Sunteți pe pagina 1din 72

OLGA DUŢU IOANA TEODORA BUTOI

METODOLOGIA
CERCETĂRII JURIDICE
- note de curs practic -

EDITURA „FUNDAŢIA ROMÂNIA DE MÂINE”


2005

1
Partea I
Prof.univ.dr. Olga Duţu – Facultatea de Drept şi Administraţie Publică
Constanţa, Universitatea Spiru Haret

Partea a II-a
Asist.univ. Ioana Teodora Butoi – Facultatea de Drept Bucureşti, Universitatea
Spiru Haret

2
Cuvânt înainte

Obiectivele unui asemenea demers didactic le constituie formarea


deprinderilor de investigare ştiinţifică a fenomenelor juridice şi adoptarea modelului
de învăţare activă. Studenţii vor opera cu principalele metode şi tehnici de cercetare
juridică, vor construi ipoteze şi modele ipotetice, vor proiecta metodologii de testare
a acestora.
Într-o manieră sintetică, este oferit suportul teoretic necesar pentru asimilarea
limbajului specific cercetării ştiinţifice, pe baza celor mai importante lucrări
teoretice consultate.
Pentru fiecare dintre seminariile programate în primul semestru al anului I sunt
propuse planuri tematice, urmărind ca la colocviul sau examenul final, evaluarea să
se realizeze şi printr-un test grilă, dar, mai ales, prin susţinerea publică a lucrării
ştiinţifice elaborate în acest semestru.
Apreciem utilitatea acestei discipline încă din primul an de studenţie, deoarece
capacităţile de investigare ştiinţifică, de redactare şi prezentare orală a rezultatelor
cercetării formate încă din această etapă vor fi utile în realizarea referatelor,
comunicărilor ştiinţifice, dar, mai ales, în elaborarea lucrării de licenţă, a dizertaţiei
de masterat şi a tezei de doctorat.

Olga Duţu

3
METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

PARTEA I

Cap. 1 Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte

Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea


poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi
instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care
înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa
metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de
investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format
din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care-ţi
asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt
în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în
jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.
Metodologia cercetării ştiinţifice (ca de altfel, şi a altor ştiinţe) este alcătuită
din trei niveluri de metode:
- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor;
- metode proprii unui grup de ştiinţe;
- metode specifice fiecărei ştiinţe.
Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai
bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care o
serveşte în totalitatea laturilor acesteia.
Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de
vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o
componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care este
definită în cele mai diferite formule. Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune
că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”, „o
cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoaştere care se
ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează
previziuni ştiinţifice”.
Ştiinţele juridice se împart în:
a. Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică,
concretă, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, istoria
dreptului românesc.

4
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la
drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau
istoria doctrinelor politico-juridice.
b. Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite
categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de
particularităţile relaţiile sociale pe care le reglementează, constituie criteriul principal
de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele
juridice de ramură.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar fi, în
general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul
funciar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupă
dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.
Ştiinţa este întotdeauna imperfectă pentru că este drumul general al
cunoaşterii, de la fenomenul practic la esenţă, de la o esenţă mai puţin profundă la o
esenţă mai profundă, un drum de la simplu la complex, o cunoaştere mai
aprofundată care se aproprie asimptotic de infinit, de adevăr.
O altă dimensiune a ştiinţei rezultă din particularităţile ei faţă de artă; în timp
ce ştiinţa redă realitatea, eliminând orice aspect subiectiv, arta redă realitatea
obiectivă raportată la om, la subiectivitatea lui.
Orice ştiinţă are zestrea sa, un nucleu paradigmatic şi o structură alcătuită din
patru componente:
a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate şi neconfirmate;
c) rezultatele observărilor şi experimentărilor concretizate sub forma
abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţifice: limbaj, concepte şi noţiuni;
principii, legi, teorii, axiome confirmate de practică;
d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cercetare a realităţii
practice.
Această structură (în special prin componentele c şi d) îi conferă ştiinţei
superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În timp ce cunoaşterea comună este
superficială, rod al învăţării prin ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură
teoretică, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine,
are un limbaj propriu (concepte, noţiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu
flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie să se
subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar aceasta nu înseamnă că
metodologia este un produs secundar al ştiinţei; metodologia este calea ştiinţei,
ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaşterii ştiinţifice.

5
Cap 2. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice

2.0 Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, menită să


sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură, şi utilizarea
acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.
Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii:

2.1 Cercetarea ştiinţifică fundamentală


Aceasta este o activitate teoretică sau experimentală fundamentală care are ca
scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită sau
specifică.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea
fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor.

2.2 Cercetarea ştiinţifică aplicativă


Reprezintă o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi
cunoştinţe, dar orientată, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.

Cap 3. Structura instituţională a cercetării ştiinţifice juridice

3.0 Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul Academiei


Române, instituţia supremă, care elaborează orientările ştiinţifice pe domeniile ei
mari.
Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de Ştiinţe Economice, Juridice
şi de Sociologie există:

3.1. Institutul Naţional de Cercetări Juridice care are în alcătuirea sa un


număr de institute de cercetare ce acoperă o mare parte din sfera cercetării ştiinţifice,
cum sunt:
• Institutul Naţional de Cercetări Juridice;
• Institutul de Criminologie şi Criminalistică;
• Institutul Naţional de Expertize Judiciare;
• Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”;
• Institutul Naţional de Administraţie;
• Agenţia Naţională Antidrog.

6
3.2. Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul
Ministerului Educaţiei şi Cercetării

Cercetarea ştiinţifică juridică românească s-a extins şi s-a concentrat mult,


începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o dată cu crearea
Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Ea se desfăşoară în universităţi publice şi
private, în marile centre universitare cu învăţământ juridic (Bucureşti, Iaşi, Cluj,
Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii unde învăţământul juridic, după anul
1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului privat.
De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de tip
fundamental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile învăţământului, ale
perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ, cât şi nevoile ştiinţei în
general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă, în învăţământul superior, o
pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de extindere, o deţine şi cercetarea
ştiinţifică aplicativă.

3.3. Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă academică,


aparţinând altor ministere desfăşoară de asemenea, activităţi de cercetare ştiinţifică
aplicativă în domeniile specifice fiecărui minister.

Academia Română, institutele acesteia, ca şi reţeaua de universităţi a


Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi de unele edituri şi reviste, în care se
publică toate realizările ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini, aspecte din
activitatea depusă în fiecare an.
• Revista de studii şi cercetări juridice
• Revista de drept comercial
• Curierul judiciar
• Revista Dreptul
• Pandectele romane
• Revista de dreptul muncii
• Revista de drept penal
• Revista de drept public
• Revista de criminalistică
• Revista de drept comunitar
• Curentul juridic

7
Cap. 4.Etapele metodologice şi principalele lor instrumente

Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În general,


specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul de etape se situează
între 3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodologia de cercetare în patru etape:
• Problematizarea sau percepţia problemei;
• Incubarea (documentarea – învăţarea);
• Iluminarea (explicarea, momentul creativ);
• Verificarea ipotezelor şi concluziilor.
În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a patru etape,
însă într-o terminologie diferită, şi anume:
a. alegerea temei de cercetare;
b. documentarea – învăţarea;
c. explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două
subetape importante: formularea ipotezei (momentul creator-
constructiv) şi verificarea ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice
(momentul critic – valorizator);
d. redactarea şi susţinerea publică a lucrării.

Cap. 5 Managementul cercetării ştiinţifice

Etapele cercetării ştiinţifice juridice sunt şi trebuie privite nu numai drept


părţi ale metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale managementului
activităţii de cercetare ştiinţifică.
Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cercetare implică
un management al celor care realizează o muncă de creaţie, dar şi pentru că aceasta
se poate realiza individual sau în echipă. Se înţelege că atunci când o lucrare se
desfăşoară doar individual este important ca fiecare cercetător să ştie să-şi conducă
lucrarea cu succes la bun sfârşit. Fiecare trebuie să ştie că trebuie să-şi asigure nu
numai succesiunea etapelor (cu metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea resurselor
disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de elaborare a lucrării) şi în
celelalte resurse materiale, umane şi financiare.
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din patru
subsisteme, între care: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al metodelor
şi tehnicilor specifice de gestiune.

8
Cap. 6 Alegerea temei de cercetare juridică

6.0 Alegerea temei de cercetare este prima etapa a oricărei investigaţii


ştiinţifice; ea nu are nimic formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul lucrării
de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă.
Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor care stau,
de regulă, la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.
6.1. Principii generale de alegere a temei de cercetare:
- temele mai complexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai
mari;
- temele complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor
echipe mai mici sau unor persoane individuale;
- cercetătorul poate şi trebuie să-şi aleagă tema care i se potriveşte ca
aspiraţie, pregătire, ca şi în raport cu resursele disponibile;
- cercetătorul poate propune tema de cercetare pe care doreşte să o realizeze;
- riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare decât în alte activităţi; alegerea
temei poate majora sau micşora acest risc.
6.2. Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de criterii,
dintre care reţinem:
• cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o temă poate să

implice un mare volum de documentare – învăţare, iar termenul de realizare


a temei nu-i îngăduie să aprofundeze cunoştinţele necesare;
• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în vederea

alegerii temei;
• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai înalt, cu

cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare;


• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretică şi practică a temei de

cercetare;
• necesitatea încheierii la termenul stabilit;

• diminuarea riscului în cercetare, în general, şi în alegerea temei, în special,

reclamă ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subestimarea


posibilităţilor cercetătorului de documentare – informare, de analiză şi de
verificare a concluziilor.

9
6.3. Teme de cercetare juridică:

Drept procesual penal:

1. Participanţii în procesul penal


2. Probele şi mijloacele de probă
3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal
4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penală

Drept administrativ:

1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale


2. Instituţia primarului
3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective
4. Statutul juridic al funcţionarului public

Drept constituţional:

1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România


2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială
3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecembristă

Dreptul Uniunii Europene:

1. Procedura integrării în Uniunea Europeană


2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările dreptului
Uniunii Europene
3. Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil – Contractele civile speciale:

1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vânzare-


cumpărare
2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale
3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică
4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moştenitori legali în
contextul jurisprudenţei actuale

Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile:

1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la structurile Uniunii


Europene
10
2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia revendicării
imobiliare – consideraţii teoretice şi practice
3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale
4. Răspunderea pentru fapta proprie

Drept penal special:

1. Uciderea din culpă


2. Violarea de domiciliu
3. Traficul de droguri

Drept civil – partea generală, persoanele:

1. Nulitatea actului juridic civil


2. Cursul prescripţiei extinctive
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Dreptul familiei:

1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei


2. Violenţa în familie: soluţii socio-juridice
3. Tutela minorului

Drept comercial:

1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii


comerciale
2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale încheiate pe
suport electronic

Dreptul penal:

1. Extrădarea în dreptul penal român


2. Concursul de infracţiuni
3. Prescripţia în dreptul penal

Teoria generală a dreptului:

1. Jurisprudenţa ca izvor de drept


2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice

11
Drept funciar:

1. Domeniul de aplicare a dreptului de preemţiune


2. Regimul juridic al fondului funciar

Dreptul mediului:

1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător


2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridică a apei

Criminologie:

1. Criminalitatea „gulerelor albe”


2. Natura şi cauzele criminalităţii

Penologie:

1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii


2. Reforma sistemului penitenciar român

Cap. 7 Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a


temei

7.0 Este o activitate de management complexă, care are în vedere: stabilirea


subetapelor şi a termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor cu
termenele parţiale şi cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea valorificării
potenţialului de creaţie al cercetătorului; o bună gestionare a tuturor resurselor
disponibile; o bună organizare, astfel încât să se evite orice sursă de majorare a
riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.
Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operaţiune
complexă de definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe baza a trei
componente:
7.1. Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe după alegerea
temei de cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată individual sau în echipă,
schiţa proiectului de cercetare cuprinde:
- termenul de predare la beneficiar;
- principalele operaţiuni de documentare – învăţare;
- sursele de informare – documentare importante, greutăţi de obţinere, locul
unde se află şi cum pot fi consultate;
- timpul necesar celorlalte etape ale cercetării.
12
7.2. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după terminarea
documentării bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze şi o primă formulare
a ipotezei. Proiectul temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă (practică): date, fapte, informaţii, factorii – cauze care
determină fenomenul juridic şi formularea de ipoteze operaţionale;
- modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice;
- termenul de redactare a lucrării şi termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de
realizare a lucrării;
7.3. Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui plan
preliminar capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de
explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde:
principalele teze, idei şi concluzii; principalele ipoteze confirmate şi neconfirmate;
modele de analiză ; argumentaţia teoretică şi practică; argumentaţia juridică şi social
– politică necesară fundamentării concluziilor ştiinţifice; sursele de informare şi
modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii lucrării:
părţi, secţiuni, capitole, paragrafe.
Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se aduc planului
preliminar. Însă planul definitiv al lucrării va fi realizat în ultima etapă – redactarea
şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.

Cap. 8 Documentarea bibliografică şi documentarea de teren

8.0 Documentara ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare


ştiinţifică. Ea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor ştiinţifice
privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt: noţiunile şi conceptele, în
genere limbajul ştiinţific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate
şi neconfirmate; datele şi informaţiile necesare asupra fenomenului din practica
juridică; metodele şi tehnicile de investigare adecvate analizei, formulării şi
verificării ipotezelor.
Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei ştiinţifice:
- a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi conexiuni;
- a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte
interconexiuni.
Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei ştiinţifice; bine
realizată, documentarea – învăţarea poate conduce la săvârşirea actului final de
13
creaţie (iluminare). Ea începe prin consultarea câtorva surse care oferă informaţii
despre temă chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formulării deciziei de
alegere. Documentarea sistematică, desfăşurată pe întregul front al problematicii
menţionate, are loc însă după alegerea temei de cercetare.
Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte diferite:
- informaţia ştiinţifică este un produs specific al cercetării ştiinţifice, este o
marfă sub forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică cerere, ofertă şi
preţ). Bateson spunea că informaţia ştiinţifică este „o diferenţă care creează
diferenţă”, adică este o idee care, utilizată corespunzător, creează o altă idee; pe baza
informaţiei ştiinţifice se perfecţionează continuu ştiinţa;
- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin informaţiile
ştiinţifice necesare învăţării – documentării.
Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte dificil,
deoarece volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi alţi purtători) a crescut
enorm, având de-a face cu o adevărată explozie; cresc disparităţile terminologice;
multe lucrări nu se publică sau se publică parţial; informaţia ştiinţifică este perisabilă
datorită creşterii cercetărilor ştiinţifice şi perfecţionării calităţii informaţiei ştiinţifice;
accesul la informaţie este dificil.
Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informaţia
ştiinţifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care
îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcţii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv
de prelucrare.
Cu toate acestea , beneficiarii sectorului de informare trebuie să-şi însuşească
un minim de cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul reţelelor de
informare – documentare; să cunoască reţeaua de informare, locul unde se află şi
serviciile pe care le asigură.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu
documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de însuşire activă
a tuturor informaţiilor procurate despre tema aleasă.
Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi importanţa
prin cele patru etape pe care le cuprinde:
- informare asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice (identificare,
locul depozitării);
- culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea surselor,
notarea şi fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului surselor;
- studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilităţii
ideilor şi fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate şi stabilirea
limitelor şi valorilor în general şi în raport cu tema cercetată în special;
- utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucrării sub
forma confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor (idei, ipoteze,
metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumentată.

14
În concluzie, documentarea – învăţarea este o etapă importantă a cercetării
ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordonează cercetării
ştiinţifice a temei alese; etapele documentării – învăţării nu sunt rigide, ele se
adaptează şi se diferenţiază în funcţie de domeniu, de temă, de experienţă şi vocaţia
cercetătorului. Oricât ar fi de importantă, documentarea – învăţarea este cel mult un
proces de incubare, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea
ipotezelor şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate aceste
privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea ştiinţifică în
ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.
Formele documentării – învăţării:
Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit, complex şi prin
cele trei forme de bază pe care le cuprinde:
- documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure informarea şi
cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a cea ce au creat înaintaşii din toate timpurile,
din ţară şi din afara ţării;
- documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaşterea
fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură perspective de a
contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei teoretice a ştiinţei;
- documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta se poate
realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la încheierea ei.
8.1. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă a
documentării bibliografice.
Surse documentare bibliografice
Există patru feluri de surse documentare bibliografice:
- documente primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice
sau neperiodice; (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă);
- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare;
ghiduri bibliografice;
- documente terţiare, periodice şi, mai ale, neperiodice, rezultate din
prelucrarea documentelor secundare sub formă de: bibliografii; culegeri de traduceri;
sinteze de referate;
- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet etc.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii de informare
– documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora
din urmă asigură succesul documentării. Orice documentare care se limitează la
documente secundare şi terţiare rămâne o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu ajutorul
unor instrumente specifice, astfel:
- etapa de informare se realizează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe
materii, existente în toate bibliotecile;
15
- etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare bibliografică. O fişe
bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autorului, denumirea lucrării, locul
publicării, denumirea editurii, anul apariţiei şi numărul de pagini;

Diaconescu, Gh., C. Duvac, DREPT PENAL. Partea specială.


Curs. III., Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mare, 2005,
432 p.

Fişă bibliografică, 10 cm/14 cm

- etapa studierii surselor se realizează prin: explorarea globală, rapidă a


fiecărei surse, ceea ce presupune trecerea în revistă a cuprinsului, a prefeţei şi
postfeţei, a bibliografiei, a activităţii autorului, a editurii care o publică; a metodei
folosite pentru analiză, a mesajului şi contribuţiei personale a autorului faţă de alte
surse; a grupării după criterii de importanţă a tuturor surselor; elaborarea de referate
documentare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteză
(pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte, adnotări şi
fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi eficienţa cercetării
pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie A4 se înscrie o singură idee, pe
o singură faţă, cu loc suficient pentru adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei
din care s-a extras conform fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează
pagina de la care s-a extras ideea.

Duţu, Olga, RETORICĂ, Constanţa: Ed. Europolis, 2000,


192 p.

p. 173 – manipularea prin minciună şi taxonomia minciunii

Fişă de idee, 10 cm/14 cm


16
Puşcaş, Nicolae, DREPT CIVIL. Teoria generală a obligaţiilor.
Constituţia, Ed. Europolis, 2003, 520 p.

p. 10 „Obligaţia de a da înseamnă a constitui sau a transmite un


drept real”

Fişă de citat, 10 cm/14 cm

Etapa utilizări surselor nu include nici o particularizare specială faţă de


recomandările generale făcute anterior pentru toate formele de documentare.
8.2. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cunoaşterea
fenomenului juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în totalitatea însuşirilor
şi trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe bază de acte
normative, monografii, studii de caz.
O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, de structură, a
indicatorilor cantitativi şi calitativi, a variabilei dependente şi a variabilelor – factori
independenţi. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin
efort propriu al cercetătorului (anchete, chestionare).
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări ştiinţifice:
ele trebuie să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; pregătirea datelor să se
realizeze în raport cu scopul lucrării; datele să aibă completitudine.
Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună observare a
datelor; calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenomenului; ierarhizarea,
agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelaţia, măsurarea cantitativă şi
calitativă a fenomenului juridic.
Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria juridică,
dacă susţin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor ipoteze; să corecteze
vechea teorie şi să asigure noi enunţuri teoretice, noi concluzii ştiinţifice.
8.3. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare eficienţă în
toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale,
metodelor de analiză şi interpretare a datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul
trebuie să cunoască reţeaua de instituţii care posedă date statistice, care efectuează
studii şi cercetări juridice, care dispune de toate sursele de informare, teoretică şi
practică, inclusiv prin Internet.

17
Cap 9. Explicarea fenomenului juridic

9.0 Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexă etapă
a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două momente
importante:
• formularea ipotezei sau momentul constructiv- creativ;
• verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.
Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în jurul
ipotezei.
Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe
operaţiuni importante.

9.1. Ipoteza: definiţii şi funcţii

Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să se explice


problema juridică, diferenţa constatată între teoria juridică existentă şi practică
juridică; cauza (cauzele) şi factorul (factorii) care determină evoluţia unui fenomen
juridic.
Ipoteza poate fi comparată cu o punte plasată între cunoscut şi necunoscut,
între ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu ştim despre acesta, dar vrem
să ştim.
Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în proporţii
diferite, în funcţie de poziţia pe care i-o dăm din formulare, între cunoscut şi
necunoscut.
Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar; ea rezultă
în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în procesul documentării
bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe, în procesul de analiză şi sinteză a
tuturor datelor şi informaţiilor studiate.
Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice,
întemeiate mai mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de suprafaţă (de aceea,
ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar) şi reprezentaţionale –
formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza structurii interne a
sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale
cercetării.
Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de
formulare pot să rezulte mai multe consecinţe, sub formă de predicţii (enunţuri)
concrete, care urmează să fie testate şi verificate.
Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
• să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;

• să satisfacă exigenţa de noncontradicţie;

• să aibă un mare conţinut informaţional;

• să genereze cât mai multe consecinţe testabile;

18
• să permită previziuni de noi aspecte şi evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi de evaluare
a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema juridică (diferenţa dintre
teorie şi practică).
O ipoteză formulată bine poate contribui şi la realizarea momentului critic –
valorizator, cel de verificare a ipotezei.

9.2. Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei

Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia cauzală este cea
mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea fenomenului juridic. „A şti
cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul cauzelor” (vero scire per causas scire)
(Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza fiind dată, efectul decurge cu necesitate” (Ex causa
data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).
Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracteristicile
sistemului (fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este o legătură obiectivă
între două fenomene, două procese sau două elemente care se succed, unul în calitate
de cauză, provocând pe celălalt, în calitate de efect.
Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme: relaţia de
condiţionare: ea nu este determinată în raport cu efectul, dar este indispensabilă
pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte,
o stimulează sau o frânează; relaţia de interdependenţă – când un fenomen în
calitate de cauză determină un alt fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este
valabilă; cauza îşi schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauză.
Odată efectul apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.

Cap. 10 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice

10.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie


al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic valorizator).
Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) în confruntare cu
faptele empirice constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a
ipotezei şi concluziei ştiinţifice.
Dacă faptele empirice arată compatibilitate cu teoria rezultată din ipoteze,
conchidem că ipoteza nu este infirmată; că ea este acceptată provizoriu.
Dacă apar dezacorduri între fapte şi teorie, ipoteza fie se respinge, fie se
modifică până când teoria concordă cu faptele.
Deci procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice este un complex de operaţii, implicând:
- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele);
- confruntarea rezultatelor ipotezei cu observaţiile empirice ;
19
- testarea trăiniciei relaţiilor dintre rezultatele ipotezei şi observaţiile
empirice.
10.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice:
10.1.1. Metoda experimentală. Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale,
modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele lor specifice de
acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă adaptare şi perfecţionare. În
acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica în domeniul juridic unele metode
şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul.
Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această metodă, considerând-o
potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o
observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a
fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul
interdependeţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul ar fi acea metodă
de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de cunoscut să se
manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu scopul precis al
descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui.
Experimentul poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiinţelor
juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul
criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în
domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas
înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor
sociale.

Forme de experiment:
• naturale – din sistemele micro, mezo, macro;
• artificiale – create de cercetător = modele;
• de teren – care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau
active;
• de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de
pildă: teste , simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje.
Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă controlată, în
condiţii reale sau create de cercetător, prin care se măsoară influenţa variabilelor
independente asupra variabilei dependente, toţi ceilalţi factori independenţi fiind
ţinuţi sub control, constanţi.
Experimentul cere:
• alegerea unităţilor de observare, de experimentare;
• alegerea unităţilor de control al experimentului, adică compararea acţiunii
variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra
acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile independente.

20
Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente
înainte şi după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer
izolate, dar nu se pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se
poate recurge la un control static prin selecţionarea aleatorie a unităţilor de
observare. În final, se face estimarea erorii aleatorii. Există două posibilităţi: se
compară două unităţi asemănătoare, dar caracteristica urmărită este prezentă doar
într-o unitate; se compară două unităţi diferite, dar cu o singură caracteristică în
comun.
10.1.2. Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare
interes pentru teoria şi practica juridică.
Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real
(procese simulate).
Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenomenului studiat;
modului de funcţionare, interdependenţei dintre componente şi paliere; aspectelor
analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat.
Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legăturilor;
verificarea ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică; stabilirea nivelului
optim al variabilelor controlate; comportamentul modelului în raport cu variaţia
factorilor.
10.1.3. Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi
concluziilor ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins
datorită dezvoltării tehnicii de calcul.
Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la
premise extrase din realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de
comportament al diferiţilor factori sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi
strategii juridice.
Calitatea scenariului este în funcţie de:
o realismul premiselor;
o factorii de comportament (ipotezele considerate);
o rigoarea legăturilor cauzale.
Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv se cer studiate şi verificate
succesiv toate consecinţele derivate din ipoteze.

10.2. Alte metode de verificare a ipotezei şi fundamentării concluziilor.


Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în
acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare „luate în sensul de procedee,
mijloace, tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu
poate fi conceput studiul sau cercetarea oricărui fenomen”. Aceste metode concrete
sunt următoarele:

21
10.2.1. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui
istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii cu
care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de drept, esenţa dreptului,
forma dreptului, funcţiile dreptului.
10.2.2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică .
Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un
principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe
juridice. Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee şi operaţii
metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii
structurii şi dinamicii interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a
logicii obiective a dezvoltării sociale”.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de
utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de
organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model
relaţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie
să aibă un caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice
cum sunt: definiţii legale, metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme,
regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice.
Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea
conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul
ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.
10.2.3. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele
sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea unui spor de
precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se adaugă posibilitatea folosirii
cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este incontestabilă.
Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce
este o cheie de siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un
cuvânt obişnuit, pentru ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi
exact acelaşi lucru; limbajul matematic avea să scape de această ambiguitate.
Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele
greutăţi obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie
de stări psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă
de prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de
altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe.
Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă,
prin cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot
aplica şi în domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o
proporţie, o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se
găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un
instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de
formalizare.
22
Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a
specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea
rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supuse măsurării cu
şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de
intensitatea măsurată.
O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu
ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite
fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în
acest fel necesitatea adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de
urmărire penală folosesc datele statistice în studierea fenomenului infracţional,
putând astfel evidenţia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea
descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o
contribuţie însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.
Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de
optimizare a deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile
individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi
ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele
ce există între informaţiile şi deciziile transmise de indivizii ce compun o structură
organizatorică dată (de exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de
circuite electrice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu
ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective cât şi
la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse sarcini.
10.2.4. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul
ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor,
ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile
dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor
sociale. Prognoza juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor
mai noi procedee şi tehnici.
Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi
interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmări realizarea lor.

10.2.5. Studiul de caz prin „Anamneza clinică”

Presupune o incursiune în istoricul cazului, „o rememorare – întoarcere în


trecut”, vis- á -vis de etiologia factorului juridic de cercetat: tradiţie, cutumă, obicei,
regulă, lege etc. sau, de exemplu, a personalităţii învinuitului, inculpatului,
martorului, victimei etc.
Din această perspectivă se pot reconstitui şi explica evoluţiile în planul
comunităţii a normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau
se identifică sursele disfuncţiilor de personalitate şi atitudinile comportamentale în
cazul delincvenţei în sens larg.
23
Metoda1 derivă din medicină unde antecedentele heredocolaterale şi
anamnestice servesc stabilirii diagnosticului şi atitudinilor terapeutice adecvate.

10.2.6. Metoda tipologică

Presupune o incursiune în algoritmul unei regularităţi raportată la evoluţia


realităţilor juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia
judiciară, victimologie etc., faţă de evoluţia stării infracţionale sau a unei categorii de
infractori, ex. criminali în serie.
Prof.univ. Iancu Tănăsescu2 subliniază că „în cadrul acestei metode se
porneşte de la noţiunea de tip, definita ca o combinaţie a mai multor trăsături
caracteristice pentru fenomenul social o anumită grupare de tipuri ce cuprinde
trăsături definitorii caracteristice unui anumit fenomen sau a unui grup de
fenomene”3.

10.2.7. Metoda statistică4

Studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului, clasificându-le si


sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor
accidentale, păstrând doar ceea ce este reprezentativ şi tipic, regularitatea apariţiei
unor fenomene, constanţa acestora şi aprecierea cantităţii lor. Legile statistice,
stabilind fenomenul de repetiţie şi de succesiune - a fenomenelor juridice şi realităţii
sociale (N.A.) - stratifică, aşadar, observaţiile.
În cadrul metodei statistice se impune ordonarea şi gruparea datelor din
volumul de observaţii şi date examinate. În urma grupării datelor ce aparţin unor
clase ce urmează să fie concentrate într-o valoare centrală, se formează baza
prelucrării statistice a materialului brut – vezi aplicaţiile pe terenul psihologiei
judiciare.
Pe lângă posibilitatea de a prezenta datele cercetării, ale reprezentării grafice,
se trece la metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiind anumite
valori numerice. În acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori
caracteristice pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului. De la valorile
normale, din studiul corelaţiei se va stabili legătura între anumite procese şi
fenomene, stabilindu-se dispersia şi abaterea standard. Iată, aşadar, cum prin metoda
statistică se traduc fapte în enunţuri abstracte şi predicţii matematice.

1
Fără îndoială că în funcţie de situaţie sau domeniul abordat, metodologia cercetării juridice poate apela şi la o
serie de alte metode: observaţia, predicţia, metoda istorică, metoda logică, metoda regresivă, metoda sistemelor,
metoda integralistă etc., în cazul de faţă autorii zăbovind asupra celor pe care le consideră reprezentative în materie.
2
Iancu Tănăsescu et al. – CRIMINOLOGIE, Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2003, pag. 209-235, citat selectiv
valorificat în prezentul curs.
3
Op.cit., pag. 214.
4
Op.cit., pag. 216-217.
24
10.2.8. Metoda sociologică

Prelucrând opera prof. I. Oancea şi C. Belu, prof. Iancu Tănăsescu5 pleacă de


la adevărul conform căruia metoda sociologică prezintă caracterele sale inductive,
obiective şi exclusive, stabileşte influenţa fenomenelor sociale asupra conştiinţei
individului, rolul şi eficienţa instituţiilor legale privind sancţionarea şi prevenirea
infracţiunilor. Astfel, studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special
prin metoda sociologică se identifică regulile generale de evoluţie a conştiinţei
sociale în cadrul grupului social, legitimând raporturile dintre indivizi şi societate.
Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieţii sociale în care
germinează ca o constanţă permanentă juridicul ascuns în legităţile individualizării -
generalizării, repetiţiei – succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanţă
abstractizările normative – legea.

10.2.9. Metoda comparativă

În concepţia prof.univ.dr. Iancu Tănăsescu6, înseamnă observarea unor


fenomene sau absenţa simultană a două fenomene sau serii de fenomene, analiza
acestora relevând legăturile dintre ele. Are două forme: analogică – care presupune
compararea asemănărilor şi antidoctică – presupune diferenţele dintre fenomene. În
cadrul procedeului concordanţei se stabileşte legătura directă existentă între
fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene care au operat anterior, factori
comuni care vor reprezenta cauzele directe.
Procedeul diferenţei determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii
anumitor condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină
concluzia că fenomenul rezidă în elemente comune. Procedeul variaţiilor
concomitente determină concluzia că în cazul când un fenomen este precedat, dacă
variază în acelaşi mod ca fenomen care succede, va constitui în mod cert cauza
fenomenului precedent.
În sprijinul metodei comparative se situează frecvent analiza predictivă cu
privire la evoluţia şi evaluarea fenomenelor şi realităţilor juridice raportate la
estimarea unor posibile necesităţi legislative.

5
Op. cit., pag. 218.
6
Op.cit., pag. 215.
25
Cap 11. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice

Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru fundamentarea


concluziilor ştiinţifice:
evidenţierea consecinţelor şi implicaţiilor ipotezelor care urmează să
devină principii, legi, teorii şi soluţii practice;
confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia
lor) este o expresie a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discordanţa dintre
ipoteze şi practică şi se pot formula următoarele situaţii:
• o ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele

practicii;
• dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza este

infirmată: fie se abandonează, fie se reformulează;


• verificarea ipotezei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe

unităţi şi cu serii lungi de date, de calitate;


• ipotezele parţial infirmate se reiau;

• când ipoteza nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna

sau abandona;
• ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează condiţii de

verificare;
• orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu până la noi fapte;

• o ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie practică.

Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoarele


exigenţe: de logică; de interes practic; de eficienţă juridică; coerenţă cu teoria
juridică; formularea de observaţii şi critici asupra teoriei şi practicii juridice; să
indice direcţii de urmat şi teme de cercetare.

Cap. 12 Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

12.0. Sunt, de fapt, două etape care se abordează împreună, ambele au trăsături
comune – forma de comunicare (una scrisă, alta orală), forme de limbaj. Este
important conţinutul ştiinţific, dar şi formele de prezentare, care pot majora sau
diminua calitatea lucrării şi prezentării; ele nu sunt doar probleme de stil, ci şi mari
ansambluri de reguli, generale şi specifice.

26
12.1. Redactarea lucrării ştiinţifice

Redactarea se realizează în trei etape:


12.1.1. Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o continuare
a proiectului şi planului preliminar de structură a lucrării. Acestea includ şi multe
intenţii, care până la sfârşit nu se realizează integral. Planul final cuprinde doar
rezultatele cercetării; el verifică gradul de includere a tuturor rezultatelor; o bună
succesiune şi coerenţă. Planul asigură:
sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor; structura
lucrării (părţi, secţiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrării şi gradul
atingerii lor; distribuirea rezultatelor pe toată structura lucrării; o prefaţă cu
rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente;
formularea riguroasă a constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a
argumentelor, a metodelor de investigare;
identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare; efectuarea de
propuneri de eliminare a acestor neajunsuri.
12.1.2. Redactarea propriu-zisă este procesul de scriere: fie o redactare
iniţială, rapidă, „o primă mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la una
convenabilă.
12.1.3. Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor proprii,
ca şi a observaţiilor criticilor, ale beneficiarului.
Redactarea lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe:
• succesiune logică;
• dimensiuni adecvate;
• înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi rezultatului;
• formularea şi argumentarea ideilor;
• detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei;
• corectitudinea datelor, şi trimiterilor bibliografice;
• acurateţea stilistică (limbajul);
• eliminarea repetărilor de idei, citate.

12.1.4. Reguli generale


redactare riguroasă (fidelă);
originalitate;
corectitudine (deontologia);
eficacitatea redactării – pentru cititor, beneficiar;
stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil;
acurateţea gramaticală şi literară.
12.1.5. Reguli specifice
- natura cercetării;
- obiectivele lucrării;
- complexitatea;
27
- dimensiunea;
- structura lucrării (foarte importantă) se realizează pe bază de criterii;
- introducerea (cuvântul înainte);
- titluri şi subtitluri;
- ordinea scrierii autorilor;
- fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu;
- să se asigure buna succesiune a subdiviziunilor;
- instrumente de investigaţie utilizate;
- să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe;
- ideile de bază ale lucrării;
- ilustrări grafice;
- tabele cu date (reguli);
- citate;
- anexe;
- trimiteri bibliografice la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capitol; în
subsolul paginii; în text;
- indexul de termeni;
- indexul de nume;
- rezumatul lucrării.
12.1.7. Reguli practice de prezentare grafică: aşezarea în text; evidenţierea
pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea erorilor şi omisiunilor:

a. Hârtia trebuie să fie de bună calitate, să aibă dimensiunea 210x297 mm


(A4) şi pe pagină să fie 31 rânduri (la două rânduri) x 65 semne pe rând = 2000
semne (litere, blancuri, semne de punctuaţie).
b. Textul trebuie centrat astfel încât să rămână margini de 2 cm în susul
paginii, de 1,5 cm în dreapta şi jos, de 2 sau 3 cm în stânga. Dacă pagina conţine un
titlu, marginea de sus trebuie să aibă 3-4 cm. Fiecare capitol începe pe o pagină nouă.
c. Titlul se scrie cu majuscule, în centrul paginii, nu se sublinează, nu se pune
punct după el. Dacă titlul este mai lung de 9 cm, se fragmentează. Titlul de carte,
volum se bate pe o pagină separată, numită pagină-titlu. Pagina titlu are pe verso
pagina bibliografică unde se precizează ediţia, copyright, autor, ISBN sau ISSN.
ISBN = International Standard Book Number, număr internaţional de clasificare
pentru cărţi, ISSN = International Standard Serial Number, număr internaţional de
clasificare bibliografică pentru seriale şi periodice.
d. Titlul de articol se plasează la 3 cm sub marginea de sus a paginii, în
centru. Sub titlu se lasă un spaţiu de trei rânduri, după care se scrie prenumele şi
numele autorului, în dreapta paginii. Titlul se scrie cu majuscule, nu se subliniază şi
nu se pune punct.
e. Alineatul constă din cinci blancuri (spaţii albe) în stânga textului, la început
de paragraf. Paragraful constă dintr-un grup de mai multe rânduri conţinând aceeaşi
idee, care începe cu alineat.
28
f. Numărul paginii (numit coloncifru sau coloncifră) se pune în colţul din
dreapta sus, la un cm de cele două margini.
O teză de licenţă, o disertaţie sau o teză de doctorat nu trebuie să aibă
corecturi, dovadă certă a nivelului celui ce scrie o astfel de lucrare.
g. Citatele se reproduc exact ca în original, cu ortografia, punctuaţia, sintaxa şi
eventualele greşeli din original, urmate în paranteză de adverbul latin [sic] („aşa”,
„chiar aşa”). Dacă autorul doreşte să atragă atenţia asupra unei părţi din citat prin
subliniere, scrie la sfârşitul citatului. (sublinierea noastră). Citatele scurte se pun între
ghilimele, iar citatele ample se plasează la o distanţă dublă faţă de distanţa dintre
rânduri, şi la zece blancuri faţă de marginea din stânga a textului. Pentru a marca
omisiuni din textul citat, în locul textului omis se pun puncte de suspensie între
paranteze drepte : […]. La sfârşitul citatului se pune o cifră pentru nota de subsol, în
josul paginii, sub linia despărţitoare între textul curent şi note. Citatele mai lungi de
15 rânduri cad sub incidenţa legii dreptului de autor (copyright-ul) şi se sancţionează.
Intervenţia unui autor în textul altuia se face folosind abrevierea N.A. (nota
autorului). Copyright-ul este termenul internaţional pentru „dreptul de autor”,
menţionat pe pagina bibliografică, sub forma unui cerc conţinând litera c: ©.
Permisiunea de a folosi opera unui autor se solicită acestuia în scris, fiind acordată
gratuit sau cu plată.
h. Plagiatul este un furt intelectual şi pentru a-l evita trebuie precizată sursa:
autorul şi lucrarea, în paranteză, imediat după textul preluat sau într-o notă de subsol.
i. Compilaţia este o lucrare fără originalitate, compusă din extrase după
diferiţi autori, dar când materialul este prelucrat şi adăugată cu contribuţiile celui ce
o scrie, ea poate fi considerată lucrare originală.
j. Notele de subsol sunt esenţiale pentru textul academic, deoarece conţin
explicaţii privind cuvinte, fraze, diferite formulări, sursa citatelor, comentarii utile.
Ele se tipăresc în ordine numerică, în josul paginii fie la sfârşitul capitolului sau al
cărţii. Notele de carte, care precizează sursa trebuie să precizeze autorul (prenumele
şi numele) urmate de virgulă, titlul volumului cu majuscule şi nesubliniat, urmat de
virgulă, apoi oraşul urmat de două puncte (: ) şi numele editurii , după care se pune
virgulă, apoi anul apariţiei, virgulă şi numărul paginii (p.) sau paginitor (pp). Nota
de articol conţine numele autorului (prenume, nume) urmat de virgulă, titlul
articolului între ghilimele, cu litere obişnuite, prepoziţia latină in („în”) urmat de
titlul revistei subliniat sau scris cu litere italice, numele oraşului unde apare revista,
numărul volumului, data apariţiei, numărul paginii, toate izolate între virgule.
Dacă sunt mai mult de doi autori, în nota de subsol se scrie numele primului
urmat de et al. (şi alţii), dar în lista bibliografică se trec numele tuturor autorilor.
k. Dacă se fac trimiteri la un paragraf anterior, în paranteză se scrie (V. supra
p. 9), adică „vezi mai sus în text la pag. 9”. Pentru trimitere la un paragraf ulterior se
scrie (v. infra p. 16), adică „vezi mai jos în text la pag. 16”. Când referinţele sunt
numeroase se foloseşte adverbul latin passim „răspândit peste tot”, „în diferite
locuri”; (v. pp. 78,88 et passim). Când se fac trimiteri la acelaşi autor, sub prima
29
notă, în a doua notă nu se mai repetă numele autorului şi se foloseşte cuvântul latin
idem („acelaşi, aceeaşi”), iar când se repetă şi titlul lucrării se foloseşte cuvântul
ibidem. În loc de idem se foloseşte şi op.cit. („în lucrarea citată”). Când din nota
bibliografică lipseşte un element (numele, editura, oraşul, anul), în locul lui se pune
cratimă. Citatele indirecte, din surse secundare, se precizează cu prepoziţia latină
apud („după”). Ex:

4. Traian Brăileanu, „Studenţii” în Însemnări sociologice, (-), I, 9, dec. 1935


apud Zigu Ornea, ANII TREIZECI. EXTREMA DREAPTĂ ROMÂNEASCĂ,
Bucureşti: Fundaţia Culturală Română, p. 374.
Pentru citarea surselor de pe Internet, nota de subsol va fi redactată astfel:

5. Kenneth Steele, „The New Variorum Shakespeare” in Shakepears II, 1990,


p . 124. Bryn Mawr Commentaries, In Online. INTERNET. 2 februarie 1992.

l. Bibliografia unei lucrări ştiinţifice conţine lista lucrărilor consultate pentru


informaţia generală asupra subiectului şi lucrări citate, dar nu se recomandă
încărcarea listei cu cărţi neconsultate. Dacă în nota de subsol numele autorului
începe cu prenumele, în notele bibliografice se începe cu numele pentru ordonarea
alfabetică în lista de titluri.
Nota de subsol:
2. Aurelian Bondrea, OPINIA PUBLICĂ,
DEMOCRAŢIA ŞI STATUTUL DE DREPT, Bucureşti:
Fundaţia România de Mâine, 1997, p. 62.
Nota bibliografică:
2. Bondrea, Aurelian, OPINIA PUBLICĂ,
DEMOCRAŢIA ŞI STATUL DE DREPT, Bucureşti:
Fundaţia România de Mâine, 1997, p. 62.
m. Biblioteca universitară este sursa cea mai eficientă de informare, urmată
de arhivele de stat, bibliotecile institutelor de cercetări şi Biblioteca Academiei. În
fişierul (catalogul public) bibliotecii se află titlurile cărţilor şi articolelor publicate
de-a lungul timpului. Titlurile şi autorii se află în cataloage bibliografice şi indexuri
de bibliografii tematice, naţionale şi internaţionale, precum şi indexuri de nume.
Informaţiile bibliografice s-au introdus pe Internet, alcătuind biblioteca virtuală, în
care sunt înregistrate milioane de informaţii. Exemplu de pagină de internet pentru o
carte solicitată:

30
(TI, titlul cărţii)
TI: LIU SHAO-CHI. Le Moine rouge.
AU: Wetzel, Hans Heinrich ( AU, autorul cărţii)
SO: [Paris:] Denoel, [1961] ( SO, source, editura)
IS: ISBN o-394-50087-3 (IS, International Standard
Number)
LA: French (LA, limba)
PT: book
PY: 1961 (PT, tipul publicaţiei)
AN: DS 778. L 58. W 47. (PY, anul apariţiei)
(AN, accesion number sau cota
cărţii)
LO: Sterling Memorial Library, Yale (LO, localitatatea, locul unde se
află cartea)

UP: 8129 (UP, update code)

n. Structura lucrării ştiinţifice

Titlul lucrării

Tabla de materii

Introducere……………………………………………………. p. 1

Partea I
Titlul

Cap. 1. Titlul………………………………………………… p.
Cap. 2. Titlul………………………………………………… p.

Partea a II-a
Titlul

Cap. 1. Titlul……………………………………………….. p.
Cap. 2. Titlul………………………………………………. p.
Cap. 3. Titlul………………………………………………. p.

31
Partea a III-a
Titlul

Cap. 1. Titlul…………………………………………….. p.
Cap. 2. Titlul…………………………………………….. p.
Cap. 3. Titlul…………………………………………….. p.

Concluzii………………………………………………… p.
Bibliografie……………………………………………… p.

Structura unui capitol

Cap. 1
Titlul

0.
1.0.
1.1.
1.2.
1.3.
2.0.
2.1.
2.2.
2.3.
2.4.
3.0.
3.1.
3.2.
3.3.
4.0.
4.1.
4.2.
4.3.
5.0. Sinteză

Note (la sfârşitul capitolului)


1. …………………….
2. …………………….
3. …………………….

32
o. Coperte:

Lucrare de licenţă

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”


FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ
Domeniul: Drept civil

Conducător ştiinţific:
Conf.univ.dr. Gheorghe Dinu

Absolvent:
Ion Popescu

2006

Format A4, 21/29cm

33
Pagină de titlu

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”


FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

EXPERTIZA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL

Conducător ştiinţific:
Conf.univ.dr. Gheorghe Dinu

Absolvent:
Ion Popescu

2006

34
Disertaţie de masterat

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”


FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

DISERTAŢIE DE MASTERAT
Masteratul: Drept comunitar

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Marin Voicu

Masterant:
Tiberiu Bărbieru Stănesci

2006

35
Pagina de titlul

UNIVERSITATA „SPIRU HARET”


FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
CONSTANŢA
SPECIALIZAREA DREPT

POLITICILE SOCIALE ÎN CONSTITUŢIA


EUROPEANĂ

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Marin Voicu

Masterant:
Tiberiu Bărbieru Stănesci

2006

36
Teza de doctorat

UNIVERSITATA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan

Doctorand:
Flavia Ghencea

2008

37
Pagina de titlul

UNIVERSITATA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DOMENIUL ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

REGIMUL AUTORIZĂRII ADMINISTRATIVE


ÎN DREPTUL ROMÂNESC ŞI COMPARAT

Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan

Doctorand:
Flavia Ghencea

2008

38
12.2. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice

12.2.1. Funcţiile susţinerii publice:


- mai buna cunoaştere a unor idei, teze, direcţii, soluţii; afirmarea tinerilor;
intensificarea vieţii ştiinţifice:
• noi creaţii;
• corecţii asupra celor vechi;
• abandonarea celor vechi;
• cunoaşterea unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară).
12.2.2. Părţile principale ale susţinerii publice (discursului): introducerea
(exordiul) – ce temă, ce obiectiv trebuie să trezească interesul; conţinutul (tratarea)
– expunerea ideilor; concluzia (peroraţia) – recapitularea principalelor idei,
convingerea auditorului asupra justeţei ideilor.
12.2.3. Algoritmul de bază şi calitatea susţinerii publice:
deşteptarea interesului auditoriului prin raţionamente logice, argumente
practice;
cunoştinţe de retorică: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în
propoziţii şi în frază); cadenţa şi armonia; sugestivitatea stilului; debitul
verbal; căldura cuvântului, mesajului; gesticulaţia adecvată; atitudine,
ţinută.
12.2.4. Reguli de bază ale susţinerii publice
a. Pregătirea expunerii:
• elaborarea planului prezentării:
- urmărirea ideilor textului scris;
- idei principale, argumente;
- contribuţii personale;
• cunoaşterea auditoriului (structura profesională):

- nivel de pregătire;
- nivel de interes.
• pregătirea personală a vorbitorului:
- controlul atitudinii, mimicii, gesturilor;
- evitarea întreruperii prelungite;
- evitarea excesului de sentimentalisme.
• pregătirea materialului şi tehnicilor auxiliare:
- benzi, scheme, planşe, grafice;
- încadrarea în timp;
- evitarea monotoniei.
• pregătirea auditoriului:
- invitarea persoanelor interesate;
- anunţarea prezentării prin mijloace de informare;
- precizarea titlului ştiinţific al vorbitorului;
- precizarea lucrărilor ştiinţifice ale vorbitorului.
39
b. Expunerea în public
- urmărirea textului pregătit;
- ajustarea textului la timpul disponibil.
c. Recomandări practice
- expunerea în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înţeles;
- schimbări de ritm şi de ton;
- dialog cu persoane din auditoriu;
- insistenţa asupra problemelor necunoscute şi interesante;
- evitarea improvizaţiilor;
- încadrarea în timpul prevăzut;
- rezervarea a 1 – 2 minute pentru diferiţi factori perturbatori;
- prevenirea sau eliminarea tensiunile din rândul asistenţei.

Cap. 13. Forme de comunicare în ştiinţă:

13.0. Asimilarea şi incorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea juriştilor


se realizează prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice prin intermediul lucrărilor
ştiinţifice, al literaturii de specialitate.
Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de
comunicare a informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce urmează, reţinem ca
fiind mai importante următoarele:

13.1. Lucrări cu autoritatea ştiinţifică, de consacrare

13.1.1. Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care abordează


o singură problemă; conţine concluzii importante şi cuprinzătoare privind căile,
direcţiile şi perspectivele de evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este
destinată publicării în editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute, până la
câteva mii de pagini.
13.1.2. Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii,
principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie.
Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat
publicării şi conţine câteva volume şi mai multe mii de pagini.
13.1.3. Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele,
concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în conformitate cu
principiile didactice destinate formării profesionale a specialiştilor.
13.1.4. Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile îmbunătăţirii şi
completării se numesc Note de curs.
13.1.5. Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare,
pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face
obiectul publicării în editură.
40
13.1.6.Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă
indispensabile în planul informaţiei generale de specialitate. Cu unele excepţii,
majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu rigoare acumulările
existente într-un domeniu al ştiinţei. Fac obiectul publicării, însumând unul sau mai
multe volume, iar numărul de pagini este variabil.

13.2. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor


existente şi formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare

13.2.1. Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care


soluţionează unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul ipotezelor, cât şi
al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi tendinţele viitoare de dezvoltare
din ştiinţe. Dimensiunile studiului ştiinţific sunt mult mai reduse (decât lucrările
precedente), de regulă situându-se între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică
imediat, independent în broşuri sau în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în
funcţie de confidenţialitate şi alte interese.
13.2.2. Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care se
redau principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de
specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până la 20 de pagini.
13.2.3. Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se
cuprind principalele constatări şi soluţii practice, în special când studiul s-a făcut la
comandă, pe bază de contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma
concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice.
13.2.4. Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul în
care concluziile ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române sau altor
foruri ştiinţifice interne şi internaţionale.
13.2.5. Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu
ştiinţific individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de bază, însoţită de
analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de
dezbatere ştiinţifică înaintea publicării; este rodul unor cercetări îndelungate,
individuale sau de echipă. Se prezintă scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de
comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute.
13.2.6. Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau
în grup, destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă
restrânsă (conferinţă, simpozion), în vederea explorării unor soluţii şi desprinderii
unor concluzii şi propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la
scara firmei, ramurii, ţării şi la scară internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în
limbă străină, după caz), de regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun
oral, între 5-15 minute, în funcţie de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi
de importanţa acestuia, apreciată de moderator. În cazul anumitor reuniuni ştiinţifice,
naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se transmite înainte organizatorilor şi
se studiază de cei interesaţi, astfel că în zona respectivă se trece direct la dezbatere.
41
13.2.7. Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune
ştiinţifică prin care autorul comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute
de un autor de comunicare sau de referat ştiinţific. Ea se expune oral pe durata a circa
5 minute; în formă scrisă ea cuprinde până la 6 pagini.

13.3. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

13.3.1. Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale


autorului într-o problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o formă cât
mai accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin aceasta se urmăreşte formarea şi
cucerirea opiniei publice pentru o problemă de atitudine economică, socială,
culturală. Eseul ştiinţific se adresează în mod firesc unui public cititor cât mai larg
posibil. Eseul ştiinţific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol,
broşură sau ale unei cărţi.
13.3.2. Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public,
constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, care prezintă o teorie ştiinţifică
sau o tendinţă în viaţa socială, în plan naţional sau global.
13.3.3. Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ
distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât mai exactă a
mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în rândul celorlalte din
literatura domeniului, existente în ţară sau în străinătate. Oricine poate şi trebuie să
realizeze astfel de lucrări, însă cele mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care
stăpânesc domeniul ştiinţific căruia îi aparţine lucrarea ştiinţifică.
13.3.4. Teza de doctorat, dizertaţia de masterat şi lucrarea de licenţă sunt
lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă
faza de început a unei cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a
studiilor universitare de licenţă şi postuniversitare.
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura juridică de
specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare
indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării
ştiinţelor juridice.

42
Cap. 14. Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice juridice

14.1. Alegerea temei de cercetare


• se face din rândul problemelor juridice;
• problema juridică rezultă în urma confruntării: teoriei, ipotezei, curentelor
cu fapte practice, empirice
• dacă acestea se află în dezacord (contradicţie) înseamnă că avem de-a face

cu o problemă juridică; această problemă juridică poate deveni o temă de


cercetare ştiinţifică;
• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii.

Mijloace:
- informare;
- documentare sumară cu caracter exploratoriu, de identificare a temei
potrivite;
- consultarea profesorilor şi a altor specialişti din teorie şi din practică.

14.2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului)


Acestea pot fi, de regulă, unul din obiectivele următoare:
• analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe, concluzii,
direcţii de acţiune;
• studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi formulării
unor cauze şi factori şi deci a unor ipoteze noi;
• realizarea unui bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi curentelor de
gândire;
• formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii;
• perfecţionarea sau crearea unei metodologii de analiză.
Mijloace:
- informare;
- studiu documentar;
- exigenţele beneficiarilor;
- consultarea unor specialişti.

14.3. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare


• termenul de predare a lucrării;
• volumul surselor de documentare bibliografică, întocmirea unei bibliografii
minimale (în continuă extindere);
• timpul necesar pentru culegerea şi studiul surselor bibliografice;
• surse bibliografice puţin accesibile şi problemele care se ridică;
• o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetării:
• documentare practică, cercetare propriu-zisă, redactare şi susţinere publică.

43
Mijloace:
- eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată;
- stăpânirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cunoştinţe de
informatică, limbi străine;
- sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al institutului de cercetare, al
centrului de informare-documentare.
14.4. Studiul surselor bibliografice
Este direcţionat spre:
• cunoaşterea particularităţilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în
alte zone geografice şi studii realizate de către cercetătorii români;
• explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor şi factorilor lui;
• efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de
specialitate;
• întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii consulate: probleme bine
realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe (sau slabe, greşite);
• precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele
amânate şi cauzele acestora;
• inventarierea argumentelor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere;
• metodele şi tehnicile de analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora;
• precizări asupra datelor utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele
acestora date.
Mijloace:
- surse terţiare (referate documentare de sinteză);
- surse secundare (sinteze documentare);
- surse primare: periodice (reviste) şi neperiodice: cărţi, dicţionare, legislaţie,
jurisprudenţă;
- cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei surse;
- consultarea unor specialişti.

14.5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică


Are drept obiect:
- precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice şi metodologice, analize
concrete);
- evidenţierea şi precizarea factorilor – ipoteză a fenomenului juridic;
În acest demers trebuie să aibă în vedere:
• definirea şi delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetării;
• evidenţierea trăsăturilor şi particularităţilor fenomenului juridic;
• principalele erori pe care le săvârşesc jurişti în sfera temei cercetate
(domeniului);

44
14.5.1. Observarea fenomenului juridic
- o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul cercetării
bibliografice;
- cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează prin
documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii privind
geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;
- pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoaştere a
fenomenului juridic.
- precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic studiat; aceasta
ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi calcul, la interpretarea
concluziilor şi soluţiilor;
- relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină fenomenul
juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori, clasificaţi din
cele mai diferite puncte de vedere (criterii).

14.5.2. Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor)


Este componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiinţifice a
fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate
următoarele abordări:
- conceptul de sistem a fenomenului juridic şi identificarea variabilelor;
- stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele dependente şi
independente;

Mijloace şi procedee:

Alegerea lor se face în raport cu:


- calitatea fenomenului şi cu rezultatele analizei cauzale;
- datele necesare şi datele disponibile;
- cu opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale specialiştilor din domeniu;
- consultarea specialiştilor cu privire la:
• modelul ales;
• rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor);
- rezervarea timpului necesar celorlalte etape;
- evidenţierea părţilor mai slabe ale demersului ştiinţific realizat; căile de
eliminare a acestor neajunsuri.

14.6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării


Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a concluziilor
ştiinţifice, prin:
• verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificată);
• utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei, cum sunt:
- o formă de experiment;
45
- stimularea;
- scenariul;
- prognoză.
• analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în vederea

fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei);


• precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu menţionarea

cauzelor corespunzătoare;
• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juridice;

• relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a variatelor

neajunsuri;
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale procurării şi

asigurării unor date calitativ superioare;


• timpul necesar celorlalte etape.

14.7. Redactarea lucrării se realizează prin:


• definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin consultarea unor
specialişti); distribuirea pe întreaga structură a lucrării a rezultatelor
cercetării (bibliografice), ca şi a rezultatelor formulării şi verificării
ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice) privind fenomenul juridic,
studiat;
• pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul lucrării şi
ale secţiunilor, capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele, introducerea şi
rezumatul lucrării, graficele, tabelele, anexele, indexul de nume şi de
termeni, bibliografia);
• Redactarea propriu-zisă.
- alegerea modelului de redactare convenabil fiecăruia;
• Definitivarea redactării lucrării.
- pe baza:
• observaţiilor şi sugestiilor beneficiarului şi ale altor specialişti;

• propriilor remarci, observaţii şi aspiraţii ale autorului;

• alegerea modelului de procesare;


- timpul necesar pentru procesare şi susţinerea publică.

14.8.Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării


Presupune:
• un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a concluziilor
lucrării;
• precizarea algoritmului de succes al expunerii;
• satisfacerea altor exigenţe şi reguli;

46
14.9. Refacerea lucrării
Se realizează pe baza:
• observaţiile rezultate în urma dezbaterii ştiinţifice;
• timpului rămas disponibil pentru refacere.

14.10. Predarea la beneficiar


Se face:
• la data iniţial stabilită prin contract;
• către editură, şef ierarhic, firmă.

Cap. 15. Planuri temetice pentru lucrările de seminar

1. Alegerea temei referatului care va fi prezentat la evaluarea de la sfârşitul


semestrului I.
- prezentarea listei de teme posibile din fiecare ramură de drept;

2. Documentarea bibliografică
- selectarea surselor;
- consultarea surselor.

3. Conspectarea materialului bibliografic selectat şi consultat

4. Fixarea materialului bibliografic:


- fişa bibliografică;
- fişa de idei;
- fişa de citate.

5. Redactarea planului referatului:


- structura pe capitole, paragrafe;
- succesiunea ideilor.

6. Redactarea referatului:
- introducerea;
- ipoteza (ipotezele).

7. Redactarea referatului:
- redactarea capitolelor;
- redactarea concluziilor.

47
8. Redactarea notetelor de subsol, de la sfârşitul capitolelor sau al lucrării.

9. Redactarea bibliografiei finale:


- lista lucrărilor consultate;
- lista lucrărilor citate;
- legislaţie.

10. Corectarea referatului:


- utilizarea semnelor de corectare consacrate.

11. Prezentarea publică a lucrării – pregătirea discursului pe baza lucrării redactate

12. Asigurarea tuturor condiţiilor pentru prezentarea publică a lucrării.

13. Susţinerea publică a lucrării în cadrul evaluării finale.

48
PARTEA A DOUA

Exerciţiu aplicativ de drept comparat

Odată cu tratarea „metodei comparative” ajungem pe teritoriul dreptului


comparat7, reţinând în concepţia distinsului autor dr. Leontin-Jean Constantinesco,
cele trei stadii succesive caracteristice metodei comparative: connaître = a
cunoaşte; comprendre = a înţelege; comparer = a compara, regăsite în „Regula
celor trei C”.
Selectând din opera citată, reţinem că orice abordare comparativă a dreptului
presupune un algoritm extrem de exigent.

Cap. 1 Din perspectiva lui „a cunoaşte” – „connaître”

1.1 Juxtapunerea sau compararea ordinilor juridice

A descoperi instituţiile juridice de drept străin ce alcătuiesc termenii de


comparat, „...căci pentru a le face de înţeles juriştilor naţionali, instituţiile juridice
străine, comparatiştii trebuie deseori să le facă să sufere un fel de transformare
aparentă, destinată să le apropie de categoriile şi noţiunile cunoscute din dreptul
naţional”8.

1.2 Cunoaşterea instituţiilor juridice străine ca scop în sine

Dincolo de nevoia curiozităţii ştiinţifice faţă de modul în care alţii au


soluţionat varii aspecte ale normativului juridic, acest gen de studii răspunde în mod
esenţial scopului pragmatic al cunoaşterii dreptului străin pentru a-l aplica, din acest
punct de vedere dr. Leontin-Jean Constantinesco opiniază că „este cazul ori de câte
ori juriştii naţionali trebuie să interpreteze sau să aplice reguli ale unei ordini juridice
străine”. Internaţionalizarea unei părţi tot mai importante a procesului economic,
dinamica vieţii afacerilor şi mobilitatea mereu mai accelerată şi lărgită a subiectelor
şi a obiectelor de drept, dincolo de ordinea lor juridică originară, obligă avocaţii şi
magistraţii să cunoască din ce în ce mai mult ordinile juridice străine necesare
soluţionării conflictelor cu componente internaţionale. Acestui proces de natură
generală i se adaugă procesul particular al integrării regionale care, în cadrul
Comunităţii Economice Europene, vizează să asigure nu numai libera circulaţie a
mărfurilor, dar în acelaşi timp şi a factorilor de producţie, ceea ce multiplică numărul
problemelor juridice având o componentă comunitară. Tratatul C.E.E. a avut în
7
Recomandăm ca bibliografie obligatorie, lucrarea dr. Leontin-Jean Constantinesco ,TRATAT DE DREPT
COMPARAT – METODA COMPARATIVĂ, vol. 2, Bucureşti: Ed. ALL EDUCATIONAL, 1998.
8
Op.cit., pag. 125.
49
vedere aceste probleme din unghiul factorilor de producţie, neînţelegând să
reglementeze decât problemele care, pe acest plan, sunt puse prin liberalizarea lor.
Dar libera circulaţie a mărfurilor, dreptul de stabilire a persoanelor juridice şi libera
circulaţie a lucrătorilor în interiorul Pieţei Comune, pun foarte numeroase probleme
de drept internaţional privat9.

1.3 Fragmentarea termenilor de comparat şi „schema comparativă”

Presupune fragmentarea termenilor de comparat în elementele lor componente,


evidenţiate într-o serie de mici probleme distincte care alcătuiesc „schema
comparativă”. Elementele şi problemele făcând parte din aceasta pot fi de natură
instituţională sau structurală, formală sau materială, conceptuală, ideologică sau
politică, de rezultat direct sau indirect10.

1.4 Abstragerea şi integrarea termenului de comparat în ordinea sa juridică

Etapă care într-o primă fază presupune izolarea cu scop metodologic a


termenului de comparaţie faţă de ordinea sa juridică, acesta fiind examinat mai întâi
în el însuşi, pentru ca într-o a doua fază termenul să fie examinat în raporturile sale
cu ordinea juridică şi mai ales scoţând la iveală modul în care acest termen este
influenţat de ea şi de elementele sale determinante.
Obstacolul lingvistic este parţial rezolvat prin traduceri şi dicţionare sau
persoane interpuse. Dificultatea constă în aceea că termenul de comparat necesită
studierea lui în complexitatea izvoarelor de drept care în ordinea respectivă concură
în a-l forma. Din această perspectivă ne alăturăm lui Marc Ancel – „Utilité et
méthodes”, pag. 91: „...este clar că pentru a aborda dreptul unei ţări străine este
preferabil (Leontin-Jean Constantinesco – „este indispensabil”) să-i cunoşti limba”.
În definitiv este vorba să se ajungă la o transpunere juridică dintr-o ordine de drept în
alta printr-o traducere lingvistică dintr-o limbă în alta.

9
După Leontin-Jean Constantinesco „este evident, de pildă, că milioanele de muncitori comunitari şi străini ce
se găsesc în Belgia, în Franţa sau în Germania pun juriştilor şi tribunalelor respective numeroase probleme de drept
străin, ce ţin de statutul personal, de dreptul familiei, de dreptul bunurilor şi de succesiune, a căror rezolvare necesită
studiul şi cunoaşterea regulilor şi a instituţiilor juridice, a ordinilor de drept străine pe care trebuie să le aplice” –
op.cit., pag. 129.
10
Astfel, după Leontin-Jean Constantinesco, ca să analizăm pensia alimentară în caz de divorţ, trebuie
examinată toată seria de probleme referitoare la aceasta – şi care constituie „schema comparativă” N.A. – ca de pildă:
vina în divorţ are sau nu o influenţă asupra atribuirii pensiei alimentare; soţul care cere pensia alimentară trebuie sau nu
să se afle în stare de necesitate; ce se înţelege prin această noţiune; între starea de necesitate şi vină trebuie să existe un
raport direct sau nu; cum este conceput acest raport; când trebuie să intervină starea de necesitate; pot părţile
reglementa pensia alimentară prin convenţii particulare şi în ce condiţii; care este data de la care plecând astfel de
convenţii pot interveni în mod valabil; cine stabileşte şi în ce mod cuantumul pensiei alimentare; este acesta revizuibil
şi în ce condiţii; beneficiarul pensiei alimentare poate să o piardă şi în ce condiţii; care sunt garanţiile pentru plata
pensiei alimentare etc.” – op.cit., pag. 132.
50
1.5 Compararea pe bază de anchetă şi de rapoarte naţionale
Presupune înlocuirea efortului individual cu cel colectiv în care scop problema
sau instituţia juridică comună (de comparat) este studiată în diverse ordini juridice
prin intermediul unor rapoarte şi anchete naţionale, bazate pe chestionare ce conţin
expres punctele şi problematicile unanim selectate şi izvorând din documentaţia
oferită de juriştii ordinii respective. În urma acestui proces se obţine o sinteză care
scoate la iveală asemănări şi diferenţe, principii comune şi principii care se exclud.

1.6 A studia termenul de comparat în complexitatea totalităţii izvoarelor


ordinii juridice avute în vedere

Se bazează pe realitatea conform căreia în dreptul comparat izvoarele dreptului


pot varia, după cum variază dreptul însuşi, adică modul de a reglementa juridic
raporturile sociale ce pot fi ele însele concepute şi construite altfel. Nu o dată,
izvoarele ordinii juridice sunt împărţite într-o mulţime de texte fragmentare şi având
o autoritate diferită, cum ar fi constituţia, legea, regulamentul, actele executivului şi
ale autorităţii administrative11. Credem, din această perspectivă, că se impune nu a
studia comparativ principiile inflexibile şi articolele izolate, ci preponderent soluţiile
oferite raporturilor juridice sub toate aspectele în realitatea juridică a statelor care
soluţionează probleme juridice similare, reţinând motivele şi argumentele care au
condus la respectivele soluţii şi rezultate în cadrul ordinii de drept respective. În
sensul celor afrmate de noi, dr. Leontin-Jean Constantinesco (op.cit., pag. 169-182 )
atrage atenţia asupra faptului că „textul legislativ singur nu poate arăta imaginea
adevărată a termenului de comparat” - „textul legislativ este prost redactat” – „textul
legislativ principal este completat de alte texte” – „textul legislativ este completat sau
modificat de aplicarea sa jurisprudenţială” – „comparatistul nu trebuie să se încreadă,
necontrolat, în opinia doctrinei naţionale” – „comparatisul trebuie să sesizeze
practica reală a regulii de drept”12.

1.7 A respecta ierarhia izvoarelor ordinii juridice avute în vedere. Variaţiile


sale posibile

Presupune, în primul rând, a şti şi identifica foarte clar ierarhia izvoarelor de


drept, a şti dacă această ierarhie este aceeaşi în toate ordinile juridice sau dacă ea
variază şi, în ipoteza aceasta, în funcţie de ce variază şi în raport cu ce. (Vezi op.cit.,
pag. 183 – „ierarhia izvoarelor de drept şi a izvoarelor legislative în sistemul
european”; „poziţia cutumei şi a jurisprudenţei printre izvoarele de drept în sistemul

11
Izvoarele anumitor ordini juridice ale popoarelor islamice, ale unor ordini juridice din Asia şi din Extremul
Orient sau ale unor ordini juridice din Africa Neagră – care uneori cuprind credinţe sau simple moravuri – sunt atât de
diferite de concepţiile noastre încât unii jurişti s-au întrebat dacă se află încă în faţa unui izvor de drept – op.cit., pag.
161.
12
Op.cit., pag. 180-182.
51
european”; „privire asupra ierarhiei izvoarelor de drept în sistemul anglo-american”;
„ierarhia izvoarelor este un element deteminant care se răsfrânge asupra metodei
comparative”.

1.8. A interpreta termenul de comparat după metoda caracteristică ordinii


juridice căreia îi aparţine13

Presupune faptul că metoda de interpretare a fiecărei ordini juridice îşi are


propriile particularităţi, „valoarea dată literei textului şi noţiunilor şi categoriilor sale
generale, precum şi voinţei legiuitorului şi lucrărilor pregătitoare, sau intereselor
părţilor sau hotărârilor judiciare, sau, în cele din urmă, raţiunii, obiectivului legii,
precum şi consideraţiilor de valoare şi de echitate, variază nu numai de la o ordine
juridică la alta, dar şi în interiorul aceleiaşi ordini juridice de la o perioadă la alta”14.

Cap. 2 Din perspectiva lui „a înţelege” – „comprendre”

2.1 Obligaţia de a reintegra termenul de comparat în ordinea sa juridică

Orice studiu comparativ limitat doar la cunoaşterea dreptului real riscă să fie în
parte inexact sau chiar fals. Pentru a înţelege în mod real o instituţie străină,
comparatistul va trebui totdeauna să cunoască elementele determinante ce
caracterizează ordinea juridică respectivă, să coboare în mediul înconjurător, deci în
lumea, mai adâncă şi mai puţin precisă, mai fluidă şi mai puţin concretă, acolo unde
se formează sursele reale ale normei juridice. El va trebui să chestioneze acel „de ce”
social şi uman, moral şi religios, istoric şi politic, economic şi ideologic al ordinii
juridice. Şi în acest caz, va fi vorba de a descoperi înainte de a şti şi de a cunoaşte
înainte de a înţelege cu adevărat, pentru a putea în cele din urmă a compara.

2.2 Obiectul cercetării în timpul acestei faze

Faza înţelegerii începe după ce faza cunoaşterii se termină. În realitate, cele


două faze nu sunt nicidecum separate printr-o etanşeitate completă. Dimpotrivă, cele
două faze interferează. Totodată, există între cele doua faze deosebiri mari şi aceasta
mai ales deoarece obiectul cercetării capătă o nouă dimensiune şi se schimbă, într-un
fel, de la o fază la alta. În prima fază, obiectul cercetării era în mod exclusiv termenul

13
Op.cit., pag. 194-196: „Interpretând instituţii aparţinând popoarelor primitive în spiritul şi cu mentalitatea
oamenilor civilizaţi, comparatiştii care se ocupau de etnologia juridică au ajuns la rezultate greşite, - atribuind acelor
realităţi (N.A) - motivări, obiective şi reacţii juridice conforme spiritului şi mentalităţii lor, şi nu mentalităţii lumii
spirituale în care trăiau popoarele studiate”
14
Dr. Leontin-Jean Constantinesco zăboveşte exemplificativ asupra metodei de „interpretare logică, dar
abstractă şi falsă a unui text străin”, „variaţiilor din metoda de interpretare în Germania şi Franţa”, - evidenţiind, în
final, că „metoda de interpretare care variază în mod parţial între ordinile juridice ale aceluiaşi sistem şi în mod profund
între sistemele juridice, este un element determinant” – op.cit., pag. 198.
52
de comparat. În a doua fază, obiectul cercetării este termenul de comparat în
legăturile sale imediate cu ordinea juridică, precum şi cu caracteristicile sale
fundamentale.
A anliza termenul de comparat în cadrul ordinii juridice, înţeleasă ca un
ansamblu coerent, înseamnă a examina raporturile sale cu aceasta şi a lumina mai
întâi elementele fundamentale ale acestui ansamblu. Deşi în mod parţial, examenul
priveşte, deja în acest moment, ordinea juridică; înţelegerea unei parţi, termenul de
comparat, necesită cunoaşterea aproximativă a întregului, cu alte cuvinte a părţilor
sale cele mai importante, care sunt elementele determinante. Ea necesită de asemenea
cunoaşterea precisă a legăturilor directe şi indirecte ale termenului de comparat cu
acest întreg. De aceea, pentru a asigura înţelegerea trebuie integrat termenul de
comparat în ordinea sa juridică.
Apropiind una de alta două ordini juridice, se apropie în mod necesar două
realităţi sociale diferite, precum şi două moduri de a concepe, de a gândi şi de a
ordona juridic această realitate socială.

2.3 Motivele care cer integrarea termenului de comparat în ordinea sa


juridică

Analiza termenilor de comparat, detaşaţi de ordinile lor juridice, riscă să ducă


la o cunoaştere inexactă deoarece este izolată, fragmentară, formală şi exterioară.
Această cunoaştere n-ar putea fi exactă decât dacă noţiunile, instituţiile şi principiile
juridice, adică termenii de comparat, ar avea o valoare absolută, deci abstractă şi
independentă de ordinea juridică din care fac parte. Or, tocmai, principiile şi
instituţiile juridice sunt specifice ordinii juridice avute în vedere; ele nu reprezintă
elaborări juridice egale cu ele însele în spaţiu şi în timp. În realitate, principiile nu au
decât o valoare instrumentală şi funcţională, aşadar relativă faţă de propriul sistem.
Prin obiectivul şi funcţia lor, principiile sunt elaborări determinate în mod juridic,
condiţionate economic şi social, subordonate teleologic. Obiectivul şi funcţia, în
raport cu sistemul juridic din care fac parte, explică forma, caracterul şi rolul lor.

2.4 Interferenţa altor instituţii, vecine sau complementare ale aceleiaşi


ordini juridice, cu termenul de comparat - primul motiv
(vezi şi „executarea în natură în doctrina şi dreptul englez”, „executarea în
natură în dreptul francez”)

După cum corpul omenesc nu este o simplă adunare de celule, nici o ordine
juridică nu e o grămadă arbitrară de particule juridice elementare eterogene. În
realitate, orice ordine juridică este o creaţie complexă şi completă, vie din punct de
vedere social, structurată economic şi determinată politic. Pe de o parte, ea
alcătuieşte un întreg omogen, în care toate particulele juridice elemntare se
integrează după o ordine ce-i este proprie; pe de altă parte, ea trăieşte şi evoluează
53
paralel cu evoluţia socio-economico-politică a societăţii respective. Ca să înţelegem
funcţia exactă a unei instituţii juridice, trebuie s-o examinăm în contextul ei juridic şi
în lumina factorilor principali care au modulat şi influenţat dezvoltarea acestei ordini
juridice. Interdependenţa structurală şi funcţională existentă între instituţiile aceleiaşi
ordini juridice cere să se examineze funcţia specifică a fiecărei instituţii în cadrul
sistemului, deci funcţia ei în corelaţie cu funcţia altor instituţii juridice învecinate cu
care ea vine în contact sau de care se apropie printr-o înrudire funcţională.

2.5 Influenţa exercitată de elementele determinante – al doilea motiv

Orice ordine şi orice sistem juridic este expresia nu numai a unei anumite
logici şi a unei concepţii dogmatice. Acesta este aspectul cel mai vizibil, însă cel mai
puţin important. Dreptul pozitiv este mai ales expresia unei anumite concepţii asupra
vieţii, societăţii şi omului, în cele din urmă a unei scări de valori. Ca atare, el este
purtătorul sau vehiculul, oficial sau implicit, al unei anumite ideologii, al unei
anumite concepţii sociale, morale şi politice. Această scară de valori implicită este
exprimată în modul cel mai sigur de elementele determinante. Potrivit împrejurărilor,
ele luminează o mare parte, sau toate instituţiile ordinii juridice, cu o lumină
interioară şi centrală, clară sau difuză. Comparatistul trebuie să cunoască lumina
aceasta, deci elementele determinante, ca să înţeleagă în mod real o instituţie străină
ce poate fi influenţată direct sau indirect de către aceste elemente.

2.6. Influenţa factorilor extra-juridici asupra apariţiei, structurii sau


funcţiei termenilor de comparat – al treilea motiv

Factorii extra-juridici pot exercita o influenţă deosebită asupra unei legi sau
asupra unei instituţii juridice date. Dar, deoarece legile nu poartă în ele însele
raţiunile lor de a fi, textele lor nu spun nimic, sau spun puţin despre raţiunile lor de a
fi, despre cauzele ce au determinat apariţia lor sau despre factorii care le-au precizat
funcţia. Adesea, instituţii şi reguli juridice sunt legate din punct de vedere temporal.
Ele răspund pe plan juridic unei nevoi precise resimţite pe planul economic sau
politic într-un anumit moment sau într-o situaţie dată. Ca să înţeleagă termenul de
comparat, comparatistul este obligat să cerceteze aceşti factori extra-juridici care
explică apariţia sau funcţiile sale.

54
2.7. Izvoarele sociale ale dreptului pozitiv – al patrulea motiv
(vezi în continuare selectiv din op.cit. pag. 230-252 „raporturile Dat-ului cu
elementele determinante”, „elemente şi factori care constituie Dat-ul”, „se
confundă dreptul comparat cu sociologia juridică?”, „factorul politic”,
„factorul economic”, „scara de valori”, „interacţiunea Dat-ului şi Construit-
ului în diverse sisteme juridice”)

Compararea este evident că nu poate să se limiteze la planul tehnic, chiar dacă


metoda comparativă poate fi aplicată în acest domeniu cu cea mai mare siguranţă.
Limitată la acest plan, compararea rămâne superficială; ea sesizează dreptul în partea
lui formulată şi pozitivă, însă exterioară. Izvoarele sociale ale dreptului, care se află
în partea aceasta a frontierei, fluidă şi imprecisă, ce desparte domeniul dat-ului de
domeniul construit-ului, rămân, în principiu, în afara cercetării. Totuşi, izvoarele
formale exprimă dreptul mai mult decât îl elaborează, revelându-l mai mult decât îl
creează. Izvorul, cu alte cuvinte punctul de ţâşnire a apei în afara pământului,
presupune existenţa unei pânze de apă în interiorul solului: izvorul nu produce apa
care îl alimentează, ci se mărgineşte să-i dezvăluie exterior existenţa. În mod
asemănător, izvoarele dreptului sunt factori nu de generare a dreptului, ci doar de
revelare a dreptului dinainte format. Afirmaţia este exactă mai mult pentru trecut
decât pentru prezent, adică pentru un timp în care elaborarea dreptului, mai naturală
decât astăzi, depindea de o maturizare socială.
Limitată la aspectul ei pozitiv, norma juridică străină poate să-i pară de
neînţeles comparatistului care ignoră realitatea socială a cărei expresie este.
Comparatistul nu poate reconstitui cu ajutorul logicii ansamblul de date sociale, jocul
factorilor politici şi economici, influenţa reciprocă a componentelor şi echilibrul
complex al acţiunilor şi reacţiilor acestor factori a căror rezultantă finală şi vizibilă
este dreptul pozitiv. Produs al societăţii care l-a elaborat, dreptul reprezintă în mod
necesar o parte din procesul ciclic, în perpetuă mişcare, ce leagă dat-ul pre-juridic de
construit-ul juridic. Într-adevăr, există un întreg ciclu ce se formează şi care merge de
la dreptul pozitiv la realitatea socială şi invers. Din creuzetul social obscur în care se
înfruntă factorii pre-juridici şi în care fermentarea datelor face să încolţească dreptul,
acesta ajunge în plină lumină în momentul în care îmbracă formele pe care i le oferă
tehnica. Prin aplicarea sa, el va recădea din nou în creuzetul social unde, la rândul
său, va fecunda elementele date.

55
Cap. 3 Din perspectiva lui „a compara” – „comparer”

3.1 Raporturile dintre cele trei faze ale procesului metodologic

Împărţirea procesului metodologic în trei faze răspunde nevoii de analiză a


metodei. În realitate, cele trei faze nu sunt nici complet distincte, nici total separate.
Încă din momentul în care examinează termenul de comparat pentru a-l
cunoaşte, comparatistul nu se mulţumeşte numai cu simpla cunoaştere pe care acest
studiu i-o pune la îndemână. În acest moment, care este cel al analizei termenului de
comparat desprins din cadrul său, apar deja anumite imagini comparative. Vizând
mereu cunoaşterea termenului de comparat, comparatistul străbate drumul pe care îl
fac juriştii naţionali, dar el o face cu alţi ochi. Deşi urmează calea metodologică a
juristului naţional, comparatistul abordează termenul de comparat în spiritul propriei
sale ordini juridice şi cu imaginea pe care termenul de comparat o are în ordinea sa
juridică. Astfel, în timp ce examinează termenul de comparat străin, comparatistul nu
se poate abţine să nu perceapă deja anumite deosebiri şi asemănări între termenii de
comparat, pe care el le înregistrează înainte chiar de a începe compararea propriu-
zisă.
Comparatistul s-a eliberat de rutină sau de obişnuinţa căpătată, care îi
împiedică pe juriştii naţionali să iasă din punctele de vedere conformiste şi
tradiţionale. De aceea, unul din meritele cele mai importante ale metodei
comparative este că permite să se vadă un peisaj juridic foarte vechi cu ochi noi şi să
se descopere – prin comparare – chiar în propria ordine juridică, aspecte noi care,
altfel, ar rămâne ascunse. În aceasta ultimă fază a procesului metodologic, este
vorba, pentru comparatist, să se ocupe în mod special de comparare.

3.2 Descriere şi sinteză comparativă

În timpul primei faze, examenul comparatistului are un caracter analitic şi


descriptiv vizând cunoaşterea termenului de comparat izolat de ordinea sa juridică. În
timpul celei de a doua faze, acest examen analitic, referitor la raporturile termenului
de comparat cu ordinea sa juridică şi ale acesteia din urmă cu mediul său meta-
juridic, este menit să permită înţelegerea termenului de comparat, precum şi a ordinii
sale juridice, cel puţin în elementele ei determinante. Prin natura lucrurilor, acest
examen analitic şi descriptiv este de asemenea şi explicativ. În a treia fază,
comparatistul tinde să desprindă şi să prezinte raporturile existente între termenii de
comparat precum şi să-i explice în cadrul ordinilor lor juridice. Raporturile
termenilor de comparat sunt sesizate în carcteristicile, proprietăţile şi funcţiile pe
care le au şi le exercită în ordinea juridică respectivă. Cauzele lor sunt de asemenea
precizate. În această ultimă fază, examenul este neapărat comparativ şi critic, sintetic
şi generalizator.

56
3.3 Compararea, sursă de noi cunoştinţe

Compararea este o operaţie conştientă a spiritului îndreptată spre un scop


precis. Este operaţia prin care se reunesc într-o confruntare metodică termenii de
comparat pentru a le înţelege relaţiile. Relaţiile astfel desprinse nu constituie nişte
elemente date; ele sunt construcţii elaborate de comparatist, produse ale gândirii
comparative.
Compararea este înaintarea raţională a spiritului, care merge de la observaţie şi
analiză până la cunoştinţele parţiale pe care le integrează în cele din urmă în categorii
noi de natură comparativă. Descoperind relaţiile existente între elementele
determinante în cadrul ordinilor juridice se lărgesc cunoştinţele şi devenim conştienţi
de înrudirea lor. Astfel, ne ridicăm la un nivel superior ce ne permite formarea de noi
categorii, sistemele juridice, în care vor fi înglobate în cele din urmă ordinile juridice
înrudite.

Cap. 4 Exemple de diferenţe la care duce compararea pe planul practic

Două ordini juridice se pot găsi în faţa aceleiaşi probleme, dar puse în termeni
diferiţi. Se poate, de asemenea, şi aceasta este o a doua ipoteză, ca mijloacele prin
care ele rezolvă aceeaşi problemă să fie deosebite, deşi duc la soluţii echivalente.
Două ordini juridice pot, în fine, să pornească de la aceleaşi principii juridice şi totuşi
să fie divergente în maniera tehnică de a le realiza. Aceste diferenţe în ce priveşte
mijloacele pot duce la consecinţe practice divergente. Să luăm exemplul convenţiilor
privind renunţări sau tranzacţii în problema pensiei alimentare după divorţ, în
ordinile juridice franceză şi engleză. Principiul fundamental în ambele ordini juridice
este de a interzice ca divorţul să fie pregătit sau făcut posibil de tranzacţiile părţilor.
Este aici o regulă de ordine publică („ordre public”) pentru una din cele două ordini
de drept, de „public policy” pentru cealaltă. Ambele ordini juridice fac deci eforturi
pentru a le interzice părţilor să exercite o influenţă asupra rezultatului acţiunii de
divorţ şi să faciliteze desfacerea căsătoriei prin convenţii referitoare la pensia
alimentară. Totuşi, punerea în practica tehnică a acestui principiu este deosebită în
cele două ordini juridice.
Revenind complet asupra unei jurisprudenţe constante şi aproape seculare,
Curtea de Casaţie franceză stabilea în 1949 principiul că pensia alimentară prevăzută
de art. 301, alin. 1 din Codul Civil nu poate face obiectul unei tranzacţii sau al unei
renunţări. O asemenea convenţie, încheiată înaintea hotărârii de divorţ având
autoritate de lucru judecat, este întotdeauna nulă, prin obiectul ei, iar aceasta se
întâmplă fără să ne punem problema dacă scopul ei era sau nu să faciliteze divorţul.
Plecând de la ideea că astfel de convenţii sunt întotdeauna susceptibile de a înlesni
divorţul, tribunalele franceze admit că atunci când convenţiile sunt încheiate înainte
ca hotărârea de divorţ să capete autoritate de lucru judecat, ele constituie o probă
irefragabilă în acest sens. Bazându-se pe „public policy” tribunalele engleze declară
57
nulă renunţarea prealabilă a soţiei la pensia alimentară. De fapt, hotărârea se explică,
de asemenea, prin voinţa de a evita ca, apoi, administraţia să fie silită să se
îngrijească de nevoile femeii care a renunţat la pensia sa. Totuşi, contrar dreptului
francez, pentru care întreaga convenţie este nulă, dreptul englez admitea că nulitatea
renunţării soţiei nu duce în mod automat la nulitatea obligaţiei soţului, atâta vreme
cât nu existau alte motive pentru aceasta. Dreptul englez a legalizat soluţia
tribunalelor. Sec. 23 (1) (b) din Matrimonial Causes Act precizează în mod expres
că, în caz de nulitate a promisiunii de renunţare la pensia alimentară făcută de soţie,
obligaţia soţului rămâne valabilă, atâta timp cât convenţia nu este declarată nulă din
alte motive. Aici apare deja o primă diferenţă pe planul rezultatelor juridice dintre
cele două ordini de drept: dreptul francez declară nulă întreaga convenţie; dreptul
englez începe prin a anula numai renunţarea soţiei la pensia alimentară. Totuşi,
diferenţa aceasta pe planul efectelor juridice, în ciuda aparenţelor, nu implică o
diferenţă pe planul rezultatelor practice. Într-adevăr, şi în dreptul francez, nulitatea
întregii convenţii lasă să subziste, în totalitate, obligaţia legală a soţului la plata
pensiei alimentare în caz de divorţ pronunţat în favoarea soţiei. Totodată, această
deosebire pe planul rezultatelor juridice poate antrena alte consecinţe care, de această
dată, duc la diferenţe pe planul practic. Într-adevăr, în mod constant, tribunalele
engleze îşi arogă dreptul de a examina dacă convenţiile se bazează pe o înţelegere
secretă („collusion”), cu alte cuvinte dacă ele au fost încheiate în vederea înlesnirii
divorţului sau pentru a-l face posibil, şi, în acest caz, de a le anula. Aceasta înseamnă
că asemenea convenţii erau nule în ansamblul lor, ca în dreptul francez. În plus, ele
aveau o influenţă asupra divorţului însuşi care devenea imposibil în mod absolut.
Până în 1963 înţelegerea secretă („collusion”) constituia un obstacol absolut pentru
divorţ, „absolut bar”. Diferenţa juridică şi practică în raport cu dreptul francez este
mare, întrucât convenţia anulată, ca atare, nu influenţează direct divorţul în dreptul
francez. În sfârşit, în dreptul englez, pentru a putea aprecia dacă ne aflăm în situaţia
unei înţelegeri secrete, convenţiile trebuie supuse tribunalelor competente pentru
procedura de divorţ. Din 1963 obligaţia aceasta a devenit legală. Conform sec. 4
Matrimonial Causes Act, tribunalele examinează convenţiile ca să vadă dacă sunt
afectate de „objectionable collusion”. Dar „collusion” nu mai este un obstacol
absolut la divorţ ca înainte. Ea a devenit o „discretionary bar” lăsată la aprecierea
tribunalelor.
Diferenţele juridice şi practice faţă de dreptul francez, deşi mai reduse ca
înainte de 1963, subzistă. În dreptul francez, convenţiile încheiate înaintea hotărârii
definitive de divorţ atrag prezumţia irefragabilă de înlesnire a divorţului şi sunt, prin
acest fapt, nule. În dreptul englez, aceleaşi convenţii nu sunt nule „eo ipso”; ele sunt
nule în caz de „collusion”. Totuşi, în dreptul francez, procesul de divorţ îşi urmează
cursul; el nu poate fi direct influenţat de nulitatea convenţiei, în sensul că judecătorul
nu poate respinge divorţul din cauza convenţiei nule. Judecătorul francez nu are
puterea de apreciere a judecătorului englez în această materie; el trebuie să declare
nulă orice convenţie încheiată anterior, şi atâta tot. Iată, cum acelaşi principiu,
58
deoarece este realizat prin mijloace tehnice diferite, duce la rezultate juridice şi
practice diferite. De aceea comparatistul trebuie să precizeze relaţiile pe fiecare plan
pe care ele se manifestă.

Cap. 5 Aprecierea finală a soluţiilor desprinse prin actul comparării

Mai mulţi autori sunt de părere că partea comparativă ar trebui să se


desăvârşească printr-o apreciere finală. După ce a enumerat calităţile şi a evaluat
meritele soluţiilor pe care le prezintă diferiţii termeni de comparat, comparatistul ar
trebui să precizeze care este „cea mai bună” dintre ele. Ultimul demers metodologic
al acestei faze ar fi deci să se dea un fel de premiu celei mai bune soluţii. Problema
este mai complexă, iar înainte de a răspunde trebuie să ne întrebăm ce înseamnă
această apreciere şi care poate fi valoarea ei: are aprecierea o valoare absolută, sau
este ea relativă, şi în raport cu ce?
Aprecierea nu pare necesară din punct de vedere metodologic, dacă ne gândim
că actul comparării, care a precizat raporturile dintre termenii de comparat şi cauzele
lor, a pus deja în lumină nu numai caracteristicile, ci şi calităţile şi defectele soluţiilor
respective, unele faţă de altele. Apoi, pentru că nu este clar pe baza căror criterii
trebuie făcută aprecierea şi din ce punct de vedere trebuie comparatistul să o
realizeze. Pentru unii, aprecierea aceasta pare a avea o valoare absolută. Totuşi,
lucrul acesta n-ar fi cu putinţă decât dacă actul comparării ar fi bazat pe un punct de
referinţă fix, deci pe un „tertium comparationis” absolut, egal cu el însuşi, peste tot şi
întotdeauna. Dar, pe de o parte, un astfel de „tertium comparationis” nu există; pe de
altă parte, orice comparare este relativă, deoarece termenii de comparat ei înşişi nu
au decât o valoare relativă, în cadrul ordinilor lor juridice şi unii în raport cu alţii. A
crede că dintr-un motiv sau altul soluţia prezentată de un termen de comparat are o
valoare absolută ar însemna să admitem că în orice comparare există un „tertium
comparationis” fix, ceea ce este o eroare. Pe de altă parte, această relativitate este şi
mai redusă. Într-adevăr, soluţia propusă de un termen de comparat poate fi
„superioară” sau „inferioară” sau „mai bună” sau „mai puţin convenabilă” faţă de cea
prezentată de celălalt, în funcţie de punctul de vedere în care ne plasăm şi, tocmai,
există diferite puncte de vedere ce pot fi luate în considerare. Astfel, o soluţie poate
părea superioară alteia deoarece este mai simplă din punctul de vedere al tehnicii
juridice. Este evident că „breach of contract”, ca noţiune generală, este mai simplă şi
mai largă decât soluţia tripartită a dreptului german. O soluţie poate părea preferabilă
alteia pentru că este mai eficace din punctul de vedere al rezultatelor. Un alt legiuitor
ar putea prefera o soluţie tocmai pentru că rezultatele soluţiei avute în vedere sunt
mai suple şi poate mai puţin eficace. Pentru el, şi din acest punct de vedere, aceasta
va fi soluţia „cea mai bună”. Anumite soluţii pot părea preferabile altora, din punct
de vedere economic, în timp ce altele pot părea „mai bune”, deoarece sunt mai juste
din punctul de vedere social sau al justiţiei distributive. Anumite soluţii pot părea
„mai bune”, deoarece sunt mai conforme cu o politică progresistă. În sfârşit, anumite
59
soluţii pot părea „mai bune” fiindcă sunt preferabile din punctul de vedere al
unificării juridice, deci ca soluţie de compromis. Altele sunt „mai bune” deoarece
prezintă avantaje pentru un legiuitor dat. Răspunsul oferit întrebării care este „cea
mai bună” dintre soluţiile desprinse prin actul comparării depinde strict de punctul de
vedere în care ne plasăm ca s-o judecăm, iar acest punct de vedere este determinat de
scopul urmărit de comparare. Astfel, scopul în care este făcută compararea exercită o
influenţă determinantă asupra aprecierii care, în acest caz, este făcută în perspectiva
unei alegeri precise. În această ipoteză, aprecierea se explică deoarece ea răspunde
unei alegeri: din motive precise, ca de exemplu, motive de politică legislativă, de
unificare etc., se preferă o soluţie alteia. Astfel, oricare ar fi modul obiectiv de a
desprinde relaţiile dintre termenii de comparat, nu e cu putinţă să apreciem soluţiile
descoperite de comparare dintr-un punct de vedere unic, abstract şi absolut. La urma
urmelor, o apreciere nu are sens decât în perspectiva alegerii în care e făcută. Ceea ce
înseamnă că ea este în mod necesar relativă, şi aceasta dintr-un punct de vedere
întreit: pe de o parte, în raport cu scopul urmărit, pe de altă parte, prin faptul că înşişi
termenii de comparat sunt relativi în cadrul ordinilor lor juridice, precum şi unii în
raport cu alţii; în sfârşit, fiindcă aceste aprecieri sunt limitate la ordinile juridice puse
faţă în faţă.
Observaţiile pe care tocmai le-am făcut sunt exacte şi atunci când nu ne
mulţumim cu o simplă apreciere a diferitelor soluţii şi când ne propunem să încheiem
studiul comparativ cu o critică juridică deosebită. Critica – fie a soluţiei naţionale, fie
a soluţiei străine – depinde în mod esenţial de elementele folosite drept criterii de
apreciere. Comparatistul va stabili criteriile care i se par preponderente din punctul
de vedere al cercetării sale comparative. Critica va începe acolo unde, în raport cu
acest punct de vedere, comparatistul va crede că a descoperit neajunsurile sau
defectele unei reglementări juridice. Ca şi aprecierea, critica formulată de
comparatist este în chip necesar relativă. Mai întâi, faţă de scopul urmărit prin
comparare. Apoi, faţă de ordinile juridice puse faţă în faţă.
Spre deosebire de metodologia cercetării ştiinţifice juridice, care are ca
finalitate elaborarea lucrărilor ştiinţifice, există o metodologie a cercetării faptelor
juridice, de care se ocupă Criminologia.
Din această perspectivă o trecere în revistă a instrumentarului şi tehnicilor
de abordare în materie, considerăm că este extrem de utilă. Vom apela în cele ce
urmează la distincţiile pe care le realizează preponderent cu aplicaţie criminalistică
reputatul penalist Iancu Tănăsescu şi colab. în recenta sa lucrare „Criminologie”15.

15
Iancu Tănăsescu et al. – CRIMINOLOGIE ,Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2003, pp. 229-235
60
Cap. 6 Ancheta socială

Pornind de la cercetările demografice din care fac parte şi categoriile de


delincvenţi supuse anchetei, se determină condiţiile în care au trăit autorii
infracţiunilor până la comiterea faptelor antisociale, comportamentul acestora
(cuprinzând atitudinile, opţiunile, opiniile), precum şi gradul de rezonanţă al
activităţii delincvenţiale în rândul grupului social din care fac parte. Se stabilesc
astfel relaţiile inedite, determinabile, urmare a acţiunii legilor obiective şi, în special,
a celor cu aplicaţie socială, realizându-se cunoaşterea efectelor acestora, precum şi a
rezonanţei faţă de grupul social. Deoarece, prin ancheta socială se pot urmări
obiective diverse, se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor evolutive,
dinamice ale fenomenului criminogen, în ce au ele esenţial – constanţa acestora.
Existând posibilitatea teoretizării, prin cunoaşterea şi determinarea conceptelor, se
poate trece după fiecare anchetă socială la aplicarea practică indispensabilă adoptării
măsurilor de natură să promoveze reducerea fenomenului infracţional sau eradicarea
acestuia în cazul sau genul unei infracţiuni. Cauzele generale care implică
criminalitatea (cauzele economice, sociale, politice) există în orice perioadă socială
şi sunt relevate ca factori constanţi în ancheta socială cu caracter general sau
particular. Anchetele sociale cuprind cinci tipuri de probleme, şi anume:
- trăsături definitorii, demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la
săvârşirea acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor,
coautor, instigator, complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale, calitatea
factorului infracţional;
- un alt tip de probleme se referă la mediul socio-profesional prin: indici
privind mediul familial, şcolar, loc de muncă, încercând să evidenţieze determinările
care „au instigat” pe autori la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea
concretă adoptată în momentul săvârşirii actului infracţional.
Este important de stabilit şi trebuie să formeze obiectul investigaţiei cadrul
concret, circumstanţial în care s-a produs acţiunea infracţională pentru a se identifica
existenţa unor posibilităţi necunoscute care multiplică în mod progresiv natura
fenomenului infracţional şi caracterul constant al acestuia. În acest mod sunt
depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete, acele elemente ce oferă concluzia
finală pentru cunoaşterea efectului actului infracţional, condiţiile implicării unor
elemente conjuncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele ocazionale).
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament delincvenţial
se poate face atât prin observaţia directă, cât şi indirectă, cu caracter global sau
parţial a mediului socio-profesional analizat.
- printr-un alt tip de probleme relevate de ancheta socială se urmăreşte
clasificarea comportamentală în diferite categorii, raportată la categoria de relaţii
sociale vătămate, modul, locul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor prin
reţinerea circumstanţelor reale sau personale care au însoţit şi definitivat fenomenul.
Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este prezentat şi de poziţia victimei
61
faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional, cadrul social, tendinţele,
preocupările şi răspunsul victimei la actul criminogen;
- prin cel de-al patrulea tip de probleme ce formează obiectul investigaţiei
sociale, se urmăreşte deprinderea tendinţelor (de imitare, prestigiu) care au
determinat crearea unor opinii, atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul
infracţional, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare penală. Se
urmăreşte identificarea impactului soluţiei de condamnare după intervenţia
reformării sociale – ca urmare a executării pedepsei – dacă cel condamnat
conştientizează gravitatea actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa
socială, prin metodele Detentologiei. Folosirea acestor modalităţi urmăreşte, în mod
practic, identificarea unor posibilităţi de răspundere la problemele grave, vătămătoare
rămase nerezolvate pentru fostul condamnat, care va avea de suportat consecinţele
condamnării, precum şi dacă măsura reeducativă îşi produce sau nu efectele pentru
care a fost emisă. Prin ultima categorie de probleme ce vizează ancheta socială se
stabileşte opinia grupului sau a colectivităţii relativ la faptele criminogene discutate,
posibilitatea ca prin sancţiunea penală să se poată preîntâmpina, pe viitor, faptele
agresionale similare. Se urmăreşte în mod direct crearea unui cadru adecvat pentru
resocializarea fostului delincvent, astfel încât să regăsească, în cadrul grupului sau a
colectivităţii în care a revenit, tendinţe optime şi pozitive de reformare, iar nu
tendinţe contradictorii. Pentru realizarea anchetei sociale este necesară parcurgerea
următoarelor etape:
1) – Organizarea anchetei – prin stabilirea tematicii de anliză, precum şi a
eşantionului particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de delincvenţi;
2) – Identificarea constantelor, precum şi a factorilor variabili care ajută la
desprinderea esenţialului de ceea ce pare ocazional, lăturalnic, existând premisele de
adoptare a unor concluzii corecte şi complete în legătură cu problema verificată;
3) – Urmează etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul
eşantionului analizat, în sensul că prin observaţie, prin chestionar şi prin interviu se
stabilesc condiţiile obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul
fenomenului criminogen. Orice informaţie în legătură cu suma elementelor ce
formează obiectul anchetei poate determina o concluzie sau o trăsătură
caracteriologică de natură să imprime anchetei obiectivitate sau subiectivitate,
precum şi o anumită finalitate. Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit şi prin
elaborarea unor concluzii după culegerea de informaţii din dosarele penale, notele
personale ale infractorului, anchetele administrative. Într-o altă etapă a anchetei
sociale se procedează la analiza informaţiilor culese prin utilizarea procedeelor
indicate mai sus, stabilindu-se astfel concluziile finalizatoare, unitare şi diversificate
prin identificarea constantelor, precum şi a variabilelor care au determinat, au
amplificat şi au finalizat fenomenul criminogen. În această etapă se fac calcule
pentru identificarea unor tendinţe privitor la evoluţia unor genuri infracţionale sau a
unei anumite categorii de delincvenţi, prin raportarea la reglementarea legală în
vigoare. Ultima etapă a anchetei sociale este reprezentată de finalizarea acesteia prin
62
adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului supus anchetei. Se
presupune că, odată cu adoptarea concluziei, se vor adopta şi măsurile specifice
pentru garantarea intervenţiei legislative, în sensul reducerii fenomenului
criminogen. În măsura în care modalitatea de informare este corectă, iar interacţiunea
elementelor componente a fost relevată în mod corect, se poate conchide privitor la
concluzia de finalizare a anchetei că este obiectivă şi că poate constitui cadrul
adecvat pentru lupta împotriva fenomenului criminogen.

Cap. 7 Chestionarul

Reprezintă una dintre tehnicile întrebuinţate de criminologie şi constă în


culegerea datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile
care determină fenomenul criminalităţii. În mod concret, chestionarul este
reprezentat de întrebări de logică şi psihologie (scrise), de imagini grafice, care
determină pe cel anchetat să explice un anumit comportament social. În
criminologie, chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care să permită o
evaluare globală a unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al
acestuia. Pentru realizarea corespunzătoare a chestionarului se folosesc două
categorii de întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie formulate în mod logic
pentru a se putea evidenţia chiar şi acele răspunsuri ale subiecţilor interogaţi, de
genul: „nu m-am gândit la această întrebare”, „nu am înţeles sensul întrebării”, „nu
am reflectat în mod suficient”. În cazuri deosebite, se pot întrebuinţa chestionare
speciale prin care se abordează o singură temă de analizat spre deosebire de
chestionarele referitoare la mai multe teme care cuprind o cantitate mai mare de
informaţii (omnibus). Datele evaluate în chestionar vor fi codificate astfel încât se
pot anticipa concluziile edificatoare privind tema analizată. Prin acceptarea unor
întrebări deschise, este lăsată posibilitatea celui anchetat să-şi exprime opinia în
legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de răspuns „nu sunt pregătit”
sau „nu am nici o părere”. Este adevărat că în cadrul formelor de prezentare a
chestionarelor există mai multe posibilităţi oferite de teoria preluării datelor, precum
şi de forma de executare a chestionarului (autoadministrate sau administrate prin
operatori de anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru
elaborarea teoretică, de perspectivă a identificării cauzelor şi condiţiilor de
combatere a criminalităţii, de modificare a structurii juridice.
Structura chestionarului urmează schema clasică: întrebări introductive;
întrebări de trecere spre probleme puse în discuţie; întrebări filtru; întrebări de
bifurcare; întrebări de identificare; întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene,
propunându-se explicarea acestora, precum şi adoptarea unor tehnici de organizare
pentru rezolvarea conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele
practice.

63
Cap. 8 Interviul

În criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului


infracţional în strânsă legătură cu utilizarea rezultatelor cercetării, precum şi prin
soluţionarea în mod direct a unor cazuri practice, având ca scop reformarea
infractorului. Interviul reprezintă o tehnică de cercetare întrebuinţată şi în
criminologie, şi constând în discuţia dintre anchetator şi persoana anchetată. Printre
cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul neformal. În
cadrul interviului formal, persoana anchetată va răspunde la întrebări ale căror
număr, ordine şi formulare sunt stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate.
Interviul formal se pretează la elaborarea unui chestionar compus din întrebări
dinainte stabilite în care se lasă o mare libertate de concepere şi de acţiune celui care
anchetează. Formele interviului, în doctrină, au fost definite ca: interviu direct (se
alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de interpretare a rezultatelor) şi interviul
indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a datelor precum şi de
interpretare a acestora). O altă formă este reprezentată de interviul clinic, utilizat în
mod nemijlocit în criminologia clinică pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele
obiective şi cauzele subiective care au determinat o anumita reacţie a individului la
stimuli externi. O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii unei
legături între cel care intervievează şi cel intervievat având o natură sensibilă
(exprimarea simpatiei faţă de subicetul analizat), neutru (atitudine neutră, fără
răspuns de simpatie sau antipatie) şi sever (în cadrul interviului relaţia se aseamănă
mai mult cu un interogatoriu). În mod concret interviul impune alegerea şi
selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare” pentru stabilirea relaţiei
precum şi a sincerităţii. În acest sens se constată că un rol deosebit privind calitatea
subiecţilor revine vârstei, sexului, subiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul
interviului criminologic se recomandă ca terminologia acestuia să fie deschisă,
accesibilă pentru a se putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de obiectivitate.
Preocuparea permanentă a celui care urmăreşte rezolvarea unei cercetări este
reprezentată de încercarea de a evita erorile de răspuns.

Cap. 9 Procedee statistico-matematice-cibernetice

Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă


să definească prin metode operaţionale limitarea fenomenului criminogen, abordând
criminalitatea cu ajutorul metodelor moderne de raportare la modelele probabilistice.
În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici pătrate,
a analizei factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului
criminogen. Procedeul oferă concluzii deosebit de utile, deoarece sursa cantitativă va
fi evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a datelor pentru
a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor criminogene, a identificării
condiţiilor favorizante, precum şi a stabilirii concluziilor generale. În acest fel se
64
identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi subgrupe
de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice (edificatoare pentru extragerea
concluziei de către criminolog). Astfel, ceea ce pare întâmplător (aleatoriu), grupe,
colectivităţi criminogene, în realitate reprezintă o sumă a individualităţilor supuse
tendinţelor, legii sociale de perpetuare a criminalităţii în mod repetat, cât şi de
amplificare sau reducere a unui anumit tip infracţional. Dacă se cunosc cauzele,
condiţiile în care se realizează un anumit gen de infracţiuni, cu ajutorul calcului
matematic, statistic, cibernetic, identificându-se constante şi abateri de la regulile
care permit efectuarea unei prognoze. Se identifică astfel, cu ajutorul calculului
probabilistic, modalitatea de acţiune a fenomenului infracţional, în general, precum
şi, în particular, pe un anumit segment social. Analiza fenomenului criminogen nu se
realizează fără determinaţia „subpopulaţiei delincvente” privind structura şi
interdependenţele acesteia cu ajutorul metodelor şi tehnicilor demografice. Astfel,
prin efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare civilă, precum şi a
anchetelor demografice cu ajutorul calculatoarelor se identifică, statistic constanta
unor fenomene, variabilitatea altor fenomene, precum şi intercondiţionarea acestora.
Se pot reţine consecinţele sociale economice ale fenomenului criminogen,
dependenţa acestuia de o anumită cauzalitate obiectivă şi necesitatea identificării
procedeelor de reducere a fenomenului criminogen. În acest sens, teoriile şi metodele
demografice permit evaluarea concretă a structurii fenomenului criminogen,
detalierea fenomenelor globale ce asigură cunoaşterea criminalităţii, precum şi
păstrarea într-o bancă de date a elementelor edificatoare privind cauzele
criminalităţii. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică metoda
cunoaşterii volumului şi evoluţiei criminalităţii, a variaţiilor acestora. Un rol deosebit
în cercetarea criminalităţii, prin adoptarea metodei cibernetice, revine francezului
Gabriel Tarde, care a afirmat că în viitor creşterea criminalităţii antrenează o mărire a
proporţiei abandonului de urmăriri penale pentru infracţiuni mai puţin grave.

Cap. 10 Tehnica documentării

În afara anchetei sociale, pentru cunoaşterea fenomenului, criminologia


întrebuinţează şi tehnica documentară. În cadrul acestei tehnici, documentele care pot
furniza anumite date legate de obiectivul cercetării reprezintă surse de analiză, dosare
privind cauzele penale, documentele personale – scrisori, jurnale, biografii –
informaţii oferite de mijloacele de informare în masă. Toate aceste documente sunt
analizate în conexiune pentru a se identifica măsurile privind prevenirea unor
fenomene criminogene, modalitatea optimă pentru adoptarea măsurilor de
constrângere. În acest mod se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se
explică operaţiile izolate sau grupate executate de infractor, operaţiile continue care
se regăsesc integrate în sistemul operaţional propriu, putându-se ajunge la o
sistematizare simbolică a evoluţiei acestui fenomen. Se poate constata că actele
izolate definite ca lucrări infracţionale, pot fi parcelate existând o diviziune netă între
65
acestea, delincventul manifestând interes faţă de o anumită categorie de acte
infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau grave).
În tipurile tradiţionale de comportamente delincvenţiale se pot regăsi relaţii
determinate de anumite tendinţe subiective, care nu se află într-o clasificare
cunoscută, dar nu depăşesc aria fundamentală de acţiune a fenomenului criminogen
identificat. În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul
delincvenţial, ţine seama de structura specifică generală a procesului criminogen,
cele câteva abateri excluzând lipsa posibilităţilor de identificare şi chiar de tipizare a
acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor permite să se înţeleagă de ce
diviziunea fenomenului criminogen poate să fie totuşi înţeleasă de criminologi.
Fluxul de date dovedeşte că în realitate diviziunea fenomenului criminogen este
limitată. În acest mod, repartiţia fenomenului criminogen în funcţie de modalităţile
de penetrare a unor valori sociale este mai uşor înţeleasă şi măsurată în identificarea
documentelor folosite de delincvenţi, care permit o finalizare generală, iar nu parţială
a fenomenelor.

Cap. 11 Testele psihologice16

Valoarea mijloacelor diagnostice, mai precis a testului psihologic este valabilă


şi în psihologia judiciară. Dar în cazul în care se ignoră anumite cerinţe ştiinţifice ale
acestor metode, ele pot aduce un adevărat deserviciu cercetării şi activităţii practice.
Astfel în construirea testelor este nevoie de o etapă extrem de importantă, şi
anume o examinare a valorii lor diagnostice. Este nevoie de o testare a testelor.
Calităţile de a căror prezenţă depinde valoarea testului ca instrument diagnostic şi
prognostic sunt: fideliltatea, validitatea şi sensibilitatea.
Fidelitatea unui test ne indică dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul
lui sunt determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturii
măsurate sau sub efectul unor factori exteriori respectivei trăsături, efectul unor
factori variabili.
Principalele elemente care reflectă fidelitatea unui test sunt următoarele:
stabilitatea în timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor în cazul când aceeaşi
subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite; caracterul adecvat al tuturor probelor
care constituie testul în ansamblu; omogenitatea probelor.
Pentru a se constata stabilitatea în timp a rezultatelor, testul este aplicat
aceloraşi persoane, la un interval de timp nu prea lung, şi se calculează corelaţia
dintre cele două serii de rezultate. Dar o identitate absolută a rezultatelor nu se poate
întâlni, deoarece pot apărea factori variabili: gradul de motivaţie al subiectului,
oboseala, condiţii de mediu perturbante etc.
Acest procedeu numit testare-retestare prezintă anumite limite, întrucât dacă
reexaminarea se face la intervale de timp scurt, subiecţii îşi pot aminti unele din
16
Tudorel Butoi et al. – TRATAT UNIVERSITAR DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ – TEORIE ŞI
PRACTICĂ, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, pp. 424-425.
66
răspunsurile anterioare, atât cele corecte cât şi cele incorecte: dacă se extinde timpul
dintre examinări se pot obţine rezultate diferite deoarece trăsătura măsurată s-a
modificat.
Omogenitatea instrumentului de măsurare se pune în evidenţă prin procedeul
de divizare: testul este aplicat în întregime, dar se stabilesc rezultatele pentru fiecare
jumătate a testului şi se calculează corelaţia dintre ele. Dificultatea constă în a găsi
modalitatea optimă de distribuire a probelor pentru a obţine jumătăţi de valoare
egală. Un procedeu constă în gruparea probelor impare şi a celor pare. Astfel,
condiţiile favorizante (antrenarea în activitate, familiarizarea cu situaţia de examen)
şi defavorizante (obosela, plictiseala) se vor distribui în mod egal. Cu cât testul este
compus din mai multe probe, cu atât fidelitatea divizării în jumătate creşte.
Fidelitatea formelor echivalente se calculează atunci când există două teste
paralele. Necesitatea reexaminarii aceloraşi subiecţi în scopuri diagnostice apare în
mod frecvent. Testele paralele trebuie să conţină un număr egal de probe care să
abordeze aceleaşi funcţii şi să aibă aceeaşi dificultate, iar condiţiile şi timpul necesar
să fie identice.
Fidelitatea depinde de calităţile de construire ale unui test, dar şi de natura
trăsăturilor măsurate. De pildă, fidelitatea în cazul metodelor de explorare a
personalităţii este mai mică decât în testele ce măsoară funcţii senzoriale. Este de
mare importanţă să se cunoască coeficientul de fidelitate al fiecărui test pentru a
aprecia gradul de încredere ce i se poate acorda.
În psihologia judiciară, folosirea unui test ce nu dovedeşte fidelitate va oferi
rezultate diferite în timp. Dacă în cazul unui test de personalitate, la o primă testare
subiectul va prezenta un grad ridicat de imaturitate social-emoţională şi în acelaşi
timp va manifesta hiperagresivitate în relaţionarea cu ceilalţi, iar la o nouă testare
rezultatele vor fi opuse, se poate concluziona că fidelitatea testului are valori scăzute.
Validitatea unui test se referă la faptul că el măsoară în mod adecvat trăsătura
psihică propusă spre măsurare, adică informaţia oferită de test trebuie să fie
confirmată de către conduita subiectului în cadrul unei activităţi viitoare, iar
rezultatul, randamentul subiectului în activitatea reală, pentru care s-a făcut testarea
reprezintă criteriul. Un test este valid atunci când există o corelaţie pozitivă între
predictori şi criteriu.
În cadrul psihologiei judiciare, predictorii consideră indicatorii
potenţialului delicvenţional, iar comportamentul constituie criteriul. Dacă există
o corelaţie pozitivă între scorurile privind predictorul şi cele privind
comportamentul este valid. Când scorurile privind criteriul descriu un
comportament infracţional, criteriul poate fi considerat valid.
Există diferite procedee de validare a unui test. Prin validitatea predictivă se
urmăreşte măsura în care subiectul va avea în activitatea reală o reuşită asemănătoare
cu cea obţinută în timpul testului. Validitatea de concurenţă constă în stabilirea
corelaţiei dintre rezultatele obţinute la testul în curs de examinare şi rezultatele la un

67
test care şi-a dovedit deja validitatea (scara Binet-Simon a fost utilizată drept criteriu
de validare la multe alte teste de inteligenţă ulterior construite).
În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea
predictivă, este necesar să se măsoare subiecţii în două perioade de timp
diferite. Pentru validitatea concurentă se măsoară subiecţii delicvenţi şi nedilecvenţi.
În acest caz, o măsură a potenţialului delicvenţial nu are o validitate concurentă când
ea poate să distingă între criminali cunoscuţi şi persoane normale. Subiectul cel mai
frecvent întâlnit este predicţia comportamentului viitor al unor copii şi adolescenţi.
Trebuie subliniat faptul că majoritatea eforturilor de măsurare a potenţialului
delicvenţial au fost făcute în direcţia validităţii concurente, ceea ce înseamnă că
instrumentele lor sunt imposibil de evaluat ca predictori. Dacă câţiva investigatori au
urmărit subiecţii destul de mult timp pentru a obţine estimări ale validităţii
predictive.
Anticiparea momentului în care un individ cu un înalt potenţial delicvenţial va
comite un act infracţional este dificilă deoarece actul antisocial apare în urma
combinării acestui potenţial cu factorii circumstanţiali.
În domeniul psihologiei judiciare, cel mai des folosite sunt testele de
personalitate şi probele proiective. Principiul acestora din urmă constă în faptul că
manifestările comportamentului existenţei umane, cel puţin cele mai semnificative,
scot în evidenţă personalitatea (Rappaport).

68
Întrebări pentru autoevaluare

1. Cum definiţi metodologia cercetării ştiinţifice juridice?


2. Care este etimologia cuvântului metodologie ?
3. Care este raportul dintre metodologie şi metodă ?
4. Care sunt cele trei niveluri de metode ale metodologiei cercetării
ştiinţifice ?
5. Daţi o definiţie a ştiinţei.
6. Cum sunt clasificate ştiinţele juridice ?
7. Ce studiază ştiinţele juridico-istorice ?
8. Care sunt ştiinţele juridico –istorice ?
9. Ce studiază ştiinţele juridice de ramură ?
10. Care sunt ramurile dreptului în literatura juridică universală ?
11. Care sunt cele patru componente ale ştiinţei ?
12. Care dintre cele patru componente conferă superioritate ştiinţei faţă de
cunoaşterea comună ?
13. Ce este cercetarea ştiinţifică ?
14. Care sunt cele două categorii ale cercetării ştiinţifice ?
15. Ce reprezintă cercetarea ştiinţifică fundamentală ?
16. Care este obiectul cercetării ştiinţifice aplicative ?
17. Cum se numeşte instituţia care organizează ştiinţa românească ?
18. Din care secţie a Academiei Române fac parte ştiinţele juridice ?
19. Numiţi cinci institute de cercetări juridice ?
20. Care minister are ca obiect şi cercetarea ştiinţifică ?
21. Ce tipuri de cercetare ştiinţifică juridică se realizează în universităţi ?
22. Daţi cinci titluri de reviste cu caracter juridic !
23. Care sunt cele patru etape ale metodologiei cercetării ştiinţifice ?
24. Cum sunt formulate cele patru etape în cercetarea juridică ?
25. În ce constă managementul cercetării ştiinţifice ?
26. Care sunt principiile şi criteriile care stau la baza alegerii temei de
cercetare ştiinţifică ?
27. Precizaţi criteriile alegerii temei de cercetare ştiinţifică !
28. Ce temă de cercetare juridică te interesează în această etapă ?
29. Ce cuprinde schiţa proiectului de cercetare ?
30. Ce include proiectul temei ?
31. Ce cuprinde planul preliminar de structurare a lucrării ?
32. Care este diferenţa dintre a învăţa şi a crea ?
33. Care sunt conceptele pe care se întemeiază documentarea – învăţarea ?
34. Ce este informaţia ştiinţifică ?
35. Ce este informarea ?
36. Ce proces rezultă din împletirea informării cu documentarea propriu-zisă ?
37. Care sunt cele patru etape ale documentării ştiinţifice ?
69
38. Care sunt formele documentării – învăţării ?
39. În ce constă documentarea bibliografică (livrescă) ?
40. Care sunt cele patru feluri de surse documentare bibliografice ?
41. Ce conţin documentele primare ?
42. În ce forme se prezintă documentele secundare ?
43. Ce înseamnă documente terţiare ?
44. Ce sunt microformatele ?
45. Care sunt cele patru etape ale documentării bibliografice ?
46. Ce înseamnă documentarea directă ?
47. Ce presupune etapa de informare în documentarea directă ?
48. Ce presupune etapa culegerii datelor ?
49. Ce calităţi trebuie să îndeplinească datele ?
50. Pe ce se întemeiază etapa studierii surselor ?
51. Cum se realizează etapa utilizării datelor ?
52. De ce este importantă documentarea prin consultarea specialiştilor ?
53. Care sunt cele două momente importante ale explicării fenomenului
juridic ?
54. Ce este ipoteza ?
55. Pe ce se întemeiază ipoteza fenomenologică ?
56. Ce înseamnă ipoteză reprezentaţională ?
57. Care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească ipoteza ?
58. Ce rol are relaţia cauzală în formularea ipotezei ?
59. Ce operaţii implică procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a
concluziilor ştiinţifice ?
60. Care sunt procedeele de verificare a ipotezei şi de fundamentare a
concluziilor ştiinţifice ?
61. Ce forme de experiment există ?
62. Care sunt cele două cerinţe ale unui experiment ?
63. Ce este simularea ?
64. Ce este scenariul ?
65. În ce constă metoda istorică ?
66. Cum definiţi metoda logică ?
67. Ce rol au metodele cantitative în cercetarea juridică ?
68. Ce înseamnă metoda prospectivă ?
69. Care sunt cei trei paşi importanţi pentru fundamentarea concluziilor
ştiinţifice ?
70. Care sunt cele trei etape ale redactării lucrării ştiinţifice ?
71. În ce constă elaborarea şi definitivarea planului de redactare ?
72. Care sunt exigenţele redactării propriu-zise a lucrării ?
73. Ce reguli generale trebuie respectate în redactarea lucrării ?
74. Care sunt regulile specifice care trebuie respectate în redactarea lucrării ?
75. Enumeraţi regulile practice de prezentare grafică !
70
76. Ce funcţii are susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice ?
77. Care sunt părţile principale ale susţinerii publice ?
78. În ce constă pregătirea expunerii ?
79. Ce recomandări practice trebuie respectate ?
80. Ce forme de comunicare a informaţiei ştiinţifice cunoaşteţi ?
81. Ce este monografia ?
82. Ce abordează tratatul ?
83. Ce prezintă manualul ?
84. Ce sunt notele de curs ?
85. Ce sunt enciclopediile şi dicţionarele ?
86. Ce este studiul ştiinţific ?
87. Ce cuprinde un articol ştiinţific ?
88. Ce este raportul de cercetare ?
89. Ce este comunicarea ştiinţifică ?
90. Ce este referatul ştiinţific ?
91. Ce este intervenţia ştiinţifică ?
92. Ce prezintă eseul ştiinţific ?
93. Ce rol au scrierile de popularizare ?
94. Ce sunt notele de lectură, comentariile şi recenziile ?
95. Ce este teza de licenţă ?
96. Ce este teza de doctorat ?
97. Ce este dizertaţia de masterat ?
98. Ce înseamnă studiu de caz prin „anamneza clinică”?
99. Ce se înţelege prin metoda tipologică ?
100. Ce se studiază prin metoda statistică ?
101. La ce ajută metoda sociologică ?
102. În ce constă metoda comparativă ?
103. În ce constă dreptul comparat din perspectiva lui „a cunoaşte” ?
104. Ce presupune dreptul comparat din perspectiva lui „a înţelege” ?
105. Precizaţi caracteristicile dreptului comparat din perspectiva lui „a
compara” ?
106. Ce este ancheta socială ?
107. Cum se aplică un chestionar ?
108. Cum se realizează un interviu ?
109. De ce sunt necesare procedeele statistico-matematico-cibernetice ?
110. Ce sunt textele psihologice ?

71
Bibliografie:

1. Andronescu, Şerban C., TEHNICA SCRIERII ACADEMICE, Bucureşti:


Ed. Fundaţia România de Mâine, 1997
2. Butoi, T, I.T. Butoi, TRATAT UNIVERSITAR DE PSIHOLOGIE
JUDICIARĂ – TEORIE ŞI PRACTICĂ, Bucureşti: Ed. Phabos, 2003
3. Chelcea, S, METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE, Bucureşti:
Ed. Economică, 2001
4. Constantinesco, Leoritin – Jean, TRATAT DE DREPT COMPARAT.
METODA COMPARATIVĂ, Bucureşti: Ed. All Educational, II, 1998
5. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, PROBLEME ACTUALE ALE
METODOLOGIEI JURIDICE, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979
6. Răboacă, Gh., D., Ciucur, METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
ECONOMICE, Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2004
7. Tănăsescu, I., C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, CRIMINOLOGIE, Bucureşti:
Ed. All Beck, 2003
8. Vlăsceanu, L., METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE. METODE ŞI
TEHNICI, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986

72