Sunteți pe pagina 1din 78

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU FACULTATEA DE ŞTIINłE CATEDRA DE ECOLOGIE ŞI PROTECłIA MEDIULUI

Dr. Ioan SÎRBU

EVOLUłIONISM

NOTE DE CURS ŞI SEMINARII

SIBIU

2009

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

2

Motto:

"EvoluŃia este mai mult decât o ipoteză. Este într- adevăr remarcabil că această teorie a fost acceptată progresiv de către cercetători, ca urmare a unei serii de descoperiri din diferite domenii ale cunoaşterii. ConvergenŃa rezultatelor cercetărilor realizate independent, care nu a fost nici căutată şi nici forŃată, este prin ea însăşi un argument semnificativ în favoarea acestei teorii."

Papa Ioan Paul II

Mesaj la Academia Pontificală de ŞtiinŃe 22 octombrie 1996

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

3

Cuprins

1. Introducere în EvoluŃionism

4

2. Cosmogeneza şi evoluŃia Universului

3. Originea vieŃii

17

4. Diversificarea vieŃii

21

12

5. EvoluŃia Pământului şi a vieŃii, analizată la scară

geocronologică

26

6. Mecanismele evoluŃiei

36

7. SelecŃia naturală

42

8. Specia şi speciaŃia

47

9. Taxonii supraspecifici şi reconstituirea filogenetică

10. Originea şi evoluŃia hominidelor

11. Bibliografie selectivă

12. Resurse internet

77

75

59

54

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

4

1. INTRODUCERE ÎN EVOLUłIONISM

Conceptul de evoluŃie este unul dintre cele mai importante din biologia şi ecologia contemporană. Nu există nici o întrebare în ştiinŃele vieŃii şi disciplinele conexe, la care să se poată răspunde corect, fără a avea în vedere originea, diversificarea şi transformarea vieŃii pe Pământ.

1.1. Teorii şi concepte privind originea şi evoluŃia vieŃii; explicarea naturii universului

Dintotdeauna omul şi-a pus întrebarea cauzelor existenŃei, a avut imboldul de a explica şi de a înŃelege ceea ce este necunoscut sau dificil de înŃeles. Orice folclor abundă în date şi informaŃii despre originea şi istoria lumii. Cel mai adesea, existenŃa lumii a fost considerată ca un fapt de la sine înŃeles, întrucât lumea ar exista ca atare dintotdeauna. Despre originea omului au apărut nenumărate legende. Religii şi filozofii, din antichitate şi până astăzi, au adoptat diferite răspunsuri la întrebările legate de cauza şi existenŃa lumii. Acestea se pot clasifica în trei mari categorii: (1.) o lume care există dintotdeauna, (2.) o lume neschimbătoare de dată recentă, şi (3.) o lume într-o continuă transformare, adică în evoluŃie!

1. “Lumea există dintotdeauna”

Cel mai cunoscut susŃinător al acestei teze (deşi în mod cert nici primul şi nici singurul) este Aristotel. Ca variante alŃi filozofi considerau lumea eternă, neschimbată, constantă, eventual recunoşteau existenŃa unor stadii ciclice, dar care se încheie prin întoarcerea invariabilă la un stadiu anterior, ancestral. Teoria aceasta a avut puŃini susŃinători, deoarece majoritatea oamenilor le place gândul existenŃei unui început.

2. “O lume neschimbătoare, de dată recentă”.

Acesta este punctul de vedere dominant al celor mai multe religii, inclusiv al creştinismului. ConcepŃia predominantă din Occidentul Evului Mediu, până la jumătatea sec. XIX. (având reminescenŃe şi în ziua de astăzi), se baza pe credinŃa într-o fiinŃă supremă, atotputernică şi atotştiutoare, care a creat întreaga lume şi care conduce destinele. CredinŃa că lumea a fost înfiinŃată de un zeu sau o idee supremă se numeşte creaŃionism. Aceasta în general este asociată cu apoteoza perfecŃiunii adaptării plantelor şi animalelor, în care totul este menŃinut ca atunci când a fost creat. Pornind de la genealogia biblică, teologii creştini au calculat vârsta lumii, undeva pe la 4004 î.Chr.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

5

Aceste convingeri au intrat într-un evident conflict cu descoperirile ştiinŃei, fapt care a dus la nenumărate controverse între creaŃionişti şi evoluŃionişti. ConcepŃii asemănătoare (şi contradicŃii pe măsură) există în toate culturile lumii; sunt poveşti frumoase cu mare încărcătură morală, pe care le păstrăm ca parte a moştenirii noastre culturale, dar, când vrem să înŃelegem adevărurile vieŃii, ne îndreptăm spre ştiinŃă.

3. EvoluŃionismul - transformarea vieŃii şi a Universului în general.

RevoluŃia ştiinŃifică a apărut în sec. XVII, când tot mai multe descoperiri intrau în conflict cu convingerile vechi. Cercetările lui Copernic au relevat faptul că nu toate afirmaŃiile biblice trebuie luate ad litteram. Apar numeroase explicaŃii contradictorii şi necesitatea dezvăluirii unor cauzalităŃi, nelămurite în cărŃile religioase. Cercetările geologilor din sec. XVII şi XVIII dezvăluie uriaşa vârstă a Pământului; descoperirea fosilelor atestă dispariŃia speciilor, neagă existenŃa invariabilităŃii şi stabilităŃii CreaŃiei. Apar totodată numeroase teorii care încearcă să păstreze echilibrul printr-un compromis explicativ. Dar dovezile şi descoperirile au devenit covârşitoare, iar natura schimbătoare a lumii nu a mai putut fi contestată, având ca rezultat propunerea şi adoptarea celei de-a treia concepŃii despre lume. EvoluŃionismul afirmă că lumea este într-o continuă schimbare. La fel cum dezvoltarea unui individ duce de la ou la adult, la fel se consideră că lumea vie, ca un întreg, a trecut de la organismele cele mai simple către cele mai complexe. Primul care a prezentat această idee a fost J. B. Lamarck. El a preluat termenul de evoluŃie, aplicat iniŃial de Ch. Bonnet la dezvoltarea oului, şi l-a transferat asupra dezvoltării lumii vii. După Lamarck evoluŃia semnifică trecerea de la simplu la complex, de la inferior la superior. Mai târziu, după apariŃia Darwinismului, s-a ajuns la consensul conform căruia evoluŃia înseamnă modificarea în timp a însuşirilor populaŃiilor de organisme. Cu alte cuvinte, populaŃia este unitatea evoluŃiei. Gândirea evoluŃionistă s-a răspândit în a doua jumătate a sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, nu numai în biologie, ci şi în lingvistică, filozofie, sociologie, economie şi alte ramuri ale cunoaşterii. Totuşi, o lungă perioadă a fost o concepŃie minoritară în ştiinŃă. Elementul central, punctul de cotitură al gândirii, şi apariŃia concepŃiilor demonstrative ştiinŃifice, sunt legate de Charles Darwin şi de teoria acestuia, cunoscută mult timp sub denumirea de darwinism (astăzi numită simplu şi generic evoluŃionism). E. Mayr (2004) consideră apariŃia şi consacrarea darwinismului, ca evenimentul de cea mai mare revoluŃie intelectuală a omenirii. Darwin a postulat evoluŃia, a prezentat dovezi copleşitoare şi explicaŃii pentru aceasta, care nu implicau nici un fel de puteri supranaturale sau mistice. În afara teoriei

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

6

evoluŃiei ca atare, Darwin a mai propus alte 4 teorii, despre mecanismele şi cauzele acesteia. Şocul universal a fost publicarea cărŃii Originea speciilor (1859); se presupune că aceasta singură a determinat laicizarea ştiinŃei. Charles Darwin s-a născut la 12 februarie 1809 într-un mic orăşel provincial din Anglia. Problemele de biologie îl pasionau încă din copilărie,

când analiza mai ales diferitele coleoptere. Ca urmare a dorinŃei tatălui său, care era doctor, a studiat medicina la Edinburgh, dar a renunŃat. Atunci familia

a decis ca el să urmeze studii teologice, fapt normal pentru acea vreme, când

toŃi naturaliştii erau totodată şi clerici. A obŃinut diploma la Universitatea Cambridge (Colegiul Christ), după care a primit prin intermediul unui profesor invitaŃia de a se alătura unei nave a marinei regale britanice (Beagle), care avea

misiunea să exploreze coastele Americii de Sud, şi în special porturile (pentru executarea hărŃii maritime detaliate). A plecat în expediŃie în 1831, aceasta durând 5 ani. Colectând numeroase exemplare de pe coastele Americii şi insulele învecinate, Darwin a descoperit multe idei şi fapte, care l-au determinat să-şi pună numeroase întrebări legate de istoria Pământului, de flora şi fauna acestuia. Aceasta a fost baza pe care s-au dezvoltat ideile sale evoluŃioniste. La întoarcere a început să-şi sistematizeze colecŃiile, datele şi

ideile, consacrându-se publicării observaŃiilor şi a rapoartelor ştiinŃifice, începând cu cele geologice. S-a însurat cu o verişoară, a cumpărat o casă lângă Londra, unde trăieşte şi activează tot restul vieŃii, până la moartea lui, la vârsta de 73 de ani (la 19 aprilie 1882). În această casă a scris toate principalele sale cărŃi şi articole. Ceea ce a făcut ca Darwin să fie un atât de mare om de ştiinŃă, pe care de altfel a revoluŃionat-o, au fost calităŃile de observator extraordinar, înzestrat cu

o nesecată curiozitate ştiinŃifică, inteligenŃă, lipsa prejudecăŃilor, multă muncă

şi organizare în timp şi gândire. Capacitatea de a observa, sintetiza şi pune întrebări adecvate, i-a permis să facă atât de multe descoperiri ştiinŃifice şi să elaboreze multe concepte absolut originale şi unice. Darwin a observat că există două aspecte ale evoluŃiei. Unul este legat de mişcarea ascendentă a unei linii filetice, adică modificarea treptată de la o

stare ancestrală spre o alta derivată. A denumit acest proces anageneză. Celălalt constă în divizarea liniilor evolutive, adică apariŃia unor noi ramuri (clade) ale arborelui filogenetic. Acesta este procesul răspunzător de formarea biodiversităŃii şi se numeşte cladogeneză. El începe întotdeauna cu un eveniment al speciaŃiei, iar noua cladă poate deveni în timp o ramură importantă a arborelui filogenetic. Studiul cladogenezei este una dintre principalele preocupări ale cercetării macroevoluŃiei. Anageneza şi cladogeneza sunt în mare parte procese independente.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

7

1.2. Dovezi ale evoluŃiei vieŃii pe Pământ

Teoriile predarwiniste ale evoluŃiei aveau un slab impact din cauza tratării religiilor ad litteram. SituaŃia s-a schimbat peste noapte, odată cu publicarea Originii speciilor, care - deşi larg acceptată - a fost totuşi şi criticată, unele teorii continuând să întâmpine rezistenŃă ştiinŃifică încă 80 de ani. SusŃinerea ei, cu nenumărate dovezi copleşitoare, au făcut însă ca barierele să cadă în toată lumea ştiinŃifică (deşi încă destul de mulŃi oameni, din cauza lipsei de informare, needucaŃi şi neinstruiŃi, o refuză, fără să aibă argumente ştiinŃifice împotriva acesteia). Dintr-o teorie s-a transformat într-o realitate general acceptată. Dificultatea acceptării a fost legată mai ales de mărginirea minŃii omeneşti şi ancorarea într-un tip mai uşor de gândire. Dar există şi dificultăŃi obiective. EvoluŃia este un proces istoric, care adesea nu se poate demonstra cu mijloace convenŃionale, nu se poate provoca sau experimenta artificial, şi prea rar se poate observa direct. Aceasta se deduce cel mai adesea din observaŃii, deducŃii care trebuie revizuite şi verificate mereu, în funcŃie de noile observaŃii şi date care apar. Cu toate acestea concluziile concordante din cele mai diverse ramuri ale biologiei susŃin evoluŃia, iar cele mai multe dintre descoperiri nu mai pot fi altfel explicate decât prin aceasta

a. Date furnizate de fosile

Cele mai convingătoare dovezi sunt furnizate de organismele care au dispărut în trecut, dar ale căror rămăşiŃe sunt încă prezente în straturile geologice vechi. Unele resturi ale vieŃuitoarelor care au trăit într-o perioadă geologică dată, sunt îngropate ca fosile în straturile depuse în vremea respectivă. Fiecare strat mai vechi conŃine strămoşii biotei fosilizate în stratul următor. Fosilele din straturile mai recente sunt asemănătoare cu speciile care mai trăiesc astăzi, iar uneori nici nu pot fi constatate diferenŃe (aşa cum se constată la mumiile de pisici, câini sau oameni, vechi de 4000 ani). Cu cât sunt mai vechi straturile în care se află o fosilă, cu atât aceasta va fi mai diferită de reprezentanŃii actuali. Problema este existenŃa unor discontinuităŃi, a rupturii liniilor filetice, care uneori au fost considerate salturi de la un tip de organism la altul. Adesea datele paleontologice nu reuşesc să reflecte modificarea treptată, care ar putea fi aşteptată în evoluŃie. Acest fapt este pur şi simplu un artefact, deoarece datele furnizate de fosile sunt neînchipuit de incomplete. Doar o proporŃie foarte mică de organisme sunt fosilizate (şi mai puŃine au fost găsite). Fosilizarea necesită anumite condiŃii, care sunt foarte rar întrunite, iar alteori straturile cu fosile au fost subducte şi distruse în procesele tectonice; sau au fost cutate, compresate, metamorfozate etc., distrugându-se totodată şi fosilele pe care le-au conŃinut. O altă cauză este legată de faptul că majoritatea plantelor şi a animalelor moarte sunt consumate integral de descompunători şi

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

8

de detritivori. VieŃuitoarele se pot fosiliza, numai dacă imediat după moarte sunt îngropate în sol arid, acid, în cenuşă sedimentară sau vulcanică. Acumularea de cunoştinŃe legate de fosile se face inegal şi este în plin avânt. Fosilele care acoperă un mare gol sunt denumite verigi lipsă. Foarte puŃine linii de fosile sunt complete. Un exemplu remarcabil pozitiv îl constituie linia evolutivă care duce de la reptilele terapside către mamifere. Studiul filogeniei implică şi o analiză a caracterelor omologe. O caracteristică a doi sau mai mulŃi taxoni este omologă, atunci când este derivată din aceeaşi trăsătură, sau din una corespunzătoare, a celui mai apropiat strămoş comun al lor. Această definiŃie se aplică în egală măsură caracteristicilor structurale, moleculare, fiziologice şi de comportament ale vieŃuitoarelor. Taxonul delimitat prin metodele clasificării darwiniste, constituit din descendenŃii celui mai apropiat strămoş comun, este denumit monofiletic. Aflarea vârstei fosilelor şi a straturilor este extrem de importantă. IniŃial acest lucru se ghicea. Apoi s-au stabilit analogii între anumite straturi de vechime cunoscută, şi diferite specii indicatoare. Actual vârsta se măsoară prin principiul constanŃei ratei de dezintegrare a izotopilor radioactivi. Pentru trecutul mai recent se utilizează datarea cu carbon. Pentru vârste mai vechi se utilizează alte elemente şi - aşa numitul - ceas radioactiv. Anumite roci, mai ales cele de origine vulcanică, conŃin elemente radioactive, reprezentate prin diferiŃi izotopi de potasiu, uraniu şi thoriu. Fiecare dintre aceştia se dezintegrează cu o viteză specifică, iar oamenii de ştiinŃă au determinat perioadele lor de înjumătăŃire. De exemplu U 238 are o perioadă de înjumătăŃire de 4,5 miliarde de ani, producând în acest proces Pb 206. Vârsta anumitor roci (şi implicit straturi) se poate stabili prin raportul U / Pb. Vechimea rocilor sedimentare care nu conŃin minerale radioactive se stabileşte după poziŃia lor în raport cu straturile databile.

b. Cladogeneza şi originea comună

După cum am mai amintit, evoluŃia care presupune ramificare, se mai numeşte şi cladogeneza. De exemplu, Darwin a constatat că pe trei dintre insulele Galapagos, trăiesc trei specii de Mimus sp. (păsări), pe când în America de Sud trăieşte numai o singură specie, şi anume Mimus poliglottus. Darwin a tras concluzia că a existat în trecut o colonizare din America de Sud, care a dus, prin ramificare, la apariŃia celor trei specii diferite. Aceste raŃionamente l-au condus pe cercetător la ideea conform căreia organismele de pe Pământ au avut un strămoş comun, şi probabil întreaga lume vie de pe planeta noastră are o unică origine. Aceasta este teoria originii comune a întregii vieŃi. O dovadă a descendenŃei dintr-un strămoş comun este similaritatea morfologică, care poate fi atestată prin dovezi furnizate de anatomia

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

9

comparată. Încă din sec. XVI organismele asemănătoare erau numite înrudite. Organismele cele mai asemănătoare erau plasate în aceleaşi specii, specii similare erau amplasate în acelaşi gen, genuri similare în familii etc. Dispunerea organismelor pe baza gradului de înrudire este denumită ierarhie linneană, după numele botanistului Carolus Linnaeus care a elaborat sistemul clasificării binomiale. Ierarhia linneană curpindea următoarele trepte, sau taxoni: subspecie - specie - gen - trib - subfamilie - familie - ordin- cohortă - clasă - filum - regn. Astăzi, aşa cum se va vedea, ierarhia taxonomică este mai complicată, din cauza acumulării de informaŃii şi a creşterii complexităŃii ştiinŃei. Filogenia este ramura biologiei care se ocupă cu studiul modului în care s-a desfăşurat evoluŃia în decursul timpului. Mai practic, înseamnă studiul descendenŃei organismelor, unele din altele, respectiv modul în care taxonii se grupează pe baza gradului de înrudire. Ramificarea liniilor filetice este prezentată adesea schematic, sub formă de arbore filogenetic (care este un grafic de tip dendrogramă sau cladogramă).

c. Embriologia

Anatomiştii din secolul XVIII au constatat că embrionii animalelor înrudite sunt adesea mult mai asemănători între ei decât adulŃii. De exemplu embrionul uman la început este foarte asemănător cu cei ai reptilelor, amfibienilor şi peştilor, abia ulterior apărând particularităŃile embrionilor mamiferelor. Pe măsură ce acesta se dezvoltă, apar caracterele specifice taxonului superior căruia îi aparŃine. Termenul de recapitulare se referă la apariŃia şi pierderea ulterioară, pe parcursul ontogeniei, a structurilor care sunt menŃinute la adulŃii unor taxoni înrudiŃi. Embrionul unui organism superior recapitulează ontogenia organismelor inferioare, ceea ce l-a determinat pe Haeckel (1866) să declare că “ontogenia este recapitularea filogeniei”. Motivul păstrării embriologice a unor caractere, care dispar ulterior, este legat de faptul că aceste structuri ancestrale servesc drept organizatori embrionari în următoarele etape ale dezvoltării (Mayr, 2004). ExplicaŃia este că programul dezvoltării genetice nu are cum să elimine elementele etapelor ancestrale ale dezvoltării, ci numai le modifică, pentru a le face adecvate noului mod de viaŃă al organismului. InformaŃia necesară dezvoltării organului ancestral, serveşte ca un program somatic pentru asigurarea dezvoltării organului restructurat. Ceea ce se recapitulează sunt structuri particulare, dar niciodată forma completă a strămoşului.

d. Structuri vestigiale

Multe organisme au structuri care nu sunt complet funcŃionale, sau care nu mai funcŃuionează deloc. De exemplu apendicele uman este un rest de

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

10

cecum. Acestea sunt resturi ale unor organe pe deplin funcŃionale la unii strămoşi. Ei nu mai sunt de folos purtătorilor, decât eventual parŃial, mai ales din cauza schimbării nişei ecologice. Structurile vestigiale sunt informative deoarce arată cursul anterior al evoluŃiei.

Aceste trei fenomene - similaritatea embrionilor, recapitularea şi structurile vestigiale - nu pot fi suportate prin prisma a nici unei teorii creaŃioniste, ci exclusiv prin evoluŃionism.

e. Biogeografia

EvoluŃia explică şi este explicată prin distribuŃia geografică a animalelor şi a plantelor. DistribuŃia actuală a taxonilor pe glob şi gradul de asemănare, respectiv de înrudire, se explică prin istoria răspândirii, a izolării şi derivei continentelor. De exemplu speciile care au actual răspândire discontinuă, aveau odinioară acelaşi areal, fiind larg distribuite, dar au suferit în decursul timpului extincŃii locale sau regionale. SpeciaŃia geografică se bazează tocmai pe faptul apariŃiei unei bariere, respectiv a izolării geografice, ceea ce a determinat ca o comunitate iniŃial reproducătoare, să fie despărŃită în două sau mai multe populaŃii izolate. Acestea, fiind supuse unor presiuni selective şi mutagene diferite, au devenit populaŃii caracterizate prin structuri deosebite ale frecvenŃei genelor, au avut o evoluŃie diferenŃiată, rezultând în cele din urmă subspecii, apoi specii sau chiar taxoni supraspecifici deosebiŃi. Chiar dacă ulterior descendenŃii au intrat din nou în contact (prin dispariŃia barierei ancestrale sau prin migraŃie) izolarea reproductivă s-a menŃinut, ca urmare a gradului sporit de diferenŃiere (genetică, morfologică, etologică etc.).

f. Dovezi moleculare

Faptul că moleculele evoluează, la fel ca structurile somatice, a fost una dintre descoperirile neaşteptate ale biologiei moleculare. Cu cât două organisme sunt mai strâns înrudite, cu atât sunt mai asemănătoare moleculele lor. Biologia moleculară a devenit una dintre principalele surse de informaŃii privind relaŃiile filogenetice. Comparând genele şi alte molecule omoloage, se poate determina gradul de înrudire dintre diferiŃii taxoni. Diferitele tipuri de molecule au rate deosebite de modificări evolutive. Structura moleculară de bază a tuturor organismelor este foarte veche (Mayr, 2004).

Ceasul molecular. În 1962 s-a constatat că cele mai multe dintre molecule au o rată aproape constantă de modificare în timp. Aceste molecule pot fi considerate ca ceasuri moleculare. Fosilele bine datate, cu descendenŃi moderni, pot fi folosite ca etalon pentru calibrarea unui anumit ceas molecular. De exemplu prin compararea proteinelor serice, s-a dovedit că separarea

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

11

omului de cimpanzeu a avut loc în urmă cu 5 - 8 milioane de ani, şi nu în urmă cu 14 - 16 milioane cum se credea anterior. Dar, totodată s-a constatat că clase diferite de molecule au rate diferite de modificare, iar - pe de altă parte - şi viteza de modificare a unei molecule poate varia în timp. EvoluŃia genotipului ca întreg. Acum este posibil să se determine cu ajutorul unor metode mult îmbunătăŃite, secvenŃa completă a ADN-ului genomic al unui organism. Încheierea secvenŃializării genomului uman a fost sărbătorită în anul 2000. Domeniul care se ocupă cu structura moleculară a genomului, se numeşte genomică. Este evident faptul că mult mai benefică decât compararea moleculelor este compararea întregilor genomi ai diferiŃilor taxoni - o tehnică în plin avânt, care aduce mereu noi dovezi şi răspunsuri la întrebările legate de filogenie şi evoluŃie.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

12

2. COSMOGENEZA ŞI EVOLUłIA UNIVERSULUI

Universul ("Lumea unică") aşa cum îl cunoaştem astăzi, este format din multe milioane de galaxii, fiecare (a noastră inclusiv) alcătuită din miliarde de stele. Calea Lactee este un disc de sisteme solare cu un dimaetru de 100 000 ani-lumină, iar soarele nostru este dispus la cca. 30 000 ani-lumină depărtare de centrul galaxiei. Reamintim aici că viteza luminii este de cca. 300 000 km/s, iar cât ar străbate lumina într-un an se numeşte 1 an-lumină. Cea mai apropiată galaxie de a noastră este Andromeda, situată la 1 milion de ani-lumină. Cele mai multe galaxii se îndepărtează unele de altele. Analizând procesul invers, astronomii au modelat prin derularea filmului, naşterea Universului dintr-o singură formaŃiune şi locaŃie, din care, în urma unui “Big- Bang” (Marea Explozie), a rezultat ceea ce observăm astăzi. Începutul expansiunii este amplasat undeva pe la 15 miliarde de ani în urmă (prin calculul vitezei de recesie, adică inversa vitezei de expansiune). Prin comparaŃie, sistemul nostru solar are aproximativ 5 miliarde de ani. După Gribbin (1993) materia primară din care a fost alcătuit Big- Bangul, atunci când Universul avea doar câteva minute, era un amestec fierbinte şi dens de protoni şi electroni, interacŃionând violent între ei şi cu radiaŃia din mingea de foc. În condiŃiile actuale ale Pământului, un electron şi un proton alcătuiesc împreună cel mai simplu şi mai uşor element: hidrogenul. Fiecare proton, încărcat cu o sarcină pozitivă, alcătuieşte nucleul deoarece este mai greu de 2000 de ori decât un electron. El este înconjurat de mişcarea rotativă a unui electron, încărcat cu o sarcină negativă. Electronul orbitează în jurul protonului, cele două fiind Ńinute împreună prin forŃe de atracŃie electrice. Dar, în condiŃiile mingii de foc primordiale, nu existau atomi stabili. Atomii sub presiune şi în căldură imensă, intrau în coliziune şi erau sparŃi, lăsând electronii şi protonii să călătorească liberi, într-o stare cunoscută drept plasmă. Exact asta se întâmplă în sori. Particulele încărcate electric din mingea de foc, formată din plasmă, interacŃionau constant cu radiaŃia electromagnetică, Ńinând particulele şi materia la aceeaşi temperatură. Dar această legătură intimă între particule şi radiaŃii, este posibilă numai dacă particulele sunt independente (adică nu sunt legate) şi încărcate electric. Dacă temperatura scade sub 6000 0 K (temperatura de la suprafaŃa soarelui nostru), electronii şi protonii se leagă prin sarcini electrice, formând atomii neutrii, care nu mai interacŃionează cu radiaŃia. În acel moment radiaŃia şi materia se despart, pornind pe drumuri diferite: materia va forma stelele, planetele (şi pe noi), iar radiaŃia, într-un Univers în expansiune, se va răci până la zgomotul de fond, format din microunde “reci”. Noi vedem cele mai depărtate surse de radiaŃii (quasarii) de la (şi din urmă cu) 10 miliarde de ani, când Universul era probabil 10% din dimensiunea actuală. Dar există radiaŃii neluminoase, mult mai vechi, care sunt captate de

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

13

astronomi: radiaŃiile gamma şi X, emise din momentul în care a explodat Universul. În expansiune, radiaŃia de bază a trecut spre domeniul roşu, apoi mult dincolo de acesta, în infraroşu, iar în cele din urmă spre microundele radio. Acest semnal slab de zgomot radio umple întregul nostru Univers. Murmurul radio care ne înconjoară, dovedeşte încă odată existenŃa Big- Bangului, şi ne arată cum arăta Universul la cca. 300 000 ani de la naşterea acestuia; aceasta fiind vârsta sfârşitului fazei de minge de foc a Marii Explozii. Fiecare atom are o lungime de undă specifică, iar fiecare combinaŃie chimică poate fi dedusă (şi) numai prin spectroscopia imaginii. Astfel se poate calcula din ce este alcătuită fiecare stea, nor de stele, galaxie etc., respectiv se poate calcula temperatura acesteia. Norii de materie interstelară sunt ŃinuŃi la o temperatură de aproximativ 2 0 K, de către “baia de microunde primordială”, care este de exact această temperatură (Gribbin, 1993). Principalele dovezi ale Big-bangului, sunt legate de anul 1960, când doi radioastronomi au descoperit "ecoul Exploziei", un zgomot radio venit din toate direcŃiile Universului; rămăşiŃa sferei de foc din care s-a născut acesta. RadiaŃia fierbinte care a însoŃit explozia primordială, s-a extins împreună cu materia Universului, răcindu-se treptat, ca efect al expansiunii. Temperatura acestei radiaŃii a fost evaluată sub -270 0 C, adică exact temperatura care ar putea fi prognozată prin calculele teoretice. O problemă este că această radiaŃie este foarte "netedă" sau uniformă, fapt greu de explicat. În 1989 a fost lansat satelitul COBE (“Cosmic Background Explorer”) pentru a verifica cât de netedă este această radiaŃie, şi dacă nu cumva se pot detecta neregularităŃi (modulaŃii, neuniformităŃi) care să explice alcătuirea Universului, existenŃa planetelor şi - în ultimă instanŃă - a noastră în această lume. Aceste neregularităŃi din ecoul exploziei primare ar fi greu de identificat de la suprafaŃa Pământului, fiind camuflate de uniformitatea semnalului şi din cauza multitudinii de imixtiuni şi influenŃe. În 1992, cu puŃin timp înainte de expirarea proiectului, dovezi ale existenŃei acestor neregularităŃi şi ondulaŃii mult aşteptate, au fost oferite de NASA; şi iată dovada naşterii Universului (idem). Aceste ondulaŃii demonstrează că la aproximativ 300 000 de ani după Big Bang, nori denşi de materie se răspândeau rapid, la distanŃe vaste de peste 500 milioane de ani-lumină. Dimensiunea acestor nori confirmă de asemenea că cea mai mare parte a Universului este formată din materie întunecată (neagră), deci nu de forma vizibilă a sorilor şi a galaxiilor. Aceşti nori au suferit nenumărate ciocniri, din care au rezultat acumulări sau condensări de materie, nucleele şi fragmente ale viitoarelor galaxii. Daca Big-Bangul a fost confirmat, multe alte înrebări rămân deocamdată lipsite de răspuns: ce a fost înainte de acesta? Cât se mai extinde Universul? Dovezile ştiinŃei moderne au răsturnat definitiv vechiul mit al lumii neschimbătoare. Întregul nostru Univers este în continuă schimbare. La fel cum totul are un sfârşit, sorii, sistemele

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

14

solare, probabil chiar şi Universul nostru va înceta cândva să existe, cel puŃin în forma pe care (începem să) o cunoaştem. Galaxiile care se depărtează determină, din punctul nostru de vedere, o modificare a spectrului de lumină spre roşu (lungime mare de undă), iar domeniul spectrului (cât de mult este virat spre roşu) indică şi viteza de deplasare. Invers, când un obiect se îndreaptă spre noi, lumina este virată spre spectrul îngust (lungime mică de undă), adică albastru. În mod asemănător, percepem o sirenă care se îndreaptă spre noi prin tonuri înalte, şi dimpotrivă, prin tonuri joase când se îndepărtează, din cauza faptului că lungimea de undă a sunetelor este de asemenea fie întinsă, fie concentrată şi scurtată, în funcŃie de mişcarea maşinii. Acesta se numeşte efectul Doppler. Toate galaxiile analizate virează lumina spre roşu, iar virajul este proporŃional cu distanŃa (legea lui Hubble). Prin urmare întregul nostru Univers este în plină expansiune. Dacă acest fapt a fost demonstrat, înseamnă că în trecut a existat un singur punct din care s-a despărŃit şi împrăştiat tot ceea ce vedem astăzi sub forma unor galaxii care se îndepărtează. În acest fel s-a născut ideea Marii Explozii. Această idee a expansiunii a fost prevăzută de teoria generală a relativităŃii elaborată de Albert Einstein. SpaŃiul-timp este într-o continuă mişcare, multidimensională. Galaxiile nu se depărtează între ele, mişcându-se prin spaŃiu, ci spaŃiul însuşi este în dilatare (în expansiune). Pentru a înŃelege simplist acest fapt, să ne imaginăm două puncte amplasate pe un balon dezumflat. Prin suflarea de aer în acesta, vom observa că punctele în mod evident se îndepărtează, ca urmare a transformării întregului spaŃiu, prin dilatare. În cadrul expansiunii există o oarecare mişcare randomizată a galaxiilor (de exemplu apropierea Andromedei, care este indicată de un viraj spre albastru), dar aproape toate celelalte se depărtează de noi. Aceasta nu înseamnă că noi suntem în centrul Universului; noi suntem doar martori la o expansiune în toate direcŃiile a spaŃiului - timp. O întrebare care a muncit multă vreme gândurile oamenilor de ştiinŃă, a fost: de ce este cerul nopŃii negru - şi nu plin de lumina miliardelor de stele şi galaxii? Răspunsul este: pentru că există nu o graniŃă a spaŃiului, ci una a timpului. Tot ce vedem este la maximum 15 miliarde de ani lumină, aceasta fiind vârsta medie a Universului. Prin urmare, a trecut prea puŃin timp, ca să vedem ceea ce se află dincolo de această limită (Gribbin, 1993). Materia din care este alcătuit Universul este 99% materie neagră (sau întunecată), adică particule neutre, şi doar 1% este materia familiară nouă:

protoni, neutroni şi electroni. Din acest 1%, numai 1% este materia din care suntem de altfel alcătuiŃi, restul de 99% fiind hidrogen şi heliu din stele. Expansiunea actuală a Universului este încetinită din cauza gravităŃii exercitate de întreaga materie din acesta. Cândva se considera că Universul se va extinde la infinit, pentru că nu există destulă materie convenŃională pentru a se atinge punctul critic al echivalării gravitaŃionale. Dar dacă se consideră şi

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

15

imensa existenŃă a materiei negre, atunci se poate calcula un timp (peste câteva zeci de miliarde de ani) când se va atinge apogeul expansiunii, iar Universul se va contracta, încet la început, apoi din ce în ce mai accelerat. Finalul potenŃial va fi din nou o minge de foc, sau un “Big Crunch” (marea implozie). Evident nici această ipoteză nu este singulară şi prezintă atât argumente pro cât şi contra.

Formarea Soarelui şi a Pământului

Soarele nostru s-a format în urmă cu cca. 4,6 miliarde de ani. Prin comparaŃie cu alŃi sori din galaxiile cunoscute, steaua noastră are dimensiuni medii, fiind mai degrabă o "pitică galbenă". Se consideră că s-a produs ca urmare a condensării unei nebuloase (un nor de particule solide şi gaze) rarefiate şi reci dintr-un nor interstelar. Ceea ce a determinat concentrarea iniŃială a norului nu este sigur, dar se presupune că a fost asociată cu o undă de şoc produsă de o super-novă din vecinătate. Odată colapsul început, acesta a iniŃiat o serie de evenimente ireversibile. Norul s-a aplatizat, formând un disc sub influenŃa gravităŃii, iar în cele din urmă 90% din masa nebuloasei s-a condensat şi a format soarele, provocând, sub incidenŃa substaŃelor condensate şi a masei, reacŃii termonucleare. În paralel cu condensarea, Soarele a început să se învârtească. Temperatura din miezul lui atingea cca. 15 milioane de grade Celsius, producând reacŃii termonucleare primare, implicând coliziuni de viteză mare între ionii de hidrogen (la aproximativ 1000 km/s). Aceste succesiuni de coliziuni aveau energie suficientă pentru a fuziona patru ioni de hidrogen, rezultând un atom de heliu. Pierderea de masă este convertită în energie, în conformitate cu celebra ecuŃie a lui Einstein (E = mc 2 ) unde E este energia, m masa iar c este viteza luminii (300 000 km/s). Deoarece c este un număr foarte mare, producerea de heliu în soare eliberează cantităŃi imense de energie, de pe urma cărora a beneficiat întreaga viaŃă de pe Pământ. În concordanŃă cu modelele evolutive ale stelelor, strălucirea lor creşte de la stadiile tinere spre maturitate. În acest sens cantitatea totală de radiaŃie emisă de soare a crescut de la 25 la 30% în timpul geologic. Pe parcursul răcirii nebuloasei, diferite secvenŃe de componente s-au condensat şi au format corpuri solide. Cele care s-au format la temperaturi mari erau formate din silicaŃi, oxizi şi diferite metale. Corpurile de acest gen erau concentrate în partea interioară a sistemului solar şi au început să se aglomereze, formând agregate din ce în ce mai mari, care poartă denumirea de planetoizi. Pe lângă siliciu şi oxigen, planetoizii erau bogaŃi în fier, nichel şi sulf. Planetoizii avea dimensiuni care variau de la câŃiva centimetri până la zeci de kilometri, fiind încorporaŃi într-un nor care oribita în jurul soarelui. Din cauza turbulenŃei din acest nor, planetoizii intrau în coliziune, accelerându-se procesul de condensare, fapt care a determinat apariŃia protoplanetelor. Prin datarea celor mai vechi roci de pe pământ, din lună şi din meteoriŃi, s-a stabilit

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

16

o vechime de 4,57 de miliarde de ani pentru etapa de formare a planetelor.

Luna este o parte a Pământului nostru, de care s-a separat ca urmare a unei coliziuni cu un asteroid de dimensiuni mari. Mai multe surse de energie au colaborat la definitivarea formei şi însuşirilor Pământului timpuriu. Formarea acestuia prin colaps gravitaŃional

(condensarea nebuloasei) a convertit energia potenŃială în energie cinetică, eliberând cantităŃi enorme de căldură. Aceasta a determinat la scară largă procese de topire a materiei, fapt care a făcut ca elementele grele (ca fierul şi nichelul) să se scufunde spre centrul protoplanetei, iar elementele uşoare să se ridice spre suprafaŃă, formând crusta şi atmosfera Pământului primitiv. Modele şi calcule arată că acest evenimente s-au întâmplat în primele 20 de milioane de ani ai existenŃei planetei noastre. Segregarea, sub efectul densităŃii, a elementelor grele din miezul Pământului, a generat o altă sursă de energie. În sfârşit s-a adăugat o a treia sursă, prin reacŃiile radioactive rezultate în urma transformării spontane a elementelor instabile în altele stabile. Elementele care apar în mod natural sunt formate prin sinteze în reacŃii termonucleare, din timpul ciclului de viaŃă al stelelor. Cînd marile stele mor în evenimente cataclismice, de tipul super- novelor, elementele sunt dispersate în Univers, formând materia primă pentru alte stele şi planete. Unele elemente formate sunt instabile, respectiv radioactive. Izotopi extrem de instabili, cum ar fi de exemplu aluminiu 26, au fost foarte abundenŃi în Pământul primordial, din dezintegrarea lor rezultând cantităŃi mari de energie. Impactul meteoriŃilor cu suprafaŃa planetei a contribuit de asemenea la producerea de mari cantităŃi de căldură. Toate aceste surse sunt responsabile pentru topirea materiei la scară largă, migrarea elementelor grele spre interior, formarea unei cruste primitive din elemente uşoare la suprafaŃă, şi totodată apariŃia atmosferei primitive. Crusta de suprafaŃă plutea pe mantaua lichidă a Pământului. Deoarece heliul şi hidrogenul sunt cele mai abundente elemente din Univers, este foarte probabil că acestea predominau în atmosfera primitivă. Dar Pământul avea o forŃă gravitaŃională insuficientă pentru a reŃine aceste elemente uşoare, astfel încât s-

a format o atmosferă secundară, rezultată mai ales din activităŃile vulcanice.

Gazele vulcanilor din vechime probabil nu difereau semnificativ de cele care sunt emise de cei actuali. Aceste emanaŃii conŃineau vapori de apă, dioxid şi monoxid de carbon, dioxid de sulf, sulfaŃi, clor, azot, argon, hidrogen şi altele. Apa şi dioxidul de carbon se acumulează în hidrosferă, azotul în atmosferă, în timp ce hidrogenul scapă în spaŃiu. Atmosfera şi hidrosfera au apărut devreme

în istoria timpurie a Pământului. Au fost probabil diverse surse de apă, atât din activitatea vulcanică, cât şi din topirea diferitelor comete de gheaŃă, care s-au izbit de planeta primitivă. Indiferent de origine vaporii de apă au format nori denşi, iar odată cu răcirea suprafeŃei Pământului, a început să plouă, apa migrând spre forme negative de relief. Formarea hidrosferei a descărcat atmosfera de vaporii de apă, precum şi de diferitele gaze solubile, cum ar fi

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

17

dioxidul de carbon şi dioxidul de sulf. Azotul a rămas în atmosferă, deoarece nu putea fi dizolvat, astfel că în timp acesta s-a transformat în elementul cel mai abundent din aer. Crusta primitivă - ca şi cea de astăzi - era heterogenă. Formele elevate de relief, marile blocuri continentale, sunt formate din elemente uşoare care pot pluti pe suprafaŃa mantalei, înseosebi siliciu şi aluminiu. Bazinele oceanelor (forme negative de relief) sunt mai adânc cufundate în manta, deoarece conŃin elemente mai dense şi grele, cum sunt fierul şi magneziul. Astfel, apa a fost drenată de pe continente spre bazinele oceanice, iniŃiindu-se un ciclu hidrologic similar cu cel pe care îl cunoaştem astăzi.

Cele mai vechi roci continentale se cunosc din teritoriile de nord-vest ale Canadei şi au 4 miliarde de ani. Cele mai vechi cristale sunt vechi de 4,27 miliarde de ani şi sunt cunoscute din structuri sedimentare în vestul Australiei. Deoarece rocile sedimentare se formează prin eroziunea blocurilor continentale, rezultă că în acel timp continente erau deja formate, iar ciclul hidrologic deja funcŃiona.

3. ORIGINEA VIEłII

ViaŃa este o formă de organizare a materiei, caracterizată prin creştere, autodezvoltare, autoreproducere şi metabolism (adică schimb de materie, energie şi informaŃie cu mediul).Limita inferioară a vieŃii este undeva între atom şi celulă, iar în sens filogenetic undeva între bacterie şi bacetriofagi (virusuri bacteriene). Limita superioară nu se cunoaşte - probabil biosfera / ecosfera (Mayr, 2004). MulŃi oameni de ştiinŃă s-au străduit să explice originea vieŃii, inclusiv prin experienŃe care au încercat să producă viaŃa artificială. Moleculele complexe nu există numai în organismele vii; ele se cunosc şi din norii de praf interstelar. S-a găsit în Univers mult amoniac, apă, formaldehidă etc. - multe substanŃe care ar fi putut însămânŃa Pământul în zorii apariŃiei vieŃii. Modul de însămânŃare ar fi fost prin impactul cu fragmente de obiecte (comete, asteroizi), sau prin simpla sedimentare pasivă. Aceleaşi complexe chimice sunt identificate în toate galaxiile (fapt cunoscut prin analiza spectrului de lungimi de undă ale luminii pe care o primim de la acestea, prin intermediul spectroscopiei). Prin urmare există o mare posibilitate ca viaŃa Universală să fie bazată pe aceleaşi reguli şi substanŃe chimice (în speŃă pe carbon şi compuşii săi). Astrochimia este acel domeniu care se ocupă cu structurile chimice care există din spaŃiu. Pământul s-a format în urmă cu cca. 4,6 miliarde ani, iar viaŃa a apărut în urmă cu 3,8 miliarde ani. Indiferent cum a arătat protoviaŃa, probabil era reprezentată din agregate de macromolecule, capabile să obŃină energia

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

18

necesară din substanŃele anorganice şi din radiaŃia solară. ViaŃa are o singură origine, fapt evidenŃiat de codul genetic, unic şi universal. Cele mai vechi bacterii se cunosc din Groenlanda, sub forma de microfosile de bacterii albastre-verzi, având o vârstă de 3,8 miliarde de ani, aceasta fiind cea mai veche dovadă palpabilă. Chiar şi aşa, originea vieŃii rămâne încă un mister. În plus, nu este deloc obligatoriu ca viaŃa să fie strict legată de planeta noastră; deşi încă subiect de dispută în lumea ştiinŃifică, tot mai multe dovezi indică posibilitatea existenŃei unor resturi de microfosile bacteriene în unii asteroizi, precum şi în fragmente de mostre de pe planeta Marte. Este extrem de probabil ca următorii câŃiva ani să revoluŃioneze modul nostru de a percepe începuturile vieŃii. Indiferent cum a apărut, de când există viaŃa, aceasta a interacŃionat cu mediul anorganic. Primele molecule şi vietăŃi practic nu aveau inamici, se putea menŃine multă vreme în starea originară. Atmosfera era reducătoare, fiind alcătuită mai ales din metan, hidrogen molecular, amoniac şi vapori de apă. Însă cum s-a produs viul din neviu este discutabil; există mai multe ipoteze, începând cu 1920 (Haldane şi Oparin), iar actual s-au acumulat încă vreo 6-7 teorii (Mayr, 2004). Prin urmare, mediul primitiv al Terrei era caracterizat prin atmosferă reducătoare. În interiorul Pământului, ca urmare a dezintegrării potasiului radioactiv, apoi şi a uraniului, în urma comprimării materiei sub acŃiunea presiunilor mari, au apărut fenomenele de vulcanism, concomitent cu formarea primelor roci. De exemplu cele mai vechi roci sedimentare au 3,5 - 3,8 miliarde de ani - la fel ca viaŃa - vechime valabilă pe toate continentele. Există dovezi că primele roci s-ar fi format sub apă, deci hidrosfera este mai veche decât litosfera. În paralel cu dezvoltarea activităŃii vulcanice, atmosfera primitivă probabil s-a îmbogăŃit cu azot, monoxid şi dioxid de carbon, dioxid de sulf, acid clorhidric şi cianhidric. Exista ceva oxigen din fotodisocierea apei. Cele mai vechi fiinŃe cunoscute sunt de tipul stromatolitelor, alge albastre-verzi. Ele secretau o substanŃă calcaroasă, care prin întărire forma o crustă în jurul corpului, din cauza căreia au fost fosilizate şi astfel s-au păstrat dovezile existenŃei lor până astăzi. Aceste alge vieŃuiau în apele mici de la marginea oceanelor. Odată cu acestea atmosfera a început să se îmbogăŃească în oxigen, produs prin fotosinteză.

1. Sinteza substanŃelor organice micromoleculare prebiotice

EvoluŃia chimică a început odată cu combinarea atomilor de C, H, N şi O. În multe laboratoare aceste sinteze se realizează curent. Să nu uităm că există resturi de aminoacizi şi de acizi nucleici şi în meteoriŃi, deci legătura materiei anorganice cu cea organică, în sensul interschimbării, este un fapt dovedit.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

19

SubstanŃele anorganice au stat la originea celor organice; foarte multe au fost sintetizate în experienŃe de laborator. De exemplu încă din 1828 Friedrich Wöhler a sintetizat ureea pornind de la nişte substanŃe anorganice simple. În 1950, prin iradierea unei soluŃii apoase de dioxid de carbon, Calvin extrage substanŃe organice complexe, iar prin iradierea unor soluŃii de acid formic şi amoniac, s-au obŃinut aminoacizi. Miller a supus descărcării electrice un amestec de gaze simple, care erau prezente în atmosfera primară, şi a obŃinut de asemenea aminoacizi (cum ar fi alanina şi glicina) şi acizi organici. În anii 1970 s-a sintetizat prima bază azotată. În anii 1980 s-a sintetizat din substanŃe anorganice gena pentru somatostatină şi genele pentru insulină. Această etapă a evoluŃiei chimice a însemnat sinteza şi acumularea în apele primitive a substanŃelor micromoleculare sau monomere (aminoacizi, baze nucleice purinice şi pirimidinice, zaharide şi fosfaŃi).

2. Sinteza substanŃelor organice macromoleculare prebiotice

Această sinteză înseamnă polimerizarea aminoacizilor, care au format peptide şi apoi proteine, condensarea bazelor azotate nucleice, a zaharidelor şi acidului fosforic, urmată de polimerizarea nucleotidelor, formându-se acizii nucleici. Polimerizarea s-a realizat sub efectul unor surse energetice, ca radiaŃiile infraroşii şi cele ultraviolete. Agregarea şi polimerizarea substanŃelor organice simple se realizează facil prin deshidratare, sub acŃiunea unor agenŃi ca cianogenul (C 2 N 2 ), acidul cianhidric etc., substanŃe despre care ştim că existau în mediul primitiv pe Pământ. ExperienŃele de polimerizare a aminoacizilor arată că acestea se desfăşoară foarte simplu la cca. 70 0 C. În mod natural proteinele se formează numai pe baza informaŃiilor codificate în acizii nucleici. Cele produse prin sinteze anorganice, fără suport nucleic, prezentau însă o serie de însuşiri similare cu cele naturale, însă difereau prin altele, motiv pentru care se numesc proteinoide.

3. Agregarea substanŃelor organice macromoleculare prebiotice

În mediu acvatic rece proteionoidele se agregă sub forma unor sferule, numite coacervate, cu diametru de 0,5 - 80 micrometri, pe care Fox şi col. (1960 - 1980) le-au denumit microsfere. Acestea pot metaboliza în proporŃii reduse glucoza şi pot suferi un proces elementar de diviziune. Oparin a introdus şi alte modele de coacervate, care ar fi putut forma baza protocelulelor.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

20

4. Originea metabolismului.

Metabolismul este un sistem de reacŃii chimice enzimo-catalizatoare, care se petrec în celule şi determină creşterea, reproducerea, repararea şi producerea de energie. Probabil primele componente funcŃionale ale enzimelor primitive, care au catalizat abiotic diferitele reacŃii, sunt fierul şi grupul sulfhidril (-SH). Enzimele s-au format ulterior prin acumularea de peptide în jurul acestor grupuri. Protoenzimele care au supravieŃuit factorilor externi au format sistemele metabolice proteice.

5. Originea codului genetic

Toate sistemele expuse anterior sunt negenetice. Acestea nu se puteau diversifica, motiv pentru care a trebuit la un moment dat să se unească cu unul dintre cei doi acizi nucleici: ADN sau ARN. Acizii nucleici s-au format prin combinarea bazelor azotate cu o pentoză, apoi a intervenit şi acidul fosforic, alcătuind nucleotidele primitive. Ulterior s-a produs polimerizarea acestora, iar sistemul de reproducere a trecut la autoreplicarea enzimatică. Următoarea etapă a fost trecerea de la structura mono- la cea bicatenară, prin construirea punŃilor de hidrogen. Macromolecula de ADN cu însuşirile: autoreplicare, capacitate de transferare a informaŃiei, într-o secvenŃă specifică de aminoacizi, stabilitate şi capacitate de diversificare (evoluŃie), se numeşte gena ancestrală. Din momentul integrării acesteia într-o structură proteică, a constituit scânteia care a aprins viaŃa.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

21

4. DIVERSIFICAREA VIEłII

ViaŃa, pe măsură ce s-a diversificat, s-a adaptat la mediu dar l-a şi transformat, astfel că evoluŃia s-a petrecut în sisteme complexe viaŃă-mediu. De asemenea apar legături multiple între elementele vii, cu repercusiuni asupra ecologiei planetare. De exemplu, diversificarea animalelor va permite plantelor să preia mai mult dioxid de carbon. Atmosfera, iniŃial reducătoare, s- a îmbogăŃit în oxigen, contribuind la apariŃia şi succesul descendenŃilor procariotelor, şi anume eucariotele. Sistemul de clasificare (încă în uz), a fost elaborat de Whittaker (1969) şi cuprinde 5 regnuri: 1. Monera - bacterii şi cianoficee (alge albastre-verzi), 2. Protista - alge unicelulare nucleate (cu excepŃia algelor verzi), mixomicete şi protozoare, 3. Plantae - algele verzi, roşii, brune, muşchi, ferigi şi plante cu seminŃe, 5. Fungi - ficomicete, ascomicete, bazidiomicete, 5. Animalia - metazoare: Spongieri, Radiaria şi Bilateralia.

Prioni şi virusuri. Prionii sunt alcătuiŃi exclusiv din proteine, nu conŃin acizi nucleici, sunt rezistenŃi la radiaŃii şi nu dau reacŃii de imunitate, prin urmare nu induc formare de anticorpi. Unii produc maladii foarte grave, deoarece atacă sistemul nervos central. Ei se replică prin gene ale gazdei. Prin urmare nu sunt capabili să existe ca atare în absenŃa celulei, deci aceştia au apărut şi s-au dezvoltat ulterior apariŃiei organismelor celulare. În mod asemănător se reproduc şi virusurile, dar acestea au acizi nucleici de ambele feluri, precum şi proteine, dar folosesc materialul ereditar al gazdei pentru a-şi controla propria sinteză şi replicare. Deşi considerate cele mai primitive forme, legate prin control informaŃional de viaŃă, nefiind capabile de metabolism şi autoreproducere, nu pot fi asimilate ca structuri vii. Din cauza dependenŃei obligate de celulele altor organisme sau de bacterii, nu au putut apare anterior acestora, prin urmare nu stau la baza arborelui filogenetic.

Procariotele După cum am mai afirmat, viaŃa a apărut în urmă cu 4,0 - 3,8 miliarde de ani; cele mai vechi vieŃuitoare au fost procariotele (bacteriile), care au dominat singure lumea următorul miliard de ani. Caracterele lor distinctive sunt: dimensiune mică (1 - 10 microni), nu au nucleu ci un nucleoid, nu există sistem de membrane endoplasmatice, ADN este necomplexat cu proteine, nu au organite înconjurate de membrane, se reproduc prin fisiune binară sau înmugurire, recombinarea genetică se realizează prin trasfer unilateral de gene, unele pot forma spori de rezistenŃă la deshidratare şi/sau căldură, majoritatea fiind euriece.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

22

Bacteriile sunt foarte diverse, având sistematica încă dubioasă: sunt recunoscute filumuri ca arhebacterii, bacterii purpurii, cianobacterii, bacterii gram-negative şi gram-pozitive. Arhebacteriile cuprind genuri adaptate condiŃiilor extreme de mediu, cum sunt izvoarele termale, sulfuroase sau sărate, dar şi genuri extrem de răspândite. Cianobacteriile sunt cunoscute şi drept cele mai vechi fosile care pot fi grupate în genuri moderne (fosile vii). ConstanŃa lor se explică prin reproducerea asexuată, populaŃii foarte mari, capabile să trăiască în condiŃii foarte diverse de mediu, chiar extreme în ceea ce priveşte fluctuaŃiile şi valorile factorilor acestuia. Ele au stat la baza eucariotelor, pe care le-au format prin himera unei simbioze. Probabil a fuzionat o arhebacterie cu o eubacterie (de exemplu o spirochetă). Procariotele au supravieŃuit şi au rămas extraordinar de răspândite şi după apariŃia şi răspândirea eucariotelor, parazitând sau trăind pe seama resturilor organice (formând astfel o parte dintre descompunători şi detritivori). După unele calcule biomasa procariotelor este cel puŃin la fel de mare ca şi cea a eucariotelor, alŃii zic că este cu mult mai mare, mai ales dacă se consideră extraordinara faună din interiorul Pământului. Unele cercetări moderne indică prezenŃa bacteriilor la adâncimi de zeci de kilometri în interiorul planetei noastre, care par remarcabil de active. De exemplu unele teorii actuale susŃin faptul că acestea sunt în continuare răspunzătoare de producerea de gaz metan şi petrol, fapt care intră în contradicŃie cu concepŃiile ce considerau aceste resurse neregenerabile.

Eucariotele Diferă de procariote prin: celulă mare (10 - 100 micrometri), nucleu prezent (cu membrană), reticul endoplasmatic şi aparat Golgi, ADN organizat în cromozomi complexaŃi cu proteine; de obicei au organite, metabolism aerob (cu excepŃia celor fără mitocondrii), reproducere sexuată prin meioză, diviziune celulară prin mitoză, recombinare genetică în timpul meiozei etc. Probabil au apărut prin simbioză, iar ulterior au achiziŃionat şi alte organite (mitocondrii, cloroplaste etc.) - achiziŃii succesive, deoarece există încă eucariote primitive în viaŃă, care nu au unele sau pe altele dintre acestea. Mitocondriile au derivat din subdiviziunea alfa a bacteriilor purpurii, iar cloroplastele plantelor din cianobacterii. Protiste Cele mai vechi urme dovedite, în roci sedimentare vechi de 2,7 miliarde de ani, sunt lipide (stearani), produse secundare ale metabolismului. Diversificarea a fost spectaculoasă; există cel puŃin 36 filumuri între care:

amoebe, microsporide, mucegaiuri mucilaginoase, dinoflagelate, oomicete, sporozoare, radiolari şi încă o serie de alte trunchiuri. Cele mai vechi eucariote fosilizate (protiste şi alge) datează de acum 1,7 miliarde de ani (dar existau deja de încă 1 miliard de ani în urmă). Diversitatea lor a rămas o lungă vreme destul de limitată (cca. 800 milioane de ani) - între

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

23

1700 - 900 milioane de ani, dar apoi a crescut foarte rapid, iar în perioada Cambrianului s-a produs o adevărată explozie de protiste, aşa cum este indicat de microfosilele cunoscute. Multicelularitatea A apărut în mod repetat în cursul evoluŃiei. A fost consecinŃa creşterii dimensiunii unor agregate, în paralel cu divizarea funcŃiilor diferitelor celule. Unii taxoni, constituiŃi în cea mai mare parte din organisme unicelulare, prezintă şi membrii multicelulari, cum ar fi algele brune (Phaeophyta) sau alge roşii (Rhodophyta), acestea fiind organisme multicelulare simple, fără organe diferenŃiate (talofite). Multicelularitatea a atins apogeul în trei mari încrengături de plante (metafite), precum şi în regnurile fungi şi animale (metazoare). Oraganismul multicelular complex vegetal, este reprezentat de cormofite (cu organe vegetative diferenŃiate): muşchii (Bryophyta), ferigi (Pteridophyta) şi plante cu seminŃe (Spermatophyta). La animale multicelularitatea apare la metazoare adevărate (Eumetazoa), din care fac parte animalele cu simetrie radiară şi bilaterală.

Diversificarea plantelor Primele fosile de muşchi au vârste de cca. 70 milioane de ani. Primele plante vasculare au fost datate în Silurian. Plantele dominante în Paleozoic sunt licopode, ferigi şi ferigi cu seminŃe. Mezozoicul este dominat de gimnosperme în prima parte. Angiospermele prosperă în Cretacic. Se cunosc cca. 270 000 specii cu flori, clasificate în 83 ordine. La mijlocul Cretacicului a fost cea mai largă răspândire a plantelor cu flori, concomitent cu răspândirea insectelor.

Filogenia animalelor În sec. XVIII Cuvier recunoaşte 4 filumuri: vertebrate, moluşte, articulate şi radiate. Curând s-a văzut că unele sunt artificiale (compozite, polifiletice). Pas cu pas, s-au modificat sistemele pe baze naturale, până când animalele au fost clasificate în 30 - 35 de filumuri distincte (încrengături). Filogeniştii, din 1860 şi până astăzi, au rezolvat o serie de mari probleme, dar multe mai rămân necunoscute. Aproape toate aceste filumuri au apărut pe deplin dezvoltate în Cambrianul timpuriu (în urmă cu peste 500 milioane de ani). Între acestea nu au fost găsite fosile intermediare, şi nici nu există organisme intermediare vii. Animalele primitive nu au prea lăsat fosile, motiv pentru care arborii filogenetici se reconstituie prin compararea descendenŃilor actuali, prin studii morfologice, anatomice, fiziologice şi de biochimie comparată. Filogenia principalelor grupe este redată în fig. 4.1.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

24

- Evolu Ń ionism (note de curs ş i seminarii) - 2009 24 Fig. 4.1. Filogenia

Fig. 4.1. Filogenia principalelor grupe de animale (după E. Mayr, 2004)

Cel mai primitiv animal multicelular viu este Trichoplax (Placozoa), care se compune dintr-un strat celular dorsal şi unul ventral, şi se reproduce prin roire. Următorul taxon (superior) este Porifera. Analizele moleculare sugerează că celenteratele au derivat din spongieri. Acestea au simetrie radiară şi sunt formate din două straturi de celule embrionare, ecto- şi endoderm, motiv pentru care se numesc diploblastice. Toate celelalte animale au simetrie primar bilaterală, precum şi un al treilea strat embrionar - mezodermul, numindu-se triploblastice. Multă vreme s-a considerat că prezenŃa-absenŃa celomului este un criteriu foarte important în clasificare. Dar se prea poate ca platelminŃii (cei acelomaŃi) să fie un grup derivat, care a pierdut atât celomul cât şi anusul.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

25

Cele mai primitive animale din Bilateralia au corp moale. Se târăsc pe fundul oceanelor sau altor ape. Unele sapă tunele prin diferite substraturi. Au cavităŃi speciale cu lichid - celomul - constituind un sistem hidrostatic, care conferă corpului rigiditatea necesară locomoŃiei peristaltice. Bilateralia s-a subîmpărŃit ulterior în funcŃie de dezvoltarea blastoporului stadiului de gastrulă. Dacă din blastopor rezultă orificiul bucal, anusul fiind nou format, atunci grupul este protostomian. Dacă blastoporul devine anus şi gura se formează nouă, atunci se numeşte deuterostomian. Anelidele, moluştele, artropodele şi alte filumuri mai mici formează grupul protostomienilor. Echinodermele, cordatele şi alte câteva grupe mai mici, formează deuterostomienii. Prin analiza cladistică (reconstituire filogenetică) determinată în special molecular, protostomienii s-au clasificat în cca. 24 de filumuri. Deuterostomienii cuprind Echinodermata, Hemicordata, Urocordata şi Cordata.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

26

5. EVOLUłIA PĂMÂNTULUI ŞI A VIEłII, ANALIZATĂ LA SCARĂ GEOCRONOLOGICĂ

Geologii împart în istoria Pământului în eoni, aceştia sunt constituiŃi din diferite ere, fiecare eră este subdivizată în perioade, acestea fiind constituite la rândul lor din epoci (Tab. 5.1). Fiecare subdiviziune este caracterizată prin dezvoltarea sau prin dispariŃia anumitor grupe de vieŃuitoare. Precambrianul cuprinde aproape 90% din timpul geologic, cu limite trasate convenŃional de la formarea Terrei (cca. 4,6 miliarde ani) până la începutul Cambrianului, în urmă cu cca. 543 milioane de ani. O lungă perioadă (1 miliard de ani) au trăit numai procariote. Apoi în cadrul Precambrianului - în Proterozoic (2,7 - 1,7 miliarde de ani în urmă), apar eucariotele şi foarte curând primele eucariote multicelulare. Eonul bogat în fosile din Cambrian şi până în prezent, este denumită era Fanerozoică - subîmpărŃită în Paleozoic, Mezozoic, Cenozoic (= Neozoic). Fiecare este subdivizată în perioade mai mici. Limita dintre Paleozoic şi Mezozoic este marcată de o extincŃie în masă, şi o alta demarchează între între Mezozoic şi Cenozoic. Cea mai mare diversificare s-a produs în timpul Cambrianului, poate ca un reflex al apariŃiei diferitelor tipuri de schelete, care au asigurat mai multă stabilitate. La interfaŃa Precambrian şi Cambrian se cunosc în total 70 - 80 de tipuri structurale (planuri de organizare ale corpului) - ulterior nu mai apar altele noi!

I. Precambrianul (denumire generică)

Precambrianul acoperă, de fapt, 2 Eoni: Arhaic şi Proterozoic. Arhaicul reprezintă 45% din istoria Pământului (4,6 - 2,5 miliarde de ani) fiind caracterizat prin cele mai mari schimbări fizice din istoria Pământului, inclusiv prin apariŃia vieŃii. În Eonul Proterozoic (2,5 - 0.5 miliarde ani) există deja definite plăcile continentale. Este cea mai mare cantitate de apă în ocean, iar sedimentarea este redusă. În ultimii 30 de ani s-au descris pentru eonul antemenŃionat, pe baza microfosilelor, cca. 1300 genuri: stromatolite şi colonii microbiene. Către sfârşitul Proterozoicului s-a înregistrat o radiaŃie explozivă a metazoarelor, însoŃite de creşterea taliei, diversificarea modului de hrănire (filtrare activă), răspândirea formelor cu cochilie în mediile bentonice. Ca urmare a dezvoltării puternice a planctonului se acumulează oxigen în atmosferă, fapt care permite dezvoltarea primului strat de ozon la cca. 30 km altitudine. Acesta va funcŃiona ca un ecran de protecŃie împotriva radiaŃiilor ultraviolete, favorizând diversificarea structurilor organice complexe, inclusiv a metazoarelor.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

27

Tab. 5.1. Scara geocronologică şi principalele forme de viaŃă (E. Mayr, 2004)

Precambrian
Precambrian

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

28

Eonul Phanerozoic

Eonul Phanerozoic cuprinde trei ere: Paleozoic, Mezozoic şi Cenozoic (= Neozoic). Se cunosc straturi de fosile mult mai multe şi bine conservate, care permit aplicarea principiilor biostratigrafice de datare şi corelare.

II. Era Paleozoică

Era Paleozoică (Palaios însemnând vechi, iar zoon animal) a durat aproximativ 300 milioane de ani. Au avut loc modificări paleogeografice şi climatice majore, orogeneze (de exemplu cea Hercinică) şi glaciaŃiuni. Flora, iniŃial dominată de alge, este îmbogăŃită cu pteridofite, apoi cu gimnosperme. În Devonian apar primele plante cu seminŃe, primii copaci de talie mare şi primele păduri. Fauna se caracterizează prin radiaŃia peştilor în Silurian, apariŃia amfibienilor (în Devonian) şi a reptilelor (în Carbonifer). Limita inferioară a Paleozoicului este caracteizată prin radiaŃia trilobiŃilor, iar limita superioară prin extincŃia în masă de la sfârşitul Permianului.

II. 1. Cambrianul

În Cambrianul târziu blocurile continentale care includeau aproximativ o treime din supercontinentul Rodinia, ce se întindea de la Polul Sud până la ecuator, s-au fragmentat şi au intrat în derivă spre nord şi vest. Aceste blocuri includeau fragmentele ancestrale ale Americii de Nord (NA în figura de mai jos), nordul Europei (mai precis aria Baltică - B în grafic), Siberia (S) şi Asia centrală (Fig. 5.1).

în grafic), Siberia (S) ş i Asia central ă (Fig. 5.1). Fig. 5.1. O emisfer ă

Fig. 5.1. O emisferă a Pământului în timpul Cambrianului

Fiecare bloc era înconjurat şi se mişca sincron cu un şelf continental marin de mică adâncime, populat cu vieŃuitoare caracteristice. Alte blocuri (nu sunt ilustrate în figura de mai jos) corespund la plăcile care alcătuiesc în parte

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

29

America de Sud, Africa, Australia, Antarctica, două blocuri care formează actual China, precum şi altele care formează astăzi Asia de sud-est, India şi Orientul Mijlociu. Cu excepŃia briozoarelor (Bryozoa) toate filumurile acvatice cu exoschelet tare, precum şi multe altele, erau deja reprezentate în Cambrian. Nevertebratele marine dominante erau trilobiŃii, apoi diferite brahiopode etc.

II. 2. Ordovicianul

Plăcile continentale antemenŃionate continuă deriva, formând o serie de blocuri de uscat izolate, între care erau mări puŃin adânci. O parte din continentele de astăzi erau acoperite de ape (în figura 5.2. cu alb). Din presiunea creată de coliziunea plăcii siberiene cu estul Americii de Nord se iniŃiază orogeneza Caledoniană. Gondwana, rămăşiŃa Rodiniei, este formată din actuala Americă de Sud şi Africa, fiind poziŃionată între Polul Sud şi Ecuator, pe emisfera care nu este ilustrată.

Sud ş i Ecuator, pe emisfera care nu este ilustrat ă . Fig. 5.2. Emisfera vestic

Fig. 5.2. Emisfera vestică în timpul Ordovicianului

Ordovicianul este caracterizat prin diversitatea faunei de nevertebrate marine, incluzând graptoliŃi, trilobiŃi, brahiopode şi conodonte (vertebrate primitive). O comunitate tipică marină era formată din aceste vieŃuitoare, la care se adăugau alge verzi şi roşii, peşti primitivi, cefalopode, corali, crinoizi şi gastropode. Recent s-au găsit dovezi indirecte (prin identificarea unor spori tetraedrici) că anumite specii de plante trăiau şi pe uscat. În prima jumătate a acestei perioade clima era relativ caldă şi umedă. În a doua jumătate, odată cu deriva Godwanei peste Polul Sud, au apărut gheŃari masivi, provocând uscarea mărilor puŃin adânci şi descreşterea puternică a nivelului Oceanului Planetar. Modificările climatice au cauzat o extincŃie pe scară largă, la sfârşitul perioadei, când au dispărut 60% din toate genurile marine de nevertebrate şi 25% din toate familiile cunoscute.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

30

II. 3. Silurian

În această perioadă continentele America de Nord, Baltica şi Siberia se agregă în supercontinentul Laurasia, scoarŃa cutându-se în cadrul diferitelor orogeneze. Ceea ce astăzi formează Groenlanda, Europa de Nord (E în grafic) şi estul SUA sunt deasupra nivelului Oceanului Planetar, pe când vestul Canadei, Rusia şi restul actualei SUA sunt submerse.

Canadei, Rusia ş i restul actualei SUA sunt submerse. Fig. 5.3. P ă mântul în perioada

Fig. 5.3. Pământul în perioada Siluriană

Supercontinentul Gondwana, format din blocurile fuzionate America de Sud, Africa, Antarctica, India şi Australia, se mişcă spre Laurasia, pierzând anumite fragmente marginale (cum ar fi Balcanii şi vestul Europei)

II. 4. Devonian

Se realizează consolidarea blocului Laurasiatic. Mişcarea Gondwanei împinge marginea estică a Laurasiei în placa Pacifică (Oceanul Panthalassa), formând un arc vulcanic la graniŃa dintre America de Nord şi placa Pacificului. Acest arc există şi astăzi sub forma marginii estice a “Cercului de Foc” al Oceanului Pacific (sistemul de vulcani şi falii de cutremure). La începutul Devonianului este în plină desfăşurare radiaŃia plantelor terestre vasculare. Către sfârşitul perioadei vegetaŃia este dominată de ferigi, equisetacee şi angiosperme, apărând primele păduri. Două grupe majore de animale colonizează uscatul: primele tetrapode (amfibieni) şi primele artropode terestre (insecte fără aripi şi arahnide). În oceane sunt numeroşti taxoni noi de peşti, şi o diversitate sporită de brahiopode, crinoizi şi alte echinoderme, precum şi corali şi amoniŃi.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

31

- Evolu Ń ionism (note de curs ş i seminarii) - 2009 31 Fig. 5.4. P

Fig. 5.4. Pământul în Devonian

II. 5. Carboniferul

În Carbonifer se realizează diversificarea ecosistemelor terestre. Evenimente deosebite sunt radiaŃia organismelor marine, apariŃia insectelor cu aripi, mlaştini carbogeneratoare şi reptile primitive. În această perioadă apar primele reptile, şi - foarte caracteristic - este climaxul pădurilor de ferigi primitive masive, care vor alcătui marile depozite de cărbune şi de petrol. Blocurile continentale tind să se apropie între ele.

Blocurile continentale tind s ă se apropie între ele. Fig. 5. 5 P ă mântul în

Fig. 5. 5 Pământul în Carbonifer

II. 6. Permianul

În timpul Permianului noul supercontinent asamblat din blocurile antemenŃionate Pangea (însemnând “Întregul Pământ”) se întinde aproape de la pol la pol şi conŃine aproape toată masa de uscat existentă pe planetă. Între Laurasia la nord (E şi S) şi blocul African la sud (AF) se formează Oceanul Tethys, care se deschidea spre est.

I. Sîrbu - EvoluŃionism (note de curs şi seminarii) - 2009

32

Restul suprafeŃei planetei, însemnând pe departe cea mai mare arie, era ocupată de un singur ocean numit Panthalassa (Oceanul Pacific primitiv). Când Gondwana intră în coliziune cu Laurasia, împinge America de Nord peste ecuator şi placa Europeană spre Siberia, creând orogeneza Uralilor şi altor masive (Hercinică de exemplu). Permianul se caracterizează prin fenomene de extincŃie în masă (spre sfâr