
credincios este Domnul Care ne-a făcut făgăduinţa.

Bizuiţi-vă pe El!

12, 1. E nevoie să mă laud…

În lumea aceasta se face atât de multă publicitate şi reclamă, pentru că altfel


lucrurile n-ar putea fi cunoscute.

Publicitatea şi reclama au o mare putere. Nimeni n-ar fi ajuns să cunoască multe


lucruri bune şi mulţi oameni buni, dacă n-ar fi fost alţii care să le prezinte şi să
spună cuvinte de laudă despre ele şi autorii lor.

Din pricina celor ce spuneau despre Domnul cuvinte frumoase, mai veneau şi alţii
la El. Din pricina celor ce lăudau pe apostoli, veneau atât de mulţi la ascultarea
cuvintelor lor (Fapte 5, 13).

Dar în lumea asta, de cele mai multe ori, lauda este mincinoasă, publicitatea este
înşelătoare, reclama este interesată. În loc să se spună adevărul, se spun minciuni,
iar cei care le cred sunt înşelaţi.
Adeseori, lumea laudă o minciună şi pe un mincinos, iar un adevăr şi un slujitor al
adevărului nu numai că nu sunt lăudaţi, dar sunt de-a dreptul batjocoriţi.

Din pricina asta, cei care se iau numai după ce aud cu urechile se pot înşela
amarnic, dacă ei înşişi nu se duc să vadă cu ochii lor. Iar dacă se duc, să cerceteze
cu mintea lor dacă ceea ce li se spune este aşa sau nu (Fapte 17, 11).

Pentru că cei mincinoşi sunt şireţi şi ştiu ce putere au reclama şi publicitatea; de


cele mai multe ori ei ştiu să-şi orânduiască lucrurile în aşa fel încât numele lor să
fie lăudat cât mai mult, inventându-se tot felul de minuni care ar fi făcute de ei,
pentru a uimi lumea. Pe când despre adevăraţii oameni uneori nu-i voie să se spună
nimic. În felul acesta se răspândeşte minciuna şi se opreşte adevărul.

Atunci este nevoie ca noi să spunem adevărul cu laude şi despre slujitorii adevăraţi
ai Domnului, fiindcă satan, prin ai lui, spune destule minciuni cu hule despre ei.

6. O părere mai înaltă

Fiecare om are nu şcoala pe care o arată certificatele lui, ci şcoala pe care o arată
faptele şi cuvintele sale.

Un om cu adevărat înţelept nu va avea niciodată despre sine o părere mai înaltă


decât se cuvine. Şi nici nu va lăsa pe alţii să aibă o astfel de părere. Fiecare om se
cunoaşte cel mai bine pe sine însuşi. El ştie mai bine decât oricine cât de tare sau
cât de slab este în ce priveşte virtutea sau păcatul, binele sau răul, înfrânarea sau
desfrâul trupesc ori sufletesc.

Deci dacă este sincer cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, acel om va face totul ca
părerea altora despre el să fie cât mai potrivită cu cinstea, cu adevărul, cu
realitatea.

Numai omul mic caută să pară mai mare decât este.

Numai omul prost caută să pară mai învăţat şi cel netrebnic, mai cinstit. Când omul
acesta netrebnic este şiret, el ştie foarte bine să-şi ascundă adevărata lui stare,
pentru ca alţii, necunoscând adevărul despre el, să creadă minciuna lui.
Necunoscându-i prefăcătoria, să-l creadă credincios. Necunoscându-i rătăcirea, să-l
creadă adevărat. Şi necunoscându-i vicleşugul, să-l creadă cinstit. În felul acesta,
şiretul nu va spune niciodată nici ce gândeşte, nici ce face. El îşi ascunde după
cuvinte cu două înţelesuri adevărata lui stare, pentru ca fiecare să aibă despre el
totdeauna o părere înaltă. Căci pe cel pe care nu-l înţelegi ce spune totdeauna îl
consideri mai înţelept. Şi pe cel pe care nu-l cunoşti cum este îl vezi mai bun.

Dar vine vremea când Dumnezeu va da pe faţă tot ce este ascuns acum cu viclenie
de către cel şiret şi de către sprijinitorii lui. Atunci se va vedea adevărul şi numai
adevărul. Atunci vor vedea şi cei cărora le place să se laude şi să se linguşească
astăzi, numai ca să pară mai altfel de cum sunt.

Dar ferice de cei care nu se lasă înşelaţi de pe acum.

7. Un ţepuş în carne

În faţa vieţii, omul are o mie de griji. În faţa morţii însă, are numai una: să scape de
moarte.

În mijlocul bucuriei, omul are o mie de dorinţe. Dar în mijlocul suferinţei, are
numai una: să scape de suferinţă.

La iad se poate merge pe o mie de căi, dar la Rai nu se poate merge decât pe una.

Şi păcatul poate să fie aflat oricând, dar mântuirea nu poate fi aflată decât acum,
astăzi sau niciodată.

Iată atâtea lucruri la care omul fără ţepuş în carnea sa nu prea doreşte să gândească,
dar omul cu ţepuş în carnea lui este ajutat chiar de acest ţepuş să mediteze la ele şi
să ia hotărâri de răscruce în privinţa lor.

Până nu i se pune omului un ţepuş în carne, de cele mai multe ori dispreţuieşte pe
Dumnezeu.

Dar când îi ajunge ţepuşul la os, omul nu mai vorbeşte cum vorbea înainte de a-l
avea.

Până omului i-e bine,


nu şti’-n lume cine-l ţine,
dar când omului i-e rău
ştii că-l ţine Dumnezeu.

Când unui om i se fac mari descoperiri, inima acelui om este de multe ori în marea
primejdie de a se îngâmfa din pricina acelor descoperiri.
Iar Dumnezeu, pentru a-l salva pe slujitorul Său de la astfel de prăbuşire
pierzătoare, cum este totdeauna îngâmfarea, îi dă omului un ţepuş în carne, spre a-i
aduce totdeauna aminte de slăbiciunea şi nevrednicia sa.

Din pricina unei mari străluciri lăuntrice a chipului Sfântului Pavel, Domnul a lăsat
o umbră peste chipul lui dinafară. Se spune că ţepuşul acesta ar fi fost o boală de
ochi sau o rană urâtă a feţei sale. Din cele ce scrie el galatenilor, cam aşa se pare că
era (Gal 4, 14-15).

Ce minunat este când un slujitor înzestrat al Domnului rămâne smerit, cu atât mai
smerit cu cât descoperirile ce i se fac şi darurile ce i se dau sunt mai însemnate. În
felul acesta, nici Domnul nu-i nevoit să-l supună la constrângerea suferinţei spre a-
l păstra în umilinţă. Şi nici lui satan nu i s-ar îngădui să-l pălmuiască, fiindcă n-ar
mai fi nevoie de aceasta. Atunci lumina acestui slujitor scump al lui Hristos va
merge mereu crescând, până la apogeu, până la amiaza lui, fără întunecimi şi
scăderi.

Dar cât de slabă este firea noastră omenească în privinţa asta, arată şi cazul
Sfântului Apostol Pavel.

De aceea şi tu, frate ales şi scump Domnului, care ai primit sau primeşti vreun
mare dar de la El sau vreo mare descoperire, dacă nu vrei să ai de-a face cu
ţepuşul, păstrează-te mult mai smerit decât înainte de a avea acest dar şi înainte de
a primi aceste descoperiri. Atunci, umilindu-te tu însuţi, nu va mai fi nevoie să fii
umilit de Dumnezeu sau de satan. Ferindu-te tu însuţi de boala îngâmfării, nu va
mai fi nevoie să fii ferit prin ţepuşul pedepsei sau al înştiinţării.

Ţepuşul poate veni în două feluri, dacă este nevoie de el. Întâi poate veni ca o
doctorie preventivă, ca un leac înainte de a veni boala îngâmfării, pentru ca, atunci
când aceasta va veni, sufletul să fie pregătit contra ei şi să nu fie cuprins. Sau, apoi,
după ce boala îngâmfării a cuprins sufletul, ţepuşul poate veni ca o doctorie
curativă, ca un leac pentru vindecare, ca un tratament necesar vindecării. Oricum ar
fi, scopul pentru care este trimis sau îngăduit ţepuşul, sub diferitele lui forme, are
un singur scop: să ne ferească de focul iadului la care duce totdeauna îngâmfarea
pe oricine nu se fereşte el singur sau nu-l fereşte Dumnezeu. Să luăm seama bine la
acest adevăr!

9. Harul îţi este de-ajuns


Pentru un slujitor devotat al lui Dumnezeu trebuie să fie dat harul totdeauna
îndeajuns, fiindcă el este pus mereu să dea altora… Şi de aceea el trebuie mereu să
aibă.

Să i se dea timp de-ajuns, ca să aibă pentru toţi câţi au nevoie de el. Să i se dea
putere de-ajuns, spre a avea îndeajuns pentru cei slabi pe care trebuie să-i ridice şi
să-i ajute. Să i se dea iubire de-ajuns, pentru a-i putea ierta, mângâia şi înţelege pe
toţi cei de care se va atinge sau de care va fi atins… Să i se dea smerenie de-ajuns,
pentru a putea răbda, suferi şi birui orice necaz, nedreptate şi umilire… O, ce
bogăţie din aceste haruri îi trebuie unui apostol!

Harul de a fi socotit cel mai mare decât toţi trebuie să-l aibă îndeajuns numai acela
care se poate socoti el însuşi cel mai mic dintre toţi.
Harul de a fi iubit cel mai mult de către toţi trebuie să i se dea celui care poate fi
mai iubitor pentru fiecare.
Harul de a fi ascultat trebuie să-l aibă din partea oricui acela care poate să-l asculte
pe oricare.
Harul de a fi ajutat cel mai mult trebuie să-l aibă îndeajuns acela care ajută pe cei
mai mulţi şi cu cel mai mult.
Căci harul trebuie să se dea fără măsură aceluia care dă el însuşi fără măsură.
Domnul aşa face şi noi aşa să facem!

Nimic nu vine de la noi, ci totul vine numai de la Izvorul Harului, Care este
Hristos, Domnul nostru, fiindcă este scris: …În El locuieşte, trupeşte, toată
plinătatea dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El… (Col 2, 9-10).

Noi suntem numai conducta prin care se varsă acest Izvor spre alţii. Numai albia
acestui Fluviu Divin din care se desfac canalele binecuvântate pentru udarea
câmpiilor duhovniceşti, a sufletelor, a familiilor, a adunărilor lui Dumnezeu.

Izvorul este puternic, Fluviul este îmbelşugat, numai conductele să fie curate.
Numai canalele să fie slobode şi deschise, pentru ca apele vii ale Harului să se
poată revărsa neîmpiedicate de vreun păcat. Sau neabătute nefolositor de vreo
spărtură sau stricăciune a vreunuia din cei chemaţi sau puşi acolo.

Harul este de-ajuns în Hristos. Putere, Mântuire, Binecuvântare, Adevăr, Dreptate,


Înţelepciune, toate acestea sunt nesfârşite în El… Numai că uneltele prin care se
împart aceste haruri spre sufletele însetate nu sunt ce ar trebui să fie. Conductele şi
canalele prin care se împarte Apa cea Vie a harului ceresc spre sufletele însetate şi
spre câmpurile secătuite sunt înfundate de păcate şi înglodate de necurăţii.
O, cât de curate ar trebui să se păstreze conductele prin care se varsă Izvorul! Şi cât
de curăţite ar trebui să se păstreze canalele prin care se împarte Apa Vieţii!

Să ne cercetăm neîncetat pe noi înşine şi să ne curăţim mereu cu lacrimile


pocăinţei, cu rugăciunea fierbinte, cu puterea Cuvântului, cu mustrările Duhului
Sfânt, cu îndemnurile frăţeşti, cu tot ce ne pun la îndemână o viaţă şi o stare intimă
şi personală cu Hristos, Domnul nostru. Pentru ca nu cumva pe conducta vieţii
noastre să se adune vreo murdărie, vreun păcat ascuns, vreo infecţie care apoi să
împiedice ori să otrăvească apa curată şi dulce a Evangheliei şi a harului.

Să veghem mereu fiecare din noi cu toată grija, ca nu cumva diavolul care a ispitit
pe primul om să izbutească a aşeza şi în noi vreo piedică, vreun păcat ascuns…
Sau şarpele să strecoare otrava vreunei rătăciri. Ori vrăjmaşul să facă o spărtură.
Iar noi să cerem apoi zadarnic harul lui Dumnezeu pentru noi şi pentru alţii. Ci,
deplin curaţi păstrându-ne în orice privinţă şi în orice vreme, să fim găsiţi vrednici
de isprăvnicia ce ne-a fost dată.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Tu, Plinătatea Celui ce


plineşte totul în toţi şi în Care au fost puse toate bogăţiile Harului Dumnezeiesc, fii
binecuvântat în veci şi în veci! Te rugăm pe Tine, Care ştii pe fiecare om şi ştii ce
are în el, să ne cercetezi mereu pe fiecare din noi şi să ne duci pe calea veşniciei
(Ps 138, 24). Tu, Care îl ştii pe cel ce spune adevărul, apără-l când este învinuit de
minciună. Şi Tu, Cel care ştii pe cel care minte, dă-l pe faţă, să-l cunoască toţi
când se ascunde cu vicleşug şi vorbeşte cu şiretenie, ca să treacă drept un slujitor
al adevărului. Tu, Care ştii pe cel nevinovat, apără-l de prigonitorii şi urmăritorii
lui, scăpându-l totdeauna cu bine. Fă totdeauna câte o spărtură în zidurile
închisorilor, pentru a-i scăpa la timp pe apărătorii Tăi din mâna asupritorilor lor.
Nu ne lăsa să avem despre noi înşine o părere mai înaltă decât se cuvine, pentru
ca să nu cădem în cursa mândriei şi astfel să fii silit să ne pedepseşti. Ci, umblând
în curăţie şi ascultare smerită de Tine, să ne facem vrednici să primim îndeajuns
Harul Tău, spre a avea în orice vreme belşug de har, atât pentru noi, cât şi pentru
alţii. Spre Slava Ta şi mântuirea noastră. Amin.

Cuvinte alese: „Cel ce e dispreţuit şi batjocorit şi suferă din cauza aceasta mult în
inima sa să cunoască din aceasta că poartă la sân şarpele cel vechi. De va răbda
deci în tăcere sau va răspunde cu multă smerenie, l-a făcut pe acesta neputincios şi
i-a slăbit strânsoarea. Iar de va răspunde împotrivă cu acreală sau va grăi cu
semeţie, a dat putere şarpelui să-şi verse veninul în inima sa şi să-i roadă cu
cruzime cele dinlăuntru ale sale. Prin aceasta îl va face, de fiecare dată, mai
puternic, dându-i spre mâncare îndreptarea sa spre cele bune şi puterea
nenorocitului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aici înainte în păcat şi să
fie mort cu totul pentru dreptate.“ Sfântul Simeon Noul Teolog

Traian Dorz – Din Hristos, puterea apostoliei


Traian Dorz – Cum v-am iubit Eu

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.“ (Ioan
15, 12)

O istorioară spune că în timp ce Mântuitorul era pe cruce şi era gata să-Şi dea
duhul în mâinile Tatălui, prin mijlocul mulţimii care stătea acolo şi-a făcut loc
un om care venea grăbit de departe.

Se vedea că alergase cale lungă. Şi prăbuşindu-se la picioarele crucii, şi-a ridicat


ochii plini de lacrimi spre Domnul, Care abia mai sufla. Şi cu glas tare, L-a
rugat plângând şi gemând:
– Doamne, spune-mi, înainte de a muri, toată învăţătura Ta şi mie.

Domnul Iisus Şi-a mai deschis o dată ochii, l-a privit cu nesfârşită milă şi
iubindu-l, i-a zis:
– Prietene, iată aceasta este toată învăţătura Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-
am iubit Eu. Du-te în pace…

Apoi Iisus, plecându-şi capul, a strigat: „Săvârşitu-s-a!“ Şi Şi-a dat duhul…


Omul a ridicat ochii, a privit fruntea însângerată a lui Iisus, mâinile şi picioarele
Lui străpunse în cuie. Apoi lumina iubirii şi iertării de pe faţa Lui…

Şi a înţeles tot ce a predicat Hristos.

N-ar trebui să poată vorbi despre învăţătura lui Hristos nimeni care n-a înţeles ce
înseamnă a-l iubi pe altul după cum l-a iubit şi pe el Hristos. Căci dacă toate
poruncile Domnului sunt adevărate şi dacă pentru mântuire eşti dator să le ţii pe
toate acestea întocmai cum le-a spus El… şi dacă toate poruncile Lui cele mari se
cuprind într-una singură: să iubeşti – apoi cât de mare trebuie să fie această
poruncă mare!… Şi cât de dator trebuie să ştii că eşti s-o ţii întocmai (Mt 22, 36-
40)!

Dar pentru un suflet credincios, a iubi nu este îndeplinirea unei porunci, ci este
favorul unei bucurii. Fiindcă în adevărata iubire totul este numai favor, numai
bucurie. O bucurie prelungită, o bucurie îmbogăţită mereu, atât în rugăciune,
cât şi în muncă, atât în lacrimi, cât şi în cântări, atât în singurătate, cât şi între
fraţi, adică în toate, totdeauna, numai bucurie şi favor.

Iubindu-i pe părinţi ca Iisus, iubindu-l pe soţ ca Iisus, iubindu-i copiii ca Iisus,


iubindu-i pe fraţi ca Iisus, iubindu-i pe străini şi pe vrăjmaşi ca Iisus… iubindu-i
pe toţi ca Iisus – nimic nu-i prea greu, nimic nu-ţi pare lung, nimic nu-ţi pare
amar şi nimic nu-ţi pare cu neputinţă.

Iată, în aceasta stă toată taina fericirii, pe care o află atât de puţini oameni. Dar fără
de care omul nu înţelege nimic şi nu se alege cu nimic din toată învăţătura lui
Hristos.

Dragostea nu slujeşte niciodată pentru foloase.Nu se osteneşte pentru laudă. Nu


se jertfeşte pentru răsplătiri.Dragostea face totul pentru bucuria că iubeşte. Şi că
poate face ceva pentru a se descărca de puterea şi căldura acestei iubiri cu care
se împrospătează mereu ca dintr-un izvor nesecat; din nesecatul ei Izvor care
este Dumnezeu.

Aşa ne-a iubit pe noi Hristos. Şi aşa ne-a arătat că doreşte să ne iubim şi noi unii pe
alţii.

Cred că atunci când dragostea lui Dumnezeu este turnată astfel în inimile noastre
prin Duhul Sfânt, aşa ne şi iubim (Rom 5, 5) şi mai cred că nimic altceva n-ar
trebui să-I cerem noi lui Dumnezeu cu rugăciuni mai fierbinţi decât harul să
ajungem la o astfel de iubire.

Şi încă mai cred că nici nu este un alt păcat mai mare decât acela că n-o avem, că
n-o cerem şi că n-o preţuim cât ni se arată.

Toate păcatele celelalte le facem numai din acesta, adică din lipsa unei astfel de
iubiri.

Rugăciune

O, Tainic şi Strălucit Dumnezeu al Iubirii… Tu, a Cărui toată minunată şi unică


învăţătură se reduce la această dumnezeiască bucurie de a iubi, fii binecuvântat
în toată iubirea inimilor noastre, de toată bucuria pe care ne-ai adus-o Tu prin
iubire.

Nimeni până la Tine, Doamne Iisuse, nu ne-a mai adus o astfel de învăţătură. Şi
nici o gură omenească nu ne-a mai grăit astfel de cuvinte. Pe nici o faţă n-a mai
strălucit atâta frumuseţe şi din nici o inimă nu s-a mai revărsat spre noi o
asemenea căldură ca de la Tine.

De aceea şi noi, pătrunşi de fiorul sfânt al sfintei Tale iubiri, dorim să ne unim
desăvârşit cu Tine pentru ca şi noi să ajungem fericirea Ta, iubind ca Tine: pe
Dumnezeu, pe fraţi şi pe toţi oamenii, pentru Numele Tău şi pentru bucuria de a
iubi.

Amin.

(Traian Dorz, din «Hristos – viţa vieţii noastre»)


Traian Dorz -Vrăjmaşii şi prietenii

Doamne, sunt atât de mulţi vrăjmaşii care se ridică împotriva mea? O, dar sunt
şi mai mulţi cei care sunt cu mine şi mă apără (II Împ 6, 15-17)!

Puterile îngereşti şi duhurile sfinţilor Tăi care mă înconjoară cu bunăvoinţa şi


cu prietenia lor sunt nenumărat mai multe (Evr 12, 1-2; Apoc 9, 16).

O Doamne, sunt vrăjmaşii mei puternici şi înarmaţi? Dar ce sunt armele lor pe
lângă puterea Ta, Puternicul meu Dumnezeu Apărător (Ps 68, 17)?

Sunt ei aproape de mine? Dar Tu eşti şi mai aproape! Când Tu stai între ei şi
mine – eu n-am de ce să mă mai tem!

E grea suferinţa care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-
o port? Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale? Şi pe lângă răsplătirile Tale din
ceruri pentru răbdarea acestora! E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu
acum? Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l ai băut în locul
nostru şi pentru noi? Şi pe lângă slava de care va fi urmat calvarul pătimirilor
mele!

E atât de greu să rabd nedreptatea – şi să tac? Batjocura – şi să iert? Trădarea –


şi să uit? Chinuirea – şi să iubesc?

– Poate că sunt grele!


Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alţii ai Tăi cum au putut? Ajută-mă şi
pe mine, la fel!

Alergând astfel la Hristos, vei fi totdeauna salvat, vei fi totdeauna întărit, vei fi
totdeauna biruitor! Vei putea să te odihneşti liniştit la umbra Domnului Iisus, în
orice vreme şi în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alţii tremură şi gem!

Fii încredinţat că, dacă eşti nevinovat, până la urmă, obrazul vrăjmaşilor tăi va fi
pălmuit de către Domnul tău, iar dinţii lor ameninţători vor fi zdrobiţi. Şi tu vei
avea inima plină de recunoştinţă faţă de Domnul tău. Şi de mulţumire faţă de
conştiinţa ta.

Dumnezeu răspunde totdeauna strigătelor credinciosului Său nevinovat. Căci în


vremea când credinciosul trebuie să-şi înalţe strigând rugăciunea şi cererile sale
către Dumnezeu, în grele necazuri trebuie să se afle el. Şi adesea în mare disperare.
Nimeni care strigă nu-i lăsat fără răspuns. Nici de oameni, nici de Dumnezeu.

În mod obişnuit, rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se


murmură sau se cântă, se gândeşte sau se suspină. Dar când se strigă, înseamnă
că sufletul se află în ceas de cumpănă grea şi că este o vreme de primejdie mare,
şi că este o stare de alarmă şi de groază. În astfel de vremuri, răspunsul nu poate
întârzia, numai înţelegerea lui poate.

Atunci când omul strigă, înseamnă că ameninţarea este chiar lângă el. Iar el se
vede chiar fără nici o putere de a o birui şi fără chiar nici o putinţă de a o
înconjura.
Nu are importanţă cum privesc cei răi şi necredincioşi forma în care izbăveşte
Dumnezeu din mâinile lor pe credinciosul Său care strigă către El pentru ajutor.
Important lucru este că îl scapă!

Felul în care vine salvarea lui Dumnezeu este mereu nou şi neaşteptat. Şi este
dovada că Dumnezeu este prezent totdeauna şi veghetor asupra alor Lui.

O, câte rugăciuni strigate în durere şi în primejdie, în groază sau în bucurie ne-a


ascultat şi ne-a împlinit îndată Dumnezeu! Să nu uităm mulţumirea pentru
ascultarea lor!

Acei care au fost în cele mai grele stări şi au strigat către Domnul ştiu bine că
cele scrise aici sunt întru totul adevărate. Dumnezeu i-a auzit şi i-a izbăvit
îndată, pe ei sau pe cei pentru care se rugau strigând. Şi totdeauna îşi vor aduce
aminte că nu un „concurs de împrejurări” i-a salvat. Ci numai puterea lui
Dumnezeu. Dar, vai, sunt mulţi care, după ce totul a trecut şi furtuna lor s-a liniştit,
uită să-I mulţumească lui Dumnezeu! Ca cei nouă leproşi vindecaţi…

O, cât de bun este Dumnezeu! Cu toate că ştie ce e omul, totuşi bunătatea Lui
îl ascultă din nou când strigă. Măcar că omul uită aşa de uşor binefacerile
Lui. Pentru unul singur care se întoarce să-I mulţumească, Dumnezeu iartă toată
gloata celor nerecunoscători (Lc 17, 15-18) şi nu le retrage ajutorul dat. Căci
necredincioşia noastră nu va putea nimici niciodată credincioşia lui Dumnezeu
(Rom 3, 3).

Orice păcat este o fărădelege. Este ceva făcut nu numai fără de vreo lege a
Dreptăţii, a Milei, a Păcii, a Iubirii, a Iertării sau a altei ascultări şi rânduieli
dumnezeieşti, ci chiar cu totul împotriva acestora.

Toată viaţa, de pe toată întinderea pământului şi a cerurilor, se desfăşoară după legi


rânduite de Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Materia şi Spiritul au legi
absolute după care se conduc şi se mişcă. Nu există posibilitate de existenţă fără de
legile vieţii de care trebuie să ascultăm!

Călcarea legilor vieţii şi umblarea fără de ele este un act de dezordine, de tulburare
şi de revoltă. Şi atrage după el, pentru orice făptură, o pedeapsă potrivită cu
gravitatea abaterii şi a răului făcut prin ea împotriva acestei vieţi. Însăşi viaţa
încălcată pedepseşte fărădelegea săvârşită de călcătorul ei.

Pedeapsa aceasta vine ca să restabilească legea Dreptăţii – ori de la Dumnezeu,


direct, ori de la vreuna dintre creaturile Sale. Vine ori asupra făptaşului direct, ori
asupra fiinţelor sau bunurilor care îi aparţin acestuia.

Asupra celor care, cunoscând voia lui Dumnezeu, totuşi o încalcă, pedeapsa vine
adesea îndată şi usturător. Ca o palmă salvatoare şi îndreptătoare, chiar dacă este
adânc dureroasă (II Cor 7, 10). Ei sunt pedepsiţi – spre binele lor – ca să nu fie
judecaţi definitiv o dată cu lumea (I Cor 11, 32).

O credinţă curată şi un cuget smerit vor recunoaşte totdeauna în loviturile


primite pentru încălcarea legii lui Dumnezeu nu numai seriozitatea şi sfinţenia
Dreptăţii Lui. Sau eternitatea legilor Adevărului Său (Ps 119, 142). Ci şi grija
mustrătoare a dragostei Lui pentru mântuirea sufletelor noastre. Inima astfel
lovită va săruta nuiaua pedepsei cu lacrimi de recunoştinţă şi de pocăinţă
mântuitoare.
Cu cei care nu cunosc voia şi Cuvântul lui Dumnezeu, El are o îndelungă răbdare
şi aşteaptă mereu ca ei să vadă că bunătatea Lui îi îndeamnă la pocăinţă – şi nu-i
încurajează la neascultare (Rom 2, 4-2; II Ptr 3, 15). Dar în această vreme a
îndelungii răbdări, o, ce mulţi dintre oameni Îl dispreţuiesc şi-L tăgăduiesc pe
Dumnezeu, – ajungând atât de răi cât însuşi satana! Astfel că îşi merită soarta de la
urmă şi pedeapsa asemănătoare cu a lui satan, căci cu ştiinţă s-au făcut uneltele şi
fiii lui (In 8, 44).

O, Dumnezeule Bun, fă ca pedepsele Tale dinainte să-i salveze de la pierzarea


din urmă! Amin.

(Traian Dorz, din «Porţile Veşniciei»)


Traian Dorz - Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului

Cea mai înaltă iubire este iubirea vrăjmaşului tău şi cel mai mare suflet este acela
care a crescut până la nivelul iubirii pentru vrăjmaşi. Aceasta este singura unitate
de măsură a înălţimii duhovniceşti şi dacă vrem să ne cunoaştem cât am crescut în
Domnul, să ne măsurăm cu aceasta.

Împăcarea adevărată nu-l ocoleşte pe celălalt, ci îi iese înainte cu bucurie şi


seninătate. Împăcarea fericită nu ocoleşte, ci întâmpină.

Nu cuvinte despre iubire, nu cântări despre ea, nu scrisori de iubire – ci fapte de


iubire adevărată; pe acestea ni le cere Dumnezeu, pe acestea ni le cere adevărata
dragoste.

Cine prea vorbeşte, acela nu face, iar cine face, acela nu prea vorbeşte. Dar numai
la Izvorul Crucii aflăm această putere.
(Traian Dorz, din Mărgăritarul ascuns)
Mai fără seamăn ca orice

1. Piedicile şi vrăjmaşii pe care Tu, Preaiubitule, mi-i pui în cale, nu sunt oare
tocmai mijloacele prin care Tu îmi verifici dragostea şi credinţa mea faţă de Tine?

2. Nu din felul cum eu îmi întâmpin piedicile mele şi cum mă port în faţa
vrăjmaşilor mei, îmi poţi Tu cunoaşte cel mai bine starea mea faţă de Tine? Ba da!

3. Pentru că numai dacă eu pot ca pe piedicile mele să le întâmpin cu linişte, să le


privesc cu hotărâre şi să le trec cu răbdare – Îţi dovedesc că, nu numai ştiu, dar şi
fac voia Ta.

4. Şi numai dacă eu pot ca pe vrăjmaşii mei să-i primesc cu blândeţe, să-i privesc
cu bunătate, să-i birui prin iubire – aceasta va arăta că am înţeles gândul Tău.

5. Şi că m-am putut ridica până la Duhul Tău.

6. Preaiubit Prieten al tinereţii mele, câtă nevoie mai am eu încă de maturizare!

7. Am avântul vârstei, dar n-am înălţimea ei. De atâtea ori a trebuit să mă ruşinez
în faţa Ta, după confruntările cu piedicile mele şi cu vrăjmaşii mei!
8. Eu am putut uneori să am în faţa piedicilor linişte sau hotărâre sau răbdare, dar
dacă n-am privit dincolo de ele, cu linişte şi înţelegere, la adevărul pe care mi-l
ascundeau doar uşor, eu nu le-am cunoscut scopul.

9. Şi nu m-am ales din ele cu prea mult.

10. Am putut avea uneori, în faţa vrăjmaşilor, un cuvânt neclintit, o inimă


netemătoare, o privire hotărâtă, o comportare demnă.

11. Dar dacă nu le-am putut lăsa nici o punte de iubire spre ţărmul Tău, ei au rămas
tot dincolo, fără lumină, eu, tot dincoace, fără pace, iar Tu, între noi, fără bucurie.

12. Biruinţa mea rece n-a fericit pe nimeni.

13. Mărturia mea uscată n-a adus nici un rod; afară, cel mult de o vinovată mândrie
lăuntrică a mea, de care nici măcar n-am roşit atunci. Dar de care roşesc acum!

14. Dragostea Ta, Preaiubitule, îmi este mai presus ca orice. Mai tare ca orice. Mai
dincolo ca orice.

15. Nimic din ce pot numi nu se poate înălţa până la ea, nu o poate întrece şi nu
poate dura atât cât ea.

16. Despre orice ar fi să vorbesc, odată vine clipa când nu mai am ce spune;

17. Către orice ar fi să privesc, odată vine ceasul când nu mai am ce vedea;

18. Spre orice aş tinde, odată ajung să simt că nu mai am ce dori; aşa este cu orice
lucru de pe pământ!

19. Numai cu dragostea Ta nu poate fi astfel! Despre ea, oricât aş vorbi, tot voi mai
avea încă şi încă ceva nou şi minunat pe care nu l-am spus.

20. La dragostea Ta, oricât de mult aş privi, tot n-am să mă satur, fiindcă mereu voi
avea altceva şi mai minunat de văzut.

21. Şi, după oricât de mult aş dori de Tine, tot voi descoperi că dragostea Ta este
vrednică mereu de şi mai mult dor al inimii mele.
22. De orice hrană mă satur odată. De orice privelişte mă obosesc. Orice stare îmi
poate deveni grea. Numai cu dragostea Ta nu-i aşa. Numai cu ea este altfel.

23. De ea nu mă satur niciodată. Mergând cu ea, nu obosesc niciodată. Privind la


ea, sunt totdeauna fericit.

24. O astfel de dragoste numai a Ta poate fi pe lume:

25. numai dragostea noastră, Prietenul tinereţii mele, dragostea noastră, fără nici o
alta asemenea ei!

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele


Traian Dorz - O, cum să pot?

O, cum să pot departe de lupta Ta să stau


când numai ea-mi dă vieţii un rost înalt pe lume,
de fiecare dată când sabia-mi reiau
vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume!

Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat


în faţa vrăjmăşiei cumplit dezlănţuite,
ci-n liniştea răbdării, crezând, am aşteptat
să dobândesc cununa învingerii dorite.

N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici


n-am folosit săgeata minciunii şi-a bârfirii;
oricât mi-au fost vrăjmaşii de răi, nedrepţi şi mici
i-am înfruntat cu arma dreptăţii şi-a iubirii.

… Azi, lupta-i tot aceeaşi, dar parcă mai în toi,


în rânduri primenite mai noi vin luptătorii,
vrăjmaşii dau atacuri mai crâncene şi noi,
dar Marea Biruinţă măreţ şi-anunţă zorii.

În locul meu vin alţii mai tineri şi mai tari


ce-n braţ şi mai puternic ştiu sabia s-o poarte,
eu merg cum pot, în urmă, cu primii voluntari,
dar tot nu-mi lepăd spada şi scutul pân’ la moarte.

Tot ce e lut în mine odată va pieri,


dar va rămâne veşnic armura mea-ncercată
şi Spada şi Solia – care-au putut greşi,
dar n-au trădat pe Domnul şi Fraţii niciodată!

Traian Dorz, Prietenul tinereţii mele


Traian Dorz - Tu eşti legat de aproapele tău

Un şoricel voia odată să treacă peste o apă, dar, neputând stătea amărât pe ţărm şi
se uita după un ajutor.

– De ce stai aşa de trist acolo? – îi zise o broască, ieşind din apă chiar lângă el.

– Aş vrea să trec dincolo şi nu pot, zise plângând şoricelul.

– Vino să te trec eu, îi zise broasca, gândind că la mijlocul apei o să-l lase să se
înece, ca să-l poată mânca. Uite-aici aţa asta, leagă-ţi lăbuţa ta cu un capăt, iar cu
celălalt te voi lega eu de piciorul meu. Astfel am să te salvez, zise cu glas prefăcut
broasca.

Dar la mijlocul apei, broasca ticăloasă s-a dat la fund şi pe şoricel îl trăgea după ea.
Tocmai când se lupta el cu moartea, trecu pe acolo o barză şi văzând şoricelul
luptându-se, se repezi şi îl prinse în cioc, zburând cu el.

Dar aţa o trase afară şi pe broască, iar soarta ei fu la fel cu a celui de care era legată
ea.

Frate credincios şi tu eşti legat de semenii tăi. Dacă umbli să-i mântuieşti, vei fi
mântuit şi tu. Dacă umbli să-i pierzi, te vei pierde şi pe tine.

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu


Traian Dorz – Iubesc pe-ai mei

Iubesc pe-ai mei cu-ntregu-mi suflet, mai mult ca viaţa mea-i iubesc;
pentru iubirea lor, Iisuse, suspin, mă rog şi mă jertfesc.

Iubesc fiinţele ce-n lume cu-a mea fiinţă s-au unit,


purtându-le o neschimbată iubire până la sfârşit.

Iubesc prietenii ce paşii uniţi şi-i duc cu paşii mei


cu-o dragoste oricând în stare să facă totul pentru ei.

Iubesc pe fraţii mei cereşte, cum numai sufletu-mi iubesc;


de ei mă leagă pe vecie un legământ dumnezeiesc.

Iubesc, ca pe ai mei, vrăjmaşii, rugându-Ţi mântuirea lor


şi simt c-aş face pentru dânşii mai mult de cât aş fi dator.

– Dar în iubirile acestea, în toate-i un hotar ceresc,


o margine la care toate se sting, se şterg şi se sfârşesc,

Numa-n iubirea Ta, Iisuse, n-am nici hotar şi nici sfârşit,


pe Tine Te iubesc atâta pe cât eşti Tu: Nemărginit.
Traian Dorz - Iubire, dă-ne harul

Iubire, dă-ne harul


ce încă nu-l ştim noi,
în stare ca vrăjmaşul
să-l scoată din noroi,
să-l spele, să-l sărute,
să-l pună-n loc de sus;
– Iubire, dă-ne harul
din Duhul lui Iisus.

Lumină, dă-ne harul


ce încă noi nu-l ştim:
spre orice suferinţă,
cereşte să privim,
să fericim calvarul
chiar cel mai dureros;
– Iubire, dă-ne harul
din Crucea lui Hristos!

Putere, dă-ne harul


ce noi nu-l ştim acum:
nebănuita slavă
din cel mai aspru drum,
eternul imn al jertfei
sublimului apus;
– Iubire, dă-ne harul
din Slava lui Iisus!

Traian Dorz, Cântări nemuritoare


Traian Dorz - Iubiţi-vă-unii pe-alţii

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
din inimă, din toată,
nimic a rupe fraţii
de-olaltă să nu poată.

Iubiţi-vă-unii pe-alţii
în Domnul, totdeauna,
părinţii, soţii, fraţii,
să fiţi în totul una.

Iubiţi-vă-ntre-olaltă
Prea dulce-n orice vreme,
iubirea cea înaltă
de nimeni nu se teme.

Iubiţi-vă cu milă
în ceasuri de durere,
credinţa cea umilă
e-o veşnică putere.

Iubiţi-vă cu lacrimi
în vremuri de-ncercare,
răbdarea-ţi dă în patimi
nădejdea-nvingătoare.

Iubiţi-vă cu fapta,
mereu făr-osebire,
aceasta-i înţeleapta
şi unica iubire.

Traian Dorz, Cântările din urmă


Traian Dorz - Dacă scriind puţin

Dacă scriind puţin umplut-ai cu hrană bună sacii goi,


dacă din buna vistierie scoţi pietre scumpe, vechi şi noi,
dac-ai fost pom lângă izvoare cu dulce rod la vremea lui,
atunci mai nalt şi mai puternic vei străluci cu cât apui.

Dac-ai putut iubi vrăjmaşul cu toată inima iertând,


dac-ai putut s-ajuţi săracii mereu, cu glasul cel mai blând,
dac-ai ştiut tăcea la vreme, dac-ai ştiut vorbi cu miez,
atunci, cu cât te-ascunzi mai tare, cu-atât mai luminos te vezi!

Dac-ai putut cu cele slabe să biruieşti pe cele tari,


dac-ai trudit spre roada bună crescând frumoşi şi drepţi lăstari
şi dacă slujba-ncredinţată smerit şi harnic ţi-ai plinit,
atunci în Veşnicele Corturi ţi se va spune: «Bun venit!»
Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri…

Adevăratul test al iubirii nu este iubirea prietenilor noştri, ci iubirea duşmanilor


noştri. Un mare Sfânt rus întreba: “Cum ştim dacă o anume persoană trăieşte în
Dumnezeu şi dacă este sinceră în credinţa sa? Nu există cale să fim siguri decât
examinând viaţa ei, pentru a vedea dacă îşi iubeşte duşmanii. Căci unde este
iubirea duşmanilor, este şi Dumnezeu.” Acesta este marele test prin care vedem
dacă suntem pe o frecvenţă cu Dumnezeu; pentru că tocmai aceasta face
Dumnezeu: El trimite ploaia Sa peste cei drepţi şi peste nedrepţi. Chesterton
spunea odată: “A iubi înseamnă să iubeşti ce este de neiubit, căci altfel cum ar
mai fi o virtute?”

Nepractic?

Să îţi iubeşti duşmanii într-o lume ca a noastră pare foarte nepractic.

 A-ţi iubi duşmanii – obiectează unii – înseamnă să le permiţi să se


folosească de tine.
 A-ţi iubi duşmanii înseamnă să te laşi călcat în picioare.

Să vedem însă ce ne spune psihologia şi psihiatria despre ostilitate şi despre


oamenii ostili. Aceste ştiinţe afirmă că o persoană ostilă urăşte deoarece se teme de
celălalt că îl va lovi; aşa că, pentru a se apăra pe sine, atacă el primul. Este ostil
deoarece se aşteaptă să fie înjosit şi urât de celălalt. Ultimul lucru pe care îl
aşteaptă este iubirea. Aşa că dacă în loc de ură îi dai iubire… îl dezarmezi. De
iubire are el cel mai mult nevoie. Iubirea este singura care îi poate distruge
ostilitatea.
“Dă-l dracului!”, îi spuse cineva unui prieten care avusese parte de o nedreptate
din partea cuiva. Răspunsul primit a fost cu adevărat inspirat: “Este deja la
dracul. Mai bine l-aş trimite la Dumnezeu.”

A-ţi iubi duşmanii înseamnă a-i trimite la Dumnezeu, a-l da lor pe Dumnezeu.

Dar oare aşteaptă Dumnezeu de la noi să iubim păcatul şi răul pe care îl fac
oamenii? Evident că nu. El aşteaptă de la noi să urâm păcatul şi să iubim
păcătosul. Să nu îţi vină să te iei cu mâinile de cap? Cum ar putea cineva să facă
distincţie între păcat şi păcătos? Şi totuşi, facem această distincţie zi de zi în ceea
ce ne priveşte pe noi înşine. Facem lucruri teribile; comitem erori enorme. Urâm
greşelile noastre, dar continuăm să ne iubim. Faceţi la fel şi cu ceilalţi, ne spune
Iisus. “Iubiţi-vă semenii ca pe voi înşivă.” Urâţi păcatul; iubiţi păcătosul. Cineva
exprima această idee astfel: “A-ţi iubi duşmanul nu înseamnă să iubeşti noroiul
în care se află perla, ci a iubi perla care se află în noroi.”

De ce?

De ce trebuie să îmi iubesc duşmanul? Pentru ca să fiu un copil al Tatălui.


“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri [...] şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Dumnezeu doreşte ca
eu să fiu ca El.

 El îşi iubeşte duşmanii.


 Face bine celor care îl urăsc.
 Pregăteşte păşuni verzi pentru noi atunci când răsplata pe care o merităm
ar fi deşertul.
 Ne conduce la ape limpezi când noi ne-am aştepta la un ţinut uscat.
 Pe când eram încă păcătoşi, Dumnezeu ne-a iubit şi a murit pentru noi.
 Cu puţin timp înainte să moară, Iisus le-a spus apostolilor: “Să vă iubiţi
unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul.”

“Iubiţi-vă duşmanii.” Pe omul care face din nenorocirile tale bucuria lui, care te
calcă în picioare, care îţi pune şarpele în sân, care îţi răstălmăceşte cuvintele, care
nu e sănătos până nu îţi face viaţa amară… pe duşmanul tău, iubeşte-l. Iubeşte-l de
dragul Meu, spune Iisus. Iubeşte-l chiar “cum v-am iubit Eu”. Dar iubeşte-l şi
pentru că duşmanul tău este mai înainte de toate chiar duşmanul lui. Tristeţea
pe care o toarnă în paharul tău este din veninul ce îl otrăveşte pe el. Lasă
uitării rănile superficiale pe care ţi le face ţie şi gândeşte-te la rănile adânci pe
care şi le face el singur. Ţie îţi provoacă tristeţe; el însă se ucide pe sine.
Un mare preot rus, pr. Ioan de Kronstadt scria în inspirata sa carte “Viaţa lui
Hristos”: “Fiecare persoană care face răul, care dă frâu patimilor, este suficient
pedepsită de răul pe care l-a făcut, de patimile cărora s-a dedat, dar mai ales de
faptul că s-a îndepărtat de la Dumnezeu şi Dumnezeu s-a îndepărtat de la el: ar
fi deci nebuneşte şi inuman să ai simţăminte de mânie împotriva unui astfel de
om; este ca şi cum ai vrea să îneci un om care deja se scufundă în apă; sau ca şi
cum ai vrea să arunci în flăcări pe unul care arde deja. Unui astfel de om trebuie
să îi arătăm dragoste dublă şi să ne rugăm cu ardoare lui Dumnezeu pentru el;
să nu îl judecăm şi să nu ne bucurăm de necazul lui. De dragul Meu, spune
Iisus, dar şi de dragul lor, “iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc”.

Trebuie să îi iubim pe oameni nu pentru că sunt atrăgători. Chiar faptul că o


persoană nu te place poate să însemne că are nevoie de tine. Sufletul său este
învăluit de ura pentru tine şi doar tu îl poţi elibera. Ashley Montagu scria: “Arată-
mi un criminal înrăit, un delicvent juvenil, un psihopat şi aproape în fiecare caz
îţi voi arăta o persoană care a recurs la măsuri disperate pentru a atrage căldura
emoţională şi atenţia pe care nu a reuşit să o obţină, dar pe care o doreşte atât de
mult. Comportamentul ‘agresiv’, când este deplin înţeles, este de fapt doar o
iubire frustrată, o tehnică de a smulge iubire – precum şi un fel de a te răzbuna
pe societatea care te-a lăsat la pământ, deziluzionat, părăsit, dezumanizat. De
aici se vede că cea mai bună cale de a aborda comportamentul agresiv al copiilor
nu este să fii tu însuţi agresiv cu ei, ci să îi iubeşti. Iar acest adevăr nu este
valabil doar pentru copii, ci pentru toate fiinţele umane, de orice vârstă ar fi.”

Avem deci două motive majore pentru care trebuie să ne iubim duşmanii:
 în primul rând pentru că ei au nevoie de iubire; şi
 în al doilea rând pentru că doar iubirea are forţa necesară pentru a
transforma un duşman într-un prieten.
 Dar mai există şi un al treilea motiv, evident. Răspunzând la ură cu ură, nu
faci decât să multiplici ura. Doar iubirea poate să spargă cercul vicios.

Un bărbat a cumpărat odată o fermă şi a ieşit să îşi inspecteze pământul.


Deodată în faţă i-a ieşit vecinul. “Să nu te mire, dar când ai cumpărat pământul
să ştii că ai cumpărat şi un proces cu mine”, i-a spus ameninţător acesta.
“Gardul tău intră cu câţiva metri în pământul meu!” Iată un scenariu de debut
pentru un conflict ce se transmite de regulă din generaţie în generaţie. Dar noul
stăpân al fermei i-a răspuns zâmbind: “Am crezut că voi găsi vecini prietenoşi…
şi aşa va fi. Iar tu mă vei ajuta. Mută te rog gardul unde vrei. Tu vei fi satisfăcut,
iar eu fericit.” Ghiciţi! Gardul nu a mai fost niciodată mutat, iar potenţialul
duşman a devenit un bun prieten. Iubirea a stins rapid focul urii.

Şi în fine, tot un motiv pentru ca să ne iubim duşmanii este exprimat în cuvintele


lui Iisus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri [...] şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Suntem cu
toţii fii potenţiali ai lui Dumnezeu. Prin iubire, potenţialitatea devine actualitate.
Trebuie să ne iubim duşmanii pentru că doar iubindu-i putem să îl cunoaştem
pe Dumnezeu şi să trăim frumuseţea sfinţeniei Sale.

Cum?

Cum este posibil să îţi iubeşti duşmanul?

1. Nu este posibil dacă înainte nu îl iubim pe Dumnezeu. Iisus ne-a sugerat


aceasta când ne-a spus: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta
şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe
aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27). Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu cu
toată fiinţa ta, atunci vei putea să îţi iubeşti şi aproapele, chiar dacă este duşmanul
tău. Această iubire este un dar al Spiritului Sfânt care sălăşluieşte în noi.

2. “Faceţi bine celor ce vă urăsc”, spune Iisus. Iar Sf. Pavel spune: “Dacă
vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea [...]
biruieşte răul cu binele” (Romani 12,20-21). Fă binele pentru duşmanul tău şi vei
fi surprins să descoperi cât de uşor este să îl iubeşti. Pe el îl va ajuta să îşi scoată
răutatea din inimă. Dar a birui răul cu binele înseamnă că noi trebuie să facem
primul pas; noi trebuie să începem, făcând ceva.

Un medic spunea odată: “Practic medicina de 30 de ani şi am prescris multe la


viaţa mea. Dar cu timpul am aflat că ceea ce vindecă cel mai bine problemele
oamenilor este medicamentul numit iubire.” “Şi dacă nu funcţionează?”, a fost
întrebat de cineva. “Dublează doza”, a răspuns el.

3. Iisus spune: “Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută”. Amintiţi-i în rugăciune


în genunchi. Este cel mai mare privilegiu pe care îl pot primi de la tine – să fie
amintiţi atunci când eşti faţă în faţă cu Dumnezeu. Nici o persoană nu se poate
ruga pentru cineva, şi să o urască în acelaşi timp. Unul din cele mai bune
mijloace de a nu urî pe cineva este să ne rugăm pentru respectivul.
4. Căutaţi ceva bun în duşmanul vostru. Pr. Ioan de Kronstadt scria: “Când
fratele tău îţi greşeşte cumva – de exemplu vorbind rău despre tine, sau
pervertindu-ţi vorbele, sau calomniindu-te – nu ne enerva pe el, ci caută să
găseşti în el calităţile, care există fără nici o îndoială în fiecare om, şi iubeşte-l
pentru acestea. Căutătorii de aur nu bagă în seamă nisipul şi noroiul din site, ci
caută doar bobiţele de aur; deşi sunt puţine, le preţuiesc şi aruncă peste umăr tot
ceea ce nu este de folos. Dumnezeu face tot aşa, curăţindu-ne cu mare dărnicie.”

6. Faceţi binele, rugaţi-vă, căutaţi binele în duşmanii voştri, şi la final dezvoltaţi-


vă capacitatea de a iubi. Fără iertare este imposibil chiar şi să începi să îţi iubeşti
duşmanul. Această iertare trebuie să înceapă de la cel căruia i s-a greşit. Doar cel
nedreptăţit poate să spele cu apele calde ale iertării. Iată un exemplu:

La 9 aprilie 1968 – ziua funeraliilor lui Martin Luther King – un şofer alb pe
nume Martin Whitted a fost dat jos din autobuzul pe care îl conducea în San
Francisco, şi bătut cu animalitate de 11 tineri negri. Bărbatul a murit la puţin
timp după aceea. Tensiunile dintre comunitatea negrilor şi cea a albilor au
început să crească. Se anunţau noi valuri de violenţe. Atunci însă, Dixie
Whitted, soţia şoferului, devenită văduvă, a apărut la televizor. Reacţia ei la
moartea soţului a fost impresionantă, extraordinară, cum nu prea vezi în această
lume. Cu voce joasă a vorbit despre iubirea pe care i-a purtat-o soţului şi de
credinţa ei în Hristos. Le-a spus oamenilor să se abţină de la acte violente şi în
schimb să construiască pacea. Prin puterea lui Hristos, a spus ea, nu simte nici
întristare şi nici ură. A cerut să se înfiinţeze un fond de donaţii nu pentru ea, ci
pentru toţi tinerii din zona în care a fost ucis soţul ei.

Rezultatele actului ei de compasiunii au fost uimitoare. Echipa din studioul de


televiziune a început să plângă. Un negru i-a scris mai apoi doamnei Whitted:
“Vă sunt dator. Nu m-aţi fi cunoscut niciodată, dar datorită gestului Dvs,
datorită modului minunat în care aţi refuzat să urâţi… nu voi mai putea
niciodată să îi urăsc la un loc pe toţi albii. Sunteţi un adevărată monument în
memoria soţului Dvs.”

Iisus ne spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără
să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru este milostiv.” Să luăm aminte!

(Traducere: Oana Capan)


IPS Andrei Rymarenko - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Tăria în încercări

Începând cu duminica despre “talanţi”, lecturile duminicale ne-au arătat cum un


talant (puterea dată fiecăruia dintre noi de Dumnezeu pentru a îndeplini
poruncile Sale de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) s-a manifestat în
diferitele calităţi creştine ale sufletului uman.

 În duminica despre femeia cananeancă – în umilinţă profundă;


 în duminica despre pescuirea miraculoasă – în ascultare faţă de cuvântul
lui Dumnezeu, în credinţa de neclintit.
 Iar în lecturile din Apostol şi din Evanghelie pentru această duminică – în
răbdarea mare în dureri, în marea mângâiere spirituală, şi în special în
bucuria de nedescris care se ascunde în milostivirea şi iubirea faţă de
duşmani.

Toate acestea din urmă, după standardele omeneşti, par a fi nenaturale; dar datorită
puterii talantului lui Dumnezeu, sunt posibile, pline de bucurie.

Aceasta ne-o spune Apostolul astăzi: “Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus,
Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint” (2 Corinteni 11,31). Ce
înseamnă aceasta? Ce urmează să spună apostolul dacă simte nevoia unui astfel
de început, cu afirmaţia “nu mint”? El mărturiseşte mai departe ce i s-a întâmplat
la Damasc: “În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca
să mă prindă, Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi
am scăpat din mâinile lui” (2 Corinteni 11,32-33). După cum puteţi vedea, erau
zorile unor teribile vremuri ale martiriului, pe care le-au trăit primii creştini după
Înălţarea la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos, la începutul predicării Veştii celei
Bune.

Apostolul Pavel mersese la Damasc pentru a-i persecuta pe creştini. Pe drum însă,
Domnul Însuşi îi apare într-o viziune şi îi spune: “Saule, de ce mă prigoneşti?”
(Fapte 9,4). Şi astfel adevărul i s-a dezvăluit Apostolului Pavel. Mesia cel adevărat
i-a apărut lui Pavel pe drumul spre Damasc. Şi când a ajuns în Damasc, în loc să îi
persecute pe creştini, a început el însuşi să îl predice pe Hristos. Cunoscând
trecutul lui, nu l-au crezut la început. Mai apoi însă, când l-au crezut, au început să
îl considere un trădător, un duşman al evreilor. De aceea, apostolul Pavel începe
acest pasaj cu cuvintele: “Nu mint”. Deoarece pentru a-l predica pe Hristos ca
Mesia care a venit este nevoie de tărie; şi de un har special de la Dumnezeu, acel
talant pe care Dumnezeu îl dă slujitorilor Săi, pentru a întări o astfel de predicare.
Şi acelaşi talant care l-a întărit pe apostol mai devreme în Damasc, când era
aproape să fie martirizat (şi doar un miracol l-a scăpat din mâinile lor); acelaşi
talant l-a susţinut şi l-a încurajat şi acum.

Iar mai încolo în Epistola sa, Apostolul Pavel ne arată mai în detaliu ce anume i-a
întărit spiritul într-o luptă atât de dificilă. “Cunosc un om în Hristos, care acum
paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie
– a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (2Corinteni 12,2). O revelaţie
misterioasă. Acolo, Hristos i-a apărut pe drum, şi aici, Hristos i-a revelat o mare
îndurare. El i-a revelat starea în care sufletul percepe “al treilea cer”, o stare de
spirit, o pace inexprimabilă a inimii.

Astfel, propunându-ne astăzi această lectură, Sfânta Biserică ne arată că în


martiriul primilor creştini a existat ceva care le oferea acea forţă ce părea
nepământeană, acel talant divin, darul lui Dumnezeu. Aceasta era o pace a
sufletului care acoperea orice suferinţă, toate durerile pământeşti, care era în
întregime deasupra la toate. Aceasta este starea tăriei spirituale care ne este
prezentată astăzi pentru edificarea noastră. Trebuie să îl urmăm pe Domnul.
Dar cum pornim pe acest drum? Evanghelia de astăzi ne arată începutul, primii
paşi pe care trebuie să îi facă un creştin pentru a merge în această direcţie.
Evanghelia spune: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi
asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea?” (Luca
6,31-32). Şi mai apoi: “Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi
înapoi, ce mulţumire puteţi avea? … Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine
[celor care vă urăsc] şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi
răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt” (Luca 6,34-35).
“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Acesta este primul pas pe care ni-l oferă lectura
evanghelică de astăzi, pentru ca să putem primi acea forţă pe care şi Apostolul
Pavel a primit-o într-o viziune a celui de-al treilea cer, pe care au primit-o toţi
martirii. Dacă dorim să împlinim ceea ce ne oferă Biserica în cuvintele
Evangheliei, să începem să facem acest lucru; să păşim pe acest nou drum. Şi vom
primi acea revelaţie care ne va ajuta în momentele teribile în care mâhnirea ne
invadează sufletul, în care durerea ne înconjoară. Mâhnirea şi durerea vor dispărea.
Da, ne vor părăsi, pentru că în acel moment ne vor fi dezvăluite harul, lumina
divină a lui Hristos, care ne vor da tăria de a purta poverile vieţii noastre
pământeşti, pentru ca să fim mângâiaţi în viaţa veşnică cu Hristos.

(Traducere: Oana Capan)


Pr. George Dimopoulos - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a
XIX-a după Rusalii) - Să îl imităm pe Dumnezeu

Unul dintre cele mai remarcabile versete din Sfânta Scriptură, iubiţi fraţi, se află în
pericopa evanghelică de astăzi. Împăratul roman Alexandru Severus a fost atât de
profund impresionat de acest verset încât nu numai că îl repeta adesea, ci a şi
poruncit să fie gravat pe toate zidurile cetăţii: “Şi precum voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”. Socrate a avut multe de spus; Platon a
filozofat mult; Aristotel a studiat mult ştiinţele; şi noi îi studiem pe ei cu sârguinţă.
Dar nicăieri în scrierile lor nu găsim un verset care să conţină atâta profunzime ca
acesta rostit de Domnul nostru. Mulţi atei şi persoane indiferente faţă de credinţă s-
au convertit la auzul acestui singur verset. Alţii, care nu îl acceptă pe Iisus Hristos
ca Dumnezeu, cel puţin îl proclamă drept un remarcabil învăţător în domeniul
moralei.

Am explicat adesea pericopa evanghelică citită astăzi. Credincioşii au auzit-o de


nenumărate ori. Şi cu cât o citim şi o studiem mai mult, cu atât pătrundem mai
mult în semnificaţia sa, care ne deschide noi perspective de gândire asupra acestui
subiect. Este plină de înţelepciune şi de revelaţia divină. Încurajează modul corect
de relaţii şi comportament între oameni. Îi îndeamnă pe oameni să fie asemenea lui
Hristos şi să se apropie cât mai mult de Dumnezeu în virtuţile lor. Cu alte cuvinte,
nu să îl ajungă pe Dumnezeu în cantitate, adică în puterea şi înţelepciunea Sa.
Acest lucru este dincolo de capacităţile naturale ale fiinţelor umane. De exemplu,
chiar în momentul când Adam şi Eva au căutat să cunoască la fel de mult ca
Dumnezeu, când au încercat să devină ca Dumnezeu, ascultând de cel rău – în acel
moment ei s-au îndepărtat cel mai mult de Dumnezeu. Ce le-a spus cel rău? …
“Vreţi să deveniţi asemenea lui Dumnezeu? Este simplu şi foarte uşor. Nu
ascultaţi de Dumnezeu. Revoltaţi-vă împotriva Lui şi a voinţei Lui”. Cunoaştem
rezultatele căderii în păcat. S-a deschis o mare prăpastie între Dumnezeu şi om.

Nicăieri în Scriptură nu vom găsi un verset care să ne îndemne să devenim egali cu


Dumnezeu în cunoaşterea, în puterea, în înţelepciunea sau în celelalte atribute
divine. Şi când omul ia iniţiativa în acest sens, se ciocneşte pe loc de distrugere. În
Vechiul Testament, citim despre încercarea omului de a ajunge la Dumnezeu
urcându-se la El pe un turn, pentru ca de acolo să îl dea jos de pe tron. Este vorba
despre faimosul Turn din Babel. Când s-a început construirea lui, s-a produs o
mare confuzie între constructori. Au pierdut capacitatea de a înţelege limba lor
comună şi nu au mai putut să comunice între ei. În cele din urmă turnul s-a
prăbuşit şi oamenii s-au răspândit pe toată faţa pământului (Geneză 11,4-9).
Similar este cazul primilor astronauţi ai Rusiei, în timpul conducerii lui Krushchev,
presupus atotputernic… “Se spune că Dumnezeu este în cer. Noi am fost acolo şi
am cucerit cerurile. Dar nu l-am întâlnit pe Dumnezeu. Am călătorit spre stele şi
nu l-am găsit pe Dumnezeu acolo. Am mers dincolo de planeta noastră şi nu l-am
văzut nicăieri pe Dumnezeu”. La străvechii greci, aceasta ar fi fost considerată o
insultă. Şi cel care a insultat ar fi fost pedepsit aspru, fiind excomunicat din
comunitatea intelectuală pentru că a ofensat realităţile divine. Astăzi, numim acest
lucru blasfemie în cel mai josnic grad. Rezultatele sunt cunoscute. Sfârşitul lui
Krushchev a fost extrem de nesemnificativ, până acolo încât mulţi oameni sunt
încă foarte curioşi să ştie ce s-a întâmplat cu fostul şef atotputernic al Cortinei de
Fier. Influenţa comuniştilor a scăzut zi după zi, deoarece s-a dovedit că
convingerile religioase ale oamenilor dedicaţi lui Dumnezeu nu pot fi strivite
niciodată.

Nu trebuie să uităm niciodată că nici un om nu îl poate găsi pe Dumnezeu când


scopul său este rău; când îl caută pentru a blasfemia şi a-l umili. Nu trebuie
niciodată să îl căutăm pe Dumnezeu în afara noastră, în afara propriilor noastre
existenţe. Cu multă autenticitate vorbeşte Sf. Pavel pe acest subiect: “Nu ştiţi,
oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte
în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el,
pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”.

Am arătat că nu îl putem ajunge pe Dumnezeu în cantitatea puterii Sale, şi nici un


verset scripturistic nu ne spune altceva. Cu toate acestea, găsim multe versete în
Scriptură care ne îndeamnă să îl ajungem pe Dumnezeu în calitatea virtuţii Sale.
Unul dintre aceste versete este: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este
milostiv” (Luca 6,36). Nefericitul Nietzsche obişnuia să le spună studenţilor lui:
“Deveniţi puternici şi călcaţi peste cei slabi, pentru a urca şi a-i separa pe puternici
de slabi. Viaţa este doar pentru cei puternici”. Evanghelia ne spune să îl iubim pe
aproapele nostru aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe noi toţi. Doar omul care
simte această iubire faţă de confraţii lui va rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu
în el… “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi
Dumnezeu rămâne întru el”.

Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este a lui Dumnezeu şi


oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care
nu are iubire nu poate să îl cunoască niciodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
este iubire. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este perfect manifestată pentru că
l-a trimis pe Fiul Său Unul Născut în lume ca noi să trăim în El. Străvechii
greci şi romani au încercat să îi descrie pe zeii lor mitologici ca fiind plini de
putere şi mânie. Unul dintre zei era însărcinat cu tunetele, altul cu furtunile, şi un
altul cu furtunile. Ei erau întotdeauna gata să îşi dezlănţuie puterile împotriva
omului dacă acesta nu se comporta cum trebuie. Dar Dumnezeul nostru este plin
de bunătate şi iubire. El iartă, chiar şi atunci când omul comite păcate de
şaptezeci de ori câte şapte. Şi pentru mântuirea omenirii l-a trimis pe Fiul Său.

Fraţilor, să urmăm exemplul Lui, prin iubire şi iertare. Şi făcând astfel vom deveni
imitatorii Părintelui nostru ceresc… “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este
milostiv”. Amin.

(Traducere: Oana Capan)


Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-
a după Rusalii) - Iubirea faţă de duşmani

“Însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri (…)” (Luca VI, 35)

“Are Iisus un cuvânt care străbate toată învăţătura Sa, precum sufletul străbate
tot trupul; cuvânt rostit de Dânsul pe toate potecile şi drumurile, în toate satele şi
oraşele Palestinei, ucenicilor şi mulţimilor, oamenilor simpli şi cărturarilor
gârboviţi peste sulurile îngălbenite ale Legii. E cuvântul Lui favorit, cel mai
plăcut, cel mai duios şi mai plin de căldură şi învăţătură. Cu el cheamă pe
Apostoli şi noroadele; îl repetă de multe ori ca să li se întipărească în minte şi să
nu-l uite niciodată; ci la rândul lor să înfrăţească şi să înflăcăreze cu el lumea
nouă. Vraja acestui cuvânt îi farmecă, apropiindu-i pe unii de alţii, ca să fie una
cu Hristos. Acest cuvânt care cuprinde ca într-o formulă matematică toată
esenţa învăţăturii lui Iisus este: Iubiţi!” (I. Miclea, op. cit., vol. I, p. 91).

Iubirea, cu dublul ei obiect: Dumnezeu şi aproapele, Mântuitorul o numeşte cea


dintâi şi cea mai mare poruncă, şi tot El ne spune că în această poruncă se cuprinde
“toată legea şi profeţii”, deci toată desăvârşirea omului. Iubirea, cum spuneam
într-o altă predică, este una şi nedespărţită; Îl iubim pe Dumnezeu în aproapele şi
pe aproapele în Dumnezeu. Căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Creatorul şi
Tatăl nostru ceresc fără a-i iubi şi pe fiii Săi, care sunt toţi semenii noştri în
Hristos, care Şi-a întipărit în noi toţi chipul Său, prin Sfântul Botez.

Apostolul Iubirii – Sfântul Ioan Evanghelistul – în întâia sa epistolă catolică, ne


spune: “De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă pe fratele său îl urăşte,
este mincinos, căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe
Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (Capitolul IV, 20).
Dumnezeu, fiind nevăzut şi neputând fi iubit direct, ni l-a lăsat în locul Său pe
aproapele, pe semenul mai apropiat şi pe cel mai îndepărtat cu care Se identifică,
astfel încât, iubindu-l pe aproapele Îl iubim pe Însuşi Dumnezeu. Deci, controlul,
termometrul iubirii noastre faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de semeni. Această
iubire de aproapele ne va fi judecătorul la judecata de obşte: “Veniţi,
binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia care vă este gătită de la
întemeierea lumii” – le va spune celor buni, Iisus, în numele Iubirii. Şi va
continua: “Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat
să beau; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost
bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în temniţă şi aţi venit la Mine. (…). Adevăr vă zic:
Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Iar
pe cei răi, care n-au ajutat pe semenii lor în lipsurile amintite, Iisus îi va respinge
cu cuvintele care îngheaţă inima: “Mergeţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi
dat să mănânc (…) Adevăr vă zic: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai
mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 34-45).

Or, dacă porunca supremă din codul moralei creştine, poruncă veche, dar
sancţionată de însuşi Mântuitorul şi, – după cum tot El ne-o spune -, criteriul după
care El va judeca lumea este iubirea, înseamnă că este de o importanţă capitală să
ştim cum trebuie să fie iubirea noastră, a creştinilor. Trebuie să subliniem însă din
capul locului că nu orice iubire îşi merită numele, şi că îndeobşte ceea ce se
numeşte iubire deseori nu este decât fie expresia josnică a interesului egoist mai
mult sau mai puţin mascat, fie dezlănţuirea instinctelor animalice din om.

În Evanghelia de azi, Iisus ne luminează însuşirile pe care trebuie să le aibă


adevărata iubire. Să-L ascultăm încă o dată: “Şi precum vreţi să vă facă
oamenii; aşa să le faceţi şi voi. Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar (adică ce
merit, n. n.) veţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc. Şi de faceţi bine
celor ce vă fac bine, ce dar veţi avea? Căci şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi
împrumut celor de la care aşteptaţi să luaţi înapoi, ce dar veţi avea? Căci şi
păcătoşii dau păcătoşilor împrumut, ca să ia înapoi întocmai. Dar iubiţi pe
vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut fără să aşteptaţi nimic, şi va fi
plata voastră multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi spre cei
nemulţumitori, şi spre cei răi. Deci fiţi milostivi, cum Tatăl vostru este milostiv”
(Luca VI, 31-36).

Aşadar, Iisus ne învaţă limpede că, pentru a fi fiii Celui Preaînalt, adică pentru a
fi creştini adevăraţi, nu este suficient să avem iubirea pe care şi păcătoşii şi
păgânii o au, aceea doar de a întoarce binele pe care altul ni l-a făcut, de a
întoarce întocmai împrumutul pe care cineva ni l-a făcut, adică de a iubi numai
pe acela care ne iubeşte. Toate aceste fapte sunt fireşti, izvorâte din cel mai
elementar simţ al dreptăţii, pe care şi păcătoşii îl au. Deci, împlinindu-le, noi nu
am săvârşit un act de iubire propriu zisă, ci de dreptate, pentru care nu avem de
aşteptat o răsplată deosebită de la Dumnezeu. Ca să merităm această răsplată,
răsplata supranaturală, de fii ai Tatălui Ceresc, trebuie să-i iubim pe semenii
noştri dezinteresat, gratuit, aşa cum ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu prin Fiul
Său Unic, adică să-i iubim nu pentru binele ce ni l-au făcut, şi nici pentru
calităţile lor naturale: inteligenţă, frumuseţe, simpatie; ba nici chiar numai
pentru virtuţile lor: bunătate, amabilitate, prudenţă, răbdare, smerenie, ci să-i
iubim pe toţi, chiar şi pe cei răi, vicioşi, nerecunoscători, în ciuda defectelor şi
păcatelor, pentru motivul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi.

Dacă Îl iubim cu adevărat pe El, trebuie să iubim tot ce iubeşte El şi aşa cum
iubeşte El, adică să fim buni cu cei răi, îngăduitori şi iertători faţă de
duşmani, milostivi cu toţi semenii, precum şi Tatăl nostru ceresc este milostiv
cu noi.

Căci El nu numai ne-a dăruit existenţa cu toate darurile naturale şi supranaturale,


ci, în ciuda nevredniciei şi ingratitudinii noastre repetate, nu numai că ne rabdă, ne
aşteaptă şi chiar ne îndeamnă la împăcare, ci ne-a arătat o iubire dusă dincolo de
orice limită, acceptând în persoana Fiului Său, pentru noi şi în locul nostru,
întruparea şi moartea cea mai ruşinoasă, prin răstignire, ca să ne redea demnitatea
de fii şi dreptul la fericirea Sa, pierdut prin păcat. Iată culmea iubirii: iubirea de
duşmani, împinsă până la sacrificiul propriei vieţi – culme unică realizată de Iisus
pe Calvar. Iar această culme de iubire trebuie realizată şi de noi, imitatorii lui Iisus,
căci iată porunca ce ne-o dă, în mod solemn, prin învăţăceii Săi, după Cina de
taină: “Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, şi
voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Să fim deci în stare a ne dărui chiar
şi viaţa pentru a salva pe semenul nostru, chiar dacă acesta ne este duşman. Iată
revoluţia adusă de Iisus în concepţia despre iubire. De aceea, pe drept cuvânt
numeşte El porunca iubirii de duşmani, adusă de El, poruncă nouă, deoarece
aceasta era, până la El, necunoscută. De pe înălţimea Crucii, cu mâinile întinse
ca pentru a îmbrăţişa toată omenirea, într-un elan de infinită iubire, El cere
iertare Tatălui ceresc pentru călăi şi pentru cei ce-L batjocoreau:
“Părinte, iartă-le, căci nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 37).

El promulgă astfel prin cuvânt şi pildă, porunca cea nouă a iubirii de duşmani ca
semn distinctiv, ca blazon de nobleţe al creştinului adevărat.
“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Desigur, firii noastre îi repugnă şi îi vine greu de pus
în practică această poruncă. Imboldurile noastre instinctive cer tocmai contrariul –
ura, răzbunarea -, nu să facem bine celor ce ne pricinuiesc vreun rău. Dar, dacă nu
ne facem silă nouă înşine ca să biruim această repulsie firească, spre a ieşi din noi
şi a îmbrăţişa acea dragoste largă, împinsă până la nebunia Crucii, ce ne-o îmbie şi
porunceşte Iisus, Răstignitul pentru noi, păcătoşii, nu suntem decât nişte falşi
ucenici ai Lui, nu mai mult decât vameşii şi păgânii.

Să ne întipărim deci bine în minte, în inimă şi în conduită adevărul că dacă ne


iubim prietenii, fraţii, părinţii, deci numai pe cei ce ne fac bine, suntem numai
oameni, la fel ca păgânii şi păcătoşii; dar dacă îi iubim şi pe cei ce ne fac rău, pe
cei nerecunoscători ori respingători prin firea lor, pe aceia pe care nimeni nu-i
iubeşte, abia atunci suntem mai mult decât oameni, abia atunci avem dreptul să ne
numim creştini, căci abia din acea clipă iubirea noastră primeşte semnul distinctiv
al iubirii adusă pe pământ de Hristos, şi numai atunci ne putem socoti fraţii Lui şi
fiii Părintelui ceresc. Este greu? Fără îndoială, deoarece în viaţa ucenicului
adevărat al lui Hristos nimic nu este uşor şi comod; dacă însă, printr-o viaţă
reculeasă, ne străduim să ţinem vii în minte şi în inimă aceste gânduri, şi dacă
apelăm în nevoi la ajutorul lui Dumnezeu, prin Hristos, El ne va îmblânzi firea şi
ne va ajuta să biruim antipatiile naturale şi repulsiile faţă de semeni, precum şi
pornirile de mânie şi ură, şi astfel ne vom împărtăşi de bucuria şi mângâierea
negrăită pe care o dă înfrângerea de noi înşine, pentru a-L urma în toate pe Hristos.

Rugăciune

O, Iisuse, care singur ştii cât de slab sunt, şi că fără harul Tău nu pot face nimic
pentru mântuirea mea, iar iubirea cu care îmi porunceşti să Te iubesc pe Tine şi
pe aproapele meu este cu totul peste puterile mele, Te rog varsă-mi în inimă
Iubirea Ta; mai mult, împrumută-mi Inima Ta Preasfântă şi milostivă ca să Te
iubesc pe Tine şi pe semenii mei, cu iubirea cu care Tu ne-ai iubit.
Amin.
Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a
după Rusalii) - Noi, duşmanii şi iubirea

Tema Evangheliei din această duminică descrie “relaţia creştinului cu duşmanul”.


Dumnezeu ne cere să fim în relaţii bune până şi cu duşmanii noştri. Unul, poate
spune că nu are duşmani şi astfel motivează în chip simplu că această pericopă nu
se referă la el. Altul, poate considera că textul acestei Evanghelii se referă numai la
puţinii super-eroi, aceia care ştiu să iubească, să binecuvânteze, să ierte pe toţi cei
care le-au făcut răul sau i-au necinstit.

La lumina celor de mai sus putem clarifica ideea de duşman. Poate mă simt inferior
cerinţelor Evangheliei: nu numai că sunt incapabil să-i iubesc pe duşmani, dar
nu pot să-i iubesc nici pe cei care nu-mi sunt duşmani. Astfel acest pasaj este
unitatea de măsură, după care pot verifica iubirea mea faţă de aproapele. Mai
mult, cât sunt de convins că orice om, chiar şi cel care m-a jignit, este creat după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?

În această duminică putem să ne întrebăm cu privire la Adam-ul care este în noi,


adică: de câte ori ne-am lăsat ispitiţi, corupţi, dorind să-I luăm locul lui
Dumnezeu, acuzându-l pe fratele nostru pentru greşelile noastre? De câte ori,
din prietenul cuiva, ne-am transformat în duşmanul lui? Iată Adam-ul care
suntem noi, cei făcuţi din ţărână, dar Evanghelia ne cheamă să avansăm către
Noul Adam, Cel spiritual, Iisus, care a practicat toate cele de mai sus, pe care le-
am auzit în Evanghelia de astăzi.

Se pare că Iisus ne învaţă că relaţia cu “altul” trebuie să existe chiar şi în situaţiile


în care experimentăm conflictul, duşmănia, neînţelegerea… Dar “relaţia” implică
un sens pozitiv: a iubi, a face binele, a se ruga, a dărui, a fi îndurător, a ierta, a
binecuvânta şi nu a judeca, condamna, dispreţui. De fapt adevărata relaţie
izvorăşte de la Dumnezeu care, în Iisus, ne-a descoperit iubirea Sa universală,
generoasă şi gratuită, un Dumnezeu care ne dă o inimă nouă, capabilă să iubească
şi să binecuvânteze, inclusiv pe cei care ne-au făcut rău.

“Gratuitatea” şi nu “reciprocitatea” este principiul relaţiei, ne învaţă Iisus! De fapt


Mântuitorul ne cere să privim la duşmanii noştri cu ochii lui Dumnezeu, dându-
I Domnului posibilitatea să lucreze în noi şi să schimbe în inimi de carne,
inimile noastre de piatră, ca să răspândească prin mijlocirea noastră, iubirea Sa
gratuită şi infinită, purtătoare de mântuire.

Fraţilor! Duşmanii ne ajută să ne cunoaştem mai bine: ne spun că suntem limitaţi,


incapabili să iertăm din suflet. Dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, dacă într-adevăr
am apucat pe drumul către perfecţiune, “duşmanul – spune Enzo Bianchi – poate
fi Maestrul nostru, pentru că ne arată care este calitatea reală a inimii noastre;
ne descoperă sentimentele întunecate care sunt ascunse în inima noastră.

Dragilor mei! Iubirea duşmanului este posibilă, pentru că iubirea care vine de la
Dumnezeu, este infinit mai mare decât răutăţile şi ura, caracteristice omului.

Prin urmare, identitatea ucenicului constă în a iubi. Înainte de a ne cere ceva, încă
din VT, Dumnezeu ne informează că ne-a eliberat din sclavie, pentru că ne-a iubit.
Apoi ne cere să respectăm poruncile, pentru a rămâne în sfera iubirii. Iubirea este
centrul vieţii divine. Este porunca cea mai mare, pe care Domnul ne-a dăruit-
o. Dialogul lui Dumnezeu cu omul este în întregime bazat pe iubire! Iată de ce
iubirea trebuie să fie singurul principiu de relaţionare cu fraţii noştri!

Acest discurs este adresat persoanelor care Îl ascultau pe Iisus şi care anterior,
primiseră de la El iertarea şi iubirea!

Aspectele iubirii divine

Iisus ne spune că este o iubire universală, adresată tuturor, chiar şi duşmanilor. Un


exemplu clar îl avem în comportamentul lui David faţă de Saul, care îl căuta ca să
îl omoare (1Sam. 26, 2-33).

În faţa duşmanilor (cei care nu ne iubesc şi caută să ne facă răul) – care-şi arată
ostilitatea cu răutate tot mai mare (“urăsc… blestemă… chinuiesc”) – reacţia
ucenicilor (a creştinilor) constă în a-i “iubi” cu o bunăvoinţă tot mai mare
(“făcându-le binele… binecuvântându-i… rugându-se pentru ei”). Este vorba de o
iubire, care nu este sentimentală sau psihologică, ci o iubire care într-adevăr
doreşte binele aproapelui şi se implică să-l facă prin fapte concrete, printre care cel
dintâi este cel de a se ruga pentru duşmani şi a-i încredinţa Domnului, asemenea lui
David!

Este o iubire care nu se predă nici în faţa nedreptăţilor, ci rămâne fidelă: “Celui
care te-a lovit peste un obraz, întinde-i-l şi pe celălalt“. Nu este vorba de a
respecta sensul literar, ci pe cel spiritual, al cuvintelor lui Iisus. Adevăratul sens al
iubirii ne spune că la violenţă nu trebuie să răspundem cu violenţă. Numai o iubire
şi mai mare, mereu fidelă, poate să-l minuneze pe duşman şi să-l schimbe în bine.

Îndemnul: “Ceea ce doriţi ca oamenii să vă facă, să faceţi voi pentru ei” s-ar
traduce: în orice împrejurare, încearcă să te pui în situaţia altuia: dacă tu ai fi
“el”, cum ai dori să fii iubit, ascultat, stimat, tratat? Şi comportă-te în
consecinţă. Este o altă variantă a îndemnului: “Iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe
tine însuţi” (cfr. Lc 10, 27). Prin urmare, criteriul relaţiilor dintre persoane nu este
egoismul sau câştigul (beneficiul) propriu, ci solidaritatea care te împinge să te
identifici cu nevoile semenilor.

Iisus, continuând acest discurs, ne cheamă să iubim pentru că suntem fiii lui
Dumnezeu, chemaţi să imităm comportamentul Său binevoitor şi îndurător faţă
de toţi oamenii, chiar şi faţă de cei nerecunoscători.

În VT Dumnezeu este celebrat ca fiind Îndurător. Acest titlu exprimă iubirea, care
iartă şi se apleacă cu interes şi îngrijorare peste cel care suferă. Iisus ne spune că
Dumnezeu, “Tatăl vostru” este îndurător. Ucenicii sunt chemaţi să fie asemenea
Tatălui, imitându-I îndurarea!

Frate creştine! Ai duşmani pe care trebuie să-i iubeşti? Fii atent! Ce te hotărăşti?

A ierta nu înseamnă a şterge nedreptatea, ci a oferi o posibilitate de convertire


celui care a greşit, încredinţându-l iubirii lui Dumnezeu. Cine trăieşte astfel, se
află pe calea către sfinţenie. Papa Benedict al XVI-lea a spus: “Sfinţii sunt
oameni ca şi noi, persoane cu probleme mari. Sfinţenia nu constă în a nu fi
greşit sau păcătuit niciodată. Sfinţenia creşte odată cu capacitatea de convertire,
de părere de rău pentru păcate, cu disponibilitatea înnoită de a o lua de la
început, de a se împăca, de a ierta… Nu faptul de a nu fi păcătuit, ci capacitatea
de a ne împăca şi de a ierta ne face sfinţi“.

“Nu judecaţi!” Nu înseamnă a nu ţine seama de răul făcut, ci a recunoaşte că


nu este omul criteriul ultim al dreptăţii, ci Iisus cel răstignit. Confirmarea acestei
afirmaţii poate fi întărită cu mărturia unui episcop închis pe nedrept, de
comuniştii din Saigon (Vietnam): “Comuniştii mi-au luat totul. M-au închis şi
m-au pus sub pază strictă. Nu puteam vorbi cu nimeni pentru ca să nu îi
influenţez… Într-o zi, m-au întrebat cum reuşeam să-i convertesc pe cei care mă
păzeau? Le-am răspuns că nu îi urăsc, ci îi iubesc, pentru că şi Hristos îi
iubeşte“.

Fraţilor! A iubi, a ierta şi a se împăca, sunt cele trei cuvinte care pot construi
pace în familii şi în lume. Prin urmare nu trebuie să aşteptăm schimbarea
duşmanului ca doar apoi, să îl iubim. Mai întâi trebuie să îl iubim, dacă dorim să se
schimbe. În acest sens, Evanghelia ne aminteşte că este necesar să iubim duşmanii
pentru: (1) a ne deosebi de cei păcătoşi şi (2) pentru a fi fiii celui Preaînalt.

E obligatoriu să învăţăm să iubim. Iubirea este cea care ne educă să fim fericiţi.
Iubirea ne spune că, ştergând păcatele oamenilor, Iisus ne-a arătat că
Dumnezeu nu mai are duşmani, ci numai fii iubiţi! Prin urmare, “Iubirea
adevărată” – la care suntem chemaţi să luăm parte – ne cere să-L iubim pe
Dumnezeu şi să iubim ca Dumnezeu.
Amin.
Dc. Vasile Tudora - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a
după Rusalii) - La cumpăna dintre dreptate şi iertare

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi


nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El
este bun cu cei nemulţumitori şi răi. (Luca 6, 35)

Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Eu însă vă spun
vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i
şi pe celălalt. (Mt. 5, 38-39) spune Mântuitorul în predica Sa de pe Munte, în
Sfânta Evanghelie de la Matei. Iar la Luca completează Ci iubiţi pe vrăjmaşii
voştri şi faceţi bine (Luca 6, 35).

Iată o dilemă cu care ne confruntăm zilnic: iertăm sau facem dreptate? Cineva ne-
a greşit sau ne urăşte şi ne vrea răul, ce facem? Răspundem şi noi cu rău , ca în
legea talionului din vechiul Tetament, sau iertăm şi mergem înainte după
învaţătura lui Hristos? Vechiul Testament recomandă dreptatea, plata cu aceaşi
monedă, iar Hristos ne îndeamnă să răbdăm şi să biruim răul cu binele. De ce
această diferenţă, oare Hristos nu mai e drept?

Ca să înţelegem mai bine trebuie să ne întoarcem în vremea lui Moise şi să vedem


de ce era mai aspră Legea Vechiului Testament?
În vremea lui Moise poporul Israelitean era un popor tânăr, de abia ieşit din robia
idolilor, care trebuia cu orice preţ să fie păstrat pe calea lui Dumnezeu, de care,
dacă ar fi fost lăsat după voia sa, s-ar fi despărţit însă cu uşurinţă. Sfântul Apostol
Pavel spune că Vechiul Testament este un fel de călăuză a copiilor spre Hristos
(Gal. 3,24), Dumnezeu comportându-se faţă de ei ca un pedagog din cale afară de
sever [Dc. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme, Ed Sophia 2004, p. 141]. Dar
pedagog nu în sensul de învăţător, cum înţelegem astăzi termenul. În Grecia antică
pedagogul era un sclav care avea ca sarcină să supravegheze pe fiului stăpânului
său: că îşi face temele, că se duce la şcoală, că nu intră în anturaje proaste şamd. El
nu era deci un învăţător. El era cel care sub ameninţarea forţei îl făcea pe copil să
se menţină pe drumul cel bun. Un astfel de pedagog a fost Dumnezeu pentru
tânărul poporul al lui Israel. Învăţătorul va veni mai târziu, la plinirea vremii, când
copilul va fi gata să-l primească.

Cunoscând acestea înţelegem şi de ce legile trebuiau să fie aspre. Vedem astfel de


ce din totalul celor 613 porunci din Pentateuh, 365 sunt interdicţii şi 248 porunci.
Numărul poruncilor pozitive şi al avertismentelor negative este mult mai mare
decât numărul poveţelor şi a prescripţiilor pozitive! [ Ibidem, p. 142]

Dar chiar şi aceste legi nu erau absurde, chiar dacă erau aspre. Legea talionului,
după cum ne învaţă Înaltul Dmitri, episcopul Dallas-ului, nu era o rânduială care
legitimă sau legiferă răzbunarea, ci era o regulă care limita răzbunarea arbitrară,
nesăbuită, foarte des întâlnită în acele vremuri timpurii şi tulburi ale omenirii. Ca
să înţelegeţi mai bine se dorea evitarea răzbunării pentru scoaterea unui ochi de
exemplu cu tăierea capului sau a unui dinte cu zdrobirea întregului maxilar. Fiind
îndemnat spre cruzime omul vechiului Testament trebuia stăvilit prin îngrădirile
Legii, pentru a-i domoli exagerările în rău.

Dacă cercetăm mai departe cu atenţie, nici în Vechiul Testament Dumnezeu nu a


îndemnat pe oameni la răzbunare, el le spune „A Mea este răzbunarea” (Deut.,
32,35). Mai mult decât atât, ca o prefigurare a Noii Legi, proorocul Solomon îi
îndemnă pe iudei aşa „Nu spuneţi: “Precum mi-a făcut aşa îi voi face şi eu lui;
voi răsplăti omului după faptele lui”. (Pilde, 24, 29). Oare nu este aceasta
aproape de porunca din evanghelia de astăzi care ne îndeamnă „Şi precum voiţi să
vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6,31)?

Dacă Legea veche limita plata scoaterii unui ochi cu un alt ochi şi a unui dinte cu
un alt dinte, Legea Harului adusă de Hristos merge un pas mai departe cerându-ne
ca nici măcar pe aceasta să nu o facem. La începutul predicii de pe munte El le
spune ucenicilor Săi că dacă dreptatea lor nu o va depăşi pe cea a cărturarilor şi
a fariseilor ei nu vor putea intra în Împărăţie (Lc.5,20). Creştinul trebuie să
depăşească deci comportamentul cu faţadă morală al fariseului şi nu numai să nu
întoarcă „răul cu rău” dar să fie gata să accepte încă o „palmă” pe obrazul celălalt
pentru Hristos. Acesta este un pas spre desăvârşirea la care ne îndeamnă El „drept
aceea fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru este” (Lc. 5,8).

Porunca desăvârşirii prin iubire este un cuvânt care ni se pare greu de îndeplinit în
vremurile noastre, în care vedem că nimeni altcineva nu o respectă. Dar tot Hristos
le-a spus Apostolilor „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar
pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea
vă urăşte” (In. 15, 19). Dacă gândim după lume vom merge în direcţia în care se
îndreaptă ea, depărtându-ne împreună cu ea tot mai mult de Dumnezeu; dacă însă îi
vom urma lui Hristos sigur vom rămâne cu El!

Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea că dacă un călugăr atunci când intră


la mănăstire nu are în minte să devină sfânt, atunci acela nu va fi niciodată un
călugăr adevărat, ci doar un veşnic mediocru în cele duhovniceşti.[ Mitropolit
Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi] Dacă nu putem încă îndeplini cu
fapta porunca măcar să tindem spre această desăvârşire şi vom primi ajutor.
Nimeni nu e desăvârşit decât numai Dumnezeu, dar El ne-a dat Duhul Său Cel
Sfânt prin care suntem adoptaţi ca “fiii Celui Preaînalt” (Lc. 6,35), nu după trup
ci după har, nu prin faptele noastre ci prin Puterea Sa. El împlineşte voinţa
noastră, aşa cum odinioară a împlinit Legea Veche.

Iubirea pentru cel care ne urăşte sau ne face rău este o poruncă spre desăvârşire,
pentru că dacă vom răsplăti cu bine celui ce ne face bine ce am realizat? Chiar şi
cei mai răi oameni din lume au familii de care au grijă, au poate copii, soţii, iubite,
prieteni etc. Părintele Cleopa spunea ”are şi el o mamă”. Chiar şi aceşti oameni
răi au grijă şi fac bine acestora de lângă ei, care îi copleşesc cu dragostea lor, şi ei
se văd datori să răspundă asemenea. Dacă ne limităm la aceasta nu ne-am desprins
încă de Legea Veche: ochi pentru ochi, bine pentru bine.

Hristos ne cere mai mult , El ne învaţă să nu răsplătim răul cu rău ci să-i iubim pe
vrăjmaşii noştri şi să le facem binele fără să avem pretenţia să ne răspundă la fel.
“iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi
nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Nu
de la ei vom primi răsplata ci din mâinile lui Hristos în cer. Nu prin
răzbunare vom aplana conflictele, ci prin dragoste şi iertare . Dacă vom
răspunde urii cu ură, nu vom primi, în mod cert, decât tot ură înapoi; dar dacă vom
răspunde cu dragoste, lucrurile vor sta altfel, pentru că vom surprinde cu atitudinea
noastră, le vom lua celor ce ne urăsc arma lor cea mai tare care este reacţiunea.

Dacă lovim cu putere într-un lemn o să ne doară, dacă dăm însă într-un burete nu
simţim nimic. De ce? Pentru că buretele, elastic, absoarbe forţa loviturii nostre pe
când lemnul, dur şi neclintit, ne răspunde cu o forţă egală cu a noastră care ne
produce durere. Dacă dăm mai tare lemnul se poate rupe, dar buretele nu, pentru că
el ştie să absoarbă şocurile şi supravieţuieşte intact chiar şi unui atac furibund. La
fel şi în faţa dragostei şi a înţelegerii, oamenii cei mai răi dau înapoi şi se opresc
pentru că nu se aşteaptă la aceasta, ei se aşteaptă la ripostă, la atac. Ura este
întreţinută de ură! Iubirea este singura armă la care diavolul nu poate rezista!
[Arhiepiscopul Dmitri, Împărăţia Lui Dumnezeu, Ed. IBMBOR 2003, p. 63]

În timpul campaniei sale prezidenţiale, Lincoln avea un duşman care a luptat din
toate puterile împotriva sa. După ce a fost ales preşedinte, Lincoln l-a desemnat ca
mână a sa dreaptă tocmai pe acesta. La întrebarea prietenilor a răspuns „Ce cale
mai bună este de a scăpa de un inamic decât a ţi-l transforma în prieten?”
Urmărind mai departe firul Evangheliei, Mântuitorul ne mai dă spre folos încă un
sfat care urmat ne va uşura împlinirea dragostei: „Nu judecaţi şi nu veţi fi
judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”

Când vrem să judecăm pe cineva să ne readucem în minte cuvintele unui bătrân


din Pateric care a văzut pe cineva păcătuind şi lăcrimând cu amar a zis : acesta
astăzi a greşit, iar eu mâine voi greşi negreşit. Şi acesta se va pocăi negreşit, iar
eu nu mă voi pocăi negreşit. [Patericul Egiptean]

Ce mă interesează pe mine ce face sau a făcut Ionescu, câtă vreme şi eu fac acelaşi
lucru? Sau de unde ştiu eu că Ionescu a făcut cu răutatea o faptă şi nu avea motive
întemeiate să o facă, pe care eu nu le cunoşteam? Dar din păcate ne-am învăţat să
locuim cu suspiciunea în gând. Să punem în gura şi mintea semenilor noştri vorbe
şi gânduri pe care aceştia poate nu le au. Nu mai avem încredere în oameni.
Părintele Arsenie Boca spunea „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”.
Dacă însă am porni mereu de la o prespunere pozitivă şi am comunica mai mult,
atunci o mare parte din neînţelegeri s-ar aplana şi porunca iubirii ar fi mai uşor de
îndeplinit.

Greu este să şi iertăm celor ce ne greşesc, pentru că firesc am vrea şi noi să


răsplătim cu aceeaşi monedă. Un frate a venit la avva Siluan în munte şi i-a zis :
părinte, am un vrăjmaş care mi-a făcut multe rele, că şi ţarina mea, când eram
în lume, mi-a răpit-o şi de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni
otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui bătrânul :
precum crezi, fiule, aşa fă ! Zis-a fratele : cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit,
îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul : cum socoteşti, fiule, aşa fă ! şi a
zis fratele : scoală-te, părinte, să facem rugăciune şi voi merge la dregător !
Deci, sculându-se şi rugându-se amândoi, când a venit să zică : şi ne iartă nouă
greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis bătrânul : şi nu ne
ierta nouă greşalele noastre căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri ! Apoi a zis
bătrânului fratele : nu aşa, părinte ! Iar bătrânul a zis : ba aşa, fiule ! Căci cu
adevărat de vei voi să mergi la dregător, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă
rugăciune nu-ţi va face ţie. Şi cerându-şi iertare de la bătrân şi mulţumind,
fratele, l-a iertat pe vrăjmaşul său.

Aşa stau de fapt lucrurile. Dacă noi nu putem ierta cum putem cere altuia să ne
ierte? Dacă noi judecăm cum putem cere altuia să nu o facă? Dacă noi nu
putem iubi, cum putem cere noi altuia să ne iubească? Legile care sunt valabile
pentru ceilalţi sunt la fel de valabile şi pentru noi ! „precum voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” . Nu doar să ne facă alţii pe plac dar şi noi să
ne gândim ce le-ar place celorlalţi.

Însuşirea unei astfel de gândiri implică însă o schimbare profundă a structurii


noastre interioare. Aceasta a adus nou Hristos, El a adus schimbarea din
interiorul Legii şi a omului. Dacă vrem să fim cu adevărat creştini trebuie să ne
schimbăm fundamental. Nu e suficient să respectăm superficial legile morale,
aceste sunt într-adevăr bune, cum bună era şi Legea Veche, dar trebuie să le
completăm cu împlinirea legii iubirii: a lui Dumnezeu mai întâi, apoi a aproapelui
şi chiar a duşmanului! Căci Dumnezeu răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei
răi. Dacă Dumnezeu, modelul nostru desăvârşit face aceasta, atunci aceasta este
calea de urmat! Nu vom putea din prima să iubim? Să încercăm mai întâi să nu
urâm şi dragostea va veni pe urmă!

Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu să ne umple sufletele noastre de


dragoste şi minţile de gânduri bune ca să nu ne mai judecăm aproapele, ci să-l
iertăm întru iubire, chiar dacă ne-a greşit!
Amin!
Pr. Vasile Rob - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a după
Rusalii) - Iubiţi pe vrăjmaşii voştrii, faceţi bine celor ce vă urăsc

Un scriitor rus, în cartea sa “Viaţa lui Hristos”, referindu-se la porunca iubiri


vrăjmaşului scrie: “Fiecare persoană care face răul… este suficient de pedepsită
pentru răul pe care l-a făcut… pentru că, prin aceasta, s-a îndepărtat de
Dumnezeu… este ca o persoană pe care vrei să o arunci în foc, dar vezi că ea,
deja, arde!”

Mântuitorul nostru numeşte iubirea ceea dintâi şi cea mai mare poruncă, în care se
cuprinde “toată legea şi toate profeţiile” Motivele pentru care trebuie să ne iubim
duşmanii sunt: ei sunt cei care au nevoie de iubire; doar iubirea are forţă necesară
pentru a transforma un duşman într-un prieten; numai iubirea reuşeşte să spargă
cercul vicios al duşmăniei; dacă răspundem urî cu ură, tot numai ura vom putea
primi. În acest sens vă dau exemplul lui Lincoln, primul preşedinte al Americi,
care în timpul campaniei electorale a avut un duşman care a vrut, cu orice preţ,
să-l distrugă lovindu-l din toate părţile, fără scrupule. După câştigarea alegerilor
l-a pus pe acesta vicepreşedinte şi “mâna dreaptă” a sa. La întrebarea prietenilor,
a dat următorul răspuns: “Ce cale mai bună este de a scăpa de un duşman, decât
să ţi-l faci prieten?!”

Iar un preot bătrân, fiind întrebat de un altul mai tânăr ce trebuie să facă ca să
scape de duşmanul său l-a invitat pe acesta să spună împreună rugăciunea Tatăl
nostru şi când au ajuns la propoziţia ” şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum
iertăm şi noi greşiţilor noştrii, l-a oprit pe tânăr spunându-i să fie atent că el
trebuie să înlocuiască “precum iertăm şi noi greşiţilor noştrii” cu: “precum eu
nu pot să iert greşiţilor mei!”

Şi, atunci, se pune următoarea întrebare: dacă noi nu putem ierta, cum putem cere
acest lucru altcuiva?!” Apostolul iubiri, Sfântul Ioan evanghelistul, în întâia sa
epistola catolică, întreabă: “Cel ce nu-l iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, pe
Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, cum poate să-l iubească?!”

Oare, legile care sunt valabile pentru alţi, pentru noi nu au tot acelaşi efect?! Oare,
nu tocmai aşa începe şi Evanghelia de astăzi; “precum voiţi să vă facă vouă
oamenii, faceţi-le şi voi la fel!”

Numai atunci vom cunoaşte că Dumnezeu este în noi, când vom simţi că inima
noastră, pururea, se bucură de binele aproapelui nostru şi când nu ne vom
bucura de necazul aproapelui şi nu vom avea nici un gând de a-l judeca sau
suspecta!

Dar, dacă vom simţi că în inima noastră, întristarea, amărăciunea şi invidia, pentru
binele şi realizările aproapelui nostru, se fac simţite, să fim sigur că, Dumnezeu, nu
mai este cu noi. L-am alungat din inima noastră.

“Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi


Dumnezeu rămâne în el.” A răspunde cu bine, la binele pe care ni l-a făcut
aproapele nostru, nu este un act de iubire, ci un act de dreptate, pe care şi păgâni îl
fac. Pentru a avea o răsplată de la Dumnezeu, trebuie să-l iubim pe aproapele
nostru dezinteresat, fără a pretinde de la el ceva.

Primul care a pus în practică iubirea duşmanilor săi a fost chiar Iisus, care, de acolo
de pe Cruce, cu mâinile desfăcute, de parcă ar vroia să cuprindă lumea, s-a rugat
Tatălui, zicând: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” Lc. 23,27. Amin.
Pr. Olimpiu Todorean - Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-
a după Rusalii) - Predica de pe câmpie

Iubiţi credincioşi, Viaţa lui Iisus este o istorie de iubire care nu se termină
niciodată. De la naştere şi până la moartea şi învierea Sa, El nu a vorbit decât
despre iertare, despre pace, despre dreptate şi despre milostivire. Astăzi, cuvintele
Maestrului le auzim cât sunt de sublime, dar imposibil de a le înţelege şi, mai mult,
de a le pune în practică. Şi, ceea ce ne pare cel mai greu de făcut, este iubirea
duşmanilor.

De regulă noi ne gândim la duşmanii cei mai mari ai lumii: la tâlhari, la hoţi, la cei
ce îi exploatează pe cei mai mici şi mai slabi, la terorişti… în schimb, Iisus ne
vorbeşte despre duşmani gândindu-se la viaţa noastră cotidiană, în familie. Să nu
privim înainte sau în spatele nostru ci să ne oprim şi să examinăm raportul nostru
personal şi cotidian cu cei de lângă noi.

Este ca şi cum Iisus ar trasa un cerc în jurul nostru şi încearcă să ne facă a revedea
acţiunile şi cuvintele noastre făcute sau adresate către cei pe care îi considerăm
antipatici şi adeseori duşmani. Cei ce sunt mereu în afara acestui cerc ne devin
prieteni sau duşmani în măsura în care ei respectă graniţele pe care le-am impus
sau dacă trec peste circumferinţa pe care am trasat-o în jurul inimii noastre.

 Duşman devine atunci cel care rupe cercul meu şi îmi produce tulburare şi
supărare.
 Duşman devine colegul de bancă dacă îmi cere cu împrumut un creion sau o
radieră.
 Duşman devine tata când îmi reproşează toate capriciile.
 Duşman devine mama când îmi cere să-mi fac curăţenie în cameră.
 Duşman devine fratele sau sora mai mare când nu vor să-mi facă pe plac.
 Duşmani devin bunicii care îndrăznesc să-mi dea sfaturi.
 Duşman devin părinţii când şi acum, adult fiind, îmi spun ce trebuie să fac.
 Duşman devine soţul/soţia care nu reuşeşte să mă înţeleagă.
 Duşman devine prietenul meu care a fost bădăran cu mine.
 Duşman devine medicul care mă ţine în spital.
 Duşman devine vecinul care îmi face mici probleme.
 Duşman devine …

Aşa cum vedeţi, duşmanii nu lipsesc niciodată, ei se recunosc în arcul celor 12 ore
ale unei zile şi riscăm să fim persecutaţi pentru tot restul vieţii dacă noi nu ne vom
decide să ne schimbăm atitudinea faţă de ei.

Dar există efectiv duşmani? Potrivit lui Iisus, răspunsul este negativ: nu, nu există.
Pentru că toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţii lui Iisus. Pentru că Iisus priveşte
orice lucru de pe pământ cu privirea Fiului lui Dumnezeu care trăieşte
dintotdeauna în sânul Tatălui.

Şi atunci, ce trebuie să facem? Să iubim cu inima lui Iisus şi să-i cerem Lui să ne
dăruiască o inimă mare, capabilă să depăşească şi să anuleze circumferinţele şi
frontierele cercului nostru. Iisus, în faţa bărbaţilor şi a femeilor, sclavi ai
circuitului violenţei, arată cum naşterea adevăratei păci poate să aibă loc doar cu
inversarea valorilor: răspunde urii cu iubire, violenţei cu iertare, războiului cu
pace!

Dar de ce trebuie să facem aceasta? Care este scopul? Răspunsul este simplu:
pentru că Iisus a făcut-o înaintea noastră. Moartea Sa pe cruce şi învierea sa
sunt semnul cel mai puternic al iertării şi al păcii voite de Dumnezeu, Tatăl său;

 pentru că suntem fiii lui Dumnezeu care este milostiv cu toţi;


 pentru că noi înşine avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi a
celorlalţi;
 pentru că vom fi trataţi de către Domnul cu aceeaşi măsură de
generozitate cu care şi noi am măsurat celorlalţi.

Înainte de toate, trebuie să ne încredem în logica lui Iisus că pentru noi nu trebuie
să existe duşmani. Şi, atunci când inima are resentimente, este un semn că noi
nu suntem fericiţi şi nu suntem nici în pace, nici liniştiţi. Trebuie să fim convinşi
că violenţa este întotdeauna un rău, că războiul nu produce nimic bun, ci
întotdeauna moarte. Resentimentele, rebeliunile, răzbunările sunt întotdeauna
periculoase şi inutile.
Poate că întrebarea cea mai oportună pe care ne-am putea-o pune este: Ce trebuie
să facem? Şi răspunsul vine din aceeaşi pericopă evanghelică: răspunde răului cu
bine.

De multe ori, oamenii întind mâinile şi picioarele înaintea unei provocări. Iisus
însă nu face aşa înaintea persecutorilor săi. Iisus îl iubeşte fie pe Iuda, fie pe
Pilat. Cu toate că primul l-a trădat şi al doilea l-a condamnat la moarte. I-a iertat
şi pe cei ce l-au crucificat.

Ceea ce trebuie să facem este posibil să o aflăm dacă recitim cu atenţie parabola
fiului rătăcit. Dumnezeu este iubire, iubeşte şi iartă. Iubirea este glasul verbului
moarte: nu degeaba pe cruce, la fel ca pe Iisus, acesta ne înspăimântă. Dar a muri
înseamnă că trebuie să murim nouă înşine, renunţând la violenţă, la judecăţi, la
acuzele pe care foarte uşor le facem; a muri înseamnă a învăţa a ierta, a înţelege de
ce ne-au făcut rău, a înţelege că cel care ne-a făcut rău este un fiu al lui Dumnezeu
şi că, prin modul său de acţiune, s-a rănit, şi poate foarte grav, înaintea lui
Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, când mergeţi seara la culcare, spuneţi o “Născătoare”, pentru cel
care v-a făcut un rău în timpul zilei. Atunci când sunteţi la Liturghie şi ajungeţi la
rugăciunea “Tatăl nostru”, cereţi lui Iisus ca Tatăl să ne ierte păcatele pentru că şi
noi am iertat pe cel care ne-a făcut rău. De ce toate acestea?

Pentru că numai atunci:

 Când un credul lasă cheia în uşă,


 Când un imprudent face un împrumut unuia care nu-l mai poate restitui,
 Când un concurent îl ajută pe cel care se află în concurs cu el,
 Când un inconştient se bucură de succesul celorlalţi,
 Când un copil îşi ajută colegul la teme,
 Când un om, un grup, un popor nu lovesc adversarul căzut în mâinile lor,
 Când creştinii, comunităţile, biserica nu revendică propriile drepturi în
faţa celor care nu le respectă,

Atunci străluceşte soarele.


Atunci străluceşte iubirea Ta.
Atunci Tu, Doamne, vei fi prezent în mijlocul nostru.
Amin.
Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a II-a după Înălţarea
Sfintei Cruci (a XIX-a după Rusalii) - Predica de pe câmpie

Iisus Hristos îndeamnă pe discipolii Lui, pe creştini, să iubim pe duşmanii noştri.


Este una dintre cele mai dificile porunci pentru oameni. Sunt însă şi exemple de
creştini care trăiesc cu adevărat respectând poruncile Mântuitorului.

***
În anul 1981 în Piaţa Sfântul Petru din Roma, un asasin plătit – un musulman
racolat de anumite servicii secrete – l-a împuşcat pe Papa Ioan Paul al II-lea,
rănindu-l atât de grav încât era ameninţat de moarte. Numai o minune, prin
mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, l-a salvat de la moarte, astfel încât după
un tratament îndelungat Sfântul Părinte s-a reînsănătoşit. Într-o zi, Papa l-a
vizitat pe răufăcător la închisoare şi i-a spus: “Prietene, eu te iert”. Poziţia
creştinească faţă de un om ce s-a arătat duşman, l-a schimbat profund pe fostul
asasin, schimbându-i viaţa umbrită de ură şi prejudecăţi într-o viaţă liniştită şi
senină a împăcării cu sinele şi cu lumea înconjurătoare. Presa cu o oarecare
surprindere a relatat despre acest gest de iubire faţă de duşman.

Să ne întrebăm pe noi înşine dacă am avea puterea să îndeplinim cerinţa lui Iisus
Hristos – Iubiţi pe duşmanii voştri! – într-o astfel de situaţie.
***
Pastorul luteran Richard Uermbrand, care a suportat rigorile închisorilor
comuniste, îşi amintea că celula în care era închis, era suprapopulată. Într-o zi,
gardienii au aruncat în această cameră încă un deţinut. Avea pe el multe răni,
fiind pe jumătate mort, din corpul său curgând sânge. “Noi i-am spălat rănile
lui, mărturisea pastorul, îl compătimeam, iar unii dintre deţinuţi îi blestemau pe
gardienii comunişti atei. În acele momente deţinutul, cu o voce blândă ni s-a
adresat nouă: “Vă rog foarte mult, nu-i blestemaţi! Liniştiţi-vă, căci vreau să mă
rog pentru ei!” Ce iubire eroică faţă de duşmani! Oare noi, am fi capabili, să ne
comportăm astfel?

Iisus ne aminteşte obligaţia de a-i iubi pe duşmanii noştri. Evanghelistul Marcu a


consemnat aceste cuvinte: «Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi
împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile
voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă
greşelile voastre.» (Marcu 11, 25-26). Să fim atenţi la cuvintele lui Hristos: “Tatăl
ceresc nu ne va ierta păcatele noastre, dacă noi nu iertăm semenilor noştri
nedreptăţile, pe care ni le-au cauzat”.
În Evanghelia după Sfântul Matei citim: «Eu însă vă spun vouă, că oricine se
mânie pe fratele său vrednic va fi de condamnare» (cf. Matei 5, 22). Mântuitorul
îşi continuă învăţătura, zicând: «Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo
îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo,
înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu
darul tău» (Matei 5, 23-24). Prin aceste cuvinte dumnezeiescul Mântuitor ne
învaţă că sacrificiul şi rugăciunile noastre nu sunt plăcute lui Dumnezeu, dacă
în inima noastră domneşte ura.

În rugăciunea Tatăl nostru…, Hristos ne învaţă să rostim cuvintele: «Şi ne iartă


nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii»(Matei 6, 12).
Dacă ne mâniem pe semenul nostru şi nu dorim să-l iertăm, atunci conţinutul
rugăciunii noastre «Tatăl nostru», va fi de genul “Tatăl nostru! Nu-mi ierta
greşelile mele, că nici eu nu le iert semenilor mei”.

Apostolul Ioan scrie: «Iubiţilor! Cine-l urăşte pe fratele său, acela se află în
întuneric, iar întunericul locuieşte în el» (1 Ioan 2, 11). «Cine nu iubeşte, acela
petrece în moarte» (Ioan 3, 14). «Cine nu iubeşte, acela nu L-a cunoscut pe
Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire»(1 Ioan 4, 8). «Dumnezeu este iubire, şi
cine petrece în iubire, acela petrece în Dumnezeu, iar Dumnezeu locuieşte în
el»(1 Ioan 4, 16). Dumnezeu petrece în noi, iar noi petrecem în Dumnezeu,
numai dacă-l iubim pe aproapele nostru. Evanghelistul Ioan adaugă următoarea
învăţătură, pe aceeaşi temă a iubirii: «Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar
pe fratele său îl urăşte, minicinos este! Pentru că cel, care nu-l iubeşte pe fratele
său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L
iubească. Şi această poruncă avem de la El : cine iubeşte pe Dumnezeu să
iubească şi pe fratele său» (1 Ioan 4, 20-21).

Foarte des auzim cuvintele: Nu-l voi uita până la moarte. Iertarea nedreptăţilor
cauzate de duşmani trezeşte un anumit sentiment de mirare chiar şi în rândul
necredincioşilor.

După cel de-al doilea Război Mondial, în Italia au fost judecaţi cei care au
colaborat cu naziştii. În mulţimea celor judecaţi, se afla o persoană care era
numită «animalul sălbatic» datorită faptului că a ucis mulţi oameni nevinovaţi.
Capelanul închisorii, Părintele Rocca, a încercat de nenumărate ori să-l
convertească pe acesta la Dumnezeu, dar toate încercările lui au fost în zadar.
Până într-o zi, când pe neaşteptate criminalul l-a chemat pe preot. Se înfăptuise
o minune: răufăcătorul s-a convertit şi a primit Sfintele Sacramente? Ce s-a
întâmplat? El i-a vorbit preotului despre întoarcerea sa la Dumnezeu:
«Părinte, cuvintele dumneavoastră pioase şi cărţile dumneavoastră religioase nu
au avut nici o influenţă asupra propriului meu suflet. Astăzi am fost condamnat
la moarte. Când judecătorul a rostit sentinţa morţii, s-a apropiat de mine o
femeie în doliu. Eu i l-am omorât pe fiul de 17 ani, nevinovat. Femeia cu lacrimi
în ochi mi-a spus :”nefericit eşti tu, domnule. Eu L-am rugat pe Dumnezeu şi pe
fiul meu cel mort, ca să nu fi condamnat la moarte”. Aceste cuvinte materne şi
iertarea ei eroică au produs o schimbare în sufletul meu. Părinte, am crezut în
Dumnezeu! Cred în Dumnezeu… cred în Dumnezeu. Aşadar, eu chiar cred în
Dumnezeu.»

Iertarea nedreptăţilor cauzate atâtor oameni, făcută cu eroism, l-a convertit pe


asasin în faţa morţii.

Oamenii L-au condamnat la moarte pe Hristos, L-au biciuit, I-au pus coroană de
spini pe cap, L-au răstignit pe lemnul crucii, iar El, în timpul sfintelor sale patimi,
S-a rugat pentru duşmani: «Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (Luca 23, 34). De
la Hristos Cel Răstignit, toţi avem datoria să învăţăm ce înseamnă iubirea faţă
de duşmani.

Apostolul Pavel scria creştinilor din Efes: «Soarele, să nu apună peste mânia
voastră» (Efeseni 4, 26). În mănăstirile noastre, oficiul de seară, al Dupăcinarului
cel Mic, se încheie cu o rugăciune ale cărei prime cuvinte sunt: «Pe cei ce ne urăsc
şi ne fac strâmbătate iartă-i, Doamne». Să nu uităm a-i aminti în rugăciunile
noastre pe aceia, care ne urăsc pe noi, căci tuturor ne sunt adresate cuvintele lui
Iisus: «Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine
celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să
deveniţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.» (Matei
5, 44-45).

Rugăciune

Dumnezeul nostru, tot ceea ce însufleţeşte inima şi o face să salte de bucurie, se


împlineşte prin harul Tău divin, pe care îl reverşi în fiinţa celui, ce aleargă cu
adevărat la Tine şi care Te recunoaşte ca Domn al său. Nimic în această lume nu
poate fi mai plăcut decât caritatea sau bunătatea care se înfăptuieşte prin lucrarea
Spiritului Tău, căci acesta îl poate face pe orice om să înţeleagă, cât de importantă
este pentru el iubirea curată şi cât de multe recompense eterne poate să-i aducă
celui care o practică în viaţa lui. Şi unde se poate arăta aceasta, Doamne, dacă nu în
lucrurile bune pe care le putem face pentru aproapele nostru, pentru cei părăsiţi,
orfani sau neajutoraţi.

O, Doamne, ce bogăţie ne-ai pregătit; putem să o primim prin aceşti oameni


sărmani. Prin ei se revelează splendoarea florilor virtuţilor şi mai ales ale iubirii şi
bunătăţii noastre. Prin ei, Tu aştepţi de la noi darurile prin care Tu să fi lăudat,
binecuvântat şi preamărit, nu numai cu buzele ci mai ales cu inima şi cu fapta.

De aceea, fă să înţelegem că bunătatea trebuie să trăiască în noi, precum avem


nevoie să trăim în Tine şi că ea se cuvine a fi hrănită cu faptele pe care Tu,
Mântuitorul nostru, le-ai arătat faţă de noi şi faţă de întreaga omenire. Amin.
Pr. Vasile Gordon - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - Predica de pe
munte - Iubirea vrăjmaşilor

Iubiţi credincioşi, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să fim şi în această zi în


biserică la Sfânta Liturghie, aşa cum ne cheamă clopotul în fiecare sărbătoare. Şi
noi ştim de ce ne cheamă: ca să ne rugăm. Iar rugăciunea, precum îndeobşte se
cunoaşte, are trei forme de manifestare: de slavă (aducem slavă lui Dumnezeu,
Făptuitorul a toate), de mulţumire, pentru tot ce ne-a dăruit, inclusiv în săptămâna
pe care ieri am încheiat-o şi de cerere (cerem anumit lucruri de care avem noi
nevoie, pentru viaţa aceasta pământească şi pentru cea viitoare).

Dar mai venim la biserică pentru ceva: venim să învăţăm! Ca la şcoală! Venim să
ni se „predea” o anumită lecţie, o temă să-i zicem, o temă pentru acasă. Pe care de
fapt preotul nu o predă de la sine, ci o preia din cărţile Bisericii, din îndrumările
care sunt în Calendar şi din experienţa vieţii.

Primul ghid în alegerea temei este, de fapt, Sfânta Evanghelie. Vedeţi, în fiecare
duminică şi la fiecare sărbătoare este o altă Evanghelie şi de aceea din Evanghelia
zilei ne alegem noi tema lecţiei pe care încercăm s-o predăm dumneavoastră, iar
dumneavoastră s-o duceţi mai departe la cei care, din diferite motive, nu vin la
biserică.

Vă rugăm să îngăduiţi a sublinia acest caracter de şcoală al bisericii. Ştiţi că sunt


trei mari factori ai educaţiei în societate: familia, şcoala şi biserica. Ordinea în care
le-am enumerat este întâmplătoare, fiecare avându-şi importanţa ei specială, dar
îndrăznim să spunem că biserica le cuprinde pe celelalte două.
Şcoala a fost întâi, la noi, dar şi prin alte părţi, lângă biserică, sau în tinda bisericii,
sau chiar în biserică, acolo unde nu era tindă. Familia de asemenea se constituie în
biserică. În biserică se întemeiază, prin Sfânta Taină a Cununiei, familia, aici se
botează pruncii, aici se împărtăşesc creştinii.

Aici venim, aşadar, nu numai să ne rugăm, ci să ne sfinţim şi resfinţim viaţa.


Totodată, să învăţăm cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului.

Deci, biserica este şcoala noastră cea de toate zilele. Aşa cum spunem în Rugă-
ciunea Domnească, pâinea noastră cea de toate zilele, aşa putem spune şcoala
noastră cea de toate zilele: Sfânta Biserică.

Iubiţi credincioşi, să răspundem acum la întrebarea: ce temă trebuie să preluăm


astăzi de la biserică, ca apoi să încercăm să o facem acasă? V-aţi uitat azi în
calendar? De obicei tema e scrisă acolo, la duminica respectivă... . Şi este indicată
acolo şi Evanghelia orânduită, care s-a citit la vremea ei.

V-am ruga şi cu acest prilej, să veniţi un pic mai de dimineaţă la biserică, pentru a
fi aici la citirea Evangheliei. În speranţa că aşa veţi face toţi, o recitim acum, totuşi,
pentru a-i înţelege astfel mesajul.

Este de la Sfântul evanghelist Luca capitolul 6, versetele 31-36. Zice aşa: „Şi
precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe
cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi
iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi
avea? Căci şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la
care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu
împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii
voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi
răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei
nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. Aceasta
este Evanghelia şi chemarea, mesajul: iubirea de vrăjmaşi.

Iubiţi credincioşi, este o temă delicată, din multe puncte de vedere. Noi de abia
dacă reuşim şi nu întotdeauna, să-i iubim pe cei apropiaţi, pe cei care ne iubesc,
care ne vor binele, care ne ajută, care ne susţin. Abia dacă îi iubim pe ei.

Nu ştiu dacă poate cineva să îndrăznească a spune: cu adevărat îi iubesc, le sunt


recunoscător celor care îmi fac bine. Darămite pe vrăjmaşi. Ne dăm seama că este
foarte greu, dar să recunoaştem, totuşi, nu imposibil.
Pentru că Dumnezeu nu ne cere imposibilul şi ne-a dat şi pildă prin Fiul Său,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pentru astăzi, conştienţi că tema, iubirea de vrăjmaşi, este foarte vastă, vom încerca
să răspundem, fie şi parţial, la întrebarea: Care sunt vrăjmaşii noştri? Ia să vedem,
ia să facem o „inventariere”. Pe cine trebuie să iubesc eu, că aş vrea să-i iubesc,
dacă Mântuitorul ne cere acest lucru.

Nu vreau să fiu ca un păgân, că dacă-i iubesc numai pe cei care mă iubesc n-am
făcut nimic, nu sunt creştin. Vreau să fiu creştin adevărat. Vreau să-i iubesc şi pe
vrăjmaşi. Dar, care sunt? Trebuie să recunoaştem că atunci când vine vorba de
vrăjmaşi, de duşmani, ne gândim de cele mai multe ori la adversarii personali: din
familie, de la serviciu, dintre vecini etc. Şi îi ştim, îi nominalizăm, îi catalogăm,
cum spuneam mai sus chiar îi „inventariem”!

Se întâmplă nu de puţine ori că, noi preoţii, primim pomelnice pe care scrie aşa:
vii, cutare şi cutare; morţi, cutare şi cutare; pe urmă vrăjmaşi. Găsim scris chiar
aşa, de multa ori. Şi cu adaosul: Să le dea Dumnezeu după faptele lor, după inima
lor.

Ei bine, iubiţi credincioşi, e un mod pueril, copilăresc, de a vedea lucrurile. În clipa


în care noi i-am catalogat pe unii ca vrăjmaşi, i-am scris acolo cu acest apelativ,
înseamnă că nu privim lucrurile creştineşte.

E adevărat că poate ei ne sunt vrăjmaşi, că toţi avem. Căci nimeni nu poate să


spună: n-am nici un duşman, nici o duşmancă. Nu se poate, n-am fi oameni.

Vrăjmăşia ţine de condiţia noastră umană. Pentru că vrăjmăşia este alimentată de


vrăjmaşul cel dintâi, diavolul. Şi cei care se pun în slujba lui, sigur că ne fac
greutăţi. În acest sens, întreabă, pe bună dreptate, Sfânta Singlitichia din
Alexandria Egiptului (sec. IV, pomenită la 5 ianuarie): „Pentru ce urăşti pe
omul care te-a ofensat? Nu el te-a ofensat, ci diavolul. Urăşte boala, nu
bolnavul!”

Iar auto-alimentarea urii, duce la propria noastră pieire. Căci spune Talasie
Libianul: „Ura faţă de aproapele este moartea sufletului”. Dar, cum ar trebui,
atunci, să scriem pomelnicul? Pur şi simplu: la vii, cutare şi cutare, punându-i pe
toţi la un loc: rude, prieteni, duşmani, nici să nu ştie preotul din ce categorie face
parte fiecare, că ştie Dumnezeu!
În acest fel, facem dovada limpede că ne rugăm şi pentru vrăjmaşi, nediscri-
minator. Altfel, nu ne deosebim de păgâni.

Un coleg de-al meu, preot la ţară, mi-a relatat odată o situaţie pe cât de hazlie, pe
atât de îngrijorătoare. A venit la dânsul, în primul an de preoţie, o credincioasă şi i-
a zis: „Părinte am nişte nume pe care vă rog să mi le pomeniţi la miroane sau
maroane, cum li se mai spune. Se poate, părinte, dacă vă plătesc?”. „Da măicuţă,
pomenim, dar nu neapărat pentru bani”.

Părintele, neştiind ce este cu aceste „miroane”, a întrebat un preot mai în vârstă:


„Părinte care este treaba cu miroanele?”. „O! Să ştii că în zona noastră, pe aici, este
o credinţă greşită şi anume: cineva dacă este în duşmănie cu nişte persoane, le scrie
într-un pomelnic şi deşi sunt în viaţă, îi cere preotului să le pomenească la morţi”.

Aşa stăteau, deci, lucrurile cu miroanele sau maroanele. În fapt, miroanele, sau
miridele sunt părticele din prescură, mici fărâmituri pe care preotul le scoate pentru
vii şi pentru morţi. Şi noi scoatem miride sau miroane sau maroane, dar le scoatem
pentru vii din prescura a 4-a, iar pentru morţi din altă prescură.

Dar niciodată nu-i pomenim pe cei vii la cei morţi, Doamne fereşte! Care era, de
fapt, dorinţa nemărturisită a femeii aceleia şi poate încă a multora, asemenea ei?
Care era? Să fie pomeniţi duşmanii, în viaţă fiind, la morţi. Adică: ori să moară, să
scape de ei, ori să li se întâmple ceva foarte rău.

Şi eu cred că acest caz nu este izolat. Dovadă că primim şi noi câteodată astfel de
pomelnice: cutare şi cutare să fie pedepsiţi de Dumnezeu, să primească după inima
lor etc. Nu-i bine aşa, iubiţi credincioşi!

Dar, să mergem mai departe. Vrăjmaşii nu sunt numai personali. Mai bine zis, nu
trebuie să ne gândim, cu prioritate, la vrăjmaşii personali. Căci dacă procedăm aşa,
ne învârtim într-un cerc închis, izolat, egoist. Ne gândim, de fapt, la noi: să nu ne
supere, să ne fie bine etc.

Trebuie să ştim că vrăjmaşii cei mai periculoşi nu sunt ai noştri, personali, ci ai


Bisericii, ai neamului, ai familiei mele. Sunt vrăjmaşii care-mi periclitează viitorul
copiilor. Pe aceştia nu-i cunoaştem, poate, cu numele, dar le simţim prezenţa. Sunt
înrolaţi în cete, să zicem aşa, mafiote. Subminează economia ţării, subminează
moralitatea ţării, subminează credinţa noastră ortodoxă. Lucrează subteran, asiduu,
nu-şi dau răgaz. Aceştia sunt vrăjmaşii care trebuie să mă preocupe.
Şi, totuşi. Aici am vrut să ajungem: trebuie să-i iubim! O să întrebe cineva, cum să-
i iubesc pe cei care îmi subminează ţara, neamul, biserica şi credinţa, familia? Cum
să-i iubesc? Îi iubesc pentru că altfel nu urmez pilda Mântuitorului, dar cum îi
iubesc asta e problema.

Aş pleca de la un verset din Scriptură. Sfântul apostol Pavel, neegalat în sfaturi


creştineşti deosebit de înalte, zice aşa în Epistola către Romani capitolul 12,
versetul 20: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete
dă-i să bea, căci, făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.”

Auziţi? Cum adică „vei grămădi cărbuni de foc”? Cât ar fi cineva de înrăit,
mafiot..., etc., dacă tu îi dai de mâncare, îl găzduieşti, îi astâmperi setea etc., îl pui
pe gânduri, îi faci conştiinţa lui să-l mustre, să-l ardă, ca şi cum ar avea nişte
cărbuni aprinşi pe cap.

Sfântul Grigorie Teologul aşa tâlcuieşte: „Cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului


înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre bine”. Aşa au înţeles,
iubiţi credincioşi, înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar înainte de a fi
creştini.

Vă este cunoscută, credem, istoria lui Dromichete, conducător geto-dac din jurul
anului 300 î. Hr. Atacat de Lysimach, conducător al Traciei, Dromichete îl face
prizonier, dar îl tratează în cel mai curat duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi
pe capul lui: îl aşează la masă, pe el şi-ai lui, servindu-le mâncare în vase de aur.

Iar Dromichete şi ceilalţi ai casei au mâncat mai deoparte, în vase de lemn. Ce


lecţie extraordinară! Rezultatul? O pace rapidă, urmată şi de o nuntă: Lysimach îi
dă în căsătorie lui Dromichete pe fiica sa!

Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a duşmăni este o faptă omenească, iar a
ierta şi a iubi este ceva dumnezeiesc. Aşa se exprimă, în veacul de aur, Sfântul
Ioan Hrisostomul: „Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eşti deopotrivă cu
Acel ce face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni”.

Iubiţi ascultători, încercând să ne apropiem de finalul cuvântului nostru, socotim


potrivit să aducem o mărturie personală, din modesta experienţă de preot.

***
În urmă cu aproximativ 5 ani o credincioasă din Grecia, deci ortodoxă de a
noastră, care se vedea că stă în România, că ştia uşor româneşte, mi-a lăsat un
pomelnic pe care-l păstrez până în ziua de astăzi, în care erau scrise nume de
creştini, la vii, cu câte o literă românească, cu câte o literă grecească, dar numele
sunt lizibile.

Am studiat greceşte şi m-am descurcat în descifrarea acestor nume. Ceea ce m-a


impresionat este că, la sfârşit, zice aşa: „Mă rog pentru duşmanii mei. Să le dea
Dumnezeu sănătate ca să mă lase în pace”. Punct.

M-a şocat acest fapt şi mi-a plăcut. Se roagă cineva pentru duşmani, să le dea
sănătate ca să o lase şi pe ea în pace! O dată, să le dea sănătate, nu moarte, sau
altceva, exprimând, totodată, o dorinţă personală, foarte simplă, atât de ome-
nească: să fie lăsată în pace.

Adică, exact ceea ce a spus cândva şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Iubind
pe vrăjmaşi, nu lor le faci bine, ci ţie însuţi”.

Evocând acest pomelnic, nu ştim dacă femeia respectivă şi-a dat seama că
mărturisea, de fapt, un lucru extraordinar: vrăjmaşii au nevoie în primul rând de
sănătate. Trupească, dar mai ales sufletească, mintală.

Căci vrăjmaşii neamului, vrăjmaşii personali, ş.a., nu sunt oameni sănătoşi. Nu au


o gândire sănătoasă, sunt înrăiţi, sunt în stăpânirea diavolului, izvorul bolilor de tot
felul.

De aceea, credem că printre cele mai inteligente lucruri pe care le putem face
pentru ei este a ne ruga pentru sănătatea lor, că dacă vor fi sănătoşi vor gândi altfel
şi în consecinţă, ne va fi şi nouă mai bine.

De aceea, încheiem rugându-ne: „Doamne, dă-le sănătate vrăjmaşilor noştri!”


Amin.
Pr. Constantin Sturzu - Matematica iubirii evanghelice

Foto: Andrei Agache

Mântuirea noastră depinde în mod decisiv de felul în care înţelegem să relaţionăm


cu oamenii şi cu Dumnezeu. Există o „reţetă” absolută în acest sens, cuprinsă în
Evanghelii. Ea cunoaşte mai multe formulări, precum cea din pericopa ce se citeşte
în Duminica a 19-a după Rusalii, numită „Predica de pe munte - Iubirea vrăj-
maşilor”: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi asemenea. Şi
dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe
cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire
puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru. Iar dacă daţi împrumut celor de la
care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu
împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi ‑i pe
vrăjmaşii voştri şi faceţi‑le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în
schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este
bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv
este” (Luca 6, 31‑36).

Avem, aşadar, o relaţie între un „subiect” şi mulţimea „oamenilor” din jurul său
(din care este evidenţiată submulţimea „vrăjmaşilor”), ce se cere a fi configurată
după modelul iubirii „Tatălui milostiv” faţă de „cei nemulţumitori şi răi”. În
această ecuaţie existenţială, deloc întâmplător, se menţionează doar trei „ope-
raţiuni”: a iubi, a face bine şi a împrumuta. Să le analizăm pe rând.

Matematica iubirii evanghelice nu se bazează pe principiul reciprocităţii. Când „eu


te iubesc pe tine pentru că şi tu mă iubeşti pe mine”, cele două afirmaţii se
anulează reciproc şi rezultatul este zero. Pentru a obţine un rezultat pozitiv este
musai să lărgim sfera iubirii către cei ce nu ne iubesc. Şi cum poate fi numit, la
limită, un om care nu ne iubeşte - dacă nu „vrăjmaş”? La un astfel de om ştim sigur
că nu găsim dragoste pentru noi, încât merită să investim aici iubire pentru că el nu
ne oferă nimic şi doar în relaţia cu el vom obţine cel mai mare „profit” duhov-
nicesc.

Dar ce înseamnă a iubi creştineşte pe un om, cum se aplică acest postulat evan-
ghelic în practică? Înseamnă, oare, a-i face declaraţii de dragoste, a-l trata ca pe un
idol din ale cărui cuvinte şi comportament să ne inspirăm permanent? Vedem că în
Predica de pe munte ne sunt dezvăluite două moduri prin care se poate materializa
acest deziderat al iubirii: prin a face binele şi prin a împrumuta (oferi/ dărui) fără a
aştepta sau a pretinde să primim ceva înapoi. A acţiona în interesul celuilalt
(inclusiv a mă ruga pentru el sau a-l binecuvânta) şi a dărui din bunurile pe care le
am în posesie nu presupune nici efuziuni sentimentale, nici imitare papagalicească.
Înseamnă doar că eu mă pot implica, prin tot ceea ce pot face şi tot ceea ce am, dar
fără a mă anula sau topi în personalitatea celuilalt. Iubirea de vrăjmaşi nu se
revendică din registrul emoţional, nu se alimentează din vreun tainic entuziasm, ci
este o alegere conştientă pe care o poate face şi un om care e din fire mai cerebral.
Când suntem îndemnaţi să fim milostivi precum Dumnezeu-Tatăl este milostiv, nu
la sentimentul de compasiune numit milă se face trimitere.

Să spunem că doi oameni văd un cerşetor vizibil afectat de foame. Unuia i se face
milă şi simte că i se rupe inima de durerea acestei privelişti, dar nu acţionează
deloc spre a-l ajuta. Altul, deşi este mai insensibil de felul lui, aducându-şi aminte
„răsplata” promisă de Hristos, intervine şi îi oferă mâncare celui nevoiaş. Evident,
nu primul, ci cel de-al doilea împlineşte porunca iubirii de aproapele.

Porunca iubirii vrăjmaşilor mai are şi alte aplicaţii relevante pentru noi. Sesizăm,
spre exemplu, că dacă excludem din ecuaţie pe Dumnezeu şi nu ne inspirăm din
modul Său de „operare”, rezultatul matematic al relaţionării noastre cu semenii va
fi „zero mulţumire”, respectiv „zero răsplată”. Adică nimic sau mai nimic! Tot-
odată, noi ştim din referatul Creaţiei că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, căci pe
toate le-a adus „din nefiinţă la fiinţă”. Nelucrând iubirea pentru semeni, mai ales
pentru vrăjmaşi, omul refuză a fi împreună creator cu Dumnezeu şi tinde să se
întoarcă către nimic. Avem, aşadar, libertatea de a ne mişca pe axa existenţei, pe
oricare din cele două direcţii. Fără iubire pentru vrăjmaşi tindem spre zero, tindem
spre nimic, dar fără a-l putea atinge vreodată, căci nimeni nu se mai întoarce din
existenţă la non-existenţă. Această stare generată de apropierea - dar niciodată
atingerea - nimicului se mai numeşte şi iad. Pe direcţia cealaltă, condiţia necesară
şi suficientă pentru ca un om să tindă către Dumnezeu este aceea de a tot adăuga
"plusuri" de iubire cultivată mai ales în relaţia cu vrăjmaşii, adică de la cei de la
care nu primim nimic bun.

Dumnezeu Însuşi, prin faptul că este „bun cu cei nemulţumitori şi răi”, ne arată că
iubirea desăvârşită, constantă şi necondiţionată este tot un act de creaţie, căci a crea
şi a iubi sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Această creaţie continuă, această
permanentă „investiţie” de iubire mai poartă şi numele de Providenţă sau purtare
de grijă a lui Dumnezeu.
Pr. Constantin Sturzu - Ce afacere mai e şi Iubirea!

„Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6,
31).

Cel mai adesea, suntem tentaţi să procedăm invers decât ne spune acest verset: mai
întâi vedem cum anume se comportă oamenii cu noi, abia apoi ne calibrăm şi noi
atitudinea faţă de ei. Ca să împrumut un termen din limbajul contemporan, un
astfel de om e reactiv, nu proactiv. Or, Hristos ne învaţă să fim ofensivi, să avem
iniţiativă, să căutăm noi să punem relaţia cu celălalt pe o anumită direcţie - anume
pe direcţia dorită, agreată de noi („precum voiţi”). Altminteri, alunecăm foarte uşor
în zona stresului, a teoriei conspiraţiei, a victimizării şi a plânsului de milă... Cu
toate efectele catastrofale ce decurg de aici pentru viaţa noastră. Iată cum inter-
pretarea acestui verset din Evanghelie se dovedeşte a fi, ca şi în alte cazuri, extrem
de actuală şi de modernă!

***

„Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii
iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” (Luca 6, 32).

Mântuitorul merge mai departe: presupunând că, „reactivi” fiind, arătăm dragoste
celor ce ne arată, mai întâi, dragoste, şi ură celor ce ne arată ură - ce câştig am
putea avea de aici? Cu alte cuvinte: cum creştem noi, spiritual, profesional, familial
sau pe alte planuri, dacă tot comportamentul nostru se reduce la o simplă reacţie,
generată de stimulii din jur? Nu am face decât să rămânem la nivelul „păcătoşilor”,
adică a celor ce-şi limitează orizontul, devin prizonierii unei vieţi egocentrice, în
care singurul „câştig” e acela de a gusta din plăcerea de a fi iubit sau din satisfacţia
de a lovi în duşman. Evident, a răspunde frumos unuia care-ţi arată iubire (sub
varii forme) nu presupune mare efort; greu e să arăţi dragoste celui ce nu-ţi arată
decât indiferenţă sau ură - aceasta este adevărata provocare. În concluzie: o
atitudine „reactivă” aduce zero creştere (pe toate planurile), zero câştig în edi-
ficarea personală.

***

„Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi
păcătoşii acelaşi lucru fac” (Luca 6, 33).

Discuţia se mută de la „răsplată”, la „mulţumire”. Se ştie că angajatul care lucrează


într-o firmă doar pentru un câştig material (salariu, bonusuri), oricât de bine
recompensat ar fi, poate să ajungă un nemulţumit şi chiar să caute a-şi schimba
locul de muncă. El are nevoie şi de adevărata mulţumire (în plan profesional, dar şi
în celelalte planuri), nu doar de un cont bine alimentat în fiecare lună. Pe de altă
parte, când salarizarea nu e pe măsură, intervine ispita de a nu te implica pe măsura
capacităţilor profesionale („muncesc şi eu pentru banii pe care îi primesc”). Cel ce
se comportă astfel nu doar că ratează a se remarca în ochii conducerii printr-un
devotament ce nu stă în motivaţia financiară (dar care, ulterior, poate aduce şi o
remuneraţie pe măsură), ci se şi păgubeşte mult pe sine însuşi. El nu se deosebeşte
cu nimic de logica îngustă a „păcătosului” care face binele în măsura în care şi lui i
se face bine.

***

„Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire
puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi
întocmai” (Luca 6, 34).

Mulţi oameni au de suferit, în zilele noastre, pentru că au dat altora cu împrumut şi


nu au mai primit înapoi banii sau lucrurile respective. Unii s-au trezit chiar că şi-au
pierdut şi casa, girând la o bancă pentru împrumutul cuiva care s-a dovedit a fi rău
platnic. Ce să înţeleagă aceşti oameni din cuvintele Scripturii, că ar trebui să fie
„mulţumiţi” pentru situaţia în care au intrat? Evanghelia ne învaţă aici să fim
înţelepţi: să dăm cu împrumut, da, dar numai în măsura în care „nu mai nădăjduim
să luăm înapoi”. Concret: indiferent de condiţia celui care-mi cere, să dau cu
împrumut acea sumă de care mă pot lipsi (pe care să nu o mai aştept înapoi, chiar
dacă mi se promite asta de către datornicul meu). Aceasta este o primă interpretare,
una care ţine cont de limitele credinţei noastre. Cel ce are, însă, credinţa că a lui
Dumnezeu sunt toate şi doar în El, iar nu în vreun bun oarecare din lume, îşi pune
toată nădejdea, poate ajunge până acolo încât să ofere chiar şi tot ceea ce are (sub
formă de împrumut sau direct ca milostenie/ ajutor „nerambursabil”). Dumnezeu
nu-i va rămâne dator dacă gestul se face în numele şi de dragul Lui, nu pentru
motive sau din calcule omeneşti!

***

„Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi
nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El
este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).

Dumnezeu face binele nu ca un investitor care calculează ce profit îi poate aduce o


investiţie. A hărăzit cu talent sau cu avere multe persoane, de-a lungul istoriei, care
au ales să-şi folosească darurile chiar pentru a lupta împotriva Creatorului lor.
Dumnezeu iubeşte omul şi-i „face bine” nu pentru că ar aştepta ceva în schimb.

În finalul capitolului 2 din Evanghelia după Ioan, este un pasaj teribil, care arată
cât de realist este Dumnezeu în privinţa noastră. Acolo ni se spune că, pe „când era
în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor, mulţi au crezut în numele Lui, văzând mi-
nunile pe care le făcea” (v. 23). Apoi continuă apostolul Iubirii: „Iar Iisus însuşi nu
Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. Şi pentru că nu avea nevoie să-I
mărturisească cineva despre om, căci El însuşi cunoştea ce era în om” (v. 24-25).

Faptul că omul arată recunoştinţă Domnului şi caută să împlinească poruncile


evanghelice nu sporeşte cu ceva slava Lui, ci tot omului îi foloseşte, tot el primeşte
- prin această deschidere şi conlucrare cu Dumnezeu - har peste har, şi daruri peste
daruri. De păgubit, doar noi, oamenii, ne putem păgubi; Dumnezeu are întotdeauna
de câştigat, pentru că El investeşte totul la bursa Iubirii!

***

„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).

De multe ori apare în Evanghelii acest „precum”, ca un semn de egalitate între ceea
ce poate face omul şi ceea ce face întotdeauna Dumnezeu. Pentru mulţi, acest
cuvânt - mai ales în versiunea: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel
ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48) - pare cu anevoie de împlinit. Cine sunt eu,
omul, cu toate limitele, neputinţele şi păcatele mele, spre a mă putea ridica la o
asemenea măsură? Şi totuşi, dacă Dumnezeu a zis aşa, înseamnă că se poate.
Străduindu-ne să ne comportăm ca fii ai Tatălui ceresc, ascultând şi crezând în
cuvântul Domnului, vom constata că toate le putem face „precum” Dumnezeu,
pentru că Însuşi Dumnezeu este Cel ce poate toate în noi. Noi lucrăm cu o putere
pe care El o pune în noi. Ni s-a pus la dispoziţie un buget nelimitat din care însă
noi, în micimea, în frica şi în prostia noastră, accesăm doar o infimă parte.
Resursele noastre sunt nelimitate, pentru că dumnezeirea nu are un capăt. Când
dăruim (suntem milostivi), dăruim din aceste resurse, nu din palidele noastre
economii, cum ni se pare.

Mai are cineva din lume „nebunia” de a face astfel de afaceri cu Dumnezeu?
Părintele Ciprian Negreanu - Predici la Duminica predicii de pe munte şi a
iubirii vrăjmaşilor: “Cine crede că este bun se află într-o mare înşelare;
Creştinismul nu este o morală”. Cum funcţionează patima ca un drog şi
despre marea minciună a “sincerităţii firescului” căzut

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Predicii de pe


Munte (2013):

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În această a 19-a duminică după Rusalii se citeşte una dintre cele mai grele
Evanghelii din decursul anului. Dacă sunt părţi ale Evangheliei care sunt grele
pentru că descriu lucruri grele, de pildă Patimile Mântuitorului sunt greu de purtat
pentru noi pentru că ne simţim cumva şi noi printre cei care L-au răstignit pe
Hristos, între cei care asistăm şi e greu de purtat durerea Fiului lui Dumnezeu, al
Dumnezeului nostru. Sunt alte Evanghelii greu de purtat din cauza greutăţii
cuvintelor Mântuitorului pentru noi. Apostolii înşişi s-au tulburat de câteva ori
pentru că nu au putut înţelege atunci greutatea cuvintelor lui Hristos. Aşa şi
Evanghelia de astăzi pare greu de purtat pentru noi, dacă nu chiar cu neputinţă:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă. Nu sunt fireşti omului – omul nu este firesc! Pentru el nu este firesc să
facă acestea. Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi să mai luaţi înapoi – e firesc asta?
Nu. Faceţi bine celor ce vă fac rău, că dacă veţi face bine numai celor ce vă fac
bine şi păgânii fac la fel. Iar voi faceţi bine celor ce vă fac rău, ca să fiţi asemenea
Tatălui Vostru Celui din ceruri. Că şi Tatăl vostru Cel din ceruri aduce ploaie şi
peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. Fiţi
dar voi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este! Cuvinte
grele, foarte grele. Adică, până la urmă, se pune semnul egal între desăvârşire şi
aceste lucruri împlinite.

Prin aceste porunci, de fapt nu sunt porunci, pentru că este cu neputinţă omului să
le facă, ci este calea pe care Dumnezeu ne-o arată. Calea în sine este porunca să
mergi pe ea, nu acestea sunt porunci. Pe acestea vei ajunge să le faci dacă pe
această cale Îl vei chema disperat pe Dumnezeu să vină să te ajute. Fără ajutorul lui
Dumnezeu, acestea nu se vor face niciodată. De fapt, din aceste cuvinte şi din
altele se poate vedea că, spre deosebire de orice altă religie, de orice altă
învăţătură de credinţă, de orice altă filosofie bine argumentată, de orice sistem
metafizic, de orice sistem moral întemeiat de oameni, învăţătura de credinţă nu
este o morală. Noi în general confundăm credinţa cu o gamă întreagă de
precepte morale pe care trebuie să le ţinem şi a fi credincios înseamnă să fii: aşa,
aşa, aşa şi aşa, acolo se face aşa şi dincolo aşa, să împlinim acest tablou moral şi
suntem creştini. Nu! Creştinismul, chiar dacă e greu să înţelegem la prima
auzire, nu este o învăţătură care ne cheamă la o morală înaltă, nici măcar nu
este cel mai înalt tip de morală la care ne cheamă Dumnezeu, nu are legătură cu
morala. De aceea creştinismul moare atunci când începe să fie propovăduit sub
forma moralizantă, de sfătuire, de persuasiune moralizantă.

În acel moment, duhul creştinismului moare, adevăratul Dumnezeu nu mai vine


acolo, în cuvintele acelea, adevăratul Dumnezeu nu se mai descoperă sufletelor şi
inimilor celor care ascultă. Aşa cum părinţii insistă enorm: „Trebuie să fii…!” şi
ţin cuvinte îndelungate la masă şi unde te ţin, cum am păţit toţi şi îţi spun că
trebuie să fii mai bun, cel mai bun, mai bun decât celălalt şi să faci aşa şi aşa…
Atunci piere în tine adevărata pornire să faci lucrurile acestea, le faci de nevoie, le
faci că trebuie, dar nu poţi să spui că se întemeiază în tine o adevărată pornire
firească, vie, plină de vioiciune, nu apare în tine o personalitate aşa cum şi-o doresc
părinţii tăi, care să facă tot ce-şi doresc ei, ci le faci de nevoie, începi să te
împotriveşti, să te gândeşti învârtoşat că tu nu vrei aşa.

Aşa se întâmplă şi cu creştinii, dacă creştinismul devine o morală şi de multe ori


şi noi, în familie, spunându-le copiiilor noştri despre creştinism sau unii altora
sau când îi sfătuim pe unii sau alţii despre creştinism, îl transformăm într-o
tablă de reguli morale şi se rezumă totul la „E bine…” şi „Nu e bine…!” şi
„Trebuie..!”. Cuvântul „trebuie” e unul dintre cele mai otrăvitoare cuvinte ale
sufletului şi pentru suflet, faţă de care sufletul reacţionează stând împotrivă,
negativ, zicând NU! Libertatea, liberul arbitru al sufletului nostru, al nostru ca
oamenii, stă împotriva cuvântului „trebuie” şi a tuturor explicaţiilor care ne
impun o învăţătură morală. Nu, creştinismul nu e o învăţătură morală. În
momentul în care el se rezumă la „Trebuie să faci aia şi aia şi aia!”, la o
asemenea formă, la un asemenea tablou, el începe să moară, să piară.
Creştinismul este o întâlnire cu Dumnezeu!

Ştiu că o cunoaştere a lui Dumnezeu, o întâlnire în primul rând, nu este numai o


întâlnire, ci o cunoaştere a lui Dumnezeu şi o cunoaştere treaptă cu treaptă, tot mai
înaltă, spre această cunoaştere a Lui. Că aceasta este viaţa cea veşnică, să Te
cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Este o întâlnire cu o Persoană.
Creştinismul este întâlnirea personală cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Chiar
dacă aceste cuvinte au fost uzate prin folosirea lor de către protestanţi, care au fost
forţate atât de mult, cum şi cuvântul „iubire” în lumea asta a fost forţat atât de
mult, încât astăzi aproape că defineşte de la sine relaţia trupească, ceea ce e o
coborâre imensă a cuvântului „iubire” de la adevăratul lui înţeles, de la sensul său
de agape la ultima treaptă a înţelesului, eros. Aşa e şi această exprimare forţată
referitoare la întâlnirea cu Iisus Hristos: “Te-ai întâlnit în inima ta cu Iisus
Hristos?”. Dar asta nu trebuie să ne îndepărteze pe noi de adevăratele învăţături ale
credinţei ortodoxe, care sunt mult mai vechi, din care s-au inspirat şi ei, mai vechi
decât poveştile unor noi bisericuţe care apar ici şi acolo după 2000 de ani.

De fapt, credinţa creştină şi când zicem „creştinism” deja greşim într-un fel, pentru
că atât de vie este întâlnirea cu Dumnezeu încât ea nu suportă instituţionalizări nici
măcar la nivelul sufletului, nu suportă coborârea la nivelul unei învăţături bine
formulate, bine argumentate, cu atributele şi caracteristicile lui Dumnezeu, cu ce
trebuie şi ce nu trebuie, nici măcar aşa. Când folosim cuvintele cu –ism, asta
implică deja o instituţionalizare, măcar la nivelul minţii, dacă nu chiar şi la nivel
exterior. Creştinismul suportă foarte greu cuvântul creştinism. E atât de vie
întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Persoana divină Care ne cheamă neîncetat spre
Sine. Mulţi chemaţi, puţini aleşi – chemaţi este la prezent, sunt chemaţi, e un
prezent continuu, chemarea lui Dumnezeu este continuă: Ieşit-a semănătorul să
semene sămânţa sa. Şi seamănă. Dumnezeu este semănător, cheamă neîncetat spre
Sine. Iubirea lui Dumnezeu cheamă spre Sine.

Părintele Stăniloae, de care ne aducem aminte [...] la pomenirea sa, foloseşte


pentru timp o definiţie atât de frumoasă cum nu cred că s-a mai făcut în
literatura universală şi cred că numai această definiţie s-o fi dat-o şi tot mare ar
fi fost: Timpul acesta căzut, în care suntem noi acum, este golul creat între
chemarea iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului. În momentul în care între
chemarea iubirii lui Dumnezeu şi răspunsul omului se face un gol, un vid, acel
loc este timpul căzut în care suntem noi.

Acest lucru îl putem vedea noi la referatul biblic al Facerii, când, până în
momentul căderii omului, nu se vorbeşte de faptul că Dumnezeu a venit şi
Dumnezeu a plecat. Deşi Se întâlneşte cu omul de mai multe ori, punându-l să dea
nume animalelor, făcând-o pe Eva, spunându-i poruncile, ducându-l în Rai,
Dumnezeu, spun Părinţii, tot timpul era cu omul! Nu era un moment în care să nu
fi fost Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu până la cădere. Toate în tot era
Dumnezeu. Dar imediat după căderea omului se simte separarea dintre om şi
Dumnezeu, de fapt omul se desparte de Dumnezeu şi se creează golul, timpul
acesta căzut. Nu timpul în sine, că timpul era dinainte, ci timpul căzut. Marele timp
se opreşte şi începe timpul perisabil, timpul morţii, timpul bătrâneţii, al bolii. Şi
Adam aude pe Dumnezeu umblând de departe, deja se vorbeşte de răcoarea serii,
de seară, de înserare, deci deja e timpul căzut, Dumnezeu strigă de departe:
Adame, unde eşti?, ca şi cum nu ştia unde e, dar toate acestea arată despărţirea de
Dumnezeu, de iubirea lui Dumnezeu care strigă şi lipsa răspunsului lui Adam, care
se face că nu aude. Este începutul timpului căzut. Adam nu aude, nu vrea să audă,
nu răspunde iubirii, că nu are ce să răspundă. Şi numai atât să fi spus părintele
Stăniloae şi era mult!

Deci creştinismul nu este o morală, nu ne dă o listă de învăţături morale, ci o


cale de a ne întâlni cu Dumnezeu şi de a călători cu El spre El şi de a-L
cunoaşte. De fapt, ne dă calea îndumnezeirii – e prea mare cuvântul, evit să-l zic,
adică a ne împărtăşi de Dumnezeu şi El să se împărtăşească de noi, a ne uni cu
Dumnezeu, ca să înţelegem într-un sens mai simplu, mai omenesc, mai firesc.

Ceea ce ne cere Dumnezeu în Evanghelia de astăzi şi nu numai aici, ci în multe alte


locuri din Scriptură, e aproape cu neputinţă omului. Şi ştim toţi asta şi o
recunoaştem, e cu neputinţă pentru om şi nu e firesc. Toată firea ta stă împotrivă,
tot: voinţa, mintea, inima. Pe cel care ţi-a făcut rău, pe cel care îţi doreşte răul şi te
blestemă şi gândeşte planuri prin care să te prindă şi să te arate neputincios, slab,
mic, să-ţi facă rău cu voie şi tu să-l iubeşti? E cu neputinţă, nu se poate! Şi atunci,
cum de ne cere Dumnezeu lucruri mai presus de noi? De fapt, Dumnezeu ne pune
faţă către faţă o realitate mică, îngustă, puţină a omului, cum este omul şi ne
descoperă puţin din realitatea dumnezeiască, ne cheamă la o altă realitate. Şi o şi
spune: Că şi Dumnezeu aduce soarele şi peste cei buni şi peste cei răi – cei răi,
care-L blestemă, care-I fac rău, care ridică pumnul la El, care hulesc neîncetat în
mintea şi gândul lor. Şi aduce ploaie şi peste unii şi peste alţii. Şi observaţi că nu
vin necazuri numai peste unii şi peste alţii nu, ba de multe ori peste hulitori vin mai
puţine.

De multe ori această nemanifestare a lui Dumnezeu în privinţa asta, cum zice
părintele Savatie, „iubirea lui Dumnezeu care ne sminteşte”, faptul că Dumnezeu
poate să iubească aşa pe aceşti oameni care-L hulesc, care-I stau împotrivă, care-l
batjocoresc pe aproapele lor, care îl râd şi-l ironizează pe cel ce crede în Hristos şi
care poate face parte chiar din familia lor şi totuşi te miri că aceşti oameni nu
păţesc nimic şi trăiesc şi ajung de multe ori la bătrâneţi înaintate şi te miri că
Dumnezeu nu mişcă un deget, deşi L-au blestemat pe Dumnezeu atâţia ani şi pe
ucenicii Lui, pe cei care se străduiau să-L urmeze.

Această iubire a lui Dumnezeu, de neexplicat pentru mintea noastră, de neînţeles,


se explică prin cuvântul spus de părintele Savatie: iubirea lui Dumnezeu e atât de
mare şi atât de răbdătoare, încât ne sminteşte. Faptul că are atâta răbdare cu noi şi
dragoste e de neînchipuit, depăşeşte orice înţelegere omenească.

 Depăşeşte cu mult răbdarea multor Sfinţi, care păreau cei mai blânzi, a
depăşit răbdarea lui Ilie, care a zis: Dar până când o să tot rabzi să fie
cinstit Baal în tot Israelul, să fie cinstiţi Astarta şi toţi zeii şi Tu să taci? Nu
putea înţelege cum Dumnezeu tace cu zecile de ani, cu sutele de ani şi lăsa
ca în templele Sale, în oraşul Său sfânt, în locurile unde trebuia să fie El
cinstit, să fie cinstiţi tot felul de zei, să se aducă jertfe, chiar şi umane, să se
facă tot felul de lucruri de neînchipuit, aşteptând cu răbdare şi cu dragoste
Dumnezeu întoarcerea acelor oameni. Această dragoste şi îngăduinţă a lui
Dumnezeu depăşea puterea minţii lui Ilie de a înţelege.
 Aceeaşi dragoste a lui Dumnezeu arătată Ninivei depăşea puterea de
înţelegere a lui Iona, care chiar Îl acuză pe Dumnezeu şi generalizează şi Îi
zice: Ştiam eu că eşti blând!, ca şi cum I-ar spune: “Ştiam eu că eşti bleg şi
prea blând şi prea înţelegător şi până la urmă o să-ţi retragi cuvântul şi o
să zici că-i ierţi… Ştiam eu că o să fie mincinoasă propovăduirea mea…
Uite, vezi? Ai devenit blând!” Şi Dumnezeu, într-adevăr, dăduse acea
ameninţare nu pentru că voia să-i stingă de pe faţa pământului, ci aştepta cu
răbdare şi cu dragoste ca acei oameni să se întoarcă şi poate că era ultima
ameninţare cu care ar fi reuşit.

Şi noi, de multe ori, Îl acuzăm pe Dumnezeu pentru această dragoste a Lui ne


neînchipuit faţă de om. De multe ori, pentru noi, cei slabi în credinţă, acesta poate
este un motiv ale necredinţei în sine. Mulţi stau în cumpănă dacă există sau nu
există Dumnezeu tocmai din această pricină: că unul este bogat şi se mai
îmbogăţeşte şi face tot mai multe rele, celălalt nedreptăţeşte continuu şi avuţiile lui
cresc, altul batjocoreşte şi înjoseşte şi încă mai trăieşte şi avem mii de exemple
care ni se transformă într-o povară greu de purtat şi poate ajungem să zicem:
“Atunci unde e Dumnezeu?” din pricina aceasta a unei alte măsuri la care ne
cheamă Dumnezeu, o măsură atât de înaltă cum e greu minţii omului să se ridice.
Foarte greu, se înspăimântă, se cutremură mintea de ceva aşa de mare. E ca şi cum
am fi nişte râmători pentru care cea mai mare ridicare e să vadă grinzile coteţului,
aşa suntem, darămite să vezi cerul, să vezi stelele! La măsura stelelor ne cheamă
Dumnezeu, la măsura aceea foarte înaltă, însă firea noastră s-a învăţat să vadă
numai zona mică, micile conflicte, tulburările comune. Grinzile sunt cele mai mari
valori morale la care ne putem gândi: să nu fim noi chiar cei mai răi, lucruri
omeneşti, care, câteodată par foarte îndreptăţite.

Dacă creştinismul mai e îngăduit în lume la ora actuală, acceptat ca şi religie şi ca


şi credinţă de către state, de către puterile actuale, de către marile aşa-zise instituţii
care dau şi care direcţionează modul de gândire şi de înţelegere a lumii, e pentru
această morală pe care se străduiesc s-o ţină unii dintre noi, o morală normală,
firească, omenească, adică să fii băiat bun, să munceşti cu sârg, să nu vrei răul
altuia, lucruri foarte normale, fireşti, legate de dorinţele normale ale omului. Deşi
lumea se schimbă atât de mult încât, în scurt timp, chiar şi minima asta morală a
creştinismului va deveni ceva greu de acceptat şi va părea ceva greu de făcut.
Creştinismul mai este încă acceptat pentru că este util, pentru că ţine lumea sub
control, pentru că încă oamenii, fiind creştini, sunt umanişti, ajutători ai celorlalţi
oameni, ocrotitori ai naturii, fac bine celorlalţi. Dar să ştiţi că aceasta este o
minimă morală.

Asta nu înseamnă că, dacă te ridici mai sus, nu mai trebuie să ţii regulile acestea!
Şi că dacă te ridici cu ochii spre cer, spre măsurile cele mari, spre adevăratul nivel
la care te cheamă Dumnezeu, trebuie să le dispreţuieşti. Nu! Exact cum zice
Mântuitorul: pe cele mari trebuie să le ţineţi şi pe cele mici să nu le uitaţi! Adică
spre cele mai înalte lucruri caută, străduieşte-te să ajungi la stele cu toată fiinţa ta,
iar pe cele mici să nu le laşi. Fă-le! Ele, oricum, se vor face de la sine atunci când
te vei uita la stelele cerului. Să înţelegem ce înseamnă stelele. E atât de mare
diferenţă între ce ne cheamă Dumnezeu – iubeşte pe vrăjmaşul tău, binecuvântează
pe cel ce te blestemă, fă bine celui ce-ţi face rău; dă cu pâine în cel ce-ţi dă cu
piatră – lucruri grele, cine a făcut aşa? Foarte puţini!

Cine a urmat vreodată pilda omului care a avut o vie şi a tocmit lucrători la via sa
şi a plecat departe şi lucrătorii, la vremea cuvenită, când trebuiau să dea roadele, în
loc să-i primească cum se cuvine pe cei trimişi de stăpân, i-au bătut şi i-au lovit şi
i-au jignit, pe alţii care au venit i-au bătut şi pe unii chiar i-au omorât, pe alţii care
au venit i-au omorât cu pietre, iar când a venit fiul stăpânului, l-au scos afară din
vie şi l-au omorât, zicând: Să ne rămână nouă moştenirea! Cine a făcut vreodată ca
acest tată? Asta e măsura dumnezeiască, e absurd pentru lume! E nebunească, e cu
neputinţă de înţeles. Cine ar face aşa ceva? Asta este măsura dumnezeiască.

Atunci, dacă astea sunt nişte măsuri atât de înalte la care ne cheamă Dumnezeu,
cum Mântuitorul zice: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri
desăvârşit este!, cum putem ajunge la această desăvârşire? Ce înseamnă această
desăvârşire?

Şi aici părintele Constantin Coman a găsit o explicaţie foarte frumoasă, a găsit


această explicaţie de la Părinţi şi a adus chintesenţa lor până la noi. El zice aşa:
trebuie să unim aceste cerinţe ale lui Hristos, această cale pe care ne-o arată, care
nouă ne este cu neputinţă – a iubirii faţă de vrăjmaşi – cu un alt cuvânt de la
Sfântului Apostol Pavel, care spune că întru neputinţe, întru slăbiciuni se arată
puterea lui Dumnezeu. Ştiţi, când Dumnezeu îi vorbeşte lui Pavel, după ce el se
roagă de trei ori să i se ia o boală, care nu se ia de la el, Dumnezeu i se arată lui
Pavel şi îi spune: Destul îţi este ţie harul Meu, căci întru neputinţe se arată puterea
Mea. Greu cuvânt este acesta şi zice părintele Coman că noi trebui să unim acestea
cuvinte. În ce fel? Noi, luptându-ne să urmăm calea aceasta a lui Dumnezeu, e o
nebunie ce ne cere Dumnezeu din perspectiva noastră omenească, dar trebuie să ne
luptăm.

Ei, luptându-ne noi să facem porunca lui Dumnezeu, nu este cale mai grabnică de a
ne vedea slăbiciunea şi neputinţa, nu este cale mai grabnică. Când tu încerci să-ţi
iubeşti vrăjmaşul, să dai daruri celui care te-a blestemat, să dai daruri celui care îţi
fură din casă sau îţi face rău, când încerci să faci lucrul acesta, în lupta ta de a te
depăşi, în care nu vei reuşi în 99% din ea, îţi dai seama de slăbiciunea ta şi ajungi
la limita puterilor tale psihice şi fizice, dar mai ales psihice, ale inimii, ale minţii,
ale voinţei de a putea face mai mult. Cel mult poţi să rabzi sau să pleci de acolo sau
să te îndepărtezi. Asta e puterea noastră omenească. Dar să faci şi binele, să-l
vorbeşti de bine pe cel care-ţi face rău, nu poate omul să facă asta. Omeneşte, este
cu neputinţă, dar tu trebuie să încerci. Şi, luptând să faci lucrul acesta, ajungi să-ţi
cunoşti neputinţa, slăbiciunea, ajungi să vezi cât de bolnav eşti! Pentru că firea
noastră este bolnavă. Noi nu realizăm asta. Toţi suntem bolnavi. Toţi. Chiar şi cei
care se socotesc cei mai liniştiţi, cei mai calmi, cei mai cuminţi, făcând toate
poruncile, care ar zice că n-au nici un păcat, sunt foarte bolnavi. Toţi suntem
bolnavi.
Când a venit acel tânăr şi a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea
veşnică? Şi Mântuitorul a vrut, într-un cuvânt scurt, să-i spună un adevăr imens:
Dacă Mă socoteşti om, dacă Mă socoteşti numai învăţător, de ce-Mi zici „bun”?
Pentru că numai Dumnezeu este bun! Vă daţi seama? Omul nu este bun! Şi ştiţi
bine că e aşa! Noi suntem buni, aşa, pe moment, pentru că ne ţine Dumnezeu pe
mâinile Sale, într-un areal, într-o atmosferă în care putem face anumite lucruri
bune. Dar suntem buni pe un termen scurt, în anumite condiţii, cu anumiţi
oameni şi numai într-un anumit timp. Dacă se schimbă atmosfera şi oamenii din
jurul nostru, dacă numai câteva nopţi nu ne lasă cineva să dormim, să vedeţi că
nu mai suntem buni nici cu acel om. Numai câteva zile să ne chinuiască cineva
cu zeci de telefoane sau nu-ştiu-ce să ne facă, să vedeţi ce „buni” devenim noi cu
el. Numai câteva zile să ne bată cineva obrazul pe stradă şi să ne zică lucruri
grele, poate acceptăm o zi, două, zece, dar după aia devenim de o răutate şi de o
aciditate cu acel om, încât unde a pierit toată bunătatea? Omul nu este bun. Cei
ce cred că sunt buni sunt, de fapt, într-o mare înşelare. Noi suntem foarte slabi,
nu suntem buni. La un nivel mediocru, al unei minime morale creştine, noi
putem să le iluzionăm că suntem buni. Dumnezeu, ţinându-ne pe palme, noi
creând un areal cuminte în jurul nostru, cu oamenii care ne plac şi ne iubesc şi
noi în iubim, în starea asta noi rămânem la un nivel omenesc, firesc, în care
credem că suntem noi buni, ceilalţi sunt buni, toţi suntem buni. Dar asta e o
mare minciună, rămânem la un nivel mediocru şi nu ne schimbăm, rămânem
oameni, rămânem la un nivel la care te poate duce orice credinţă amărâtă,
omenească, naturală, nu supranaturală cum e cea creştină.

Or, Dumnezeu te vrea pentru măsuri mult mai mari! Şi numai ultima frază cred că
îi face pe trei sferturi dintre noi să zică: “Aaa, păi eu nu vreau! De ce să vrea mai
mult Dumnezeu de la mine? Eu vreau să rămân aici, la o minimă morală, să fiu
cuminte, să fie şi alţii din jurul meu cuminţi, să ne vedem de treburi…” Or
Dumnezeu vrea mai mult! Şi, vrând mai mult de la tine, vrea în primul rând să-ţi
arate slăbiciunea ta, neputinţa ta! Că ştiţi cum ne rugăm când suntem neputincioşi
şi slabi, ştiţi cu ce râvnă ne rugăm atunci şi ce repede vine ajutorul lui Dumnezeu şi
cum simţim că Dumnezeu e lângă noi! Dar El e lângă noi nu pentru că lui
Dumnezeu Îi place durerea şi repede vine lângă durere, ci pentru că nu ne rugăm
niciodată aşa cum ne rugăm atunci! Niciodată nu strigă din tot sufletul nostru aşa
cum strigăm la Dumnezeu când suntem la necaz! De-asta vine Dumnezeu acolo!
Or noi, când ne punem faţă în faţă cu aceste porunci peste măsurile noastre de
grele şi încercăm cu sinceritate să le ţinem şi vedem că suntem îngrozitor de
bolnavi şi de neputincioşi, că nu putem să le facem, ar trebui direct să urmeze
strigătul de disperare către Dumnezeu! Or, de cele mai multe ori, nu urmează
decât: “A, păi e absurd, nu se poate. Nu ştiu ce-a vrut Dumnezeu să zică. Poate se
poate numai în anumite condiţii, poate numai pentru sfinţi…” şi stăm deoparte,
într-o minimă morală creştină şi atât.

Dar Dumnezeu ce vrea? Nu neapărat să găseşti în tine resursele ca să împlineşti


poruncile acelea, că nu le găseşti! Ci vrea ca, atunci când ajungi la măsura aceea şi-
ţi vezi neputinţa şi slăbiciunea şi boala şi puţinătatea şi să nu mai zici cu uşurinţă:
“Păi noi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem zidiţi de Dumnezeu. Tată!…” Bine,
Tată, Tată, dar nu ne asemănăm cu El, vedem punându-ne în paralel cu aceste
porunci: faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, or noi
nu putem face aşa! Cu ce ne asemănăm în privinţa asta cu El? Că nu suntem
asemănători, nu suntem deloc aşa! Şi atunci cum să zic „Tată!”, cum să zic „Sunt
fiul Tău?”. Dintr-o dată zici: “Doamne, eu sunt din lumea asta! Eu sunt pământesc,
omenesc, al diavolului, de pe aici. Iar Tu eşti Tu! Ce legătură este între mine şi
Tine, Hristoase? Ce legătură?!” şi atunci, în disperare, zici: “Vreau o legătură cu
Tine! Vreau să vii să mă ajuţi! Ajută-mă!”. Dar strigătul ăsta trebuie să fie aşa cum
strigă bolnavul în boala lui, aşa cum strigă omul în disperare într-o situaţie-limită.

Cum îmi povestea cineva: “Ziceam rugăciunea inimii aşa, din vârful buzelor, cum
o zicem de obicei, până m-au înconjurat 5-6 câini mari, ciobăneşti, cât mine şi care
mi-au prins pur şi simplu băţul cu care voiam să dau în ei şi mi-l mestecau, aşa. Şi
atunci am început să strig: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…!” cu
tot sufletul şi au tăcut câinii, s-au liniştit dintr-o dată. Dar am zis-o cum n-am zis-o
niciodată.” Atunci a venit Dumnezeu şi a realizat acel om că rugăciunea n-a zis-o
până atunci decât aşa, din fanfaronadă, din mândrie, că aşa se face, că e o linişte
sufletească, nu din disperarea aceea, să-l cauţi pe Dumnezeu ca un om bolnav,
conştient că eşti în mâinile diavolului, că nu eşti bun, că Dumnezeu te ţine şi că,
dacă nu te ţine El, n-o să te duci în Rai. Strigătul acela îl va face pe Dumnezeu să
vină, atunci vine Harul, Harul acela care te împodobeşte şi te ajută şi care e
singurul pe care merită să-l ceri, care este puterea şi dragostea lui Dumnezeu care
se revarsă peste tine, acela te va ajuta să faci tu vreodată poruncile acelea. El va
face în tine!

În Scriptură, Mântuitorul ne zice că noi nici măcar nu ştim să ne rugăm dacă nu


vine Harul şi Duhul Sfânt vine şi Se roagă în noi cu suspine negrăite! El! Păi dacă
noi nici măcar nu ştim să ne rugăm fără Har, păi ştim să facem acele porunci
ale dragostei desăvârşite? Deci Harul le va face, Dumnezeu, de fapt, Dumnezeu pe
Care Îl ceri, El va veni şi va locui în tine în inima ta înfrântă şi smerită. O
asemenea inimă se va face locaş în care Dumnezeu vine grabnic, din peştera de
tâlhari se face peştera Betleemului şi începi să faci şi să poţi lucruri pe care nu le
poţi de obicei! Dar, să ştiţi, cu fiecare dintre noi s-au întâmplat până acum la un
nivel mai mic aceste lucruri. La început nu puteam depăşi nicicum păcatele care ne
luau respectul de sine, desfrânarea, chiar lucrurile banale, fumatul, dar dacă strigi
cu tot sufletul la un moment dat vine Harul lui Dumnezeu peste noi şi a fost un
moment ca un declic când ai putut să ţii post cu uşurinţă şi acum ţi se pare aşa de
firesc! “Ce-i aşa greu să ţii post? Ce-i aşa greu să nu fumezi? Ce-i aşa greu să nu
bei?…” – da, dar Dumnezeu te-a purtat pe mâini! El te-a ajutat! A fost acolo, Har
lucrător împreună cu tine, pe Care noi Îl uităm.

E ca şi cum cineva ne-ar da trei sferturi din cărămizile cu care ne zidim casa, iar, la
final, noi ne fălim că toate au fost ale noastre. E aşa de dureros pentru Dumnezeu,
pentru că tu uiţi că, aşa cum e casa aceea acum, e de la El! Poate mai mult de trei
sferturi. Dar tu te urci pe acoperiş şi te lauzi că ce ai făcut tu. E dureros, e mândrie
şi Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar zidirea aceea nu va sta mult în
picioare. Nici măcar faptul că ţinem posturile, cât le ţinem, nici că nu mai face cine
ştie ce păcate, dacă ne lăudăm şi zicem că “Noi, noi, noi…!”, să ştiţi că această
casă aşa-zis falnică, dar care e o cocioabă, se va dărâma şi Dumnezeu o va lăsa să
cadă. Să nu ne mirăm că o să recădem în păcate vechi şi o să fim ispitiţi cu
îndârjire de nişte demoni ai desfrânării sau ai altor păcate de care am suferit
vreodată şi o să zicem: “Doamne, dar de ce mă laşi iar?…” Pentru că te-ai mândrit,
pentru că te-ai băţoşat, pentru că ai socotit că tu, tu, tu. Şi asta uităm.

Deci Dumnezeu ne cheamă la o cale. Nu la porunci, pentru că alea nu sunt


porunci, pentru că nu se pot face de om. Ne cheamă la o cale pe care să mergem
şi care nu poate fi fără de Dumnezeu! Dar un Dumnezeu spre Care să strigi şi
să-L ceri cu toată fiinţa ta. Dumnezeu este ca o iubită care nu vine în casa ta şi nu
va rămâne cu tine dacă zici: “Vino şi tu pe aici, că am nevoie. Dacă vrei să mă mai
ajuţi la mâncare, la ceva pe aici… Şi îmi place de tine, că eşti aşa şi aşa.” Pentru
asta, nu va veni Dumnezeu. Dar va veni vreun om pentru asta? Poate să vină
cineva să îşi pună sufletul pentru tine, dacă tu aşa îl chemi în casa ta? Nu va veni!
Şi atunci, din toată fiinţa ta, ca un cerşetor trebuie să strigi, ca un lipsit, cum şi
suntem! Ca un bolnav, cum şi suntem! Ca un disperat, cum şi suntem! Ca nişte
oameni ajunşi la marginea prăpastiei, cum şi suntem! Asta e starea de care trebuie
să ne dăm seama, că atârnăm ca de un fir de păianjen deasupra abisului şi noi
zicem: “Dar stăm bine… Stăm bine aici.” Cum să stăm bine, că suntem deasupra
unui abis fără sfârşit! Dacă Dumnezeu nu ne va ţine pe braţele Sale, dacă nu ne va
ocroti, unde ne vom duce? Unde să ne plecăm capul după moarte, cine ne va primi
pe noi? Pe cine cunoaştem noi? Ai cui suntem?

Dacă nu avem strigătul ăsta de disperare al celui deznădăjduit, Dumnezeu nu va


veni! Pentru că, dacă nu-L chemăm aşa, cu deznădejde, cu disperare, nu-L
preţuim! De-aceea nu vine, nu că ar fi vreun mofturos care se lasă mult chemat, ci
că omul, dacă nu înţelege valoarea a ceea ce cheamă sufletul său, nici nu-l va
preţui şi va pierde cu uşurinţă şi dacă iarăşi va veni cu uşurinţă, el cu şi mai multă
uşurinţă va dispreţui ceea ce are şi cu şi mai multă uşurinţă va face păcatul. De
aceea Dumnezeu greu se lasă de multe ori, e de neînduplecat, cum zicea Sfântul
Siluan, uneori. Pare de neînduplecat. Pentru că altfel valorifici după aceea ceea ce
primeşti şi altfel preţuieşti şi nu mai laşi să piară în veci şi nu mai crezi că de la
tine este şi că tu ai făcut şi că tu eşti şeful şi la tine sunt toate cărămizile.

Mândria e dispariţia persoanei umane, e totala neasemănare cu Dumnezeu. În


momentul în care omul se mândreşte şi începe să creadă că el e. Nu asta
dispreţuieşte Dumnezeu, felul pe care noi îl vedem când ne uităm la un om mândru
şi nu ne place că se laudă prea mult. Nu asta e la El, El ne iubeşte şi aşa, mândri!
Problema e că mândria, felul acela de a privi şi de a fi, ne separă cu totul de
Dumnezeu; ne suntem de ajuns nouă înşine, noi suntem şefii, noi centrăm, noi dăm
cu capul. Şi un asemenea om nu mai are nevoie de Dumnezeu, ca şi diavolul.
Încetul cu încetul Îl pune pe Dumnezeu la punct, Îl pune pe Dumnezeu deoparte, el
se face şeful. Or, dacă Dumnezeu este tratat astfel, omul piere. Piere! Dispare!

Atunci, de aceea Dumnezeu pare că vine atât de greu. De fapt, El ar veni cu foarte
mare uşurinţă atâta timp cât omul din tot sufletul L-ar chema pe Dumnezeu şi n-ar
uita niciodată cât bine i-a făcut lui Dumnezeu şi de unde a venit binele acesta. Ar
veni cu grăbire mare şi ar veni continuu şi constant. Dar, pentru că omul uită cu
uşurinţă, pentru că omul nu-L cheamă cu disperare şi se crede destul de sănătos,
dar nu strică să ai un medic în casă – “Poftiţi! Hai, Doamne şi Tu aici, că o să am
nevoie de Tine la un moment dat!” – dacă-L chemai astfel, Dumnezeu nu va veni
sau va veni sprijinindu-te de afara casei, ajutându-te cumva, că oricum Dumnezeu
ne ajută, dar nu va veni aşa cum va trebui să vină şi cum vrem să vină: ca Persoană
vie cu care să stăm împreună, cu Care să locuim şi cu Care să ne mântuim.

Amin.
Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Predicii de pe
Munte (2011):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a nouăsprezecea duminică după Rusalii, duminică în care citim această


Evanghelie a iubirii de vrăjmaşi, una dintre cele mai grele pericope din decursul
anului. Grele, pentru că este greu să fii mulţumitor, este greu să fii bun şi
îngăduitor şi cu cei care ne sunt nouă apropiaţi, buni şi îngăduitori, este greu să fii
mulţumitor şi faţă de cei ce-ţi fac binele, dar să iubim pe vrăjmaşii noştri! Aceasta
este porunca ce desparte creştinătatea, învăţătura lui Hristos, de orice altă
învăţătură, de orice altă credinţă, de orice altă propovăduire. Aceasta ne arată că
această învăţătură nu este de pe pământ, nu este de aici. Ne vorbeşte despre o
realitate care nu ţine de veacul acesta, ne vorbeşte despre un adevăr care depăşeşte
cu totul.

Zicem şi noi: Cine poate să facă aceasta?, la fel ca şi Apostolii, după ce au auzit
cuvântul despre Sfânta Euharistie – Cine nu va mânca Trupul Meu şi nu va bea
sângele Meu nu are viaţa veşnică dăinuitoare în el – şi ei şi-au pus problema şi au
zis: Cine poate împlini cuvântul acesta? Greu cuvânt este şi nu-l putem duce. Nu
puteau duce greutatea acestui cuvânt, nu înţelegeau cum Dumnezeu li Se va dărui
ca Trup şi Sânge şi ei vor trebui să şi mănânce aceasta, Trupul şi Sângele
Mântuitorului, ca să poată să trăiască.
Tot aşa li s-a părut greu când Mântuitorul le-a spus că dintru început nu era aşa, ci
bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om şi ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu
despartă şi că nu este nici o pricină de despărţire între soţ şi soţie decât, aşa, ca o
îngăduinţă, pricină de desfrânare, adică dacă unul dintre ei cade în desfrânare. Şi
Apostolii, ştiind că în Legea lor, a Vechiului Testament, era, ca şi acum, permis să
faci carte de despărţire pentru o pricină de nemulţumire. Dar Mântuitorul le
spusese că nu, nu există nici o pricină de despărţire între soţ şi soţie, pentru că aşa a
binevoit Dumnezeu de la început ca bărbatul şi femeia să fie împreună şi să fie un
trup şi ceea ce a binevoit Dumnezeu să unească, omul să nu despartă. Şi Apostolii
au zis: Greu cuvânt…! Nu puteau primi cuvântul, li se părea foarte greu.

Şi mai sunt cuvinte grele de purtat, ca atunci când tânărul bogat s-a înfăţişat în faţa
Mântuitorului şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică?
Iar Mântuitorul i-a spus: Ţine poruncile…, la care el a răspuns: Toate acestea le ţin
din tinereţile mele. Altceva? Ce aş putea face în plus? Iar atunci, Mântuitorul îl
pune în faţa lepădării de cea mai grea patima a sa: patima de avuţie, îşi lipise inima
de avuţii. Deci i-a spus: Dacă vrei să fii desăvârşit, lasă-ţi toate averile, vinde-le şi
vino după Mine! Şi acela n-a putut să facă aceasta şi s-a dus mâhnit, iar
Mântuitorul a continuat: Greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia Cerurilor, cei care-şi
leagă inimile de veacul acesta, cei care nu se pot desprinde de el atunci când
trebuie să se desprindă de el, mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât
aceştia. Şi tot aşa Apostolii s-au tulburat şi au zis: Atunci cine poate să se
mântuiască? Şi Mântuitorul a spus: Aceasta este cu neputinţă la om, dar este cu
putinţă la Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu!

Deci sunt mai multe locuri în care Apostolii şi noi ne cutremurăm şi zicem: Este
cu neputinţă! Este greu! Dacă conştientizăm că aici ne împărtăşim chiar cu
Trupul şi cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne cutremurăm şi
zicem: Greu lucrul acesta! Înspăimântător este lucrul acesta, să ştii că Domnul,
Cel Ce a făcut cerul şi pământul, vine să ţi Se dea ţie spre mâncare!
Înspăimântătoare şi grele lucruri sunt cele pe care le-a spus despre căsătorie,
despre avuţie, dar parcă mai greu şi mai cu neputinţă de asimilat de firea
noastră cea veche, de Adamul cel vechi din noi, de Eva cea veche, este cuvântul
de astăzi: iubirea de vrăjmaşi.

Când Adam şi Eva în Rai pe cel care era lângă ei, unicul, căci Adam nu o avea
decât pe Eva şi Eva numai de Adam şi n-au putut să se iubească până la sfârşit şi s-
au învinuit unul pe altul pentru cădere şi pentru ce s-a întâmplat, atât de greu le-a
fost să iubească, nu pe vrăjmaş, ci pe singurul care era lângă fiecare, greu este
atunci să-i iubeşti pe vrăjmaşi.
Ceea ce spune Mântuitorul aici este cu neputinţă la om, dar cu putinţă la
Dumnezeu. Credem că şi aici, de fapt la orice cuvânt spus de Domnul nostru
Iisus Hristos, se potriveşte cuvântul spus de Sfinţii din Pateric: Dai voinţă, iei
putere! Adică omul să vrea, să dorească, să se străduiască, să încerce, să tot
pună început, să facă eforturi să ţină această poruncă şi Dumnezeu, văzând
voinţa omului, îi va da putere să facă acestea. Nu omul are putere, ci Dumnezeu
îi va da putere dacă vede la om aceasta, voinţa, această strădanie, această
osteneală.

Aşa cum, mai târziu, cumva parafrazând acest cuvânt, părintele Nicolae Steinhardt
zice: Dăruind, vei dobândi!, adică tu dai ce poţi să dai tu, la măsurile tale şi
Dumnezeu îţi va dărui cu vârf şi îndesat şi pe deasupra.

Ceea ce e mult mai mult decât dăruieşti tu, că tu dai formal ceea ce poţi tu,
foarte puţin, dar Dumnezeu, văzând osteneala ta, care nu este numai o voinţă
care rămâne la nivelul declarativ, platonic, ci să faci chiar şi fără să simţi cu
inima, să faci pentru că trebuie făcut, să faci gest de bunătate, să pui cuvânt de
blândeţe chiar dacă nu simţi că vrei să-l zici, să zâmbeşti omului chiar dacă nu-ţi
vine să zâmbeşti, să te străduieşti, chiar dacă ni se pare că ne prefacem, pentru
că stai degeaba o viaţă întreagă dacă-ţi imaginezi că trebuie să aştepţi să simţi,
să te schimbi, să te schimbe Dumnezeu cumva şi te vei înrăi dacă vei crede că nu
trebuie să te lupţi cu tine pentru că tu aşa eşti şi faci doar ceea ce simţi şi ce ţi se
pare firesc.

Nu aşa trebuie făcut, asta e o înşelare, chiar dacă ni se pare că mergem pe calea cea
dreaptă. Noi suntem cum a zis Dumnezeu că suntem, nu suntem cum ni se pare
nouă că suntem! Asta trebuie să punem noi în mintea noastră. Firea aceasta în care
suntem îmbrăcaţi, firea aceasta a omului căzut, viclean, a duhului răutăţii, vorbirii
de rău, invidiei, mândriei, lăudăroşeniei, lăcomiei, desfrânării, acesta nu este
omul. Acestea sunt nişte năravuri rele cu care omul, din neam în neam, din
generaţie în generaţie, dar şi din an în an, s-a „împodobit”, s-a acoperit cu aceste
haine murdare, care nu ţin de cald, ci dimpotrivă, te răcesc şi te fac să miroşi urât;
în faţa lui Dumnezeu mirosim îngrozitor când suntem îmbrăcaţi în aceste haine ale
păcatelor. Noi nu suntem aşa, omul nu este aşa!

Omul este cum a zis Dumnezeu că este omul! Aceasta este taina cea mare pe
care trebuie s-o credem! Noi, în numele firescului, ca să nu ne prefacem, ca să nu
fim prefăcuţi, să nu fim mincinoşi, ne zicem: “Să fim aşa cum suntem!” Dar noi nu
suntem aşa! Asta e cea mai mare minciună!
Ce-am zice de un om cu tot felul de boli, de exemplu Parkinson, boală care nu te
lasă să ţii obiectele în mână, iar acel om să zică: “Dacă aşa sunt, aşa trebuie să
fac!” şi să-şi facă mâna să tremure şi mai tare, în loc să se străduiască să fie cât mai
stăpân pe mişcările lui! Asta nu e o laudă! Orice om bolnav, care nu se străduieşte
să-şi depăşească boala, să-şi depăşească handicapul, să-şi depăşească ticul –
păcatul e un fel de tic ce trebuie depăşit – trebuie să înţeleagă că acest fel de a fi nu
e bun, nu eşti tu aşa! Şi, dacă te abţii, nu eşti prefăcut! Eşti prefăcut că nu-ţi afişezi
ticul, chiar dacă-ţi vine să faci asta? Nu eşti prefăcut! Aşa şi păcatul, firea cea rea:
dacă tu te străduieşti împotriva ei şi nu vrei să-i faci voia, pentru că firea cea rea
este ca un idol care-ţi cere jertfe! Adică lăcomia vrea lăcomie, mândria vrea laude,
fiecare cere jertfe, nu poate trăi fără jertfe: fac ce fac, dar tot mănânc, că aşa vreau
eu, aşa am eu chef, aşa-mi zice mie firea; spun ce am de spus, că aşa vreau eu, să le
spun tuturor şi să le explic eu. Acestea nu sunt sinceritate, simplitate, om adevărat,
ci, dimpotrivă, un om care-şi slujeşte cu multă temeinicie idolul din sine; cum
acela cere ceva, cum omul face. Şi argumentează cu: “Dacă aşa sunt eu! Dacă aşa
simt! Dacă aşa vreau! Dacă aşa-mi place! Dacă aşa merit! Pur şi simplu aşa am
simţit!”, însă mă identific în fapt cu idolul acela, deşi eu nu sunt aşa!

Taina cea mare pe care trebuie să o ştim noi, creştinii, este că noi nu suntem
aşa! Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Şi de aceea în
Evanghelia de astăzi o să auziţi că primul lucru cu care Dumnezeu ne ajută să
încercăm să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne fac rău, să nu-
i judecăm pe cei ce ne judecă, să nu osândim pe cei ce osândesc, primul lucru pe
care îl punctează când spune că răsplata voastră va fi multă este că veţi fi fiii
Celui Preaînalt, adică vă veţi asemăna cu El, adică veţi fi ca Dumnezeu, pentru
că continuă: Că şi Dumnezeu dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi
răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi adică: iată, veţi fi ca El! O să fiţi
fiii Lui! O să vă asemănaţi cu Dumnezeu! Că Dumnezeu ne-a făcut după chipul
şi după asemănarea Sa. Adică vom reveni la firea noastră cea adevărată, la aşa
cum suntem noi! Noi, când facem aceste lucruri, când ne depăşim firea şi
luptăm împotriva firii noastre celei rele, noi nu suntem nişte prefăcuţi, ci ne
întoarcem la firea cea bună a omului, ne străduim!

Iar tu, când îl vezi pe fratele tău că încearcă să se abţină de la mânie, că-i tremură
dinţii încercând să nu zică nimic şi simţi că e nervos şi ar vrea să zică ceva, dar se
străduieşte, tu să-l ajuţi, dacă se poate, nu să-i spui: “Dar dă-ţi arama pe faţă!”, să
nu-l încurajezi în rău! Ce, asta trebuie să scoată omul în sine? Dar diavolul are aici
o lucrare tainică, ajutat de obişnuinţa firii şi trupului nostru, că ni se pare că atunci
când aducem noi jertfă patimilor noastre, ne liniştim. Când am zis noi ce-am avut
de zis, când ne-am exprimat mânia până la capăt, ei, ce ne-am liniştit… De fapt, e
o mare minciună aici, aşa cum cel care face desfrânare de unul singur, să zicem,
simte că, dacă nu face lucrul acesta, înnebuneşte, dar după ce a făcut s-a liniştit.
Dar nu e adevărat! Sau cel ce înjură simte că după ce a înjurat s-a răcorit. Nu e
adevărat! E o răcoare rea, puţină, momentană şi cu cât faci mai mult lucrul acela
diavolul te prinde tot mai mult, firea se împătimeşte tot mai mult, idolul cere tot
mai multe jertfe, vei fi toată ziua pus să faci aceeaşi situaţie, ziua şi noaptea şi după
fiecare cedare, câte o clipă mică de aşa-zisă răcoare, ca să îţi poată cere iar, exact
cum un drogat simte puţin după ce se droghează, dar cu cât ia mai multe droguri,
acel moment, acea clipă de bucurie e tot mai mică, trebuie să ia tot mai multe
droguri ca să se poată linişti, ca să poată avea bucurie. Acelaşi sistem este şi la
patimile sufletului.

Ceea ce ni se pare nouă răcorire – am înjurat şi m-am răcorit; am spus ce-am avut
de spus şi m-am răcorit – nu e adevărat, e o minciună! E o mare minciună cu care
diavolul ne înşeală şi noi credem desăvârşit. Dar cu orice patimă diavolul te duce
până te distruge prin ea! Te nenoroceşte. Ţi se face acea patimă mormânt.

Cum zice Origen, că îi iese pe nas omului. Rari şi puţini ies la liman şi încep să
vadă şi se satură, aşa cum şi Sfântul Ciprian a văzut la un moment dat că ceva nu e
în ordine cu demonii pe care îi slujea şi credea că sunt dumnezei; îi slujea cu multă
râvnă şi îi chema şi le făcea ofrande şi le asculta învăţăturile şi era vrăjitor mare,
mai cunoscut ca el nu era nimeni în tot Imperiul Roman al vremii. Dar ceva i se
părea în neregulă: aceşti idoli, aceste puteri nevăzute, nu aveau putere desăvârşită,
nu-i dădeau odihnă, nu-i dădeau bucuria aceea pe care el o aştepta. Părea pe
moment că ascultarea de acele duhuri îi dădea bucurie, dar nu-i dădea, de fapt şi
vedea că acelea nu au putere desăvârşită, că nu-i dau odihnă, că aceste duhuri
necurate au nişte limite peste care nu pot trece. Şi a simţit că este Cineva, o Putere,
un Dumnezeu Care este mai presus de aceştia şi faţă de Care aceştia n-au putere. În
faţa numelui lui Iisus Hristos, aceştia se făceau nevăzuţi. În faţa cuvântului
Evangheliei pe care o citea, aceştia scrâşneau şi se tulburau şi răcneau. Dacă ei
sunt dumnezei, de ce se stresează de un cuvânt amărât? De ce se tulbură de un
nume? Şi a intrat la bănuieli Ciprian: ceva nu e în ordine! Înseamnă că ăştia nu
sunt dumnezei, ci sunt duhuri necurate, sunt înşelători, iar Dumnezeului Celui Viu
eu nu I-am slujit, nu L-am cunoscut! Şi atunci s-a întors şi a slujit Dumnezeului
Celui Viu, dar greu l-a lăsat duhul necurat să se întoarcă din acea slujire de lungă
durată. El povesteşte că a ajuns să-l vadă pe satana faţă către faţă şi i-a dat satana
neîncetat îngeri ai răului care stăteau lângă el şi-l ajutau în toate.

Şi, când a cunoscut el tot adevărul şi s-a revoltat şi s-a învârtoşat împotriva
acestora, i-a dat pe faţă, i-a recunoscut ca înşelători, Sfântul Ciprian parcă
preînchipuie starea noastră căzută, plină de patimi, în care noi credem că, dacă aşa
eşti, aşa trebuie să fii. Aşa şi el, aşa îi convenea, aşa era; îi descoperise pe diavoli şi
îi considera dumnezei. Dar, la un moment dat, a descoperit că nu sunt dumnezei şi
grozavă a fost lupta lui cu aceştia, atunci când i-a dat pe faţă. S-a desprins de ei şi a
zis: „Eu slujesc lui Dumnezeu Celui adevărat, nu vouă! Cine sunteţi voi? Am
descoperit că voi sunteţi nişte duhuri fricoase, nu sunteţi dumnezei! Cine sunteţi
voi?” Şi groaznică a fost lupta aceea, înspăimântătoare! Citiţi-i viaţa când aveţi
timp! Şi nu el a biruit, Dumnezeu a biruit prin el, nu el, el nici n-a putut face nimic
împotriva lor, ci ele l-ar fi distrus, pentru că diavolul ucigaş de oameni este dintru
început. L-ar fi distrus. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ieşit din această
împrejmuire, din această încarcerare şi s-a făcut slujitorul lui Dumnezeu şi mai
târziu, ierarh şi a murit şi ca mucenic.

Dar aceeaşi iuţime împotriva noastră o au şi aceşti idoli, care nu sunt singuri –
mânia nu e ea singură, ci are în spate diavolul mâniei. Desfrânarea nu e singuratică
şi neajutorată în sufletul nostru, ci are în spate duhul desfrânării. Şi, dacă ridici
cuvântul împotriva ei, dacă o dai pe faţă, dacă zici “Eu nu sunt aşa!” şi începi să
crezi şi să-ţi dovedeşti tot mai mult că tu nu eşti aşa, că acela este un chip căzut al
tău, că acela e un fel de a fi rău al tău, că acela e un tic, o obişnuinţă rea de la care
trebuie să te abţii, să Îl chemi pe Dumnezeu să te ajute în luptă, revolta puterilor
celor întunecate ale idolilor cu care ne-am încurcat până acum este atât de
puternică, este înspăimântătoare. Cei mai mulţi dintre noi ridică numai puţin o
luptă împotriva unei patimi.

De exemplu, faceţi o experienţă: nu vorbiţi de rău trei zile. O să fie înspăimântător


de greu! În alea trei zile o să vină cei mai nebănuiţi oameni de nu ştiu unde, de
departe, ca să vă amintească toate răutăţile. Tocmai atunci vor veni oameni să-ţi
amintească de rele, tocmai atunci îţi vor veni în minte toate relele, tocmai atunci
cei mai nebăgaţi în seamă oameni îţi vor face tot felul de răutăţi în aşa fel încât să-
i vorbeşti de rău, să te ridici împotriva lor. Vei vedea că, de fapt, lupta ta nu e cu o
patimă, e cu mai mult de o patimă! Este un duh necurat care are mare putere
asupra oamenilor, pentru că oamenii i se supun! Nu pentru că ar fi el mai puternic
decât Dumnezeu, ci pentru că oamenii ascultă de el, urmându-i cuvântul pe care i-
l şopteşte. Şi, când tu ridici război împotriva desfrânării, toată lumea se va mişca
împotriva ta. Toţi cei care i se supun diavolului vor sta împotriva ta. Dar tu, chiar
dacă lumea toată îţi va sta împotrivă, chiar dacă tot sufletul tău cel rău şi vechi se
va revolta, se va răscula – şi se va răscula!

Părinţii din Pateric spun că trei sunt cei care se ridică împotriva omului atunci când
acesta încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu cu adevărat, adică să iasă din patimi:
în primul rând trupul lui, deci noi înşine, sufletul şi trupul nostru se revoltă
împotriva noastră, după aceea apropiaţii lui, deci întreaga lume, mânată de puterea
întunericului, adică cei care ascultă de această putere şi în al treilea rând, diavolul
însuşi.

Ei, cei mai mulţi nici măcar la revolta trupului, la tulburarea sufletului şi trupului
nostru, atunci când vrem să ne întoarcem pe calea cea bună, nu rezistă! Numai
când vedem că ne tulburăm puţin şi nu mai suntem ca înainte şi trupul cine ştie ce
disconfort are şi că sufletul e nemulţumit şi nu mai are pacea cea rea dinainte –
pacea setei nesfârşite, care nu mai are odihnă în nimic – ei, când nu mai avem acel
fel de a fi şi ni se tulbură sufletul ca un pahar de apă cu mâzgă, cu nămol, pe care
vrei să-l scoţi din pahar, se tulbură apa aceea, chiar dacă părea puţin limpede, dar
era mult nămol acolo. Aşa se tulbură şi sufletul şi trupul nostru atunci când ne
apucăm noi să stăm împotriva răului. Şi cei mai mulţi la această mică tulburare nu
rezistă şi se întorc la felul dinainte, dar aşa coboară încetul cu încetul spre iad.

Cu cât te acomodezi, cu cât te obişnuieşti mai mult cu aceşti idoli, cu acest fel de a
fi rău al omului, e ca şi cum ai sta lângă un păianjen care te înconjoară cu tot mai
multe şi mai multe fire; desprinderea va fi tot mai grea, aproape imposibilă. La
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, dar ea devine aproape imposibilă. Cine
speră că poate va ajunge ca tâlharul de pe cruce, să ceară iertarea în ultima clipă, se
înşală amarnic. Tâlharul a trecut prin încercări şi greutăţi mari care i-au desprins
pânzele păianjenului celui rău de pe suflet. În suferinţe şi în necazuri omul începe
să se trezească. Acelea sunt daruri ale lui Dumnezeu ca să ne trezim. Dar s-ar putea
nouă să nu ne dea Dumnezeu această mare şansă. De aceea la Proscomidie noi ne
rugăm pentru toţi oamenii care au murit de năprasnă, dintr-o dată, înfricoşător; 47
de tipuri de moarte a oamenilor, dar toate dintr-o dată: de bucurie, de tristeţe, de
grindină, căzând în groapă, mâncat de fiare, lovit de maşină, toate acestea. Pentru
aceştia se roagă în mod special Biserica pentru că aceştia n-au avut timp să-şi
desprindă legăturile cu care i-au legat obişnuinţa, idolii, diavolii, încetul cu încetul.

De aceea Mântuitorul, când ne vorbeşte despre Turnul Siloamului, ne zice: Aţi


auzit că a căzut Turnul Siloamului peste 18 oameni şi i-a omorât. Să nu credeţi că
au fost mai păcătoşi decât voi. Vă spun vouă că, dacă nu vă veţi întoarce şi nu vă
veţi pocăi, toţi veţi muri la fel! Şi cuvântul este foarte clar: nu că vom muri toţi
zdrobiţi de un turn, nu la asta Se referă Mântuitorul, ci că toţi vor muri nepregătiţi,
pe neaşteptate, că şi aceia au fost luaţi pe neaşteptate. Aceştia nu au ce spune în
faţa Judecătorului, ei sunt legaţi de patimi vechi şi grele. Când trecem prin vămile
văzduhului, trebuie să dăm vameşilor-demoni tot ceea ce este al lor. Or, dacă noi
am fost legaţi de ei aproape cu toate, cu toată răutatea diavolului în tot ce am făcut,
noi dăm aproape tot, ce să mai treacă, că eram prinşi cu totul în toate voile noastre,
în toate faptele noastre, în toate vorbele noastre. Cât o să mai ajungă la Hristos, cât
mai este al Lui, curat, desăvârşit?

Şi atunci Dumnezeu a vrut să ne spună că nu contează că murim de năprasnă, că


murim singuri, în patul nostru, că murim după suferinţă, atunci orice fel de moarte
ar fi e moarte mântuitoare, dacă suntem pregătiţi. Deci Dumnezeu ne atenţionează
în faţa morţii care ne găseşte nepregătiţi! Atunci să nu ne lăsăm ispitiţi de ideea că
lasă, că la bătrâneţe, că oi încerca, că mai încolo, că acum sunt copil, acum sunt
adolescent, acum trebuie să mă angajez, acum trebuie să-mi fac familie, acum
trebuie să-mi aranjez treburile, acum trebuie să am grijă de boli şi de necazuri şi
când ajungem la bătrâneţe, ori minţile noastre nu mai sunt întregi, puterile
sufletului şi ale trupului nostru s-au terminat de atâta oboseală şi de atâta muncă şi
nu mai avem răbdare, ori nu mai avem timp pentru că murim cu o moarte de
năprasnă şi ce-am făcut? De toate acestea să ne temem şi să ne pregătim, să fim
întotdeauna ca nişte slugi vrednice, pregătite în orice clipă, aşa cum Mântuitorul ne
spune în mai multe locuri!

Acum este vremea noastră, acum este clipa noastră, acum, prezentul! Nu că va
fi, nu că vom vedea. Acum să ne lepădăm, în fiecare clipă, de patimile noastre,
acum să ne întoarcem să zicem: Doamne, eu nu sunt aşa! Eu sunt cum ai zis Tu
că sunt! Cum ai zis că sunt? Fericiţi cei săraci cu duhul – adică smerenia – că a
lor este Împărăţia Cerurilor; deci eu, din fire, sunt smerit! Înseamnă că, chiar
dacă nu-mi place, a mai trece puţin peste mândria mea, a mai călca peste
orgoliul meu, este un lucru bun! Chiar dacă pare că mă prefac, eu vreau să fiu
cum sunt eu! Aşa mi-ai zis, aşa sunt! Fericiţi cei blânzi, fericiţi cei milostivi,
fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei ce flămânzesc şi
însetoşează de dreptate, de dreptatea lui Dumnezeu şi de vremea dreptăţii, a unei
lumi desăvârşite, care să nu fie ca aceasta, nedreaptă. Toţi aceştia sunt fericiţi!
Asta e firea omului! Şi, atunci, asta trebuie să facem!

Şi revin: în nici un caz să nu vă gândiţi că nu faceţi acestea pentru că sunt prefăcute


şi cu jumătate de măsură. Fă-le aşa, ca tu, făcând şi voind şi ostenindu-te,
Dumnezeu va da însutit, înmiit şi atunci se împlineşte cuvântul Evangheliei: De
veţi face acestea – adică de veţi iubi pe cei ce vă urăsc, de veţi face bine celor ce vă
fac rău, de nu veţi judeca pe cei ce vă judecă – când veţi face acestea vi se va turna
în sânul vostru măsură bună, îndesată, peste margine vărsată. Auziţi! Adică atâta
odihnă, atâta pace, îşi va reveni omul, va veni la firea lui cea adevărată, la odihna
lui cea mare pe care tot o caută în toate părţile! La asta Se referă Dumnezeu!
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”
Părintele Coman: Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu
Dumnezeu

R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi


astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem,
foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul
păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai
Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi.
Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura
omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a
Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape
utopic!

Părintele Coman: Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de restul


oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul să
vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la
Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, pe care noi o
discutăm astăzi, chiar pun problema dacă, nu cumva, este vorba despre o măsură
care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual
maximalism sau chiar despre o utopie! Sunt de acord cu dumneavoastră că este un
standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale!
Standardul este, însă, real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce
înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi
poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi
măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost
creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde
care-i depăşesc puterile naturale proprii.

Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-­şi iubească vrăjmaşii. Nu
numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât,
să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi
omul este chemat să o atingă.

Spune Sfântul Evanghelist Luca, consemnând cuvintele Mântuitorului Hristos:


„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi
nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El
este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6,35).

Sau la Sfântul Evanghelist Matei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei


ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă
şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară
soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi.” (Matei 5, 44-45).

Aşadar, iubiţi pe vrăjmaşi ca să fiţi fiii lui Dumnezeu, să vă asemănaţi Lui, să-I
urmaţi Lui. Iubirea tuturor oamenilor, fără excepţie – deci şi a vrăjmaşilor – este un
standard dumnezeiesc, este modul de existenţă sau de atitudine a lui Dumnezeu
însuşi. Ce Dumnezeu ar fi fost acela care ar fi depins în manifestările Sale de
atitudinile oamenilor?! Dacă Dumnezeu ar fi fost bun numai cu cei buni,
înseamnă că ar fi fost bun la schimb! Ori, aceasta este cea mai de jos, cea mai
meschină treaptă a comportamentului uman căzut. Dumnezeu S-ar fi făcut pe
Sine captiv slăbiciunilor omeneşti! Omul este chemat să reacţioneze faţă de
neputinţele semenilor săi aşa cum reacţionează Dumnezeu. Adică, să se ridice
deasupra determinărilor contextuale, să nu se blocheze în răutăţile semenilor, să
nu-şi pună limite propriei sale iubiri faţă de oameni, pentru că oamenii sunt
neputincioşi, păcătoşi, răi ş.a.m.d. Din păcate, „filozofia” sau mentalitatea
aceasta este foarte răspândită, aproape că guvernează relaţiile dintre oamenii. Se
invocă, de obicei, dreptatea! Însă dacă s-ar cerceta cineva pe sine, ar constata că nu
are bucurie, nu are împlinire atunci când este bun la schimb, când face bine la
schimb, când iubeşte la schimb etc. Oricine poate măcar experimenta propunerea
Evangheliei lui Hristos, să fie bun cu cei care nu sunt buni cu el, să facă bine celor
care-i fac rău şi să se cerceteze cu atenţie ce simte în sufletul său!

Cum spuneam, prin natura lui, omul este însă departe de a răspunde acestor
exigenţe! O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine
omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create
şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea. Ba mai mult, se manifestă la antipodul
puterilor omeneşti. Îmi vine în minte cuvântul Sfântului Pavel: „Puterea lui
Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte!”, şi paradoxul aceluiaşi: „Căci, când sunt
slab, atunci sunt tare!” De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această
putere dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti.
Este, însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care
îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni teologici,
Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, harul lui Dumnezeu? Harul lui
Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create şi
care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare,
care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Acest har discret al lui
Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, dumnezei, dacă vreţi şi ne dă puterea de
a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini, evident.

Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie este şi da şi nu!
Pentru omul limitat la condiţia sa umană iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de
neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea
vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş,
ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască. Cei care nu-i
iubesc pe vrăjmaşi, nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc „din pricina puterii
lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască!

Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos,
prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul
acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai
puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar
politice sau în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală!
Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard
moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la


dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi
după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi mai ales, cu
puterea dumnezeiască. Aceasta este chemarea. Acesta este şi obiectivul întregii
iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne spună să fim mai
buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi pentru a viza existenţa
sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi mai ales, pentru a oferi lumii „puterea
dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.
Esenţial pentru Biserică nu este faptul că face pe oameni mai buni, ci că oferă
lumii şansa existenţei în planul nemuririi, al veşniciei, al nestricăciunii, al iubirii
prin excelenţă, care este existenţa asemenea lui Dumnezeu. Care morală oferă
această şansă omului? Nici una, oricât de desăvârşită ar fi ea! Acolo se întemeiază
credinţa noastră. Dacă nu ar fi credinţa în înviere, tot edificiul bisericesc şi al
credinţei noastre şi al propovăduirilor noastre, s-ar prăbuşi, cum spune Sfântul
Apostol Pavel. Aceasta este oferta Bisericii către omenire. Aceasta este oferta
Evangheliei Mântuitorului Hristos, ca învăţătură, către înţelepciunea omenească.
Ea oferă omului şansa de a deveni asemenea lui Dumnezeu, ceea ce se spune şi în
Evanghelia de astăzi: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit
este!” (Matei 5,48).

R. Rădulescu: În istorie, exemple de oameni care au ajuns şi au împlinit acest


înalt standard sunt sfinţii, este clar. De fapt, este o chemare la sfinţenie…

Pr. Coman: Absolut! Dar sfinţenia nu trebuie înţeleasă ca performanţă morală, ci


ca împărtăşire a omului de harul dumnezeiesc. Acesta este, de altfel, înţelesul
sfinţeniei în spiritualitatea noastră răsăriteană. Sfinţenia, înţeleasă ca vieţuire cu
Dumnezeu, este starea de normalitate! Viaţa fără Dumnezeu este cădere de la
normalitate, este starea decadentă a omenirii! Viaţa cu Dumnezeu nu înseamnă
numai a crede că există Dumnezeu, ci a-ţi trage resursa vitală din Dumnezeu. La
antipodul acesteia este viaţa omului suficient sieşi, care-şi trage resursele vitale din
sine şi din lumea înconjurătoare, din lumea creată.

R. Rădulescu: Să-i spunem poruncă, dar, de fapt, nu ne dă o poruncă, ci ne


arată o cale...

Pr. Coman: Este calea prin excelenţă! Este sau ar trebui să fie o tulburătoare
aducere aminte a chemării noastre iniţiale, de a râvni la vieţuirea asemenea lui
Dumnezeu. I se aduce aminte omului că a fost „făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu!” Sau, aşa cum explică teologii, a fost făcut după chip şi chemat să
ajungă la asemănare cu Dumnezeu.

R. Rădulescu: Sfinţii au împlinit această chemare. Aţi spus că nu cu puterile lor


omeneşti, ci prin harul lui Dumnezeu. Dar totuşi, omul trebuie să dea şi el ceva,
să se pună la dispoziţie. Şi vă întreb concret: fiecare dintre noi are situaţii în
care are pe cineva, nu spunem că este chiar vrăjmaş, dar are un om care îi face
rău. Cum sau ce etape trebuie să parcurgă sau cum să facă să nu reacţioneze la
răul care i se face şi care poate fi mare. Sunt oameni care au făcut mult rău
altora. Cum să facă cei cărora li s-a făcut rău, să nu reacţioneze fără iubire, ci
să reacţioneze în duhul acesta, pe care ni-L propune Hristos?

Pr. Coman: Eu cred că o primă fază nu este foarte grea. Să observăm şi să


acceptăm că această logică este pozitivă şi corectă. Să spunem că nu ni se cere
nouă personal, nici mie, nici dumneavoastră, nici celorlalţi, să-i iubim pe vrăjmaşii
noştri! Discutăm o chestiune abstractă. În abstract, este bine să-l iubeşti pe cel care
îţi face rău, pentru că nu mai înmulţeşti răul, cel puţin, nu se escaladează răul…
Altfel, ajungem la binecunoscuta spirală a răului! Acesta este un argument care
ţine de logica omenească.

R. Rădulescu: Răul rămâne la celălalt…

Pr. Coman: Rămâne la celălalt şi în sensul că numai el este subiectul răului, dar şi
în sensul dimensiunii răului. Dacă noi nu răspundem răului cu rău, răul rămâne
numai la dimensiunea iniţială, nu se înmulţeşte. Este logic, nu? Aşadar, o primă
fază ar fi să reflectăm asupra acestei perspective şi să recunoaştem că este pozitivă.
Să nu luăm dintru început în calcul cât de realizabilă este o astfel de atitudine. Este
foarte important de împlinit acest lucru. Atunci când vorbim despre iubirea
vrăjmaşilor, atitudinea nu se limitează la a nu răspunde cu rău ci, limitând răul, se
înmulţeşte binele. Acolo unde se naşte răul, eu pun ca răspuns binele. Să iubim pe
vrăjmaşii noştri, nu înseamnă numai să-i tolerăm, să le suportăm vrăjmăşia, ci
înseamnă să le răspundem cu un gest pozitiv, bun. Aşa cum spune Sfântul
Evanghelist Matei: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor care vă
prigonesc, rugaţi-vă pentru cei care vă vatămă”. Deci, de fiecare dată, tu, în locul
gestului sau al atitudinii negative care vine de la celălalt, să pui ceva pozitiv.

La sămânţa răului, care izvorăşte din celălalt, tu să vii cu izvorul binelui. Ceea ce,
logic, este corect. Abstract judecând, cine ar putea să spună că nu este corect? Toţi
ne vom împiedica, însă, în momentul în care ni se va cere să facem noi aceasta.
Vom constata pe propria noastră piele sau experienţă că nu este posibil. Haideţi să
recunoaştem în primă fază că teoretic este bine, iar în a doua fază, să recunoaştem
că, personal, nu putem face acest lucru! Ne vom mira, dar chiar aceasta vrea
Mântuitorul Hristos. Să conştientizăm standardele reale la care suntem chemaţi să
existăm şi după aceea să conştientizăm că ele ne depăşesc puterile. Din orgoliu, din
mândrie, atât de greu îi este omului să facă acest lucru, încât a generat o întreagă
filozofie de viaţă, o logică, opusă celei dumnezeieşti, care să-l îndreptăţească, să-l
justifice. În loc să spună: „aşa este bine, aşa este corect, dar eu nu pot face aşa
pentru că sunt neputincios”, va spune „nu este drept!“, „unde este dreptatea?!”,
„Dreptatea cui?!”. Dreptatea sa! Aşa s-a născut ipocrizia, singurul rău uman
înfierat fără clauze de Mântuitorul Hristos, cu tărie.

Dacă recunoaştem că este bine să iubim pe vrăjmaşi, dar că noi nu putem împlini o
astfel de cerinţă, avem o singură ieşire, aceea de a apela la ajutorul altcuiva, pentru
ceea ce este dincolo de limitele noastre. Acel Altcineva este Dumnezeu însuşi! Este
situaţia pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine: „Căci nu fac
binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!” (Rom.
7,19). Ştiu binele, îl şi voiesc, dar nu pot să-l fac, dimpotrivă făptuiesc răul, pe
care nu îl voiesc. Această stare a omului în lupta cu sinele şi cu propriile sale
limite, trebuie să ne fie foarte clară. Nu o vom depăşi străduindu-ne să devenim
mai buni! Pur şi simplu pentru că nu vom reuşi noi singuri să devenim mai
buni. Omul se amăgeşte cu împlinirea unor porunci care nu vizează măsura
deplinătăţii sau a desăvârşirii: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să nu
consumi alcool etc. Considerându-se bun dacă le împlineşte sau oricum mai bun
decât cei care nu le împlinesc. Aceasta este o mare amăgire.

S-a generat chiar şi o întreagă morală, uneori cu numele de creştină sau promovată
ca atare, care promovează suficienţa de sine prin raportare la împlinirea unor
porunci morale, care vizează nefăptuirea răului şi nu făptuirea binelui, de fapt.
Sigur că nu este bine să faci lucrurile acestea, dar nu înseamnă că dacă nu le faci
eşti bun. Care morală spune că este corect să faci lucrurile acestea? Problema nu
este aceasta. Să nu înjuri este posibil să realizezi tu însuţi, de unul singur, dar, să
iubeşti pe vrăjmaşi, nu este posibil să o faci singur. Şi atunci, cu privirea la acest
standard maximal, la care suntem chemaţi să ajungem, avem şansa să ne
recunoaştem limitele. Altfel, dacă standardul ar fi, în mod artificial, coborât la
limitele noastre, mulţi dintre noi ne-am amăgi că suntem puternici, unii dintre noi
chiar atotputernici. Aceasta ar fi marea cădere a omului, dacă nu cumva chiar şi
este!!!

R. Rădulescu: Părinte profesor, vă mai întreb ceva. Întrebarea vine dintr-o


constatare: acest maximalism, la care ne cheamă Dumnezeu, comportă un risc
pentru Dumnezeu însuşi? Pentru că în istorie puţini au atins acest standard. Mă
gândesc că este un eşec în această chemare, pentru că nu se răspunde pe
măsură, din partea noastră, a oamenilor. Vedem la tot pasul, pe stradă, la
televizor, la cinematograf, toate poveştile filmelor care ni se oferă au o intrigă.
Intriga se bazează pe răzbunare, pe conflict…!

Pr. Coman: Mai întâi aş aminti ceea ce cred că am mai spus, anume că măsura
aceasta nu este o convenţie, ci ţine de adevărul lucrurilor. Aşa a fost făcut omul de
Cel care l-a proiectat. Dacă se înscrie pe traiectoria aceasta, omul se înscrie pe
calea împlinirii sale, dacă preferă alte traiectorii o face cu riscul neîmplinirii.
Acum, se pare că omul este supărat că a fost creat cu şansa de a ajunge la o măsură
prea mare. Vă închipuiţi, câtă supărare ar fi fost dacă i se punea o limită peste care
nu ar fi putut să treacă?!

Cât priveşte modelul prezentat pe toate canalele ca unanim acceptat, acesta este
dovada complicităţii quasi-generale a unei lumi căzute care încearcă să se convingă
de faptul că nu este căzută. O lume ipocrită, care după ce se dedă în masă la
fărădelegi, invocă criteriul majorităţii drept criteriul binelui şi al adevărului. O
lume împărţită în două segmente, amândouă la fel de ipocrite: pe de o parte
producătorii acestei „culturi”, care ştiu bine că aceasta nu este o cultură sănătoasă,
dar mai ştiu că este foarte profitabilă financiar şi politic, iar, pe de altă parte,
consumatorii, care ştiu la fel de bine că această cultură nu este sănătoasă, dar le
hrăneşte patimile şi plăcerile păcătoase din care ei spun că nu vor să iasă, dar în
adevăr nu pot. Nu din cauza maximalismului eşuează oamenii, ci, dimpotrivă,
datorită faptului că refuză standardul maximalist.

Această lume vrea să legitimeze „cultura” pe care o produce, gândind că în felul


acesta scapă de culpă. Se amăgeşte gândind că poate să-şi dea altă destinaţie,
modificând conceptul de om! Simte că este captivă unui proiect coerent ce nu-i
aparţine, care presupune un parcurs anume existenţial şi în loc să depună eforturi
pentru a străbate acest parcurs, încearcă să-l modifice după măsura neputinţelor,
tentaţiilor şi patimilor sale. Se regăseşte aici una din cele mai grave atitudini
umane faţă de rău, păcat sau decădere, despre care vorbea un filosof grec
contemporan, Evanghelos Papanoutsou.

„Dintotdeauna în viaţa omenirii a existat păcatul, căderea, greşeala, spunea E.


Papanoutsou. Diferenţa pe care o marchează civilizaţia contemporană este
încercarea ei de a desfiinţa noţiunea de păcat sau greşeală prin a o legitima la
nivelul convenţiilor sociale, morale, politice“.

Se şi mândreşte de geniala descoperire: cât de simplu putea să fie! Declari, pur şi


simplu, răul bine şi ai scăpat de teroarea moralei. Alţii se chinuiau să lupte până la
sânge împotriva păcatului, alţii îl ascundeau sub preş sau după uşă, alţii îl ocultau
prin intermediul legilor…

Este încercarea omului de a-şi construi propria dreptate în contradicţie cu dreptatea


pe care o reprezintă propria lui natură şi care i-a fost imprimată de Creator. Nu-şi
dă seamă că în felul acesta îşi contestă propria condiţie umană. Este reflexul
generalizat al ispitei pe care o trăim aproape fiecare dintre noi la nivel individual,
în starea de neîmplinire, gândind că în alte condiţii am fi fost grozavi. Condiţia
dată este complicată!

(…)

Ele devoalează aşezarea noastră strâmbă, nesănătoasă, logica noastră meschină,


egoistă. Este o complicitate a majorităţii, cum spuneam, care, întrucât deţine
instrumentele puterii, menţine „la putere” logica sau filosofia de viaţă care-i
îndreptăţeşte, îi validează pe cei mulţi şi „puternici”. Este o atitudine ipocrită! Pe
de o parte, menţine la putere principiul sancţionării răului şi pe de altă parte,
exclude din catalogul relelor fapte evident negative, dar săvârşite de majoritate. Se
încearcă acreditarea criteriului majorităţii drept criteriu moral. Ori, această
atitudine este culmea ipocriziei! Un lucru este bun sau rău nu în funcţie de numărul
celor care îl săvârşesc! Evanghelia ne descoperă contrariul. Amintiţi-vă imaginea
cu poarta cea strâmtă care duce la salvare şi poarta cea largă care duce la pieire.
Sau imaginea cu turma mică şi „rămăşiţa”. Iar acolo unde nu pot „schimba”
categoria morală a unei fapte, fac tot posibilul să nu fie deconspiraţi. Dacă s-ar
promova o cultură care propune maximalismul Evangheliei, ar trebui prea mulţi să
se recunoască neputincioşi, limitaţi, decadenţi, imorali, ipocriţi etc.

Maximalismul Evangheliei se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu, în timp ce


cultura dominantă astăzi se întemeiază pe puterea omului. (…)

Trebuie să recunoaştem că este un mare dar descoperirea măsurii dumnezeieşti ca


standard la care este chemat omul să ajungă. Măsura etalon este necesară pentru a
te evalua corect, pentru a nu te amăgi. Prin raportare la etalon ai simţul real a ceea
ce eşti, al măsurii la care ai ajuns. A genera modele culturale, sociale sau politice,
în care dreptatea omenească - cea care are în centru sancţionarea răului – este
propusă ca etalon, echivalează cu a propune şi a menţine etaloane false, care
conduc la evaluări false, amăgitoare sau ipocrite.

Oamenii trebuie să se obişnuiască cu această perspectivă, pentru că aceasta este


Biserica, aceasta este credinţa şi aceasta este Evanghelia. Este existenţa cu
Dumnezeu, iar existenţa cu Dumnezeu înseamnă provocarea măsurii dumnezeieşti!
Alternativa acesteia este existenţa fără Dumnezeu, la limitele tale, la limitele
umanului. Una dintre aceste alternative este adevărată, iar cealaltă neadevărată. Nu
pot fi amândouă adevărate”.
Nota: *„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în
slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele,
ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în
defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt
slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 9).

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,


Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)
Predici “provocatoare” duhovniceşte despre iubirea vrăjmaşilor şi iubirea
casnicilor. “Lui Dumnezeu Îi place să-I spunem: nu pot, Doamne! Cel mai
mult îi place lui Dumnezeu să-I mărturisim neputinţa“

Nu putem să iubim, dar vrem? “Dar pe cei care ne sunt dragi, îi iubim oare aşa
cum trebuie?”

Părintele Hrisostom (Măn. Putna) - Predică la Duminica a 19-a după Rusalii


(Predica de pe munte şi iubirea vrăjmaşilor) – 2012:
Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Că întru aceasta vor
cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unul faţă de
celălalt.

“Iubiţi credincioşi, cuvintele acestea spuse de Mântuitorul Iisus Hristos arată


desăvârşirea chemării noastre, a drumului pe care îl avem de împlinit, a locului în
care noi, ca oameni, trebuie să ne aşezăm, loc în care Dumnezeu Însuşi ne-a
chemat şi arată modul în care noi putem, la modul cel mai înalt, să ne arătăm a fi la
înălţimea chemării lui Dumnezeu ca fii ai lui Dumnezeu.

Cuvântul Evangheliei de astăzi ne vorbeşte, deci, despre iubire. Despre iubire s-a
vorbit şi se va vorbi mereu. Iubirea este singura virtute despre care s-a vorbit la
modul cel mai desăvârşit, singura virtute între care s-a pus semnul egal la modul
absolut între ea şi Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este totul întru toate, însă, la
modul absolut, Dumnezeu este iubire, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan.

Poruncă nouă ni s-a dat nouă: să ne iubim unii pe alţii. Ce este, oare, nou în
această poruncă şi cum o vedem noi, oare? Nou în iubire nu pare a fi nimic.
Oamenii s-au iubit, se iubesc şi se vor iubi. Însă nou este modul în care suntem
chemaţi să o facem: nu ca nişte oameni mai buni, nu ca nişte oameni mai
morali, ci ca Însuşi Dumnezeu!

Întru aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unul faţă de celălalt.

Şi Hristos a spus: nu cum vă iubeşte lumea vă iubesc Eu; pacea Mea pe care o
dau vouă nu este aceea pe care v-o dă lumea.

Hristos ne-a arătat că singurul lucru care ne face deosebiţi de ceilalţi oameni, pe
care i-a numit păcătoşi, este iubirea. Iubirea aceasta nu este, deci, o iubire
omenească, este iubirea lui Dumnezeu; drept pentru care, fraţi creştini, ar trebui în
primul rând să fim atenţi la faptul că Hristos a numit-o poruncă. Poruncă înseamnă
ceva care trebuie numaidecât împlinit, poruncă se referă la ceva care are o
deosebită importanţă, fără de care nu se poate.

Să ştiţi că noi, în viaţa noastră, nu ne silim deloc să iubim. Noi nu socotim aceasta
ca poruncă; să vă iubiţi unul pe altul noi o luăm de cele mai multe ori ca pe un sfat,
ca pe ceva destinat celor mai desăvârşiţi. “După ce am împlinit toate celelalte
porunci mi-a mai rămas să iubesc şi gata!” Nu este aşa. Poruncă nouă vă dau
vouă înseamnă şi faptul că această poruncă le cuprinde în sine pe toate celelalte.
Nu poţi să fii sfânt, nu poţi să fii aproape de Dumnezeu dacă nu-I primeşti
iubirea. Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-l iubeşti pe aproapele, dacă
nu iubeşti ceea ce iubeşte Dumnezeu mai mult: pe om. Iubirea aceasta trebuie să
fie ceva către care noi trebuie să ne silim cu adevărat.

În Evanghelia de astăzi am auzit un element cu adevărat nou, să spunem, însă, pe


cât de măreţ, pe atât de înfricoşător: anume că măsura iubirii este iubirea
vrăjmaşilor. Nu este cu putinţă, iubiţi credincioşi, să facem acest lucru noi, ca
oameni. Oricât ne-am strădui să ne curăţim, oricât ne-am strădui să înţelegem mai
bine pe cel de lângă noi, oricât ne-am strădui să fim mai politicoşi, mai buni, mai
milostivi, oricât ne-am strădui să adunăm în noi toate virtuţile, pe aceasta n-o vom
putea face. A-ţi iubi vrăjmaşul este mai presus de puterile omeneşti.

Hristos, când a venit pe pământ, a luat trup şi ne-a lăsat nouă, celor ce purtăm
numele Lui, poporul creştin, aceste învăţături; El nu a dorit să facă un om mai
bun. Creştinul nu este un om mai bun, mai moral, mai virtuos – ar fi prea puţin.
Creştinul este un alt om! Prin botez, creştinul se schimbă deplin. După cum bine
ştiţi că se spune la botez: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi
îmbrăcat. Creştinul nu mai este un simplu om. Este omul, fiul lui Dumnezeu, cel
care este îmbrăcat în Hristos, cel în care Hristos locuieşte şi Hristos lucrează.

Iarăşi un motiv pentru care nu ar trebui să luăm uşor porunca aceasta a iubirii; să
ne dăm seama că singuri nu putem iubi, însă, în acelaşi timp suntem chemaţi să
iubim ca Dumnezeu. Cine poate să facă aşa ceva? Eu nu pot. Însă, cum spune
Sfântul Pavel, Hristos în mine poate!

Hristos e Cel Care lucrează în noi şi a voi şi a săvârşi.

Hristos este Cel Care ne arată măsura iubirii. Pentru aceasta şi-a început cuvântul
de astăzi prin cuvintele:

Precum voiţi să vă facă vouă lumea, aşa să faceţi şi voi oamenilor, dorind, în
primul rând, să alunge, să stârpească din inima noastră indiferenţa. Împotriva
iubirii, fraţi creştini, nu se pune ura, ci indiferenţa. Nu am auzit spunându-se nimic
despre ură în Evanghelia de astăzi, dar la indiferenţă s-a făcut mereu trimitere. Nu
putem să spunem: “Pe unul îl iubesc şi de celălalt nu mă interesează.” Dacă spun:
“Nu am nimic cu acela, dar nici nu pot să-l văd, nici nu pot să stau lângă el”, sunt
departe, înseamnă că sunt indiferent. Indiferenţa ucide, indiferenţa împietreşte
inima, indiferenţa ne face orbi şi la suferinţă, dar şi la bucuria aproapelui,
indiferenţa ne face să minimalizăm chiar şi puterea lui Dumnezeu, chiar şi darurile
Lui, pe care le primim în fiecare clipă.

Alături de indiferenţă iată că lucrează în fiecare clipă nerecunoştinţa.

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, aşa faceţi şi voi lor… – dacă noi socotim că
avem duşmani – deşi unul singur este duşman şi acela este diavolul - dar dacă
totuşi socotim că avem vrăjmaşi, că avem duşmani, să nu uităm că asta înseamnă
că şi noi suntem, la rândul nostru, poate, duşmani ai cuiva. Nu este lucru de luat
uşor. Cu mare atenţie trebuie să ne gândim că, dacă noi socotim pe cineva a fi rău,
cu atât mai mult putem fi noi socotiţi răi de către altcineva. Vrem să nu avem
duşmani; în primul rând să nu fim noi duşmanul celuilalt.

Un om aflat în necaz nu are nevoie de cineva care să-l bată. Îi este de ajuns, ca să-i
sporească necazul, cineva care trece pe lângă el nepăsător. Aceeaşi indiferenţă
poate să facă mai mult rău decât însăşi ura. Trecem nepăsători pe lângă cei din
jurul nostru, asta este semn că darul lui Dumnezeu trece pe lângă noi.

Vrem să iubim cu adevărat? Primul pas către iubire este recunoştinţa. Dacă noi
vom primi de la Dumnezeu cu recunoştinţă, dacă Îi vom mulţumi pentru toate cele
pe care le-a făcut pentru noi, pe care le ştim că le face cu toată lumea, dar şi pe cele
pe care numai inima noastră le ştie că le-a făcut cu ea, atunci vom începe să
gândim, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Vom
începe să vedem şi cele pe care nu le-am observat până atunci. Vom începe, într-un
cuvânt, să vedem iubirea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Ne mirăm că este atâta deznădejde în jurul nostru, dar deznădejdea, ca să reziste,


are nevoie de dovezi de dragoste din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă
permanent aceste dovezi, dar noi nu le vedem, pentru că noi am uitat să mulţumim.
Mulţumind lui Dumnezeu, înţelegem cât de mult ne iubeşte şi iubirea aceasta a Lui
va fi în noi prilej în primul rând de mai multă recunoştinţă, dar şi de uimire. Noi,
care suntem atât de păcătoşi, suntem atât de mult iubiţi de El!

Fiind aşa, cu ochii îndreptaţi către Dumnezeu, nu se poate să nu vedem faptul că


Dumnezeu îi iubeşte şi pe ceilalţi. Dacă pe mine, care sunt păcătos, Dumnezeu mă
iubeşte atât de mult, d-apoi pe ceilalţi, care n-au greşit aşa de mult cum am greşit
eu, cu atât mai mult!
Înţelegând iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, începem să-i vedem pe oameni
aşa cum se cuvine. Începem să ne dăm seama că vrăjmaşi nu sunt, că poate sunt
nişte prieteni mai aspri.

Şi, legat de aceasta, ar mai fi un lucru faţă de care este nevoie să fim cu mare luare-
aminte: iubim; iubim pe cei din jurul nostru, iubim pe cei care sunt foarte apropiaţi.
Pe unii îi iubim mai uşor, pe alţii mai greu. Dar pe cei pe care îi iubim cu uşurinţă,
care ne sunt dragi, îi iubim oare aşa cum trebuie? Aşa cum este cuvântul lui
Dumnezeu? Aşa cum iubeşte Dumnezeu? Iubim noi în duhul Evangheliei? Dacă i-
am iubi în duhul Evangheliei, atunci am face tot ce-am putea ca să-i aducem lângă
Hristos, ca în ei să se vadă chipul lui Hristos. Să iubim aşa încât oamenii să
recunoască că noi suntem ucenici ai lui Hristos. Nu să iubim pentru noi, nici pentru
ei, ci pentru Hristos.

Şi atunci când vedem că cel de lângă noi are un necaz, să-i purtă sarcina până la
crucea lui Hristos. Atunci când vedem pe cel de lângă noi că greşeşte, să ne
aducem aminte că, atunci când este vorba de pieirea sau mântuirea sufletului,
dragostea devine necruţătoare. Să-i spunem cu milă, însă hotărât, că greşeşte, să-i
arătăm, dacă a pierdut cumva drumul spre Hristos, calea pe care se poate întoarce.
Însă să nu îl lăsăm să creadă că pe drumul acesta trebuie să meargă singur, să fim
gata să mergem alături de el.

Şi, de cele mai multe ori, se întâmplă ca dragostea noastră să fie singurul lucru care
i-a mai rămas celui de lângă noi şi să nu ne permitem să-l lipsim de dragostea
aceasta a noastră. Să-l îngăduim şi să-l purtăm până la crucea lui Hristos, până la
picioarele crucii lui Hristos. Aşa ar trebui să iubim, aşa ar trebui să ne ducem viaţa,
încât oamenii să vadă… nu că suntem mai buni, ci că, aşa cum suntem, dorim din
tot sufletul să fim ucenici ai lui Hristos. Nu degeaba a zis Hristos: Cel care nu
adună cu Mine, risipeşte.

Nu este indiferentă iubirea. Nu trebuie să fim indiferenţi faţă de porunca aceasta,


însă nu trebuie să o luă nici singuri pe umerii noştri. Să-L chemăm pe Hristos, să-L
facem părtaş vieţii noastre şi pe El să-L întrebăm, pe El să-L chemăm, pe El să-L
rugăm să ne ajute să ne iubim unii pe alţii.

Poruncă nouă, poruncă desăvârşită este iubirea. Iubirea este Dumnezeu. Dumnezeu
Singur poate să lucreze asta în inimile noastre. Şi, dacă ne vom sili mai mult să
iubim pe cei care ne sunt dragi mai frumos, să ne silim să-i vedem pe cei pe care n-
am putut să-i privim până acum în ochi că sunt asemenea nouă şi să-L întrebăm pe
Dumnezeu: “Doamne, de ce-l iubeşti pe acesta? Cum poţi să-l iubeşti pe acesta?
Cum mă poţi iubi pe mine?…” Şi răspunsul la această întrebare îl va simţi fiecare
în inima lui.

Ne vom apropia de Dumnezeu dacă vom înţelege că noi fraţi suntem. Ne vom
apropia de Dumnezeu dacă vom înţelege că iubirea noastră este răspuns la iubirea
Lui. Ne vom apropia de Dumnezeu dacă vom aplica în viaţa noastră cuvântul
Sfântul Ioan Evanghelistul: Iubiţilor, să iubim nu numai cu vorba, ci şi cu fapta.

Ne vom apropia de Dumnezeu dacă vom înţelege că, rugându-ne Lui şi cerând
mereu ajutorul Lui, viaţa veşnică începe aici şi acum. Amin”.

Părintele Constantin Coman - Predică la Duminica Predicii de pe munte şi a


iubirii vrăjmaşilor, ţinută la Măn. Putna – (2011)

(transcriere parţială):

” [...] Evanghelia de astăzi ne spune să nu facem lucrurile “la schimb” – dacă mă


iubeşte celălalt şi îmi face bine, la fel să fac şi eu - precum fac “păcătoşii”. Ei
iubesc pe cei care îi iubesc, ei fac bine celor care le fac bine, ei dau împrumut celor
de la care aşteaptă să le întoarcă întocmai. Sfântul Evanghelist Matei, consemnând
şi el aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos, ne spune că aşa fac păgânii, adică
oamenii care nu au pe Dumnezeu, oamenii care nu-L cinstesc pe Mântuitorul
Hristos. Cei care Îl cinstesc pe Mântuitorul Hristos şi cred în El sunt chemaţi să se
ridice deasupra păcătoşilor şi deasupra păgânilor şi să nu condiţioneze împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu de celălalt, de schimbul cu celălalt. Aceasta este marea
ispită care începând din familie, în legătura dintre cei doi soţi şi continuând cu
copii, cu familia mai mare, cu fraţii şi cu ceilalţi de cele mai multe ori ne împiedică
să fim împlinitori ai poruncii lui Dumnezeu.

Şi spun acest lucru pentru că acestea sunt porunci ale lui Dumnezeu către noi şi noi
trebuie să ne întrebăm: Vreau să împlinesc porunca lui Dumnezeu sau nu vreau să
împlinesc porunca lui Dumnezeu?

Să spun: Dumnezeu, vreau să împlinesc şi eu poruncile tale, dar nu pot, ajută-


mă, dă-mi putere! Şi cu siguranţă atât de mult îi va plăcea lui Dumnezeu gândul
acesta, vrerea noastră, încât nu va întârzia să ne dea în ajutor puterea Sa şi să
putem împlini porunca Lui şi să iubim pe cei care ne fac rău.

A da la schimb este situaţia de neiubire. Dacă dau numai celui care îmi dă înapoi,
acesta nu este gest de dragoste. De aceea ne spune Mântuitorul Hristos că în
această situaţie nu ne deosebim nici de păgâni, nici de păcătoşi.

Şi noi înşine suntem setoşi după dragoste, toţi vrem să fim iubiţi! În Evanghelia de
astăzi este chiar cuvântul cu care începe Mântuitorul Hristos Evanghelia de astăzi:
Să faceţi oamenilor ceea ce voiţi voi să vi se facă vouă.

Dacă vreţi să fiţi iubiţi, să se poarte lumea cu drag cu voi, să fie oamenii buni, să
vă binecuvânteze oamenii, să se roage oamenii pentru voi, pentru noi toţi, atunci
faceţi voi mai întâi aceste lucruri. Este un adevăr fundamental care din păcate ne
scapă. Auzim aceste lucruri, ieşim pe uşa bisericii şi le uităm până acasă. Şi poate
chiar în ziua de astăzi ne vom certa pentru că nu ne mai aducem aminte să
împlinim porunca lui Dumnezeu şi nu ne vom mai aduce aminte că El ne cere să
iubim pe cel care ne face rău. Cât de mare poate fi răul fratelui sau soţului sau
soţiei noastre, încât noi să fim atât de supăraţi? Lucrul acesta este atât de
important, dar nu ne gândim suficient la el. Şi nu ne gândim că nu ne cer oamenii
aceste lucruri, ne cere Dumnezeu Însuşi. Şi ne cere aceste lucruri ca să ne readucă
la starea cea dintâi, la starea din Rai, paradisiacă, unde oamenii, nu se ceartă, ci se
iubesc necondiţionat.

Vă atrag atenţia asupra unui lucru, asupra unui adevăr esenţial din Evanghelia
lui Hristos pe care ar trebui fiecare dintre dumneavoastră să-l verificaţi în
propria existenţă. Atât de înţelept a făcut Dumnezeu pe oameni, cu atâta
înţelepciune a făcut Dumnezeu pe oameni, încât fiecare are în sine rezolvarea
problemelor din jur, are în sine soluţia la problemele din jur. Soluţia nu este în
celălalt, cum zicem noi de fiecare dată! Dacă celălalt ar fi pur, dacă celălalt n-ar
fi răutăcios, n-ar fi duşmănos, aş fi şi eu bun. Nu! Soluţia nu este în celălalt, că
dacă s-ar fi verificat acest lucru, ar fi însemnat că Dumnezeu l-a făcut pe om
neputincios. Dumnezeu l-a făcut pe om bun foarte, cum ne spune Sfânta
Scriptură şi aceastaă desăvârşire, dacă vreţi, a făpturii lui Dumnezeu constă şi în
faptul că fiecare om are în sine soluţia pentru orice problemă! Pentru orice
problemă! Şi în cele din urmă această soluţie este sacrificiul său, crucea. Ne
place dumnezeiasca cruce s-o purtăm pe piept, să ne închinăm, dar nu uitaţi că
ea este calea, este soluţia, este rezolvarea, anume sacrificiul, jertfă.

Şi mai departe, dincolo de asta vom spune, poate şi în faţa crucii: Nu pot, Doamne!
Îi place lui Dumnezeu să-I spunem: Nu pot, Doamne!, să ştiţi. Cel mai mult îi
place lui Dumnezeu să-I mărturisim neputinţa noastră. Dumnezeu se silniceşte în
faţa mândriei noastre. Lui Dumnezeu nu îi place să ne credem în stare. Şi de foarte
multe ori credem că suntem în stare de multe lucruri, de aceea, a mărturisi lui
Dumnezeu că nu putem să facem ceva înseamnă a ne deşerta, a ne goli, a ne lepăda
de toate ispitele noastre de-a dreapta, de mândria noastră. Şi cu adevărat omul este
neputincios! Dar iarăşi, înţelepciunea lui Dumnezeu când a făcut pe om nu l-a lăsat
pe om la limita puterilor sale. Marele dar pe care Dumnezeu îl face omului este ca
omul îşi poate rândui viaţa nu numai cu puterile sale, ci şi cu puterea lui Dumnezeu
şi această putere a lui Dumnezeu este nemărginită. Când omul recurge la puterea
lui Dumnezeu mărturisind că este neputincios, va avea putere nemărginită.

Acest adevăr este propovăduit de Biserica noastră de 2000 de ani, până acum. Şi
este chemat omul să nu se limiteze, atunci când are probleme de rezolvat, la
puterile sale, ci să ceară ajutorul lui Dumnezeu, sincer, smerit, cunoscând că el
nu poate. Şi într-adevăr, suntem foarte neputincioşi! Suntem foarte neputincioşi
să ne luptăm cu propriile noastre patimi şi păcate, mai mici sau mai mari.
Mărturisim preotului la nesfârşit aceleaşi păcate. Câtă neputinţă omenească! Şi
ştiţi de ce nu reuşim să le biruim? Pentru că încercăm să le biruim numai cu
puterile noastre. Niciodată nu vom reuşi! Căzând în genunchi, va trebui să
recunoaştem neputinţa noastră şi slăbiciunea noaastra şi să cerem lui
Dumnezeu ajutor. Nu va întârzia Dumnezeu să ne ajute!

Cercetătorii, cei care cercetează dumnezeieştile Scripturi, exegeţii, savanţii (pentru


că Scripturile sunt cercetate şi de savanţi) spun că am avea în porunca
Mântuitorului Hristos o măsură utopică, idealistă, de neîmplinit. Cum e posibil să-
şi iubească cineva pe vrăjmaşi, să binecuvânteze pe cineva care îl blestemă? Sau să
se roage pentru cel care îi face rău? Într-adevăr, este o măsură care ne depăşeşte.
Dar nu uitaţi că nu suntem lăsaţi numai la puterile noastre, ci avem acces la
puterile lui Dumnezeu. Aceasta este Biserica, de aceea venim noi la Biserică, să
luăm puteri dumnezeieşti. Să luăm înţelepciune dumnezeiască, să luăm putere
dumnezeiască. Şi acea putere dumnezeiască o primim prin Cuvântul lui
Dumnezeu, din dumnezeiasca Evanghelie. Şi prin toate lucrurile şi lucrările
sfinţitoare din Biserică primim putere dumnezeiască. De aceea vine poporul la
Biserică. Nu numai să afle. Pentru că ştiinţa nu este bună când rămâne numai
ştiinţa. Şi diavolii ştiu, mult mai bine decât noi şi cele ale lui Dumnezeu şi cele ale
lumii. Numai că nu transferă ştiinţa, nu o trec în atitudinea lor, nu o transformă,
cum spun Părinţii, în înţelepciune. Ştiinţa nu trebuie ţinută în minte, ca să ne
mândrim cu ea, că ştim, de exemplu, versete din dumnezeiasca Scriptură,
cuvintele Mântuitorului Hristos, să ne lăudăm la semenii noştri cu ele, să ne
disputăm, să ne certăm: Iată ce spune Hristos! Şi această ştiinţă a lucrurilor
trebuie transpusă în viaţă, în atitudine, în înţelepciune. Ştiinţa trebuie să devină
înţelepciune pentru că înţelepciunea cea dumnezeiască este cea care ne ajută să
ne comportăm cum se cuvine în viaţă, să avem atitudine cum se cuvine faţă de
semenii noştri.

Ne confruntăm şi astăzi, la modul cel mai evident cu discrepanţa şi diferenţa între


înţelepciunea omenească şi înţelepciunea dumnezeiască, între dreptatea omenească
şi cea dumnezeiască. Dreptatea omenească, care e la mintea omului, ne va spune că
trebuie să facem dreptate dacă cineva îţi fură pământul sau îţi fură graniţa, gardul,
sau cineva nu vrea să-ţi dea din casa părinţilor şi aşa mai departe – trebuie să
facem dreptate. Ei bine, aceasta este înţelepciunea omenească. Cine vrea să trăiască
după ea n-are ce căuta la Biserică. Poate să stea acasă şi îi este suficientă casa lui.
Cine vine, însă, la Biserică, şi-L ascultă pe Mântuitorul Hristos şi cuvintele
Mântuitorului Hristos, e mare păcat după aceea să se întoarcă acasă şi să trăiască
după înţelepciunea omenească! De ce a mai fost la biserică, de ce a mai auzit
cuvintele lui Hristos?

Şi aceia suntem noi, cei care în momentul acesta suntem în dumnezeiasca Biserică,
la dumnezeiasca Liturghie şi toţi cei dimpreună cu noi şi trebuie să ne fim
mustrători nouă înşine, pentru că bisericile din România sunt astăzi, în clipa
aceasta, pline, toate. Mii de biserici, toate! Poate milioane de români sunt astăzi în
biserică. Foarte mulţi dintre ei, ieşind din biserică, vor merge şi vor vieţui
omeneşte, lumeşte, după dreptatea omenească. Continuând procesele cu semenii
lor, certându-se cu soacra sau cu nora, cu vecinul sau cu fraţii. E o mare ofensă
adusă lui Dumnezeu! Foarte mare ofensă adusă lui Dumnezeu! Când mergi la
biserică şi-L auzi pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Însuşi, spunând să-ţi iubeşti
pe vrăjmaşi, şi tu numai ce ieşi de la biserică şi îţi manifeşti ura faţă de vrăjmaşi.
Uneori poate că nici nu este un vrăjmaş adevărat, ci este unul închipuit. Mai
primim pomelnice uneori la biserică în care creştini se roagă pentru răul
vrăjmaşilor. Aceia probabil că n-au auzit cuvântul de astăzi al Mântuitorului
Hristos. Se înţelege că preoţii nu se roagă aşa cum cere credinciosul respectiv, se
va ruga aşa cum porunceşte Mântuitorul Hristos pentru binele vrăjmaşilor.

Este foarte greu de dus răutatea oamenilor. Răutatea oamenilor este uneori fără
margini şi este greu de dus. În timp ce noi aşteptăm de la oameni să fim iubiţi,
primim răutăţi. Şi nu de la cei de departe, ci de la cei de aproape. Şi ne mâhnim şi
suferim foarte mult. Şi ne întrebăm cum am putea să îndreptăm situaţia. Iată
răspunsul în Evanghelia de astăzi: apelul sau recursul la puterea lui Dumnezeu. Şi
acest apel îl facem prin rugăciune.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, mare teolog al Bisericii noastre, vorbeşte la un


moment dat de cât de mare rău face sufletului omului calomnia, vorbirea de rău
fără acoperire. Şi în ţara noastră, probabil că şi în alte ţări, dar nu ne interesează
acest lucru, parcurgem o vreme în care calomnia, vorbirea de rău şi bârfa este
foarte dezvoltată. Nu se întâlnesc doi oameni să nu înceapă să vorbească de rău pe
al treilea. Lucru care este foarte grav! Pentru că dacă tu aveai o bună imagine sau
impresie despre al treilea, vine un prieten şi spune: uite ce a făcut, ce a dres! Şi
strică imaginea bună, îl ucide pe acela în sufletul tău. Şi spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul: nu este rău mai mare pentru sufletul omenesc decât calomnia. Şi nu
poate omul să îndrepte, pentru că aţi văzut cum se transmite, mai ales dacă eşti un
pic mai cunoscut, s-a transmis în presă sau la radio, milioane de oameni îşi vor
schimba părerea despre tine şi vor crede că eşti un nemernic sau că eşti un înşelător
sau că eşti un amăgitor, fără să fii.

Ce facem? – se întreabă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cum vom îndrepta această


situaţie? Singur rugăciunea, spune. Rugându-ne la Dumnezeu pentru cel care ne
calomniază, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, acest cuvânt, va schimba sufletul
şi mintea celor care au primit calomnia. Iată, aşadar, că ne stă în putinţă. Altfel, pe
cale omenească, nu am reuşi, cu nici o presă, nici o televiziune, cu nici o campanie
să schimbăm gândul cuiva despre noi, care a fost murdărit. Dar cu rugăciune la
Dumnezeu, Dumnezeu poate să schimbe inima şi gândul celor care au primit
calomnia. Am dat un exemplu practic pentru că ne întâlnim cu el în fiecare zi.

Pe de o parte, aşadar, suntem chemaţi să împlinim porunca lui Dumnezeu şi să


luăm aminte că neputinţa noastră are soluţie la putinţa lui Dumnezeu.

Încă un lucru şi închei. Ieri, Sfânta Mănăstire Putna s-a bucurat de o foarte mare
binecuvântare, obştea Mănăstirii Putna, la iniţiativa Părintelui Stareţ Arhimandrit
Melchisedec. Şi anume, a fost cercetat, vizitată, de un foarte sporit şi învăţat
călugăr al vremurilor naostre – părintele Zaharia de la Mănăstirea Sfântul Ioan
Botezătorul de la Essex, din Anglia. Părintele a fost foarte zgârcit la vorbă pentru
că lucrurile erau foarte aşezate în mintea şi în sufletul dânsului şi le spunea foarte
clar, foarte clar. La o întrebare care i-a fost adresată: De ce nu avem râvnă să facem
lucrurile bineplăcute lui Dumnezeu, cum am putea să dobândim râvna?, a răspuns
foarte frumos şi a zis: Nu daţi atenţie la lucruri, ci daţi atenţie la oameni, la
persoane. Sporiţi dragostea către semeni şi către Dumnezeu şi veţi dobândi râvna
să faceţi.

Aşadar şi aceasta este o răsturnare cu care de obicei trăim noi: să facem treabă, să
facem lucruri, servicii, preocupări, casă, câmp, toate, înaintea oamenilor de lângă
noi. Mântuitorul Hristos nu ne spune să iubim câmpurile şi treaba. Nu ne spune!
Dacă aţi auzit undeva, spuneţi-mi şi mie. Mântuitorul Hristos spune foarte clar că
poruncile Sale dumnezeieşti se limitează la două: a-L iubi pe Dumnezeu din tot
sufletul şi din tot cugetul şi din toată tăria şi aşa mai departe şi a-l iubi pe aproapele
tău ca pe tine însuţi. Dacă omul ar fi preocupat de împlinirea acestor porunci, ar
trece în plan secund toate celelalte preocupări şi acelea s-ar aşeza la locul lor şi s-ar
rezolva şi ele prin ştiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Dar noi, se pare că am răsturnat
această poruncă a lui Dumnezeu care priveşte adevărul propriei noastre existenţe şi
ne înecăm în treabă şi uităm de cel de lângă noi. Suntem preocupaţi să nu ne
pierdem, eventual, proprietăţile şi avuţia, dar e mai imporant fratele sau tatăl decât
proprietatea. De o mie de ori! Fiindcă Dumnezeu nu ne porunceşte să ţinem cu
dinţii de proprietate, ci ne porunceşte să ne iubim fraţii. Dacă a iubi pe frate
înseamnă să sacrificăm ceva, să sacrificăm. Dar împlinim porunca lui Dumnezeu
iubindu-ne fraţii.

N-am întâlnit în pastoraţia mea – şi am aproape 30 de ani de preoţie, n-am reuşit să


determin pe cineva să renunţe la proces pentru împărţirea lucrurilor. Şi am zis:
lipseşte-te de partea ta, nu te mai du la proces şi o să aibă grijă Dumnezeu. Nu se
încredinţează nimeni. Poate într-o bună zi cineva se va încredinţa şi va vedea că
Dumnezeu nu-i rămâne dator, îi va da cu prisosinţă. Pentru ce? Pentru că arăţi
dragoste şi respect pentru Dumnezeu! Când El îţi spune să faci lucrul acesta şi tu
faci ce crezi tu că-i mai bine, înseamnă că nu crezi în ce spune Dumnezeu drăguţul,
Care e foarte departe de noi, pentru că e distanţa dintre Făcător şi făptură, e
distanţa ca dintre un meşter şi scaunul pe care îl face. Câtă distanţă este? Foarte
mare. Aşa între Dumnezeu şi noi, oamenii.

Suntem chemaţi, aşadar, să-I ascultăm cuvântul! Uitaţi-vă la oamenii din jur, nu la
lucruri, indiferent cât de importante ar fi ele. Părinţii Patericului şi ai Filocaliei ne
spun să lăsăm chiar şi lucrurile sfinte atunci când aproapele nostru are nevoie de
noi. Pentru că mai important e un suflet, (pentru că) ne-a spus Dumnezeu să-l
iubim, decât toate acestea. E foarte important să luăm aminte la Cuvântul lui
Dumnezeu. Plecaţi astăzi şi eu voi pleca o dată în plus de la Liturghia de astăzi, cu
acest cuvânt aşezat de Sfântul Evanghelist Luca în sufletele noastre. Porunca lui
Dumnezeu este Adevărul desăvârşit. Şi să căutăm să-l împlinim.

Şi când vom da de neputinţă, să nu ne speriem ci, dimpotrivă, să ne bucurăm de


neputinţa noastră, că acolo va picura Dumnezeu puterea Lui care se desăvârşeşte
întru neputinţă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Patriarhul Pavle al Serbiei: A fi om şi printre neoameni. “Cel mai important e
ca noi să nu ajungem lupi”

Un extras din volum: “Deseori, dar mai ales înainte de praznicele Naşterii şi
Învierii, Patriarhul Pavel era solicitat să dea interviuri atât pentru mass-media
naţională, cât şi pentru cea internaţională, căci cuvântul său avea un larg răsunet. O
mare parte a cererilor pentru interviu le-a primit cu prilejul sărbătoririi a 2000 de
ani de creştinism şi intrării într-un nou mileniu. Cu mila lui Dumnezeu, am avut
şansa ca Sfinţia Sa să acorde un intreviu revistei NIN cu ocazia acestui mare
jubileu. Convorbirea a fost publicată în numărul de Crăciun al acestui prestigios
săptămânal sârbesc.

- Se împlinesc două mii de ani de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos…


Unde suntem acum şi ce fel de oameni suntem? Cât ne-am depărtat de rădăcinile
creştinismului?

- De bună seamă, două mii de ani este o perioadă lungă dar, după cuvântul lui
Hristos, cu cât ne vom apropia mai mult de sfârşitul lumii – şi ne apropiem pe zi ce
trece – tot mai greu va fi pentru creştini. Domnul zice: «Veţi auzi războaie şi veşti
de războaie, pământul se va cutremura, va fi foamete şi ciumă şi pentru
înmulţirea fărădelegii va răci dragostea multora şi atunci se vor sminti mulţi şi
se vor vinde unul pe altul şi se vor urî unul pe altul, iar cel ce va răbda până în
sfârşit, acela se va mântui.» Matei 24, 6-13
Nu era uşor a fi creştin în primele veacuri. Închipuiţi-vă acele vremuri de idolatrie
greco-romană... Zeii lor erau pe Olimp. Acolo beau amvrozie şi petreceau, se
luptau între ei, răpeau femeile unii altora şi altele asemenea. Şi acum, imaginaţi-vă
că Dumnezeu vine să pătimească tocmai într-o astfel de lume. Nu găseşte alt loc
unde să se nască, nici în palat, nici în casă, ci într-o peşteră. Şi toată viaţa sa
pământească este prigonit şi la sfârşit, răstignit. Şi încă pe Cruce se rugă: «Părinte,
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!» Luca 23, 34. Gândul că Dumnezeu vină să
pătimească era pentru grecii învăţaţi nebunie, iar pentru evrei, care credeau într-
Unul Dumnezeu, era sminteală. Nici azi nu e uşor să fii creştin. În «Mizerabilii» lui
Victor Hugo, un rob espierrist îi zice Cardinalului Bienvenu: «Al vostru «iubiţi-vă
unii pe alţii» e-o nebunie!» Cardinalul i-a răspuns: «Bine, dacă asta e nebunie,
atunci sufletul trebuie să se ascundă în ea precum perla într-o scoică!» Aşa şi noi
trebuie să lăsăm nebunia să ne fie cochilie, dar înăuntru să se afle perla, Adevărul.

Sau acea pildă a lui Hristos despre omul care găseşte o comoară ascunsă într-o
ţarină. Se duce acasă şi vinde tot ce are ca să cumpere acea ţarină. În ochii familiei
şi-ai prietenilor a văzut că-l priveau ca pe-un nebun. Dar el ştia ceva ce ei nu ştiau,
că acea comoară preţuieşte nemăsurat mai mult decât tot ce avusese până atunci.
Tot astfel, cei care astăzi nu cred sunt cei care încă n-au găsit comoara ascunsă în
ţărână. Pentru ei, propovăduirea Crucii e nebunie. Dar pentru noi, Crucea e puterea
lui Dumnezeu cea mântuitoare. Şi astăzi multora le e greu să înţeleagă că
Dumnezeu ne-a iubit atât încât L-a trimis pe Fiul său cel Unul-Născut să
pătimească şi să moară pentru mântuirea noastră.

- În cuvintele lui Hristos pe care le-aţi pomenit la început parcă am recunoaşte


vremurile pe care le trăim… În ce măsură situaţia în care ne aflăm este „rodul”
modului de viaţă trăit de această lume?

- Pentru noi, creştinii, pricina morţii şi a tuturor nenorocirilor a fost dintotdeauna


păcatul. Noi suntem zidiţi pentru a fi nemuritori şi se înţelege, suntem zidiţi din
dragoste. Să avem şi noi, dară, dragoste faţă de vrăjmaşi! Dar noi n-o avem nici
faţă de apropiaţii noştri. Ştiţi şi singuri în ce stare se află familia, societatea…
Omul, pe lângă raţiune, mai este dăruit şi cu inimă şi cu sentimente şi cu voinţa ca
putere care poate să înfăptuiască ceea ce raţiunea şi inima găsesc de cuviinţă. Pe
lângă acestea, mai este dăruit şi cu libertate, în virtutea căreia omul poate face voia
lui Dumnezeu, dar I se poate şi împotrivi. Cum zice filosoful nostru, Boja
Knejevici: «Omul e o fiinţă care poate fi atât de bună încât să-L bucure pe
Dumnezeu, dar poate fi şi atât de rea încât să-l ruşineze pe diavol» Vedeţi ce mare
diferenţă! Unde ne vom afla ţine doar de noi.
De bună seamă, aceşti cincizeci de ani de mare atheism şi de folosire a tuturor
mijloacelor pentru promovarea materialismului au contribuit mult la starea noastră
actuală de robie. Dar, până la urmă, omul poate să rămână Om şi printre neoameni.
Poate să rămână oaie a lui Hristos şi printre lupi, dar la fel de bine poate să fie şi
neom printre oameni. Cu cât împrejurările sunt mai grele şi omul rămâne Om, cu
atât mai mare este el în faţa lui Dumnezeu şi-n faţa înaintaşilor şi-a oamenilor de
bună credinţă.

Iată o pildă: pe lângă Domnul Hristos au stat doisprezece din cei mai apropiaţi
ucenici, Apostolii Săi, dar Iuda a rămas Iuda, trădător. Şi el a văzut cu ochii săi
viaţa, faptele şi minunile Domnului, a auzit şi cuvintele din gura Sa, cuvinte pe
care noi acum putem doar să le citim! Pe atunci, un număr mare de oameni, evrei,
aşteptau venirea Mântuitorului – dar îl aşteptau ca împărat al lumii acesteia, care să
nimicească împărăţia Romei şi să ridice o nouă împărăţie în care evreii să fie
poporul conducător. Iar El vine şi le propovăduieşte că va muri pe Cruce! De
neînţeles! Şi Apostolii erau din poporul evreiesc, ca şi Născătoarea de Dumnezeu.
Este adevărat, Hristos nu este evreu în sensul paternităţii care dă apartenenţa la un
popor. Adam nu este nici evreu, nici sârb. El este părintele tuturor. Toţi Apostolii
sunt din poporul evreiesc, ca şi primii creştini, cu toate acestea majoritatea evreilor
au rămas în afara Bisericii, deoarece n-au crezut că Hristos este adevăratul
Mântuitor.

Cu cât vom înainta în timp, cu atât va fi din ce în ce mai greu. Hristos a ştiut cum
vor fi vremurile şi ne-a înştiinţat din timp, ca să ne pregătim şi să nu ne ducem şi
noi după cei mulţi care merg spre prăpastie. Al nostru este a ne strădui să fim cu
adevărat Oameni, pregătiţi să rămânem oile lui Hristos şi printre lupi. Dumnezeu
ne trimite lupii ca să-i iubim şi pe ei, pentru că şi ei, văzând viaţa şi credinţa
noastră, să-şi dorească să ajungă oi ale lui Hristos. Dar, în orice caz, cel mai
important e ca noi să nu ajungem lupi. Acest gând ne va ţine şi trupeşte şi
sufleteşte. Iar dacă va trebui să pierim, să pierim ca Oameni. Ca neoameni să nu
primim nici să trăim, nici să murim. Acesta este şi mesajul mucenicilor şi al noilor
noştri mucenici în ajunul proslăvirii a două mii de ani de la Naşterea Fiului lui
Dumnezeu”.
Singhel Ioan Buliga – Virtuţile făcătoare de minuni. Ce fapte ale noastre ajută
la convertirea (întoarcerea) celor rătăciţi?

Cum cultivăm smerenia?

Smerenia, după cum ne spun Sfinţii Părinţi este singura care îl biruieşte pe diavol,
iar acesta neavând-o, nici măcar nu ştie ce este aceasta. La fel şi noi, nu o putem
înţelege, decât treptat, dacă o practicăm în viaţa de zi cu zi.

Dacă arăţi unele gesturi de smerenie nu înseamnă neapărat că eşti smerit, ci aceasta
se arătă în timp şi în încercări. Smerenia înseamnă în primul rând să conştientizăm
că nu putem face nimic fără Dumnezeu, înseamnă să nu răspundem la rău cu rău,
înseamnă să ne însuşim greşelile şi să primim ocările, să primim bolile şi
necazurile, ca şi cum le-am primi de la Dumnezeu.

Sigur, Proorocul David spune: „cu cel smerit, smerit vei fi, iar, cu cel îndărătnic te
vei îndărătnici”, iar Sfinţii Părinţi ne spun că nu se cade să fii blând acolo unde
blândeţea este luată drept prostie.

Sunt particularităţi pe care nu le putem distinge, decât dacă avem cât de cât
discernământ, iar pentru a avea discernământ şi implicit smerenie, avem nevoie de
o credinţă lucrătoare şi să trecem prin toate etapele ei.
Facerea de bine face minuni

În viaţa Cuviosului Avraam, care se pomeneşte în ziua de 14 februarie, se spune că


după ce acesta a petrecut mai mulţi ani în pustie şi într-o aspră nevoinţă, mai apoi
a mers într-o cetate din zona Libanului, unde aflase că erau foarte mulţi idoli şi a
luat acolo o casă cu chirie.

Însă închinătorii la idoli, l-au chinuit rău şi i-au poruncit să plece cât mai departe
de acolo. Dar, întâmplându-se să treacă pe acolo strângătorii de biruri, au început
a bate fără milă pe acei locuitori, cerându-le împărăteştile dări, iar Sfântul
milostivindu-se, a plătit el acele dări şi a scăpat de bătăi pe cei ce mai înainte îl
chinuiseră pe el.

Locuitorii s-au minunat de această iubire de oameni a cuviosului şi s-au făcut


creştini. Apoi au zidit biserica şi au silit pe cuviosul să le fie preot. Acesta a rămas
preot acolo trei ani, iar după ce i-a învăţat rânduiala creştină, a lăsat în locul lui
alt preot şi a plecat înapoi în pustie.

Aici am avut un exemplu de împlinire a poruncii lui Hristos de a ne iubi vrăjmaşii


(cf. Matei 5, 44). Dacă însă ne-am pune pe noi în locul cuviosului, cum am fi
reacţionat după ce cineva ne-ar fi chinuit? Poate văzând că mai apoi au fost
pedepsiţi, ne vom fi bucurat, spunând că aşa de plăcuţi am fost înaintea lui
Dumnezeu, încât imediat a venit pedeapsa peste ei.

Iată cât de departe suntem în a împlini porunca lui Hristos. Am mai spus faptul că
cea mai mare minune care se poate întâmpla, este convertirea cuiva la credinţă,
care este de fapt o înviere din morţi.

Iată însă că aceste minuni multe, care se petreceau în trecut, erau posibile datorită
jertfei pe care o făceau creştinii iubitori de Dumnezeu, prin posturi şi îndelungi
rugăciuni, prin suferinţele ce le îndurau dar mai ales prin iubirea de oameni de care
dădeau dovadă“.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocările creştinului ortodox în zilele de astăzi,


Editura Egumeniţa, 2012)
Părintele Dumitru Stăniloae - Cuvânt teologic la Duminica a 19-a după
Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor) - Iubirea învinge moartea

(Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să
treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism
şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din
iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa
de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.

Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei
nobleţea supremă, sublimul.

Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a


murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru
om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie
de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere
omenească şi nici de toate la un loc.

Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti
nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să
le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu?
Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de
motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este
silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şi iubire.
Stăruind, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra unuia sau altuia din aceşti termeni, s-ar
putea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a faptelor mântuitoare
ale Domnului, încât să ni se pară că ar ajunge singur să le explice. Aceasta însă nu
constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi celălalt termen însemnătatea sa în
motivaţia întrupării şi jertfei de pe Golgota.

În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iubirii ca motiv şi ca


explicaţie a jertfei şi iubirii care au ridicat frământarea omenească la gradul şi la
sensul de istorie.

Pentru care motiv (pentru care motiv încă?) s-a săvârşit marea durere de pe
dealul Căpăţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce
ne mai spune în această privinţă, spre o plăcută mulţumire şi edificare a
sufletului, o privire mai atentă în fiinţa iubirii. Iubirea desăvârşită trebuie să
meargă până la moarte şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca
Dumnezeu? Iubirea n-ajunge să fie declarată; ea trebuie arătată, se cere arătată.
Dumnezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte –
şi aceasta este mare lucru când îl ştim sigur - ci şi pentru că prin Sine iubirea
Lui tindea să facă maximum pentru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe
Dumnezeu unei necesităţi, căci iubirea este totuşi act de voinţă. Iubirea în
gradul suprem este aceea care persistă chiar când fiinţa iubită o huleşte, o urăşte
şi în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubeşte desăvârşit moare iubind chiar pe cel
ce-l omoară.

Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a grozavei decăderi morale


în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi
arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârşirea iubirii,
când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte.
Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se întâmple şi ultima latură a
alternativei pentru a-şi arăta iubirea incredibila ei măreţie şi rezistenţă. Triumful
iubirii se arată parcă mai mult prin moarte. Când învinge fără să fie dusă la moarte,
nu ni se arată încă toată puterea ei. Iubirea care a trebuit să suporte moartea şi-a
vădit mai mult biruinţa decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo.
Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte
riscă sau jertfeşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci nenumărate, pe toate
le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.

Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu
atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de
viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă
de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită,
înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate
explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o
covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii
se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.

Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a
experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni?
Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l
poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire
roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de
alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.

Iubirea lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârşirii ei. Dar aceeaşi
desăvârşire, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra morţii şi altfel
decât prin simpla sfidare a ei. Biruieşte răzbind, dincolo de moarte, la o nouă viaţă.
Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârşite, este
prin însuşi acest fapt o biruinţă sigură a vieţii asupra morţii.Mormântul acceptat din
iubire este semnul supremei încordări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin
moarte se calcă într-adevăr asupra morţii. Prin moarte biruieşte viaţa.

Iubirea, prin urmare, face legătura între moarte şi înviere. La înviere duce numai
jertfa adevărată, pentru că numai moartea din iubire desăvârşită este jertfă
adevărată.

Calitatea acestei jertfe adevărate n-a avut-o decât Iisus Hristos, pentru că numai El
S-a lăsat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lăsându-le deschisă
calea mântuirii, chiar săvârşind ei această faptă. De aceea numai El a înviat.
Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o astfel de jertfă, trebuia să
fie Dumnezeu. Iubirea desăvârşită este una cu Dumnezeu.

Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lumii, pe Golgota,


este singurul mijloc şi pentru mântuirea oamenilor de păcat. Iubirea supremă nu
este numai singura putere care răzbeşte prin moarte, ci şi cea care deschide
zăvoarele sufletului nostru încuiat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face
nimic, nu există altă putere care să mai poată ajuta.

„Tot răul se săvârşeşte prin închiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar
cine vrea să iasă din această singularizare cu adevărat pentru a intra în relaţie cu tu,
cu Dumnezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate
veni, ca dar.Prin moartea pe cruce, iubirea divină s-a apropiat cu toată intensitatea
ei de noi. Jertfa aceasta s-a săvârşit în cercul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe
muntele încăpăţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iubirea
dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iubirea divină învinge şi
păcatul în cei ce vor să-şi deschidă sufletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această
revărsare a iubirii Lui în om, fiind suprema intensificare de viaţă, învinge şi
moartea din el.

Iubirea lui Iisus concentrându-se întreagă în favoarea noastră, în interesul nostru,


prin întrupare şi prin moarte, rămâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija
noastră rămân, analogic, în jurul celui pentru care am făcut mari jertfe şi am depus
mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.

Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din


învârtoşarea egoismului şi să răspundem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa
sufletului, nevăzut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă
omenească superioară care prin îndelungată răbdare, suferind orice ofensă din
partea noastră, ne iartă toate, ne preţuieşte, ne încurajează, ne înţelege, ştiind că
doar în felul acesta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale
sensibilităţii noastre, devenită excesivă prin păcat.

Scoaterea sufletului din izolare prin iubirea lui Hristos şi aşezarea lui în comuniune
cu Dumnezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în
labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de
comuniune adevărată este întunecat înlăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de
un om prietenos, neduşmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu
faţa deschisă. Este o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet
sincer şi deplin deschis nu poate avea însă omul decât întru Hristos, atârnând prin
credinţă cu fiinţa lui întreagă de Dumnezeu Cel devenit om. Numai atunci este în el
o iubire care rezistă atâtor piedici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările
omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi faţa lui nu
mai sunt numai „deschise“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi
ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine intră în raport cu tu, cu
Dumnezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“2 precum vine la
viaţă. Iubirea, lumina şi viaţa – împreună cu adevărul – sunt una.

În acest sens sunt Paştile sărbătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful
iubirii.
Şi numai dacă ne vom umple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de
nimic, ne vom umple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi
vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simţi nimic, întocmai ca un orb căruia i
se vorbeşte de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu adevărat, prin împărtăşire cu
Trupul Domnului, în comuniune de iubire cu El şi cu semenii, vor fi Paştile şi
pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.

De ce ne îndeamnă doar cântările bisericeşti: „Să ne luminăm cu serbarea


(prăznuirea) şi unii şi alţii să îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe
noi; să iertăm toate pentru înviere“.

Nu există luminare fără îmbrăţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful


Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere complete“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013,
pp. 758-764 (sublinierile din text aparţin redacţiei).

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro şi publicat în săptămânalul


„Lumina de Duminică” din data de 29 septembrie 2013)
“Să nu ne răzbunaţi” - Nicolae Istrate, fost deţinut politic basarabean şi lecţia
vie a credinţei sincere, a iubirii vrăjmaşilor, a iertării torţionarilor

"Să nu ne răzbunaţi" - suferinţele românilor din Basarabia

Nicolae Istrate: “Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător …”


(fragment)

Puterea credinţei

Acum, vreau să vă spun despre credinţă, despre puterea pe care o are credinţa când
suntem cu adevărat sinceri. M-am convins până la ultima mea celulă, până la
ultima mea fibră, că fără credinţă în Dumnezeu nu aş fi rezistat. La prima arestare,
când am lucrat la şanţurile acelea şi eram distrofic, trebuia să mergem de la lagăr
până la zona unde trebuia să lucrăm. Erau vreo 2-3 km. Iarna, vara, noi trebuia să
mergem în formaţie, câte cinci pe rând. Un pas în dreapta sau în stânga de convoi
se socoteşte tendinţă de evadare; paznicii te împuşcă fără somaţie.

În urma noastră, iarna, venea o sanie în care erau duşi cei bolnavi, dar, dacă cineva
cădea, prima dată veneau câinii peste el şi pe urmă îl puneau în sanie şi-l aduceau.
Până să vină sania, ori te împuşcau santinelele, ori te omorau câinii. Iar eu eram
distrofic, nu puteam să merg. Şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung până acolo.
Dacă cel de lângă mine nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut. Şi tot timpul, dimineaţa
când ieşeam din lagăr şi până ajungeam la zona aceea unde trebuia să muncim, eu
închideam ochii şi începeam rugăciunile pe care le ştiam. Şi le spuneam pe toate:
„Crezul“, „Născătoare de Dumnezeu“, „Tatăl nostru“, tot ce ştiam.
După ce le terminam, le spuneam din nou şi aşa, spunând rugăciuni, făceam tot
drumul ăsta. Le repetam, iar când ajungeam acolo, respiram uşurat: „Gata, am
ajuns în zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, când mă întorceam, aceleaşi
rugăciuni. Şi ziceam: „Iată, am scăpat, a mai trecut o zi!“. S-a repetat lucrul ăsta,
nu o zi, nu două, ci multe zile. Şi m-am deprins aşa. Şi de fiecare dată când mă
duceam şi mă întorceam, asta era preocuparea mea, de a mă ruga: dar cu o
sinceritate extraordinară! Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, dacă omul înţelege
credinţa şi se adresează lui Dumnezeu, Dumnezeu nu mai decât îl ajută, îi dă
puterea de-a lupta, de a merge înainte, indiferent de greutăţi. Asta mi-a rămas
pentru toată viaţa. Sunt convins că numai rugăciunea m-a scăpat, pentru că altfel n-
aş fi putut să fac drumul ăsta şi aş fi căzut. Şi ori mă împuşcau santinelele, ori mă
omorau câinii.

Altă dată, când munceam la banda transportoare pe care era scos cărbunele, am
căzut într-un buncăr despre care credeam că e acoperit. Avea vreo 10 metri
adâncime, sub formă de piramidă cu baza în sus. Noroc că era în el nişte cărbune
din ăsta mărunt. Am început să strig, dar acolo, ca în iad, nu se aude nimic. Strig şi
degeaba. Am încercat să caut să mă ridic. Nu pot. Găseam armatura de când se
betonase buncărul ăsta, bucăţi de sârmă rămase în pereţi şi am încercat cu mâna să
mă prind de ele şi să mă ridic. Mă ridicam şi iară cădeam, iară încercam.

Când, am auzit că buncărul ăsta urma să fie umplut cu cărbune – pentru că ştiam
că, dacă se umple buncărul vecin, urma să se arunce în asta, unde mă aflam eu. Iar
ei nu ştiau că sunt acolo. Şi, dintr-o dată, nu ştiu de unde am găsit atâta putere
totuşi să mă apuc şi să mă ridic până sus. Şi am reuşit să mă ridic până aproape sus,
dar tot nu găseam ceva de care să mă prind şi să ies. Până la urmă am reuşit, am
găsit, m-am prins şi încet, încet, m-am ridicat până deasupra.

Tot aşa, altă întâmplare, tot din lagăr. Eram într-o echipă de construcţii care lucra
la tencuirea unor case. Şi eu trebuia să car apa pe care muncitorii o foloseau la
tencuit. Mă duceam şi aduceam de undeva, de afară, dintr-o groapă făcută pentru
canalizare. Era o groapă adâncă, iar eu pusesem deasupra ei o scândură. Dar cum,
peste zi, gheaţa pe care stătea scândura s-a topit, când m-am dus să iau apa, am
căzut în groapa aceea adâncă, plină cu apă. M-am speriat foarte tare. Eram singur
şi cu greu am reuşit să ies de acolo.

Am făcut un efort extraordinar. Acolo am simţit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că


nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut să iasă din groapa aceea, singur, fără ajutor.
Am căzut cu totul în apă şi m-am dus până la fund, nu puteam să mă prind de
nimic, scândura aceea era pe mal, dar am reuşit şi am ieşit singur. Când m-am
întors şi m-au văzut lucrătorii aceia plin de apă, nu ştiau ce să facă cu mine. Era
spre seară, a început să se facă frig şi toate hainele au îngheţat pe mine, parcă eram
de tinichea. Cu greu am reuşit să ajung până la lagăr.

Acolo m-am dus la infirmerie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febră şi nu
mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Aşa de tare m-am
speriat când am căzut acolo, în groapă! Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu. Nimeni
n-a fost acolo să mă ajute şi am simţit puterea lui Dumnezeu. M-am convins acum,
la capătul vieţii, că adevărata credinţă nu constă în spontaneitate, adică să te rogi
doar când ai nevoie de Dumnezeu. E bine şi atunci să te rogi, dar trebuie tot timpul,
permanent să te gândeşti la Dumnezeu şi să te rogi.

A mai fost ceva. Când am fost arestat a doua oară, după condamnare, când eram în
celulă, înainte de a ne duce în Siberia, am avut noaptea un vis.

Mi s-a arătat Maica Domnului şi mi-a spus: „Ce ai suferit până acum e nimic – la
prima închisoare. Suferinţa e de acuma încolo. Suferinţa e în faţă, pregăteşte-te de
suferinţă!“

Când am venit acasă, eram distrofic. Aveam 1.80 m şi ajunsesem la 40-45 de kg.
Eram numai pielea şi oasele. Când am coborât din tren, aveam de la gară până
acasă 10 km. I-am făcut în jumătate de zi. Nu puteam să merg, mereu trebuia să fac
pauze, să mă odihnesc. Când am ajuns acasă, nici mama nu m-a cunoscut. Credea
că sunt un cerşetor. A trebuit să-i spun:
- Mamă, sunt eu, Nicolae!

Şi atuncea m-a cunoscut şi m-a îmbrăţişat, iar eu i-am spus:


- Mamă, lasă-mă să mă închin.

Şi m-am dus atunci şi m-am închinat.

M-am închinat, mi-am făcut cruce şi l-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a scăpat cu
viaţă.

Acuma, mă bucur de un lucru: că am ieşit din lagărele astea şi din închisorile pe


unde am trecut neînrăit şi nerăzbunător. M-am întâlnit şi cu acela care m-a torturat
foarte greu şi nu i-am spus nimic. Nu i-am reproşat nimic. M-am gândit şi eu la
păcatele mele şi m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de Dumnezeu. Şi-
atuncea, m-am gândit că şi eu trebuie să iert şi am încercat să-i găsesc lui scuze: că
aşa au fost timpurile… încercam să mă pun în locul lui şi am reuşit să-l iert.
Cu mulţi dintre cei care au stat cu mine în închisoare şi au supravieţuit mă
întâlneam, stăteam de vorbă cu ei. Şi ei se mirau cum de puteam eu să iert, că nu
toţi au iertat.

Le spuneam şi când eram în închisoare:


- Noi trebuie să iertăm, să nu ieşim de aici cu ura aceasta, să nu mergem să ne
răzbunăm.

Mie nu mi-a fost greu să-i iert pe cei care mi-au făcut rău, dar mi-a fost greu să-i
conving pe camarazii mei, cei care au fost cu mine împreună. Ei s-au întors şi după
ce s-au întors, cu ură se gândeau la răzbunare. Chiar aveau de gând să se răzbune.
Acuma sunt atâtea metode, puteam să ne răzbunăm şi să nu mai afle nimeni. Dar
eu nu am fost de acord, iar ei au început să mă învinuiască şi să se gândească dacă
nu cumva sunt trădător.

Se mirau:
- Cum poţi tu să te rogi pentru aceşti oameni care-au făcut atâta rău?

Eu atuncea le-am lămurit că mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze mintea


şi să înţeleagă că fac rău. Că dacă ei or să înţeleagă, nu mai decât vor şi înceta să
mai facă rău, să mai tortureze. Astfel trebuie să facem noi, altfel rămânem înrăiţi şi
răutatea se formează în sufletul nostru şi ne atacă în primul rând pe noi. În suflet se
dezvoltă pata asta neagră a păcatului. În felul acesta le spuneam.

Mai încoace, când au început să moară dintre camarazii mei de închisoare, cu unii
dintre ei m-am întâlnit înainte de a muri. Şi le-am spus că trebuie să se pregătească
şi să nu moară înrăiţi, să nu plece din lumea asta înrăiţi, ci să plece liniştiţi. Le
spuneam că trebuie să ne pregătim să avem o moarte liniştită. Şi moartea asta
liniştită trebuie să o câştigi, altfel răutatea asta ne face mult rău. Îmi pare bine că
am reuşit lucrul ăsta şi n-am găsit pe nici unul să plece din lumea aceasta înrăit.

Dacă mă uit în urmă, pot să spun că închisoarea m-a ajutat să mă apropii mult de
Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocităţile prin care am trecut m-au făcut să
înţeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea la anchetă să
mă nimicească, să mă omoare, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am rezistat. Şi am
trecut de asta şi m-am eliberat din închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a
ajutat nimeni la lagăr, Dumnezeu m-a ajutat.

Aşa că nu-mi pare rău că am trecut prin experienţa asta a închisorii. Dacă nu
treceam pe aicea, poate că aş fi fost cu totul alt om. Poate că aş fi ajuns comunist
sau cine ştie ce alte lucruri aş fi făcut. Ce ştiu eu ce-aş fi putut să fac… Cine ştie ce
se întâmpla cu mine dacă nu făceam închisoare? Cum eram atuncea, înainte de
prima închisoare, că eram director de şcoală, poate mă căsătoream, poate intram în
partid…

Colegii mei care au fost la fel ca mine, învăţători, profesori, cei de-o seamă cu
mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu, i-am găsit pe toţi şefi, erau
deja eroi ai muncii socialiste, aveau maşini şi una, alta. Poate că şi eu aş fi fost aşa
dacă n-aş fi făcut închisoare. Aşa că, uite, mi-a ajutat Dumnezeu, sunt sănătos şi
pot să ajut şi pe altul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a
dat. În fiecare seară, înainte de a mă culca, mă rog la Dumnezeu şi-I cer iertare
pentru tot ce-am făcut rău şi îi iert pe toţi care mi-au greşit.

Chişinău, Basarabia, 24 iunie 2011

(Din: “Monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele


românilor din Basarabia“, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012)
Diac. Conf. Dr. Alexandru Mihăilă - Precum Mă iubeşte pe Mine Tatăl, așa vă
iubesc și Eu pe voi

29 sep, 2019

Duminica a 19-a după Rusalii are în centru tema iubirii de vrăjmași, așa cum apare
în Predica de pe munte, varianta din Evanghelia după Luca. În general, suntem
obișnuiți cu varianta din Matei, în care Mântuitorul comentează poruncile
Decalogului. De altfel, chiar contextul este diferit în cele două Evanghelii, deși
conținutul predicii este același. Dacă la Matei, Hristos „S-a suit în munte și
așezându-Se… îi învăța”, în Evanghelia după Luca Hristos ține cuvântul stând „în
loc șes” (Luca 6, 17).

După o serie de fericiri și una de vaiuri, Mântuitorul Se îndreaptă spre tema iubirii
vrăjmașilor, care începe puțin mai devreme decât pericopa rânduită de Biserică să
fie citită la Sfânta Liturghie. Deja dintr-un verset anterior (v. 27), Hristos spune:
„Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ceea ce va repeta și în versetul 35.

Regula de supraviețuire în societatea contemporană


Hristos descrie întâi iubirea pământească, limitată. De o asemenea iubire sunt
capabili chiar și păcătoșii, dar este un sentiment interesat, reciproc, înscris în
calculul uman „ca mie să-mi fie bine, trebuie să răspund cu bine celor care îmi fac
bine”. Hristos spune: „Și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei” (Luca 6, 32).

Trebuie să recunoaștem că reprezintă cea mai la îndemână poziționare a noastră


față de ceilalți oameni. Este firesc să răspund prietenos celor care mi-au făcut un
bine, un favor. Simt că trebuie să mă achit de orice obligație, ca și pe viitor să pot
obține același răspuns favorabil.

Este interesant că în Evanghelii în mai multe texte observăm provocarea din partea
Mântuitorului de a ne depăși această condiție a omului firesc, pământesc.

Deja din Vechiul Testament exista porunca „iubește pe aproapele tău ca pe tine
însuți” (Levitic 19, 18) și chiar „să-l iubiți pe străin ca pe voi înșivă” (Levitic 19,
34). Deși niciunde în Vechiul Testament nu se spune „să urăști pe vrăjmașul tău”,
așa cum apare formulat în predica de pe munte în varianta Evangheliei după Matei
(5, 43), totuși tradiția interpretativă iudaică se înscria în acest sens. De altfel, în
Psalmi, orantul spune: „Urât-am adunarea celor ce viclenesc și cu cei necredincioși
nu voi ședea” (Psalmul 25, 5) sau „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne,
am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei
și mi s-au făcut dușmani” (Psalmul 138, 21-22). În Deuteronom, Dumnezeu Însuși
poruncea fiilor lui Israel despre neamurile canaanite „să le nimicești… și să nu le
cruți” (7, 2), iar spre finalul cărții Moise făgăduia: „Atunci Domnul Dumnezeul tău
va întoarce toate blestemele acestea asupra vrăjmașilor tăi și a celor ce te-au urât și
te-au prigonit” (30, 7).

În Regula comunității din manuscrisele de la Qumran, esenienii erau învățați că


trebuie „să iubească tot ceea ce El iubește și să urască tot ceea ce El leapădă”, „să-i
iubească pe toți fiii luminii… și să-i urască pe toți fiii întunericului”.

Deși tindem de multe ori să punem ideea urii îndreptate împotriva vrăjmașilor pe
seama mentalității din Vechiul Testament, iudaice, trebuie să recunoaștem că, la fel
ca iubirea pământească față de cei binevoitori nouă, și ura împotriva vrăjmașilor
ține de același registru firesc pământesc. Este regula de supraviețuire în jungla
modernă.

Imitând pe Dumnezeu depășim orice barieră în calea iubirii aproapelui


O primă provocare din partea Mântuitorului pentru contemporani, dar și pentru noi,
cei de astăzi, este să ne depășim limitele iubirii și urii firești, să scurtcircuităm
ecuația firească. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă să facem bine și să dăm cu
împrumut, fără să nădăjduim în schimb (Luca 6, 35), să imităm practic iubirea
dezinteresată, care nu așteaptă reciproca, gestul gratuit care nu trebuie urmat de
răsplată. În acest sens, Mântuitorul repetă îndemnul „iubiți pe vrăjmașii voștri”
(Luca 6, 35). Prin aceasta imităm iubirea lui Dumnezeu, pentru că „El este bun cu
cei nemulțumitori și răi”.

Pericopa de astăzi nu se oprește cu această provocare. De altfel, chiar de la


începutul pericopei, mai este lansată o provocare, care rămâne însă nedezvoltată,
dar pe care o putem urmări din alte texte evanghelice. „Precum voiți să vă facă
vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Pus în contextul discuției
despre iubire, acest îndemn provoacă depășirea iubirii pământești printr-o raportare
la sine. Sensul este formulat în altă parte: „Să iubești… pe aproapele ca pe tine
însuți” (Luca 10, 27; cf. Marcu 12, 31).

Este interesant că citând din Legea Veche în predica de pe munte în varianta lui
Matei, Mântuitorul se oprește cu citatul, lăsând deoparte comparația „ca pe tine
însuți” și adăugând în schimb ura împotriva vrăjmașului din tradiția interpretativă
iudaică: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: «Să iubești pe aproapele tău» și să
urăști pe vrăjmașul tău”.

Deși această problemă nu este discutată în Predica de pe munte mai pe larg, știm
din contextul întrebării cărturarului ce presupune comparația cu aproapele. În
primul rând, spunând Pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul îi explică
învățătorului de Lege că aproapele nu trebuie văzut doar etnic, cel de același neam.
Chiar și un străin, ca în cazul samarineanului, este aproapele. Pe de altă parte, însă,
Mântuitorul expune în întreaga ei forță porunca vechi-testamentară însoțită de
comparație: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Dacă rămâneam la prima provocare, cea a scurtcircuitării iubirii pământești, prin


iubirea vrăjmașului, puteam rămâne tot într-o oarecare limită. Îl puteam iubi pe
vrăjmaș, dar mai puțin.

Nu se iubește omul pe sine cât îl iubește Dumnezeu

Prin cea de-a doua provocare, etalonul este ridicat nefiresc. Un om obișnuit nu
poate iubi pe nimeni ca pe sine, pentru că s-ar fragmenta între mii de ego-uri pe
care le-ar pune alături pe piedestalul importanței, alături de al său. Și totuși,
Mântuitorul plusează în tema iubirii cu această nouă etapă.

Cred însă că mai există o treaptă, explicitată în Evanghelia după Ioan. La Cina cea
de Taină, în cuvântarea de despărțire, Hristos ridică încă o dată ștacheta iubirii. Și
atrage atenția că este ceva nou, ce depășește chiar și înălțimea Legii vechi.
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi,
așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); „Precum M-a iubit pe Mine
Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea… Aceasta este
porunca Mea: Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (15, 9). Etalonul
este ridicat aici pe o culme amețitoare. Omul este provocat să iubească asemenea
lui Dumnezeu, nu doar după măsura sa proprie. Să iubești pe altcineva - vrăjmaș,
de pildă - nu numai ca pe tine însuți, ci așa cum Dumnezeu îl iubește, mi se pare
realmente imposibil. Eu nu pot să iubesc ca sfinții, care erau oameni, cum aș putea
să iubesc cum o face Dumnezeu?

Este cea de-a treia provocare pe tema iubirii aruncată de Mântuitorul celor care vor
să-L urmeze. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni seamănă cu o iubire (eros, atenție, nu agape) maniacă, o iubire nebunească,
una, așadar, care iese din toate tiparele. „Nu există nimeni, nici unul dintre cei care
iubesc trupește, oricât de maniac ar fi, care să aibă atâta pasiune pentru cel iubit,
așa cum are Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre” (Către Teodor cel
căzut și despre pocăință, cuvântul întâi, 14.29-31, Sources Chrétiennes 117, p.
162).
Din poveţele părinteşti ale arhim. Efrem din Arizona despre iubirea frăţească
şi iertare: “Fă răbdare şi treci cu vederea greşelile fratelui tău… Iubeşte
precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească ceilalţi”; “Nu
stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic!”

4.10.2015

Despre Dragoste şi iertarea cea către fraţi

1. Fiii mei, luptaţi lupta cea bună! Rămâneţi în dragoste! Dragostea să fie centrul
tuturor mişcărilor voastre în obşte. Egoismul să-l alungaţi departe de la cugetul şi
gura voastră.

„Cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”, spune Domnul.

Şi dacă nu devenim ca pruncii întru nerăutate şi simplitate, nu vom intra în


Împărăţia Cerurilor.

Când o obşte este povăţuită de dragoste, atunci Hristos nevăzut binecuvântează


toate. Bucuria, pacea, jertfa pentru fraţi, arde în pieptul fiecăruia dintre fraţi, însă
rugăciunea atunci se înmulţeşte mai mult, cu cât dragostea în Hristos şi jertfa
îmbogăţesc sufletele. Atunci Hristos Se slăveşte, iar noi devenim organe smerite
prin care se slăveşte Sfântul Nume al lui Dumnezeu.

Adevărata dragoste nu invidiază darurile cele bune ale fratelui; nu se bucură când
aude cuvinte care îl înjosesc sau îl osândesc; nu se opreşte de la a lăuda mereu
sporirea fratelui.

[…]

Fiii mei iubiţi, Îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea
dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte
sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.

Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o
are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a
clevetirii, a minciunii, a făţărniciei si a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin
limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.

Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el.

Si aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că Îl iubim pe El, când avem
dragoste curată unii către alţii.

„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” şi întru întuneric duhovnicesc
petrece şi nu ştie unde merge.

Poruncă preţioasă am primit de la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne iubim unii


pe alţii, dar şi diavolul a dat celor care se supun lui porunca de a se urî unii pe alţii.
Prin urmare vom păzi porunca Celui ai Cărui ucenici suntem.

Să ne temem, fiilor, de răceala şi de vrăjmăşia cea dintre fraţi şi de gândurile aduse


de ea, care puţin câte puţin conduc sufletul la ura demonică. Căci, făcând astfel, ne
supunem vrăjmaşului nostru, diavolul, ca unui domn şi ne adunăm nenumărate rele
în sărmanul nostru suflet. Dragostea este temelia. Este temelia şi acoperământul
acelui suflet care o are. Iar un astfel suflet are sălăşluit în el pe Dumnezeul dra-
gostei şi se desfătează în fiecare clipă în chip luminat.
Pentru alcătuirea şi păstrarea vieţii de obşte este de neapărată trebuinţă dragostea
reciprocă, căci dragostea va fi veriga de aur care îi va uni pe toţi fraţii într-un trup
unitar, care se va împotrivi smintelilor pe care pururea le pricinuieşte stăpânul
vrăjmăşiei şi al urii, diavolul. Dragostea va fi acea putere nebiruită ce va ţine
mădularele adunate într-un trup, care are cap pe întâistătător. Şi această putere va
birui, de fiecare dată când va fi nevoie, pe cealaltă putere, a răului, cea desăvârşit
potrivnică, care se va sili să smulgă mădularele din acea unitate.

În cazul unei dragoste căldicele, puterea potrivnică a diavolului, potrivit cu variaţia


pe care o va suferi căldura dragostei, va avea şi trofeele pe măsură. Dar care sunt
trofeele puterii potrivnice? Smintelile în sânul obştii, grăirile-împotrivă,
neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, mândria, lăudăroşeniile, invidia, ura şi în
sfârşit părăsirea chinoviei.

[…]

3. Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-
te spre învoire. Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum,
fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor
izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde
dragostea, pe Dumnezeu Îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce
petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne
mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune apostolul Ioan:
„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”,

„Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie
încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.

Fiul meu, să nu primeşti deloc gândurile de ură împotriva fratelui, ci alungă-le


îndată şi rosteşte Rugăciunea lui Iisus sau spune satanei: „Cu cât tu, diavole, îmi
vei aduce gânduri de ură împotriva fratelui, cu atât eu îi voi iubi pe fraţii mei,
fiindcă am poruncă de la Hristos al meu. Şi nu numai că îi voi iubi, ci mă voi şi
jertfi pentru ei, aşa cum şi Hristos S-a jertfit pentru mine, ticălosul”.

Şi îndată să îmbrăţişezi lucrurile pentru care îţi aduce ură si să spui: „Ia vezi,
diavole pizmătăreţ, cât de mult îi iubesc! Voi muri pentru ei”. Făcând astfel, şi
Dumnezeu văzând buna ta intenţie şi felul în care înfrunţi ispita, pentru a-l birui pe
diavol, îndată va veni în ajutorul tău şi te va izbăvi.

[…]
Sileşte-te, fiul meu, pentru sufletul tău! Sileşte-te să-i odihneşti pe fraţii tăi şi
Dumnezeu te va odihni pe tine si îţi va da harul Său!
Fă răbdare! Fă ascultare! Fă-te gunoiul tuturor şi te va lumina Domnul!

Cel care are mai multă smerenie, acela este mai mare. Dumnezeu dă har celui care
are frica Lui şi se supune tuturor ca un copil mic şi caută neîncetat voia cea sfântă a
Domnului. Niciodată nu caută să se facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu şi a
celorlalţi. Întotdeauna spune: „Cum vreţi, cum ştiţi mai bine”. Nu-şi spune părerea
sa, fiindcă se socoteşte mai mic decât toţi. Atunci când i se spune să facă ceva, el
este întotdeauna binevoitor şi spune: „Să fie binecuvântat!”

Aşadar, fiul meu, acestea să le faci şi tu, iar demonii vor fugi departe şi nu se vor
mai apropia. Mult se tem atunci când văd smerenie, ascultare şi dragoste către toţi.

6. Tu, fiul meu, fă-ţi datoria! Dacă ceilalţi nu fac ascultare, lasă-i la Dumnezeu şi
linişteşte-te. Este invidia diavolului, fiul meu. Oare diavolul în munţi va merge? El
se duce acolo unde sunt oameni care se nevoiesc pentru a se mântui. Şi fiindcă si
noi vrem să ne mântuim, ne zăpăceşte fără să ne dăm seama.

Ridică, fiul meu, greutatea fraţilor. Dumnezeu răsplăteşte cu dreptate fiecăruia. Va


veni timpul când vei vedea cât de mult îţi va da pentru osteneala pe care ai făcut-o
pentru atâtea suflete. Osteneşte-te în această lume; ajută şi niciodată nu vei fi lipsit
de ajutorul lui Dumnezeu. Acum semeni, dar va veni vremea când vei secera.
Roagă-te ca să te întărească. Dumnezeu întru răbdare, să-ţi dea discernământ,
luminare şi celelalte. Eu mă rog neîncetat pentru tine, însă nu am îndrăznire la
Dumnezeu şi de aceea rugăciunea mea nu aduce roadă. Cugetă la cât de mult au
suferit Părinţii ca să-i mântuiască pe alţii. Nu este un lucru neînsemnat. Tu îi ajuţi
pe ceilalţi, de aceea pe tine se va răzbuna vrăjmaşul; pentru aceasta îţi aduce şi
întristare. Aşadar, întăreşte-te întru răbdare şi cu bărbăţie să zici: „Voi muri în
luptă, ajutându-i pe fraţi să se mântuiască, şi Dumnezeu nu mă va lăsa să mă pierd,
de vreme ce pentru dragoste o fac”. Da, astfel să faci şi vei vedea câtă putere şi
bucurie vei primi în luptă. Căci nerăbdarea, lipsa de nădejde şi descurajarea îl
lipsesc pe om de harul lui Dumnezeu, iar omul greşeşte, atribuindu-le greutăţilor
pe care le poartă. Dar curajul, jertfa, bărbăţia, credinţa în Dumnezeu aduc harul lui
Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să-ţi întărească nervii cei duhovniceşti spre a lupta
cu puteri noi.

7. Rămâneţi întru legătura dragostei celei frăţeşti, fiindcă dragostea este începutul
şi sfârşitul, temelia tuturor virtuţilor. În dragostea cea pentru Dumnezeu şi
aproapele „se cuprind toată legea şi proorocii“. Fără dragoste suntem chimval
răsunător, un zero rotunjit. După Sfântul apostol Pavel, chiar dacă am da trupul să
fie ars pentru Hristos şi toată avuţia noastră am împărţi-o şi în toată viaţa am face
nevointă aspră pentru Hristos, dar dragoste nu avem, nimic nu am izbândit. Aşadar
să ne îngrijim cu toată puterea a păstra dragostea întreolaltă, pentru ca puţinele
noastre lucrări să fie binecuvântate de Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor
noastre.

8. Îmi scrii, fiul meu, pentru cineva care te-a amărât şi tu l-ai blestemat. Nu, fiul
meu, să nu blestemi pe nici un om, oricât rău ţi-ar face. Hristos ne spune să iubim
pe vrăjmaşii noştri, cum vom spune noi, oare, vreun cuvânt rău? Cere lui Dumne-
zeu să te ierte si în continuare să-l iubeşti ca pe fratele tău, chiar dacă tu nu eşti de
acord cu el. Hristos pe Cruce fiind, nu i-a iertat pe cei care L-au răstignit? Oare noi
nu vom face la fel? Da, fiul meu, trebuie să-i iubim pe toţi, chiar dacă ei nu ne
iubesc. Aceasta este socoteala lor.

9. Fiul meu, întotdeauna trebuie să-l îndreptăţeşti pe fratele tău şi să te osândeşti pe


tine însuţi. Niciodată să nu îndreptăţeşti faptele tale, ci învaţă să spui „iertaţi” si
smerenia se va sălăşlui întru tine. Fă răbdare si treci cu vederea greşelile fratelui
tău, amintindu-ţi de îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de greşelile tale. Iubeşte
precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească ceilalţi. Păstrează
tăcerea, rugăciunea neîncetată si osândirea de sine şi atunci vei vedea câtă umilinţă
şi lacrimi şi bucurie vei simţi. Dacă însă nu le ţii, adică le neglijezi, atunci răceala
şi uscăciunea vor înlocui cele de mai sus.

Iubeşte-i pe fraţi şi dragostea ta se va vădi atunci când, în ciuda tuturor neputinţelor


tale, tu te vei nesocoti întru toate şi îi vei iubi pe toţi. Dragostea te va păzi de toate
păcatele.

În afară de tine însuţi să nu cugeţi nimic, ci să te prihăneşti neîncetat, căci aceasta


este calea cea mai bună.

10. Fie ca sufletul vostru să se însănătoşească mai mult, căci atunci când sufletul
este sănătos, are răbdare în necazuri, are lepădare de sine; nu-l înspăimântă nici
bolile, nici gândurile iubirii de sine. Când sufletul este sănătos, are dragoste întru
sine, nu se sminteşte, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu teatralizează greşelile lui,
întotdeauna are cuvânt bun de spus fratelui, cedează înaintea voii celuilalt şi astfel
se izbăveşte de gânduri şi mâhnire. Când sufletul este sănătos, nu se mânie, nu
cârteşte, nu grăieşte-împotrivă, nu şopteşte, nu face neascultare, nu-şi face voia
proprie şi toate celelalte care aduc sănătate sufletului. Această sănătate o cer de la
voi, pe aceasta vă sfătuiesc şi mă rog s-o dobândiţi.

Epistolă către un creştin nevoitor


11. Rabdă pe cel care te mâhneşte şi îţi pricinuieşte sminteli; rabdă cu bucurie.
Roagă-te pentru el în fiecare zi, străduieşte-te în fiecare zi să-i faci bine, să-l lauzi,
să-i vorbeşti cu dragoste şi Dumnezeu va face minunea şi se va îndrepta. Hristos Se
va slăvi, iar diavolul, cel care pricinuieşte smintelile, va crăpa. Sileşte-te să tai mai
ales minciuna şi osândirea. Canonul tău este să faci în fiecare zi un şirag de metanii
pentru cel care te urăşte, pentru ca Dumnezeu să-l lumineze şi să-l aducă la po-
căinţă. Timp de o lună de zile să faci în fiecare zi câte zece metanii.

Dacă această persoană face ceva împotriva ta, tu să treci cu vederea şi să faci
răbdare. Să preferi să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii lovit şi să nu
loveşti. Iar când pe acestea le vei face, Fiul lui Dumnezeu Se va sălăşlui în sufletul
tău împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Luptă lupta cea bună, treci cu vederea faptele acestei persoane, precum şi Hristos a
trecut cu vederea păcatele tale.

A doua epistolă

M-am bucurat când am aflat că te sileşti să biruieşti în felul tău pe acel om care atât
de mult te hărţuieşte. Da, fiul meu, dragostea pe toate le biruieşte. Dragostea să o
cauţi, smerenia, curăţia. Să faci un şirag de metanii pentru acest om şi Hristos Îl va
lumina. Diavolul le face pe toate. Când Hristos îl va alunga, acel om va deveni
mieluşel.

12. Să-l suporţi pe fratele tău cu toate ale lui. Să te caracterizeze respectul faţă de
ceilalţi. Pentru Numele lui Dumnezeu, să nu ocărăşti, să nu osândeşti, căci acestea
nu sunt fapte de monah, ci de mirean care se află departe de Dumnezeu. Tu eşti
afierosit lui Dumnezeu şi trebuie să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Aceasta să te
povăţuiască în purtarea ta faţă de ceilalţi.

Când ocărăşti şi mai faci şi alte rele, să ştii că faci voia diavolului şi Dumnezeu Se
amărăşte foarte mult. Îngerii care te văd, întristaţi vor spune: „Dar ce are acesta de
se luptă? Nu se gândeşte la porunca lui Dumnezeu, la dragoste?” În timp ce atunci
când te văd jertfindu-te pentru dragostea lui Hristos, se bucură şi slăvesc pe
Dumnezeu, care dă harul Său omului şi biruieşte pe diavol.
13. Te rog, fiul meu, sileşte-te spre păzirea dragostei frăţeşti. Monahul fără
dragoste este mort sufleteşte. Să nu judeci pe nimeni, să nu grăieşti cele de prisos,
cele vătămătoare, cele care nu se potrivesc unui monah.
Pentru ce, fiul meu, ai părăsit lumea? Oare nu ca să te sfinţeşti? Oare nu pentru a
dobândi dragostea cea curată după Dumnezeu? Când cârteşti şi îi judeci pe mai-
marii tăi, împlineşti scopul plecării tale din lume? Oare până când te va înşela
diavolul şi nu vei pune început de pocăinţă şi îndreptare? Timpul trece şi sfârşitul
se apropie. Să ne silim acum, toate se îndreaptă acum. Mai târziu ne vom lovi
capul, însă fără nici un folos.

14. […] O, ce Părinte iubitor de fii avem! A fost trecută cu vederea şi uitată această
inimă a lui Dumnezeu, care atât de mult îl iubeşte pe om! Căci strigă prin
proorocul: „Oare va uita femeia pe pruncul său? Său nu-i va fi milă de fiii
pântecelui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice
Domnul“.

„Că de vreme ce fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat prin moartea Fiului Său, cu
mult mai vârtos fiind împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui“.

O, câtă mângâiere dau cuvintele apostolului Pavel sufletului care de curând s-a
pocăit! Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi
pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.

***
Când Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos, îşi săvârşea nebunia sa în mijlocul
Constantinopolului, o femeie temătoare de Dumnezeu, ai cărei ochi sufleteşti erau
deschişi, l-a văzut în extaz pe fericitul Andrei strălucind mai mult decât soarele, iar
oamenii îl loveau, îl scuipau, îl chinuiau şi demonii se bucurau fiindcă aveau să-i
judece în ceasul morţii lor pentru că îl băteau şi-l chinuiau în tot chipul pe sfântul
lui Dumnezeu. Dar sfântul a spus demonilor: „Eu L-am rugat pe Dumnezeu să nu
le socotească păcatul celor care mă lovesc şi mă chinuiesc”.

Atunci a văzut Varvara, căci aşa se numea femeia, că s-a deschis Cerul şi s-a
pogorât un porumbel mare având o floare în cioc şi aşezându-se pe capul fericitului
Andrei, a spus: „Primeşte această ramură înflorită pe care ţi-o trimite Părintele
Luminilor, pentru că arăţi îndurare faţă de cel care te loveşte, aşa cum şi El este
îndurat”. Atunci porumbelul a fost înconjurat de nenumărate păsărele care cântau
cântări cereşti, spre desfătarea acelui fericit suflet, care pentru Hristos suferea atât
de mult.
Peste puţin acea vedenie a luat sfârşit şi fericitul s-a apropiat de Varvara, căci
cunoscuse în duh despre vedenia ei, şi i-a spus: „Păzeşte, Varvara, această taină
atât timp cât voi fi în viaţă, până ce mă voi muta în locul cortului celui minunat”.
&&&

Sufletul îndurat se aseamănă lui Dumnezeu şi multă este îndrăznirea ce o câştigă


către El.

Fie ca Dumnezeu să ne dea inimă plină de îndurare, pentru ca atunci când vom ieşi
din această viaţă să aflăm şi noi îndurările lui Dumnezeu, mila şi dragostea Sa!
Amin.

15. Aşa cum Dumnezeu este îndurat şi iartă pe toţi, tot astfel şi noi suntem datori
să ne asemănăm Stăpânului şi să iertăm din inimă pe cei care ne greşesc. Căci aşa
cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne
asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.

Să răbdăm pe cei care ne întristează, căci şi Hristos a răbdat din dragoste pentru
noi nenumărate ocări de la cei păcătoşi.

16. Mare este cinstea ce ni s-a dat, deşi suntem nevrednici, şi anume aceea de a
sluji la lucrarea de mântuire a sufletelor, ca nişte mădulare ale Sale, amintindu-ne
că dacă alţii nu şi-ar fi jertfit viaţa - apostolii şi ceilalţi - de dragul nostru, noi nu
am fi fost acum fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai bunătăţilor cereşti. Aşadar, tot
ce putem face, să facem. Iar lucrarea o va desăvârşi Cel care are puterea de a o
desăvârşi.

Aduceţi-vă aminte de vremea catacombelor, de felul în care se nevoiau primii


creştini. Cu câtă dragoste jertfeau tot ce firea le dăruise mai plăcut, atunci când
datoria de creştini îi chemă. Iar, în cele din urmă, această jertfă le aducea slava cea
veşnică.

Ah, noi nu suntem vrednici şi, din nefericire, pe toate le pierdem datorită puţi-
nătăţii de credinţă - primul fiind eu - dar nădăjduim că mila Domnului ne va întări,
ca să purtăm şi noi cu smerenie o mică cruce, spre mângâierea noastră.

17. Fiul meu, să ai dragoste către fraţii tăi! Alungă de la tine dorinţa de a birui în
cuvânt, care alungă harul mângâierii şi îl înlocuieşte cu amărăciune şi ură. Slăveşte
pe Dumnezeu întru dragoste.
„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii
faţă de alţii”.
Ce este mai frumos decât dragostea între fraţi? Dar semănătorul cel rău, aruncă cu
vicleşug sămânţa de neghină şi astfel secerăm şi invidie şi răceală.

Pentru aceasta priveghează, fiule, să nu pierzi timpul preţios cu gânduri nesta-


tornice, ca nu cumva să vină Domnul şi să ne găsească goi şi astfel să fim încuiaţi
afară de împărăţie.

Smereşte-te, osândeşte-te neîncetat pe tine însuţi. Să nu te îndreptăţeşti, ci aruncă


greşeala asupra ta.

18. Rămâneţi întru dragostea cea întreolaltă, iar aceasta va fi dovadă neclintită că şi
pe Dumnezeu Îl iubiţi. Nu vă amărâţi unii pe alţii, căci aceasta este o purtare cu
totul nepotrivită pentru cei care, miluiţi fiind de Dumnezeu, au părăsit lumea şi au
îmbrăcat haina pocăinţei. Nu întristaţi Duhul Sfânt cu gânduri necuvioase, cu
gânduri de invidie şi răceală sufletească. Da, fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii, potrivit
poruncii dumnezeieşti. Fugiţi ca de foc de răceala dintre voi, ca să păstraţi căldura
Duhului Sfânt! Îngrijiţi-vă de dragostea cea după Dumnezeu, cea dătătoare de
viaţă, ca să străluciţi icoana sufletului vostru şi să se bucure îngerii care vă stau în
preajmă.

„Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în
duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.

19. Cel care rabdă în tăcere cuvintele fratelui şi ia aminte să nu se sălăşluiască în


sufletul său ura, osândirea sau ţinerea de minte a răului, este fericit. Se asemăna lui
Hristos, care atunci când scotea demoni din oameni, evreii Îl judecau, zicând: „Cu
domnul demonilor scoate pe demoni” şi „Demon ai. Cine poate să Te asculte?”

Vezi, fiul meu, că şi lui Hristos Îi spuneau astfel? Pentru aceasta nu te mâhni. Dacă
vei face răbdare, dacă te vei smeri şi vei zice: „Cu adevărat demoni mulţi am - căci
fiecare patimă are şi demonul ei - şi sunt aşa cum spune fratele meu, ba încă şi mai
rău” şi te vei strădui să-l iubeşti, să te supui lui, atunci va veni ziua când te vei
slobozi de patimi şi va împărăţi Hristos în inima ta şi-ţi va da negrăita pace a lui
Dumnezeu.

20. Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic! Nu vă bănuiţi


unul pe altul şi astfel să creaţi stări rele înlăuntrul vostru, care vă vatămă sufleteşte.
Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu! Vai de acela de la care vine sminteală!
Nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă, ci mai degrabă aruncaţi asupra voastră greutatea
oricărei situaţii şi veţi cunoaşte mult folos înlăuntrul sufletului vostru. Iar dacă vă
veţi îndreptăţi faptele voastre şi veţi osândi pe fratele vostru, mâhnirea şi întristarea
nu vă vor lipsi niciodată, ca răsplată a călcării de poruncă.

Monahul fără prihănirea de sine nu valorează nici măcar un bănuţ; şi prin urmare
nici pricopseală nu va avea vreodată.

Ceea ce vă spune stareţul să consideraţi că este voia lui Dumnezeu şi că Domnul


vorbeşte prin gura sa. Şi atunci când veţi crede că este aşa, vă rămâne numai să
faceţi răbdare, aşa cum vrea Hristos.

21. Domnul va osândi în focul cel veşnic pe pricinuitorii de sminteli. Iubiţi-vă unii
pe alţii cu sinceritate, nu formal şi cu prefăcătorie, ci cu profunzime duhov-
nicească. Hristos atât de mult ne-a iubit astfel încât această pildă sfântă a Sa să ni
se facă de a ne iubi şi noi astfel unii pe alţii.

Dacă nu avem dragoste pentru lucrare - nu doar cuvinte goale - în zadar ne ostenim
în nevoinţă, căci lovim aerul şi ne îndepărtăm de la scopul nostru. Să nu ne înşelăm
crezând că ne vom mântui trecând cu vederea virtutea de temelie a ascultării. Dacă
nu ne va caracteriza dragostea cea curată a lui Hristos, în zadar alergăm şi atunci se
pierde orice nădejde de mântuire.

22. La întrebarea ta, frate în Hristos, dacă trebuie să-l îndreptăm pe aproapele
nostru care este nemulţumitor, nedrept etc. - sau să nu facem aceasta de dragul
răbdării, îţi răspund: dacă crezi că în urma sfatului fratele se va folosi, atunci să
o facem, căutând folosul fratelui mai mult decât pe al nostru şi împlinind astfel
cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Dacă însă crezi că nici un folos nu va
primi din sfătuire, atunci să alegi folosul tău, răbdând şi nemulţumirea şi
dreptatea fratelui.

23. Cu răbdare şi mulţumire slujeşti în ascultarea ta. Să cugeţi că slujeşti Îngeri, nu


oameni.

Slujeşte-i pe fraţi cu dragoste, aşa cum îi şi iubeşti. Străduieşte-te să nu întristezi pe


nici un frate, ca să nu piardă sufletul tău îndrăznirea centre Dumnezeu. Tu să
slujeşti ca un rob pentru dragostea lui Hristos. Să te socoteşti pe tine însuţi ultimul
dintre fraţi. Smereşte-te şi vei vedea harul pe care ţi-l va da Domnul slavei.
24. Dragostea cea adevărată către fratele are caracteristicile care o deosebesc, adică
atunci când nu judecăm pe fraţi, nu-i prihănim, când trecem cu vederea greşelile
lor cele mici şi le răbdăm ca fiind ale noastre, îndreptăţindu-i întotdeauna pe
ceilalţi, atunci când nu invidiem, nu ne bucurăm de greşelile lor, ci mai degrabă ne
veselim pentru cele bune ale lor şi ne rugăm pentru ei. Din cele de mai sus se
vădeşte dacă dragostea noastră către fraţi este curată. Atunci cu adevărat bună şi
veselitoare este petrecerea cea împreună cu fraţii.

Siliţi-vă, fiii mei, ca să dobândiţi o astfel de dragoste, căci această dragoste


strălucită şi vrednică de Ceruri vă va face fii ai lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu
dragoste este, iar cel ce rămâne în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu
întru el.

Dar pentru a dobândi această dragoste minunată trebuie să-L chemăm neîncetat pe
Dumnezeul dragostei ca să ne-o dea.

Numele lui Dumnezeu pomenit neîncetat prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hris-
toase, miluieşte-mă!” are întru sine viaţă veşnică, iar viaţa veşnică este Dumnezeul
dragostei. Prin urmare cel care se roagă cu această rugăciune dobândeşte dragostea
curată, cea după Dumnezeu.

Aşadar, înainte! Iată mijlocul şi modul pentru a dobândi dragostea. Prindeţi curaj şi
înaintaţi în luptă cu bărbăţie! Rostiţi neîncetat Rugăciunea, cu gura sau cu mintea!
Mai de folos este cu gura în timpul zilei, din pricina răspândirii minţii la lucrare“.
(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos,
2015)
Exerciţii de dragoste … În parohie şi în familie, cu părintele Ciprian
Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. Cum trebuie să fie un
preot şi un duhovnic? Riscul grav al derapajelor intelectualiste şi psihologiste

30.09.2017

„Dorul duhovnicului nu e să le meargă bine fiilor duhovnicești, ci ca toți să


cunoască pocăința”

Interviu cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii”, Belgia


Interviu realizat de Benedict Both pentru “Arthos”- revista ASCOR Cluj

- Cum devine o parohie o familie întru Hristos?


Aș pleca invers, de la ceea ce e familia, despre genul de relații care există într-o
familie. În primul rând, într-o familie trebuie să fie un tată și o mamă pentru ca eu
să devin fiu. Dacă vorbim despre o echivalență, atunci și în parohie trebuie să fie
același lucru. Tatăl e duhovnicul (cred că nu pot fi mai mulți preoți într-o parohie
autentică- aşa cum nu poate fi decât un tată într-o familie, tot aşa nu poate fi decât
un preot, un duhovnic într-o parohie). Iar mamă e Biserica, e parohia - ca expresie
concretă, locală, a Bisericii. Suntem o parohie cei care ne adunăm într-o biserică cu
un scop: de a deveni mădulare ale lui Hristos.
Conștiința apartenenței la o familie este iarăși un element important. E de datoria
mea ca, în momentul în care “am deschis ochii” în Biserică, să încep - mai întâi de
toate - să caut un duhovnic, apoi prin el să-mi găsesc comunitatea sau parohia.
Aceasta e perioada căutărilor mele. În momentul în care simt că printr-un duhovnic
pot să aud mai limpede glasul lui Dumnezeu, în care simt că acolo pot să mă nasc,
să cresc duhovnicește, mă opresc și de aici încolo începe o altă nevoință. Până aici
a fost o nevoință a căutării, care presupune rugăciune şi încordare; în primul rând,
trebuie să îți dorești lucrul acesta, să te rogi pentru asta. Odată găsit duhovnicul,
respectiv parohia, începe o altă nevoință. Când zic “duhovnic” mă refer și la un
ieromonah în jurul căruia se poate crea o parohie (în sensul iniţial al cuvântului
„parohie”, adică de loc unde oamenii se adună împreună, rămânând totuși străini,
străini de lumea aceasta, cultivând conștiința că de fapt suntem cetățeni ai Cerului,
ai Raiului, cu rădăcinile în Cer). Este nevoința de a crede că Nu voi M-ați ales,
după cum le spune Mântuitorul apostolilor, ci Eu v-am ales pe voi. Până la un
punct aleg eu, dar în momentul în care am ajuns acolo, convingerea mea trebuie să
fie că de acum înainte nu mai pot pleca din acel loc fără a suporta niște consecințe
dureroase, pentru că acolo trebuie să se ducă lupta mea, deoarece nu eu mi-am ales
frații sau familia duhovnicească, ci Dumnezeu ne-a ales, ca să învățăm împreună
dragostea. Până la urmă, acesta e rostul parohiei.

- Care este cheagul care ține o parohie vie, unită și lucrătoare?


În primul rând, cred că e lucrarea duhovnicului, care trebuie să-și împlinească
lucrarea cu înțelegere, știind ce face, având un plan, ajutându-i pe oameni să
înțeleagă diferența dintre mijloace și scop în viaţa duhovnicească. Scopul este
aflarea lui Hristos, unirea cu El, iar toate celelalte pe care le trăiesc în plan
personal, în plan comunitar, sunt de fapt mijloace. Aceasta ar trebui să fie
principala preocupare a duhovnicului, să-i ajute pe enoriaşi să se nască întru
Hristos, după cum le scrie Sfântul apostol Pavel galatenilor: “O, copiii mei, pentru
care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” Nu-i lucru
ușor, dar fără conștiința unei “maternități” perpetue, ca să zic aşa, preotul nu poate
deveni duhovnic adevărat. Iar fără un duhovnic care să lucreze, nici parohia nu
poate fi autentică.

El va trebui neîncetat să aibă o perspectivă personală, o relație personală cu fiecare


dintre fiii duhovnicești. Mai apoi trebuie să aibă în vedere ansamblul parohial,
caracteristicile comunității. Pe acest aspect am insistat foarte mult aici la parohia
noastră. În general, din păcate, mulți trăiesc în mod magic credinţa. Au transformat
Ortodoxia în religie și trăiesc magic relația cu Dumnezeu, în sensul că: „îți dau, îmi
dai; fac anumite lucruri (post, mers la biserică, în pelerinaje etc.), şi, în schimb,
aștept de la Dumnezeu anumite lucruri”. Și raportarea la duhovnic e de foarte
multe ori viciată de o astfel de înțelegere. Oamenii pot dezvolta chiar şi în Biserică
niște relații individuale, egoiste: „eu cu părintele meu, eu cu Liturghia mea, eu cu
rugăciunea mea”, în timp ce Hristos vrea să ne învețe ca toți să fim una, așa cum
spune în rugăciunea din ultima Lui seară cu ucenicii. Cel mai înalt gând al lui
Dumnezeu pentru om este acela cuprins în cuvântul Poruncă nouă vă dau vouă, să
vă iubiți unii pe alții. Fiul se roagă Tatălui ca toți să fie una. Niciodată nu o să pot
deveni una cu fratele meu dacă nu-l cunosc în primul rând, apoi dacă nu fac vreun
efort în sensul acesta.

De pildă, nu o să ajung niciodată în Australia dacă nu fac tot ce trebuie, în sensul


de a mă interesa unde e, de a vedea ce curse aeriene sunt sau de a mă gândi să iau
un vaporaș sau ceva. La fel e și cu relația dintre oameni. Nu o să pot niciodată
deveni una cu ceilalți, dacă nu o să îmi propun lucrul acesta și dacă nu o să vreau
să aflu cele care trebuie făcute și dacă nu o să lupt ascetic, perseverent, pentru a le
îndeplini.

- În ce constă jertfa duhovnicului, a preotului paroh, pentru menținerea familiei


sale duhovnicești unite și vii?

Sfântul Siluan Athonitul spune: „Să te rogi pentru alții înseamnă să-ți verși
sângele”. În primul rând, acest lucru e necesar, apoi este o luptă neîncetată de a te
pune mai jos decât cei care vin la tine.

Zicea Părintele Sofronie Saharov că, dacă vrei să ajuți pe cineva, în felul acesta
trebuie să-l privești pe om: așezându-te mai prejos decât el, smerindu-te în fața lui
și astfel omul va simți că nu vine la duhovnic să fie judecat, ci primit, primit de
Hristos prin duhovnic în primul rând. Aceasta este o formă de jertfă. Mai sunt
consecințele care decurg de aici, de a nu le căuta pe ale tale, ci pe ale celorlalți.
Când zic rugăciune pentru cei din parohie mă gândesc în primul rând la faptul că
dorul duhovnicului nu e doar să le meargă bine fiilor duhovnicești - să ia examene,
să fie sănătoşi, să aibă salarii bune - ci ca toți să cunoască pocăința, mântuirea.
Doar prin pocăință omul Îl poate cunoaște pe Hristos. Dar înfăptuirea acestei
lucrări înseamnă să nu-ți mai aparții. Energia, timpul, familia nu mai sunt ale tale,
le împarți cu cei din parohie, te dai lor. Iar familia duhovnicului trebuie să asume şi
să poarte şi ea crucea aceasta, uneori tare grea, şi de aceea enoriaşii ar trebui să
lupte în orice fel ca şi ei să îşi odihnească şi întărească - mai ales prin rugăciune -
duhovnicul şi familia lui. Căci nu e lucru mai trist decât un preot cu râvnă dar
mâhnit (și, prin urmare, legat la mâini într-un fel) [din cauza] ispitirilor care vin
din invidie, egoism si alte lucrări pătimașe ori demonice de la cei din casa lui: o
preoteasă care vrea sa-l depărteze de propria familie sau enoriași, un copil răzvrătit
etc.).

Poate cel mai simplu spus, așa cum tot Părintele Sofronie afirmă, e că jertfa
duhovnicului înseamnă ca el dăruiește din viața lui celor care vin la el, iar ei îi dau
din moartea lor (vorbim, desigur, de cele duhovniceşti: viaţa Duhului, respectiv
moartea păcatului). Pentru că, cel puţin la început, puțini sunt cei care vin să
împărtăşească la mărturisire din bucuriile lor cu Hristos. Slavă lui Dumnezeu, în
ultima vreme, primesc şi multe mângâieri de genul acesta. Însă mult timp cei care
veneau la mine veneau cu multă mâhnire, cu multă amărăciune, cu multă derută.
Atunci, rugându-te pentru cel care suferă în faţa ta, îl iei pe umerii tăi și simți, așa
cum se zice, că ciucurii de pe epitrahilul preotului reprezintă sufletele celor pe care
i-a luat pe umeri; înţelegi că nu e o metaforă, nu e o simbolistică teologică oare-
care, ci e chiar o realitate care poate să te și strivească.

- Știm că vă este drag Părintele Sofronie Saharov și că vă este model în toate. Ce


sfaturi practice ale Părintelui Sofronie v-au folosit drept călăuză de-a lungul
anilor pentru închegarea parohiei, pentru îndrumarea credincioșilor?

M-am folosit de cele două volume de sinaxe, de cuvinte duhovnicești, pe care le-a
tradus Părintele Rafail Noica. Am luat liniile pe care el le dă monahilor din obștea
lui și am încercat să le aplic și să le trăim în obștea noastră, în parohia noastră,
pentru că esențial vorbind sunt aceleași.

În primul rând, am pus accentul pe faptul că principala preocupare într-o parohie,


că sensul profund al adunării noastre împreună la biserică nu e să ne bucurăm că
suntem români sau că ne întâlnim duminica și ne suntem simpatici unii altora, nu e
nici să ne rezolvăm problemele de natură psihologică - că nu mai sunt singur, că nu
mai sunt trist de când mă întâlnesc cu oamenii la biserică etc. -, sensul profund și
lucrarea esențială a parohiei e să învățăm dragostea.

Mi-au plăcut mult cuvintele Părintelui Sofronie când, referindu-se la obștea sa,
spunea: „Iată, suntem 20 de oameni în obște. În momentul în care o să învățăm să
îi iubim pe cei 20, ținând cont că fiecare mai are în lumea asta cel puțin un milion
asemenea lui, se cheamă că noi am învățat să iubim 20 de milioane de oameni; și
nu-i puțin lucru”. Acest lucru e valabil și pentru cei din parohie, pentru cei care și-
au asumat statutul lor de mădular al acestei parohii. Când învăț să-mi iubesc frații
din parohie - în chip real, concret - prin ei inima mi se deschide într-un sens mult
mai larg, către tot mai mulţi oameni.
Legat de importanța gândului, cele mai aspre canoane pe care le dau la spovedanie
nu sunt neapărat pentru căderi personale. La început e mai mult de lucrat cu fiecare
în parte, dar de la un punct încolo, când omul înțelege ce e viața în Biserică, ce e
viața în parohie, ce e viața duhovnicească în general, situația se schimbă. Când
spun canon, nu mă refer la pedeapsă, ci la epitimie în sens de tratament. Ziceam că
cele mai aspre admonestări sau îndreptări le dau celor care îmi spovedesc că au
judecat; și-au judecat fratele și, mai rău, mai cumplit, și-au bârfit fratele. Încercăm
să înțelegem împreună că a avea gânduri împotriva unui frate provoacă o
îndepărtare a inimilor, lucrul fiind cu atât mai grav atunci când aceste gânduri sunt
verbalizate și primesc și energia cuvântului. Cu atât mai grav este cu cât, atunci
când îmi bârfesc fratele, îi împrumut și interlocutorului meu ochelarii mei răi,
vederea mea rea, prin care începe și el să-l vadă strâmb pe cel cu care înainte se
înțelegea bine.

Referitor la duhul acesta, al unei împreună-viețuiri, tot la Părintele Sofronie am


citit despre ideea de jertfă, jertfa de a-l răbda pe fratele tău cu neputințele lui și de
a-l sluji în măsura în care poți azi. Nu trebuie să faci ce nu poți, dar ce poți fă.
Foarte mulți au venit și mi-au spus că au primit mult har, pentru că atunci când le
era greu îi sfătuiam să fie atenți, foarte atenți, pentru că legea duhovnicească urma
să le scoată în cale pe cineva cu o suferință mai mare decât a lor. Reacția
“firească”, naturală, egoistă, este să ne închidem. Vrem să fim lăsați în pace în
durerea noastră. Însă reacția duhovnicească ar fi să ne deschidem către suferința
aceluia. Acest lucru ne aduce har, mă ajută pe mine însumi să trec peste propria
problemă și Îl fac pe Dumnezeu să vină și să ajute și să vindece.

Mai este și rugăciunea de unire pe care o facem cel puțin o dată pe zi și care
lucrează foarte mult la sporirea conștiinței comunitare. Cunoscându-ne deja de
atâția ani, relațiile au devenit extrem de strânse și fraţii se ajută în toate. Eu am o
convingere absolută că parohia e soluția tuturor problemelor, inclusiv a celor
sociale. De câte ori au apărut diferite “probleme” de ordin social printre membrii
parohiei (probleme financiare, boli etc), imediat au apărut şi soluţii. În momentul
în care ai conștiința că celălalt e un mădular al aceluiași Trup din care și tu faci
parte și când pe acest mădular îl doare, și pe tine ar trebui să te doară. Dacă nu te
doare e o problemă, dar te pocăiești și Dumnezeu vine.

- Cum ne putem dezvolta conștiința că suntem una sau cel puțin să dorim să
devenim una?

Aceasta, în primul rând, e lucrarea duhovnicului care, cu vreme și fără vreme,


trebuie să se ostenească să ajute să se formeze conștiința asta. Cum am spus, cu
rugăciune și cu întâlniri, cu foarte multe sinaxe, cu foarte multe exemple concrete,
explicând ce înseamnă a fi împreună, ce înseamnă a fi atent la nevoia celuilalt. În
plus, ar trebui să fie stimulate și implicările concrete. Atunci când știu că cineva
are un soi de problemă, responsabilizez pe cineva care e mai puțin implicat, îl rog
să dea o mână de ajutor. Iar acesta este un început în a vedea ce înseamnă
adevărata suferință.

- Duhovnicul ar trebui să fie un fel de mediator, să pună oamenii în legătură?

Duhovnicul ar trebui să fie mâna lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu, ochii lui
Dumnezeu în lume. Duhovnicul este cel care cu asta se ocupă: pune oamenii în
legătură cu oameni, şi pe oameni în legatură cu Dumnezeu. Cum îmi spune mereu
Părintele meu: duhovnicul e un om care stă cu o mână pe umărul celui care vine la
el, şi cu cealaltă pe umărul lui Dumnezeu.

- Unii spun că nu vor să forțeze libertatea oamenilor, dar, pe de altă parte, dacă
îi neglijăm și nu-i stimulăm, nu au inițiativă de la sine.

După o vreme, duhovnicul își cunoaște oamenii și știe ce înseamnă să forțeze


libertatea, ce înseamnă să îi atingi inima unui om, ce înseamnă să îi deschizi ochii
ca să vadă că cel de lângă el nu e așa de bine, că suferă dintr-un motiv sau altul, că
e amărât.

La noi în parohie de la început am stabilit o regulă. La aproape toate sfârșiturile de


Liturghii le spuneam tuturor să iasă din biserică, pentru că acum deveneau mâinile
întinse ale lui Hristos. Îi îndemnam să nu meargă să își salute cunoștințele, prie-
tenii, nici să nu își petreacă timpul cu oamenii simpatici și volubili cu care se
simțeau bine, ci să iasă în curte, să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru Liturghie
și să se uite în jur spre cei singuri și triști. Spre ei îi sfătuiam să meargă pentru a
face cunoștință dacă nu se știau și pentru a începe un dialog. E tentant să mergi la
cei din casta ta, la colegii de serviciu, la foști colegi de facultate etc. Una dintre
primele preocupări ale mele, atunci când am început activitatea în parohie, a fost să
“sparg” toate aceste separări pe caste, pe categorii de orice fel. Sunt împotriva
categoriilor. Cred că un om duhovnicesc, un om care trăiește în Biserică, e un om
care s-a vindecat de categorisiri. Acest lucru îl vedem de multe ori în Evanghelie.
Hristos încearcă să-i ajute pe mulți să iasă din generalizări și să iasă din
categorisiri. Doar așa dobândești o conștiință completă, te eliberezi dintr-o mare
sclavie, scapi de acest mod de a gândi modular și pe categorii.
- În ceea ce privește familia, afirmați că există o anumită urcare, anumite trepte
pentru a ajunge la dragoste. Prima manifestare și cultivare a dragostei ar trebui
să fie în familie, apoi în parohie, ca la final să ajungem la Nunta cea cu Hristos,
acesta fiind scopul fiecăruia dintre noi. Astăzi familia și-a pierdut rolul de a
spori dragostea. Mai mult, există schimbări majore în ceea ce privește rolul
soților în familie, pare că responsabilitățile dintre ei nu mai sunt foarte bine
definite. Există un rol anume, unul specific pentru fiecare dintre cei doi soți?

Absolut, fiecare are o menire. Când vine un om nou la spovedanie, într-o primă
fază încerc să-l ajut să intre în firea lui, încerc să-l ajut să înțeleagă care sunt
caracteristicile firii lui de bărbat sau de femeie, ca din acel moment să înceapă să
lucreze (re)venirea în fire. Aceasta e pocăința: distanța între ce sunt azi și ce ar
trebui să devin, văzut prin ochii lui Dumnezeu.

În Evanghelie, în scrierile Sfinților Părinți, în înțelesul și în cugetul Bisericii, aflăm


cum ar trebui să fie lucrurile, cum ar trebui să fim fiecare dintre noi. Aceasta e
lupta fiecăruia în Biserică, osteneala de a parcurge această distanță. Şi femeia, şi
bărbatul ar trebui să vadă ce este omul în definiţia lui Dumnezeu. Atunci când
există o asemenea deschidere, când omul vrea să depășească anumite probleme,
treaba duhovnicului este să-l ajute să nu mai caute soluții magice - de genul “faci 7
acatiste, dai pomelnice la 9 mănăstiri, mai aprinzi 7 lumânări în fiecare duminică”
etc. Când aud asemenea lucruri mă îngrozesc, pentru că nu-l ajuți cu nimic pe om.
Presupunând că îl lasă dracul în pace un pic, pentru o vreme, nu-i decât ca să-i
confirme că asta e „soluția bună”, care îl lasă în lanțurile patimilor, în raportarea
asta șamanică, în raportarea magică față de Dumnezeu. După ce omul a aflat cum
ar trebui să fie și ce ar trebui să facă pentru a merge pe calea pocăinței, e treaba
unui duhovnic autentic să-l ajute să parcurgă acest drum. Aceasta e viața în
Biserică de fapt, aceasta e viața duhovnicească cu toate ale ei.

- Dacă ne referim strict la rolurile pe care le au de îndeplinit soțul și soția, care


ar fi acestea?

E tot ceea ce ne spun Sfinții Părinți. Ar trebui să vedem, în primul rând, cum au
fost făcuți Adam și Eva. Pentru toate lucrurile mai complicate sau pentru
întrebările pe care le aud pentru prima oară, întotdeauna găsesc răspunsul în
Scriptură. Mă gândesc la faptul că, la începuturi, Dumnezeu l-a făcut pe Adam și i-
a dat stăpânire asupra tuturor. I-a dat și treabă, spunându-i să lucreze Raiul, să-l
păzească, sa fie atent. Dar, în primul rând, l-a făcut stăpânitor. Astfel, înțeleg că
principala caracteristică a bărbatului este să fie stăpânitor și să aibă autoritate.
Atunci când îmi exprim acest punct de vedere, iar cel din fața mea zâmbește, îi
spun că asta înseamnă că în primul rând el trebuie să fie stăpânul lui. Dacă bărbatul
este biruit de o ciocolățică sau de trupul soției, sau de un meci de fotbal, sau de o
știre nouă pe internet, atunci el nu mai e bărbat întreg, are un handicap. Fiind într-o
asemenea stare, nu poți avea pretenții de ascultare de la nimeni, pentru că
autoritatea ta e una formală, nu i-ai dat conținut. Pe tine trebuie să te stăpânești în
primul rând. Când tu vei fi stăpânul pornirilor tale, când ai învățat să lupți și să le
stăpânești, atunci nici nu trebuie să te chinui să ceri de la copii sau de la soție
ascultare. Ea va veni de la sine.

Dacă facem iarăși trimitere la Cartea Facerii, găsim că Dumnezeu l-a făcut pe
Adam, apoi s-a gândit să-i facă ajutor pe măsură și a făcut-o pe Eva. Înțelegem
astfel care este definiția și esența Evei. Esența femeii e să fie “ajutor potrivit” lui
Adam. În plus, trebuie să vedem și ce zic Sfinții apostoli Pavel si Petru mai târziu,
referitor la cum ar trebui să fie relația bărbat-femeie, la raportarea femeii la bărbat.
Iată de ce femeia trebuie să asculte de bărbat, iată de ce femeia nu trebuie să învețe
pe altii în Biserică, decât dacă îi cere Adam ca rugăminte, ca ascultare. Toate
gravitează în jurul acestor două principii esențiale: femeia își va găsi împlinirea,
consistența, fericirea în ascultare de bărbat, ori măcar ajutându-l. Vedem că până și
în mănăstiri se adeverește acest lucru. Se împlinesc acele monahii care ascultă fie
de duhovnic, fie de o stareță bătrână îmbunătățită care și-a depășit firea femeiască,
devenind bărbat duhovnicesc, bărbat desăvârșit. E aceeași ascultare de bărbat,
același ajutor care îi aduce femeii bucuria.

Dar bărbatul trebuie să ajungă la această măsură, pentru că femeia fie se


resemnează foarte ușor, fie se justifică, spunând că bărbatul ei nu se stăpânește pe
el însuși. Nefiind în stare să se stăpânească, femeia nu îl vede ca pe stăpânul ei, îi
contestă autoritatea. Femeia însă are un rol extrem de important, ea poate să-l ajute
foarte mult pe soțul ei, învățându-l fermitatea, arătându-i că ea are nevoie de un
astfel de bărbat, iar el, în consecință, nu va mai demisiona de la rolul lui. De pildă,
celor căsătorite le spun că, dacă vor să își intre în fire, trebuie să lucreze mai mult
cele specific feminine (grija de familie, de cămin, tandrețea, frumosul s.a.m.d.- și
să renunțe la treburile pe care trebuie să le facă bărbații lor. Una este să te ajute
bărbatul în mod excepțional la spălat vase sau la alte treburi, dar nu-i treaba
bărbatului ca zilnic să spele vasele, iar femeia să se uite la televizor sau pe net).

Aceasta e viața în Biserică. Pocăință, metanoia înseamnă că renunț la mintea mea


și o înlocuiesc cu mintea lui Hristos. Dacă vreau vreodată să ajung la lucrul acesta,
nu pot decât prin ascultare de Biserica, de duhovnic, adică prin a-mi tăia toate
acele înțelegeri ale mele, toate acele așezări lăuntrice ale mele, a renunța la ele
înlocuindu-le cu ceea ce ar trebui să fie, cu ceea ce ar trebui duhovnicul să ne
explice că este perspectiva Bisericii, perspectiva lui Hristos. Altă cale nu-i ca să
poți. E limpede că dacă ajungi să suferi, acolo e o neașezare.

- Este nașterea de prunci un scop în sine? Multe dintre familii au această


perspectivă și se axează adesea pe număr, pe cantitate.

Pe mine m-a mângâiat foarte Părintele Sofronie. Mitropolitul Vlahos, în cartea Știu
un om în Hristos, îl citează pe Părintele Sofronie și înțeleg că dacă îl citează îi
susține punctul de vedere legat de nașterea de prunci. Părintele Sofronie spune că
femeile de azi nu mai sunt precum cele de odinioară și nu mai pot da naștere
tuturor pruncilor care vin. Nu trebuie absolutizată chestiunea asta. Rostul căsniciei,
al nunții, este să ne învețe dragostea. Nașterea de prunci e o consecință.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică și insistă foarte mult asupra acestui aspect,
spunând că bărbatul pe soția lui trebuie să o iubească, iar dacă vin pruncii, este
recunoscător că vin prin ea. Între soție și copil, prioritate ar trebui să aibă soția. Ne
ajută acest mare sfânt al Bisericii să înțelegem că ne căsătorim ca să învățăm să
iubim. Dragostea este scopul, dragostea este adevărata relație, iar celelalte sunt
doar mijloace. Dragostea e acel proces unificator în care Hristos e miezul și doar
astfel dragostea devine izvor de viață nouă. Când nu înțelegem drept, atunci
idolatrizăm căsătoria, idolatrizăm prietenia, dragostea omenească, copiii, parohia.

Revenind, Părintele Sofronie spune, iar mitropolitul Vlahos întărește, că trebuie ca


fiecare familie, împreună cu duhovnicul, să găsească acea formă în care femeia să
nu fie strivită dacă naște un număr mai mare de copii decât poate duce.

Eu știu două cazuri de femei care au mers pe această linie legalistă, spunând că vor
face pe toți copiii pe care îi va da Dumnezeu. Una, după ce a născut 4 copii, s-a
aruncat de la etajul 10 și s-a sinucis; iar alta, după 5 copii, a ajuns la spitalul de
nebuni și încă e acolo. Mă întreb atunci: „N-a avut dreptate Părintele Sofronie?”. E
clar că femeile de azi nu mai pot fi ca acelea care se descurcau cu 10 copii,
fluierând cu sapa în spate, având grijă de casă, de animale și de toate cele ale
gospodăriei. Desigur, însă, că prin această abordare, acești doi mari Părinți ai
veacului nostru (pr. Sofronie și IPS Hierotheos) nu găsesc justificări și nici vreo
soluție pentru o atitudine criminală anti-copil, ori pentru “planning familial”. Ci
spun doar că subiectul acesta ar trebui luminat sub îndrumarea comună a soților de
către duhovnic, având ca scop tămăduirea oamenilor.

Situația familiei în zilele noastre e grea, sub asediu. Influența lumii de azi asupra
familiei e cumplită. De aceea, nu mai putem face referiri nici măcar la cum a fost
familia odată. Situația din prezent e total diferită. Există diferențe mari chiar între
generațiile apropiate. Nu îmi vine să cred ce diferențe sunt între generația mea și
între cei mai mici cu zece ani. Doar pentru că noi am trăit 10 ani în plus în timpul
perioadei comuniste, avem un alt gen de experiență. Ce să mai vorbim despre ce a
fost acum 80 de ani! Nu putem să ne comparăm cu bunicii, cu acea generație. Cred
că acesta nu este un subiect de dezbatere publică și nu există un răspuns
generalizat. Cred că e foarte important ce a spus Părintele Sofronie și, de aici
plecând, fiecare să-și măsoare puterile înaintea lui Dumnezeu, împreună cu
duhovnicul.

- Care e principalul lucru care ajută o familie să sporească duhovnicește? Dar o


parohie?

Dragostea şi râvna pentru dragoste.

- Râvna de comun acord? Sunt totuși doi oameni, două voințe.

Da, râvna arată o prezență a harului. Râvna e focul acela care arde, iar grija mea ca
preot, enoriaș sau soț e să tot aduc lemne pe acel foc. Râvna merge mână în mână
cu toate cele ale vieții duhovnicești. Nu poate fi râvnă fără rugăciune, fără post,
fără mers la biserică. Trebuie să fie în primul rând o viață în care omul chiar și
formal, când nu are har, luptă să facă cele ale vieții duhovnicești. Dumnezeu nu va
sta mult timp departe. Râvna este manifestarea prezenței harului, dar și chemarea
lui. Vorbesc despre râvna sănătoasă, nu de cea bolnavă, în care oamenii ajung în
extreme tocmai pentru că ei cred minții lor. Un om care se spovedește des e un om
care capătă râvnă și devine atent la el, luptă. Pentru mine aceasta e cea mai simplă
cale. Mă rog să împlinesc poruncile lui Hristos. Luptând pentru asta, la un moment
dat, cad. Rugându-mă, îmi aflu slăbiciunea, aflu cine sunt, îmi asum, mă pocăiesc.
Mă rog, mă mărturisesc, și Dumnezeu îmi dă azi un pic de har, mâine puțin mai
mult. Astfel, scap de una, încep cu alta și tot așa, fără mari eforturi. E o creștere
lină, dar totul trebuie făcut constant. După râvnă, constanța (stăruința) este al
doilea element important în viața duhovnicească.

- Vom aborda acum un alt subiect, acela al preoției. În parohia noastră de la


ASCOR sunt mai mulți tineri care urmează Teologia, însă nu ca primă facultate
neapărat, ci pentru că după ce s-au întors în Biserică au simțit chemarea aceasta
spre Teologie. Care credeți că ar trebui să fie principala preocupare a unor astfel
de tineri care nu neapărat își doresc să fie preoți, dar sunt disponibili pentru
această cale? Și dacă simt chemarea spre preoție, să o urmeze? Ce pregătire ar
trebui să aibă el între timp?

Da, aici este o chestiune personală, în sensul că eu am fugit de preoție. Am făcut


Teologia pentru că am primit ascultare. Când m-am convertit, m-a trimis
duhovnicul meu să fac Teologia. Am vrut să mă las la un moment dat. Al doilea
duhovnic al meu a insistat să termin. După aceea, am plecat din țară și pentru că un
mitropolit voia să mă facă preot, iar eu nu-mi doream. Am venit aici, în Belgia, și
l-am întâlnit pe mitropolitul Iosif, care și el a vrut să mă facă preot. Eu iarăși nu am
vrut, am fugit cât am putut. Și el la un moment dat m-a întrebat: „De ce nu vrei să
fii preot?” I-am spus că eu am convingerea, de când am venit în Biserică, că pentru
a vrea să fii preot trebuie să fii sfânt, adică vindecat, îndumnezeit, cum zic Părinții,
să ai mintea vindecată. Nu se poate să fii iresponsabil, adică să nu înțelegi ce e
preoția și să vrei să fii preot cum altul își dorește să fie cioban sau croitor, zicând:
„Simt eu aplecare ori râvna”. Și el atunci m-a corectat și a zis: „Nu. Mai este încă o
variantă: aceea în care ești chemat de către episcop sau duhovnic, care au
încredințare că Dumnezeu are nevoie de tine pentru a lucra în ogorul Bisericii,
pentru că secerișul este mult”. Și eu cred foarte mult în lucrul acesta, în sensul că,
dacă duhovnicul primește cuvânt la rugăciune, la spovedanie, că omul ar trebui să
facă Teologia ca prim pas spre preoție, atunci cred că ar fi singura situație în care
cineva ar trebui să facă asta.

Mi se pare impropriu ca eu să-mi depun candidatura pentru preoție. N-aș fi putut


niciodată să-mi fac dosar și să zic: „Vreau să devin preot!” Eu așa am înțeles tot
timpul: preoții sunt chemați la modul foarte concret, în care efectiv li se spune „Să
vii să te hirotonesc!” Nu mă duc eu: „Nu vreți să mă hirotoniți?” Preoția nu se cere,
zice și pr. Sofronie.

Legat de chemarea la preoție, Sfântul Efrem Sirul scrie: ”mă spăimântez de cele ce
obișnuiesc unii a îndrăzni, cu nerușinare și obrăznicie, ca să pună mâna pe preoție,
fără să fie chemați de harul lui Dumnezeu. Nu-și dau seama, ticăloșii, că foc și
moarte grămădesc asupra lor”.

Și cum îmi spunea un mitropolit, cel mai bun criteriu pentru a preoți un bărbat este
ca acesta să nu-și dorească preoția, adică să fie cu adevărat lucrarea harului. Harul
lui Dumnezeu să fie cel care înștiințează episcopul, comunitatea să aibă nevoie de
un preot și atunci, în mod firesc, aceste două aspecte ale vieții bisericești întâl-
nindu-se, episcopul, în numele Bisericii, cheamă la preoție un bărbat. Acela devine
preot, primește Duh Sfânt, pentru a continua lucrarea lui Hristos. În plus, preotul
trebuie să aibă și calități sociale, nu doar duhovnicești, căci va fi chemat să-i
îngrijească pe cei în suferință, și poate chiar să zidească biserici de piatră sau lemn.
- Trebuie să fie și o pregătire pentru această cale?

Pregătirea e viața în Biserică, este toată asceza aceasta. Pentru că zice Domnul:
doctore, vindecă-te pe tine însuți!. Dacă tu nu ai o experiență a ascultării, dacă tu
nu ai un parcurs de vindecare, nu o să poți niciodată să ajuți pe nimeni dacă tu nu
ai avut un duhovnic care să-ți fie model autentic, iar cultura ta bisericească e făcută
din cărți și din păreri proprii. O să bați câmpii. E ca și cum aș merge eu să operez
cu toporul. Vreau să fac operație pe creier, dar nu am decât două cuțite de bucătărie
la dispoziție. Riscurile sunt extrem, extrem de mari. Nu e ca la croitor, unde, dacă
ai greșit un pantalon, te costă 50 de lei și, asta este!, data viitoare o să fii mai atent.
Aici un cuvânt neatent, un cuvânt care nu se naște din rugăciune sau măcar din
rugăciunea altora, adică din experiența sfinților, te poate costa veșnicia unui om.

Cum o să mergi tu la Judecată? Ispitele trebuie să vină, dar vai de cei prin care vin
ispitele! Acesta este un risc extrem, extrem de mare, pe care îl trăiesc ca preot cu
mare groază, cu mare frică în fiecare zi și cred că ar trebui să-l aibă în vedere orice
om care își propune să devină - sau este deja - preot. Pentru că oamenii confundă
de multe ori dragul de Dumnezeu, dorința de a sluji celorlalți cu nevoia de a deveni
preot. Poți să slujești foarte bine ca mirean, și uneori mult mai bine, pentru că și
riscurile sunt mult mai mici, și pentru că rămâi într-o ascultare mai mare.

Ca preot, de foarte multe ori ești pus în situații noi, din care nu știi cum să ieși dacă
n-ai un exercițiu al rugăciunii. Tu nu poți mereu să faci apel la duhovnicul tău, care
cine știe unde e, să-l suni și să-i zici: „Părinte, mi-a venit un om. Nu am mai trăit
niciodată asta, nu știu ce să fac”. Uneori nu poți. Și atunci, dacă ai de dat un
răspuns imediat, dacă ai de luat o decizie imediată și importantă, riscurile sunt
extrem, extrem de mari. Dacă tu nu ai învățat să te rogi niciodată, nu o să poți să
înveți vreun om să se roage. Dacă tu nu ai învățat pocăința, dacă tu nu trăiești
bucuria vieții cu Hristos, nu o să-l poți ajuta pe nici un om să se vindece de tristeți.

Am întâlnit și eu duhovnici care au citit foarte mult și care, dacă două luni sunt sub
influența Părintelui Emilianos Simonopetritul, vor da rețete de la Părintele Emi-
lianos. După aceea, mai citesc un pic din Gheron Iosif și devin foarte riguroși,
apoi, trec la Sfântul Siluan, unde întâlnesc multă dragoste, și le zic oamenilor care
greşesc: „Nu-i grav, nu e nici o problemă”. Așa îi zăpăcesc pe oameni. Adică
trebuie să fi dobândit tu însuți o viziune duhovnicească prin proprie experiență, la
care se adaugă cele date de Dumnezeu de Sus prin rugăciune. Dar ție trebuie să-ți
fie foarte limpede totul, trebuie să fi trăit deja ceea ce îi înveți pe oameni.
Preotul e în primul rând o călăuză, un însoțitor al celui care merge spre Rai.
Trebuie să fi parcurs drumul ca să poți să fii călăuza bună prin pustie. Călăuză, în
primul rând, zice Sfântul Ioan Scărarul, e cel care are experiența drumului, care l-a
făcut de multe ori, care îl știe bine, și atunci îi poate ajuta și duce și pe alții.

Deci e un mare, mare risc sa alergi dupa preoție, mai ales că e deja plină lumea de
preoți simbriași (care doar își fac datoria de “prestări de servicii religioase” și, de
frică să nu fie chemați la ceva mai serios, fug mereu spre diferite alte angajamente)
și de preoți “academici”, intelectualiști, psihologici și psihologizanți; în sensul că
pot fi întâlniți azi preoți preocupaţi de teologii academice aride care se angrenează
în tot felul de dialoguri cu ereticii, ori cu filosofii zilei, ori cu științele, ori cu cine
mai prind. Însă cred că aceasta e doar urmarea unui complex de inferioritate de
genul “da, chiar dacă sunt în Biserică, dar si eu sunt deștept!”

Nu pot să înțeleg oameni de calitate care investesc ani de zile și se formează pentru
discuții cu nimeni, pentru că potențialul interlocutor nu e interesat de Hristos.
Dintre toți intelectualii credincioși pe care îi cunosc - presupunând că ei ar fi ținta
acestor preoți teologi “academici” angrenați în monologul cu oamenii deștepti din
afara Bisericii - nici unul nu s-a întors la Dumnezeu pentru că l-ar fi convins cineva
din Biserica folosind argumente raționale. Toți au avut fie experiențe personale ale
harului, fie întâlniri cu oameni purtători de har, deci în nici un caz nu la nivelul
creierului s-a produs convertirea. Și atunci, la ce bun să investești în apologii
sterile o energie pe care ai fi putut-o converti în rugăciune, în dobândirea unei reale
culturi duhovnicești și în timp la dispoziția celor din parohia ta? Multe sunt de zis
pe linia aceasta, dar poate că nu e treaba mea. Dar constat cu tristețe fenomenul
acesta, care e foarte tentant mai ales la cei pentru care Teologia e a doua facultate.
Aceștia sunt niște oameni bine structurați intelectual, care avansează foarte rapid în
înțelegeri intelectuale și astfel pot lesne derapa in abordări psihologice ori raționale
ale celor ale Bisericii (ÎPS Vlahos explică foarte bine toate acestea).

În plus, apare si riscul activării unei legi duhovnicești dureroase, anume că atunci
când vorbești despre lucruri duhovnicești pe care tu nu le-ai trăit ca și cum le-ai fi
trăit, atunci te și blochezi, îți blochezi posibilitatea de a ajunge vreodată să le
trăiești. Presupunând că tu ții lecții de Rugăciunea Inimii - tu, care nu lupți măcar
sa o faci, despre dragoste - tu, care ești despot în relația cu “cei mici” care te
supără, că vorbești oamenilor despre plânsul la rugăciune - tu, care plângi o dată pe
an, atunci vei ajunge să le trăiești pe toate ale Bisericii emoțional, psihologic,
pierzând șansa să ajungi la miezul vieții duhovnicești. Dumnezeu ne vrea oameni
vii: oameni ai experienței, ai experierii. Asta e învățătura Părinților: cuvântul
preotului trebuie să se nască din viața lui cu Dumnezeu, din experiențele lui reale,
concrete și din rugăciune.

Spunând cele de mai sus, am încercat doar sa ating câteva lucruri din învățătura
Bisericii despre preoție.

Și, ca să închei, mai adaug un lucru: am înțeles de la Părinți că cel care se pregă-
tește de preoție trebuie să se pregătească pentru slujire, pentru jertfă, pentru luptă,
căci mântuirea e mult mai grea pentru preoți decât pentru mireni, iar împlinirea
preotului nu constă în a dobândi slava de la oameni și celebritate, ci în trăirea
renunțării la sine, asemeni Stăpânului Hristos.

Domnul fie cu noi!


Predica Părintelui Cristian Onea (Biserica Ceauş Radu) despre otrăvirea
sufletelor copiilor şi adolescenţilor de azi: “Să-ţi fie milă de copilul tău, să nu-l
laşi să se ducă la moarte! A venit vremea să ne rugăm, să ne punem în
genunchi pentru că altfel ne pierdem nepoţii şi copiii!”

1.10.2017

Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6, 36)

“[…] Ascultarea de Hristos prin duhovnic te ajută să pășești, să depășești, să


ocolești multe ispite - mai ales pentru tineri, că ne-am rugat pentru studenți. În
Grozăvești e grozavă treaba, multe păcate și fărădelegi, dragi studenți! Dar, voi,
care știți de Dumnezeu, să nu vă fie rușine să spuneți colegilor, fetelor și băieților,
că poți să trăiești moral ca să te bucuri. Evanghelia de astăzi asta ne învață.

Mântuitorul Hristos rostește predica de pe munte. Erau mulți acolo și ascultau


cuvântul vieții de la Mântuitorul Hristos, pentru că nimeni până atunci nu i-a
învățat. Cine să-i învețe? Învățătura nu se face prin teorie, ci prin faptă. Cine să-i
învețe? Cei care slujeau la templu și erau formaliști?

[…]
Vedeți, pacea și bucuria din Sfânta Liturghie se răsfrâng în toată țara, chiar dacă
am sluțit chipul țării. Arată jalnic chipul țării noastre! și, sperăm că aceasta este o
formă de plată pentru păcatele noastre. Luați dragi străini, austrieci, nemți, suedezi,
luați, furați tot, dar lăsați-ne credința, lăsați-ne în pace! Nu vă infiltrați și în
Biserica noastră să ne stricați credința, să ne stricați și copiii! V-am dat tot ce e mai
bun, v-am dat toate lemnele; nu ne otrăviți sufletele copiilor noștri! Măcar nu ne
dați nimic, lăsați-ne așa cum suntem noi, dacă ăsta este prețul!

Bucuria, dragii mei, aceasta este: să poți ierta pe vrăjmașul tău! Aceștia sunt
vrăjmașii țării noastre, ai credinței noastre. Trebuie să-i iubim. Vedeți unde ajunge
învățătura lui Dumnezeu?! Să-i iubim! Cum să facem lucrul acesta, că nu putem să
mergem noi la ei și să le arătăm iubirea? Așa au iubit oamenii de aici, de pe aceste
tărâmuri sfinte: s-au rugat pentru pacea a toată lumea la Sfânta Liturghie! Se mai
roagă cineva, din alte religii pentru toată lumea? Acest lucru arată că Ortodoxia nu
este religie! Ortodoxia este însăși viata din univers, este Însuși Duhul lui Dumne-
zeu revărsat asupra universului! Ortodoxia nu are de-a face cu religia!

Toți oamenii caută iubire, dar mulți se poticnesc. Tinerii de astăzi sunt debusolați,
adolescenții de astăzi primesc mai mult gunoaie, mai mult învățături străine, prin
muzică sau prin mai multe forme de kitsch-uri care se pretează a fi artă. Acestea
otrăvesc sufletele copiilor noștri. Mesajele subliminale din piesele pe care ei le
ascultă. E foarte greu fără o cultură duhovnicească să poți să asculți ceva și să nu te
lași dus de acest mesaj urât, care se finalizează cu droguri, cu țigări, cu băutură, cu
sex și cu toată nenorocirea pământului, asemenea Sodomei și Gomorei! Se vor
întoarce acești copii? Vor mai avea putere sa se întoarcă? Asta este întrebarea! Iar
părinții, de multe ori îi văd că stau liniștiți și spun: “asta e lumea! lasă-i în pace!“
Nu asta este lumea! Dumnezeu nu se schimbă după lume! A venit și a terminat cu
Sodoma și Gomora. Asta este Dumnezeul nostru, al iubirii, pentru că omorâm
păcatul, nu oamenii! Dumnezeu nu se ocupă cu omorârea omului ci cu reînvierea
sufletească.

Aceasta este învățătura de astăzi: să stăm drepți, să stăm bine, să stăm cu frică,
dragi copii, adolescenți și tineri, care intrați acum în malaxorul păcatelor, la
Grozăvești sau în alte cluburi. Să stați cu frică pentru că sănătatea sufletească nu se
mai întoarce. Vă stoarce demonul de toate puterile. Și, când vrei să fi mămică nu
mai poți, când vrei să fi tată nu mai poți, că te-a stors demonul prin cluburi din
noapte până în dimineață, și nu te lasă să trăiești cum vrei tu - că “îți faci viața cum
vrei tu“-, te ademenește ușor, ușor, ușor și te duce de nu te mai recunoști, și nu mai
ai putere ca să vi la biserică să îți aduci aminte că ai pictat pe sticlă, că ai cântat, că
ți-a spus preotul ceva la cateheză. Aceasta este nenorocirea care vine din Vest și
din America și să sperăm că o să terminăm cu ele. Cu toții suntem puși la zid,
suntem prizonierii lor, și vedem cum ne distrug țara, și vedem cum ne distrug
copiii, și tăcem. Nu este bine să tăcem. Este bine să cuvântăm, să ne facem auziți
în țara noastră, pentru că nu este târziu niciodată.

Aceasta înseamnă să fim milostivi! Milostivi cu pruncii noștri în primul rând! Să-ți
fie milă de copilul tău, să nu-l lași să se ducă la moarte. Acesta este Tatăl nostru cel
ceresc. Şi, dacă totuși se întâmplă… Mi-aduc aminte… Şi, dacă totuși se
întâmplă… Mi-aduc aminte… Eram la catedrala din Galați, mic copil, și predica
un diacon la amvon și spunea că dacă copilul greșește, pune-te în genunchi și
roagă-te cu lacrimi pentru el, primește-l în casă cu ochii închiși, iubește-l cum este
el. Se va întoarce ca fiul risipitor.

Și [este o pildă despre] un tânăr într-un sat, care și-a risipit toată averea, și toată
cinstea, și tot obrazul, s-a făcut de rușine și a plecat de acolo, și a dus o viață grea,
amară. Şi, văzând el că este mai bine la mama acasă a scris o carte poștală și a zis:
“mamă, mi-a venit mintea la cap. Aș vrea să vin acasă. Dacă mă ierți, pune o
batistă albă în pomul de la poartă și eu voi vedea că m-ai iertat și intru pe poartă.
Dacă nu, voi trece, și voi pleca în lumea mea“. Şi mama a citit, și s-a rugat mult, a
plâns mult, și în ziua respectivă n-a pus [doar] o batistă. A scos toate albiturile din
casă: cearșafuri, fețe de masă - le-a pus în pom, ca să-i arate dragostea de mamă.

Suntem părinți, suntem bunici. A venit vremea să ne rugăm, să ne punem în


genunchi pentru că altfel ne pierdem nepoții și copiii. Nu-și dau seama, nu-și dau
seama deloc în ce pericol se află! Noi, care am prins și alte vremuri înainte de
Revoluție, vedem și minciuna aceasta de viață, ne putem da seama, chiar dacă ei au
făcut un sistem pe care nu mai putem să-l spargem, să ieșim.

Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie sparge sistemul! Atâta timp cât avem dumne-
zeiasca Liturghie să nu vă temeți. Să dea Dumnezeu să nu îngăduie să se stingă
această lumină de pe Sfânta și dumnezeiască Masă. Încă mai avem pârghie prin
care să acționăm. Dar spuneți copiilor tot adevărul, să nu vă fie frică, să nu-i
menajați că îi speriem, că îi smintim. Oricum se vor sminti mai tare când vor intra
în școli sau pe stradă, sau la metrou, sau în alte părți. Spuneți-le tot adevărul, dar
spuneți-le despre Mântuitorul că este milostiv și bun dar este și drept judecător.

Fără Dumnezeu, fără Spovedanie, fără Împărtășanie și fără lepădarea răutății nu ne


putem mântui. Fericit este omul care a luat-o pe calea credinței!
Fericit este omul care se spovedește și se împărtășește și se mulțumește cu cât are.
Atâta cât are este de la Dumnezeu, este de la Tata! Şi dacă Tata mi-a dat o felie de
pâine, înseamnă că atâta merit eu, și cu pâinea asta mă voi hrăni. Mi-o face
Dumnezeu, mi-o înmulțește, și, în loc să mănânc un castron mare [de mâncare],
mănânc o bucată de pâine și mă satur.

A venit vremea să ne mulțumim cu cât avem, dar dacă eșţi milostiv Dumnezeu îți
înmulțește, de aceea spune: “fiți milostivi precum Tatăl milostiv este“. În mo-
mentul în care dai, Dumnezeu îți întoarce pe altă parte. Dăruiți!

Neamul nostru a dăruit multor popoare. Chiar dacă au furat aceștia, și au furat
mult, românul și-a văzut de treaba lui, și nu a huzurit, cum huzuresc alte popoare
pe seama noastră. Va dați seama că ne-au ajutat la mântuire prin cât le-am dat?! De
aceea, nu sunt de acord să ne plângem ca “noi suntem cei mai nenorociți, românii
sunt cei mai răi“. nu este adevărat! Românii sunt un popor sfânt și binecuvântat de
Dumnezeu, că prin jertfa noastră am dăruit mult, mult, împrumutând pe Dumnezeu
și Dumnezeu ni le va întoarce însutit și înmiit în ceruri. Aceasta este jertfa popo-
rului român, care a dăruit și Sfântului Munte, a dăruit și altor popoare și dăruiește,
chiar dacă aceștia fură. Dar este o lecție pentru noi de a ne uni în credință, de a ne
uni în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, de a fugi de toată viclenia lumii care vine
prin televizor, prin filme, prin fel de fel de muzici ș.a.m.d. pentru că ele lucrează
foarte subversiv, foarte urât la mintea omului.

Iată câte boli sunt! De ce? Pentru că nu respectăm voia lui Dumnezeu. Spun
doctorii că o ceartă de o jumătate de oră oprește celula omului șase ore din viață.
De aceea spune Dumnezeu, prin Mântuitorul Iisus Hristos, cele nouă fericiri, dacă
le citiți, acelea sunt remedii. Dacă le împliniți nimeni nu se mai îmbolnăvește!

Dragii mei, aceasta este viața cea veșnică, iar ea se poate trăi de pe pământ. Puneți
Biblia pe masă, și citește copilul înainte de culcare măcar un capitol. Pentru că
faptul că Îl aduci pe Hristos în casa ta, prin acele cuvinte dumnezeiești, ți se
înmiresmează casa, și permanent casa se păstrează proaspătă. Atmosfera între soț și
soție se păstrează proaspătă. De ce? Pentru că în mijlocul lor este Hristos!

Ați văzut, în Taina duhovniciei [a Spovedaniei], spui toate mizeriile dar se


întâmplă un lucru acolo: nu eșţi vulgar, chiar dacă le povesteșţi pe toate. Cine
păstrează atmosfera proaspătă? Hristos care este de față lângă duhovnic și penitent.
Ne spunem toate mizeriile, dar nu ne dedăm la lucruri vulgare. E mare Taină
Sfintei Spovedanii.
De aceea, există o singură măsură: fiți milostivi, precum Tatăl milostiv este; iertați
și iubiți pe vrăjmașii voștri. Dușmanii pot fi casnicii voștri, atunci când sunt cele
mai grele situații, sau când părințîi devin dușmani cu copiii. Mai întâi să învățăm
să-i iertăm și să-i iubim pe casnicii noștri, așa cum sunt ei. Poate că și noi vreodată,
datorită conflictului respectiv, am pus umărul să se ajungă acolo, poate că prin
slăbiciunea minții și noi am împins lucrurile să meargă spre conflict. De aceea
nimeni să nu se îndreptățească, să pună genunchiul la rugăciune, să se roage, și să
avem răbdare și îndelungă-răbdare, pentru că Tatăl nostru ceresc milostiv este, și
se va milostivi și în vecii vecilor. Amin!”
Bunătatea - condiţia uceniciei şi prieteniei cu Hristos

4.10.2015

Dreptmăritori creştini, în Predica de pe munte, Mântuitorul ne învaţă ce atitudine


trebuie să luăm faţă de vrăjmaşii noştri, pe care trebuie să-i iertăm şi să-i tratăm cu
compasiune şi bunătate. Prin aceasta ne dovedim urmaşi ai lui Hristos şi ne
asemănăm cu Tatăl ceresc, care este Iubire şi „face să răsară soarele peste cei răi şi
peste cei buni” (Mt. 5, 45).

Bunătatea faţă de semeni este însăşi condiţia calităţii noastre de creştin. Prin ea se
cunosc ucenicii şi se recunosc prietenii Domnului. Iubirea aproapelui, indiferent că
acesta îţi este prieten sau vrăjmaş, este porunca de căpetenie a Legii celei noi,
menite să creeze o atmosferă de pace şi bunăvoire între oameni.

Iubiţi credincioşi, bunătatea este o însuşire a lui Dumnezeu. Dacă cei vechi îşi
închipuiau că Cel Preaînalt este un Stăpân înfricoşător, dacă evreii credeau într-un
„Domn al oştirilor”, răzbunător, Dumnezeul nostru, al creştinilor, ne este
descoperit de Mântuitorul ca un Părinte prea bun, care dă tuturor toate cele spre
trebuinţă (Lc. 6; Rom. 2; Tit 3).

Bunătatea este compasiune şi înseamnă încercarea de a ne substitui altora, de a


reacţiona la faptele semenilor, de a-i ajuta, întâmpinând nevoile lor, iertându-i când
greşesc, de a avea înţelegere pentru ei, de a-i sluji.
Bunătatea implică încrederea în om, implică deschiderea inimilor noastre, expu-
nându-ne simţămintele intime şi delicate. Şi aceasta trebuie manifestată faţă de toţi,
nu numai faţă de cei pentru care avem vreo afinitate naturală, familie, prieteni,
semeni, simpatici, că Dumnezeu arată bunătatea şi la cei nerecunoscători şi răi,
cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi (Lc. 6, 35).

Bunătatea poate fi un zâmbet, un mulţumesc, o încurajare adresată unei persoane


bătrâne, un cuvânt de afecţiune adresat unui copilaş. Nici una din aceste expresii
nu costă timp sau bani. Dar ele cer un sincer interes pentru fericirea celor din jurul
nostru.

Oamenii păcătoşi sunt egoişti, preocupaţi de responsabilităţile, problemele şi


planurile lor. Dar, când omul creşte în harul bunătăţii, atunci iese din sine, din sfera
intereselor sale şi dezvoltă un adevărat interes pentru fericirea şi bunăstarea celor
din jurul său.

Sfântul Isaac Sirul scrie în această privinţă: „Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi


plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei
bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu
toţi oamenii. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de
toate”.

În memoriile unui medic, citim această întâmplare: medicul scrie cum, într-o seară,
obosit de truda zilei, se gândea că se va culca devreme ca să se odihnească şi să-şi
refacă puterile. Nu apucă să se dezbrace, când auzi pocnituri în uşă. Era un om
disperat care-l chema să-i ajute soţia într-o naştere grea. Se duse şi ajută femeia să
nască. Se întoarse acasă şi mai obosit, dar aici îl aştepta un tată care îl imploră să
vină la căpătâiul unui tânăr în stare gravă. Îşi adună ultimele puteri şi merse şi cu
acesta. Spre dimineaţă, se întoarse sleit de puteri. Adormi şi avu un vis ciudat: se
plimba prin grădină şi toate florile i se închinau în sunetul unei melodii nefiresc de
frumoase. Trezindu-se buimac, află că cei pe care i-a ajutat sunt bine şi îi mulţu-
mesc pentru sacrificiul făcut. Iată, răsplata mângâietoare a bunătăţii jertfelnice!

Bunătatea este astăzi o plantă foarte rară, care de mulţi este socotită o slăbiciune, o
neghină care ar trebui distrusă. Despre cei buni se vorbeşte uneori pe un ton
înjositor. Nu sunt luaţi în serios, sunt consideraţi laşi şi slăbănogi. Dar Domnul
Hristos judecă altfel.
Cei buni Îl urmează pe Acela care este izvorul bunătăţii, „Care, ocărât fiind, nu
răspundea cu ocară; dat la chinuri, nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui ce judecă
cu dreptate” (I Pt. 2, 23).

Adevăraţii „ucenici” Îl imită pe Hristos, care a fost bun faţă de noi când eram încă
sub păcat, când eram duşmanii Săi.

De aceea, Domnul ne cere să nu răspundem sforţărilor din afară, ci să oferim


obrazul stâng celui care ne-a lovit peste cel drept sau să-i dăruim şi haina celui care
ne-a luat cămaşa (Mt. 5, 38-48).

Mântuitorul pretinde ca la nedreptăţile primite să evităm tot ceea ce nu se armo-


nizează cu adevărata iubire şi bunătate faţă de aproapele. Creştinii buni făptuiesc
binele în orice împrejurare şi se străduiesc mult ca la răul primit să nu răspundă, ca
despăgubire, cu acelaşi rău sau chiar cu unul mai mare.

Treapta de sus a desăvârşirii în bunătate este răspunsul la rău cu binefacerea: în loc


de pietre să dăm pâine, în loc de ocară, binecuvântări. La asta trebuie să ne
determine cuvântul Domnului, care zice: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”
(Mt. 5, 44). Şi mai zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine, fără să nădăjduiţi
nimic în schimb” (Lc. 6, 35).

După firea omenească stricată de păcat aşa ceva nu e posibil, dar, în Hristos şi cu
ajutorul Său, toate sunt cu putinţă. Dovadă este şirul imens de credincioşi care, de-
a lungul veacurilor, au urmat admirabil legea bunătăţii, împlinind, astfel, porunca
iubirii faţă de aproapele.

Sfântul Macarie cel mare, un pustnic egiptean vestit, a plecat într-o zi, însoţit de un
învăţăcel de-al lui, să cerceteze pe călugării unei aşezări mai îndepărtate. Drumul
trecea peste un deal. Învăţăcelul, mai sprinten de picior, a luat-o înainte, cu gândul
să-l aştepte pe bătrân sus, pe platou.

Din partea cealaltă a platoului venea un preot egiptean. Învăţăcelul, în râvna pentru
Legea creştinească, cum îl vede, începe să-l numească „unealtă a satanei, slujitorul
dracilor, păstorul orbilor”. Preotul egiptean îl roagă să-şi vadă de drum, dar fratele
mai mult îl ocărăşte. Înfuriat, popa idolesc îl pocni cu toiagul în cap şi acesta muri
pe loc.
Continuându-şi drumul, preotul egiptean îl întâlni pe Sfântul Macarie, care îi
spune: „Drum bun, frate!”. Preotul egiptean întreabă de ce l-a numit frate, că el e
păgân, la care Macarie răspunde: „Pentru asta tot frate îmi eşti, că Tatăl tău este
Tatăl meu, e Unul şi Acelaşi pentru amândoi”. Păgânul continuă: „Şi dacă ai şti că,
mai sus, ţi-am omorât ucenicul, mi-ai mai zice frate şi mi-ai dori drum bun?”.
Sfântul Macarie răspunde: „Şi atunci, tot frate îţi zic şi drum bun îţi doresc, fiindcă
înţeleg că te afli pe un drum rău de tot”. Bunătatea pustnicului l-a emoţionat pe
preotul păgân, care, după o lungă convorbire, a cerut Botezul şi s-a încreştinat.

De aici se vede limpede cum bunătatea poate face bun pe cel rău şi-l poate atrage la
Hristos. Prin scrierile lor, prin spusele lor, prin viaţa lor, Sfinţii ne îndeamnă să ne
iertăm unii pe alţii.

Ascultaţi-l acum pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi împliniţi-i sfatul: „Să nu ne


supărăm pe cei ce ne fac rău, chiar dacă aceştia sunt cei cărora le-am făcut bine
- aceasta este cea mai înaltă filozofie - nici să ne înfuriem pe cei care ne ocărăsc,
chiar dacă sunt mai prejos de noi cei care ne insultă, ci, cu bunătate şi blândeţe,
să le potolim mânia. Că nu este purtare mai frumoasă şi cu rezultate mai bune
ca aceasta”.

Practicarea bunătăţii creştine este mijloc pentru a distruge din suflet patima şi setea
de răzbunare, apoi, pentru a păstra buna înţelegere şi armonia. Precum focul
topeşte gheaţa, aşa bunătatea dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima şi-l aduce
la pace. Prin bunătate răul se izolează, gâlceava se curmă, războiul nu ia foc, iar
viaţa se înnobilează.

Iubiţii mei, în societate, întâlnim oameni răutăcioşi, invidioşi, egoişti, dar nu


trebuie să-i tratăm cu răzbunare, ci cu bunătate, pentru că ei sunt fii ai lui Dumne-
zeu şi fraţi ai lui Hristos, care nu pot fi trecuţi cu vederea.

În Epistola către Romani, întâlnim o splendidă învăţătură cu privire la bunătate şi


un puternic îndemn să fim mărinimoşi cu cei ce ne jignesc, ne prigonesc sau
nedreptăţesc, lăsând apărarea noastră pe seama lui Dumnezeu (Rom. 12, 18-21).

În Evanghelia de astăzi, Hristos Domnul ne spune: „Precum voiţi să vă facă vouă


oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6, 31). Într-acolo trebuie să tindem, încât
ocărâţi fiind, să binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să mângâiem
(I Cor. 4, 12-13) şi să luăm aminte că, fiind buni şi iertând pe alţii, ne iertăm pe
noi.
Datoria noastră este să ne străduim a ne umple de iubire sfântă concretizată prin
acte de bunătate şi compasiune pentru oameni.

Când sufletul omenesc este plin de iubire dumnezeiască, în bucuria lui nesfârşită se
întristează şi se roagă cu lacrimi pentru lumea întreagă, ca toţi oamenii să-L poată
cunoaşte pe Domnul.

Omul bun şi iertător nu are tihnă atâta vreme cât semenii săi nu sunt întru bucuria
iubirii Domnului. Prin bunătate devenim asemenea lui Hristos şi ne facem părtaşi
slavei Sale fără de sfârşit. De aceea, şi Sfântul apostol Pavel ne povăţuieşte: „Ca
nişte aleşi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu bunătate” (Col. 3, 12). Amin.
IPS Teofan, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: Adevăratul creştin este
iubitor de vrăjmaşi

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte
neatinse şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne
depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie
mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă… Vrem să facem
toate aceste lucruri – lucruri bune în sine – şi dacă nu le realizăm ne supărăm
nespus, ne pierdem liniştea şi de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu,
că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac
în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne
sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem
atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este
locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă
cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu
ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol
adânc în sufletul nostru şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce?

Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie: “Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi


pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă
urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei
ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă
îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile
acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârşit este” (Matei 5, 44, 46-48).

Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21).
Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească.
Dreptatea omenească înseamnă: “ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac
bine, mă loveşti, te lovesc”. Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască.
Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă,
Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim
creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa
noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: “Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi


mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat”. O bucurie imensă are omul când
se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu.
Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi.
Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu
inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient,
inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit.

În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai
trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu
putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi şi prin aceasta, un
simţ al realităţii poate îl dobândim. Putină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră
ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile.

Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae
Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte:
“Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i
blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult
decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde
spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un
locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit
fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub
cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când
eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri“.

Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut


calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul apostol
Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca
omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.
PS Sebastian - Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii - De la virtuţile
„normale” la virtutea virtuţilor

Iubirea vrăjmaşilor - Lc. 6, 31-36

Dreptmăritori creştini, Evanghelia de astăzi este una dintre cele mai ,,impopulare”
pericope evanghelice ce se citesc în Biserica noastră. Şi, spun că este impopulară
şi ,,incomodă”, pentru două motive: întâi, pentru că minimalizează nişte valori
în care am fi sperat că ne putem regăsi şi noi mai uşor şi, în al doilea rând,
pentru porunca aceasta atât de grea – pentru cei mai mulţi cu neputinţă de
împlinit - a iubirii vrăjmaşilor.

Pe de o parte, deci, evanghelia minimalizează virtuţile aflate la îndemâna


noastră, a tuturor: omenia, iubirea celor dragi, cinstea şi dreptatea.

Omenia. Zice Mântuitorul Hristos: ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-
le şi voi asemenea”(Lc.6,31).Este vorba despre omenia aceasta minimală, de a face
bine celui de la care pretindem ori aşteptăm acelaşi bine. Sunt cuvintele pe care
românul le-a preluat în proverbul:,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.

Evanghelia însă nu se limitează la modul acesta negativ - ca să ne arate doar ceea


ce nu trebuie să facem - ci ne invită la un Creştinism pozitiv şi lucrător,
săvârşind mai întâi noi, adică, ceea ce am dori să primim de la cei din jurul nostru.
O altă valoare, pe care o ,,minimalizează” evanghelia de astăzi, prin cuvintele:
,,Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii
acelaşi lucru fac?”, este ,,iubirea celor dragi”. Şi aceasta, pentru că o astfel de
iubire este cât se poate de firească. Nu este, adică, să-ţi iubeşti părinţii ori copiii;
să-i iubeşti pe cei care te iubesc pe tine. O fac, de altfel, şi păcătoşii!

Altă virtute pe care evanghelia de astăzi o ,,bagatelizează” prin cuvintele ,,Dacă


faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii
acelaşi lucru fac?”, este ,,cinstea” sau ,,corectitudinea”, proprii, iată, până şi
păcătoşilor, iar a patra valoare este ,,dreptatea”, căci zice: ,,Dacă daţi împrumut
celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?Că şi
păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”. Şi,
după ce ni se arată că toate aceste valori sunt departe de a fi cine ştie ce virtuţi
extraordinare, cu care am putea “obliga” în vreun fel pe Dumnezeu, evanghelia
vine şi ne şochează de-a dreptul pe toţi cu cuvintele: ,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata
voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Sunt ,,normalizate”, aşadar,
nişte valori în care fiecare dintre noi ne-am fi putut regăsi, poate, cu uşurinţă,
arătându-ne totodată care este adevărata virtute!

Astfel, ca să ne înveţe odată pentru totdeauna că trăirea în Hristos şi


Creştinismul nu înseamnă numaidecât o viaţă ,,convenabilă”, comodă şi la
îndemâna oricui, evanghelia de astăzi vine cu această poruncă: ,,Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri”!

Trebuie să ştiţi, dragii mei, că nici o altă religie de pe pământ nu ,,a riscat” o
asemenea prescripţie, impunând un asemenea ,,jug” credincioşilor săi - iubirea
vrăjmaşilor.De aceea spunem noi că Religia Creştină este una superioară.

Evreul, în religia sa Mozaică,spune: ,,Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe


vrăjmaşul tău!”(Mt.5,43), iar musulmanul propovăduieşte ,,războiul sfânt”.
Hristos, însă, pune ,,ştacheta” mult mai sus. Dintre toţi întemeietorii de religii, El
este cel mai ,,cutezător” şi mai ,,pretenţios”: ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”

Şi, ca să ne dăm seama cât de urâtă este înaintea lui Dumnezeu, atitudinea de
dispreţ, de ură sau de nesocotire a celui de lângă noi, ajunge să ne amintim de pilda
vameşului şi a fariseului (Lc. 18, 10-14) unde, mai îndreptat s-a întors la casa sa
vameşul păcătos, decât fariseul drept, dar dispreţuitor. E adevărat, vameşii treceau
în vremea aceea drept cei mai păcătoşi oameni, pentru că nu-şi făceau cinstit
munca şi nedreptăţeau adesea pe semenii lor. Fariseul însă nu vede în vameşul de
la uşă un împreună ,,candidat” cu el la Împărăţia lui Dumnezeu. Nu îl priveşte ca
pe fratele său. Nu conştientizează că şi acela are nevoie de binecuvântarea lui
Dumnezeu. Priveşte la el peste umăr. Îl desconsideră chiar şi înaintea Domnului:
,,Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi,
adulteri, sau ca acest vameş…!”

Iubiţi credincioşi, sunt între noi persoane care ,,nu ştiu nimic” despre evanghelia de
astăzi; care ,,nu au auzit niciodată” cuvintele ei. Numai aşa se poate explica de ce
prea puţini ne reproşăm lipsa de iubire faţă de aproapele. Vin unii credincioşi la
spovedanie şi spun:”Părinte, ştiţi… n-am păcătuit cine ştie ce: n-am dat în cap la
nimeni, nu mi-am înşelat soţia, n-am furat…” Şi o ţin aşa, spunând mai mult ce
cred ei că n-au greşit, decât ceea ce au păcătuit. Ei bine, evanghelia de astăzi ne
deconspiră superficialitatea şi creştinismul nostru ,, de carton” căci, departe de a
ne opri doar de la săvârşirea răului, ea ne cere expres să facem binele. Cui?
Celui ce ne-a făcut nouă nu doar bine, ci chiar rău. Aceasta este piatra de
încercare a adevăratului creştin.

Câţi dintre noi, aşadar, mergem la spovedanie şi pârâm sentimentele noastre


,,necreştine” împotriva aproapelui, chiar dacă acela a ajuns printr-o împrejurare sau
alta să ne fie duşman? Căci avem persoane sau foşti prieteni cu care refuzăm până
să şi vorbim, ignorând cuvântul lui Dumnezeu: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe
Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!” (I In.4, 20). De ce îl
numeşte aşa? Pentru că nu poate încăpea dragostea împreună cu ura în acelaşi
suflet, după cum nu pot încăpea simultan în acelaşi spaţiu lumina şi întunericul.
Tot aşa nu poate avea de-a face dragostea, fie ea şi îndreptată către Dumnezeu,
cu ura faţă de aproapele. Cunosc persoane care tocesc zilnic pragul bisericii,
neconcepând să piardă vreuna dintre slujbe, persoane care se roagă lui
Dumnezeu foarte mult, dar care n-au înţeles încă taina iubirii. Mă credeţi că
există inimi împietrite printre cei care se pretind ,,fii” ai lui Dumnezeu? Ei bine, pe
aceştia, pentru că nu au iubire, Domnul i-a numit ,,mincinoşi”, pentru că nu poate
avea nimic comun Dumnezeu cu ura.

Dragii mei, Hristos însuşi ne-a dat exemplu de iubire atunci când a fost arestat,
pălmuit, scuipat şi omorât pe nedrept! Nu S-a gândit nici o clipă la valorile cu care
ne place nouă să ne lăudăm, socotindu-ne că suntem creştini şi este suficient dacă
vom da dovadă de omenie, de iubire faţă de cei dragi ai noştri, de corectitudine în
viaţa de zi cu zi şi, mai ales, de dreptate. De aceea evanghelia de astăzi este,
totodată, poate şi cea mai ,,cutezătoare”, pentru că ne vorbeşte de un lucru care ne
place cel mai puţin: iubirea vrăjmaşilor.

,,Acum să te văd – vrea să zică Mântuitorul Hristos - eşti omenos, eşti cinstit, îi
iubeşti pe cei ce-ţi sunt dragi, eşti un om corect şi drept etc…
Haide să te văd, însă, pentru că asta vasăzică adevăratul Creştinism: iubeşti pe
vrăjmaşii tăi”? Greu!… Să iubesc pe cel care mă bârfeşte sau mă
dispreţuieşte?!Pe cel care mă jigneşte?! Pe cel care m-a lovit sau mi-a răpit
drepturile?! Da, pe acesta ne cheamă evanghelia de astăzi să-l iubim!

Iată de ce am spus că este impopulară şi incomodă această pericopă!Când să zicem


şi noi ,,gata, ne-am regăsit în Creştinism, pentru că suntem oameni de omenie,
corecţi, cinstiţi, drepţi, etc…”, vine Mântuitorul Hristos şi ne spune: ,,Da? Eşti
creştin? Atunci, iubeşte-ţi vrăjmaşii!”Este prescripţia care ne deosebeşte de
toate religiile de pe pământ. Duceţi-vă şi cercetaţi! Nu veţi mai găsi la nici o
religie un ,,risc” atât de mare; o poruncă atât de riscantă şi de îndrăzneaţă, ca
aceasta a iubirii vrăjmaşilor!

Ştim cu toţii, din viaţa noastră personală, cât de greu este să ne mai uităm măcar
la persoana care ne-a jignit sau ne-a greşit, darămite să o mai şi iubim! Şi totuşi,
evanghelia de astăzi ne-o cere, ceea ce înseamnă că este şi posibil. Dacă nu ar fi
fost cu putinţă, Hristos nu ar fi stricat cuvintele acestea pe noi! Este cu putinţă să
ne iubim vrăjmaşii, chiar dacă pare greu sau imposibil. El însuşi a făcut-o,
atunci când a fost răstignit: i-a privit cu milă şi compasiune pe cei care Îl
scuipau, Îl batjocoreau şi Îl răstigneau.

După modelul Său, Sfântul arhidiacon Ştefan şi mucenicii de mai târziu acelaşi
lucru l-au cerut în rugăciunea lor: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”
(F.A.7, 60).

De aceea evanghelia de astăzi, pe lângă faptul că ,,minimalizează” anumite


repere spirituale care riscă să genereze în noi autosuficienţă, ne invită să urcăm
o ,,scară” înaltă şi greu de escaladat – ,,scara iubirii vrăjmaşilor”. Însă, ca să nu
ni se pară greu, haideţi să observăm pe rând treptele acestei scări şi să încercăm să
le urcăm pe toate încet-încet!

O primă treaptă către iubirea vrăjmaşilor ar fi să încercăm, mai întâi, să nu-i


urâm pe cei care ne-au greşit, după cum ar merita, dacă este să ne luăm după
,,dreptatea umană”. Unii , în numele acestei dreptăţi omeneşti, se lasă contagiaţi de
răul celorlalţi şi se comportă şi ei la fel. În felul acesta însă nu facem decât să ne
dezonorăm Creştinismul pe care pretindem că îl iubim ori îl respectăm, şi astfel să
înmulţim, în loc să stopăm răul.

Să te lupţi cu tine să nu-i urăşti şi, după ce ai reuşit să nu-i urăşti, vei putea să urci
următoarea treaptă, şi anume aceea de a nu le reproşa răul pe care ţi l-au
făcut. Fă-te că ai uitat! Încearcă să ignori răul acela, ca şi cum nici nu s-a
întâmplat!

Şi, dacă ai făcut şi aceasta, urcă încă o treaptă: încearcă să nu-ţi pese cu
adevărat de răul pe care ţi l-au făcut. Compoartă-te ca şi cum ziua şi clipa
respectivă nici nu a existat.

Şi,dacă ai reuşit şi aceasta, mai urcă o treaptă: când te întâlneşti cu ei,


zâmbeşte-le şi vorbeşte-le!

Toate acestea, însă, în rugăciune sfântă, ca Dumnezeu să caute la inima noastră


mai mult cu înţelepciune decât cu dreptate, iar la inima vrăjmaşilor noştri mai
mult cu dragoste decât cu ură. La sfârşit, după ce vom urca toate aceste trepte de
care am vorbit, va trebui să ne rugăm şi mai mult, însă, ca Dumnezeu să reverse
peste noi darul compasiunii şi al iubirii faţă de cei care ne-au greşit. Sunt
sentimentele cu care şi El Şi-a privit duşmanii!…

Fraţi creştini, Hristos ne cheamă la milă faţă de cei care ne greşesc, ne nedreptăţesc
sau ne batjocoresc.În loc să lăsăm frâu liber mâniei sau unui comportament similar
cu al lor, Domnul ne invită să simţim pentru ei compasiune. Este premisa iubirii!
Gândindu-ne, adică:,,săracii, nu ştiu ce fac! Nu-şi dau seama că nu au dreptate sau
nu este bine să se poarte aşa! Să ne rugăm deci, lui Dumnezeu, să le lumineze
mintea, ca să înţeleagă că nu trebuie să se comporte aşa şi, prin rugăciune, El va
putea revărsa într-un final înlăuntrul nostru şi ,,misterul iubirii”.

Chiar dacă nu-şi cer iertare şi stăruie în greşeala lor, comportându-se ca nişte
adevăraţi vrăjmaşi, noi avem datoria să-i iubim! La prima vedere pare greu
dar, cred că dacă ne vom propune să urcăm pe rând treptele iertării cu
rugăciune şi conştienţi că nu avem ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu dacă
nu ne vom iubi vrăjmaşii, Dumnezeu va revărsa asupra noastră puterea ca
,,imposibilul” acesta, ,,incomoditatea” şi ,,impopularitatea” iubirii vrăjmaşilor să
devină posibilă şi aplicabilă şi în viaţa noastră.

Să nu ne înşelăm! Doar aceia dintre noi care vom stărui şi ne vom lupta cu noi
înşine să alungăm din suflet ura, dispreţul, durerea şi nemulţumirea faţă de
vrăjmaşi, vom fi fii ai Celui Preaînalt. În Împărăţia Cerurilor, şi să vrea
Dumnezeu să poftească pe cineva nepregătit - care nu a lepădat de la el ura,
dispreţul sau nemulţumirea faţă de vrăjmaşi - nu va avea ce căuta! Să nu credeţi că
ar putea cineva să dobândească Împărăţia Cerurilor fără această luptă cu sine,
împăcându-se, adică , cu vrăjmaşii săi, oricâte fapte bune ar aduna el.
Ştiţi ce ar putea să ne facă Dumnezeu nouă, celor care am îndrăzni să ne
prezentăm la Judecată neîmpăcaţi şi urându-ne unul pe altul? Să ne aşeze în
Rai în acelaşi ,,lăcaş” cu vrăjmaşul nostru, zicându-ne: “Staţi aici şi bucuraţi-
vă de rai împreună!” Aveţi idée ce s-ar întâmpla atunci? Raiul s-ar transforma
instantaneu în iad pentru amândoi, căci pentru cel care nu a învăţat să ierte şi să
iubească aici pe pământ – este învăţătura Bisericii noastre – nu va fi cu
neputinţă să mai deprindă acestea chiar şi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ştim bine cât de greu este şi să suportăm măcar pe cei pe care îi urâm. Ei bine, ca
să ne arate Dumnezeu că nu El este cauza nefericirii noastre veşnice, aceasta ar
putea-o face: dacă va vedea că avem credinţă, sau am postit şi ne-am rugat mult,
încât să pretindem că merităm Împărăţia Sa, ne-ar putea spune: “Da, poftiţi în rai,
numai că veţi împărţi aceeaşi ,,încăpere” cu cei care nu-i puteţi suferi!” Iată de
ce insistă Dumnezeu astăzi, spunând: ”Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Nu poate
încăpea dragostea cu ura în acelaşi suflet! Luptaţi-vă să vă împăcaţi cu pârâşii
voştri pe cale! Nu ajungeţi în faţa Judecătorului încă urându-vă unul pe altul
(Lc.12, 58), că vă va da Dumnezeu aceeaşi ,,cameră” în Împărăţia Cerurilor, iar
aceea nu poate fi fericire!

Mesajul evangheliei de astăzi, aşadar, aceasta este: să încercăm să ne iubim


vrăjmaşii! Este uşor să fim oameni corecţi, este normal să fim cinstiţi, este firesc să
fim oameni drepţi, dar – din nefericire – nu este deloc uşor, şi necesită foarte multă
luptă cu noi înşine, ca să ne iubim vrăjmaşii. Evanghelia de astăzi ,,banalizează”,
poate, nişte valori pe cât de la îndemâna noastră, pe atât de comune, dar ne pune
înainte cea mai mare virtute – aceea a iubirii vrăjmaşilor .Şi, dacă până acum ne-
am considerat nişte creştini buni, eventual extraordinari, gândind că este suficient
să fim umani, corecţi, cinstiţi, drepţi şi să iubim pe cei iubiţi ai noştri, iată că astăzi
ni se spune că acestea toate sunt insuficiente, pentru că adevăratul Creştinism
presupune mult mai mult…

Dragii mei, cred că am trăit astăzi, ascultând această evanghelie, nedumerirea şi


surprinderea pe care le-am încercat şi la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când
am avut, poate, sentimentul că ne-am pregătit după un ,,manual”, iar Dreptul
Judecător ne ,,întreabă”din altul! Vă aduceţi aminte: Domnul Hristos, şezând pe
Tronul Său şi chemând pe fiecare, întreabă despre lucrurile la care ne-am aşteptat,
poate, cel mai puţin: ,,ai dat să mănânce celui flămând? Ai potolit setea celui
însetat? Ai vizitat pe cel bolnav? Ai cercetat pe cel întemniţat?” etc…(Mt. 25, 31-
46) Ne-am obişnuit, îndeobşte, să ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu cu
post, cu rugăciune, cu metanii, cu viaţă curată şi alte fapte bune aflate mai la
îndemâna noastră şi, ne trezim la Dreapta Judecată că nici nu ne întreabă de
acestea!…Şi aceasta nu pentru că sunt inutile, ci pentru că sunt insuficiente!
Pentru că sunt doar trepte, iar Hristos va merge la ,,final” - la roadele acelora,
răsplătindu-ne după cât de mult au rodit acelea în noi dragoste faţă de aproapele, ca
premisă şi condiţie absolute necesară a dragostei pentru El.

Tot aşa se explică şi nedumerirea şi uimirea pe care le-am trăit astăzi, când am
ascultat Sfânta Evanghelie şi am văzut că omenia este minimalizată ca insuficientă,
iubirea celor dragi este cât se poate de normală şi comună, corectitudinea şi
dreptatea, de asemenea, sunt valori pe care şi necredincioşii şi păcătoşii le
împlinesc…Noi, însă, suntem creştini, iar numele de,, creştin” vine de la Hristos, şi
Hristos nu a fost doar un ,,Om”corect, cinstit şi drept!… Dacă ar fi fost doar atât, i-
ar fi dat în judecată pe cei care L-au condamnat la moarte, sau ar fi recurs la
puterile Sale dumnezeieşti şi i-ar fi spulberat pe aceia care au îndrăznit să-L
pălmuiască şi să-L răstignească. Ce caută un creştin să dea în judecată pe aproapele
său? Chiar dacă este după dreptate şi pare normal să-şi ceară drepturile! Acestea
însă sunt din Constituţie şi din ,,Charta drepturilor omului”; sunt din legi pe care
le-au făcut oamenii, oamenii veacului acestuia! Noi, însă, primim aici poruncă şi
prescipţie, iată, chiar de la Dumnezeu:dacă eşti creştin, încearcă aceasta, adică
iubeşte pe vrăjmaşii tăi! Ah, e greu?…Ia-o treptat şi , mai ales roagă-te ca
Dumnezeu să te ajute, pentru că dacă vrei, poţi! Se poate, dar nu vrem suficient
şi nu ne luptăm cu noi de ajuns să punem în viaţă ceea ce Hristos ne-a arătat că
este mai de valoare decât valorile umane.

De aceea, să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu:


să ne dea tuturor puterea de a lupta cu noi înşine să recuperăm relaţiile
nefericite cu cei care ne-au jignit ori ne-au nedreptăţit.
Să ne ajute să devenim adevăraţi creştini, capabili de iertare şi iubirea
aproapelui, chiar şi atunci când acesta ne este duşman.
Să ne dea tăria să putem lupta clipă de clipă cu noi înşine, călcându-ne
propriul egoism şi pretinsa personalitate, putând astfel recupera ,,la
vreme” relaţii şi sentimente aparent irecuperabile, dar posibil oricând, cu
darul şi ajutorul lui Dumnezeu, de a fi convertite în iubire.

Dumnezeu să ne binecuvânteze să înţelegem şi să punem în practica vieţii


cuvintele Evangheliei de astăzi, pentru că nu avem ce căuta în Împărăţia lui
Dumnezeu urând privind la cel de lângă noi, aşa cum privea fariseul către
vameş. Să fim convinşi că Dumnezeu ne aşteaptă pe fiecare să ne apropiem de El
mai cu seamă prin iubire. Pe toţi, deopotrivă, ne doreşte în Împărăţia Sa, şi nu are
rost să ne excludem între pe motive care mai de care mai nedemne de dragostea şi
jertfa pe care El ni le-a arătat tuturor.
Dumnezeu să ne dăruiască această Împărăţie Cerească dar, mai înainte de toate,
să ne facă şi vrednici de ea, Amin.
Preafericitul Părinte patriarh Daniel - Predică la Duminica a XIX-a după
Rusalii - Iubirea de vrăjmaşi ne face milostivi ca Dumnezeu

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învăţături
duhovniceşti şi ne arată care este deosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine
zis între omul păcătos şi omul sfânt.

Mântuitorul Iisus Hristos ştia că în Vechiul Testament s-a spus: 'să iubeşti pe
aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău' (cf. Matei 5, 43). El însă face o
schimbare radicală, şi anume: în locul urii faţă de vrăjmaşi, aduce o lege nouă:
legea iubirii de vrăjmaşi. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii
din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca cineva să
iubească pe vrăjmaşii săi.

Firea umană păcătoasă amestecă păcatul cu virtutea

Mântuitorul îndeamnă zicând: 'precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi


voi asemenea' (Luca 6, 31). Nu ceea ce vă fac oamenii, ci ce voiţi voi să vă facă
oamenii. Adică oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu
ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor
fiinţe raţionale, iubitoare şi binecuvântate de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune
că, de fapt, trebuie să săvârşim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei
ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele, pe acesta trebuie să-l
săvârşim. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm
păgânilor sau păcătoşilor şi nu ne deosebim cu nimic de aceştia. Dacă împrumutăm
pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci
nu progresăm spiritual, pentru că nu depăşim egoismul firii umane căzute în păcat,
adică starea naturii umane păcătoase.

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se
pare firesc, natural sau normal, să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni
se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele celor care sunt
vrăjmaşii noştri. De ce? Pentru că 'firescul' acesta al nostru nu mai este firea sau
natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă,
care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Hristos vrea să ne arate că
numai omul bun în mod constant este creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun
în Sine şi că numai bunătatea este profund umană, nu răutatea, chiar dacă
foarte mulţi oameni sunt răi. Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură, nu
este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea
milostivă şi sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea,
spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul spune: 'iubiţi pe vrăjmaşii voştri
şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata
voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt' (Luca 5, 35), adică nu veţi mai fi
robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.

Evanghelia ne arată, de fapt, că un creştin, care este înfiat prin harul Sfântului
Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Iisus Hristos,
după cum ne spune Sfântul evanghelist Ioan zicând: 'Celor câţi L-au primit, care
cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din
sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-
au născut' (Ioan 1, 12-13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Deci, prin Botez ni se dăruieşte nu numai iertarea de păcate, ci şi calitatea de fii


ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credinţă şi fapte
bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv şi
sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: 'fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv' (Luca 6, 36). Aceasta înseamnă că
numai bunătatea arătată ca milostenie, bunătatea smerită şi darnică este starea
sănătoasă sau sfântă a vieţii creştine. Mai precis, Mântuitorul ne arată că firea
umană sănătoasă spiritual este firea curăţită de păcate şi sfinţită prin har, firea
înălţată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la
început. (cf. Facere 1, 26)

Deşi această iubire faţă de vrăjmaşi este poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos,
totuşi mulţi oameni se întreabă cum putem noi să iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă
foarte adesea uităm chiar şi pe cei care ne-au făcut bine? Uităm adesea pe părinţii
noştri care ne-au crescut, pe dascălii, pe învăţătorii, pe profesorii care ne-au
format, pe conducătorii care ne-au promovat într-un rang mai mare, uităm repede
pe cei care ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ţinem
minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit sau ne-
a rănit, fapta pătimaşă şi vrăjmaşă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit. Aceste
forme de răutate sunt păstrate adânc şi îndelung în memoria noastră cognitivă şi
afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a
noastră, proprie boală a sufletului nostru, care nu iartă şi nu uită răutatea
vrăjmaşilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca
pe o otravă sau ca pe o 'legătură nedezlegată'.

Iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea


sau îndreptarea lor

Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre
răzbunare, să se schimbe atât de mult încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte
şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere,
Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o acţiune greu de îndeplinit.

Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos nu cere


omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare, dacă omul păcătos constată că
nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca
iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i
dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el
poate scoate din inima sa 'spinii urii' şi ai dorinţei de răzbunare, cum se spune într-
o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmaşilor. Î

n acest sens, iubirea de vrăjmaşi sinceră, nu una făţarnică, începe cu rugăciunea


pentru iertarea vrăjmaşilor. În cărţile noastre de cult există rugăciuni pentru
înmulţirea dragostei şi pentru alungarea urii şi a dorinţei de răzbunare.

La sfârşitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o


rugăciune pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc pe noi. În această
rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor
în bine. Se cere ca Dumnezeu să le schimbe felul de a gândi şi de a făptui:
'necredincioşii să se întoarcă la dreapta credinţă, iar credincioşii să se
întărească în dreapta credinţă, şi toată vrajba şi ura, în iubire de fraţi, în pace şi
dragoste desăvârşită să se prefacă'.
Deci, iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau
îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie şi ură este influenţat de puterile
diavoleşti, de duhurile răutăţii care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol
Pavel: 'Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva
începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac,împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh'. (Efeseni, 6, 12).

Răzbunarea sănătoasă se arată când se răspunde


la răutate cu bunătate

Când creştinii erau persecutaţi, spune Sfântul Iustin martirul şi filosoful în


secolul al II-lea, ei se rugau pentru împăratul prigonitor şi motivau rugăciunea
lor astfel: ne rugăm pentru împărat, deşi el ne urăşte şi ne persecută, pentru ca
Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavoleşti care-l stăpânesc atunci când ne
urăşte pe noi, creştinii, fiindcă Îl iubim pe Hristos. Împăratul are, deci, nevoie de
rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să-l schimbe din om rău în om bun, să-
i lumineze mintea şi să-i încălzească inima cu harul Său.

Vedem, deci, o aplicare concretă şi corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmaşi în


viaţa creştinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne fac sau ne voiesc
răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru a birui răutatea prin bunătate. Răzbunare
sănătoasă se arată vrăjmaşilor când nu li se răspunde la răutate cu răutate, ci cu
bunătate. Astfel, vrăjmaşii sunt puşi în starea de-a recunoaşte ei înşişi
superioritatea spirituală a celor care suferă răutatea altora fără să devină şi ei
răutăcioşi sau răufăcători prin răzbunare. În literatura noastră românească, acest
adevăr, ecou al Sfintei Evanghelii în viaţa poporului, a fost exprimat în versurile
următoare:

'Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău


E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău'.
(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra)

Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii căzuţi


în păcate sau robiţi de patimi egoiste, răufăcători şi răzbunători, ci să ne asemănăm
cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane căzute sau
păcătoase, ci doreşte să ridice pe om la sfinţenia şi bunătatea Lui.

Totuşi, când ne rugăm pentru iertarea şi îndreptarea vrăjmaşilor, schimbarea sau


îndreptarea acestora nu vine când dorim noi şi cum dorim noi. Uneori, e nevoie de
multă răbdare, iar această rugăciune trebuie însoţită cu post. Adesea, efectul
rugăciunii pentru vrăjmaşi se vede în schimbarea atitudinii vrăjmaşilor faţă de noi
nu pentru că au fost pedepsiţi, ci pentru că au ajuns să constate ei înşişi că sunt
nedrepţi sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate. Alţii se
schimbă pentru că Dumnezeu le dăruieşte multe binefaceri, deşi ei nu le merită, îi
ajută în viaţa lor, deşi ei nu merită să fie ajutaţi.

Exemplul cel mai bun este vameşul Zaheu, care s-a convertit nu fiindcă a fost
pedepsit, ci pentru că i s-a arătat o onoare pe care n-o merita, aceea de a fi fost
vizitat de Iisus în casa sa.

Iar alţi vrăjmaşi se schimbă printr-o lucrare tainică, înţeleaptă şi pedagogică a lui
Dumnezeu, Care le trimite oamenilor răi o încercare, o boală, o suferinţă, un
accident, în aşa fel încât ei simt că sunt slabi şi trecători, având şi ei nevoie de
ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv.

Uneori, Dumnezeu schimbă viaţa oamenilor prin daruri multe nemeritate de ei,
alteori printr-o ceartă părintească sau printr-o încercare care smereşte pe om. Dar
când Dumnezeu ceartă pe cineva nu o face ca răzbunare, ci ca dorinţă de-a îndrepta
pe cel păcătos pe calea mântuirii. Iar dacă acesta nu se îndreaptă prin 'leacuri dulci',
Dumnezeu Cel milostiv foloseşte 'leacuri duhovniceşti amare'.

Bunătatea se probează în necazuri şi suferinţe

Când ne rugăm pentru îndreptarea vrăjmaşilor ne punem nădejdea mai întâi în


ajutorul lui Dumnezeu, Care, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul
vrăjmaşilor noştri văzând multa noastră răbdare şi multa noastră credinţă.

Există însă şi oameni care doresc repede răzbunarea, unii chiar scriu pe pomelnice
numele vrăjmaşilor şi cer lui Dumnezeu să-i pedepsească pe aceştia. În general, ei
doresc ca vrăjmaşii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de
Dumnezeu. Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice în care
cerem tocmai lui Dumnezeu Cel Milostiv să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, în
timp ce în rugăciunile Bisericii nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor, ci îndreptarea
lor. Deşi purtăm numele de creştin, totuşi, când trecem prin necazuri pricinuite de
vrăjmaşi, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înşine până ce
ajungem să fim milostivi şi iertători ca Dumnezeu şi să putem iubi pe vrăjmaşii
noştri.

Înţelegem, aşadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, dacă nu cerem


ajutorul Lui şi dacă nu ne gândim mai mult la greşelile noastre, decât la greşelile
altora, rugându-ne astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi precum Tu eşti
milostiv (cf. Luca 6, 36), spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire.
Amin!
Sfinţii Părinţi - Mărgăritare Duhovniceşti - Dragostea faţă de aproapele.
Dragostea faţă de vrăjmaşi

Dragostea faţă de aproapele


Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre dragostea pentru aproapele

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate
sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii, şi Pace vă las
vouă, pacea Mea o dau vouă. Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare
decât faptul de a iubi şi de a fi iubit. Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi
oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi
mai presus decât a oamenilor necredincioşi.

Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii. Să ne doară


sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine;
căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care
dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei
care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc
propriile lor suflete.

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi.
Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când
alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în
rugăciunea noastră către Dumnezeu.
Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele
sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta,
eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu.

Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am


venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău
şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu
trebuie decât să stai lângă Mine.

Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am
coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer
Mă rog pentru tine Părintelui Meu.

Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al


Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te
iubeşte atât de mult?"

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi
eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor
Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în
permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează,
duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te
sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări
care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în
pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de
peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie
că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce
învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege
astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne
luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este
nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă
cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea
propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla
adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită. Nimeni nu poate spori
în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în
suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă
spre orice lucrare a lui Dumnezeu.

Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii
suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci,
stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor
exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa
cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul
bolnav este tulburat chiar şi când este linişte.

Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic


nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I
plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se
va abate cea mai îngrozitoare vijelie.
Sfântul Ioan Gură de Aur - Limbile invidioase sunt mai rele decât gurile
însângerate

Din nefericire, sunt unii care bat câmpii într-o asemenea măsură încât îi blestemă
nu doar pe vrăjmaşii lor, ci şi pe copiii vrăjmaşilor lor şi, dacă ar fi cu putinţă, le-ar
mânca şi trupurile, dacă nu le-au mâncat cumva. Să nu-mi spui că nu ţi-ai înfipt
dinţii în trupul celui care ţi-a produs tristeţe! Ai făcut ceva mult mai rău decât ai fi
putut, cerând să cadă asupra lui mânie din cer, dorind să fie dat pedepsei veşnice,şi
să piară împreună cu toată familia lui. Deci acest lucru nu este mai rău decât toate
muşcăturile? Nu este mai dureros decât toate săgeţile?

Hristos nu te-a învăţat aceste lucruri! Nu ţi-a poruncit să-ţi umpli gura de sânge
în acest fel. Limbile acestea sunt mai rele decât gurile însângerate de trupuri
omeneşti.

Cum îl vei saluta pe fratele tău? Cum te vei apropia să aduci jertfă? Cum vei
gusta din sângele împărătesc, având atâta otravă în sufletul tău, când te rogi şi
spui: zdrobeşte-1, spulberă-i casa, pierde-i toate, Doamne? Şi rugându-te să-1
găsească orice fel de nenorocire, nu te deosebeşti cu nimic de un ucigaş sau de o
fiară care mănâncă trupul!

Deci să oprim această boală şi această nebunie şi să le arătăm celor care ne-au
întristat iubirea care ne-a fost poruncită, ca să ne asemănăm Părintelui nostru
Cel din ceruri.

(din Sfântul Ioan Gură de Aur - "Două sute cincizeci de parabole”, Ed.
Egumeniţa 2011)
Cuviosul Nicon

Primii creştini îl iubeau pe Dumnezeu şi îl iubeau pe fiecare om, pentru că, dacă îl
iubeşti pe Cel ce dă naştere, îl iubeşti şi pe cel născut din El şi fiecare creştin este
născut din Dumnezeu în Taina Botezului.

Sfântul Apostol a spus: Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea


este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe
Dumnezeu (I Ioan 4: 7). Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta
şi cu adevărul. în aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui
Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre (I Ioan 3: 18-19). Smeriţi-vă, smeriţi-
vă! Pentru că, dacă iubeşti pe cineva (şi trebuie să-1 iubeşti pe fiecare, căci fiecare
om este chipul lui Dumnezeu şi, chiar dacă el, adică chipul lui Dumnezeu, este
întinat în om, se poate spăla şi poate fi iarăşi curat), te şi smereşti înaintea lui.
Unde este dragoste, acolo este şi smerenie, iar unde este răutate, acolo este
mândrie. Mă rog şi îmi doresc să fie dragoste între voi. (Cuviosul Nicon, 6, pp.
268-269)

***

Trebuie să-1 iubim pe fiecare om, văzând în el chipul lui Dumnezeu, neţinând cont
de patimile lui. Nu trebuie să-i îndepărtăm cu răceală pe oameni de noi. (Cuviosul
Nicon, 8, p. 313)
***
Cel ce doreşte să dobândească dragostea trebuie să se lepede de orice gând rău şi
duşmănos, nemaivorbind de fapte şi cuvinte, trebuie să le ierte tuturor jignirile —
şi pe cele drepte, şi pe cele nedrepte. (Cuviosul Nicon, 20, p. 4)

Cuviosul Lev

Amintiţi-vă a doua poruncă a Domnului (...) în care se porunceşte să-1 iubim pe


aproapele ca pe noi înşine. Cum, aşadar, să-1 iubim? Nicidecum nu este cu putinţă
să excludem acest lucru, ca să-1 ajutăm pe aproapele cu ce putem şi să ne străduim
din toate puterile să-1 mângâiem în duh de iertare şi compătimire, dar numai după
putere - şi atunci când, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu ne vătămăm pe noi înşine, dar
când cineva, zidindu-1 pe celălalt, se vatămă pe sine, Sfinţii Părinţi sfătuiesc să
urmeze calea cea mai bună, adică să ia aminte şi să se păzească pe sine...
(Cuviosul Lev, 12, p. 337)

***

Pentru faptul că A.I. nu este binevoitoare faţă de dumneavoastră, fiţi liniştită; să vă


străduiţi numai să nu-i daţi ocazie sau motiv de supărare şi să vă rugaţi Domnului
Dumnezeu pentru ea şi să cereţi ca Dumnezeu, în iubirea Lui de oameni, să-i dea
minte sănătoasă şi judecată dreaptă pentru cunoaşterea regulilor creştineşti şi, când
după sfatul meu veţi face aşa, A.I. va fi cu totul alta faţă de dumneavoastră şi va fi
plină de dragoste. (Cuviosul Lev, 163)

Cuviosul Anatolie

în cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Rom. 12:10). Fără dragostea de aproapele
este greu să ne mântuim. Trebuie să dobândim prin toate mijloacele această virtute,
căci altfel nu ne mântuim. (Cuviosul Anatolie, 7, p. 162)
***
Slujeşte-i acum Saşei, care este bolnavă, iar principala slujire este să-i duci
neputinţele sufleteşti, apoi şi cu fapta trebuie să slujim unul altuia: în cinste, unii
altora daţi-vă întâietate (Rom. 12:10). (Cuviosul Anatolie, 7, p. 261)

***
A-l iubi pe aproapele şi a satisface nevoile surorilor şi a fi îngăduitoare cu
neputinţele lor - sunt lucruri bune şi mântuitoare. Dar, dacă egumena se opune
acestora, să faceţi bine mai mult în taină şi să mulţumiţi pe fiecare cu ce puteţi, iar
în discuţii să vorbiţi puţin, căci discuţia mai degrabă vatămă ambele părţi decât să
le aducă folos. (Cuviosul Anatolie, 7, p. 307)

Cuviosul Antonie
Dragostea nu numai că întrece rugăciunea noastră, dar este mai presus şi decât
toate jertfele. (Cuviosul Antonie, 22, p. 196)

Cuviosul Iosif

îmi doresc şi mă rog să vă dea Domnul înţelepciunea şi priceperea de a vă purta cu


maica Viaceslava. Ce putem face? Fiecare are caracterul său, în faţa căruia uneori
trebuie să ne plecăm. îmi scrieţi că aţi vrea să zidiţi duhovniceşte firea ei. în acest
caz primul mijloc din partea sfinţiei voastre este să vă rugaţi cu mai multă râvnă lui
Dumnezeu. Căci Domnul a spus: fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15: 5). La
Domnul cel Atotputernic totul este cu putinţă, iar omul neputincios ce poate face?
(Cuviosul Iosif, 80)

Cuviosul Ambrozie

Vorba dulce mult aduce. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea l, p. 6)

***
Dragostea acoperă totul. Şi, dacă cineva îi face aproapelui un bine din dragoste, nu
mânat numai de datorie, pe acela diavolul nu-1 poate împiedica, iar unde binele
este săvârşit numai din simţul datoriei, acolo se străduieşte prin toate mijloacele să
pună piedici. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea I, p. 101)

***
Celui ce se osteneşte, Dumnezeu îi trimite milă, iar celui ce iubeşte, îi trimite
mângâiere. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea I, p. 101)

***
Dacă îi veţi primi pe oameni pentru Dumnezeu, fiţi încredinţaţi că toţi vă vor fi
de folos. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea I, p. 101)

***
Dragostea, cu siguranţă, este mai presus de orice. Dacă tu găseşti că în tine nu
este dragoste, dar doreşti să o ai, fă fapte de dragoste, chiar dacă la început le
faci fără dragoste. Domnul va vedea dorinţa şi strădania ta şi va pune în inima
ta dragoste. Şi, principalul, când observi că ai greşit împotriva dragostei, îndată să
spovedeşti acest lucru stareţului. Aceasta se poate întâmpla uneori din pricina
inimii rele, iar alteori şi din pricina vrăjmaşului. Singur nu poţi lămuri acest lucru,
dar, dacă îl spovedeşti, vrăjmaşul va pleca. (Cuviosul Ambrozie, 1, Partea I, p.
101)

***
Nu există virtute mai înaltă ca dragostea şi nu există patimă mai rea ca ura, care,
celor ce nu veghează asupra lor, li se pare neînsemnată, iar ca importanţă
duhovnicească se aseamănă uciderii (I Ioan 3:15). Mila şi îngăduinţa faţă de
aproapele şi iertarea greşelilor lui sunt cea mai scurtă cale către mântuire.
(Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 18)

***
Grija ta pentru liniştirea lui M.N. este peste măsură şi sentimentul acesta în tine
este amestecat cu o înşelare fină - de a-ţi propune să ai grijă de aproapele atunci
când nu ţi se cere şi, poate, nici nu este nevoie. Iar, când în realitate trebuie să
arătăm dragoste faţă de aproapele, atunci apar în noi cu totul alte sentimente şi
limba noastră grăieşte cu totul altceva decât ceea ce ne propuseserăm înainte
pentru liniştirea aproapelui, pe care nu ne-o ceruse nimeni. Atunci se va vedea mai
bine ce va trebui să faci pentru M.N. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 78)

***
Singură vezi că pentru dragoste ar fi mai bine să întrerupi moţăiala şi să o asculţi
pe N., pentru că dragostea este mai presus nu numai de odihna noastră, ci şi de
rugăciune, de aceea ai şi fost pedepsită degrabă prin atacul diavolesc. (Cuviosul
Ambrozie, 23, Partea a III-a, p. 32)

***
Trebuie să înţelegi cu privire la ceilalţi că nu toţi fac acest lucru din răutate, ci mai
mult din insuflarea şi îndemnul vrăjmaşului, care vrea să te despartă de rugăciunea
atentă şi, odată cu aceasta, de dragostea către aproapele. Iar această dragoste, după
cuvântul Apostolului, îndelung rabdă; este binevoitoare (I Cor. 13: 4) şi
nicidecum nu cade din bunăvoinţa către fraţi, care sunt ispitiţi de vrăjmaşul nostru,
în general, iar în parte şi de neputinţele lor. Dacă vei ţine minte aceasta cu tărie, nu
te vei tulbura inutil. Acum câţiva ani a fost la noi un cneaz care învăţase
rugăciunea de la o rugătoare cu experienţă. Ea îi spusese aşa: când eşti
împăcat şi liniştit, roagă-te, zicând: „Doamne, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul!", iar când gândurile îţi vin împotriva celorlalţi dintr-un anumit
motiv, roagă-te aşa: „Doamne, miluieşte-ne pe noi!", şi te vei linişti. Fă şi tu
aşa. Atunci te vei frământa mai puţin şi vei înţelege că toţi suntem supuşi greşelii şi
rătăcirii şi nu rareori sub nişte pretexte plauzibile, cum se spune în Evanghelie:
Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui
Dumnezeu (Ioan 16: 2). Nu-i de mirare că şi cei ce te supără gândesc aşa. De aceea
şi trebuie să fim îngăduitori cu aproapele nostru, după porunca evanghelică
referitoare la dragoste. Dacă iubim pe cineva, suntem foarte îngăduitori cu el şi îi
iertăm multe. Pe de altă parte, îl iertăm şi din alt motiv, cum adevereşte Avva
Dorotei, că se întâmplă să avem bună dispoziţie... (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea
a III-a, pp. 49-50)

***
Exprimarea - „Mă dezgustă când văd plecăciunile adânci ale vrăjmaşelor mele,
amestecate cu grimasele şi ura lor" - arată cât de săracă este în noi dragostea
duhovnicească, cea care acoperă totul şi arată tuturor milă şi îngăduinţă faţă de
defectele lor. (Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a III-a, pp. 59-60)

***
Dragostea de Dumnezeu se dovedeşte prin dragostea şi mila faţă de aproapele,
iar mila şi îngăduinţa faţă de aproapele şi iertarea greşelilor lui se dobândesc
prin smerenie şi mustrare de sine, când în toate situaţiile triste şi neplăcute dăm
vina numai pe noi, nu pe ceilalţi, zicând că nu am ştiut să procedăm cum trebuie
şi de aceea au venit durerea şi necazul şi, dacă vom gândi aşa, mai puţin ne vom
supăra şi ne vom deda mâniei, care nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
(Cuviosul Ambrozie, 23, Partea a II-a, p. 57)

Cuviosul Macarie
Iar despre purtarea uneia cu cealaltă, v-am scris mult şi vă amintesc şi acum: dacă
vă veţi socoti ultima şi cea mai rea dintre surori şi că liniştea celeilalte este a
sfinţiei voastre, îşi va găsi loc în inimile voastre dragostea, care niciodată nu cade
şi nu încetează şi este sprijinită de smerenie. O, să ne învrednicească Domnul să
dobândim această comoară! Ea este mai preţioasă decât toate bunurile lumii.
(Cuviosul Macarie, 24, Vol. 4, p. 154)

***
în ultima scrisoare (...) îmi vorbiţi iarăşi de dragostea pentru Dumnezeu... V-am
scris deja cât de înaltă este această virtute - dragostea pentru Dumnezeu; la rândul
ei, nu poate exista fără dragostea de aproapele, după cuvântul Sfântului Apostol:
Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos
este! (I Ioan 4: 20) Trebuie să ajungem la dragoste prin păzirea poruncilor lui
Dumnezeu şi prin frica de Dumnezeu, nu prin înălţarea minţii la El. (Cuviosul
Macarie, 24, Vol. 6, p. 206)
***
Să ne străduim mai mult decât orice să-1 iubim pe aproapele, căci în dragostea faţă
de el se află şi dragostea faţă de Dumnezeu... (Cuviosul Macarie, 24, Vol. 4, p.
315)

***
Singura noastră datorie este să ne iubim unul pe altul şi faţă de aceasta suntem
foarte îndatoraţi. Căci cel ce împlineşte porunca dragostei împlineşte toată legea.
(Cuviosul Macarie, 24, Vol. 1, p. 630)

Sfântul Isaac Sirul


„Sileşte-te să întâmpini pe aproapele tău cu o dragoste care să întreacă măsura
cuvenită lui. Laudă-l chiar pentru lucrurile pe care nu le are… Prin aceasta semeni
sămânţa virtuţii în el. Îl sileşti să se întoarcă spre bunătate şi dacă are unele scăderi,
se va tămădui de ele, ruşinându-se de cinstea pe care i-o arăţi..”

Sfântul Maxim Mărturisitorul

«Iar Eu zic vouă, spune Domnul, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă
urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă blestemă». De ce a poruncit atunci
acestea? Ca să te slobozească pe tine: de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea
minte a răului, şi să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este dragostea
desăvârşită. Căci e cu neputinţă să o aibă pe aceasta cel ce nu iubeşte pe toţi
oamenii la fel asemenea lui Dumnezeu,care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi «vrea
ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie». (Sf. Maxim
Mărturisitorul ''Despre Dragoste -- Filocalia vol.2)

***
«Iar Eu zic vouă: să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste
obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi
ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el o stadie, mergi
cu el două». De ce? Ca pe tine să te păzească nemânios, netulburat şi neintristat,
iar pe acela să-l îndrepteze prin răbdarea ta, şi pe amândoi să vă aducă, ca un Bun,
sub jugul dragostei. ( Sf.Maxim Mărturisitorul ''Despre Dragoste -- Filocalia
vol.2)
Părinte Serghie Şevici

De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai
să dai seama de n-o săvârşeşti.

***
La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim
tot rugăciunea ne învaţă.
***

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa
sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare
umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze,
alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la
celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează cînd şi
cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi...
Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună,
cu o privire, cu o mică rugăciune…
Părintele Tadei de la Vitovniţa - Nu vă gândiţi la viaţa voastră, ci vă jertfiţi
pentru celălalt

Noi trebuie să ne ocrotim unul pe celălalt, pentru că suntem fraţi, mai cu seamă
acei care sunt de aceeaşi credinţă. Avem aici şi un exemplu din viaţă. Când o
delegaţie a puterii imperiale de la Constantinopol a fost trimisă la sarazini (arabi)
să poarte convorbiri de pace, aceia le-au spus, că noi ,creştinii, nu împlinim
poruncile lui Dumnezeu. Din delegaţie făcea parte şi Kiril. Aceştia spun: de ce voi,
creştinii nu împliniţi poruncile lui Hristos, că trebuie să iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri,
ci voi ne prigoniţi şi ne ucideţi, neîmplinind astfel poruncile.

Acesta ca răspuns le zise:”Dacă într-o lege există două porunci, care dintre ele
trebuie împlinită; cine va fi drept, acela care le va împlini pe amândouă sau acela
care le va împlini pe amândouă?”

Aceştia au răspuns:”Este de la sine înţeles că înţelept va fi acela care va împlini


ambele porunci.”

Atunci el le-a răspuns:” ca persoane, noi iertăm vrăjmaşilor noştri, dar ca şi


comunitate, noi ne punem viaţa unul pentru celălalt, căci Domnul a spus că nu
există iubire mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău. Noi ca şi
comunitate, ne apărăm unii pe alţii şi ne dăm viaţa, căci voi nu doriţi numai să ne
înrobiţi fizic, ci voiţi să ne înrobiţi şi duhovniceşte şi de aceea ne apărăm.”
Astfel, aceasta este îndreptăţit.

Avem şi pilda Sfântului Ioanichie cel mare. El a fost ostaş vreme de 20 de ani. A
săvârşit multe minuni şi în toate războaiele a biruit, nefiind niciodată învins. Nu s-a
gândit niciodată la viaţa sa, ci şi-a pus întotdeauna viaţa pentru aproapele său. Şi
Dumnezeu l-a ocrotit, iar mai târziu ca monah, a fost mare luminător şi făcător de
minuni. Astfel de ostaşi au fost mulţi.

Regele David, spune:”Bine este celui ce nu se sălăşluieşte în păcat!” Dreptul nu va


acţiona în interesul său, ci pentru viaţa aproapelui său.

Cum ne sunt gândurile care ne preocupă, astfel ne este şi viaţa. Dacă gândurile
noastre sunt paşnice, liniştite, virtuoase şi blânde şi viaţa ne va fi astfel. Dacă
acordăm atenţie mediului în care trăim, intrăm într-un cerc al gândurilor şi ne
pierdem pacea şi liniştea.

Părintele Dionisie Ignat de la Athos

„Noi înşine ne-am făcut răi în sufletul şi inima noastră.[...] Dacă am ţine cu
stricteţe hotărârea Sfintei Biserici... e cea mai uşoară cale pentru mântuire. Ce
greutate este, după cum spune Sfânta Scriptură, să ai dragoste?! E greutate?! Nu!
Să iubeşti pe toţi cei dimprejurul tău! Şi-atunci sufletul tău se apropie de
Dumnezeu, că Dumnezeu dragoste este şi dacă eşti cu Dumnezeu toate greutăţile ţi
se par uşoare.”
Părintele Arsenie Papacioc

“Dragii mei, iubirea vrăjmaşilor nu e un sfat, e o poruncă. Ne va întreba de ce n-


am iubit.

Şi mulţi spun: „Părinte, până aici! De aici nu mai putem!“ Bine, nu puteţi!
Înseamnă că nu ştiţi că focul iadului are calorii de mii de ori mai mari decât cel de
pe pământ, n-are nici lumină şi nici nu te vezi cu cineva. Şi cât stai? 1000 de ani?
Nu! O veşnicie!! Fără să vezi pe nimeni, fără cea mai mică speranţă ca să scapi. Că
dacă în iad ar spune cineva că peste 1000 de ani ieşi de-aici tot e o nădejde şi
suferinţa aia grozavă, incalculabilă, se uşurează, că ştii că este o speranţă totuşi.
Asta e cruzimea veşniciei.

De asta spune într-un loc, că cine ştie că va fi veşnicie şi nu ia măsuri merită dus la
casa de nebuni.”
Ieromonah Savatie Baştovoi

A iubi înseamnă a ierta

„Căutaţi ce este bine în celălalt. Nu mai vedeţi răul, iertaţi. Cine ştie ce are omul pe
suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos pentru că aşa-i el, dar
ştii ce face el în chilia sa? Poate bate şi el metanii, plânge la icoane, îi pare rău şi
cred că îi e ruşine şi lui de felul cum este şi îi e greu să vină să-şi ceară iertare.

Părinţii ne ziceau aşa: "Când cineva îţi greşeşte, te ceartă, tu dă vina pe diavol."
Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Nici noi nu-l vrem pentru că toţi
credem în Hristos şi vrem să-I slujim Lui. Dar noi facem şi rău. De ce? Păi, de ce?
Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învaţă să facem rău. Dă vina pe diavol
şi scuteşte-l pe aproapele tău de vina asta. E un accident. Răul pe care îl face
aproapele nostru este accidental. Nu trebuie să ne facem impresia despre el şi să-l
vedem prin prizma acestui rău pe care îl face.

Asta înseamnă a judeca. Ce înseamnă a judeca? Înseamnă a-l vedea pe cel din faţa
noastră prin prisma faptelor rele, socotind că ele îl caracterizează.

Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem nişte


"păsărele" ale noastre, dar ni le iertăm. Şi pe celălalt trebuie să-l ierţi! De ce
pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa
scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi. Vezi-l şi pe el în toată
complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu şi pe el l-a chemat la
botez, i-a dat o grămadă de daruri şi nu ştii tu cum îl judecă Dumnezeu."
(Ieromonah Savatie Baştovoi – “A iubi înseamnă a ierta”, Ed. Cathisma,
Bucureşti, 2006)

Cuvânt din Pandoc, ca să nu scârbim pe nimeni

Dacă cineva ar zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte,


mincinos este. Că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, acela şi pe fratele său îl iubeşte.
Iar cel ce nu iubeşte pe fratele său, nici pe Dumnezeu nu-L iubeşte, după cum
zice Apostolul Ioan.

Cel ce scârbeşte pe fratele său, pe Dumnezeu Îl scârbeşte. Că zice: "Nu scârbiţi pe


Duhul Sfânt cu Care sunteţi pecetluiţi". Şi iarăşi, pentru dragoste, zice: "Ceea ce
aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici fraţi ai Mei, Mie aţi făcut". Deci, s-a
arătat, în cele mai sus - zise, că cel ce face spre bucuria fratelui său, lui Dumnezeu
îi face spre bucurie.

Aceasta, dar, ştiindu-o, fraţilor, că prin acestea suntem plăcuţi lui Dumnezeu,
dacă nu dispreţuim pe aproapele nostru, apoi şi noi cu toată puterea să ne silim
să facem spre plăcere fraţilor şi să nu le dăm pricini din care ei să fie scârbiţi, ca
primită la Dumnezeu să fie rugăciunea noastră, ca o jertfă fără prihană.

Că dacă unul se roagă pentru tine, iar altul te blestemă, precum şi la Înţelepciune
este scris: "Dacă unul zideşte, iar altul risipeşte, apoi ce spor este, fără numai
osteneală?" Aşa şi omul cel ce posteşte şi se părăseşte de păcatul său, dar, iarăşi, la
acelaşi păcat intră, rugăciunea lui cine o va asculta şi cu ce spor se va alege?

Şi iarăşi grăieşte, zicând: "Să nu meşteşugeşti asupra prietenului tău rele, când
nădăjduieşte el la tine, că numai gura nebunilor se preface în stâlp de batjocură,
dar buzele drepţilor sunt cu pază."

Deci, "cel ce umblă intru dreptate se teme de Dumnezeu, iar cel ce-şi strâmbă
cărările, osândit va fi."

Şi proorocul Miheia, suspinând, grăieşte pentru Israel: "Spre rău îndeamnă fiecare
pe aproapele său şi împotriva lui mâinile-şi găteşte."

Iar Apostolul zice: "Dacă fratele tău se scârbeşte impotriva ta, iată că nu cu
dragoste umbli."
Iar Domnul a zis: "Tot cel ce se mânie asupra fratelui său, în zadar, vinovat este
judecăţii, iar cel ce va zice fratelui său prostule, vinovat va fi de judecata
soborului, iar cel ce-i zice nebunule, vinovat va fi de gheena focului."

Şi încă mai zice: "Dacă-ţi aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi acolo darul tău înaintea altarului şi
mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi vino apoi să-ţi aduci darul tău
înaintea lui Dumnezeu."
Dragostea faţă de vrăjmaşi

Cuviosul Macarie

Nu te iubesc oamenii - iubeşte-i tu pe ei; faptul că ei nu te iubesc, nu depinde de


tine, dar să-i iubeşti tu pe ei, ţine de voinţa ta şi este datoria ta, căci Domnul a
poruncit: să-i iubim nu pe cei ce ne iubesc pe noi, ci pe vrăjmaşi (Matei 5: 44), iar
dacă în noi nu există acest lucru, cu atât mai mult trebuie să ne smerim şi să
alungăm mândria şi să ne rugăm pentru aceasta Domnului. (Cuviosul Macarie, 24,
Voi. 3, p. 133)

***
Îmi scrii că nu ai pace cu N.; mi se pare că poţi învăţa acest alfabet, că această stare
a ta nu este pricinuită de acea persoană, ci este dovada inimii tale nedrepte. Noi
suntem ucenicii lui Hristos, iar El porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşi.

Unde este, aşadar, această dragoste? Cum cunoaştem dacă o avem? Desigur,
atunci când suntem ocărâţi şi ponegriţi; şi Dumnezeu le îngăduie celorlalţi să facă
acest lucru spre încercarea noastră.

Iar când nu numai că nu răbdăm, dar nici nu avem dragoste, atunci trebuie să ne
căim pentru acest lucru şi să ne mustrăm pe noi înşine, căci altfel necazurile trimise
spre învăţătura noastră nu numai că nu ne aduc folos, dar ne mai şi vatămă; primim
arma spre lovirea vrăjmaşului, dar în locul acestuia ne rănim pe noi cu ea.
(Cuviosul Macarie, 24, Vol. 3, pp. 150-151)

***

Nu căuta în ceilalţi dragoste faţă de tine, ci caută în tine dragoste nu numai faţă de
aproapele, dar şi faţă de vrăjmaşi. (Cuviosul Macarie, 24, Vol. 3, p. 388)

Cuviosul Ambrozie
O persoană a spus: „Nu înţeleg, batiuşka, cum de nu numai că nu vă mâniaţi pe cei
care vă vorbesc de rău, dar mai şi continuaţi să-i iubiţi". Stareţul a zâmbit mult şi a
spus: „Tu ai un băieţel, te superi pe el dacă face şi vorbeşte ce nu trebuie? Nu te
străduieşti, dimpotrivă, să acoperi cumva defectele lui?" (Cuviosul Ambrozie, 1,
Partea I, p. 100)

Părintele Proclu: E nevoie să ajungem la iertare, să nu ne mai duşmănim!

P. Proclu: .. cât pot, să nu-mi pierd pacea din suflet.

- R: Şi putem noi, iertaţi-ne părinte, să nu ne-o pierdem, în momentul în care sunt


atâtea presiuni, probleme cu serviciul, probleme sociale. Iată acum, umblă un duh,
aşa, de tulburare, privind faptul că există o lege care impune scoaterea unor
paşapoarte numite biometrice – care amprentează omul, îi măsoară trăsăturile
feţei şi aşa mai departe – considerate, chiar şi de părintele Iustin, ca fiind
precursoare ale acelui… ale semnului fiarei, ale cipului care se va pune ori pe
mâna dreaptă, ori pe frunte. Cum vedeţi cuvioşia voastră acest punct de vedere, e
un semn al vremurilor de pe urmă?

P. Proclu: Doamne, fereşte! Eu atâta … Ii nevoie de rugăciune. Dacă lumea va


birui duşmănia, Dumnezeu va face o minune şi aiestea n-a să grăbească, a să
mai întârzie. Ştii de ce au apărut aiestea? Pentru că n-avem ochi să ne vedem
unii cu alţii.
Că aşa spune Mântuitorul: vă urâţi, şi Eu vă urăsc, vă iubiţi, şi Eu vă iubesc. Că
Dumnezeu e iubitor de oameni. Că spune aşa: nu vrea moartea păcătosului,
întoarnă-se şi să fie viu. E nevoie să ajungem la o iertare. Nu vezi, dacă într-o
familie sunt patru, cinci, şase… n-au ochi să se vadă unul cu altul! Nu mai zic de
celălalt, străin. Ştii de ce? Că nu ne mărturisim din smerenie, să recunosc că am
supărat pe bunul Dumnezeu. Fiecare aşa ar trebui, să nu înşele pe celălalt,
fiecare să lupte pentru dreptul lui, nu… vra să zică eu vreau să iau dreptul meu şi îl
iau şi pe al lui. Se supără Dumnezeu pentru treburile aiestea. Trebuie să fim aşa,
cu milă.

Şi preoţii … a venit odată un părinte, un călugăr – nu amu, de vreo doi ani a


venit – a zis aşa: au zis Preaînaltul şi duhovnicul şi stareţul, au spus să mă
pregătesc să mă facă preot şi duhovnic şi a zis: ce zici, să mă fac sau nu? Ce
părere îţi dai? Eu am spus: eu nu trebuie să mă bag în treburile bisericeşti,
nici politiceşti, eu trebuie să-mi plâng păcatele mele. Dar fiindcă ai venit până
aici, aşa i-am spus, uite ceva, uite cum: dacă doreşti şi vrei să te faci preot şi
duhovnic, aşa să te faci: dacă iubeşti să te faci mucenic. Şi dacă te faci preot şi
nu doreşti să te faci mucenic, să nu te faci preot. Că mai bine un dascăl în Rai,
decât un preot în iad.

R: Poate un creştin al zilelor noastre să se mântuiască locuind în oraş, în mijlocul


atâtor curse şi ispite? Sau ar fi musai să se retragă undeva, poate nu în pustie,
dar într-o zonă de munte, într-o zonă aproape de mănăstire, sau mă rog, poate
chiar în mănăstire?

P. Proclu: Uite ceva: Nu toţi reuşesc între cei mulţi. Adică pentru unii care sunt
mai slabi îi bun să se retragă ca să poată avea îndemânare să poată scăpa de tot
ce-l înconjoară pe el. Că uite cum îi: dacă ai îndemânare de luptă, adică o luptă
contra duhurilor. Adică cum îi? Să poţi face metanii, rugăciuni, să mă pot scula
noaptea la rugăciune, să n-am nimic cu nimeni, să n-am duşmănie pe nimeni, să
pot sluji lui Dumnezeu.
Că unii au să se mântuiască şi prin oraşe, dar mai puţini. Ca să spun, trebuie a trăi
în…. ca să câştigi mântuirea între cei mulţi, trebuie o minte trează, cu frică de
Dumnezeu, aşa …

R: Dar se poate şi în lume.

P. Proclu: Da, poate. Dar e totul dacă te poţi descurca. Dacă te poţi descurca. Ai
duhovnic, te duci la mărturisit şi să nu am nimic cu nimeni. Adică să n-am
răutate pe nimeni şi să doresc mântuirea tuturor.
Dar, [în] momentul de faţă îi nevoie a se ruga călugării şi preoţii şi maicile şi
creştinii care au sporit în nevoinţă, a ne ruga ca bunul Dumnezeu să-i lumineze
pe cei mari să poată descurca ei, că ei pot menţine pacea, liniştea. Că dacă
Duhul Sfânt îi va lumina şi pe ei, şi pe creştini să devină în pace, fără tulburare,
atunci Duhul Sfânt va potoli furtuna care apare.

- R: Aş vrea să vă rog, câteva cuvinte de folos pentru cei care cred că sfârşitul
lumii se va întâmpla poate în această generaţie, care cred că e începutul
sfârşitului, ca să zic aşa.
- P. Proclu: Uite ceva … Eu amu fac în felul ista: nu mă mai rog la Dumnezeu
să-mi descopere sfârşitul lumii, eu amu mă rog pentru sfârşitul meu. Că
Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii. Că uite cum îi, sfârşitul lumii… pe-
aicea noi putem fără să-mi spună nimeni. Când vom vedea că-n toată casa-i
tulburare, n-au ochi să se vadă unul cu altul, vai de mine şi de mine!

A venit cineva, amu un an ori doi ani, nu ştiu când, s-or luat la sfadă, o familie …
poate aţi auzit mai bine ca mine. Ce-a făcut? A văzut atâta tulburare unul care avea
diavoli mai mulţi, că n-am cum să zic altfel, s-o enervat şi a luat un ciocan, era
aproape de ciocan, a dat câte un ciocan la fiecare în cap. Şi când a văzut că nu mai
mişcă nici unul, chiar c-a murit, s-a omorât şi el pe el, singur. Aşa face diavolul la
sfârşitul lumii.
Că să ştiţi asta: Doamne, fereşte, dacă noi suntem slabi de credinţă şi noi nu
biruim vrajba, tulburarea, aşa se va întâmpla. Vai de mine şi de mine! Se va
întâmpla o nenorocire. Şi nu numai pentru noi, chiar şi pentru cei mari. Şi cei mari
au putere de a potoli, nu cu ambiţii, a apela la rugăciune, adică a ne împăca, a
lăsa duşmănia, a ne duce la biserică şi bunul Dumnezeu face minune de a să fim
toţi fericiţi.

Iar dacă nu se potoleşte, aşa trebuie, preoţii, duhovnicii, toţi suntem [datori] a ne
ierta, a nu ne mai duşmăni.
Părintele Proclu ne învaţă cum să biruim pomenirea de rău şi pornirile de
răzbunare. Care rugăciune are mai mare putere la vreme de necaz? “Cea mai
mare nenorocire a timpului de acum este duşmănia”

13.10.2016

Dacă vreau să ajut pe cineva, atunci să-l ajut cu milă, nu scrâşnind din dinţi…

***

Să facem totul din dragoste !

Mă bucur că sunteţi în căutarea Domnului Iisus Hristos. Cine se ţine de Biserică,


acela va câştiga Raiul. Cine are pe Biserică drept mamă, va avea pe Dumnezeu
drept Tată. Altfel, degeaba mai spunem rugăciunea Tatăl nostru. Cine zice
rugăciunea Tatăl nostru, are datoria să aibă pe Biserică drept mamă. Când ajungem
acolo unde scrie: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri“, trebuie să ne gândim dacă am supărat pe cineva cu ceva şi nu i-am cerut
iertare, sau dacă cineva ne-a cerut iertare pentru o greşeală, iar noi nu l-am iertat.
Dacă nu fac ce se spune în rugăciune, înseamnă că mint atunci când mă rog,
înseamnă că sunt un copil vitreg.
Acela poate spune Tatăl nostru cu adevărat, care îi iartă pe cei care i-au făcut
necazuri, greutăţi, care i-au greşit cu ceva. Cel care nu iartă, nu ştiu cum va putea
spune această rugăciune. Asemenea oameni se înşeală amarnic. Cea mai mare
nenorocire a timpului de acum este duşmănia. Inima cu răutate nu primeşte pe
Duhul Sfânt! Când te biruie pomenirea de rău, inima se umple de răutate, sufletul
se simte ca-n iad. Cât putem, pe persoanele care ne supără, să nu ne răzbunăm. Să
nu avem pomenire de rău asupra nimănui, iar dacă cineva ne-a tulburat, să ne
rugăm pentru dânsul: „Doamne, iartă-l pe cel care m-a tulburat!” Cel mai bine îl
birui pe diavol prin răbdare. Pe cât răbdăm şi nu ne răzbunăm, duhul păcii ne
linişteşte. Pe măsură ce ne rugăm pentru duşmani şi dăm vina numai pe noi, vom
simţi o mare pace în suflet. Iar când ne spune gândul şi ne biruie, că şi cutare este
vinovat, nu numai eu, atunci Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, simţim o greutate în
suflet şi nu mai putem răbda.

[…]

Dacă omul nu are smerenie, atunci numai prin multă durere, prin lovituri şi
necazuri îşi dă seama că nu este decât un animal, un dobitoc, iar uneori chiar mai
jos decât dobitoacele. Atunci începe să caute Adevărul, să caute Lumina, îi este
ruşine de ceea ce a greşit. Dacă mai are zile, începe să se pocăiască, iar dacă nu…
ferească Dumnezeu! Necazurile, greutăţile ne ajută să căpătăm darul nepătimirii şi
al smereniei. Darul nepătimirii îl capătă, mai ales, acele persoane care caută să nu
se răzbune.

Dacă vreau să ajut pe cineva, atunci să-l ajut cu milă, să am milă de el şi toate câte
îi voi spune, să i le spun cu milă. Nu voi rezolva ceva scrâşnind din dinţi, că
porunca Domnului este să facem totul din dragoste (Ioan 13, 35).

Osândirea aproapelui alungă lucrarea Duhului Sfânt

La cazuri grele, cum ar fi închisoarea, foarte mult ajută rugăciunile de seară [de
noapte]. Să ne rugăm cu toată inima Bunului Dumnezeu! În timpul acela, ca să fie
primită rugăciunea noastră, să nu avem răutate asupra nimănui, iar dacă are cineva
răutate asupra mea, nu se întâmplă nimic, numai eu să nu am răutate asupra
nimănui şi atunci rugăciunea noastră va fi primită la Dumnezeu. Mare lucru este să
te rogi fără să ai cu cineva vreo neplăcere! Rugăciunea de noapte e de mare
valoare.

Vin la mine unele persoane şi îmi spun: „Cutare mi-a făcut vrăji şi a intrat diavolul
în mine; mă chinui şi am fost la Sfântul Maslu, am fost la biserică, dar nu am
cunoscut nimic.” I-am spus: „Uite ceva - toate rugăciunile astea ajută foarte mult
dacă, atunci când vine timpul să ne culcăm, nu adormim cu mintea împrăştiată,
adormim din rugăciune şi dacă nu avem pomenirea de rău asupra cuiva”. Cât timp
eu nu am ochi să văd pe cutare, că acela mi-a făcut vrăji, atunci rugăciunea mea nu
are putere. Duhul Sfânt atâta ne ajută, cât timp eu nu am răutate asupra nimănui.
Dacă s-a întâmplat de am judecat, sau am vorbit pe cineva de rău, pot repara
această greşeală prin spovedanie, prin a-l pomeni la rugăciune şi a nu-l vorbi de
rău. Dacă vedem pe cineva că se uită urât la noi, trebuie să zicem o rugăciune în
gând pentru el, ca Bunul Dumnezeu să-l liniştească. Foarte mult ajută ca să poţi
câştiga pe cineva care te duşmăneşte. Pe un duşman aşa îl poţi câştiga, printr-un
dar şi printr-un cuvânt bun. Atunci Duhul Sfânt izgoneşte acele duhuri care l-au
cuprins şi se linişteşte.

Pe cel care nu mai vrea să meargă la biserică şi nu mai vrea să pună început bun,
nu-l mai mustră conştiinţa şi Dumnezeu îl lasă în părăsire. Şi atunci, dacă l-a lăsat
Duhul cel Sfânt în părăsire, diavolul îl conduce forţat şi poate să ajungă ori într-o
apă, ori în faţa unei maşini, ori chiar să se spânzure. Noi nu trebuie să avem lupta
asupra omului, ci trebuie să avem lupta asupra duhului celui rău. Lupta noastră este
aşa: noi cu puterea noastră nu putem face nimic, Duhul Sfânt ne ajută pe măsură ce
zicem rugăciunea cu smerenie.

[…]

(Din: Monah Proclu Nicău, Conștiință, spune-mi tu, Sfânta Mănăstire Putna,
2016)
Să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri

Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac. (Luca 23, 34)

Cu aceste cuvinte se ruga Hristos pe cruce pentru vrăjmaşii Săi. O rugăciune care
ar trebui să ne stea fiecăruia drept exemplu.

Se cuvine să arătăm compătimire faţă de toţi şi faţă de fiecare, să ne bucurăm cu


cei ce se bucură, să plângem cu cei ce plâng. Să fim înţelegători faţă de suferinţele
oamenilor şi să le iertăm slăbiciunile; să ne punem în locul fiecăruia, chiar şi în
locul celui ce ne defăimează; să nu judecăm pe nimeni, să sperăm în îndreptarea şi
mântuirea tuturor oamenilor. Să ne purtăm faţă de toţi oamenii cu blândeţe şi
dragoste, să nu dispreţuim pe nimeni, fiindcă Hristos nu a dispreţuit pe nimeni, nu
i-a respins nici pe cei mai învederaţi păcătoşi.

Să nu lăsăm duhul răutăţii să ne pătrundă în inimă nici măcar o clipă, iar dacă, din
neputinţă, nu suntem în stare să iertăm, să ne rugăm pentru cei ce ne-au obidit. Prin
rugăciune, stânca obidei se va prăbuşi, ne vom recăpăta liniştea şi bucuria, iar cel
pentru care ne-am rugat ne va deveni scump şi apropiat.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate
zilele anului“, Editura Sophia, 2008)
Rugăciune pentru vrăjmaşi

Doamne, Cel ce Te-ai rugat


Pentru răstignitorii Tăi,
Iubitorule de suflete,
Şi ai poruncit robilor Tăi
Să se roage pentru vrajmaşi,
Iartă pe cei ce ne urăsc şi ne apasă pe noi.
Îndepărtează-ne
De la orice răutate şi vicleşug,
Îndreptându-ne
Către viaţa cea cu dragoste frăţească
Şi lucrătoare de bine.
Pentru aceea,
Cu smerenie ne rugăm
Şi într-un gând Te slăvim pe Tine,
Unule, Iubitorule de oameni.
Costache Ioanid - “Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi…”

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi...


Să fim toţi ca o brăţară
care mâna-Ţi înconjoară,
ca un brâu de piatră rară,
ca veşmântul Tău de in.

Să nu poată-a ne desparte
nici furtună şi nici moarte,
ci, cum scrie-n Sfânta Carte,
să fim una pe deplin.

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi...


Când ne strângem la-nchinare,
cât vom fi de mulţi sub soare,
fă-ne, Doamne, cu-ndurare,
o colibă şi nu trei.

Nimeni să nu spun-acolo:
Sunt cu Pavel! Sunt cu-Apolo!
Ci să fim de-acum încolo
ca un stol de porumbei.

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi...


Fă-ne Tu o harpă vie,
ca, sub mâna Ta mlădie,
să-nălţăm o melodie,
toţi de-acelaşi dor purtaţi.
Trupul Tău ce azi e-n lume,
cei numiţi c-un singur nume,
să fim toţi uniţi, anume,
gata pentru-a fi luaţi!

Pune, Doamne, dragoste-ntre fraţi!


Costache Ioanid - Vreau să iubesc pe fraţii mei

Vreau să iubesc pe fraţii mei,


cu tot ce am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc aşa cum sunt.

Vreau să iubesc pe fraţii mei,


cu care veşnic voi fi sus.
Văzându-L pe Iisus în ei,
să-L simt în mine pe Iisus.

Vreau de-opotrivă să adun,


şi rodu-ntreg şi spicul frânt.
Căci şi Iisus mă vrea mai bun,
dar mă iubeşte-aşa cum sunt.

Când fraţii mei au răni ce dor,


să-mi fie braţul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Hristos.

Noi prin Iisus am fost iertaţi,


ca să iertăm şi noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe fraţi,
n-avem în noi iertarea Lui.
Costache Ioanid - Am căutat Iubirea …

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă


ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă


ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.


Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic.
Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,


lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă.
Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină


cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara.
Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă


să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,


un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,


povară de osânda sub care-atât Te-apleci?
am întrebat, drumeţul.

Şi El mi-a spus în şoaptă:


-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,


dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?

-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…

-Iubirea? … fu răspunsul străinului.


Eu sunt…
Zorica Laţcu Teodosia – Împăcare

Cu sufletul spre Domnul am strigat:


Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ţine lutul meu, de lut legat,
Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.

Spre Tine merge dorul meu întreg,


La Tine-mi este orişice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă desleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,


Mi-s mâinile şi tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat şi de prihană.

Primeşte-mi, Bune, sufletul stingher,


Găteşte-mi Însuţi locul de hodină,
Mă lasă astăzi să mă înalţ la cer,
Dezleagă-mă de haina mea de tină.

Şi glasul Domnului grăi răspuns:


Durerea ta mă sfâşie de milă,
Când plânsul tău la mine a pătruns,
Mi-a înflorit o rană-n piept, copilă.

Ridică-n slavă ochii tăi uimiţi


Şi-mi vezi durerea spinilor pe frunte;
Priveşte-n ochii mei de plâns topiţi
Şi-n palme vezi-mi chinurile crunte.

Eu n-am cerut atunci să vin în sus,


Deşi Părintele ceresc mi-e Tată;
Din cupă am sorbit amar nespus,
Şi cupa mea e-n veci nedeşertată.

Dar rana ta mă doare mai cumplit,


Pe cruce-am sângerat şi pentru tine!
Te-am cunoscut din veci şi te-am iubit,
Şi-i grea povara dragostei depline.

Şi-am îngânat, cu duhul umilit:


Primeşte-mă-n iubirea Ta cerească,
Şi lasă Doamne-n lutul istovit,
Dureri şi răni în sânge să-nflorească.
Vlad Gheorghiu - Iubirea aproapelui

Să-mi iubesc aproapele?


Nu-i greu, mi-am zis la-nceput,
până când n-am ştiut
ce-i focul şi lupta.

Acum, înconjurat de priviri


şi de mâini ridicate
mânios înspre mine,
refuz să iubesc,
mă-nfurii, zdrobesc,
ori pumnul, ori masa.

Iubirea de-aproapele
pare-a fi frumoasă
floarea de glastră,
strălucind la fereastră,
care n-a ieşit niciodată
iarna-n zăpadă
şi n-a ars vreodată de sete
vara-n ogradă.

O, de-aş putea în timpul


ce-l mai am de trăit
să iubesc asemeni
cum Tu m-ai iubit,
aş zice că roşul muşcatei
de la fereastra mea
e flamura ruptă,
dar rămasă stindard
în lupta cea grea.

În aprigul război
iubirea de-aproapele
nu-i deloc uşoară,
al ispitei şuvoi
iute-mpresoară
fragedul scut.

– Doamne, aproapele să-mi iubesc


ca pe mine însumi am vrut.
Pentru când n-am putut,
Iertare, cu lacrimi doresc…
Părintele Paisie Aghioritul - Istorioară plină de folos duhovnicesc

Odată un om s-a trezit foarte devreme, fiind încă întuneric, pentru a merge la
munca sa.

Pe drum s-a întâlnit cu un jucător de cărţi, care şi-a spus în sinea sa: “Unde o fi
mergând acest om la această oră? Cred că merge să joace cărţi undeva.”

Puţin mai jos s-a întâlnit cu un creştin, care s-a gândit în sinea sa: “Acest creştin s-
a sculat dimineaţă devreme ca să meargă la vreo biserică liniştită şi să se roage,
înainte de a merge la lucrul său.”

Mai jos s-a întâlnit cu un hoţ, care şi acesta s-a gândit în sinea sa: “Acesta merge
undeva ca să fure, deoarece este noapte şi oamenii încă mai dorm.”

Aţi văzut? Fiecare a judecat lucrurile potrivit cu starea lui duhovnicească. Dacă
celălalt are gândul stricat, înseamnă că şi “făbricuţa” lui este stricată. Şi atunci,
chiar şi aur de i-ai da să lucreze acesta îl va preface în gloanţe, desigur tot de aur,
pentru a ucide.

Cea mai mare boală a omului este gândul său cel stricat.

(Atanasie Rakovalis, “Părintele Paisie mi-a spus...”, Ed. Evanghelismos, Buc.,


2006)
Arhimandrit Ioanichie Bălan - Muntele Fericirilor - Pelerinajul părintelui
Cleopa la Locurile Sfinte

Muntele Fericirilor (Foto: pr. Silviu Cluci)

În fața noastră se înalță, spre nord-vest, un deal ale cărui pante domoale se opresc
pe malul mării. Sfinții evangheliști îl numesc Muntele Fericirilor. Urcăm încet pe
creștetul lui. Sus, pe platou, se înalță o biserică albă. Este o mică mănăstire
catolică. De aici, de sus, se vede uimitor de frumos lacul Galileii, cu toate împre-
jurimile. Îngenunchem cu ochii spre cer și citim Predica de pe Munte (Matei 5, 1-7,
29).

Apoi cântăm cu lacrimi de bucurie Tatăl nostru și cele nouă Fericiri pe care le
redăm, așa cum le-a vorbit Hristos:
Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor;
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia;
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul;
Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura;
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui;
Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu;
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema;
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este Împărăția Cerurilor;
Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, mințind din pricina Mea;
Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 3-13).

Pentru aceste nouă Fericiri, Muntele Fericirilor este mai înalt decât Muntele Sinai!
Acolo a grăit Tatăl din văpaie de foc. Aici a vorbit Fiul gură către gură. Acolo
Moise a luat cele zece porunci scrise pe lespezi de piatră; iar aici Hristos a scris
Fericirile în inimile apostolilor. Moise cu Tablele Legii abia stăpânea poporul lui
Israel. Iar apostolii, cu cele nouă Fericiri, au cucerit lumea, au întemeiat Biserica,
au umplut cerul de mucenici și pământul de sfinți, au împăcat inimile și au unit pe
oameni! Fericiți sunt cei ce gustă din cele nouă Fericiri, că a lor este Împărăția
Cerurilor!

Pe acest munte a rostit Mântuitorul cele nouă Fericiri. Aici ne-a învățat să ne
rugăm, să postim, să facem milostenie. Aici ne-a învățat Hristos nemuritoarea
rugăciune Tatăl nostru! Aici ne-a explicat cât sunt de mari păcatele făcute cu
limba, cu ochiul și cu gândul. Aici ne-a învățat fericirea sfintei smerenii, valoarea
lacrimilor de pocăință, tăria blândeții creștine, râvna și setea faptelor bune,
importanța nemuritoarei milostenii, necesitatea hotărâtoare a inimii curate, răsplata
făcătorilor de pace și folosul celor ce rabdă prigoniri pentru dragostea de Hristos.
Căci cele nouă fericiri formează scara desăvârșirii creștine sau „Tablele Noului
Testament”.

Doamne, Dumnezeul nostru, învață-ne să ne rugăm, să rostim cum trebuie Tatăl


nostru, cea mai mare rugăciune a creștinilor; să iertăm pe toți oamenii, să ne
smerim, să fim blânzi, să plângem pentru păcatele noastre, să purtăm în noi
râvna pocăinței. Învață-ne să iubim și să miluim pe oameni, să împăcăm pe cei
învrăjbiți, să răbdăm pe pământ orice necaz pentru numele Tău!

Coborâm pe munte, cu gândul la Mântuitorul, care umbla pe aici cu ucenicii Săi,


înconjurat de mii de galileeni. Pământ binecuvântat, sfințit de pașii lui Hristos!

La poalele Muntelui Fericirilor, chiar pe malul Mării Galileii, se află locul unde
Mântuitorul a făcut minunea înmulțirii pâinilor. În prezent aici se află o mică
biserică locuită de câțiva călugări benedictini. Intrăm înăuntru. O curte mică, câțiva
pomi mediteraneeni, câteva ruine și în mijloc biserica, construită în anul 1935, pe
ruinele unei vechi biserici ortodoxe din veacul al IV-lea.
În anul 1935 s-au descoperit aici mari porțiuni de mozaic bizantin de o rară
frumusețe, care reprezintă motive ornamentale din fauna și flora Lacului Tiberiada.
Pești, flori și arbori. În vechiul altar s-a descoperit un celebru mozaic, ce reprezintă
înmulțirea pâinilor - un coș cu cinci pâini și doi pești. Aceasta este dovada că aici a
hrănit Domnul peste cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, cu cinci pâini și
doi pești. Mozaicul se păstrează impecabil. Ne închinăm Mântuitorului și citim
textul Sfintei Evanghelii de la Matei 14, 14-22. Apoi ieșim din biserică și stăm pe o
piatră la malul mării.

Privim marea senină și limpede ca cerul. Privim peștii argintii de toate mărimile,
care mișună în apa caldă; privim pământul dimprejur, unde au stat pe iarbă cei
cinci mii de galileeni, afară de femei și copii și au mâncat pâine și pește din
mâinile apostolilor. Dați-le voi să mănânce! a poruncit Hristos ucenicilor Săi
(Matei 14, 16). O, părinților, auziți ce ne poruncește Hristos: Să hrănim și să
adăpăm noi poporul lui Dumnezeu. Vai nouă de nu-l vom hrăni și adăpa la vreme
cu învățături din Sfintele Scripturi și cu dumnezeieștile Taine! Vai nouă de ne vom
lenevi, de vom tăcea și vom sminti pe credincioși!

Dumnezeul vieții și al morții, al cerului și al pământului, al luminii și al întu-


nericului, care hrănești toată lumea „din rodul grâului, al vinului și al untului
de lemn”, ai milă de fiecare om, de toată lumea, de întreaga creatură!
Binecuvântează pământul cu ploaie și soare, cu pâine destulă și pace, cu oameni
buni și iubitori de Dumnezeu! Înmulțește apa și vinul, înmulțește untdelemnul și
nădejdea mântuirii! Înmulțește credința și pacea între oameni! Și hrănește,
Mântuitorule, toată lumea cu pâine și cu bucurie. Suntem răi și nevrednici. Dar
Te rugăm, Mântuitorule, iartă-ne pe noi, pe toți și ne hrănește și ne adapă și ne
miluiește și ne mântuiește după mare mila Ta!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura


Mănăstirii Sihăstria, 2010, pp. 335-338)
Arhimandrit Ioanichie Bălan - Mănăstirea catolică „Pater Noster” („Tatăl
Nostru”) - Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte

Foto: Yoav Dothan

Ne închinăm în capela „Dominus Flevit”, sărutăm locul unde a stat Mântuitorul cu


ucenicii să privească templul și ne retragem. În curtea mănăstirii se văd morminte
străvechi, descoperite prin săpături în 1953. Mormintele aparțin unei comunități
iudeo-creștine din secolul I, care probabil se afla pe Muntele Măslinilor. O parte
din morminte aparțin unei necropole bizantine ortodoxe din secolul al IV-lea. În
total s-au găsit 122 de morminte cu oseminte și cu pietre funerare originale. Pe
unele pietre scrie numele „Marta și Maria”, „Salomeea”, „Femeia lui Lazăr” etc.
Probabil sunt mormintele femeilor mironosițe.

Ieșim în strada îngustă, care urcă spre platoul Muntelui Măslinilor. În partea de
sud-vest se desfășoară marea vale a lui Iosafat, plină cu morminte și cimitire din
cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Pe versantul dinspre Ierusalim se află
cimitirul musulman. În Grădina Ghetsimani, cimitirul ortodox. Pe versantul
Muntelui Măslinilor, un mare cimitir evreiesc, cu morminte încă de pe timpul
Macabeilor. În jurul văii lui Iosafat, toți așteaptă trâmbița cea mai de pe urmă a
învierii de obște și a înfricoșatei judecăți.

Este amiază. O căldură toridă dogorește muntele, casele, oamenii. La câteva sute
de metri de urcuș domol, apare în dreapta noastră mănăstirea călugărițelor
carmelite, numită „Pater Noster” - Tatăl Nostru. Este o construcție nouă din anul
1920. O mănăstire catolică impunătoare, în care se nevoiesc circa 50 de călugărițe
carmelite din Franța. Călugărițele stau închise în chiliile lor toată viața. Nimeni nu
poate vorbi cu ele. Se îndeletnicesc numai cu rugăciunea și cu lucrul mâinilor. Li
se dă mâncare fiecăreia la chilie, pe o mică fereastră. Doi preoți fac slujbele zilnice
în biserica de alături. Câteva călugărițe mențin ordinea, stau în calea pelerinilor,
fac slujba Martei. Ne uimim de asprimea vieții lor.

Această mănăstire este renumită pentru pelerini prin faptul că are scris Tatăl nostru
în 35 de limbi. Pe lungi culoare boltite în arcuri gotice se văd înșirate cadre mari de
faianță colorată, pe care este scrisă în diferite limbi cea mai sfântă rugăciune a
întregii Creștinătăți - Tatăl nostru. Textul în limba română se află chiar în biserica
mănăstirii, pe peretele de sud. O maică binevoitoare ne conduce în biserică, ne
arată textul românesc al Rugăciunii Domnești și ne dă câteva date despre viața
duhovnicească a călugărițelor carmelite de aici. Cântăm Tatăl Nostru, dăm laudă
lui Dumnezeu și plecăm.

Doamne, învață-ne să ne rugăm, să iertăm și să rostim Tatăl Nostru cu credință


și cu lacrimi!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Mormântul Domnului, Editura


Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 142-144)
„Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela încă nu L-a cunoscut pe Dumnezeu,
aşa cum ar trebui să-L cunoască.” (Sfântul Siluan Athonitul)