Sinteze Anul 1

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Specializarea: Drept
SINTEZE
Anul I. Învăţământ la distanţă
Autori: Prof. univ. dr. Gheorghe Uglean
Prof. univ. dr. Tudorel Butoi
Prof. univ. dr. Adrian Pricopi
Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş
Prof. univ. dr. Costică Voicu
Prof. univ. dr. Marin Voicu
Conf. univ. dr. Ioan Griga
Conf. univ. dr. Florin Negoiţă
Conf. univ. dr. Nicolae Pavel
Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă
Lector univ. drd. Minodora Condoiu
Lector univ. dr. Cristi Pantelimon
Lector univ. drd. Cristiana Turianu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică
Sinteze: Anul I – Învăţământ la distanţă/
coord.: Ioan Condor – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
Bibliogr.
512 p; 20,5 cm
ISBN: 973-725-377-9
Condor, Ioan (coord.)
34(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Specializarea: Drept
SINTEZE
Anul I
Învăţământ la distanţă
Coordonator: Prof. univ. dr. IOAN CONDOR,
decanul Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2005
Redactor: Constantin FLOREA
Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Stan BARON
Bun de tipar: 14.11.2005; Coli tipar: 32

Format: 16 / 61x 86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail : contact@edituraromaniademaine.ro
CUPRINS
Introducere (Prof. univ. dr. Ioan Condor) ……………………………… 13
I. DISCIPLINE OBLIGATORII
INTRODUCERE ÎN DREPT
(Prof. univ. dr. Costică Voicu)
SEMESTRUL I
Obiective …………………………………………………………….… 15
I. Noţiuni introductive în teoria generală a dreptului ………………….… 15
II. Conceptul de drept …………………………………………………... 21
III. Dreptul şi statul …………………………………………………….. 25
IV. Dreptul în sistemul normativ social ………………………………… 28
V. Norma juridică ……………………………………………………… 29
VI. Izvoarele dreptului ……………………………………………….… 34
VII. Tehnica elaborării şi sistematizării actelor normative …………….… 36
VIII. Realizarea dreptului …………………………………………….… 39
IX. Interpretarea normelor juridice ……………………………………... 40
X. Raportul juridic ……………………………………………………... 41
XI. Răspunderea juridică ………………………………………………. 43
Bibliografie selectivă …………………………………………………... 43
DREPT CONSTITUŢIONAL 1
(Prof. univ. dr. Gheorghe Uglean, Conf. univ. dr. Nicolae Pavel)
SEMESTRUL I
Obiective …………………………………………………………….…
I. Conceptele fundamentale cu care operează dreptul constituţional .. 44
II. Teoria generală clasică şi contemporană a statului ………………. 45
5
III. Teoria generală a puterii organizate statal ………………………… 46
IV. Dreptul constituţional ca ramură de drept ……………………… 46
V. Teoria constituţiei ……………………………………………….. 48
VI. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ………………. 52
VII. Teoria cetăţeniei şi cetăţenia română ………………………….. 54
VIII. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul european din perspectiva
aderării României la Uniunea Europeană şi a ratificării tratatului
privind instituirea unei Constituţii pentru Europa …………….. 56
INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI
(Conf.univ.dr. Florin Negoiţă)
Obiective ……………………………………………………………. 58
I. Statul şi dreptul geto-dac ………………………………………. 60
II. Dualismul juridic în Dacia – provincie romană ………………… 60
III. Apariţia şi formarea dreptului românesc ……………………… 61
IV. Formarea statelor româneşti independente. Sistemul normativ
vicinal ………………………………………………………….. 62
V. Legea ţării (ius valachicum) ……………………………………. 62
VI. Instituţia domniei ………………………………………………. 64
VII. Infracţiuni şi pedepse în feudalism ……………………………. 66
VIII. Ideile politico-juridice în feudalism …………………………… 67
IX. Regulamentele Organice ………………………………………. 68
X. Dreptul român în etapa 1859-1866 …………………………….. 73
XI. Dreptul român între 1866 şi 1918 ……………………………… 76
XII. Dreptul român între 1918 şi 1938 ……………………………… 78
XIII. Dreptul român în etapa 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 ……. 81
XIV. Dreptul român după 23 august 1944 …………………………… 82
XV. Dreptul român în perioada 1944-1989 ………………………… 84
XVI. Dreptul român după 22 decembrie 1989 ……………………… 86
Bibliografie selectivă ………………………………………………… 87
DREPT CIVIL 1. PARTEA GENERALĂ

(Lector univ. drd. Cristiana Turianu)
SEMESTRUL I
Obiective ……………………………………………………………... 88
INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL
I. Raportul juridic civil ………………………………………………... 88
6
II. Actul juridic civil ………………………………………………….. 99
III. Proba raportului juridic civil concret ………………………………. 125
IV. Prescripţia extinctivă ……………………………………………… 129
Bibliografie selectivă …………………………………………………. 133
METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

(Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)
SEMESTRUL I
Obiective …………………………………………………………….…. 134
I. Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte …………….. 134
II. Tipurile (formele) cercetării ştiinţifice …………………………... 136
III. Structura instituţională a cercetării ştiinţifice juridice ………………... 136
IV. Etapele metodologice şi principalele lor instrumente ……………….. 137
V. Managementul cercetării ştiinţifice …………………………………... 137
VI. Alegerea temei de cercetare …………………………………………. 138
VII. Elaborarea şi administrarea programului de cercetare ştiinţifică a temei 141
VIII. Documentarea bibliografică şi documentarea de teren ……………... 142
IX. Explicarea fenomenului juridic ……………………………………… 146
X. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice ……….. 147
XI. Redactarea şi susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice …………….. 152
XII. Forme de comunicare în ştiinţă ……………………………………... 154
XIII. Ghidul metodologic al elaborării unei lucrări ştiinţifice juridice …… 157
DREPTUL FAMILIEI
(Prof. univ. dr. Adrian Pricopi)
SEMESTRUL II
Obiective …………………………………………………………….… 161
Căsătoria în dreptul român …………………………………………….. 162
Efectele căsătoriei ……………………………………………………… 167
Încetarea existenţei căsătoriei …………………………………………... 172
Desfacerea căsătoriei ………………………………………………….. 174
Rudenia ………………………………………………………………... 179
Filiaţia ……………………………………………………………….… 181
Adopţia ………………………………………………………………… 187
Situaţia legală a copilului din căsătorie …………………………………. 190
7
Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei …………………………... 191
Obligaţia legală de întreţinere …………………………………………. 191
Ocrotirea minorului …………………………………………………… 195
Bibliografie selectivă ………………………………………………….. 198
DREPT CONSTITUŢIONAL 2. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

(Prof. univ. dr. Gheorghe Uglean, Conf. univ. dr. Nicolae Pavel)
SEMESTRUL II
Obiective …………………………………………………………….… 199
I. Constituţiile române ………………………………………………… 199
II. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale consacrate
de Constituţia României …………………………………………. 200
III. Partidele politice ……………………………………………….. 201
IV. Caracterele statului român şi organizarea administrativ-teritorială
a României ………………………………………………………….. 202
V. Sistemul electoral ……………………………………….…………. 205
VI, VII, VIII. Parlamentul ………………………………………….. 206
IX. Puterea executivă ……………………………………………….. 208
X. Autoritatea jurisdicţională ………………………………………. 210
XI. Alte autorităţi constituţionale ………………………………….. 211
INTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN

(Prof. univ. dr. Marin Voicu)
SEMESTRUL II
Obiective …………………………………………………………….… 214
I. Ordinea juridică europeană. Dreptul european. Noţiune, obiect
şi alte delimitări conceptuale ……………………………………... 214
II. Ordinea juridică a Uniunii Europene. Izvoarele dreptului
comunitar european ……………………………………………… 215
III. Principiile dreptului european …………………………………… 220
IV. Dreptul european al drepturilor omului. Obiect şi domeniu
de reglementare. Caractere ……………………………………… 223
V. Drepturile omului şi Consiliul Europei. Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Cadrul general …………………………………………………... 223
VI. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
şi mecanismele protecţiei comunitare ………………………….. 230
8
VII. Cadrul general al Constituţiei Europene. Definirea şi obiectivele
Uniunii Europene. Competenţele Uniunii Europene şi viaţa democratică 235
VIII. Politicile şi funcţionarea Uniunii Europene în Constituţia
Europeană. Piaţa internă şi cele patru libertăţi fundamentale ………. 238
IX. Politica de concurenţă şi celelalte politici comunitare. Cadrul general 241
X. Sistemul instituţional al Uniunii Europene în tratatele
constitutive şi în Constituţia Europeană. Aspecte generale ……… 243
XI. Cetăţenia europeană ……………………………………………. 247
XII. Raportul dintre dreptul european şi dreptul naţional al statelor
membre CEDO …………………………………………………. 252
XIII. Raportul dintre dreptul european şi dreptul intern al statelor
membre ale Uniunii Europene ………………………………... 252
Bibliografie selectivă …………………………………………………. 254
DREPT PROCESUAL CIVIL

(Lector. univ. drd. Minodora Condoiu)
SEMESTRUL II
Obiective ……………………………………………………………... 255
Partea I. TEORIA GENERALĂ
I. Noţiunea şi sistemul procesului civil ale dreptului procesual civil 255
II. Principiile dreptului procesual civil român ……………………… 258
III. Participanţii la procesul civil …………………………………… 258
IV. Competenţa …………………………………………………….. 260
V. Acţiunea în procesul civil ……………………………………….. 263
Partea a II-a. JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE

CĂILE DE ATAC. PROCEDURI JUDICIARE SPECIALE.
EXECUTAREA SILITĂ
I. Etapa scrisă ……………………………………………………….. 264
II. Etapa dezbaterilor ………………………………………………... 267
III. Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii ……………………….. 272
IV. Căile de atac …………………………………………………….. 273
V. Proceduri judiciare speciale ……………………………………... 274
VI. Executarea silită ………………………………………………… 275
9
DREPT PENAL (PARTEA GENERALĂ)
(Conf. univ. dr. Ioan Griga)
SEMESTRUL II
Obiective ……………………………………………………………... 277
1. Noţiuni introductive ……………………………………………….. 277
2. Principiile şi izvoarele dreptului penal român ………………………. 278
3. Legea penală, normele penale şi interpretarea legii penale ………….. 281
4. Aplicarea legii penale în spaţiu …………………………………….. 283
5. Aplicarea legii penale în timp ………………………………………. 284
6. Infracţiunea ……………………………………………………… 287
7. Conţinutul şi condiţiile preexistente ale infracţiunii ……………… 290
8. Conţinutul constitutiv al infracţiunii ……………………………… 293
9. Formele infracţiunii ……………………………………………… 296
10. Unitatea de infracţiune ……………………………………………. 300
11. Pluralitatea de infracţiuni ………………………………………….. 304
12. Recidiva şi pluralitatea intermediară ………………………………. 305
13. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei …………………….. 308
14. Infractorul ………………………………………………………… 312
15. Răspunderea penală ………………………………………………. 315
16. Sancţiunile de drept penal ………………………………………… 321
17. Aplicarea şi executarea pedepsei ………………………………….. 323
18. Mijloace de individualizare a pedepselor ………………………….. 325
19. Cauzele care înlătură executarea pedepsei sau consecinţele condamnării 328
Bibliografie selectivă ………………………………………………….
DREPT CIVIL 2. PERSOANELE

(Lector univ. drd. Cristiana Turianu)
SEMESTRUL II
SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL
Obiective ……………………………………………………………... 331
I. Persoana fizică …………………………………………………… 331
II. Persoana juridică …………………………………………………... 351
10
II. DISCIPLINE OPŢIONALE
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

(Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă)
SEMESTRUL I
Obiective …………………………………………………………….… 367
1. Economia şi ştiinţa economică. …………………………………… 367
2. Caracterizare generală a economiei de piaţă …………………….. 370
3. Piaţa. Cererea şi oferta …………………………………………… 373
4. Factorii de producţie şi combinarea lor ………………………….. 376
5. Consumaţia şi formarea preţurilor ……………………………….. 381
6. Pieţe şi venituri …………………………………………………... 382
7. Creşterea şi dezvoltarea economică ……………………………… 391
8. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile …………………….. 393
9. Fluctuaţiile activităţii economice ………………………………… 395
10. Şomajul şi inflaţia ………………………………………………. 397
11. Probleme actuale ale economiei româneşti ……………………... 400
12. Probleme ale economiei mondiale ……………………………… 401
SOCIOLOGIE POLITICĂ
(Lector univ. dr. Cristi Pantelimon)
SEMESTRUL I
Obiective………………………………………………………………... 405
I. Introducere………………………………………………………….… 405
II. Politeia (cetatea) platonică………………………………………….… 407
III. Politica lui Aristotel…………………………………………………. 410
IV. Aureliu Augustin (354-430)…………………………………………. 411
V. Toma D’Aquino (1225-1274)………………………………………... 415
VI. Machiavelli şi destinul politicii moderne…………………………….. 421
VII. „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”……….… 426
VIII. Thomas Hobbes: Leviathanul (1651)………………………….…… 431
IX. Jean-Jacques Rousseau: Contractul social …………………………. 433
X. Alexis de Tocqueville: Despre democraţie în America ……………... 436
XI. Carl Schmitt: Noţiunea de politic …………………………………... 438
Bibliografie selectivă…………………………………………………… 442
11
RELAŢII INTERNAŢIONALE
(Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş)
SEMESTRUL I
Obiective ……………………………………………………………… 443
1. Studierea relaţiilor internaţionale ……………………………….. 443
2. Relaţiile internaţionale: concepte şi paradigme …………………. 445
3. Sistemul internaţional contemporan …………………………….. 447
4. Interdependenţa ……………………………………………….… 449
5. Procesul politicii externe ……………………………………….. 451
6. Securitate naţională / interes naţional …………………………… 458
7. Instrumente ale politicii externe. Diplomaţia ……….………….. 459
8. Comunicarea internaţională ……………………………………. 461
9. Management internaţional şi politici de cooperare internaţională 463
10. Drept internaţional şi organizaţii internaţionale ………………... 465
11. Politica economică internaţională şi sistemul internaţional …….. 469
12. Câteva elemente pentru proiecţia sistemului internaţional
post-„războiul rece” …………………………………………….. 471
Bibliografie selectivă………………………………………………….….. 473
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
(Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)
SEMESTRUL I
Obiective ……………………………………………………………. 474
I. Psihologia judiciară pe terenul dreptului …………………………… 475
II. Actul infracţional din perspectivă exploratorie …………………… 477
III. Personalitatea infractorului. Algoritmul infracţional ………………. 479
IV. Psihologia martorului şi mărturiei ……………………………….. 484
V. Interogatoriul judiciar (ancheta) din perspectivă psihologică ………. 500
VI. Psihologia comportamentului simulat – vinovăţia ca trăire psihică
şi realitate judiciară ………………………………………………. 505
VII. Judecata ………………………………………………………… 507
VIII. Eroarea judiciară. Mecanisme şi implicaţii psihologice ………… 510
IX. Psihologia privării de libertate …………………………………… 511
Bibliografie selectivă ………………………………………………… 512
12
INTRODUCERE
Volumul de faţă cuprinde sintezele de la disciplinele obligatorii şi

opţionale care se predau în anul I la Facultatea de Drept şi Administraţie
Publică.
Disciplinele obligatorii reprezintă acel grup de discipline care fac
parte parte din curriculum-ul de bază, fără de care nu este de conceput
pregătirea juridică.
În acest volum sunt cuprinse sintezele la următoarele discipline
obligatorii: Introducere în drept, Drept constituţional 1, Introducere în istoria
dreptului, Drept civil 1. Partea generală, Metodologia cercetării juridice,
Dreptul familiei, Drept constituţional 2. Constituţia României, Introducere în
dreptul european, Drept procesual civil, Drept penal (partea generală) şi
Drept civil 2. Persoanele.
Disciplinele opţionale reprezintă rezultatul alegerii făcute de studenţi
din mai multe discipline posibile. Odată aleasă, disciplina respectivă intră în
categoria celor obligatorii.
De asemenea, volumul de faţă cuprinde sintezele la următoarele
discipline opţionale: Introducere în ştiinţa economică, Sociologie politică,
Relaţii internaţionale şi Psihologie judiciară.
Subliniem că sintezele nu pot, în nici un caz, suplini studierea
obligatorie, a cursurilor universitare elaborate la disciplina respectivă, ca şi
a bibliografiei prezentate de fiecare autor în cadrul Programei analitice a
anului I.
Menţionăm, în încheiere, că volumul de Sinteze are în vedere
legislaţia în vigoare la 30 iunie 2005. Studenţii au obligaţia de a ţine
seama în studiul lor de noile reglementări legale, de modificările
intervenite în legislaţie ulterior acestei date, consultând totodată lucrări
apărute după aceste modificări şi care tratează problematica aferentă
disciplinelor cuprinse în planul de învăţământ.
Prof. univ. dr. Ioan Condor
13
14
I. DISCIPLINE OBLIGATORII
INTRODUCERE ÎN DREPT
Prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina Introducere în drept are drept obiective principale
studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor
referitoare la drept, în generalitatea şi esenţialitatea sa, a conceptelor,
principiilor şi legităţilor fundamentale ale fenomenului juridic, care au
o însemnătate principială pentru dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice.
Cunoştinţele de la această disciplină constituie fundamentul pregătirii
juridice, facilitând înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA

GENERALĂ A DREPTULUI
1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexi-
tate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată,
adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.
Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări
(latura statică a acestei), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine
procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi
cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia).
Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre
societate şi ştiinţe despre gândire.
Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele
domenii:
a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca
finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora;
b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii
umane: ştiinţele istorice;
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane:
ştiinţele juridice.
15
2) Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)
Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem articulat,
cu reguli caracteristice; din perspectivă istorică, ca un fenomen care îşi
păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se trans-
formă permanent; din perspectivă structurală, ca un fenomen ce se
compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi care se află la
rândul lor în stare de interferenţă.
Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei
sale, un constant şi evident proces de specializare.
Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din
următoarele părţi:
− Ştiinţele juridice predominant teoretice (Teoria generală a
dreptului);
− Ştiinţele juridice istorice;
− Ştiinţele juridice de ramură;
− Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare, participative).
3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în

sistemul ştiinţei dreptului, definiţie, obiect
Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă
contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai
documentat argument împotriva Filosofiei dreptului şi dreptului natural,
care orientează gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.
Denumită, vreme îndelungată, ENCICLOPEDIA DREPTULUI,
disciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze consi-
derentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală
s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.
În anul 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată
Le droit pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice
studiului enciclopedic al dreptului.
În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în
manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a Dreptului”.
În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului
juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros:
„fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”; „fiecare ştiinţă are un
anumit domeniu pe care-l studiază”; „observaţia concretă este… baza
iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care orice
construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles”; „enciclopedia
dreptului studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice.
16
În România, prof. univ. dr. Nicolae Popa propune ca Teoria
generală a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul
ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi
statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele
dreptului; tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului,
sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic,
răspunderea juridică.
4) Definiţia Teoriei generale a dreptului

Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul
dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea
şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele
fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în
„norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”.
5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului

Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului îl constituie
observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii
juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga
ştiinţă juridică.
Totodată, Teoria generală a Dreptului studiază şi cercetează cele
mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura indisolubilă
dintre drept şi stat.
Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o
anumită ţară (exemple: istoria dreptului românesc; istoria dreptului
francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu: istoria
dreptului român), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria
generală a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice
(exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.).
Istoria Dreptului românesc este ştiinţa juridică ce cercetează
instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric, în
dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent, explicând şi
argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă
a acestora.
Istoria Gândirii politico-juridice este ştiinţa socială care studiază
ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul
dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale
prin intermediul dreptului.
17
Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea
fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept:
Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut
patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.), precum
şi relaţiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelec-
tuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă
specifică, aceea a egalităţii părţilor (metoda echivalenţei).
Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce
apar şi se dezvoltă în procesul exercitării puterii de stat.
Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi
concepţii cu privire la dreptul penal.
Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale
specifice activităţii de organizare a executării concrete, practice, a legii,
ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei
publice.
Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de
state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordurilor de voinţă
exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.
În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse:
criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică,
logica juridică etc.
Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a
urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi
invizibil, microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului
(amprenta genetică), aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea
persoanelor.
Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de
valoroase şi obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea
fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale acestuia, domenii
noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a
infracţiunilor (crima organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea
banilor, criminalitatea informatică etc.).
Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului
date şi concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public
şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi tehnicilor specifice.
Logica juridică este definită, în manualul prof. Petre Bieltz
(Bucureşti, 1998, pag.13), ca o disciplină logică relevantă pentru studiul
problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică. În general, mai
exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea,
interpretarea şi aplicarea dreptului.
18
5) Metodele cercetării ştiinţifice juridice
Noţiunea de metodologie juridică
Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care
dezvăluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic.
Metodele de cercetare juridică sunt: metoda logică, metoda
comparativă, metoda istorică, metoda sociologică şi metoda cantitativă.
Metoda logică de cercetare juridică
În cadrul cercetării ştiinţifice juridice, metoda logică desem-
nează suma procedeelor, tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi
gnoseologice specifice, care ne pun în ipoteze, de cercetător sau
analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor)
stabilite între componentele sistemului juridic existent în societate la
momentul demersului nostru ştiinţific.
Logica deontică (deontos = despre ceea ce este) sau logica
aplicată se referă la analiza propoziţiilor care cuprind norme, reguli
sau instrucţiuni.
Logica modală studiază, în principal, propoziţiile juridice modale.
Metoda comparativă de cercetare juridică
Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau
analistul fenomenului juridic urmăreşte să constate, să fixeze, elemente
identice sau divergente la două fenomene cercetate.
Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că
dreptul comparat îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cunoaştere
a dreptului naţional; funcţia normativă; funcţia ştiinţifică; funcţia de a
contribui la unificarea legislaţiilor.
Cele patru reguli ale comparaţiei:
Regula nr.1: Se compară numai ceea ce este comparabil.
Regula nr.2: Niciodată, comparaţia a două instituţii juridice să
nu se facă izolat, în afara contextului legal în care
instituţiile comparate sunt încadrate.
Regula nr.3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând
în considerare totalitatea izvoarelor de drept din
sistemele juridice comparate.
Regula nr.4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama
nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia
acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei.
Metoda istorică de cercetare juridică
Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza
condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu
19
cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi
funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul
aceleiaşi orânduiri în diferite etape.
Metoda sociologică de cercetare juridică
Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influen-
ţează dreptul şi suportă, la rândul ei, influenţă din partea acestuia,
evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare, care
se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de
aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea
elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul
şi rolul individului).
Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi
atenţie de sociologia juridică, căreia îi sunt specifice următoarele metode
de cercetare:
− observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă,
coparticipativă) este definită ca produs al unor activităţi privite de la
simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient
controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti;
− analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv, a documen-
telor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurna-
listice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenome-
nelor sociale şi juridice;
− ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului
să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine
de domenii ale realităţii sociale şi juridice;
− chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a
anchetei sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări
de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.;
− interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) ca
„o tehnică de cooperare verbală între două persoane pe baza căreia
anchetatorul poate obţine informaţii, date, mărturii de la cel intervievat”.
Metoda cantitativă de cercetare juridică
Cercetarea ştiinţifică juridică apelează, în ultima perioadă, tot
mai mult la metodele cantitative, care au aplicabilitate largă şi imediată
în teoria şi practica dreptului. Complexitatea deosebită a fenomenelor
determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică.
Într-o epocă a informatizării cvasitotalităţii domeniilor vieţii
economice şi sociale, ştiinţa dreptului nu poate să excludă, din
arsenalul metodelor de cercetare, informatica.
20
II. CONCEPTUL DE DREPT
1) Accepţiunile noţiunii de drept

Vom prezenta valenţele juridice ale termenului „drept”.
a) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului,
adică totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care
explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
b) În accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul este definit ca
ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării
normale a vieţii în comun a oamenilor.
c) În accepţiunea de „drept subiectiv”, termenul de drept,
desemnează prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice
sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.
Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există
o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot
exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.
d) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţi-
şează ca fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment
dat, într-o societate dată. Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care
se aplică imediat şi continuu obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la
îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
e) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume,
aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul
american, dreptul român, dreptul italian etc.
f) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice
cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de
voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea regle-
mentează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.
g) Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în
prevederile tratatelor Comunităţii Europene şi ale celorlalte acte
fundamentale (legislaţia primară), care reglementează diferite domenii
ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic, politic, militar,
monetar, social etc.).
h) Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca tota-
litatea mijloacelor, procedeelor şi instrumentelor pe care le folosesc
atât organele care creează dreptul, cât şi cele care le aplică.
i) Dimensiunea morală a dreptului. În monumentala lucrare
Psihologia Consonantistă (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982), Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor,
21
totalitatea regulilor răului”. Imoralitatea este opusul moralităţii, este
prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de a nu prevedea
viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună,
dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice
interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească
durerea şi nenorocirea societăţii. Amoralitatea este o stare neutră, o
stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul cel mai
mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate
(izolare, individualism, indiferenţă socială). Acelaşi autor defineşte
dreptul ca „morală etatizată, codificată, legiferată”.
2) Originea şi apariţia dreptului

Dimensiunea istorică a dreptului; primele legiuiri
Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată
să dea răspunsuri, cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai
aprige discuţii.
Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, ei
credeau în veşnicia dreptului roman, ca şi în veşnicia societăţii romane.
În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau considerate de
origine divină.
Adepţii Şcolii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645)
considerau dreptul natural ca suma principiilor şi regulilor pe care
raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului.
Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius era aceea că „omul este
prin natura sa o fiinţă socială”.
Concepţia modernă cu privire la asigurarea dreptului funda-
mentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiţii social-istorice
determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv
odată cu apariţia statului. Statul este cel care creează dreptul, el impune
reguli de conduită obligatorii pentru toţi.
Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta.
Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului,
semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcţio-
narea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei
puteri. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică şi economică,
avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a deter-
minat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura
dominatoare. Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-
state din Grecia (Atena, Mitilene) să desemneze persoane însărcinate
22
cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon
şi Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că
legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. Cei doi
mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform
legilor scrise, au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut
posibilitatea de apel în faţa adunării populare.
Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice)
Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa
istorică, el are o vârstă absolut responsabilă, a evoluat firesc în conjuncţie
cu aspiraţiile umanităţii.
Prima mare civilizaţie a Antichităţii s-a format în teritoriul
roditor mărginit de fluviile Tigru şi Eufrat, din Mesopotamia (teritoriul
aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare:
sumerienii, akkadienii şi asirienii. Cel mai ilustru reprezentant al
dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.H.),
care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui
Hammurabi), conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901
la Sousa.
În Egiptul antic, primele norme juridice au fost încorporate în
scrierile literar-morale intitulate Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături
pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.H.
Dreptul ebraic din această perioadă este profund original, în
sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează
dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia
străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.
Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice, caracteristic
civilizaţiei originale create în spaţiul geografic cuprins între fluviile
Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, teritoriu
corespunzător Iranului de astăzi.
În India antică, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O
normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raportu-
rile sociale.
Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal
care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.
În Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta
(secolele X-IX î.H), Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele
VI-V î.H), Legea celor XII Table, la romani (secolul V î.H).
23
3) Dimensiunea socială a dreptului
Dreptul este un produs al societăţii. El este instrumentul în
substanţa căruia se întâlnesc, în corelaţia necesară, drepturi şi îndatoriri
ale oamenilor.
Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii
sociale. Ea are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică,
dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept).
• Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de
norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al
realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă
că, înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume
situaţie concretă, această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuito-
rului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care
elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.
Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un
receptor şi ca un tampon.
Omul, privit ca individ, are, aşadar, preferinţe faţă de unele sau
altele dintre elementele pe care le constată în realitatea pe care o
supune propriei cunoaşteri.
Valoarea unui lucru, a unei situaţii este validată de o comunitate
umană. Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul
colectivităţii.
• A doua componentă a realităţii juridice o constituie dreptul
privit ca sistem de reglementări şi instituţii.
• A treia componentă a realităţii juridice o constituie realităţile
juridice, care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care
probează, dovedesc eficienţa dreptului. Această componentă mai este
denumită şi ordinea de drept, care poate fi definită ca rezultat al
desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile
legale.
4) Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului

Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită
voinţă juridică, exprimată în legi şi apărată de stat.
Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor
şi conexiunilor care exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale
care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.
24
Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o
constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduită
pe care statul le elaborează şi le garantează într-o perioadă anumită de
timp.
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii
conţinutului său şi la aspectul exterior al acestuia.
5) Definiţia dreptului
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disci-
plinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante
relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective,
stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată,
la nevoie, de forţă coercitivă a statului.
6) Factorii de configurare a dreptului
Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari
categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.
7) Tipologia dreptului
Metoda tipologică implică luarea în considerare a diferenţelor
individuale nesemnificative.
Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale
în raport de trăsăturile comune ale acestora.
Prof. Victor Dan Zlătescu face următoarea clasificare a familiilor
de drept: marele sistem (familia) de drept romano-germanic; marele
sistem de common-law; sistemele juridice religioase şi tradiţionale.
În prezent, există şi sistemul de drept al Comunităţilor Europene
(drept comunitar).
III. DREPTUL ŞI STATUL
1) Principiile dreptului. Noţiune
Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale,
diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.
Delimitare
a) Delimitarea de conceptele şi categoriile juridice;
b) Delimitarea de normele juridice;
c) Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice.
25
Principiile fundamentale ale dreptului: principiul asigurării bazelor
legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii); principiul liber-
tăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul dreptăţii, al
echităţii şi justiţiei.
Principiile ramurilor dreptului: principiile dreptului interna-
ţional; principiile dreptului civil român; principiile dreptului penal
român; principiile dreptului procesual penal român; principiile
dreptului familiei şi principiile dreptului comunitar.
2) Funcţiile dreptului
Noţiunea de funcţii ale dreptului
Vom defini funcţiile dreptului ca acele activităţi concrete pe care
le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul funda-
mental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura
ordinea în societate potrivit voinţei generale.
Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau forma-
lizare juridică a organizării social-politice, funcţia de conservare,
apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de
conducere a societăţii, funcţia normativă a dreptului şi funcţia pre-
ventivă a dreptului.
Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului
a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul
dreptului penal, şi anume acela de a apăra societatea împotriva infrac-
ţiunilor;
b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la stabilirea
organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi
delimitarea clară a atribuţiilor acestora; determinarea persoanelor care
trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea
drepturilor şi obligaţiilor acestora etc.;
c) funcţiile dreptului civil se referă la: definirea conţinutului
actelor juridice civile, explicarea condiţiilor şi efectelor acestora;
stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana
juridică; garanţiile care se acordă acestora etc.
3) Conceptul de stat
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care
exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea socie-
tăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui
respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.
26
Apariţia statului
Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii.
Istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane.
Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi
puterea de stat.
Statul la începutul mileniului III
Conceptul de suveranitate, proclamat ca sacrosanct de către toate
guvernele, este astăzi atacat, contestat şi erodat, nu doar ca rezultat al
dezvoltării comunităţilor regionale. În condiţiile actuale, statul naţional
nu mai poate asigura coerenţa societăţii şi disciplinarea comporta-
mentelor indivizilor ce o compun.
Puterea de stat este o componentă esenţială a conţinutului
statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi
variabilă de autoritate. Puterea de stat este suverană.
Funcţiile statului
Funcţiile statului sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi
administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.
Forma statului
Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii,
structura internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernă-
mânt, structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ a României. Constituţia României din 1991
consacră faptul că România este republică semi-prezidenţială.
Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii
în raport cu teritoriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în
state unitare (simple) şi state compuse (federale).
Sub aspectul structurii de stat, România este un stat unitar (art.1
din Constituţie).
Corelaţia ideologie, doctrină, politică, stat, drept
Corelaţia dintre ideologie, doctrină politică, stat şi drept este
evidentă: ideologie-doctrină nazistă-stat nazist-drept nazist; ideolo-
gie-doctrină liberală-stat liberal-drept liberal; ideologie-doctrină socia-
listă-stat socialist-drept socialist...
27
IV. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL
Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social

Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi
comportamentul acestuia faţă de normele juridice care îi impun o
variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor
cuprinse în normele juridice.
Norma socială este cea care reglementează conduita umană.
1) Sistemul normelor sociale

În categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale),
norme obişnuite, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme
juridice, norme de convieţuire socială.
Corelaţia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de
norme sociale:
• Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale);
• Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială;
• Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele
obiceiului);
• Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice;
• Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profe-
sională;
• Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor
specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale).
2) Dreptul şi religia
Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză
şi cercetare pentru sociologie, etică, filosofie, psihologie. Dreptul se
apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul
în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
3) Raportul dintre drept şi morală

Morala – fiind definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ansamblul
regulilor care guvernează raporturile dintre oameni (Sollier) – precede
dreptul; ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.
Aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două
direcţii: concepţia moralistă, potrivit căreia dreptul conţine un minim
28
de morală; concepţia pozitivismului juridic, potrivit căreia dreptul are
un singur temei: statului.
În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale există
o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să
se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la
cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.
4) Sistemul dreptului
Noţiune. Sistemul dreptului desemnează structura internă a acestuia.
Cum este construit sistemul dreptului? Acesta are la bază
următoarele elemente: norma juridică; instituţia juridică; subramura de
drept; ramura de drept; diviziuni de drept: drept public, drept privat.
De ce este necesar studiul sistemului dreptului?
Pentru că prin aceasta se pot depista rapid domeniile realităţii
sociale care nu sunt reglementate juridic; pentru că astfel se pot iden-
tifica normele juridice perimate; pentru că astfel se asigură sistemati-
zarea normelor juridice.
„Neliniştea dreptului”. O zonă de puternică nelinişte o consti-
tuie cea legată de justeţea luării deciziilor importante în condiţiile
manifestărilor vădite de descentralizare şi autonomie locală.
5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării

Globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul
fluxurilor de capital decât de controlul populaţiei şi al teritoriului său.
Globalizarea este un fenomen prevalent economic şi financiar
care îşi subordonează statele şi sistemele de drept. Statul modern nu
mai este considerat actorul principal al globalizării.
Sistemul de guvernare globală trebuie să includă trei elemente:
instituţii puternice; cooperare interregională şi integrare regională;
integrare politică.
V. NORMA JURIDICĂ
1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice

Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi
obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul
asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului.
29
Trăsăturile caracteristice normei juridice
− Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului.
− Norma juridică este elementul primar al dreptului.
− Norma juridică este o specie de normă socială.
− Norma juridică este o regulă de conduită.
− Normele juridice intervin pentru apărarea valorilor sociale ce
se nasc pe baza lor, alcătuind ordinea de drept, care este o componentă
a ordinii sociale.
Norma juridică are: un caracter general şi impersonal, un caracter
obligatoriu, un caracter tipic; de asemenea, norma juridică implică un
raport intersubiectiv.
2) Structura normei juridice

Structura normei juridice ni se înfăţişează sub două aspecte:
structura internă şi structura externă.
Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar
structura externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei.
a) Structura logică a normei juridice. Suntem în prezenţa unei
structuri trihotomice: ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
Ipoteza este acea parte a normei juridice în care legiuitorul
stabileşte(fixează) condiţiile, împrejurările sau faptele în care intră în
acţiune norma, precum şi categoria subiecţilor de drept.
Clasificarea ipotezelor:
− ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact condiţiile
de aplicare a dispoziţiei normei juridice;
− ipoteze relativ determinate – cele în care condiţiile şi împre-
jurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în
mod detaliat;
− ipoteze simple – cele în care este formulată o singură
condiţie sau împrejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice;
− ipoteze complexe – cele în care sunt formulate mai multe
condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.
Dispoziţia este definită ca acel element al structurii logice a
normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul
ipotezei formulate.
Clasificarea dispoziţiilor
După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor:
− dispoziţii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile
şi obligaţiile subiecţilor vizaţi în formulări de genul: trebuie, are
dreptul, este obligat etc.;
30
− dispoziţii relativ determinate – cele care stabilesc variante de
conduită sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una
dintre ele.
Sancţiunea precizează urmările consecinţele ce apar în cazul
nerespectării dispoziţiei normei juridice.
După natura lor, sancţiunile pot fi: sancţiuni civile; sancţiuni
penale; sancţiuni administrative.
După gradul lor de determinare, ele pot fi: sancţiuni absolut
determinate; sancţiuni relativ determinate; sancţiuni alternative; sancţiuni
cumulative.
b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. Normele
juridice se cuprind într-un act normativ care are o anumită structură
tehnică. Elementul de bază este articolul, iar alineatul reprezintă un
segment, o parte dintr-un articol.
3) Clasificarea normelor juridice

a) După criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept
penal, normele juridice de drept civil, normele juridice de drept procesual
penal, normele juridice de drept administrativ şi normele juridice de
drept constituţional.
b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află
norma juridică: norme juridice cuprinse în legi, decrete, Hotărâri de
Guvern şi Ordonanţe Guvernamentale elaborate de puterea executivă
şi norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele
administraţiei locale.
c) După criteriul structurii interne: norme juridice complete,
incomplete.
d) După criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale,
speciale şi de excepţie.
e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei: norme
juridice-principii şi norme juridice-mijloace.
f) După criteriul modului de reglementare a conduitei: norme
juridice onerative, prohibitive, permisive.
g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organizatorice,
punitive şi simulative.
4) Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: timpul,
spaţiul şi persoana.
31
Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp
nedeterminat într-un spaţiu limitat la teritoriul statului şi asupra unor
categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul civil.
A. Acţiunea în timp a normei juridice cuprinde trei momente:
intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei
juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice.
Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data completă la
care actul normativ ce conţine norma juridică începe să acţioneze şi
devine opozabil subiecţilor de drept.
Principiile acţiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine
activă şi acţionează pentru viitor. Aceasta înseamnă că norma juridică
nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor
comise înaintea intrării sale în vigoare. Norma juridică nu este
ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice:
a) prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter
interpretativ, care au caracter retroactiv, întrucât norma juridică de
interpretare se referă la norme juridice deja existente care necesită a fi
interpretate de către legiuitor pentru o corectă şi unitară aplicare a
acestora;
b) a doua excepţie se referă la normele juridice penale care
prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile
infractorului;
c) a treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la
situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se
va aplica retroactiv.
Principiul neutralităţii normei juridice se referă la faptul că o
normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare.
De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu caracter temporar
sau excepţional.
Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei
modalităţi:
a) Abrogarea este definită ca actul prin care se exprimă acţiunii
actului normativ. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă
şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii
norme juridice, prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act
normativ, a normelor juridice scoase din vigoare.
32
Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor
vechii norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie legală
contrară”.
Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua
normă juridică nu face nici o precizare (nici expresă, nici directă în
legătură cu acţiunea vechilor norme juridice).
b) Ajungerea la termen operează în mod excepţional, în situaţia
actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de
timp până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).
c) Desuetitudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz. A nu
se mai folosi a nu mai fi obişnuit, a se perima”.
B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Ne aflăm în prezenţa a două principii esenţiale: principiul terito-
rialităţii normelor juridice şi principiul personalităţii normelor juridice.
Principiul teritorialităţii normelor juridice consacră faptul că
norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv.
Principiul personalităţii normelor juridice consacră faptul că
norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi cetă-
ţenilor acelui stat.
Principiul realităţii legii penale consacră faptul că legea penală
română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de
cetăţeni străini, ori de apatrizi care nu domiciliază în România, contra
statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui
cetăţean român.
Imunitatea diplomatică. Personalul diplomatic beneficiază de
imunitate diplomatică, care reprezintă ansamblul drepturilor şi privile-
giilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicţie,
scutirea de impozite şi taxe personale, de taxe vamale sau de alte
prestaţii către statul acreditar.
Privilegiile şi imunităţile consulare. Funcţionarii consulari,
personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi
mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice.
Regimul juridic al străinilor. Orice persoană fizică aflată pe teri-
toriul unui stat străin este supusă regimului instituit în ţara respectivă
cu privire la străini, dar, în acelaşi timp, ea menţine legăturile cu statul
al cărei cetăţean este.
33
Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri
de drept
• Norma juridică de drept civil se aplică, sub cele trei aspecte:
timp, spaţiu, persoană, atât timp cât este în vigoare.
• Norma juridică de drept administrativ are o structură trihoto-
mică, în care ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată, iar dispoziţia se
prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă imperativă.
• Normele juridice de drept constituţional privesc imunitatea
parlamentară. Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză care înlătură
incidenţa legii penale asupra parlamentarilor. Ea operează automat şi
fără să fie nevoie de vreo constatare judiciară pentru existenţa ei.
VI. IZVOARELE DREPTULUI
1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului

Izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care
dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.
Teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de
izvoare ale dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise; izvoare
oficiale şi izvoare neoficiale; izvoare directe şi izvoare indirecte.
2) Izvoarele formale ale dreptului

a) Obiceiul juridic (cutuma) – este o normă generală de
conduită exprimată în formă orală, fundamentată pe observarea unifor-
mităţilor cazurilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi
considerată (ca normă generală) dreaptă;
b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar –
desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către
toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora, componente
ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat.
Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti
cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor
judeca în viitor;
c) Doctrina juridică – desemnează totalitatea analizelor studiilor,
investigaţiilor şi interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii
şi formulează concluzii privitoare la fenomenul juridic, sistemul de
drept.
34
d) Contractul normativ – este o specie aparte de contract care
nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca
participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu
caracter general, impersonal şi repetabil;
e) Actul normativ – reprezintă izvorul de drept creat de
autorităţile publice învestite cu putere de legiferare care cuprinde norme
general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coer-
citivă a statului (Nicolae Popa).
Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărâri
ale guvernului, ordonanţe guvernamentale, regulamente, ordine, decizii
şi dispoziţiuni ale ministerelor şi organelor administraţiei locale.
3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie

1989
Etapa I, cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, dată
când au avut loc alegerile generale. Primul act al Revoluţiei a fost
Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie
1989.
Etapa a II-a, cuprinsă între 20 mai 1990 şi zilele noastre, este cea
care debutează cu constituirea Parlamentului bicameral şi a instituţiei
Preşedintelui României; a fost format Guvernul, s-au reorganizat
ministerele şi organele locale.
4) Izvoarele principalelor ramuri de drept

a) Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că
acestea nu pot avea decât forma legii. Izvoarele formale ale dreptului
penal român sunt: Codul Penal Român de la 1986, Legile complini-
toare, Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziţii de drept
penal, Tratatele şi convenţiile internaţionale.
b) Specificul izvoarelor dreptului constituţional este conferit de
rolul cutumei juridice, precum şi de rolul dreptului internaţional general
şi al normelor internaţionale convenţionale.
c) Specificul izvoarelor dreptului internaţional – în relaţiile
internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze norme de
drept şi apoi să le impună statului. Principale izvoare ale dreptului
internaţional sunt: cutuma internaţională, tratatul internaţional şi
principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie.
35
d) Izvoarele dreptului civil român sunt: Constituţia României,
Codul civil, Codul familiei, Legi speciale şi Hotărâri şi Ordonanţe ale
Guvernului privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor
economice etc.
VII. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII

ACTELOR NORMATIVE
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor

unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a
acestora.
1) Noţiunea de tehnică juridică

Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor,
procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în
procesul de iniţiere, elaborare şi adoptare a actelor normative. Ea are
două segmente principale: tehnica legislativă, partea de creare a
dreptului care cuprinde iniţierea, elaborarea şi adoptarea actului
normativ; tehnica realizării dreptului, care vizează aplicarea actelor
normative în activităţile practice.
2) Noţiunea de tehnică legislativă

Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice
(denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite
principiile legiferării). Ea asigură sistematizarea, unificarea şi coordo-
narea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru
fiecare act normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile consti-
tutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare
a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la modificarea,
completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative,
precum şi limbajul şi stilul actului normativ, fiind obligatorii la
elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative.
3) Etapele elaborării actelor normative

Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: prima etapă vizează
constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce
36
reclamă elaborarea unor reglementări juridice; a doua etapă constă în
extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice
a societăţii.
4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de

structură ale acestuia
Potrivit art. 37 din Legea nr.24/27.03.2000, actul normativ are
următoarele părţi constitutive:
Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului
normativ, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă,
precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic.
Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde
denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deci-
ziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.
Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este
enunţat, în sinteză, scopul reglementării respective.
Partea dispozitivă reprezintă conţinutul propriu-zis al reglemen-
tării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera
raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia; cuprinde dispoziţii gene-
rale, dispoziţii cu privire la fondul reglementării, dispoziţii tranzitorii
şi dispoziţii finale.
Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă
ultima parte a acestuia, în care intervin semnarea de reprezentatul legal
al emitentului, datarea şi numerotarea actului.
Structura actului normativ. Elementul de bază al structurii
actului normativ îl reprezintă articolul, care cuprinde, de regulă, o
singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Alineatul
reprezintă o subdiviziune a articolului şi este constituit, de regulă,
dintr-o singură propoziţie, sau frază, prin care se reglementează o
ipoteză juridică specifică articolului.
5) Principiile legiferării sunt următoarele:

Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a
normelor juridice presupune faptul că legislativul trebuie să justifice
ştiinţific actul de legiferare propriu-zis.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect de lege trebuie să
cuprindă, în esenţă, următoarele etape: descrierea detaliată a situaţiilor
de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept; analiza
37
motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului
respectiv; determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări
legale; evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a
reglementărilor respective; stabilirea oportunităţii adoptării actului
normativ respectiv.
Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului, denumit şi principiul echilibrului, este cel care obligă dreptul
ca, în raporturile pe care le are cu puterea politică, să apere şi să
asigure unitatea dintre existenţa socială şi norma juridică. Dreptul are
o statică, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi instituţiilor
juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de
originalitate, de stabilitate, de personalitate. A doua parte a dreptului
este cea dinamică, reprezentată de totalitatea actelor normative prin
care sunt reglementate domenii noi; este vorba de răspunsul pe care îl
oferă dreptul presiunilor sociale, solicitărilor justificate ale societăţii.
Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit şi
principiul articulării sau al armoniei, presupune faptul că în procesul
de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să pornească
de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile
sociale ce urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja existente.
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat
în ambele lui ipostaze:
− în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor nor-
mative, respectiv, articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ,
prin respectarea regulii integrării actului normativ în ansamblul legis-
laţiei, a regulii unicităţii reglementării în materie şi a regulii evitării
paralelismelor;
− în al doilea rând, este vorba de corelare externă, respectiv,
armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele
normative şi reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar
şi internaţional.
Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea
actelor normative presupune, pentru legiuitor, respectarea următoarelor
reguli:
a) în primul rând, să aleagă forma exterioară corespunzătoare
reglementării pe care doreşte să o elaboreze;
b) în al doilea rând, să aleagă modalitatea de reglementare, adică
metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă;
c) în al treilea rând, să aleagă procedeele de conceptualizare şi
limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.
38
Etapele elaborării actelor normative
Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ cuprinde
cinci etape: iniţierea proiectului de lege; dezbaterea proiectului de
lege; adoptarea proiectului de lege; promulgarea legii; publicarea legii.
6) Tehnica sistematizării actelor normative

Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de
necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite,
astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate.
Două sunt formele de sistematizare: încorporarea şi codificarea.
VIII. REALIZAREA DREPTULUI
1) Conceptul de realizare a dreptului

Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere
în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces,
oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii,
considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispo-
ziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele de
stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului.
2) Formele realizării dreptului

a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi exe-
cutare a legilor, presupune următoarele:
− îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse
în normele juridice;
− executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele
de stat care au atribuţii de aplicare a legii.
b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de
către organele statului.
3) Noţiunea de aplicare a dreptului

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem
de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sanc-
ţiunilor cuprinse în normele juridice.
Aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi
juridice, în care un subiect este obligatoriu un organ al statului.
39
Raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a
normelor juridice.
Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului.
4) Fazele procesului de aplicare a dreptului

Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale
şi obligatorii ale aplicării dreptului. Acestea sunt: stabilirea stării de
fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice, elaborarea
actului de aplicare.
Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului
de aplicare a dreptului, care presupune cunoaşterea în profunzime a
împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective. Întreg materialul
documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de
aplicare a dreptului trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor
şi laturilor problemei cercetate.
Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare
selecţionează, alege norma juridică încălcată, sau norma juridică apli-
cabilă cazului concret.
Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a proce-
sului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au
ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept
cuprinse în norma juridică aleasă.
Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază
a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare
a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi
conţinut, ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de
norme juridice la alta.
IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual
de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării
acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de către
organele de aplicare a dreptului.
40
2) Felurile interpretării normelor juridice
Interpretarea oficială, sau obligatorie, este cea realizată de
organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor
juridice, fie în procesul aplicării acestora.
Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor
juridice efectuată de analişti în domeniul dreptului, practicieni şi
teoreticieni ai dreptului, cuprinsă de regulă în opere ştiinţifice ori în reviste
de specialitate. Aceasta nu are forţă juridică şi nu este obligatorie.
3) Metodele interpretării normelor juridice

Teoria generală a dreptului a stabilit un număr de cinci metode
tehnice de interpretare, aplicabile, practic, tuturor ramurilor de drept.
Acestea sunt:
• metoda gramaticală;
• metoda sistematică;
• metoda istorică;
• metoda logică:
A) Raţionamentele logice: excepţia este de strictă interpretare;
unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face; legea trebuie
interpretată în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.
B) Argumentul logic: interpretarea prin reducerea la absurd;
argumentul a majori ad minori; argumentul per a contrario;
argumentul de fortiori; argumentul a pari.
• analogia.
4) Rezultatele interpretării normelor juridice. Interpretarea
poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.
X. RAPORTUL JURIDIC
1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi
determinaţi, reglementată de norma juridică susceptibilă de a fi apărată
pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi
obligaţiilor juridice.
Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
a) Raportul juridic este un raport social.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură.
41
c) Raportul juridic este un raport voliţional.
d) Raportul juridic este un raport valoric.
e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.
Premisele raportului juridic
− Norma juridică.
− Subiectele de drept.
− Faptele juridice.
2) Subiectele raportului juridic

Conceptul de subiect de drept: în concepţia dreptului modern,
omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic.
Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege
a omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice.
Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:
• subiecte individuale – persoana fizică;
• subiecte colective de drept – statul, organele de stat şi persoanele
juridice.
3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor

şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic concret determinat, care
sunt prevăzute în norma juridică.
4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita

umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor.
5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau

stare de fapt reală care creează, modifică sau stinge un raport juridic.
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni.
Particularităţi ale raporturilor juridice de ramură
a) Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de
constrângere.
b) Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de
putere.
c) Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de
subiecte ale raportului juridic (persoana fizică şi persoana juridică).
d) Raportul juridic de drept administrativ –specifice sunt rapor-
turile de subordonare.
42
e) Raportul juridic de drept constituţional – specific este faptul
că unul din subiecte este statul.
XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1) Noţiunea de răspundere juridică

Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală
între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de
organele de aplicare a legii.
2) Formele răspunderii juridice: politică, civilă, disciplinară.
3) Condiţiile răspunderii juridice

Conduita ilicită – acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană
încalcă dispoziţiile legale.
Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care comite fapte
ilicite. Apare sub forma intenţiei sau a culpei.
Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.
Forme specifice ale răspunderii juridice: răspunderea penală;
răspunderea administrativă; răspunderea civilă; răspunderea membrilor
guvernului; răspunderea şefului de stat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002
2. N.Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998
3. D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
4. M.Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995
5. I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997
43
DREPT CONSTITUŢIONAL 1
Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN,
Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina Drept constituţional are ca obiectiv principal
însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale ale dreptului
constituţional, a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, a
teoriei generale şi a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor funda-
mentale, precum şi a instituţiilor şi structurilor constituţionale
româneşti actuale. De asemenea, ea îşi propune să prezinte studenţilor
conceptele, noţiunile, instituţiile şi categoriile constituţionale cu care
operează disciplina, precum şi principiile constituţionale fundamentale
de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă economică,
socială, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti contem-
porane. Problematica menţionată este abordată şi din perspectiva
aderării României la U.E. şi a ratificării Tratatului privind instituirea
unei Constituţii pentru Europa.
I. CONCEPTELE FUNDAMENTALE CU CARE OPEREAZĂ

DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Se consideră că, pentru ştiinţa dreptului constituţional, conceptele
de societate, stat, drept, politică şi morală sunt esenţiale şi studenţii
trebuie să înţeleagă şi să reţină conţinutul acestor noţiuni.
În acest sens, reţinem următoarele noţiuni:
a) Societatea umană reprezintă un ansamblu unitar, complex,
sistematic de relaţii între oameni, istoric determinate, condiţie şi
rezultat ale activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi
valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv.
b) Statul. Lato sensu, noţiunea de stat cuprinde ansamblul a trei
elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea. Stricto sensu, noţiunea
de stat cuprinde forma organizată statal a poporului.
44
c) Dreptul cuprinde totalitatea regulilor de conduită, instituite
sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la
rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bună voie şi numai în
ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului.
d) Morala. Lato sensu, morala este definită ca o formă a conştiinţei
sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de
comportare privind raporturile nescrise dintre individ şi colectivitate.
e) Politica reprezintă o formă de activitate socială care se extinde
asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, precum şi
a celor dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
II. TEORIA GENERALĂ CLASICĂ

ŞI CONTEMPORANĂ A STATULUI
a) O abordare diacronică a conceptului de stat. Conceptul de
stat poate fi abordat din diferite perspective, în funcţie de etapa
istorică luată drept reper şi de poziţiile doctrinare de pe care el este
analizat. Lato sensu, statul este considerat ca o formă de organizare
socială, care garantează, împotriva pericolelor din exterior şi din
interior, propria sa siguranţă şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc.
Formarea statului a parcurs următoarele etape: statul suveran, statul
absolutist, statul de drept şi naţional.
b) Legitimitatea şi funcţiile statului. Stricto sensu, legiti-
mitatea statului se reduce la justificarea poziţiei pe care o deţin
guvernanţii faţă de guvernaţi. Funcţiile fundamentale ale statului sunt:
legislativă, executivă şi jurisdicţională.
c) Elementele constitutive ale statului. Lato sensu, statul este
studiat ca suma a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea.
d) Teoria formei de guvernământ. În dreptul constituţional,
prin forma de guvernământ înţelegem, în general, modul în care sunt
constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Cele mai
utilizate forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.
e) Teoria generală a structurii de stat şi a regimurilor
politice. Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii
în raport cu teritoriul, pe această bază stabilindu-se dacă un stat este
constituit din unul sau mai multe state membre. Formele structurii de
stat sunt: statul unitar, statul federativ, asociaţiile de state şi
confederaţia de state. Regimul politic este, într-un anumit stat,
rezultanta jocului forţelor politice, în principal a partidelor, într-un
45
anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând seama de determinările
istorice, ideologice şi economice. Regimul politic se referă la
instituţiile politice stabilite prin Constituţie, precum şi la partidele
politice şi alte grupuri de presiune.
III. TEORIA GENERALĂ

A PUTERII ORGANIZATE STATAL
În literatura juridică de specialitate, această problematică este
studiată în cadrul teoriei sistemelor constituţionale, teorie în cadrul
căreia apare foarte des conceptul de putere, categorie esenţială în
organizarea societăţii omeneşti.
Categoria de putere este strâns legată de categoriile popor şi
naţiune. Ţinând seama de această legătură în sistemele constituţionale,
categoria putere este identificată cu categoria suveranitate, care
aparţine poporului sau naţiunii.
În literatura juridică, statul şi puterea de stat sau puterile de stat
exprimă organizarea statală a puterii .
În teoria constituţională, la început s-a pus problema unicităţii
puterii statale. Celebra teorie a separaţiei puterilor în stat a fost
formulată de Montesquieu, care susţinea că în stat există trei puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească.
În curs sunt studiate diferite aspecte ale originii şi evoluţiei teoriei
privind aceste puteri. De asemenea, sunt analizate funcţionarea principiului
separaţiei/ echilibrului/ colaborării puterilor în diferite forme de guver-
nământ, precum şi înscrierea în constituţiile statelor a acestui principiu.
IV. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

a) Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii
politice
În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul
constituţional, ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea
unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia şi a instituţiilor
politice.
Se cer a fi definite conceptul de drept constituţional şi conceptul
de instituţii politice. Vom reţine aici definiţia potrivit căreia dreptul
constituţional reprezintă acea ramură a dreptului unitar formată din
norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce
apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
46
Sintagma instituţii politice cunoaşte mai multe accepţiuni şi
sensuri.
Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la
putere.
b) Raporturile şi normele de drept constituţional
Raportul juridic de drept constituţional reprezintă o relaţie
socială reglementată de norma de drept constituţional.
Raportul juridic de drept constituţional are o structură formată
din obiect, subiect şi conţinut.
Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul
relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conţinutul
lor specific, sunt raporturi de drept constituţional .
Din acest punct de vedere, în cadrul obiectului dreptului
constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii sociale.
1) relaţii cu o dublă natură juridică – acele relaţii care, fiind
reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi timp
şi de Constituţie, devenind astfel raporturi de drept constituţional;
2) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul
de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale
care apar în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care
privesc bazele puterii de stat şi bazele organizării puterii de stat, precum
şi relaţiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat.
Menţionăm că în curs sunt identificate raporturile de drept constituţional.
Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi
subiecte ale raporturilor juridice şi, în consecinţă, şi ale raporturilor de
drept constituţional numai oamenii grupaţi fie individual, fie colectiv.
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional :
1) unităţile administrativ-teritoriale;
2) poporul;
3) statul;
4) autorităţile publice;
5) partidele, coaliţiile politice, alte organizaţii;
6) cetăţenii;
7) străinii şi apatrizii.
Referitor la normele de drept constituţional, aşa cum se apreciază şi
în literatura de specialitate, acestea reglementează conduita oamenilor în
relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii şi sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte
normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional.
47
Specific normelor de drept constituţional este faptul că, în general,
acestea cuprind numai dispoziţia, enunţând un principiu constituţional.
În curs sunt analizate şi alte considerente teoretice referitoare la
normele de drept constituţional.
c) Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
Folosind o definiţie lato sensu, formulată de profesorul Ioan
Muraru, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normei
juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a
sa de către stat.
Ţinând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoarelor
dreptului constituţional menţionate în curs, rezultă că sunt izvoare ale
dreptului constituţional numai următoarele acte normative :
a) Constituţia şi legile de modificare acesteia;
b) Legea ca act juridic al Parlamentului;
c) Regulamentele Parlamentului;
d) Ordonanţele Guvernului ( ordonanţele au forţă juridică egală
cu a legii );
e) Tratatul internaţional;
f) Obiceiul.
d) Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de
drept, va trebui să reţinem următoarele trei aspecte :
a) normele de drept constituţional reglementează cele mai
importante relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii în stat;
b) relaţiile sociale privind organizarea întregii vieţi economice
sociale, politice şi juridice sunt reglementate, în primul rând, prin
Constituţie - legea fundamentală a statului;
c) din normele constituţionale se desprind principiile după care
celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.
Rezultă că dreptul constituţional estre ramura principală în
sistemul de drept românesc.
V. TEORIA CONSTITUŢIEI
a) Noţiunea de Constituţie
Începând cu secolul XVIII-lea, odată cu apariţia primelor
constituţii scrise, s-a impus, alături de alte mari instituţii juridice, şi
Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
48
În curs sunt analizate definiţiile formulate de diferiţi autori, din
ţări care au o constituţie scrisă sub forma unui document unic, din ţări
care nu au o constituţie scrisă (exemplu, Anglia) şi din ţări care au o
constituţie scrisă, dar sub forma unui ansamblu de documente
constituţionale (exemplu, Canada).
În stabilirea conceptului de Constituţie, s-au conturat în timp o
serie de elemente definitorii de conţinut şi de formă, dintre care
menţionăm: caracterul de lege al Constituţiei; Constituţia ca lege
fundamentală a statului; normele constituţionale au forţă juridică
supremă; s-a impus forma scrisă a Constituţiei;
Unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii
pe care le reglementează Constituţia.
Valorificând cele prezentate mai sus, ne însuşim părerea potrivit
căreia Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care
reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
b) Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea
Constituţiei
În ceea ce priveşte apariţia Constituţiei, reţinem cauzele apariţiei
acesteia, explicaţii privind constituţia cutumiară şi constituţia scrisă,
teoriile şi practicile care au stat la baza elaborării constituţiei scrise.
Referitor la adoptarea Constituţiei, reţinem aspecte privind iniţiativa
adoptării constituţiei, precum şi modurile de adoptare a acesteia, respectiv:
constituţia acordată, statutul sau constituţia plebiscitară, pactul sau
constituţia pact, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară
Modificarea constituţiei are în vedere procedura după care
aceasta se modifică, în cazul celor două feluri de constituţii, respectiv
constituţia cutumiară şi constituţia scrisă.
Unele constituţii interzic posibilitatea încetării sau suspendării
acestora (exemplu, Constituţia română din 1866).
În practica constituţională, constatăm că efectele juridice ale
normelor constituţionale au fost suspendate în situaţii de criză politică.
Referitor la abrogarea constituţiei, în practica constituţională,
acestea au fost abrogate explicit prin adoptarea unei noi constituţii.
c) Conţinutul normativ al Constituţiei
Conţinutul normativ al constituţiei pune în discuţie stabilirea
categoriilor de norme pe care ea trebuie să le cuprindă. Încă de la început se
constată că legea fundamentală are un conţinut complex. Tradiţional,
49
conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte pornind de la definiţia
acesteia. În final, reţinem că în conţinutul normativ al constituţiei sunt
cuprinse principiile fundamentale de maximă generalitate care guvernează
întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a societăţii româneşti
contemporane.
d) Supremaţia Constituţiei
In cuprinsul acestui capitol sunt analizate următoarele aspecte:
stabilirea conceptului de supremaţie a Constituţiei, fundamentarea
ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, consecinţele juridice ale supremaţiei
Constituţiei şi garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei.
Conceptul de supremaţie a Constituţiei are un conţinut complex
şi exprimă poziţia cea mai înaltă a constituţiei în ierarhia sistemului
dreptului românesc .
În esenţă, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei,
aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, „se regăseşte în
totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, factori ce
se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în
raport cu constituţia în indivizibilitatea lor ”.
Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei privesc adoptarea,
modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei, deosebirile de conţinut
de formă şi de forţă juridică ce există între Constituţie şi lege şi
conformitatea întregului drept cu Constituţia.
În cadrul garanţiilor juridice ale supremaţiei constituţiei sunt analizate
următoarele garanţii: a) controlul general al aplicării Constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor; c) îndatorirea fundamentală de a
respecta Constituţia.
e) Controlul constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este o garanţie a supremaţiei
Constituţiei.
Cercetarea formelor de control şi a autorităţilor competente a
efectua controlul constituţionalităţii legilor impune clarificarea a cel
puţin trei probleme prealabile, analizate în curs.
Capitolul respectiv din curs este structurat pe patru paragrafe astfel:
noţiunea controlului constituţionalităţii legilor, organele de stat
competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea contro-
lului pe acest criteriu, alte forme de control al constituţionalităţii legilor
şi controlul constituţionalităţii legilor în România.
Sintetizând, reţinem din literatura de specialitate următoarea
definiţie a controlului constituţionalităţii legilor: activitatea organizată de
verificare a conformităţii legii cu Constituţia; această activitate cuprinde
50
regulile privind autorităţile competente să efectueze verificarea,
procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate cu ocazia realizării acestei
proceduri.
Abordând clasificarea sistematică a controlului constitu-
ţionalităţii legilor pe baza criteriului organului competent care-l
realizează, se pot stabili următoarele forme de control: 1) controlul
prin opinia publică; 2) controlul constituţionalităţii legilor exercitat
printr-un organ politic; 3) controlul constituţionalităţii legilor
exercitat printr-un organ jurisdicţional.
Alte forme de control al constituţionalităţii legilor sunt stabilite
pe baza următoarelor două criterii :
a) potrivit criteriului înscrierii în Constituţie a formelor de control al
constituţionalităţii legilor, acesta poate fi explicit sau implicit;
b) potrivit criteriului timpului în care se efectuează controlul
constituţionalităţii legilor, acesta se divide în control anterior şi
control posterior.
O parte esenţială a capitolului din curs este consacrată
controlului constituţionalităţii legilor în România.
Legea fundamentală a României stabileşte că efectuarea controlului
constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale, autoritate publică
având în componenţa sa nouă judecători independenţi şi inamovibili pe
durata mandatului de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sunt
supuse controlului de constituţionalitate următoarele acte : legea ca
act juridic al Parlamentului, iniţiativele de revizuire a Constituţiei,
regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, iniţiativele
legislative ale cetăţenilor cu drept de vot.
În afara controlului constituţionalităţii actelor normative menţionate
mai sus, Curtea mai este învestită şi cu alte atribuţii, stabilite de art.144
din Constituţie.
Acestea sunt :
a) atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului;
b) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor
constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României;
d) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
51
e) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio-
nalitatea unui partid politic;
f) soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice.
Un ultim aspect al controlului constituţionalităţii legilor în
România se referă la procedura în faţa Curţii Constituţionale.
Regulile procedurale, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru,
cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile
premergătoare şedinţelor, examinarea, deliberarea şi comunicarea
actelor Curţii.
Aceste reguli procedurale sunt stabilite detaliat în Legea 47 /1992 cu
modificările şi completările ulterioare privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale şi sunt tratate detaliat în curs.
În continuare, sunt analizate actele Curţii Constituţionale, care
sunt: deciziile, hotărârile şi avizele consultative, potrivit atribuţiilor
stabilite de art . 144 din Constituţie.
În partea finală a cursului sunt analizate efectele juridice ale
actelor Curţii Constituţionale ţinând seama de cele două forme ale
controlului – prealabil sau posterior.
f) Teoria generală a constituţionalizării dreptului
Problematica în discuţie este de actualitate şi reprezintă
principalul efect al supremaţiei Constituţiei şi al existentei controlului
constituţionalităţii legilor realizat de către o autoritate distinctă –
Curtea Constituţională.
În esenţă, conţinutul fenomenului constituţionalizării dreptului
cuprinde, pe de o parte, acumularea de norme constituţionale prin
dezvoltarea jurisprudenţei constituţionale, iar pe de altă parte,
difuzarea acestor norme în ordinea juridică.
VI. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE
Tema abordată este structurată pe mai multe secţiuni.
Secţiunea I stabileşte noţiunea de drepturi ale omului şi de
drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Pentru cursul de faţă trebuie reţinut următorul concept al drepturilor
omului: „Acele drepturi inerente fiinţei umane, căreia îi sunt consacrate şi
recunoscute drepturile sale naturale în raporturile cu statul, cu ceilalţi
indivizi şi cu colectivitatea din care face parte, drepturi indivizibile şi
universale, care într-o abordare axiologic–epistemologică sunt indivizibile
şi universale, esenţiale pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii
52
umane, şi care subsumează doua determinări de relativitate, prima
determinare de relativitate se referă la abordarea diacronica a drepturilor
omului, iar a doua determinare se refera la abordarea contextului econo-
mico-social, politic, cultural şi juridic al unei societăţi organizate statal”.
Fiinţa umană, omul, se află întotdeauna în spaţiul de suveranitate al
unui stat. În această situaţie, el devine cetăţean şi, datorită raporturilor sale
constituţionale de cetăţenie, se bucură de universalitatea drepturilor şi
libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi.
Pentru stabilirea conceptului de drepturi fundamentale,
procedăm la identificarea trăsăturilor specifice ale acestora, făcând
câteva precizări terminologice utilizate în domeniu; în final, reţinem
din literatura de specialitate următoarea definiţie: drepturile
fundamentale reprezintă acele drepturi subiective ale cetăţenilor,
esenţiale pentru viaţa demnitatea şi libertatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane,
drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
Tot în cuprinsul secţiunii I din curs este stabilită noţiunea de
îndatoriri fundamentale, care, potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru,
reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către
popor pentru realizarea intereselor generale înscrise în Constituţie şi
asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
În cuprinsul secţiunii a II-a este analizată natura juridică a
drepturilor fundamentale, avându-se în vedere că, în literatura
juridică de specialitate, există opinii diferite privind această natură,
opinii care au la bază: teoria drepturilor naturale, teoria drepturilor
individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit căreia drepturile
fundamentale reprezintă trăsături esenţiale ale statutului juridic al
fiinţei umane, sau elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor.
În secţiunea a III-a este studiată corelaţia dintre reglementările
interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale
omului şi cetăţeanului.
Pe plan mondial, preocuparea comunităţii internaţionale pentru
promovarea şi protejarea drepturilor fiinţei umane, s-a concretizat în
elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât
la nivel O.N.U., cât şi la nivel regional.
Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel
constituţional şi legal, privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor. Corelaţia dintre aceste două reglementări
este analizată detaliat în curs.
53
Secţiunea a IV-a este dedicată examinării sferei drepturilor
omului şi cetăţeanului. Pentru stabilirea sferei drepturilor omului şi
cetăţeanului se ţine seama de evoluţia instituţiei drepturilor omului
atât în planul reglementărilor internaţionale, cât şi în planul
reglementărilor constituţionale. Ţinând seama de această evoluţie, sunt
identificate patru generaţii de drepturi.
Secţiunea a V-a se referă la clasificarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, folosind criteriul
conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate
în cinci categorii: a) inviolabilităţile; b) drepturile şi libertăţile social-
economice şi culturale; c) drepturile exclusiv politice; d) drepturile şi
libertăţile social-politice; e) drepturile garanţii. Trebuie menţionat că
această clasificare nu presupune şi o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, toate formează un sistem unitar, având caracter fundamental.
În secţiunea a VI-a, sunt identificate principiile constituţionale
aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor români.
Acestea sunt:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor funda-
mentale;
2. Neretroactivitatea legii;
3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate numai de
persoane care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară;
5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor;
6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de
protecţie juridică;
7. Cetăţenii români nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi din România;
8. Prioritatea reglementărilor internaţionale;
9. Accesul liber la justiţie;
10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi.
VII. TEORIA CETĂŢENIEI ŞI CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Această problematică este structurată pe cinci secţiuni din curs, care
acoperă diferite aspecte referitoare la cetăţenie astfel: noţiunea de cetăţenie,
natura juridică a cetăţeniei, reglementarea juridică a cetăţeniei române şi
principiile ce se degajă din normele juridice referitoare la cetăţenie,
dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
54
Cetăţenia interesează în egală măsură atât dreptul constituţional,
cât şi dreptul internaţional public şi privat.
Reglementările legale privind cetăţenia sunt cuprinse în Legea
nr.21/ 1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial”
nr.44 din 6 martie 1991. Legea a fost modificată prin Legea nr.192/1999
pentru modificarea şi completarea Legii nr.21/ 1991, Legea cetăţeniei
române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 61 din 14 decembrie 1999.
Cetăţenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă
relaţiile permanente social- economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi
atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor
şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legile României.
În continuare, cursul prezintă principiile ce rezultă din normele
juridice privind cetăţenia şi o scurtă retrospectivă privind evoluţia
conceptului de cetăţenie în sistemul dreptului românesc. Se procedează
apoi la stabilirea naturii juridice a cetăţeniei. Natura juridică a cetăţeniei
presupune stabilirea apartenenţei cetăţeniei la una dintre categoriile
juridice. De asemenea, sunt identificate principiile care stau la baza
cetăţeniei române, principii care rezultă din normele constituţionale
privind cetăţenia şi din legea cetăţeniei române cu modificările şi
completările ulterioare.
Ultima secţiune a cursului este consacrată modurilor de
dobândire şi pierdere a cetăţeniei române.
Legea cetăţeniei stabileşte următoarele moduri de dobândire a
cetăţeniei române: 1) prin naştere; 2) prin adopţie (înfiere ); 3) la
cerere; 4) prin repatriere.
Referitor la modurile de pierdere a cetăţeniei române, legea
cetăţeniei române stabileşte următoarele situaţii: a) retragerea
cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în
alte cazuri prevăzute de lege.
În continuare, sunt examinate amănunţit următoarele probleme:
dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
În partea finală a capitolului sunt prezentate principalele aspecte
din Convenţia europeană privind cetăţenia, în curs de ratificare, de
către Parlamentul României.
55
VIII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN
ŞI DREPTUL EUROPEAN DIN PERSPECTIVA
ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
ŞI A RATIFICĂRII TRATATULUI PRIVIND INSTITUIREA
UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA
a ) Raportul dintre dreptul intern şi dreptul european
Problematica în discuţie poate fi analizată sub următoarele patru
aspecte: 1) raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional; 2) po-
ziţia tratatelor internaţionale privind drepturile omului în sistemul
dreptului românesc; 3) poziţia tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, în sistemul dreptului românesc, în perspectiva aderării
României la Uniunea Europeană; 4) condiţiile constituţionale ale
aderării României la Tratatul Atlanticului de Nord.
b) Constituţia pentru Europa
Este pentru prima oară în lume când un sistem regional adoptă o
Constituţie. Acesta este rezultatul a peste 50 de ani de consolidare a
structurilor noii Constituţii pentru Europa.
Tratatul constituţional pentru instituirea unei Constituţii pentru
Europa a fost semnat la Roma, la data de 29 octombrie 2004, de către
şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale Uniunii Europene,
precum şi de România, Bulgaria şi Turcia, în calitate de ţări candidate
la aderarea la Uniunea Europeană.
Tratatul constituţional cuprinde:
Constituţia pentru Europa; Protocoale; Anexe.
Din analiza conţinutului normativ al Constituţiei europene
rezultă că aceasta este structurată pe patru părţi şi un preambul.
Preambulul cuprinde marile principii care au stat la baza elaborării
Constituţiei pentru Europa. Partea I cuprinde: definiţia şi obiectivele
Uniunii; drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii; competenţele
Uniunii; exercitarea competenţelor Uniunii; viaţa democratică a Uniunii;
finanţele Uniunii; Uniunea şi spaţiul apropiat; apartenenţa la Uniune;
Partea a II-a cuprinde Carta drepturilor fundamentale a Uniunii;
Partea a III-a cuprinde politicile şi funcţionarea Uniunii; Partea a IV-a
cuprinde dispoziţii generale şi finale.
56
1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
2. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I,
Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea
Constituţiei-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat
elementar, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
6. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită-comentarii şi explicaţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004
57
INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI
Conf. univ. dr. FLORIN NEGOIŢĂ
SEMESTRU I
Obiective
Disciplina îşi propune: să contribuie la cunoaşterea şi însuşirea
de către studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interdependenţei
acestuia cu dreptul contemporan în plan european; la cunoaşterea
specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului
român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.
Evoluţia dreptului trebuie studiată pentru că natura non facit
saltus şi în dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are
rădăcini adânci în instituţiile trecute . De aceea, viitorul jurist trebuie să
studieze şi istoria dreptului, şi nu numai istoria dreptului, dar şi istoria în
general. A cunoaşte o instituţie juridică, fără a cunoaşte împrejurările
istorice din care a ieşit este un non sens. „Fără istoria dreptului ....nu
poţi înţelege instituţiile....A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte
în trecut, ...este a ne reduce la un studiu care poate să aibă oarecare
însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist.”
(M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi
drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).
Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei
Introducere în istoria dreptului este de o importanţă cardinală, ce
poate fi ilustrată din mai multe puncte de vedere.
1. Mai întâi, pentru că este vorba de istoria poporului nostru şi, în
mod deosebit, de problema fundamentală a istoriei noastre, respectiv
etnogeneza poporului român şi, în acest cadru, a dreptului, ca fenomen
de suprastructură, împletindu-se organic cu viaţa social-economică şi,
mai ales, cu cea politică.
58
2. În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a
instituţiilor de drept nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi
temeinicia lor aceste instituţii.
3. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului românesc relevă în
mare măsură specificul naţional al acestui drept, acea „notă cu
precădere”, cum spunea Călinescu în eseul Specificul naţional.
Cercetarea dreptului impune folosirea atât a metodei istorice, cât
şi a metodei comparate.
Periodizarea istoriei dreptului românesc
1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la
formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui Bure-
bista şi a lui Decebal, până la cucerirea Daciei de către romani (106).
2. Dualismul juridic în Dacia – provincie a imperiului roman
(106-271/274).
3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale,
respectiv de la retragerea aureliană până la formarea statelor române
centralizate şi în care are loc procesul de formare a Legii ţării (Ius
Valachicum – vechiul drept cutumiar – agrar), şi perioada monarhiei
centralizate, de la formarea statelor româneşti până la revoluţia din
1821, în care se săvârşeşte dreptul cutumiar român (Ius Valachicum) şi
apar primele legiuri scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile
burgheze din 1821 şi 1848 până în anul 1947, un rol important în
răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l Regula-
mentele Organice.
5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-
22 decembrie 1989.
După 23 august 1944 s-au parcurs 2 etape :
1) etapa 23 august 1944 - 30 decembrie 1947, în care, prin
măsurile politice adoptate, s-a pregătit terenul pentru trecerea la
instaurarea dictaturii comuniste;
2) etapa 30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989 – etapa dictaturii
comuniste .
6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989.
59
I. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Etnogeneza poporului român poate fi înţeleasă mai uşor prin
analiza elementelor fundamentale ale organizării politice şi ale
instituţiilor juridice în mod cronologic. Studierea lor este absolut
necesară pentru înţelegerea unor particularităţi şi caracteristici speci-
fice ale acestora.
Instituţii juridice la geto-daci
Deşi documentaţia referitoare la instituţiile juridice la geto-daci
este destul de săracă, totuşi, datorită scriitorilor antici, latini şi greci, şi
datelor oferite de arheologie, ne putem forma o idee generală despre
problema pusă în discuţie.
Privitor la premisele organizării politice şi juridice în epoca antică
menţionăm existenţa şi pe teritoriul patriei noastre a paleoliticului,
mezoliticului şi neoliticului. Subliniem doar că, pe parcursul epocii
neolitice, procesul trecerii de la matriarhat la patriarhat a cunoscut un
traseu cu trei etape importante:
Etapa I, în care tatăl şi soţul (bărbatul) ocupă un loc subordonat
în cadrul familiei matriliniare.
Etapa II, în care are loc creşterea treptată a importanţei econo-
mice a bărbatului şi a participării sale la viaţa de familie.
Etapa III, în care se instaurează patriarhatul.
Nomele de drept consfinţite de opinia publică a tribului aveau o
dublă sarcină:
a) prevenirea oricăror încălcări prin mijloace pasive, prin simpla
prezenţă;
b) intervenţia activă, când normele erau încălcate, când un
individ sau mai mulţi primejduiau siguranţa tuturor.
Aşa cum subliniază Vladimir Hanga, în Istoria dreptului româ-
nesc, Drept cutumiar, „paralel cu apariţia şi consolidarea statului are
loc procesul de formare şi dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice,
deoarece cutuma a constituit prima şi cea mai importantă formă de
manifestare a regulilor de drept”.
II. DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ
1. Sistemele de drept din Dacia romană
Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale
Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept
aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi aici, peregrinilor din această
60
provincie, precum şi aşa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile
dintre cetăţeni şi peregrini.
Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii romani
rezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului,
iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai
importante izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele
guvernatorilor.
Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a
normelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile
locale şi imediate. Edictul avea două părţi:
a) dispoziţiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetăţenilor
romani rezidenţi în provincie;
b) edictul provincial ( norme de drept local).
Constituţiile imperiale puteau fi: a) edicte imperiale; b) mandate.
Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni; în mare
parte, însă, în acest domeniu, s-au elaborat norme juridice noi prin
edictele guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va
fi condusă provincia; evident, se ţinea seama de constituţiile imperiale,
valabile pentru întreg imperiul, şi de mandatele imperiale, în care se
precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutu-
ma locală) şi nici nu se putea altfel, întrucât romanii tratau diferenţiat
populaţia, în funcţie de cetăţenie şi statut juridic.
Capacitatea juridică a persoanelor
Înainte de edictul împăratului Caracalla, locuitorii liberi din Dacia
erau împărţiţi în trei categorii: a) cetăţenii romani; b) latinii; c) peregrinii.
III. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
Influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc
În însăşi esenţa dreptului cutumiar românesc trebuie căutate şi
evidenţiate preceptele creştine. În consecinţă, este insuficient a vorbi doar
despre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc.
Dreptul cutumiar românesc, care este, în afara oricărei discuţii, o
„evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia
principalelor instituţii de drept. Menţionăm, în acest sens, următoarele
aspecte:
1. Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-ro-
mane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii
61
constituie o dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentarea
căsătoriei şi familiei.
2. Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelun-
gată a primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt strâns legate
de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi
anterior creştinismului.
3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit sunt
strict înrâurite de preceptele şi credinţa creştină.
4. De la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat
a acestuia, ca provenind de la divinitate, până la exercitarea preroga-
tivelor sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor sale în
rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie
fundamentală şi centrală a dreptului românesc.
5. În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de
nădejde al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi
interesele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două insti-
tuţii de importanţă vitală pentru poporul român.
IV. FORMAREA STATELOR ROMÂNEŞTI INDEPENDENTE.

SISTEMUL NORMATIV VICINAL
Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia
autohtonă, romanizată, în plin proces de formare a poporului şi a
limbii române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem
normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să
edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul
juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele
dreptului roman provincial (dreptul roman vulgar). În privinţa genezei
suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti au existat
multe controverse în literatura de specialitate, conturându-se diferite
teorii cu privire la această problemă: teoria originii trace a dreptului
cutumiar românesc, teoria originii latine şi teoria originii daco-romane
a dreptului cutumiar românesc.
V. LEGEA ŢĂRII (IUS VALACHICUM)
Conceptul de lege şi dreptate
Existenţa obştilor în cadrul Ţărilor Româneşti a determinat şi
menţinerea normelor tradiţionale după care ele funcţionau, întărite
prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp norme
62
juridice. Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin
Noica preciza că aceste norme au fost denumite de români „lege”, cu
înţelesul de norme nescrise, provenind din latinescul „re-ligio”, adică
a lega pe dinăuntru, prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era
„mos” ( obicei). Această caracteristică a „legii româneşti” s-a format
în perioada îndelungată în care normele constitutive în cadrul obştei
săteşti au fost respectate datorită consensului din cadrul colectivităţii.
La romani, lex însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la
latinescul legere (a citi). Ea era impusă printr-o constrângere exte-
rioară colectivităţii, aceea a aparatului politic.
Legea scrisă a început să fie numită lege, o dată cu apariţia
pravilelor-coduri de lege scrise începând cu secolul XVII, când a fost
necesar să se deosebească dreptul nescris de cel scris, denumirea
primului fiind aceea de obicei.
Un alt sens pe care îl are legea la români este acela de credinţă
religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a influienţat conţinutul
moral al conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei. Astfel,
când au apărut legile bisericeşti-nomocanoanele, românii le-au
denumit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumnezeu”.
Instituţia „ oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la
români. „Oamenii buni şi bătrâni” erau aceia care, prin comportamentul
lor, dovedeau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să
judece conduita şi faptele semenilor. Astfel, în concepţia românească,
dreptatea însemna şi echitate. Conştiinţa juridică a timpului cuprindea,
pe lângă moştenirea daco-romană, şi unele principii rezultate din
influenţa bizantină şi morala creştină.
Caracteristicile lui ius valachicum (legea ţării)
A. Este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun
tuturor românilor.
B. Este unitar din punct de vedere social: nu au existat în
trecutul nostru un drept ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept
nou, cu caracter individualist.
C. Este, în principal, un drept cu caracter rural, un drept agrar
al oamenilor legaţi de pământ, de hotar, de moşie.
Termenul de „hotărâre” provine, de altfel, de la cuvântul „hotar”,
ceea ce dovedeşte că cele mai multe procese se rezumau la fixarea
hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotărâri
(judecătoreşti, politice etc.) iar „moşia”, etimologic, provine de la
proprietatea moştenită de la moş.
63
D. Este complet şi complex, reuşind să reglementeze principalele
relaţii sociale statornicite la nivelul societăţii. Dreptul obişnuielnic era
format dintr-un sistem de norme de conduită şi convieţuire socială,
cuprinzând atât norme de drept public, privind organizarea societăţii şi
conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, privind
proprietatea, moştenirea, familia etc. (problemele particulare ale
oamenilor).
E. Este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor
economico-sociale, chiar dacă obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei
superior de proprietate (proprietate devălmaşă); se nasc instituţii noi
care se referă la posibilitatea de ieşire din indiviziune prin respectarea
dreptului de protimisis (preferinţa de cumpărare-răscumpărare). Statu-
tul juridic al persoanelor se diferenţiază în funcţie de avere; justiţia se
oficializează ca urmare a dezvoltării statelor feudale româneşti. Dar
„arhaismele juridice” româneşti se regăsesc şi în noile reglementări,
născute după apariţia statului.
F. Originalitatea vechiului drept românesc rezultă din modul de
viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni
politice cu caracter prestatal. Originalitatea obştii, a cnezatului, voievo-
datului, a ţărilor constituie începutul dreptului public al Ţărilor Române.
Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arăta: „...S-ar putea spune că,
din trunchi, s-a scurs sevajuridică, astfel cum se scurge răşina dintr-un
brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, tocmai de
aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi
dezvoltări.”
G. Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului sunt asemenea
rezistenţei şi trăiniciei celorlalte instituţii politico-juridice româneşti,
cnezate, voievodate, scaune.
VI. INSTITUŢIA DOMNIEI
Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar
Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare
sub aspect politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului înteme-
ietor, care a devenit voievod şi a luat titlul de domn.
În limba slavă, voievod înseamnă conducător de oaste, dar pentru
că funcţia implica mult mai multe aspecte decât cele reliefate de sintagma
de mare voievod, s-a impus conceptul de domn, provenit din limba latină,
care însemna stăpân al ţării, în detrimentul celui de voievod, deşi acesta
din urmă era puternic împământenit în spiritualitatea noastră. Dovadă
64
este că, în Transilvania, el s-a păstrat încă multă vreme, deşi regii
maghiari au încercat să impună pe cel de principe, iar domnii au continuat
să-şi spună multă vreme tot voievozi, chiar şi după constituirea Ţărilor
Române. Prin complexitatea sa, prin importanţa sa, domnia este instituţia
centrală a dreptului cutumiar.
Domnia este o instituţia originală şi autohtonă, atributele sale
derivând din procesul natural şi unic de formare a statelor feudale
româneşti. Instituţionalizarea puterii politice în Ţările Române, adică
formarea statelor feudale româneşti, a fost legată, mai întâi, de unele
personalităţi de circumstanţă, care aveau la început doar legitimitate
obştească şi nicidecum un aparat care să le supravieţuiască. Aşadar,
puterea politică instituţionalizată – nucleul politic statal – nu s-a
disociat de persoana guvernanţilor. Statul în sine se confunda la
început cu persoana domnitorului. La înscăunare, domnul se încorona.
Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca
(termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ).
Caracteristicile domniei
a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul era
stăpânitor, lipsit de un organ de control; însă, aşa cum afirma
A.D. Xenopol, domnia nu a fost despotică, obiceiul pământului relati-
vizându-i atributele, mărginindu-i potenţele prin sfatul domnesc şi
adunarea stărilor.
b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netrans-
misibilă în plenitudinea sa.
c) Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale
prin omagiile şi fidelităţile faţă de puterile mai mari, ele nu au devenit
ţări vasale de drept; aşadar, vasalitatea era nominală. Vasalitatea purta
asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general. Acte oficiale
privind vreun tratat semnat în acest sens nu au existat. Unii istorici
consideră data stabilirii regimului de vasalitate anul 1462, când Vlad
Ţepeş a fost înlocuit cu Radu cel Frumos, iar pentru Moldova, anul
1456, când Petru Aron şi Adunarea Ţării au acceptat condiţiile im-
puse de Mahomed al II-lea Cuceritorul.
În realitate şi strict juridic, păcile negociate s-au concretizat în
alianţe inegale, Ţările Române căpătând, potrivit dreptului musulman,
regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile duşmane ce
urmau să fie atacate în vederea instaurării regimului musulman, adică
urmau a fi conduse de emiri musulmani). Aşadar, regimul juridic ahd
65
era un regim intermediar, turcii mulţumindu-se cu plata haraciului ca
semn de supunere a locuitorilor respectivi. Se menţinea instituţia
principilor locali din familiile domnitoare, care conduceau forţele
armate locale, dar aceştia erau obligaţi să colaboreze militar cu turcii. Ei
rămâneau însă subiecte de drept internaţional în sensul cel mai exact al
sintagmei. Acest regim a fost valabil până la instaurarea regimului
turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţările Române).
Procesul (procedura de judecată)

Termenul de „proces" din limba română provine din latinescul
processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres, activitate
progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul
de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,
termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem
astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare,
anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în
scopul rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la
răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea
unor infracţiuni.
VII. INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE ÎN FEUDALISM

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta
apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea,
ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între
infracţiune şi pedeapsă legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval
fiind de orientare socială.
În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături:
a) urmăreau intimidarea;
b) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi
„peste pravilă";
c) cumulul pedepselor era îngăduit;
d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în
raport cu poziţia socială a celui vinovat;
e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecă-
torului";
f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau;
g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme
ale „vendetei" se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi
răscumpărarea (compoziţia voluntară).
66
Evoluţia reglementărilor penale, în general, poate fi evidenţiată
sub 3 mari aspecte:
1. Identificarea unor anumite categorii de fapte care, prin esenţa
lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un
pericol social sporit prin urmările lor.
2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor
astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.
3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.
În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni:
I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:
Înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; Lesma-
jestate; Osluhul; Călpuzenia.
II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „uci-
dere"; Patricidul.
III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea
hotarelor; Incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”.
IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie
intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum, şi sluţirile de
orice fel.
V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială (împo-
triva moralei): Răpirea de fată sau de femeie; Seducţia; Sodomia;
Curvia sau desfrânarea; Incestul; Defăimarea.
VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Vicleşugul
sau înşelăciunea; Neascultarea; Jurământul mincinos, „mărturia strâm-
bă" sau „limba strâmbă”; Vrăjitoria.
VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Apostazia;
Ierosilia.
În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de
răspundere penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b) răspun-
derea familială.
VIII. IDEILE POLITICO-JURIDICE ÎN FEUDALISM
Începuturile ştiinţei dreptului
În ceea ce priveşte ştiinţa dreptului, între cele trei facultăţi ale
Universităţii din Cluj, înfiinţate în 1581, se număra, la sfârşitul
secolului al XVI-lea, şi o Facultate de drept; alte institute de învăţă-
mânt superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat
67
ulterior la Oradea, Sibiu şi Braşov. În bibliotecile particulare se aflau,
de asemenea, numeroase cărţi de drept, între care predominau cele de
drept roman.
Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor
monumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite
de români şi existenţa unei puternice conştiinţe a unităţii naţionale,
promovată de strânsele legături economice şi culturale între cele
două versante ale Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii
cărturari ai vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie
unitară pe tot cuprinsul pământului românesc şi să constituie un
factor activ în acţiunile comune ce vor duce, o dată cu redeşteptarea
naţională, la construirea unui edificiu politico-instituţional unic.
Codificări ale unor norme de drept
Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului,
precum şi prefacerile din domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări
în domeniul suprastructurii, printre care şi în domeniul instituţiilor
juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile
juridice, diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaţi
să le aplice, mai ales când aceştia erau străini, reclamau şi ele noi
reglementări pe plan juridic. Menţionăm în acest sens:
1. Capetele de porunci (1714 Muntenia)
2. Codul lui Mihai Fotino (1765 Muntenia)
3. Manualul de legi (Pravilniceasca condică)
4. Pandectele lui Toma Carra (1806 Moldova)
5. Sobornicescul hrisov (Moldova 1785)
6. Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 - Moldova)
7. Codul civil al lui Scarlat Calimach (1717 - Moldova)
8. Legiuirea Caragea (1818 - Muntenia)
IX. REGULAMENTELE ORGANICE

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării
puterilor în stat.
Adunarea obştească ordinară. Compunere şi activitate
În Valahia (Muntenia) Obişnuita Obştească Adunare se compu-
nea din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În
adunări erau membri de drept, datorită funcţiunii pe care o deţineau,
mitropoliţi şi episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar
68
corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată art.45 şi
art.46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din
Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau
boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţin de 25 ani, proprietari
de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele adunării era
Mitropolitul ţării. Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de treapta
I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de
ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în
capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte
unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova, boieri proprietari,
feciori de boieri, în vârstă cel puţin de 30 de ani. Adunarea îşi constituia
biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi.
Miniştri nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în
orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimitea Adunării proiectele de
legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei)
sau ţidula domnească în Moldova (art.51 lit.a).
Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări,
Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti
Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului
(sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive
(art.49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.a. Regulamentul
Organic al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuia să fie
sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul
Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul Organic al Moldovei).
Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anafo-
rale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi
plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute celor două Curţi.
Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi
atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimeteau
spre dezbatere de Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului.
Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat
Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la
şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească.
Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime
domnului, deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o
dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le
autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident, o încălcare
a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.
69
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1
decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea
prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita „ofisul domnesc" de
deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputa-
ţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau
comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească.
În fine, Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere.
Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul
membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a
se tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei,
pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile din interiorul
clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare,
compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în
Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi
din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămaraş, de la
vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri
de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban
în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 deputaţi ai
judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari,
feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în
Muntenia, 21 în Moldova.
Domnia
Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în
fiecare principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în
Muntenia 190 de membri (art.2), iar în Moldova 132 de membri (art.2
şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se
putea proceda la alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere,
deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face
nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire
străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştei îmi va
fi cel dintâi scop". Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă
întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi,
mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi
şedinţă un arz către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o
notă oficială de informaţiune către Curtea proteguitoare. Ambele
adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art.42 Regulamentul
Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.
70
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Nicolae din
Iaşi şi jura pe evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei
Treimi", de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Princi-
patului, după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el
putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei
anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi.
La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era imediat exercitată
de Vremelnica Ocârmuire a caimacanilor. Candidaţii la domnie trebuia
să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie
boierească a cărei notabilitate „să se suie cel puţin la moşul său”.
Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile.
După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuia să dea
socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare,
domnul depunea jurământul cerut de art.44 Regulamentul Organic al
Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea
dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri
domneşti (art. 39 Regulamentul Organic al Valahiei), în terminologia
modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l
modifica sau a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea
Domnului spre intrare (art. 40 Regulamentul Organic al Valahiei), care
echivala cu sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită
proiectul Adunării spre o nouă chibzuinţă. Dacă îl sancţiona, dădea
ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea. Sub noua aşezare,
Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2
milioane pe an (art. 65 Regulamentul Organic al Valahiei) şi 800.000 lei
(art. 74 Regulamentul Organic al Moldovei).
Organele puterii executive
Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată
numele de miniştri (art.46, art.147-150 Regulamentul Organic al
Valahiei). În sistemul regulamentar, domnul numea şi revoca pe
colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte considerente decât acelea
care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică decât
aceea a domnitorului, care da directivele şi impulsurile necesare.
Miniştrii nefăcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot
de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să „arate”
reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de anumiţi miniştri;
Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi
celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea
fi destituirea domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul
71
Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii
erau: Ministrul Trebilor din Lăuntru sau Marele Vornic, Ministrul
Finanţelor sau Vistierul, Marele Postelnic sau Secretarul de Stat,
Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul (ministrul) trebilor
bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii (art.149 Regulamentul
Organic al Valahiei).
Literatura istorico-juridică şi aprecierile asupra Regula-
mentelor Organice
Jurişti, istorici şi cercetători ştiinţifici s-au aplecat de-a lungul
timpului asupra Regulamentelor Organice şi a contextului intern şi
internaţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Opiniile lor au
fost diferite în privinţa rolului şi însemnătăţii Regulamentelor Organice,
a cauzelor şi consecinţelor adoptării acestor acte de importanţă majoră
pentru viaţa politică, economică şi juridică a Principatelor Române. Unii
le-au tratat drept „constituţie", alţii drept „lege fundamentală", iar o a
treia categorie le-a etichetat drept „cod de legi". În fine, a mai fost şi o a
patra categorie, care n-au tras o linie clară şi fermă între constituţie, lege
fundamentală şi cod de legi, îmbinând elemente fie din prima şi a doua
categorie, fie din a doua şi a treia.
Astfel, ideea de constituţie a Regulamentelor Organice o întâl-
nim la istoricii Nicolae Iorga, Constantin C.Giurescu, Dinu Giurescu,
N. Bălcescu şi juriştii Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, C. Dissescu,
A. Iorgovan.
„Regulamentul Organic înmănunchează atribute de lege juridică
fundamentală atunci când se ocupă de problema organizării de stat ...",
subliniază Dumitru D.Firoiu. Acest atribut este susţinut de juriştii Ion
Deleanu, Tudor Drăganu, Liviu P. Marcu, Cristian Ionescu etc. şi de
istoricii Vlad Georgescu, Emil Cernea, Emil Molcuţ.
Atributul de „Cod de legi" este susţinut de istoricii A.D.Xenopol,
Gh.I.Brătianu, I.C.Filitti, V.Şotropa, de K.Marx, Septimiu Albani etc.
În fine, o serie de personalităţi care cumulează pregătirea juri-
dică cu cea de istoric găsesc trăsături comune fie de constituţie şi lege
fundamentală, fie de lege fundamentală şi cod de legi. Remarcăm, în
acest cadru, pe Dumitru Firoiu, Antonie Iorgovan, C.Dissescu, Ion
Deleanu, Emil Cernea şi Emil Molcuţ.
Regulamentele Organice prefaţează organizarea viitoarelor
structuri ale statului român modern. Ele reprezintă o verigă în tranziţia
de la feudalism la capitalism, un proces în care aportul elementului
72
autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi
pregnant. În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp
larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea aces-
tora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de
mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar
formării statului naţional român modern.
X. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 1859-1866
Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza
Reforma agrară
Prin art.1 al Legii se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari
pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi
sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în
întinde-rea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului
asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era
fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În
acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele
de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o
plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din
pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea
ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor
economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au
deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
Reforma electorală
Noul aşezământ electoral, pe care Adunarea de la vremea
respectivă nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea
electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani
împliniţi şi prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau
incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de
48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100
lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi
patentarii, până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari
numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit
de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi
prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători
direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii
academiilor şi colegiilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi,
73
ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau
erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că
unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, iar alţii în
comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost
elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi
Codul de procedură penală.
Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale,
sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru
dezvoltarea celei mai moderne legislaţii în materie, introducându-se
norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a
lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată
legislaţie. În acelaşi timp, ea a dus la crearea unui sistem judiciar
modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor
mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului
juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontes-
tabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste
hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a
răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.
Codul civil
Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în
vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, el s-a numit
Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost
republicat sub titlul de Codul civil român. Nu este o copie fidelă , ci o
adaptare a codului francez, ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile
juridice ale ţării noastre. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi
Calimach, păstrând unele reglementări din acestea cu privire la
relaţiile personale şi de familie.
La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina
juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea
Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica
redactării sau de unele contradicţii între articolele sale.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi
spaţiu;
74
– Cartea I despre persoane;
– Cartea a II-a despre lucruri;
– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului
şi abrogarea altor legiuiri mai vechi.
Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un
preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale.
Codul penal
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare
până în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian
din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.
Structura Codului penal din 1865 este următoarea:
– Dispoziţii preliminarii;
– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
– Cartea a II-a – Despre crime şi delicte în special şi despre
pedepsele lor;
– Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.
Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după
gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau.
Codul de procedură civilă
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare o
dată cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865. Procedura civilă s-a
bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul
propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreti-
cienii, ca şi practicienii dreptului porneau de la concepţia că normele
de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului drept privat.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul
procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez,
unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele
norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia Codului este împărţită în şapte cărţi:
I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;
II. Tribunalele judeţene;
III. Curţile de apel;
IV. Arbitrii;
V. Executarea silită;
VI. Forme de procedură;
VII. Dispoziţii generale.
75
Codul de procedură penală
Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent
cu Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală
francez (adoptat la 1808).
Codul este compus din două mari părţi:
– Dispoziţii preliminare;
– Cartea I – Despre poliţia judiciară – reglementa descoperirea,
urmărirea şi instrucţia infracţiunilor;
– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa
instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de
casaţie.
Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare
judecăţii (descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.
Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă,
tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ca şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au
funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care admi-
nistra plasa respectivă.
XI. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1866 ŞI 1918
Dreptul constituţional
Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte
constituţionale: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866,
modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două
modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art. 7, prevă-
zându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de
religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau
dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a
avut loc după proclamarea ţării ca regat, aici interesând, în principal,
schimbările aduse în regimul electoral.
Prevederile constituţionale au fost concretizate în detaliu pe
calea legilor ordinare.
Organele centrale ale statului român (structura şi formarea lor)
Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la
Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă
pentru fiecare Principat, aleasă pe şapte ani prin vot bazat pe un cens
76
de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie
organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi.
Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări
elective, conflict ce reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre
elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut
rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au
constat în organizarea bicamerală a parlamentului şi într-o oarecare
lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal,
direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost:
Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de
două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători
primari – ce alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi
alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.
Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi
membri numiţi (art. 7 şi 8 din Statutul dezvoltător); din cei 64 membri
numiţi, 31 erau numiţi de domn din rândul unor persoane suspuse în
societate şi în stat, restul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene,
câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare
judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ
permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale de timp
(Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din
numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din Modificaţiunile
îndeplinătoare Statutului, în preambulul Statutului s-a stabilit că
reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).
Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la
Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile
statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţiune...”.
Legiuitorul constituţional din 1866 a optat tot pentru organizarea
bicamerală a parlamentului (art. 32). Conform Constituţiei din 1866 şi
dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se
baza pe votul censitar, al censului de avere, în principal.
Şeful statului. Regimul parlamentar se caracteriza şi prin exis-
tenţa unui şef de stat - organ unipersonal, ales sau ereditar - ale cărui
atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se
bucura de anumite privilegii.
77
Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi
realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca
durată.
Convenţia de la Paris a stabilit (art. 3), între organele învestite cu
„puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către
Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel
puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau să fi fost
membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a
schimbat.
Constituţia din 1866 a instituit monarhia ereditară (art. 82), pe
principiul masculinităţii şi primogeniturii din familia Hohenzollen, pe
care a declarat-o irevocabilă (puterea pe viaţă - ereditară) şi inviolabilă
(iresponsabilitatea monarhului pentru actele făcute în timpul
exercitării atribuţiilor, dusă chiar până la iresponsabilitatea pentru
actele personale). Constituţia a mai reglementat: locotenenţa dom-
nească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci
când succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla în imposibi-
litatea de a domni din motive mai ales de boală.
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României
din etapa de care ne ocupăm l-au declarat pe şeful statului iresponsabil
şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin adminis-
trativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru
actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris
în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).
Miniştrii erau titulari ai departamentelor - ministerelor, care nu
se înfiinţau decât prin lege.
XII. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1918 ŞI 1938
O primă problemă care s-a impus după primul război mondial a
fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în
cadrul statului naţional unitar român.
Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale
statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică,
precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat
Decretul relativ la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918
Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi
româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul
nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost
78
elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918)
şi Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi
miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de la Bucureşti. A fost
vorba, desigur, de o organizare temporară a provinciilor unite cu
România, menită să faciliteze integrarea lor în cadrul statului român.
Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor
Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi
a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, care a stabilit
că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile
străine, armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia
funciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a
statului” (art.3).
Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe
proprii: a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar,
care a fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după
Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi
şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere: b) Consiliul
Dirigent – organul executiv cu competenţă administrativă.
În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr.282) a fost
publicat actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă
constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai
importantă modificare a Constituţiei României din 1866.
Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că ne-am aflat în faţa
ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei României din
1866, numim actul din 23 martie 1923 Constituţia României modifi-
cată în 1923; istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I.C.Brătianu, cu
referire la această constituţie, spunea următoarele: „Constituţia din
1923 nu a fost şi nu va putea fi concepţia şi în linia politicii sale de
continuitate (este vorba de I.I.C. Brătianu – n.n.), o constituţie nouă,
cum ar fi vrut unii să o facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul
căreia s-a desfăşurat viaţa politică românească de la 1866 încoace,
constituţie care trebuia numai adaptată acum la 1923, pe aceleaşi
principii fundamentale, la noile împrejurări şi necesităţi ale României
întregite; vom încerca să motivăm opţiunea noastră. Mai întâi, în
conţinutul ei, Constituţia modificată în 1923 include 138 de articole,
mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are
doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi cu adaosuri, în timp
ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Trebuie să reţinem faptul că
momentul istoric al elaborării Constituţiei modificate în 1923 nu a
79
diferit în esenţă de situaţia existentă anterior în România, sub imperiul
Constituţiei din 1866, ci a fost doar o altă treaptă, superioară în
dezvoltarea societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în 1923
trebuia să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică
faptul că art.1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consacrat că statul
român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă
cu realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit
constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi
indivizibil”.
Organele centrale ale statului
Parlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu
s-au adus modificări celor două camere: Adunarea deputaţilor şi Sena-
tul. A fost abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea
deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc
obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale,
iar Senatul se compunea din senatori aleşi de cetăţenii români de la
vârsta de 40 de ani împliniţi şi din senatori de drept (moştenitorul
tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu drept de vot deliberativ
numai de la împlinirea vârstei de 25 ani; mitropolitul şi episcopii
eparhioţi).
În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în
1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea
electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul
universal de conţinutul său real. A servit în mod nemijlocit acestui
scop crearea prin legea suscitată, a acelei prime electorale, potrivit
căreia partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi primea jumătate
din numărul locurilor din Adunarea deputaţilor, iar restul de jumătate
se împărţea între toate partidele, inclusiv partidul majoritar, care au
obţinut minimum 8% din voturi pe ţară, în raport cu procentul de
voturi obţinut; în felul acesta, partidul ce obţinea o majoritate relativă
în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin 70% din
mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care
obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.
Şeful statului. După primul război mondial nu s-a schimbat
statutul juridic al monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în
perioada 1927-1930 şi apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui
Carol al II-lea ca rege al României (deşi acesta renunţase la calitatea
de prinţ moştenitor). De la început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag
80
veleităţile de dictator, fapt ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună, în
auzul celor prezenţi, în ziua depunerii jurământului la Cameră de către
noul rege, următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă
asupra vieţii de partid”. Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale
marelui profesor.
Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulii regimului parlamentar,
după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă
dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face
parlamentul”, a fost constant aplicată şi în această perioadă.
De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a
întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a
organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le
şi câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici
un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi
pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea electorală din 1926,
partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului.
XIII. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA
6 SEPTEMBRIE 1940 — 23 AUGUST 1944
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost
aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr.
3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938, de
acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie, şi a fost dizolvat
parlamentul; legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a
dictatorului.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin
Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia
Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea statului ro-
mân” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea
miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege,
decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de
Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest
drept a fost asumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţio-
nal-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută
81
în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul
statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin
concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a
ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv.
Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit
apoi şi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se
ocupa, totodată, şi de executarea legilor, era şeful guvernului şi al
aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii
lucrând sub directa lui conducere.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o
anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a
figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.
XIV. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 23 AUGUST 1944
Analiza trebuie să înceapă cu Decretul constituţional nr.1623
din 31 august 1944, cu toate că acest decret nu a fost primul act
normativ al guvernului instalat la 23 august 1944, în urma răsturnării
dictaturii militaro-antonesciene.
Acest decret constituţional a avut o importanţă capitală pentru
regimul constituţional instaurat în România. Prin el a fost repusă în
vigoare Constituţia din 1866 a României, cu toate modificările ce i-au
fost aduse ulterior, inclusiv Constituţia modificată în 1923.
Dispoziţiile art. I din Decretul constituţional nr.1626/1944 au
prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de
Constituţia din 29 martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres
repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – despre drepturile
românilor (art.5-10; art.5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar
dispoziţiile art. II din decretul constituţional analizat, prin care s-a
stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi VI, puterile statului
se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie
1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din
1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile
art.38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art.42-75 din cea
modificată în 1923 – referitoare la parlament – şi cele din art.32-34
(respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu
privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al
decretului constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici
82
condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol
statuând că „juriul rămâne desfiinţat”.
Apreciem, de altfel, că şi restul dispoziţiilor cuprinse în
Constituţia României din 1866 şi în Constituţia României modificată
în 1923 au fost repuse în vigoare.
În fine, sunt de menţionat, în legătură cu cuprinsul decretului
constituţional pe care-l analizăm, dispoziţiile art. V, care au abrogat
actele normative din septembrie 1940, prin care preşedintele Consi-
liului de Miniştri fusese învestit cu depline puteri şi prin care au fost
fixate prerogativele regale.
Prin art. III al decretului respectiv s-a statuat că: „Un decret dat
în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa
Naţională”.
În acelaşi timp, lichidarea inamovibilităţii magistraţilor, aşa cum
a stabilit art. IV al acestui decret, a marcat primul pas spre
subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlalte organe ale
statului. Pe aceeaşi linie s-a situat şi elaborarea Decretului-lege
nr.1849/1944 prin care s-a stabilit că: „Legi speciale vor prevedea
condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în
orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în
special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite.
Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor
lor”; acest articol unic al decretului suscitat se adăuga la finele art. IV
din Decretul constituţional nr.1626/1944, devenind normă consti-
tuţională.
Decretul-lege nr.1849/1944 constituia un act normativ impus
României, fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la
Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între guvernul român, pe de o
parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite
ale Americii, pe de altă parte (în realitate, numai cu Uniunea Sovie-
tică), care în art.14 a prevăzut că: „Guvernul şi Înaltul Comandament
Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandant Aliat (sovietic),
la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război”.
Decretându-se că judecarea acestor persoane era „un imperativ
internaţional” (concepţie formulată de Aliaţi încă din timpul celui de-al
doilea război mondial), s-a stabilit ca judecarea şi condamnarea lor să
nu revină instanţelor de drept comun, ci unor tribunale speciale.
Cadrul constituţional instituit prin Decretul constituţional
nr.1626/1944 a fost folosit de toate forţele sociale şi politice din ţară
(cu excepţia celor de orientare net fascistă).
83
XV. DREPTUL ROMÂN ÎN PERIOADA 1944-1989
Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunc-
tura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână
singură în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi
devenită monedă de schimb în tratativele de pace şi Conferinţa de la
Paris, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie
1945, când a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să
rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera
constructivă începută la 6 martie 1945”, aşa cum se arăta într-un
comunicat conform cu punctul de vedere exprimat de Partidul
Comunist.
În cadrul Frontului Naţional Democrat, rolul principal îl avea
PCR, partid ce număra, în 1944, 1.000 de membri. Frontul Naţional
Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a
burgheziei liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţiona-
list-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.
După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor
a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către
ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea reformei
agrare, au fost expropriate 1.468.946 ha, teren aparţinând elementelor
fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de
război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării; de asemenea, au fost
expropriate terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha
aparţinând moşierilor. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti
fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000
şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi în
condiţiile în care Constituţia din1923 era valabilă şi decreta în art.16
că este inviolabilă şi că „ nimeni nu poate fi expropriat decât pentru
cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despă-
gubire”(Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995).
Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alege-
rile din 19 noiembrie 1946 vor schimba raportul de forţe în România.
Acordul de colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor
istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu
(PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu
Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ, să
constituie, la 17 mai 1946 , Blocul Partidelor Democrate (BPD).
Schimbările direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin
alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, la care au participat 7
84
milioane de cetăţeni români, alegeri în care forţele având în frunte
PCR au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice”
conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu , victorie care compromitea şi
trimitea în uitare aceste partide.
Ca rezultat al alegerilor, PCR şi aliaţii săi au obţinut 378 de
mandate în parlament din totalul de 414.
După ce, în ianuarie 1946, în PNŢ s-a produs o nouă sciziune,
prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu, care a constituit Partidul
Ţărănesc-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi în special
preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus mari eforturi pentru a opri
sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale, dar contextul
intern şi internaţional, era nefavorabil acestor obiective. După
alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ofensiva împotriva
Partidului Naţional Ţărănesc s-a intensificat, culminând cu arestarea
unui grup de fruntaşi conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu,
N. Carandino şi alţii ca urmare a capcanei de la Tămădău.
Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi, au părăsit activitatea
politică propriu-zisă, sperând zadarnic într-un ajutor extern. În iulie
1947, în speranţa constituirii unui guvern în exil, fără a-şi da seama de
cursa ce li s-a întins, un grup de conducători ai PNŢ încearcă să fugă
peste graniţă. Ca urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării,
PNŢ a fost dizolvat, cei „vinovaţi” fiind judecaţi şi condamnaţi la ani
grei de închisoare, ani în care foarte puţini au rezistat anchetelor
securităţii. La 29 iulie 1947, Partidul Naţional Ţărănesc a fost
dizolvat, conducătorii săi arestaţi, acestora intentându-li-se un proces
politic, încheiat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr. Niculescu-Buzeşti,
V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Vişoianu şi alţi conducători ţărănişti au
fost arestaţi şi apoi judecaţi în cadrul unor procese sumare, fiind
condamnaţi la 25 de ani de temniţă grea şi chiar la temniţă grea pe
viaţă. Principalii lideri politici naţional-ţărănişti şi-au sfârşit viaţa în
închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la
Râmnicu-Sărat, în 1963.
În acelaşi timp , Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin în
rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea. Gruparea liberală
condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din guvern atâta
timp cât acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se
opună schimbărilor iniţiate de către PCR, transformându-se într-un
centru de raliere a grupărilor burgheze ostile noului regim şi acţionând
în direcţia întoarcerii României pe drumul interbelic.
85
În împrejurări interne şi externe profund nefavorabile, la 6
noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii
desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi au
fost alungaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare
radicală în caracterul puterii de stat şi a creat condiţiile loviturii de stat
de la 30 decembrie1947. Prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită mo-
narhia şi proclamată Republicii Populare Române.
Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2),
urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie
(art.5).
În privinţa organelor centrale ale statului, Legea a stabilit că
activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor,
până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art.4), iar
activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii,
compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea
deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale
ale Republicii Populare Române” (art. 6).
Promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri (art. 9).
Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai
Prezidiului Republicii Populare Române: C.I. Parhon, M. Sadoveanu,
Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi.
XVI. DREPTUL ROMÂN
DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989
Constituţia din 1991
Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi
Preşedinţia României. „Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o
expresie a voinţei Adunării Constituante, ci şi ca o consecinţă şi
încununare a evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989”
(Ioan Muraru, Drept Parlamentar).
Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă
în primele 14 articole „ Principiile generale”. Titlul I precizează: „Drep-
turile, libertăţile fundamentale şi îndatoririle fundamentale”; art. 40
menţionează „dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”,
art. 30, „libertatea de exprimare”, art. 48, „dreptul persoanei vătămate de
o autoritate publică”.
Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, aduce pentru prima dată în istoria românilor o instituţie
86
occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi Consiliul
Legislativ şi Curtea Constituţională.
În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate: 1. Parla-
mentul; 2. Preşedintele; 3. Guvernul.
Privitor la Parlament sunt menţionate modul de organizare şi
funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea
legilor şi hotărârilor.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată
prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, şi a
intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003.
Adapatată condiţiilor începutului de secol XXI, contextului
integrării României în structurile europene şi euroatlantice, noua
formă, revizuită, a Constituţiei, marchează un pas important pe linia
înfăptuirii acestor obiective naţionale fundamentale, a dezvoltării în
continuare a democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale, a conso-
lidării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de
drept, democratic şi social.
1. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2005
2. Titu Georgescu, Istoria românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2000
3. Dumitru V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc,
Cluj-Napoca, 2004
4. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, 2003
5. Colectiv, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti,1980
6. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context
internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
7. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Ars
Dacondi, Bucureşti, 2003.
8. Mihai Ruja, Horea Oprean, Istoria dreptului românesc, Editura
Servo-Sat, 2002.
9. Vladimir Hanga, Mari legiuitori al lumii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
87
DREPT CIVIL 1. PARTEA GENERALĂ
Lector univ. drd. CRISTIANA TURIANU
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina Drept civil, ca totalitate a normelor care reglemen-
tează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi
persoane juridice, îşi propune să asigure însuşirea de către studenţi a
cunoştinţelor juridice fundamentale. Studiul acestei discipline are
menirea totodată de a familiariza viitorul jurist cu instituţiile
disciplinei respective.
INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

I. RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1. Noţiune, caractere şi structură
A. Noţiunea raportului juridic civil
„Raportul juridic civil” este o specie de „raport juridic”. Deci, în
definirea raportului juridic civil trebuie pornit de la ceea ce înseamnă
raport juridic, în general. Se admite, în doctrină, că raport juridic
înseamnă o relaţie socială reglementată de norma de drept.
În consecinţă, raportul juridic civil este o relaţie socială –
patrimonială ori nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil.
Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială,
mai întâi, nu orice relaţie socială, prin ea însăşi, este raport juridic
civil; pentru a avea această calitate, este absolut necesar ca ea să
îmbrace „haina juridică”, ceea ce se realizează prin reglementarea sa
de către norma de drept civil.
88
B. Caracterele raportului juridic civil
a) Raportul juridic civil are caracter social. Acest caracter
decurge din aceea că, pe de o parte, prin reglementarea sa de către
norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura de a fi
relaţie socială şi, pe de altă parte, norma de drept civil (ca orice normă
juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în
calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Într-adevăr, legea nu
poate stabili reguli de conduită pentru lucruri. Chiar atunci când se
vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în
vedere conduita oamenilor – ei între ei – cu privire la lucruri ori
bunuri.
b) Raportul juridic civil are caracter voliţional. O relaţie socială
devine raport de drept civil pentru că acest lucru s-a voit, de către
legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă. Acest prim
aspect al caracterului voliţional al raportului juridic civil este comun
tuturor raporturilor juridice. Există, însă, şi un al doilea aspect,
specific, pentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele
juridice civile, şi anume: actul juridic civil înseamnă manifestare de
voinţă în scopul de a produce efecte juridice. Prin urmare, la
raporturile juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept
civil, care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor
(ori autorului) actului juridic civil (deci „dublu caracter voliţional”).
c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de
egalitate juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă nu
numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci şi exprimă un
caracter propriu raportului juridic civil. Conţinutul acestui caracter se
exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă. Este vorba,
deci, de poziţia unei părţi faţă de cealaltă - care este de nesubordonare -
şi nu de „principiul egalităţii în faţa legii civile”, unde e vorba de
poziţia subiectelor de drept civil faţă de legea civilă.
C. Structura raportului juridic civil
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: părţile,
conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului juridic sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titularele drepturilor
şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de
totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au
89
părţile. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inac-
ţiunile la care sunt îndrituite părţile ori de care acestea sunt ţinute să le
respecte. Cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil constă în
conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile. Fiind consti-
tutive, adică esenţiale, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite
cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.
2. Părţile raportului juridic civil
A. Noţiuni elementare
„Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul,
privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
„Persoana juridică” este subiectul colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titular de drepturi subiective şi obligaţii civile .Expresia echiva-
lentă este aceea de „persoană morală”. Pentru a avea calitatea de
persoană juridică, legea civilă cere ca un colectiv să întrunească,
cumulativ, trei condiţii: să aibă o organizare proprie; să aibă un
patrimoniu distinct; să aibă un scop determinat, în acord cu interesele
obşteşti (art. 26 din Decretul nr. 31/1954 „privind persoanele fizice şi
persoanele juridice”).
B. Categoriile subiectelor de drept civil
Din cele arătate rezultă că există două mari categorii de subiecte
de drept civil: persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de
drept civil; persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept
civil.
Fiecare din aceste categorii comportă unele subcategorii. Astfel,
în categoria persoanelor fizice: minorii sub 14 ani, care sunt persoane
fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; minorii între 14 şi 18 ani, care
sunt persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă; majorii, care
sunt persoanele fizice de peste 18 ani, cu deplină capacitate de
exerciţiu. După criteriul cetăţeniei, deosebim: persoane fizice de
cetăţenie română şi persoane fizice de cetăţenie străină; aici se includ
şi persoanele fizice fără cetăţenie, numite apatrizi, şi cele cu dublă
cetăţenie (din care nici una nu este română).
În categoria persoanelor juridice, deosebim: persoane juridice
particulare ori private; cooperatiste şi obşteşti; de stat; mixte. După
criteriul naţionalităţii, se pot deosebi: persoanele juridice de
90
naţionalitate română (în principiu, cele cu sediul în România);
persoanele juridice de altă naţionalitate, străină.
C. Capacitatea civilă
Expresia capacitate civilă desemnează capacitatea subiectelor de
drept civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică”,
care înseamnă aptitudinea, generală şi abstractă, de a fi titular de
drepturi şi obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
a) Capacitatea civilă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea,
generală şi abstractă, a omului, de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954). Potrivit art. 7 din Decretul
nr. 31/1954, „capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei
şi încetează odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.
Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea
omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 alin. 3 din decretul
nr. 31/1954). Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerciţiu: minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie.
Pentru cei care nu au capacitatea de exerciţiu, actele juridice se fac de
reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice
ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”. În fine, potrivit
art. 8 din acelaşi Decret nr. 31/1954, „capacitatea deplină de exerciţiu
începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătoreşte
dobândeşte prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”.
b) Capacitatea civilă a persoanei juridice
• Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se
dobândeşte de la data înregistrării sau de la o altă dată (după
distincţiile prevăzute în acest articol).
91
Art. 34 alin. 1 dispune: „Persoana juridică nu poate avea decât
acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut”; acest text consacră principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
• Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea
sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile
civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de
conducere. Potrivit art. 35 alin. 1 şi 2, „Persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele
juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce
le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi”.
3. Conţinutul raportului juridic civil
Prin conţinutul acestui raport se înţelege totalitatea drepturilor
subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile. Cunoaşterea
acestor elemente implică o analiză distinctă.
A. Drepturile subiective civile
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea
civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în
virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o
anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să
facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi, în caz de nevoie, să
ceară concursul forţei coercitive a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile
a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile
sunt absolute şi relative. Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept
în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a
face apel la altcineva pentru a şi-l realiza. Sunt absolute drepturile
personale nepatrimoniale şi drepturile reale. Dreptul subiectiv civil
relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se
poate realiza. Sunt, tipic, relative, drepturile de creanţă.
b) În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective
civile se împart în patrimoniale şi nepatrimoniale. Este patrimonial
dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte, pecuniar.
Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă. Este
92
nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv
al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Sunt nepatri-
moniale: drepturile care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi
morală) ale persoanei: drepturile care privesc identificarea persoanei
(cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domi-
ciliu şi reşedinţă, dreptul la o stare civilă, iar pentru persoana juridică,
dreptul la denumire, la sediu etc.).
c) După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se
împart în principale şi accesorii. Este principal acel drept subiectiv
care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun
alt drept; de pildă, drepturile reale principale, respectiv dreptul de
proprietate, în toate formele sale, şi drepturile reale principale
corespunzătoare dreptului de proprietate privată: dreptul de uz,
dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de superficie şi dreptul
de servitute. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă
juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de drept
principal (de pildă, ca drept real accesoriu, dreptul de ipotecă, dreptul
de gaj, privilegiile, dreptul de retenţie). Această împărţire a drepturilor
subiective civile este importantă pentru că dreptul civil accesoriu
depinde de dreptul civil principal (accesorium sequitur principale).
B. Obligaţia civilă
Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic civil de a avea o anumită conduită – corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ –, conduită care poate consta în a da, a face ori a
nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.
Clasificarea obligaţiilor civile
a) În funcţie de obiectul lor, deosebim: obligaţia de a da,
obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face ceva; obligaţia pozitivă şi
obligaţia negativă; obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de
diligenţă (de mijloace).
• Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau de a
transmite un drept real (exemplu: obligaţia vânzătorului de a trans-
mite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului).
• Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a
presta un serviciu ori de a preda un lucru (exemplu: cea a
93
vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului; cea de a presta
întreţinerea creditorului, în virtutea contractului de vânzare cu clauză
de întreţinere).
• Obligaţia de a nu face ceva, ca obligaţie corelativă unui drept
absolut, înseamnă îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce
atingere acelui drept. Ca obligaţie corelativă unui drept relativ, ea
înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi
obligat la abţinere (de exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă nepoata
faţă de unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu se căsători până la
absolvirea facultăţii).
Sunt pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face”; este negativă
obligaţia de „a nu face ceva”.
Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care
constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat
(exemplu: cea a vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vân-
dut); este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care
constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la rezultatul însuşi (cea
a medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie).
b) In funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor
civile, distingem obligaţia civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă
(numită şi naturală).
• Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei executare este
asigurată, în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în
justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare
silită (prin executorul judecătoresc, de regulă).
• Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie a cărei
executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de bună
voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei (exemplu: art. 1092
C.civ., care dispune că „Orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a
plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună
voie”). Tot astfel, „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul
la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei” (art. 20 din Decretul nr. 167/1958).
4. Obiectul raportului juridic civil
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care
este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv.
94
Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din
conduita părţilor.
În raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea, la
lucrurile din lumea exterioară, numite şi bunuri. Acestea nu pot fi
incluse în structura raportului juridic civil, dată fiind natura socială a
acestui raport. Totuşi, pentru uşurinţa exprimării, se spune că
„obiectul raportului juridic civil îl formează un bun ori nişte bunuri”.
„Bunul”, deci, este luat în considerare ca obiect derivat al raportului
juridic civil.
A. Definiţia bunului în dreptul civil
Prin bun se înţelege o valoare economică utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi susceptibilă de
apropriere sub forma dreptului patrimonial. În practică, în doctrină şi
chiar în legislaţie, termenul „bunuri” este folosit fie în sensul definit
mai sus – sens în care poate fi folosit şi termenul „lucru” –, fie prin
„bun” se desemnează atât lucrul, cât şi dreptul patrimonial care are ca
obiect acel lucru.
B. Clasificarea bunurilor
Clasificările mai importante ale bunurilor sunt următoarele:
a) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile
se împart în mobile şi imobile (numite şi mişcătoare şi nemişcătoare).
Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:
- mobile prin natura lor („Sunt mobile prin natura lor, corpurile
care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se mişcă de
sine precum sunt animalele, precum şi cele care nu se pot strămuta din
loc decât printr-o putere străină” – 473 C.civ.);
- mobile prin determinarea legii („Sunt mobile prin deter-
minarea legii obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile
sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de
comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul acestor companii
constă în imobile” – art. 474 C.civ.);
- mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor,
sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile
în considerarea a ceea ce vor deveni, ca exemplu, fructele şi recoltele
neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipaţie.
95
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
- imobile prin natura lor („Fondurile de pământ şi clădirile sunt
imobile prin natura lor” – art. 463 C.civ.; „Morile de vânt, sau de apă,
aşezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor” – art. 464 C.civ.;
„Recoltele care încă se ţin de rădăcini, şi fructele de pe arbori,
neculese încă, sunt asemenea imobile” – art. 465 C.civ.);
- imobile prin obiectul la care se aplică („Sunt imobile prin
obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servitutea,
acţiunile care tind a revendica un imobil” – art. 471 C.civ.);
- imobile prin destinaţie („Obiectele ce proprietarul unui fond a
pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond a pus pe el pentru
serviciul şi exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie” – art.
468 C.civ.). Astfel, sunt imobile prin destinaţie, animalele afectate la
cultură; instrumentele arătoare; stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile,
clădirile etc.
Importanţa juridică a clasificării bunurilor în mobile şi imobile
se concretizează în regimul juridic diferit, sub diferite aspecte, dintre
care amintim: 1) în ce priveşte efectele posesiei: dacă pentru imobile
posesia poate conduce la uzucapiune (prescripţie achizitivă), pentru
mobile, posesia de bună-credinţă valorează proprietate (art. 1909 C.
civ.); 2) în ce priveşte drepturile reale accesorii: ipoteca are ca obiect
un imobil, pe când gajul (amanetul) priveşte un mobil.
b) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem bunuri care
se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
- Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul
actelor juridice (deci, care pot fi înstrăinate ori dobândite prin act
juridic). Fac parte din această categorie: bunurile care pot circula
liber, neîngrădit şi bunurile care pot fi dobândite, deţinute ori
înstrăinate condiţional, adică în condiţii restrictive, cum sunt: armele
şi muniţiile; produsele şi substanţele toxice etc.
- Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma
obiectul actului juridic civil; se spune că asemenea bunuri sunt
inalienabile. Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3 din
Constituţie). Apoi, potrivit art. 5 din legea nr. 18/1991 a fondului
funciar, „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din
circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45:
„Terenurile proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt şi
96
rămân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite şi înstrăinate prin
oricare dintre modurile stabilite de legislaţia civilă, cu respectarea
dispoziţiilor din prezenta lege”.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă pe planul
valabilităţii actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.
c) După modul în care sunt determinate, distingem bunuri
individual determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res
genera). Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii
lor sau voinţei exprimate în act juridic, se individualizează prin
însuşiri proprii, specifice. Sunt determinate generic acele bunuri care
se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac
parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc.
Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă juridică în ceea ce
priveşte: momentul transmiterii dreptului real, care are ca obiect:
(res certa) – dreptul real se transmite în momentul realizării acordului
de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul; (res genera) – dreptul real se
transmite în momentul individualizării sau predării; suportarea
riscului contractului: (res certa) – dacă bunul piere fortuit înainte de
predarea lui, debitorul este liberat de obligaţia predării; (res genera) –
debitorul nu este liberat de obligaţia de predare, el trebuie să procure
alte bunuri de gen).
d) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii
civile, deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Este fungibil
acel bun care, în executarea unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul,
fără să afecteze valabilitatea plăţii. Este nefungibil acel bun care nu
poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei obligaţii, astfel că
debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat. Ca regulă,
bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate
generic sunt fungibile.
e) După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori
înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi bunuri necon-
sumptibile. Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca
prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori
înstrăinarea lui. Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat,
fără ca, prin aceasta, să fie necesare consumarea substanţei ori
înstrăinarea lui. Această clasificare este utilă în materie de uzufruct şi
de împrumut: când obiectul uzufructului e un bun neconsumptibil,
97
uzufructuarul trebuie să restituie nudului proprietar chiar acel bun;
obiectul împrumutului de folosinţă, numit comodat, îl constituie un
bun neconsumptibil, pe când obiectul împrumutului de consumaţie,
numit mutuum, îl formează bunuri consumptibile.
f) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se
împart în frugifere şi nefrugifere. Este frugifer acel bun care poate
produce periodic, fără consumarea substanţei sale, alte bunuri ori
produse, numite fructe. Este nefrugifer bunul care nu are însuşirea de a
da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei sale.
Distingem trei categorii de fructe. Potrivit art. 522 C. civ.,
„Fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine;
producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale.
Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin
cultură”, iar potrivit art. 523, „Fructele civile sunt chiriile caselor,
dobânzile sumelor exigibile, venitul rentier; arendele intră în clasa
fructelor civile”.
Fructele trebuie deosebite de producte. Productele sunt foloase
trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale; este product, spre
exemplu, piatra dintr-o carieră ori nisipul dintr-o albie. Distincţia între
fructe şi producte este importantă, în materie de uzufruct şi posesie
imobiliară: uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte,
care se cuvin nudului proprietar; posesia de bună-credinţă conduce
numai la dobândirea proprietăţii fructelor (art. 485 C. civ.), nu şi a
productelor.
g) După cum pot fi ori nu împărţite fără să-şi schimbe, destinaţia
lor, bunurile se împart în divizibile şi indivizibile. Este divizibil acel
bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa
economică. Este indivizibil acel bun care nu poate fi împărţit fără să
nu-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică. Spre exemplu, o
bucată de stofă poate fi împărţită, fiind bun divizibil, pe când un
autoturism este bun indivizibil. Această împărţire a bunurilor prezintă
utilitate juridică în materie de partaj şi de obligaţii.
h) După corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în principale şi
accesorii. Este principal acel bun care poate fi folosit independent,
fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Este accesoriu bunul destinat să
servească la întrebuinţarea unui alt bun, principal (cureaua pentru
ceas, antena pentru televizor, husa pentru un autoturism etc.). Această
98
împărţire a bunurilor prezintă utilitate juridică, în executarea
obligaţiei civile: când se datorează un bun, debitorul trebuie să predea
atât bunul principal, cât şi pe cel accesoriu (în lipsă de stipulaţie
contrară expresă).
i) După modul lor de percepere, bunurile se împart în corporale
şi incorporale. Este corporal acel bun care are o existenţă materială,
fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporal valoarea
economică, ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu
„ochii minţii” (drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri). Această
clasificare este importantă juridic, în ce priveşte, de pildă, dobândirea
proprietăţii imobiliare ca efect al posesiei de bună-credinţă, care
operează doar pentru mobilele corporale (art. 1909 C. civ.).
j) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite
pentru plata datoriilor, deosebim bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile. Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării
silite a debitorului (cum ar fi cele ce nu intră în enumerarea făcută de
art. 409 C. civ.). Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit
pentru plata unei datorii (cum este mijlocul fix al unei cooperative
meşteşugăreşti, potrivit art. 21 din Decretul-Lege nr. 66/1990).
II. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil
Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, a
modifica ori a stinge un raport juridic civil concret. Rezultă că
elementele definitorii ale actului juridic sunt:
a) prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un
subiect de drept civil (persoană fizică ori juridică);
b) manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a
produce efecte juridice civile; această trăsătură diferenţiază actul
juridic civil de faptul juridic civil (săvârşit fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care se produc, însă, în puterea legii);
c) efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta
în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret;
prin această trăsătură, actul juridic civil se diferenţiază de actele
99
juridice din alte ramuri de drept (precum: actul administrativ, actul de
comerţ etc.).
Expresia „act juridic civil”, ori „act juridic” sau, pur şi simplu,
termenul „act” se întrebuinţează cu două sensuri: fie ca manifestare de
voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile (cu semnificaţia,
deci, de operaţiune juridică – negotium juris), fie desemnează
înscrisul constatator al manifestării de voinţă (adică suportul
material care consemnează manifestarea de voinţă – instrumentum
probationis).
2. Clasificarea actelor juridice civile
a) Acte unilaterale, bilaterale şi multilaterale
• Este unilateral acel act juridic care constituie rezultatul voinţei
unei singure părţi (de exemplu: testamentul, acceptarea succesiunii,
renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract, oferta,
promisiunea publică de recompensă etc.).
• Este bilateral actul juridic civil care reprezintă voinţa
concordantă a două părţi (precum: vânzarea-cumpărarea, donaţia,
mandatul, împrumutul, depozitul etc.).
• Este multilateral actul juridic civil care constituie rodul
acordului de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi (este un
asemenea act contractul civil de societate).
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte:
aprecierea valabilităţii actului (la cel unilateral se verifică o singură
voinţă juridică, pe când la cel bilateral trebuie cercetată fiecare dintre
cele două voinţe juridice); regimul juridic, diferenţiat, al viciilor de
consimţământ (eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).
b) Acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit
Este cu titlu oneros acel act juridic civil în care, în schimbul
folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte
obţinerea altui folos patrimonial (exemplu: contractul de vânzare-
cumpărare în care vânzătorul urmăreşte preţul în schimbul bunului
vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului cumpărat în
schimbul preţului).
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură un
folos patrimonial fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial
100
în schimb (exemplu: donaţia, comodatul, împrumutul fără dobândă,
depozitul neremunerat, legatul).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în
diferenţele de regim juridic între actele juridice cu titlu oneros şi cele
cu titlu gratuit, în ce priveşte: capacitatea de a le încheia (legea e mai
pretenţioasă atunci când e vorba de actele cu titlu gratuit); aplicarea
viciilor de consimţământ (bunăoară, leziunea nu priveşte actele cu
titlu gratuit).
c) Acte constitutive, translative şi declarative
• Este constitutiv acel act juridic care dă naştere la un drept
subiectiv civil care n-a existat anterior. Exemple: ipoteca
convenţională (care creează dreptul real accesoriu numit ipotecă),
amanetul (gajul) sau instituirea unui uzufruct.
• Este translativ actul juridic civil care are ca efect strămutarea
unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt
translative, contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie etc.
• Este declarativ acel act juridic civil care are ca efect conso-
lidarea ori definitivarea unui drept subiectiv preexistent (exemplu:
partajul).
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub diferite
aspecte: actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai
pentru viitor (ex nunc), pe când cel declarativ produce efecte şi pentru
trecut (ex tunc); numai actele constitutive şi cele declarative sunt
supuse, în principiu, publicităţii imobiliare; just-titlu, pentru uzuca-
piunea de 10-20 ani, poate fi doar un act translativ, iar nu şi unul
declarativ.
d) Acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie
• Este act de conservare acel act juridic care are ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de
conservare este întotdeauna avantajos deoarece, cu o cheltuială mică,
se salvează un drept de o valoare mai mare (exemplu: întreruperea
unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a
unui privilegiu, somaţia etc.).
• Actul de administrare este acel act juridic prin care se realizează
o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu (exemplu:
închirierea unui bun, în anumite condiţii, culegerea fructelor, reparaţiile
de întreţinere, asigurarea unui bun etc.).
101
• Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea
din patrimoniu a unui bun sau drept ori grevarea unui bun cu o sarcină
reală. Exemple: vânzarea-cumpărarea şi donaţia.
Această clasificare prezintă importanţă juridică în materia
capacităţii de a încheia actele juridice civile, în materie de repre-
zentare, precum şi în ce priveşte acceptarea moştenirii.
e) Acte juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale
• Este patrimonial actul juridic civil care are un conţinut
evaluabil în bani. De regulă, sunt asemenea acte cele ce privesc
drepturile reale şi de creanţă (exemplu: contractele de vânzare-cum-
părare, de donaţie, de împrumut etc.).
• Este nepatrimonial actul juridic civil care are un conţinut
neevaluabil în bani (exemplu: convenţia părinţilor unui copil din afara
căsătoriei ca acesta să ia numele de familie al unuia dintre ei).
Această împărţire a actelor juridice civile îşi vădeşte utilitatea în
materia efectelor nulităţii (nu se pune problema „restituirilor” în cazul
anulării actului nepatrimonial) şi în cea a ocrotirii incapabilului.
f) Acte juridice civile consensuale, solemne şi reale
Este consensual actul juridic civil care se încheie prin simpla
manifestare de voinţă (actul consensual reprezintă regula, din punctul
de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile).
• Solemn este acel act juridic la a cărui încheiere manifestarea de
voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Forma
solemnă pentru un asemenea act este o condiţie de valabilitate (e
forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Ca acte solemne
menţionăm donaţia, ipoteca convenţională şi testamentul.
• Este real actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă
manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului
(exemplu: împrumutul, depozitul, darul manual).
Acelaşi act juridic poate fi, uneori, consensual (ca regulă) şi
alteori solemn (cum este vânzarea-cumpărarea unui teren); de ase-
menea, acelaşi act poate fi, ca regulă, act solemn (de exemplu,
donaţia), iar altă dată să fie act real (de exemplu, darul manual).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ce
priveşte aprecierea valabilităţii actelor civile din punctul de vedere al
formei de încheiere.
102
g) Acte juridice între vii şi pentru cauză de moarte
Actul între vii – inter vivos – este actul juridic civil care-şi
produce efectele necondiţionat de moartea autorului. Majoritatea
actelor civile este formată din actele între vii.
Actul pentru cauză de moarte – mortis causa – este actul juridic
civil care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului (exemplu:
testamentul).
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ce priveşte
capacitatea de a fi încheiate, ca şi în ce priveşte forma în care se pot
încheia actele respective.
h) Acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi
• Este pur şi simplu actul juridic civil care nu cuprinde o
modalitate: termen, condiţie ori sarcină. Unele acte civile sunt
incompatibile cu modalităţile, ca, de pildă, actul de opţiune
succesorală (acceptarea ori renunţarea la moştenire) ori actul de
recunoaştere a filiaţiei.
• Este afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o
modalitate (de exemplu, contractul de împrumut, contractul de
vânzare cu clauză de întreţinere, în care este prezent termenul,
contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină).
i) Acte juridice civile principale şi accesorii
• Este principal actul juridic civil care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta altui act juridic (majoritatea
actelor juridice civile sunt acte principale).
• Este accesoriu acel act juridic civil a cărui soartă juridică
depinde de soarta altui act juridic, principal (clauza penală, fideju-
siunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna etc.).
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte aprecierea
valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile; raportului dintre actul
accesoriu şi cel principal i se aplică adagiul accesorium sequitur
principale.
j) Acte juridice numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
• Este numit (sau tipic) actul juridic civil care are o denumire
stabilită de legea civilă, precum şi o reglementare proprie. Majoritatea
actelor civile este formată din acte numite, tipice (contractele civile şi
actele unilaterale).
103
• Este nenumit (sau atipic) actul juridic civil care nu se bucură
de denumire şi reglementare proprie (exemplu: contractul de vânzare
cu clauză de întreţinere).
Importanţa juridică a acestei clasificări rezidă în determinarea
regulilor aplicabile actului nenumit; un asemenea act nu este cârmuit
de normele care reglementează actul numit cel mai apropiat, ci se
aplică normele generale privind actul juridic civil (exceptio est
strictissimae interpretationis).
3. Condiţiile (elementele) actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care
este alcătuit un asemenea act.
Distingem următoarele categorii de condiţii: condiţii de fond
(care privesc conţinutul actului juridic civil) şi de formă (cele care se
referă la exteriorizarea voinţei); condiţii esenţiale (cele cerute pentru
chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (cele întâmplătoare, adică
cele care pot fi prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie
valabilitatea actului); condiţii de validitate (a căror nerespectare atrage
nulitatea actului juridic civil) şi de eficacitate (a căror nerespectare
atrage inopozabilitatea actului juridic civil); condiţii generale (cerute
pentru orice act juridic) şi speciale (cerute sau impuse doar pentru
anumite categorii de acte juridice civile).
Condiţiile de fond, esenţiale ale actului juridic civil sunt:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
A. Capacitatea de a încheia actul juridic
Capacitatea reprezintă o condiţie (cerinţă) de fond, esenţială şi
de validitate, impusă, cu caracter general, pentru orice act. Expresia
capacitatea civilă desemnează capacitatea subiectelor de drept civil.
Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică”, care înseamnă
aptitudinea, generală, de a fi titular de drepturi şi obligaţii.
„Capacitatea de a încheia acte civile” constă în aptitudinea
(vocaţia) subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea de acte de drept civil. Principalele
reglementări ale capacităţii de a încheia actul juridic civil se găsesc în
Codul civil (art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu este
declarată necapabilă de lege”; art. 950 C. civ.: „Necapabili de a
contracta sunt: minorii, interzişii, toţi cei cărora legea le-a prohibit
104
oarecare contracte”; art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de
a face testament, dacă nu este oprită de lege” etc.). Dispoziţii privind
capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc în Codul familiei,
Decretul nr. 31/1954 şi în alte izvoare de drept civil.
Principiul ori regula este capacitatea de a face actul juridic civil
(excepţia fiind incapacitatea). Aşadar, excepţia de a încheia acte
juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de excepţie,
după cum se ştie, sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis). Cu caracter general, acest principiu se
desprinde din prevederea art. 6 alin. 1 din decretul nr. 31/1954:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în
tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în
condiţiile stabilite de lege”.
În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a
capacităţii civile care constă în aptitudinea, generală şi abstractă, a
omului de a avea drepturi şi obligaţii (art. 5 din Decretul nr. 31/1954);
aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în
general, ceea ce rezultă din art. 1 şi 2 din acelaşi act normativ, care
recunoaşte persoanei fizice şi persoanei juridice drepturile subiective
civile, iar nu orice drepturi. Iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954,
„Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează
odată cu moartea acesteia. Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea omului
de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art. 5 din Decretul
nr. 31/1954).
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 şi art. 8 din acelaşi act
normativ, capacitatea deplină a persoanei fizice de a-şi asuma obligaţii
săvârşind acte juridice (capacitatea de exerciţiu) începe de la data când
persoana devine majoră (adică la împlinirea vârstei de 18 ani) sau
când minorul se căsătoreşte, dobândind astfel capacitatea deplină de
exerciţiu. Potrivit art. 11, „nu au capacitate de exerciţiu: minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani; persoana pusă sub interdicţie.
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de
105
reprezentanţii lor legali”. În art. 9 se prevede: „Minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. Actele juridice
ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Potrivit art. 33 din Decretul nr. 31/1954, această capacitate se
dobândeşte de la data înregistrării sau de la o altă dată (după
distincţiile prevăzute în acest articol).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea
de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile,
prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.
Mai trebuie reţinut că, pentru persoana juridică, regula capacităţii de a
face acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii
capacităţii. În această materie – a capacităţii –, fiind vorba de o
condiţie de fond, esenţială şi de validitate a oricărui act juridic civil,
sancţiunea nerespectării incapacităţii nu poate fi decât nulitatea
actului încheiat cu neobservarea regulilor privind capacitatea civilă a
persoanelor.
• Pentru persoanele fizice, este de reţinut, în ce priveşte felul
nulităţii care intervine, că nulitatea absolută se aplică în caz de
nerespectare a unei incapacităţi speciale (de folosinţă), impusă pentru
ocrotirea unui interes public. Per a contrario, în celelalte cazuri de
incapacităţi de folosinţă (de pildă, nesocotirea dispoziţiilor art. 806,
807 şi 1308 C. civ.), precum şi în ipoteza nerespectării regulilor
privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind vorba de
ocrotirea unui interes preponderent individual, sancţiunea aplicabilă
este nulitatea relativă.
• Pentru persoanele juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
acestora (art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954) atrag nulitatea
absolută a actului civil respectiv.
B. Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi
generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia
un act juridic civil manifestată în exterior. Pentru a fi valabil,
consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să
106
provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia
de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de
vreun viciu de consimţământ.
a) Consimţământul să provină de la o persoană cu discer-
nământ. Această condiţie decurge din caracterul conştient al actului
juridic civil; pentru a i se recunoaşte efecte juridice – de a naşte,
modifica ori stinge raporturi juridice civile concrete –, subiectul de
drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne conse-
cinţele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată
că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus
sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu avea discernământ,
fie datorită vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală. Minorul între
14 şi 18 ani are discernământul juridic în curs de formare.
Pentru persoana juridică nu se pun probleme, deoarece reprezen-
tantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate
de exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale de exerciţiu (adică de cazuri în
care legea prezumă o persoană ca lipsită de discernământ) există şi
cazuri de incapacităţi naturale în care se găsesc persoane capabile
după lege; în aceste cazuri, în drept, persoana este capabilă (are
discernământ), dar, în fapt, ea este lipsită temporar de discernământ.
În acest sens se citează cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism,
mânie puternică (ab irato).
Sancţiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă a
actului juridic civil.
b) Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa actului juridic
civil, care este o manifestare de voinţă făcută în scopul de a produce
efecte juridice, adică de a crea, a modifica ori a stinge un raport juridic
civil concret, după caz. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice:
când declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din
prietenie sau pură complezenţă; când s-a făcut sub condiţie pur
potestativă „din partea celui care se obligă” (art. 1010 C. civ.), adică
„mă oblig dacă vreau”; când manifestarea de voinţă este prea vagă,
imprecisă.
107
c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Această condiţie
este impusă chiar de definiţia consimţământului: hotărârea de a
încheia actul manifestată în exterior, adică exteriorizată.
Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil principiul
consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă
forma de exteriorizare a voinţei lor; altfel spus, simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul civil să
se nască valabil din punctul de vedere al formei sale.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă
expresă sau tacită (implicită). Pentru anumite acte este necesară
manifestarea expresă a voinţei (cum e cazul actelor solemne), pe când
alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori tacită de voinţă
(cum e cazul acceptării moştenirii).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris,
verbal şi prin gesturi ori fapte concludente (neechivoce).
Cât priveşte valoarea juridică a tăcerii, a adagiului qui tacit
consentire videtur (cine tace pare să consimtă) în dreptul civil, trebuie
reţinut că, în principiu, simpla tăcere nu valorează consimţământ. Prin
excepţie, tăcerea valorează consimţământ: când legea prevede expres
aceasta (cazul tacitei relocaţiuni, la care se referă art. 1437 C. civ.);
când, prin voinţă expresă a părţilor, se atribuie tăcerii valoare de
consimţământ (de pildă, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a
convenţiei iniţiale ori de denunţare, în anumite condiţii, a acesteia);
când, potrivit obiceiului, tăcerii i se atribuie valoare de consimţământ.
d) Consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu de consim-
ţământ. Această condiţie, negativă, este impusă de caracterul
conştient, liber al consimţământului.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi
leziunea.
Eroarea este „falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui
act juridic civil”. În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia
„consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare…”, art. 954
dispune: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra
substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când
cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut
convenţia” (s.n.).
108
În primul alineat se reglementează eroarea asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului actului (error in substantiam), iar în al
doilea alineat este reglementată eroarea asupra identităţii ori calităţii
persoanei contractante (error in personam). Viciul de consimţământ al
erorii – atât ca error in substantiam, cât şi ca error in personam –
atrage sancţiunea nulităţii relative a actului.
După natura realităţii fals reprezentate, distingem eroarea de fapt
şi eroarea de drept: eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei
situaţii faptice la încheierea actului juridic (care priveşte obiectul
actului, valoarea, cocontractantul); eroarea de drept este falsa repre-
zentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept civil.
Dolul (sau viclenia) constă în inducerea în eroare a unei
persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o
determina să încheie un anumit act juridic. În afară de art. 953 C. civ.,
potrivit căruia „consimţământul nu este valabil când este … surprins
prin dol”, art. 960 prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt
astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar
fi contractat”.
Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente: un element
obiectiv (material), constând în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în
eroare; un element subiectiv (intenţional), constând în intenţia de a
induce în eroare o persoană în scop de a o face să încheie un anumit
act civil.
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndepli-
nească, cumulativ, condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic (condiţia
este expres prevăzută de art. 960 C. civ., care impune ca mijloacele
dolosive să fi fost de aşa natură încât, în lipsa acestora, „cealaltă parte
n-ar fi contractat”. Caracterul determinant al dolului urmează a se
aprecia tot după un criteriu subiectiv, adică in concreto, ţinându-se
seama de experienţa de viaţă, gradul de pregătire, natura profesiei sau
ocupaţiei etc. celui care se pretinde victimă a unui dol);
- să provină de la cealaltă parte (această condiţie este conţinută,
la fel, în formula art. 960: „…mijloacele viclene întrebuinţate de una
din părţi”. Textul lasă să se înţeleagă că ar fi aplicabil doar actelor
109
bilaterale, căci numai la acestea se poate vorbi de „cocontractant” ori
„de cealaltă parte”. Or, dolul (sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit şi
în cazul testamentului, care este un act unilateral.
În fine, o ultimă observaţie: ca şi la eroare, nu se cere ca dolul să
fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral; dacă,
totuşi, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept să ceară
anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.
Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi probat prin
orice mijloace de probă, inclusiv cu martori sau prezumţii simple.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere,
care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat. În afară de art. 953 C. civ., potrivit căruia „consimţământul
nu este valabil când este…smuls prin violenţă”, art. 956 dispune că
„este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i-a
insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau
averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această
materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”.
Violenţa – viciu de consimţământ – poate fi clasificată după
două criterii: natura răului cu care se ameninţă şi caracterul acestei
ameninţări.
După natura răului cu care se ameninţă, distingem violenţa
fizică (atunci când ameninţarea cu răul se referă la integritatea fizică
ori bunurile persoanei) şi violenţa morală (atunci când ameninţarea se
referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei).
După caracterul ameninţării, distingem ameninţarea legitimă
(spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în
cazul în care nu-şi îndeplineşte obligaţia) şi ameninţarea nelegitimă,
injustă, cu un rău (numai aceasta are semnificaţia juridică a viciului de
consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului sub imperiul unei temeri
insuflate de o asemenea ameninţare).
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întru-
nească, cumulativ, două condiţii:
- să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului
juridic civil (însuşi art. 956 C. civ. pretinde, în aprecierea acestui
caracter, ca temerea insuflată să fie „raţionabilă după dânsa”, adică
după persoana ameninţată, indiferent dacă răul cu care se ameninţă ar
110
privi fie direct pe aceasta, fie pe alte persoane apropiate de care este
legat printr-o temeinică afecţiune, fie, în sfârşit, bunurile acesteia);
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită), în sensul că nu orice
ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consim-
ţământ; această condiţie rezultă şi din art. 958 C. civ., care
precizează: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula
convenţia”).
Ameninţarea cu un rău poate proveni, spre deosebire de dol, nu
numai de la cocontractant, ci şi de la un terţ (art. 955 C. civ.).
În fine, în doctrină s-a mai precizat, întemeiat, că starea de
necesitate în care se găseşte o persoană, care o determină să încheie un
act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei –
viciu de consimţământ.
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în
disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
Acţiunea în anulare pentru leziune (adică ceea ce Codul civil
numeşte „acţiune în resciziune”) se restrânge la minorii care, având
vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui, acte juridice care le pricinuiesc vreo vătămare. Actele
juridice încheiate de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este vorba de leziune.
Dreptul nostru civil consacră prin dispoziţiile sale concepţia
obiectivă despre leziune; în consecinţă, cel ce invocă leziunea nu are
de dovedit decât vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.
Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă
parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi
anulat pentru cauză imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune este
necesar să fie întrunite următoarele condiţii: a) leziunea să fie o
consecinţă directă a actului respectiv (deoarece art. 1158 prevede că
nu poate fi exercitată acţiunea în resciziune atunci când leziunea
rezultă dintr-un „eveniment cauzal şi neaşteptat”); b) leziunea să
existe în raport cu momentul încheierii actului; c) disproporţia de
valoare între contraprestaţii să fie vădită (considerabilă).
Leziunea ca viciu de consimţământ de sine stătător are un
domeniu restrâns de aplicare: ea poate fi invocată drept cauză de
anulare numai de minorii între 14 şi 18 ani, adică de minorii cu
111
capacitate de exerciţiu restrânsă; pe de altă parte, sunt anulabile pentru
leziune numai actele juridice care, în acelaşi timp, a) sunt acte de
administrare; b) au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur,
fără încuviinţarea ocrotitorului legal; c) sunt lezionare pentru minor;
d) sunt comutative (iar nu aleatorii).
4. Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem însăşi conduita
părţilor acelui act, respectiv, acţiunile ori inacţiunile la care părţile
sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Obiectul actului juridic constă în obiectul obligaţiei sau
obligaţiile generate de acel act. În acest sens, art. 962 C. civ. prevede
că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din
părţi se obligă” (s.n.); or, la ceea ce se obligă părţile unui act este
tocmai obiectul obligaţiei (-iilor), adică o anumită prestaţie. Aşadar,
„obiectul obligaţiilor” constă în prestaţia (-iile) datorată(e) de debitor,
respectiv, în a „a da”, „a face” sau „a nu face”, după caz. Când
acţiunea se referă la un bun sau lucru, acesta este socotit a fi „obiectul
prestaţiei”.
De reţinut că atunci când conduita părţilor priveşte „lucrurile”
ori „bunurile”, acestea sunt privite ca „obiect derivat” al actului
juridic civil. Astfel, cu acest înţeles, art. 963 C. civ. dispune: „Numai
lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Este condiţia
primordială, căci dacă obiectul lipseşte, nu este prevăzut de autorul (ii)
actului juridic civil, nu se pune problema celorlalte condiţii de
valabilitate ale acelui act. Această condiţie presupune cunoaşterea
următoarelor reguli: când bunul a existat (fizic), dar nu mai există la
data încheierii actului juridic (a pierit sau a fost distrus), condiţia nu
este îndeplinită şi, ca atare, actul este nul absolut, cu o singură
menţiune: să fi fost vorba de un res certa; în principiu, un bun viitor
(produs sau fabricat ulterior) poate forma obiect valabil al actului
juridic civil, cu o excepţie: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu
poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul unilateral
care este renunţarea la succesiune.
112
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Deşi art. 963 C. civ.
vorbeşte de lucruri „ce sunt în comerţ”, se apreciază, unanim, că e
vorba de lucruri care se află în circuitul civil. De altfel, această
interpretare este confirmată de acte normative noi, adoptate după
1989, care se referă expres la bunuri care „sunt şi rămân în circuitul
civil” (art. 1 din Legea nr. 54/1998, privind circulaţia juridică a
terenurilor) şi bunuri „scoase din circuitul civil” (art. 5 alin. 2 din
Legea 18/1991).
Prin „bunuri aflate în circuitul civil” înţelegem acele bunuri
susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau constitutive,
adică bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.
Aceste bunuri (numite şi alienabile) formează regula, iar cele inalie-
nabile constituie excepţia. Prin urmare, în lipsa unei interdicţii
exprese, trebuie considerate a fi „în comerţ” toate bunurile care pot
face obiect de apropiere privată.
Bunurile aflate în circuitul civil se împart, la rândul lor, după
modul de circulaţie, în două subcategorii: a) bunuri care pot circula
liber, neîngrădit (intră aici toate bunurile alienabile care nu se
dobândesc în condiţii restrictive) şi b) bunuri care pot circula în
condiţii restrictive (armele şi muniţiile, materiile explozive, produsele
şi substanţele stupefiante, deşeurile toxice, metalele şi pietrele
preţioase şi semipreţioase etc.). Nu pot forma, cum am spus, obiect al
actului juridic civil bunurile scoase din circuitul civil (inalienabile),
cum sunt bunurile din domeniul public şi terenurile vizate de art. 32
din Legea nr. 18/1991, şi nici statutul civil al persoanei fizice şi
juridice, precum şi celelalte drepturi subiective nepatrimoniale.
c) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori
determinabil. Când obiectul (derivat) constă într-un res certa, condiţia
este îndeplinită prin ipoteză. Dacă obiectul (derivat) constă în res
genera, condiţia este îndeplinită prin stabilirea precisă a cantităţii,
calităţii, valorii sau, cel puţin, prin stabilirea, indicarea unor criterii de
determinare pe baza cărora să se facă ulterior individualizarea.
d) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această
condiţie este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu
poate fi obligat la imposibil: ad imposibilium, nulla obligatio.
Obiectul nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este
absolută (adică pentru oricine). Dacă imposibilitatea este relativă –
113
adică numai pentru un anumit debitor, nu şi pentru alte persoane –,
atunci obiectul actului este valabil, iar neexecutarea culpabilă din
partea debitorului îi angajează răspunderea civilă.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit; adică acţiunea
sau inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie în concordanţă
cu legea.
f) Obiectul actului juridic civil să fie moral. Obiectul actului este
moral atunci când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială,
cu morala (sau „bunele moravuri”, cum spune art. 968 C. civ.).
g) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie autorizat. În
anumite acte juridice care au ca obiect anumite bunuri, actul juridic
civil nu este valabil dacă nu se obţine autorizaţia administrativă (de
exemplu; dispoziţiile art. 58 din Legea nr.17/1996 privind regimul
armelor de foc şi al muniţiilor, după care „împrumutul sau înstrăinarea
armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le
deţină, cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a
dat autorizarea”) prevăzută de lege.
5. Cauza (scopul) actului juridic civil
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care
constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă
nici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui asemenea act, fiind
deci un element independent, de sine stătător.
Cauza ori scopul este elementul care răspunde la întrebarea:
„Pentru ce” sau „În ce scop” s-a încheiat actul juridic civil ?
Pe lângă art. 948 pct. 4 – care se referă la „o cauză licită” – în
Codul civil mai sunt consacrate cauzei încă trei articole, cu caracter de
principiu: art. 966: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă
sau nelicită nu poate avea nici un efect”; art. 967: „Convenţia este
valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată
până la dovada contrarie”; art. 968: „Cauza este nelicită când este
prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii
publice”.
În literatura de specialitate se admite, în general, că există două
elemente ce intră în structura cauzei actului juridic: scopul imediat şi
scopul mediat.
114
a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei,
este acela care se stabileşte pe principalele categorii de acte juridice
civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice, cauza
consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea, adică
prefigurarea mentală a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi
cealaltă parte se obligă, la rândul ei); în actele cu titlu gratuit, scopul
imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica (animus donandi); în actele
reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii lucrului.
b) Scopul mediat – causa remota, numită şi scopul actului
juridic, constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic
civil (acest motiv se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la
calităţile unei persoane).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi
morală. Aceste condiţii de valabilitate a cauzei sunt consacrate, expres,
de art. 966 C. civ., în formularea: „Obligaţia fără cauză, fondată pe o
cauză falsă, nelicită nu poate avea nici un efect” (s.n.).
Importanţa practică a cauzei rezidă, mai întâi, în faptul că ea este
un mijloc de exprimare juridică a unui interes al autorilor unui act
juridic civil, iar apoi, în faptul că ea reprezintă un instrument juridic
eficace de asigurare a concordanţei actelor juridice civile cu ordinea
publică.
6. Forma actului juridic civil
Prin „forma actului juridic civil” se înţelege acea condiţie care
constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcute
cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Privită în înţelesul său restrâns, obişnuit, forma actului juridic
civil este cârmuită de principiul consensualismului, care înseamnă că
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă
pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil; în alţi
termeni, potrivit acestui principiu, pentru a produce efecte juridice
civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
După consecinţele juridice ale nerespectării lor, condiţiile de
formă se împart în: forma cerută pentru valabilitatea actului juridic
civil (numită şi forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem;
nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic); forma
115
cerută pentru probarea actului juridic civil (numită şi forma cerută ad
probationem); nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci, în
principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă; forma
cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil;
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului, ci numai inopoza-
bilitatea, terţa persoană fiind în drept să ignore, să facă abstracţie de
actul respectiv ca şi când n-ar exista din punct de vedere juridic.
a) Forma cerută ad validitatem. Forma cerută pentru valabili-
tatea actului juridic civil, adică ad validitatem, desemnează acea
condiţie de validitate care constă în cerinţa îndeplinirii formalităţilor
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul n-ar putea lua naştere în
mod valabil.
Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin aceea că: este
un element constitutiv, esenţial al actului juridic; în consecinţă,
nerespectarea sa atrage nulitatea absolută a actului juridic civil în
cauză; este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă; altfel spus,
această formă presupune manifestarea expresă de voinţă; este
exclusivă, ceea ce înseamnă că pentru un anumit act juridic civil
solemn trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, cea autentică
(excepţie face testamentul).
Principalele acte juridice civile pentru care legea cere forma
solemnă (mai ales autentică) sunt următoarele: donaţia; legatul;
revocarea expresă a unui legat; acceptarea succesiunii sub beneficiu de
inventar; renunţarea expresă la succesiune; subrogaţia în drepturile
creditorului consimţită de debitor; ipoteca convenţională; actele
juridice între vii de înstrăinare a terenurilor situate în intravilan şi
extravilan; contractele de arendare scrise; actele constitutive ale
asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial; contractul de societate
comercială.
b)Forma cerută ad probationem. Prin forma cerută pentru
probarea actului juridic civil, adică forma ad probationem, se înţelege
acea cerinţă impusă de lege sau părţi care constă în întocmirea unui
înscris cu scopul de a proba actul juridic civil valabil încheiat.
Principalele caracteristici ale formei cerute ad probationem sunt
următoarele: este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei
atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de
116
probă; reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului,
deoarece manifestarea de voinţă (actul juridic) trebuie îmbrăcată în
forma scrisă.
Nerespectarea formei cerute ad probationem nu atrage
nevalabilitatea actului juridic (cum se întâmplă în cazul nesocotirii
formei cerute ad validitatem), ci imposibilitatea dovedirii actului cu
orice alt mijloc de probă (ceea ce înseamnă decăderea celui interesat
din dreptul de a proba).
c) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi. Prin forma
cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic se înţeleg
acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru ca actul
juridic să fie opozabil şi persoanelor care n-au participat la
încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
Această cerinţă de formă se justifică prin ideea de protecţie a terţilor
faţă de efectele prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres
prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate prezintă următoarele trăsături
juridice: este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage
inopozabilitatea actului; constituie o excepţie de la principiul
consensualismului, deoarece actul civil trebuie făcut cunoscut terţilor
prin îndeplinirea unor măsuri specifice numite „de publicitate”.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă
în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului
interesat de a ignora actul invocat de părţi contra sa. În consecinţă,
actul civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de cel de-al
treilea, ceea ce practic înseamnă că părţile nu se pot prevala de
drepturile izvorâte din acel act faţă de terţi.
7. Modalităţile actului juridic civil
Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi
sarcina.
A. Termenul
Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare,
până la care este amânată începerea ori stingerea exerciţiului
drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor corelative. Obişnuit,
termenul se indică printr-o dată calendaristică.
117
Clasificarea termenului
a) După natura efectelor juridice, termenul este de două feluri:
termenul suspensiv este acela care amână începutul exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative, până la
împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie restituit lucrul
împrumutat comodatarului); termenul extinctiv este acela care amână
stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei
corelative, până la împlinirea lui (de exemplu, data la care trebuie
retrocedat lucrul închiriat).
b) După titularul beneficiului său, distingem trei feluri de
termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă
regula, după cum rezultă din art. 1024 C. civ.); termen stabilit în
favoarea creditorului (cum e cazul depozitului, în care termenul e în
favoarea deponentului, ca regulă); termen stabilit în favoarea atât a
debitorului, cât şi a creditorului (cum e cazul, de pildă, al termenului
dintr-un contract de prestări de servicii).
c) După izvorul său, termenul este tot de trei feluri: termen
voluntar sau convenţional, adică acela stabilit prin act civil unilateral
ori bilateral; termen legal, adică stabilit prin lege, care face parte, de
drept, din actul juridic civil (exemplu, termenul de 5 ani de prorogare
a anumitor contracte de închiriere, Legea 17/1994 şi 112/1995);
termen judiciar (jurisdicţional), acordat de instanţă.
d) După criteriul cunoaşterii ori nu a datei împlinirii sale, la
momentul încheierii actului juridic civil, distingem: termenul cert –
termenul a cărui împlinire este cunoscută (de exemplu, a împrumuta
pe B, cu 200.000 lei, până la 20 aug. 1999); termenul incert –
termenul a cărui împlinire nu este cunoscută, ca dată calendaristică (de
exemplu, al datei morţii creditorului într-un contract de rentă viageră
ori întreţinere).
Efecte
Principiul dominant din art. 1022 C. civ. este următorul:
termenul afectează doar executarea actului, iar nu şi existenţa sa.
Sub aspectul efectelor termenului, urmează a distinge între termenul
suspensiv şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie, amână începutul exercitării
dreptului subiectiv civil şi îndeplinirii, executării obligaţiei corelative.
118
De aici, următoarele consecinţe: dacă debitorul execută obligaţia sa
înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă, echivalentă cu
renunţarea la beneficiul termenului (art. 1023 C. civ.); în actele
translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate
(res certa), termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi,
afară de cazul în care s-ar fi prevăzut, expres, contrariul; până la
împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la
debitor (art. 1023 C. civ.); prescripţia extinctivă nu curge (art. 7 din
Decretul 167/58).
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv
civil şi obligaţiei corelative (de exemplu, moartea credirentierului
marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi a obligaţiei
de a o plăti).
B. Condiţia
Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment,
viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa dreptului
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Deci, ca şi termenul, condiţia
este un eveniment viitor. Dar, spre deosebire de termen, evenimentul
este nesigur ca realizare.
Clasificare
a) După natura efectelor produse, condiţia este de două feluri:
- condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde
naşterea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (sau,
cum arată art. 1017 C. civ., de care depinde perfectarea actului). De
exemplu, cazul unui contract de închiriere care s-ar perfecta
numai „dacă închirietorul se va muta cu serviciul şi domiciliul
temporar în altă localitate, până la începutul lunii viitoare”;
- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde
desfiinţarea actului juridic civil (art. 1119 C. civ.). De exemplu, avem
o astfel de condiţie în cazul în care s-ar stipula că „Prezentul contract
de vânzare-cumpărare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un
copil în doi ani de la încheierea contractului”.
b) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării ori
nerealizării evenimentului, condiţia este de trei feluri:
- condiţia cauzală este aceea a cărei realizare depinde de ha-
zard, de întâmplare, fiind, deci, independentă de voinţa părţilor
119
(art. 1005 C. civ.). De exemplu, „Prezentul contract de împrumut se va
perfecta dacă voi câştiga la LOTO cel puţin 150.000 lei”;
- condiţia mixtă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa
uneia din părţi şi de cea a unei alte persoane determinate (art. 1007
C. civ.). De exemplu: „Îţi donez apartamentul dacă te vei căsători cu X”;
- condiţia potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa unei părţi (pur potestativă, dar poate fi şi
potestativă simplă, aceea care depinde de voinţa unei părţi şi de un
fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate).
Efecte
Două principii guvernează efectele condiţiei, şi anume:
- condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile
şi a obligaţiilor corelative (de pildă, până la împlinirea condiţiei
suspensive, actul nu-şi produce efectele, acestea fiind sub semnul
întrebării; creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, debitorul nu
datorează nimic; prescripţia extinctivă nu curge etc.; dacă se
îndeplineşte condiţia suspensivă, se consideră, retroactiv, că actul a
fost pur şi simplu: plata făcută de debitor devine valabilă,
transmisiunile de drepturi se consolidează etc.);
- condiţia îşi produce efectele retroactiv – ex tunc (dacă condiţia
suspensivă nu se îndeplineşte, se consideră că actul nu s-a născut şi că
părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat
niciodată un asemenea act; de aici, consecinţele: prestaţiile executate
trebuie restituite, transmisiunile de drepturi se desfiinţează etc.).
C. Sarcina
Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este o obligaţie
de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător
gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalităţi). Astfel, art. 829
C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se revocă, pentru neîndeplinirea
condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naşterea de
copii în urma donaţiunii”. În lipsa unor criterii legale, în doctrină se
face, totuşi, clasificarea acestei modalităţi în funcţie de persoana
beneficiarului (sarcină în favoarea dispunătorului, a gratificatului sau
în favoarea unei terţe persoane) şi în funcţie de valabilitatea ei (sarcini
posibile, licite, morale faţă de cele imposibile, ilicite, imorale).
120
Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de
neexecutarea ei, ci numai eficacitatea actului (mai exact ineficacitatea
lui, respectiv revocarea actului ca sancţiune tipică în această materie).
8. Efectele actului juridic civil
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective
şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge
un asemenea act. În esenţă, efectele actului juridic reprezintă tocmai
conţinutul lui.
Viaţa juridică demonstrează că sunt şi situaţii în care, deşi
existenţa actului este neîndoielnică, efectele sale nu apar cu claritate,
existând îndoieli cu privire la conţinutul juridic al actului. Într-o
asemenea ipoteză apare necesară determinarea (stabilirea) efectelor
actului juridic civil, ceea ce înseamnă, practic, a-i cunoaşte conţinutul,
adică a-i şti clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile civile
născute, modificate ori stinse, după caz, ceea ce se face prin
interpretarea clauzelor actului.
a) Interpretarea actului poate avea unul, altul sau ambele
următoare obiective: calificarea juridică a actului; stabilirea înţele-
sului unei clauze, de care depinde stabilirea de drepturi şi obligaţii
civile. Ca urmare a calificării, se poate ajunge la una din următoarele
concluzii: în esenţă, este vorba despre un act numit (tipic), caz în
care i se aplică regulile dictate special pentru un asemenea tip de act;
este vorba de un act nenumit (atipic), lui urmând a i se aplica
regulile generale privitoare la contracte ori convenţii, iar nu regulile de
la actul numit cel mai apropiat.
b) Privit prin prisma efectelor sale, actul juridic se caracterizează
prin: obligativitate, irevocabilitate şi relativitate. Aceste principii –
principiul forţei obligatorii; principiul irevocabilităţii; principiul
relativităţii – sunt consacrate în două articole: potrivit art. 969,
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”,
iar potrivit art. 973, „convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”.
• Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda. Pornind
de la prevederea art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de lege
121
între părţile contractante”, putem defini principiul forţei obligatorii ca
fiind acea regulă potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se
impune autorilor sau autorului actului întocmai ca legea. Altfel spus,
actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ.
• Principiul irevocabilităţii actului juridic civil. Irevocabi-
litatea convenţiilor este prevăzută de art. 969 C. civ.: „Convenţiile nu
pot fi revocate prin voinţa uneia din părţi, ci numai prin acordul
părţilor”. Aşadar, irevocabilitatea este o consecinţă şi, în acelaşi timp,
o garanţie a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil.
• Principiul relativităţii efectelor actului juridic. Este consacrat
legal în art. 973 C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”. Altfel spus, actul produce efecte numai faţă de autorul
sau autorii actului, el neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.
9. Nulitatea actului juridic civil
Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancţiune, de drept civil,
care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice dictate
pentru încheierea sa valabilă. În esenţă, deci, nulitatea este sancţiunea
care intervine în cazul când nu se respectă, la încheierea actului juridic
civil, condiţiile de validitate.
Categoriile de nulităţi
a) În funcţie de natura interesului ocrotit, nulitatea este de două
feluri: absolută şi relativă.
• Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea,
la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes
general, obştesc (sub aspect terminologic, este desemnată prin
formulele: actul este „nul de drept” sau „nul” ori „nul de plin drept”
sau „actul va fi nul”. Atrag nulitatea absolută a actului juridic
următoarele cauze: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a
persoanelor; lipsa totală a consimţământului, când lipseşte cauza ori ea
este ilicită sau imorală; încălcarea ordinii publice; frauda legii; lipsa
ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative). Acest regim juridic se
exprimă în următoarele trei reguli: 1) Nulitatea absolută poate fi
invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, procurorul,
instanţa din oficiu); 2) acţiunea în nulitate absolută este impres-
criptibilă (adică, ea poate fi invocată oricând, indiferent de timpul
122
scurs de la data încheierii actului); 3) nulitatea absolută nu poate
fi acoperită prin confirmare, expresă ori tacită.
• Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes
particular, individual ori personal (este indicată prin formulele: „actul
este anulabil”, „actul poate fi anulat”). Atrag nulitatea relativă a
actului juridic următoarele cauze: viciile de consimţământ (eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea); lipsa discernământului în momentul
încheierii actului juridic; nerespectarea regulilor privind capacitatea de
exerciţiu a persoanei (act încheiat cu persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu; act încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal);
nerespectarea unei incapacităţi instituite pentru protecţia unui interes
individual, personal – interdicţia vânzării-cumpărării între soţi). Acest
regim juridic se exprimă în următoarele trei reguli: 1) nulitatea
relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost
nesocotit la încheierea actului; 2) acţiunea în anulabilitate este
prescriptibilă (ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată
în termenul de prescripţie extinctivă); 3) nulitatea relativă poate fi
confirmată expres sau tacit.
b) În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este de două
feluri: parţială şi totală.
• Este parţială acea nulitate care desfiinţează numai o parte
dintre efectele actului juridic civil (celelalte efecte ale actului
continuând să producă, întrucât nu contravin legii).
• Este totală acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în
întregime (de exemplu, pentru nerespectarea formei cerute ad
validitatem).
c) După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea
expresă şi nulitatea virtuală.
• Este expresă (explicită ori textuală) acea nulitate care este
prevăzută ca atare, într-o dispoziţie legală (cazurile de nulitate
expresă sunt prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare ale
dreptului civil).
• Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este
prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil
123
(de exemplu, art. 813 C. civ. dispune: „Toate donaţiunile se fac prin
act autentic”. Textul nu prevede, însă, consecinţa juridică a
nerespectării formei înscrisului autentic care este tocmai nulitatea.
Suntem în prezenţa unei nulităţi implicite, virtuale).
Principiile efectelor nulităţii
A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului. Acest
principiu exprimă regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte
numai pentru viitor – ex nunc –, ci şi pentru trecut – ex tunc – adică
aceste efecte se suie până în momentul încheierii actului juridic civil.
Retroactivitatea înseamnă, deci, înlăturarea efectelor actului care
s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil şi acela al
anulării efective a actului. Principiul retroactivităţii efectului nulităţii
decurge din principiul legalităţii: restabilirea legalităţii, încălcată la
încheierea actului juridic, impune înlăturarea efectelor produse în
temeiul unui act astfel încheiat.
B. Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in
integrum. Acest principiu este o consecinţă a primului principiu, al
efectelor nulităţii – retroactivitatea. Principiul restitutio in integrum
este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act
anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care
acel act nu s-ar fi încheiat. Restitutio in integrum, ca şi retroactivitatea,
priveşte efectele nulităţii actului juridic inter partes (între părţile
raportului juridic), iar nu faţă de terţi.
C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului iniţial. Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă
de terţi. El este atât o consecinţă a celorlalte două principii ale
efectelor nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară –,
cât şi a unui alt mare principiu de drept, potrivit căruia dacă se
dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a
desfiinţat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu
putea dobândi mai mult. Prin urmare, acest principiu poate fi definit
ca acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului iniţial,
primar atrage şi anularea actului subsecvent, următor, datorită
legăturii sale cu primul.
124
III. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET
1. Noţiuni generale
A. Definiţia probei
Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei
unui act sau fapt juridic şi ,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi
a obligaţiei civile corelative. Cuvântul probă are ca sinonim pe acela
de dovadă.
Sub aspect terminologic, termenul „probă” este folosit în trei
sensuri: a) mijloc juridic de stabilire a existenţei drepturilor subiective
şi obligaţiilor civile; b) operaţiunea de prezentare în justiţie a mijloa-
celor de probă: înscrisuri, mărturii, mărturisiri, probe materiale,
expertize; c) rezultatul obţinut prin folosirea diferitelor mijloace de
dovadă („reclamantul a probat dreptul său prin…”).
B. Sediul materiei
Se găseşte în Codul civil, în Codul de procedură civilă şi în
Codul comercial. Codul civil reglementează admisibilitatea şi forţa
probantă pentru patru mijloace de dovadă: înscrisurile, mărturia,
mărturisirea şi prezumţiile, precum şi sarcina probei. Codul de
procedură civilă reglementează trei mijloace de dovadă: expertiza,
probele materiale şi cercetarea la faţa locului.
C. Obiectul probei sau sarcina probei
• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a
demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Formează obiect al probei toate împrejurările – acte ori fapte juridice
– care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.
Precizări: a) norma de drept civil nu constituie obiect al probei,
deoarece judecătorul e prezumat a cunoaşte legea; b) faptele negative
nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilă dovedirea
lor, ca atare; c) faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a
notorietăţii (dar nu a tuturor faptelor care au condus la formarea
notorietăţii).
• Sarcina probei este reglementată de art. 1169 C. civ., astfel:
„Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”.
Cum primul care se adresează justiţiei este reclamantul, înseamnă că
lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus
125
probandi incumbit actori). După ce reclamantul s-a conformat acestei
exigenţe juridice, este rândul pârâtului ca, în apărare, să dovedească
faptele pe care-şi sprijină cererile sale. Deci, sarcina probei trece la el;
în acest înţeles se spune că, în apărare, pârâtul devine reclamant (in
excipiendo reus fit actor).
La aceste două reguli privind sarcina probei se adaugă cea de a
treia: judecătorul trebuie să aibă rol activ în stabilirea completă a
adevărului, putând să ordone, din oficiu, administrarea dovezilor, „pe
care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc” (art. 129
C. pr. civ.).
D. Condiţiile de admisibilitate a probei
Pentru a fi încuviinţată de instanţă, proba trebuie să îndepli-
nească, cumulativ, următoarele condiţii: a) să nu fie oprită de lege
(exemplu: art. 612 C. proc. civ. prevede că: „Interogatoriul şi
jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de
despărţenie”); b) să fie verosimilă (să tindă la dovedirea unor fapte
credibile); c) să fie utilă (proba e inutilă când tinde la dovedirea unor
fapte incontestabile); d) să fie pertinentă (adică să aibă legătură cu
pricina); e) să fie concludentă (adică de natură să conducă la
rezolvarea cauzei).
2. Mijloace de probă
A. Înscrisurile
Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte
juridice pe un anumit suport material (hârtie, sticlă, carton, scândură,
peliculă ori bandă magnetică).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic
este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un
funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a
făcut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile
autentice notariale; hotărârile organelor jurisdicţionale (şi, în primul
rând, hotărârile judecătoreşti); actele de stare civilă.
În ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului autentic,
urmează a distinge: menţiunile ce reprezintă constatări personale ale
agentului instrumentator, făcute cu propriile simţuri, fac dovadă
deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în
126
fals (procedură dificilă şi riscantă); menţiunile ce privesc declaraţiile
părţilor, făcute în faţa agentului instrumentator, dar a căror veridi-
citate nu poate fi verificată de acesta, fac dovada până la proba
contrară; menţiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea
începutului de probă scrisă.
b) Înscrisul sub semnătură privată. Se numeşte „înscris sub
semnătură privată” acel înscris semnat de cel ori de cei de la care
provine. Există deci o singură condiţie cerută pentru valabilitatea unui
astfel de înscris: semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului
(semnătură, în sensul de aici, este numai cea executată de mâna
autorului înscrisului, şi nu cea dactilografiată, executată prin parafă
ori prin punere de deget).
Condiţii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub
semnătură privată:
• Condiţia pluralităţii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele
sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt
valabile dacă nu sunt făcute în atâtea exemplare originale câte părţi
sunt cu interes contrar”);
• Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi
aprobat” înainte de semnare (art. 1180 C. civ.: „Actul sub semnătură
privată, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani
sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-
a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la
finele actului cuvintele «bun şi aprobat», arătând totodată în litere
suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”;
• Condiţia cerută pentru testamentul olograf: „Testamentul
olograf nu este valabil decât dacă este scris în tot, datat şi semnat de
mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).
B. Mărturia (proba cu martori ori testimonială)
Mărturia este relatarea, orală, făcută de o persoană, în faţa
instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite
în trecut, despre care are cunoştinţă personal.
Regula generală este că faptele juridice pot fi dovedite, neîngrădit,
cu martori; în ce priveşte, însă, actele juridice există două excepţii, două
reguli stabilite de art. 1191 C. civ.: „Dovada actelor juridice al căror
obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit
127
voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub
semnătură privată. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde
că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului”.
Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplică în
cazul când există un început de dovadă scrisă”.
Codul civil nu precizează forţa probantă a mărturiei, ceea ce
înseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judecătorului, bazată pe
intima sa convingere.
C. Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act
sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este
de natură să producă efecte contra autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al
dreptului civil, şi un mijloc de probă, din punct de vedere al dreptului
procesual civil. Ca act juridic, mărturisirea este irevocabilă. Ea nu
poate fi revocată de autorul ei „afară numai de va proba că a făcut-o
din eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între mărturisirea judiciară şi cea extra-
judiciară. „Mărturisirea judiciară se poate face înaintea judecătorului
de însăşi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special al ei spre a
face mărturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea
(mărturisirea) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care
a mărturisit…”. Altfel spus, ea este indivizibilă. Dacă în trecut era
socotită „regina probaţiunii”, în prezent ea se află în rândul celorlalte
probe, adică lăsându-se forţa probantă la aprecierea judecătorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se
numeşte interogator şi este reglementat de art. 218-225 C. proc. civ.
D. Prezumţiile
„Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage
dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În
esenţă, prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător.
Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt,
vecin şi conex, datorită tocmai legăturii ce există între cele două fapte.
128
Clasificarea prezumţiilor
După autorul lor: a) Prezumţiile legale;
b) Prezumţiile simple.
După forţa lor probantă: a) Prezumţiile absolute ;
b) Prezumţiile relative.
IV. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

1. Definiţie şi reglementare
Prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind stingerea drep-
tului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie (art. 1 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege”).
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă este „legea
generală” ori „dreptul comun” în această materie. El reglementează atât
prescripţia dreptului la acţiune (instituţia de drept civil, substanţial), cât
şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită (instituţia de drept
procesual civil). Norme ale prescripţiei extinctive găsim şi în: Codul
familiei (art. 21, 52, 55, 60), Codul comercial (art. 945 şi urm.), Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 31, 37), precum şi alte
acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene
speciale de prescripţie. Aşadar, prescripţia extinctivă este cunoscută de
toate ramurile de drept.
2. Delimitarea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă se aseamănă, dar nu se confundă, cu alte
instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea),
decăderea şi termenul extinctiv.
a) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de prescripţia achizitivă
- Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi cea achizitivă
(numită şi uzucapiune): pentru titularii drepturilor subiective civile
inactivi, ambele se înfăţişează ca sancţiuni de drept civil; ambele
presupun termene.
- Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele de
prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai multe (3 ani, 2 ani, 1 an,
129
6 luni), pe când cele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi şi mai
puţine (30 ani, 10-20 ani); ca efect principal: dacă prescripţia
extinctivă stinge dreptul la acţiune (în sens material), prescripţia
achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal.
b) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere
Ca sancţiune de drept civil, decăderea este stingerea dreptului
subiectiv civil neexercitat în termenul de decădere.
- Asemănările dintre prescripţie extinctivă şi decădere: ambele
presupun termene; ambele au efect extinctiv.
- Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescripţia
extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (în sens material), decăderea
stinge însuşi dreptul subiectiv; prescripţia extinctivă are reguli proprii
privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen.
c) Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv
- Asemănările dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv:
ambele presupun efectul extinctiv; ambele sunt concepte de drept civil.
- Deosebirile dintre ele sunt, în esenţă, următoarele: pe când
termenele de prescripţie sunt numai legale, termenul extinctiv este,
după caz: convenţional, legal ori jurisdicţional; dacă prescripţia
extinctivă stinge dreptul la acţiune, termenul extinctiv stinge dreptul
subiectiv şi obligaţia civilă corelativă.
3. Domeniile de aplicare a prescripţiei extinctive
a) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
patrimoniale îl formează: Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul
lor (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având
un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat
în termenul stabilit de lege”); Drepturile reale principale, urmând însă
a distinge acţiuni reale prescriptibile şi acţiuni reale imprescriptibile.
b) Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor
personale nepatrimoniale. În acest domeniu, principiul imprescrip-
tibilităţii constituie regula, potrivit căreia protecţia acestor drepturi, prin
acţiunea în justiţie, nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând.
130
Legea stabileşte, expres, excepţiile de la acest principiu:
acţiunea în anulabilitate; acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei;
acţiunea în tăgada paternităţii; acţiunea în stabilirea paternităţii.
4. Termenele de prescripţie extinctivă
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de
timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuia exercitat dreptul la
acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.
a) Categorii de termene
În raport de criteriul vocaţiei ori sferei de aplicare, distingem:
termenele generale şi termenele speciale, după cum sunt instituite de
norma generală (legea) ori de norma specială.
În funcţie de mărimea sau întinderea lor, termenele speciale se
împart în: termene mai mari decât termenul general; termene egale cu
termenul general; termene mai mici decât termenul general de
prescripţie extinctivă.
b) Prescripţia termenelor
Este general acel termen de prescripţie care-şi găseşte aplicaţie
practică ori de câte ori nu-şi găseşte aplicaţie un termen special de
prescripţie.
• Termenul general de prescripţie, de 3 ani, este aplicabil
raporturilor civile obligaţionale (cele care au în conţinutul lor drepturi
de creanţă şi îndatoririle corelative). În principiu, acest termen de
prescripţie este aplicabil şi pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o
acţiune ce este sau nu prescriptibilă extinctiv (de exemplu, acţiunea în
nulitate, acţiunea în reducţiune etc.).
• Termenul general de prescripţie, de 30 ani, este aplicabil
acţiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile şi cărora nu li se
aplică un termen special de prescripţie extinctivă). Practic, termenul
de 30 de ani se aplică: acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe
dreptul de proprietate privată; acţiunii confesorii.
• Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatri-
moniale. Aceste termene sunt prevăzute în Codul familiei (de 6 luni,
aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei pentru viciu de consim-
ţământ; de 6 luni, aplicabil acţiunii în tăgăduirea paternităţii copilului
din căsătorie, şi de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei).
131
• Termene speciale prevăzute de Decretul nr. 167/1958 sunt:
termenul de 2 ani, aplicabil acţiunii în răspunderea pentru viciile
ascunse fără viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în
depozit”; termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 24 (dreptul la acţiune
privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru
spectacole care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile
de la data când trebuia să aibă loc spectacolul).
• Termene speciale prevăzute de Codul civil: termenul de 6 luni,
aplicabil dreptului de opţiune succesorală; termenul de 1 an, pentru
acţiunea vânzătorului de complinire a preţului şi a cumpărătorului
pentru scăderea preţului etc.
5. Data de la care începe să curgă prescripţia
Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la
acţiune, sau dreptul de a cere executarea silită.
Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă, sau cu termen
suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit
condiţia, sau a expirat termenul (art. 7).
Prescripţia dreptului la acţiune, în repararea pagubei pricinuite
prin fapte ilicite, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut,
sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea
(art. 8).
Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă de la data când acestea a încetat.
În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de
anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal, sau persoana chemată de lege să-I
încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9).
Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui
lucru transmis, sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la
data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an
de la predarea lucrului sau lucrării. Prescripţia acţiunii privind viciile
unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel
mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare. Aceste prevederi nu
aduc nici o atingere termenelor de garanţie sau convenţionale.
132
6. Suspendarea prescripţiei
Conform art. 13, prescripţia se suspendă: a) pe perioada cât
acela împotriva căruia curge este împiedicat de un caz de forţă majoră
să facă acte de întrerupere; b) în perioada când creditorul sau debitorul
face parte din Forţele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe
picior de război.
Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, în
prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.
7. Întreruperea prescripţiei
Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui
acţiune se prescrie, făcută în folosul celui căruia curge prescripţia;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare;
c) printr-un act începător de executare.
1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generală, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 11-106
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Juridică,
All Beck, Bucureşti, 2001, p.1-306
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura
Universitară, Bucureşti, 2001, p.1-309
133
METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE
Prof. univ. dr. TUDOREL BUTOI
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina Metodologia cercetării juridice are drept obiectiv princi-
pal cunoaşterea de către studenţi a problemelor fundamentale ale metodo-
logiei de cercetare ştiinţifică, cu instrumentele de cercetare moderne, pen-
tru a stabili cauzele fenomenelor juridice şi a fundamenta soluţiile juridice
la scară naţională şi internaţională. Aceasta este de natură să contribuie la
formarea capacităţii de investigare şi la creşterea performanţelor şi
prestigiului viitorilor jurişti, la sporirea eficienţei activităţii lor.
I. METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE:

DEFINIŢII ŞI CONCEPTE
Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei
juridice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze,
de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a
fenomenelor juridice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos,
care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere li-
beră „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării me-
todei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi
cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică
„după cale”, după calea sau îndrumarul care asigură succesul oricărei
investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir
al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în
jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.
Metodologia cercetării ştiinţifice (ca, de altfel, şi a altor ştiinţe) este
alcătuită din trei niveluri de metode: metode de maximă generalitate,
specifice tuturor ştiinţelor; metode proprii unui grup de ştiinţe; metode
specifice fiecărei ştiinţe.
134
Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică
poate fi mai bine înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face
parte) şi pe care o serveşte în totalitatea laturilor acesteia.
Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privită din diferite
puncte de vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a
conştiinţei sociale, o componentă a culturii spirituale, o componentă a
forţelor de producţie) şi care este definită prin cele mai diferite formule.
Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este „un ansamblu de
cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”, „o cunoaştere care
poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu
studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează
previziuni ştiinţifice”.
Ştiinţele juridice se împart în:
a) Ştiinţe juridico-istorice – studiază dreptul în evoluţia sa istorică,
concretă, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generală a dreptului, isto-
ria dreptului românesc.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu
privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctri-
nelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.
b) Ştiinţe juridice de ramură. Normele de drept reglementează
diferite categorii de relaţii sociale în forme specifice. Aceste forme speci-
fice, determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglemen-
tează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe
ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.
În literatura juridică universală se consideră că ramurile dreptului ar
fi, în general, următoarele: dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un
loc aparte îl ocupă dreptul internaţional public şi dreptul internaţional
privat.
Orice ştiinţă are zestrea sa – un nucleu paradigmatic şi o structură
alcătuită din patru componente: a) materialul faptic acumulat istoric;
b) ipoteze confirmate şi neconfirmate; c) rezultatele observărilor şi expe-
rimentărilor concretizate sub forma abstracţiilor şi generalizărilor ştiin-
ţifice: limbaj, concepte şi noţiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate
de practică; d) metodologia de cercetare ştiinţifică sau modelul de cer-
cetare a realităţii practice. Această structură (în special prin componentele
c şi d) îi conferă ştiinţei superioritatea netă faţă de cunoaşterea comună. În
timp ce cunoaşterea comună este superficială, rod al învăţării prin
135
ucenicie, cunoaşterea ştiinţifică are o armătură teoretică, are metode de
investigare, are procedee de verificare a ipotezelor şi, în fine, are un
limbaj propriu (concepte, noţiuni).
Pentru a servi teoria, metoda trebuie să împletească însă rigoarea cu
flexibilitatea; o ghidare metodologică rigidă nu este bună. Metoda trebuie
să se subordoneze fenomenului juridic, cunoaşterii esenţei lui. Dar acea-
sta nu înseamnă că metodologia este un produs secundar al ştiinţei; meto-
dologia este calea ştiinţei, ansamblul de etape şi instrumente ale cunoaş-
terii ştiinţifice.
II. TIPURILE (FORMELE) CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Cercetarea ştiinţifică este o activitate sistematică şi creatoare, me-
nită să sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om,
cultură, şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii.
Cercetarea ştiinţifică este clasificată în două mari categorii:
a. Cercetarea ştiinţifică fundamentală. Aceasta este o activitate
teoretică sau experimentală fundamentală care are ca scop principal acu-
mularea de noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenome-
nelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicaţie deosebită
sau specifică. În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă
cercetarea fundamentală experimentală, orientată către aplicaţii prac-
tice de viitor.
b. Cercetarea ştiinţifică aplicativă. Reprezintă o activitate de in-
vestigare originală în scopul acumulării de noi cunoştinţe, dar orientată, în
principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.
III. STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ

A CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE JURIDICE
a) Ştiinţa românească este în bună măsură organizată în cadrul
Academiei Române, instituţia supremă care elaborează orientările ştiinţifice
pe domeniile ei mari. Astfel, în cadrul Academiei Române, al Secţiei de
Ştiinţe Economice, Juridice şi de Sociologie există: Institutul Naţional de
Cercetări Economice; Institutul Naţional de Cercetări Juridice; Institutul de
Criminologie şi Criminalistică; Institutul Naţional de Expertize Judiciare;
Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”; Institutul
Naţional de Administraţie; Agenţia Naţională Antidrog.
b) Reţeaua cercetării ştiinţifice juridice româneşti din sistemul
Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Cercetarea ştiinţifică juridică
136
românească s-a extins şi s-a concentrat mult, începând din anul 2001,
într-un cadru considerat mai propice, o dată cu crearea Ministerului
Educaţiei şi Cercetării. Ea se desfăşoară în universităţi publice şi private,
în marile centre universitare cu învăţământ juridic (Bucureşti, Iaşi, Cluj-
Napoca, Timişoara, Craiova), dar şi în alte municipii în care învăţământul
juridic, după anul 1989, fiinţează, în special, sub forma învăţământului
privat. De menţionat că, în învăţământul superior, cercetarea ştiinţifică de
tip funda-mental deţine proporţiile cele mai mari, servind atât nevoile
învăţământului, ale perfecţionării cursurilor, ale procesului de învăţământ,
cât şi nevoile ştiinţei în general, deci de tip, de asemenea, academic. Însă, în
învăţământul superior, o pondere crescândă, cu mari posibilităţi viitoare de
extindere, o deţine şi cercetarea ştiinţifică aplicativă.
c) Institute de cercetare ştiinţifică fără subordonare directă acade-
mică, aparţinând altor ministere. Academia Română, institutele acesteia,
ca şi reţeaua de universităţi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării dispun şi
de unele edituri şi reviste în care se publică toate principalele realizări
ştiinţifice ale cercetătorilor români şi străini, aspecte din activitatea
depusă în fiecare an.
IV. ETAPELE METODOLOGICE

ŞI PRINCIPALELE LOR INSTRUMENTE
Numărul de etape şi denumirile lor diferă de la o ştiinţă la alta. În
general, specialiştii din variate domenii ale ştiinţei consideră că numărul
de etape se situează între 3 şi 7. Cei mai mulţi specialişti împart metodo-
logia de cercetare în patru etape: Problematizarea sau percepţia proble-
mei; Incubarea (documentarea – învăţarea); Iluminarea (explicarea, mo-
mentul creativ); Verificarea ipotezelor şi concluziilor.
În ştiinţa juridică, specialiştii cercetători sunt de acord asupra a
patru etape, însă într-o terminologie diferită, şi anume: a) alegerea temei
de cercetare; b) documentarea – învăţarea; c) explicarea fenomenului juri-
dic (sau cercetarea propriu-zisă), cu două subetape importante: formula-
rea ipotezei (momentul creator-constructiv) şi verificarea ipotezei şi a
concluziilor ştiinţifice (momentul critic – valorizator); d) redactarea şi
susţinerea publică a lucrării.
V. MANAGEMENTUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Etapele cercetării ştiinţifice juridice sunt şi trebuie privite nu numai
drept părţi ale metodologiei de cercetare, ci şi drept componente ale
managementului activităţii de cercetare ştiinţifică.
137
Precizarea este importantă nu numai pentru că activitatea de cer-
cetare implică un management al celor care realizează o muncă de creaţie,
dar şi pentru că aceasta se poate realiza individual sau în echipă. Se
înţelege că atunci când o lucrare se desfăşoară doar individual este impor-
tant ca fiecare dintre noi să ştie să-şi conducă lucrarea la bun sfârşit.
Fiecare dintre noi trebuie să ştie că este necesar să-şi asigure nu numai
succesiunea etapelor (cu metodele şi tehnicile lor), dar şi gestiunea
resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de
elaborare a lucrării) şi în celelalte resurse materiale, umane şi financiare.
Sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este alcătuit din
patru subsisteme: organizatoric, informaţional, decizional şi cel al
metodelor şi tehnicilor specifice de gestiune.
VI. ALEGEREA TEMEI DE CERCETARE

Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricărei investigaţii ştiin-
ţifice, neavând nimic formal sau întâmplător. Ea condiţionează succesul
lucrării de cercetare la fel de mult ca şi oricare altă etapă.
Vom înţelege acest adevăr din examinarea principiilor şi criteriilor
care stau, de regulă, la baza alegerii temei de cercetare ştiinţifică.
Principii generale de alegere a temei de cercetare: temele mai com-
plexe se încredinţează, pentru elaborare, unor echipe mai mari; temele
complexe se pot diviza în părţi distincte şi pot fi încredinţate unor echipe
mai mici sau unor persoane individuale; cercetătorul poate şi trebuie să-şi
aleagă tema care i se potriveşte ca aspiraţie, pregătire, ca şi în raport cu
resursele disponibile; cercetătorul poate propune tema de cercetare pe
care doreşte să o realizeze; riscul în cercetarea ştiinţifică este mai mare
decât în alte activităţi; alegerea temei poate majora sau micşora acest risc.
Principiile alegerii temei se aplică prin utilizarea şi a unui set de
criterii, dintre care reţinem:
• cunoştinţele cercetătorului sunt un criteriu important; o temă poate
să implice un mare volum de documentare – învăţare, iar termenul de
realizare a temei nu-i îngăduie să aprofundeze cunoştinţele necesare;
• o informare – documentare prealabilă este indispensabilă în
vederea alegerii temei;
• înclinaţiile cercetătorului să se potrivească, într-un grad cât mai
înalt, cu cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare;
• să se aibă în vedere importanţa şi actualitatea teoretică şi practică a
temei de cercetare;
138
• necesitatea încheierii la termenul stabilit;
• diminuarea riscului în cercetare în general şi în alegerea temei în
special reclamă ştiinţa de a se evita atât supraestimarea, cât şi subesti-
marea posibilităţilor cercetătorului de documentare – informare, de
analiză şi de verificare a concluziilor.
Teme de cercetare juridică
Drept procesual penal:
1. Participanţii în procesul penal
2. Probele şi mijloacele de probă
3. Urmărirea penală, prima fază a procesului penal
4. Căile ordinare de atac: apelul în materie penală
Drept administrativ:
1. Organizarea şi funcţionarea autorităţii executive centrale
2. Instituţia primarului
3. Instituţia prefectului: trecut, prezent, perspective
4. Statutul juridic al funcţionarului public
Drept constituţional:
1. Prerogative ale instituţiei prezidenţiale în România
2. Raporturile dintre Guvern şi instituţia prezidenţială
3. Regimul juridic al partidelor politice în România postdecem-
bristă
Dreptul Uniunii Europene:
1. Procedura integrării în Uniunea Europeană
2. Protecţia juridică a Drepturilor Omului prin reglementările
dreptului Uniunii Europene
3. Sistemul juridic al Uniunii Europene
Drept civil – Contractele civile speciale:
1. Aspecte noi teoretice şi practice relative la contractul de vân-
zare-cumpărare
2. Contractul de societate civilă în raport cu cele comerciale
3. Rolul şi importanţa deschiderii moştenirii – teorie şi practică
4. Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moştenitori
legali în contextul jurisprudenţei actuale
Drept civil – Drepturile reale principale şi Obligaţiile civile:
1. Dreptul de proprietate în contextul aderării României la
structurile Uniunii Europene
2. Practica Curţii Europene pentru Drepturile omului în materia
revendicării imobiliare – consideraţii teoretice şi practice
3. Obligaţiile civile în raport cu obligaţiile comerciale
4. Răspunderea pentru fapta proprie
139
Drept penal special:
1. Uciderea din culpă
2. Violarea de domiciliu
3. Traficul de droguri
Drept civil – partea generală, persoanele:
1. Nulitatea actului juridic civil
2. Cursul prescripţiei extinctive
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Dreptul familiei:
1. Familiile monoparentale. Probleme politice şi sociale ale familiei
2. Violenţa în familie. Soluţii socio-juridice
3. Tutela minorului
Drept comercial:
1. Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a
societăţii comerciale
2. Particularităţi ale voinţei juridice în contractele comerciale
încheiate pe suport electronic
Dreptul penal:
1. Extrădarea în dreptul penal român
2. Concursul de infracţiuni
3. Prescripţia în dreptul penal
Teoria generală a dreptului:
1. Jurisprudenţa ca izvor de drept
2. Tehnici privind elaborarea normelor juridice
Drept funciar:
1. Domeniul de aplicare al dreptului de preemţiune
2. Regimul juridic al fondului funciar
Dreptul mediului:
1. Răspunderea juridică în dreptul mediului înconjurător
2. Aspecte teoretice şi practice referitoare la protecţia juridică a apei
Criminologie:
1. Comparaţie şi criminalitatea „gulerelor albe”
2. Natura şi cauzele criminalităţii
Penologie:
1. Închisorile şi implicarea morală a societăţii
2. Reforma sistemului penitenciar român
140
VII. ELABORAREA ŞI ADMINISTRAREA PROGRAMULUI
DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI
Elaborarea şi administrarea acestui program constituie o activitate
de management complexă care are în vedere: stabilirea subetapelor şi a
termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor şi fazelor cu terme-
nele parţiale şi cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea valori-
ficării potenţialului de creaţie al cercetătorului; o bună gestionare a tuturor
resurselor disponibile; o bună organizare, astfel încât să se evite orice
sursă de majorare a riscului oricărei teme de cercetare ştiinţifică.
Administrarea programului de cercetare a temei, care este o opera-
ţiune complexă de definire şi de corelare, se realizează în mare măsură pe
baza a trei componente:
a) Schiţa proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe
după alegerea temei de cercetare. Indiferent dacă tema este elaborată
individual sau în echipă, schiţa proiectului de cercetare cuprinde: terme-
nul de predare la beneficiar; principalele operaţiuni de documentare –
învăţare; sursele de informare – documentare importante, greutăţi de
obţinere, locul unde se află şi cum pot fi consultate; timpul necesar celor-
lalte etape ale cercetării.
b) Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face după ter-
minarea documentării bibliografice, când cercetătorul ajunge să realizeze
şi o primă formulare a ipotezei. Proiectul temei include: etapele ulterioare
de cercetare ştiinţifică; documentarea directă (practică): date, fapte, infor-
maţii, factorii – cauze care determină fenomenul juridic şi formularea de
ipoteze operaţionale; modul de prelucrare a informaţiilor şi termenele de
prelucrare; termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a con-
cluziilor ştiinţifice; termenul la redactare a lucrării şi termenul de sus-
ţinere publică; operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele nece-
sare; cheltuielile necesare fiecărei etape; consumul de timp necesar con-
sultării specialiştilor în diferite etape de realizare a lucrării.
c) Planul preliminar de structurare a lucrării. Elaborarea acestui
plan capătă contur pe măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de
explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structură a lucrării
cuprinde: principalele teze, idei şi concluzii; principalele ipoteze confir-
mate şi neconfirmate; modele de analiză; argumentaţia teoretică şi practi-
că; argumentaţia juridică şi social – politică necesară fundamentării con-
cluziilor ştiinţifice; sursele de informare şi modul de prelucrare; probleme
speciale neclarificate; conturarea structurii lucrării: părţi, secţiuni, capi-
tole, paragrafe.
141
Planul definitiv al lucrării se realizează după modificările care se
aduc planului preliminar. Însă planul definitiv al lucrării va fi realizat în
ultima etapă – redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.
VIII. DOCUMENTAREA BIBLIOGRAFICĂ

ŞI DOCUMENTAREA DE TEREN
Documentara ştiinţifică este a doua etapă a procesului de cercetare
ştiinţifică. Ea este un proces de învăţare activă a tuturor informaţiilor
ştiinţifice privitoare la tema care face obiectul cercetării, cum sunt: noţiu-
nile şi conceptele, în genere limbajul ştiinţific; principiile, legile, teoriile,
axiomele, ipotezele confirmate şi neconfirmate; datele şi informaţiile
necesare asupra fenomenului din practica juridică; metodele şi tehnicile
de investigare adecvate analizei, formulării şi verificării ipotezelor.
Documentarea – învăţarea constituie o latură importantă a creaţiei
ştiinţifice: a învăţa înseamnă a repeta aceleaşi trasee, pe aceleaşi cone-
xiuni; a crea înseamnă a urma alte trasee (circuite) informaţionale, alte
interconexiuni.
Documentarea – învăţarea reprezintă, aşadar, o latură a creaţiei
ştiinţifice; bine realizată, documentarea – învăţarea poate conduce la
săvârşirea actului final de creaţie (iluminare). Ea începe prin consultarea
câtorva surse care oferă informaţii despre temă chiar înainte de alegerea
acesteia, în vederea formulării deciziei de alegere. Documentarea siste-
matică, desfăşurată pe întregul front al problematicii menţionate, are loc
însă după alegerea temei de cercetare.
Documentarea – învăţarea se întemeiază, deci, pe două concepte
diferite:
- informaţia ştiinţifică, produs specific al cercetării ştiinţifice, este
o marfă sub forma unei idei care are atributele oricărei mărfi (adică
cerere, ofertă şi preţ). Bateson arăta că informaţia ştiinţifică este „o
diferenţă care creează diferenţă”, adică este o idee care, utilizată cores-
punzător, creează o altă idee; pe baza informaţiei ştiinţifice se înnobilează
continuu producţia de bunuri şi de servicii;
- informarea este procesul de procurare a surselor care conţin
informaţiile ştiinţifice necesare învăţării – documentării.
Procurarea informaţiilor ştiinţifice a devenit astăzi un proces foarte
dificil, deoarece volumul de informaţii ştiinţifice (cărţi, CD-uri şi alţi
purtători) a crescut enorm, având de-a face cu o adevărată explozie; cresc
disparităţile terminologice; multe lucrări nu se publică sau se publică
142
parţial; informaţia ştiinţifică este perisabilă datorită creşterii cercetărilor
ştiinţifice şi perfecţionării calităţii informaţiei ştiinţifice; accesul la infor-
maţie este dificil.
Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la
informaţia ştiinţifică s-a născut şi s-a dezvoltat un puternic sector de
informare, care îndeplineşte, pentru beneficiarii lui, funcţii de triere,
clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare. Cu toate acestea, şi benefi-
ciarii sectorului de informare trebuie să-şi însuşească un minim de
cunoştinţe, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul reţelelor de
informare – documentare; să cunoască reţeaua de informare, locul unde
se află şi serviciile pe care le asigură.
Complexitatea documentării rezultă din împletirea informării cu
documentarea propriu-zisă, care este în fapt procesul de învăţare, de
însuşire activă a tuturor informaţiilor procurate despre tema aleasă.
Documentarea ştiinţifică îşi dezvăluie şi mai mult complexitatea şi
importanţa prin cele patru etape pe care le cuprinde:
− informarea asupra surselor purtătoare de informaţii ştiinţifice
(identificare, locul depozitării);
− culegerea surselor sub forme precum: procurarea şi obţinerea
surselor, notarea şi fişarea surselor, examinarea sumară a conţinutului
surselor;
− studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, eva-
luarea utilităţii ideilor şi fişarea acestor idei, analiza ideilor din toate sur-
sele consultate şi stabilirea limitelor şi valorilor în general şi în raport cu
tema cercetată în special;
− utilizarea surselor, a ideilor în „construcţia”, în elaborarea lucră-
rii sub forma confruntării şi comparaţiilor, a interpretării informaţiilor
(idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere
argumentă.
În concluzie, documentarea – învăţarea reprezintă o etapă impor-
tantă a cercetării ştiinţifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se
subordonează cercetării ştiinţifice a temei alese; etapele documentării –
învăţării nu sunt rigide, ele se adaptează şi se diferenţiază în funcţie de
domeniu, de temă, de experienţa şi vocaţia cercetătorului. Oricât ar fi de
importantă, documentarea – învăţarea este cel mult un proces de „incu-
bare”, dar nu poate să se identifice cu iluminarea şi verificarea ipotezelor
şi concluziilor. Documentarea – învăţarea, deşi are rol vital în toate aceste
privinţe, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea
ştiinţifică în ansamblu, aşa cum nu se poate confunda partea cu întregul.
143
Formele documentării – învăţării:
Documentarea – învăţarea îşi afirmă conţinutul său deosebit de
complex şi prin cele trei forme de bază pe care le cuprinde:
• documentarea bibliografică (livrescă), menită să asigure infor-
marea şi cunoaşterea zestrei ştiinţifice, adică a ceea ce au creat înaintaşii
din toate timpurile, din ţară şi din afara ţării;
• documentarea directă, menită să asigure informarea şi cunoaş-
terea fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigură per-
spective de a contribui la corectarea, perfecţionarea şi creşterea zestrei
teoretice a ştiinţei;
• documentarea realizată prin consultarea specialiştilor; aceasta
se poate realiza în toate etapele elaborării temei, de la alegerea până la
încheierea ei.
A. Documentarea bibliografică – livrescă
Funcţia ei specifică, relevată anterior, subliniază marea importanţă
a documentării bibliografice.
Surse documentare bibliografice
Există patru feluri de surse documentare bibliografice: documente
primare, care conţin ideile sub formă de documente periodice sau nepe-
riodice (legislaţia românească, acquis-ul comunitar, jurisprudenţă); docu-
mente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea
documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze docu-
mentare; ghiduri bibliografice; documente terţiare, periodice şi, mai ales,
neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare, sub formă
de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate; microformate:
benzi, discuri, imagini, programul Lex – 2000 pe Internet.
Documentele secundare şi terţiare, pregătite de personalul unităţii
de informare – documentare, ajută doar pentru a ajunge la documentele
primare. Studiul acestora din urmă asigură succesul documentării. Orice
documentare care se limitează la documente secundare şi terţiare rămâne
o pseudodocumentare.
Documentarea bibliografică se realizează în aceleaşi patru etape, cu
ajutorul unor instrumente specifice, astfel: etapa de informare se reali-
zează cu ajutorul cataloagelor alfabetic şi pe materii, existente în toate
bibliotecile; etapa de culegere a surselor se realizează prin fişare
bibliografică. O fişe bibliografică cuprinde: numele şi prenumele autoru-
lui, denumirea lucrării, locul publicării, denumirea editurii, anul apariţiei
şi numărul de pagini; etapa studierii surselor se realizează prin: explora-
rea globală, rapidă a fiecărei surse, ceea ce presupune trecerea în revis-
144
tă a cuprinsului, a prefaţei şi postfaţei, a bibliografiei, a activităţii auto-
rului, a editurii care o publică; a metodei folosite pentru analiză, a mesa-
jului şi contribuţiei personale a autorului faţă de alte surse; a grupării după
criterii de importanţă a tuturor surselor; elaborarea de referate documen-
tare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteză (pe
baza mai multor surse); elaborarea de note de lectură, conspecte, adnotări
şi fişe de idee; fişa de idee are o importanţă vitală pentru precizia şi
eficienţa cercetării pentru economisirea timpului. Pe o pătrime de hârtie
A4 se înscrie o singură idee, pe o singură faţă, cu loc suficient pentru
adnotări proprii, cu precizarea exactă a sursei din care s-a extras conform
fişei bibliografice, cu deosebirea că aici se adnotează pagina de la care s-a
extras ideea.
Etapa utilizării surselor nu include nici o particularizare specială
faţă de recomandările generale făcute anterior pentru toate formele de
documentare.
B. Documentarea directă are o importanţă specială, vizând cu-
noaşterea fenomenului juridic real, aşa cum se prezintă el în practică, în
totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor lui concrete.
Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizează pe
bază de acte normative, monografii, studii de caz.
O importanţă esenţială are etapa culegerii datelor statistice, dina-
mice şi statice, de structură, a indicatorilor cantitativi şi calitativi, a varia-
bilei dependente şi a variabilelor – factori independenţi. Datele pot fi sta-
tistice, dar pot fi procurate în urma organizării prin efort propriu al cerce-
tătorului (anchete, chestionare).
Calitatea datelor este hotărâtoare pentru succesul oricărei cercetări
ştiinţific: ele trebuie să aibă relevanţă; estimările să fie corecte; pregătirea
datelor să se realizeze în raport cu scopul lucrării; datele să aibă com-
pletitudine.
Etapa studierii surselor trebuie să se întemeieze pe o bună obser-
vare a datelor; calculele indicatorilor să aprofundeze observarea fenome-
nului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor să asigure corelaţia,
măsurarea cantitativă şi calitativă a fenomenului economic.
Etapa utilizării datelor trebuie să se facă prin confruntare cu teoria
juridică, dacă susţin o ipoteză sau alta; să faciliteze formularea altor
ipoteze; să corecteze vechea teorie şi să asigure noi enunţuri teoretice, noi
concluzii ştiinţifice.
C. Documentarea prin consultarea specialiştilor este de mare
eficienţă în toate momentele elaborării lucrării, asupra tuturor aspectelor
145
teoretice, conceptuale, metodelor de analiză şi calcul, asupra interpretării
datelor şi formulării concluziilor. Cercetătorul trebuie să cunoască reţeaua
de instituţii care posedă date statistice, care efectuează studii şi cercetări,
care dispune de toate sursele de informare, teoretică şi practică, inclusiv
prin Internet.
IX. EXPLICAREA FENOMENULUI JURIDIC

Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai comple-
xă etapă a metodologiei de cercetare ştiinţifică. Ea este alcătuită din două
momente importante: formularea ipotezei sau momentul constructiv crea-
tiv; verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.
Ambele momente ale explicării fenomenului juridic gravitează în
jurul ipotezei. Formularea ipotezei este o operaţiune complexă, alcătuită
din mai multe operaţiuni importante.
A. Ipoteza. Definiţii şi funcţii
Ipoteza este o presupunere, o conjectură, în baza căreia urmează să
se explice problema juridică, diferenţa constatată între teoria juridică exis-
tentă şi practică juridică; cauza (ele) şi factorul (ii) care determină evolu-
ţia unui fenomen juridic.
Ipoteza poate fi comparată cu un cap de pod plasat între cunoscut
şi necunoscut, între ceea ce ştim despre fenomenul juridic şi ceea ce nu
ştim despre acesta, dar vrem să ştim.
Ipoteza întreţine legături cu sistemul de cunoştinţe existente în
proporţii diferite, în funcţie de poziţia pe care i-o dăm în formulare, între
cunoscut şi necunoscut.
Ipoteza este o presupunere care nu are însă nimic subiectiv, arbitrar;
ea rezultă în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfăşurate atât în
procesul documentării bibliografice, cât şi în cadrul documentării directe,
în procesul de analiză şi sinteză a tuturor datelor, calculelor şi informa-
ţiilor studiate.
Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomeno-
logice, întemeiate mai mult pe aspecte şi laturi exterioare, mai de supra-
faţă (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar), şi
reprezentaţionale – acelea formulate prin considerarea elementelor re-
zultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat.
Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale cercetării.
Valoarea ştiinţifică a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din
modul de formulare pot să rezulte mai multe consecinţe, sub formă de
predicţii (enunţuri) concrete, care urmează să fie testate şi verificate.
146
Ipoteza trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: să aibă mare
capacitate de explicare a fenomenului juridic; să satisfacă exigenţa de
noncontradicţie; să aibă un mare conţinut informaţional; să genereze cât
mai multe consecinţe testabile; să permită previziuni de noi aspecte şi
evenimente.
Formularea ipotezei se realizează în procesul mai multor analize şi
calcule de evaluare a măsurii (proporţiei) în care ipoteza explică problema
juridică (diferenţa dintre teorie şi practică). O ipoteză formulată bine
poate contribui şi la realizarea momentului critic – valorizator, acela de
verificare a ipotezei.
B. Relaţia cauzală şi rolul ei în formularea ipotezei
Dintre toate formele de legături (conexiuni) examinate, relaţia
cauzală este cea mai importantă pentru formularea ipotezei şi explicarea
fenomenului juridic. „A şti cu adevărat înseamnă a şti prin intermediul
cauzelor” (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626); „Cauza
fiind dată, efectul decurge cu necesitare” (Ex causa data necesario
sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).
Relaţia cauzală se defineşte în felul următor: decurge din caracte-
risticile sistemului (fenomenului cercetat); este o legătură temporală; este
o legătură obiectivă între două fenomene, două procese sau două ele-
mente care se succed, unul, în calitate de cauză, provocând pe celălalt, în
calitate de efect.
Relaţia cauzală are un caracter complex, îmbrăcând diferite forme:
relaţia de condiţionare: această nu este determinată în raport cu efectul,
dar este indispensabilă pentru producerea efectului. Ea susţine acţiunea
cauzei, o grăbeşte sau o încetineşte, o stimulează sau o frânează; relaţia
de interdependenţă – un fenomen în calitate de cauză determină un alt
fenomen în calitate de efect, dar şi reciproca este valabilă; cauza îşi
schimbă locul devenind efect, iar efectul devine cauză. Odată efectul
apărut, el joacă un rol asupra cauzei, influenţând-o.
X. VERIFICAREA IPOTEZELOR ŞI FUNDAMENTAREA

CONCLUZIILOR ŞTIINŢIFICE
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice con-
stituie al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul cri-
tic valorizator).
Schema modelului (Gheorghe Răboacă, Dumitru Ciucur,
Metodologia cercetării ştiinţifice economice, p. 157).
147
Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) (A) în
confruntare cu Faptele empirice (P) constituie punctul de pornire şi esenţa
procesului de verificare a ipotezei şi concluziei ştiinţifice.
Dacă faptele empirice (P) arată compatibilitate cu teoria rezultată
din ipoteze, conchidem: că ipoteza nu e infirmată; că ea este acceptată
provizoriu.
Dacă apar dezacorduri între P şi A ipoteza fie se respinge; fie se
modifică până când teoria (A) concordă cu P.
Deci, procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a conclu-
ziilor ştiinţifice este un complex de operaţii, implicând: evidenţierea re-
zultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele); confruntarea
rezultatelor ipotezei (A) cu observaţiile empirice (P); testarea trăiniciei
relaţiilor dintre A şi P.
A. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a con-
cluziilor ştiinţifice
Experimentul reprezintă principalul procedeu; posibil şi datorită
tehnicii de calcul.
Forme de experiment: naturale – din sistemele micro, mezo,
macro; artificiale – create de cercetător = modele; de teren – care, în ra-
port cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active; de laborator –
ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de pildă: teste
econometrice; simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje.
Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă con-
trolată, în condiţii reale sau create de cercetător, prin care se măsoară in-
fluenţa variabilelor independente, asupra variabilei dependente, toţi cei-
lalţi factori independenţi fiind ţinuţi sub control, constanţi.
Experimentul cere: alegerea unităţilor de observare, de experi-
mentare; alegerea unităţilor de control al experimentului – compa-
rarea acţiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente,
fără ca asupra acestora să se exercite şi acţiunea altor variabile indepen-
dente.
Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor
dependente înainte şi după introducerea fiecărei variabile independente.
Dacă variabilele se cer izolate, dar nu se pot controla (pentru că mai multe
variabile se interferează), se poate recurge la un control static prin selec-
ţionarea aleatorie a unităţilor de observare. În final, se face estimarea ero-
rii aleatorii. Există două posibilităţi: se compară două unităţi asemănă-
toare, dar caracteristica urmărită este prezentă doar într-o unitate; se com-
pară două unităţi diferite, dar cu o singură caracteristică în comun.
148
Simularea este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare
interes pentru teoria şi practica juridică. Presupune construirea de modele
juridice, în locul fenomenului juridic real (procese simulate).
Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra: stării fenome-
nului studiat; modului său de funcţionare; comportării fenomenului; inter-
dependenţei dintre componente şi paliere; aspectelor analoge; legilor de
dezvoltare a fenomenului; capătă accente de experiment dirijat. Simula-
rea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
clarificarea formei legăturii dintre variabile; estimarea parametrilor legă-
turilor; verificarea ipotezelor; testarea diferitelor căi de acţiune practică;
stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate; comportamentul mo-
delului în raport cu variaţia factorilor.
Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi
concluziilor ştiinţifice. Este o variantă a modelării statistico-matematice;
S-a extins datorită dezvoltării tehnicii de calcul. Scenariul este o proiecţie
a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din realitate
şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al
diferiţilor factori sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii
juridice.
Calitatea scenariului este în funcţie de: realismul premiselor; factorii
de comportament (ipotezele considerate); rigoarea legăturilor cauzale.
Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv, se cer studiate şi
verificate succesiv toate consecinţele derivate din ipoteze.
B. Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor
juridice folosesc în acelaşi timp şi anumite metode concrete de cercetare
luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru investigarea
fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput studiul sau cer-
cetarea oricărui fenomen. Aceste metode concrete sunt următoarele:
1. Metoda istorică. Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui
istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de
categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt: tipul de
drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.
2. Metoda logică se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică.
Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului
constituite un principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este
valabil şi pentru ştiinţele juridice.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este
deosebit de utilă dacă ne gândim la faptul că instaurarea puterii de stat,
constituirea sistemului de organe ale statului, corelaţia dintre ele sunt
149
orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de
elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter
logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice, cum sunt:
definiţii legale, metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor
de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea normelor juridice.
Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la negli-
jarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să
exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a
practicii judiciare.
3. Metoda experimentală. Dreptul, acţionând asupra relaţiilor
sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea acestora. Mijloacele
lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o permanentă
adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a
aplica în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau
ştiinţelor exacte, printre care şi experimentul. Multă vreme, ştiinţele
sociale au privit cu rezervă această metodă, considerând-o potrivită numai
pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că experimentul, fiind o obser-
vaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare de ori a
fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din con-
textul interdependenţelor în care el evoluează în mod firesc. Experimentul
poate fi făcut în laborator sau „pe teren”. În domeniul ştiinţelor juridice se
utilizează atât experimental de laborator (în special în domeniul
criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai
ales în domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă
un pas înainte pe linia sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice
a relaţiilor sociale.
4. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în ştiin-
ţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei experimentale, obţinerea
unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte, la care se adaugă
posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror
exactitate este incontestabilă. Aplicarea datelor matematice în domeniul
ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi obiective, având anumite
limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări psihologice
volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de
prevederile normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi.
Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt
foarte complexe. Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic
printr-o reprezentare cantitativă, prin cifre şi simboluri matematice. Cu
150
toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în domeniul ştiinţelor
juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o
dimensionare, reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se
găsesc în cadrul relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci,
ca un instrument de măsurare a relaţiilor sociale pe care le supune unui
proces de formalizare.
Urmărind certificarea fenomenelor juridice sunt necesare o tradu-
cere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi
apoi retraducerea rezultatelor astfel obţinute în limbaj juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supusă
măsurării cu şirul intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât
mai apropiată de intensitatea măsurată.
O aplicare a datelor matematice întâlnim în domeniul statisticii
judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea
cu care apar diferite fenomene supuse observaţiei în diverse domenii ale
relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptării unor măsuri
juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc datele
statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia
caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii spe-
cificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie
însemnată la prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii.
Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibili-
tăţilor de optimizare a deciziilor organelor administraţie de stat. Cunos-
când activităţile individuale, durata medie a realizării lor, pot fi optimizate
diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative. Ţinând seama de
similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi deci-
ziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de
exemplu: un minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite elec-
trice se poate realiza un grafic ce poartă numele de organigramă. Cu aju-
torul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizaţiei respective
cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai bine la diverse
sarcini.
5. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în do-
meniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de
previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative. Capacitatea
de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gra-
dul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presu-
pune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi
tehnici. Metodele prospective se utilizează în fundamentarea adaptării,
151
cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor
urmări realizarea lor.
C. Fundamentarea concluziilor ştiinţifice
Verificarea ipotezelor generează trei paşi importanţi pentru funda-
mentarea concluziilor ştiinţifice: evidenţierea consecinţelor şi impli-
caţiilor ipotezelor care urmează să devină principii, legi, teorii şi soluţii
practice; confruntarea consecinţelor ipotezelor cu faptele empirice;
stabilirea măsurii în care relaţiile ipotezelor cu faptele empirice (trăinicia
lor) constituie o expresie a realităţii practice.
Pe baza acestor trei momente se realizează concordanţa sau discor-
danţa dintre ipoteze şi practică şi se pot formula următoarele situaţii: o
ipoteză este verificată dacă toate consecinţele ei concordă cu datele prac-
ticii; dacă o singură consecinţă nu concordă cu datele practicii, ipoteza
este infirmată: fie se abandonează, fie se reformulează; verificarea ipote-
zei se face prin mai multe încercări repetate în mai multe unităţi şi cu serii
lungi de date, de calitate; ipotezele parţial infirmate se reiau; când ipoteza
nu este nici infirmată, nici acceptată, cercetarea se poate amâna sau aban-
dona; ipotezele incerte rămân în patrimoniul ştiinţei până se creează
condiţii de verificare; orice ipoteză neinfirmată este acceptată provizoriu
până la noi fapte; o ipoteză verificată devine teză, lege, teorie, soluţie
practică.
Fundamentarea concluziilor ştiinţifice trebuie să satisfacă următoa-
rele exigenţe: de logică; de interes practic; de eficienţă juridică; coerenţă
cu teoria juridică; formularea de observaţii şi critici asupra teoriei şi
practicii juridice; să indice direcţii de urmat şi teme de cercetare.
XI. REDACTAREA ŞI SUSŢINEREA PUBLICĂ

A UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE
Este vorba, de fapt, de două etape pe care le abordăm împreună,
ambele au trăsături comune – forma de comunicare (una scrisă, alta
orală), forme de limbaj. Prezintă importanţă conţinutul ştiinţific, dar şi
formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrării şi
prezentării; ele nu sunt doar probleme de stil, ci şi mari ansambluri de
reguli, generale şi specifice.
A. Redactarea lucrării ştiinţifice
Redactarea se realizează în trei etape:
a) Elaborarea şi definitivarea planului de redactare. Este o con-
tinuare a proiectului şi planului preliminar de structură a lucrării. Acestea
includ şi multe intenţii, care până la sfârşit nu se realizează integral. Pla-
152
nul final cuprinde doar rezultatele cercetării; el verifică gradul de inclu-
dere a tuturor rezultatelor; o bună succesiune şi coerenţă. Planul asigură:
sistematizarea şi ordonarea problemelor, a ideilor şi concluziilor; structura
lucrării (părţi, secţiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrării şi gradul
atingerii lor; distribuirea rezultatelor pe toată structura lucrării; o prefaţă
cu rol de bilanţ, contribuţii şi avertismente; formularea riguroasă a
constatărilor, a tezelor şi concluziilor, a argumentelor, a metodelor de
investigare; identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule;
efectuarea de propuneri de eliminare a acestor neajunsuri.
b) Redactarea propriu-zisă – proces de scriere: fie o redactare
iniţială, rapidă, „o primă mână”; fie mai multe variante, până se ajunge la
una convenabilă.
c) Definitivarea redactării. Se realizează pe baza observaţiilor
proprii, ca şi a observaţiilor criticilor, ale beneficiarului. Redactarea
lucrării trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: succesiune logică;
dimensiuni adecvate; înţelegere bună, clară a obiectivului, demersului şi
rezultatului; formularea şi argumentarea ideilor; detaliile sunt necesare
doar pentru sublinierea unor idei; corectitudinea datelor, calculelor şi
trimiterilor bibliografice; acurateţea stilistică (limbajul); eliminarea
repetărilor de idei, cifre, citate.
Reguli
a) Reguli generale: redactare riguroasă (fidelă); originalitate; co-
rectitudine (deontologia); eficacitatea redactării – pentru cititor, benefi-
ciar; stilul redactării – personal, concentrat, direcţionat, responsabil; acu-
rateţea gramaticală şi literară.
b) Reguli specifice: natura cercetării; obiectivele lucrării; comple-
xitatea; dimensiunea; structura lucrării (foarte importantă) se realizează
pe bază de criterii; introducerea (cuvântul înainte); titluri şi subtitluri;
ordinea scrierii autorilor; fiecare subdiviziune să aibă obiect propriu; să se
asigure buna succesiune a subdiviziunilor; instrumente de investigaţie
utilizate; să se evidenţieze clar contribuţiile proprii în capitole, paragrafe;
ideile de bază ale lucrării; ilustrări grafice; tabele cu date (reguli); citate;
anexe; trimiteri bibliografice (la sfârşitul lucrării, la sfârşitul fiecărui capi-
tol; în subsolul paginii; în text); indexul de termeni; indexul de nume; re-
zumatul lucrării.
c) Reguli practice de prezentare grafică: aşezarea în text; eviden-
ţierea pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea erorilor şi
omisiunilor.
153
B. Susţinerea publică a unei lucrări ştiinţifice
Funcţiile susţinerii publice: mai buna cunoaştere a unor idei, teze,
direcţii, soluţii; afirmarea tinerilor; intensificarea vieţii ştiinţifice: noi
creaţii; corecţii asupra celor vechi; abandonarea celor vechi; cunoaşterea
unor noi domenii ce au nevoie de susţinere (financiară).
Părţile principale ale susţinerii publice (discursului): introduce-
rea (exordiul) – ce temă, ce obiectiv, trebuie să trezească interesul; con-
ţinutul (tratarea) – expunerea ideilor; concluzia (peroraţia) – recapitu-
larea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justeţei ideilor.
Algoritmul de bază şi calitatea susţinerii publice: deşteptarea
interesului auditoriului prin: raţionamente logice; argumente practice; cu-
noştinţe de retorică: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în propoziţii şi
în frază); cadenţa şi armonia; sugestivitatea stilului; debitul verbal; căl-
dura cuvântului, mesajului; gesticulaţia adecvată; atitudine, ţinută.
Reguli de bază ale susţinerii publice
a) Pregătirea expunerii: • elaborarea planului prezentării: să
meargă pe ideile textului scris; idei principale, argumente; contribuţii
personale; cunoaşterea auditoriului (structura profesională): nivel de
pregătire; nivel de interes; • pregătirea personală a vorbitorului: să-şi
controleze atitudinea, mimica, gesturile; să evite întreruperi prelungite; să
evite excesul de sentimentalisme; • pregătirea materialului şi tehnicilor
auxiliare: benzi, ţiplane, scheme, planşe, grafice; încadrarea în timp;
evitarea monotoniei; • pregătirea auditoriului: să vină persoane interesate;
afişarea; titlul ştiinţific al vorbitorului; lucrări ştiinţifice ale vorbitorului.
b) Expunerea în public: să urmeze textul pregătit; să ajusteze
textul la timpul disponibil.
c) Recomandări practice: să expună în ritm bine ales, cu pauze,
pentru a fi înţeles; schimbări de ritm şi de ton; dialog cu persoane din
auditoriu; să insiste asupra problemelor necunoscute şi interesante; să
evite improvizaţii; să se încadreze în timpul prevăzut; să rezerve 1 – 2
minute pentru diferiţi factori perturbatori; să ştie să prevină sau să elimine
tensiunile din rândul asistenţei.
XII. FORME DE COMUNICARE ÎN ŞTIINŢĂ
Asimilarea şi încorporarea cunoştinţelor ştiinţifice în formarea
(ştiinţifică) a forţei de muncă şi în producţia de bunuri şi alte servicii se
realizează prin comunicarea cunoştinţelor ştiinţifice în principal prin
intermediul lucrărilor ştiinţifice, al literaturii de specialitate.
154
Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme
de comunicare a informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea, în cele ce ur-
mează, reţinem ca fiind mai importante următoarele:
A. Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare
• Monografia este o lucrare ştiinţifică amplă, exhaustivă care
abordează o problemă, o formă sau o zonă teritorială; conţine concluzii
importante şi cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi perspectivele de
evoluţie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinată publicării în
editură; dimensiunea este variabilă, de la câteva sute până la câteva mii de
pagini.
• Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante
concluzii, principii, teorii formulate în limitele unei ştiinţe, precum şi
metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii
ştiinţifice sau a unei ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine câteva
volume şi mai multe mii de pagini.
• Manualul (se înrudeşte cu tratatul) prezintă cunoştinţele, tezele,
concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe în mod sistematic şi în
conformitate cu principiile didactice destinate formării profesionale a
specialiştilor.
• Manualele selectate într-o primă formă, susceptibile
îmbunătăţirii şi completării se numesc Note de curs.
• Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de
abordare, pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de
manual pot face obiectul publicării în editură.
• Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de
referinţă indispensabile în planul informaţiei generale de specialitate. Cu
unele excepţii, majoritatea nu includ rezultate originale, ci compilează cu
rigoare acumulările existente într-un domeniu al ştiinţei. Fac obiectul
publicării, însumând unul sau mai multe volume, iar numărul de pagini
este variabil.
B. Lucrări, pre şi postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor
existente şi formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare
• Studiul ştiinţific este o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă,
care soluţionează unele probleme şi formulează altele noi, atât în planul
ipotezelor, cât şi al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi ten-
dinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile studiului ştiinţific
sunt mult mai reduse (decât lucrările precedente), de regulă situându-se
între 20 şi 100 de pagini. Unele se publică imediat, independent, în bro-
şuri sau în cadrul unor culegeri; altele, mai târziu, în funcţie de confiden-
ţialitate şi alte interese.
• Articolul ştiinţific este o formă prescurtată a unui studiu în care
se redau principalele probleme, concluzii şi propuneri în vederea publi-
155
cării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă până la
20 de pagini.
• Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care
se cuprind principalele constatări şi soluţii practice pentru un agent
economic (firmă, stat), în special când studiul s-a făcut la comandă, pe
bază de contract. Rareori, cu clauză specială se poate publica sub forma
concluziilor sau dacă nu, cu titlu de informare a opiniei publice ştiinţifice.
• Raportul ştiinţific îmbracă forma de Memoriu ştiinţific, în cazul
în care concluziile ştiinţifice ale raportului se prezintă Academiei Române
sau altor foruri ştiinţifice interne şi internaţionale.
• Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui
studiu ştiinţific individual sau în grup; este axată, de regulă, pe o idee de
bază, însoţită de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu
caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea publicării; este
rodul unor cercetări îndelungate, individuale sau de echipă. Se prezintă
scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se
expun în 5-15 minute.
• Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual
sau în grup, destinat prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică
de regulă restrânsă (conferinţă, simpozion), în vederea explorării unor
soluţii şi desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cât mai larg
acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii, ţării şi la scară
internaţională. Se prezintă scris (şi tradus în limbă străină, după caz, de
regulă, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între
5-15 minute, în funcţie de locul referatului ştiinţific în cadrul reuniunii şi
de importanţa acestuia, apreciată de moderator. În cazul anumitor
reuniuni ştiinţifice, naţionale sau internaţionale, raportul ştiinţific se
transmite înainte organizatorilor şi se studiază de cei interesaţi, astfel că în
zona respectivă se trece direct la dezbatere.
• Intervenţia ştiinţifică este o formă de participare la o reuniune
ştiinţifică prin care autorul comentează, apreciază şi corectează
concluziile susţinute de un autor de comunicare sau de referat ştiinţific.
Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în formă scrisă, ea cuprinde
până la 6 pagini.
C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice
• Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale
autorului într-o problemă de interes major, ca şi opiniile de ştiinţă, într-o
formă cât mai accesibilă şi pe cât posibil literară. Prin aceasta se urmăresc
formarea şi cucerirea opiniei publice pentru o problemă de atitudine
economică, socială, culturală. Eseul ştiinţific se adresează în mod firesc
156
unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul ştiinţific poate avea
dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, broşură sau ale unei cărţi.
• Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public,
constituindu-se ca instrument de cultură ştiinţifică, de convieţuire şi
acceptare a unor produse, servicii sau schimbări pe care le generează un
domeniu, o teorie ştiinţifică sau o tendinţă în viaţa socială, în plan
naţional sau global.
• Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relativ
distincte de semnalare a apariţiei unor lucrări ştiinţifice, de evaluare cât
mai exactă a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări ştiinţifice în
rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în ţară sau în
străinătate. Oricine poate şi trebuie să realizeze astfel de lucrări, însă cele
mai izbutite sunt, de regulă, ale acelora care stăpânesc domeniul ştiinţific
căruia îi aparţine lucrarea ştiinţifică.
• Teza de doctorate şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice
asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă faza de
început a unei cariere ştiinţifice şi didactice, şi respectiv, de terminare a
studiilor universitare.
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura econo-
mică de specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documen-
tele primare indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specia-
liştilor şi inovării producţiei de bunuri şi de servicii în societatea modernă.
XIII. GHIDUL METODOLOGIC AL ELABORĂRII

UNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE JURIDICE
1. Alegerea temei de cercetare
• se face din rândul problemelor juridice
• problema juridică rezultă în urma confruntării teoriei, ipotezei,
curentelor cu fapte practice, empirice; dacă acestea se află în dezacord
(contradicţie) înseamnă că avem de-a face cu o problemă juridică; această
problemă juridică poate deveni o temă de cercetare ştiinţifică;
• tema de cercetare se alege după o serie de principii şi criterii.
Mijloace: informare; documentare sumară cu caracter exploratoriu,
de identificare a temei potrivite; consultarea profesorilor şi a altor
specialişti din teorie şi din practică.
2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului)
Acesta poate fi, de regulă, unul din obiectivele următoare: analize
ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinţe, concluzii, direcţii de
acţiune; studii de caz, inter şi multidisciplinare, cu scopul identificării şi
formulării unor cauze şi factori şi deci a unor ipoteze noi; realizarea unui
bilanţ al teoriilor existente, al tendinţelor şi curentelor de gândire; formu-
157
larea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii; perfecţio-
narea sau crearea unei metodologii de analiză.
Mijloace: informare; studiu documentar; exigenţele beneficiarilor;
consultarea unor specialişti.
3. Elaborarea schiţei proiectului de cercetare: termenul de pre-
dare a lucrării; volumul surselor de documentare bibliografică. Întocmirea
unei bibliografii minimale (în continuă extindere); timpul necesar pentru
culegerea şi studiul surselor bibliografice; surse bibliografice puţin acce-
sibile şi problemele care se ridică; o evaluare a timpului necesar pentru
celelalte etape ale cercetării: documentare practică, cercetare propriu-zisă,
redactare şi susţinere publică.
Mijloace: eforturile proprii: o muncă metodică, ordonată; stăpâ-
nirea mijloacelor de investigare şi evaluare bibliografică: cunoştinţe de
matematică, limbi străine; sprijinul catedrei, al conducătorului ştiinţific, al
firmei, al institutului de cercetare, al centrului de informare-documentare.
4. Studiul surselor bibliografice
Este direcţionat spre: cunoaşterea particularităţilor fenomenului ju-
ridic din trecut, din prezent în alte zone geografice şi studii realizate de
către cercetătorii români; explicarea fenomenului juridic; stabilirea cau-
zelor şi factorilor lui; efectuarea unei prime analize comparative, critice a
literaturii de specialitate; întocmirea unui „tablou de bord” al literaturii
consulate: probleme bine realizate (părţi tari), precum şi părţi mai slabe
(sau slabe, greşite); precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele
infirmate, ipotezele amânate şi cauzele acestora; inventarierea argumen-
telor pro şi contra pentru fiecare punct de vedere; metodele şi tehnicile de
analiză şi calcul; valoarea şi limitele acestora; precizări asupra datelor
utilizate de diverşi autori: valoarea şi limitele acestora date.
Mijloace: surse terţiare (referate documentare de sinteză); surse
secundare (sinteze documentare); surse primare: periodice (reviste) şi
neperiodice: cărţi, dicţionare; cunoaşterea procedeelor de evaluare a unei
surse; consultarea unor specialişti.
5. Elaborarea proiectului temei de cercetare ştiinţifică
Are drept obiect: precizarea întinderii tematice (clarificări teoretice
şi metodologice, analize concrete); evidenţierea şi precizarea factorilor –
ipoteză a fenomenului juridic.
În acest demers trebuie să aibă în vedere: definirea şi delimitarea
fenomenului juridic ce se supune cercetării; evidenţierea trăsăturilor şi
particularităţilor fenomenului juridic; principalele erori pe care le
săvârşesc jurişti în sfera temei cercetate (domeniului).
Observarea fenomenului juridic:
− o parte a observării fenomenului juridic se realizează cu ajutorul
cercetării bibliografice;
158
− cea mai mare parte a observării fenomenului juridic se realizează
prin documentare practică: culegere de date, fapte empirice şi informaţii
privind geneza (esenţa ascunsă) a fenomenului studiat;
− pregătirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna
cunoaştere a fenomenului juridic.
− precizarea particularităţilor (a calităţii) fenomenului juridic
studiat; aceasta ajută la alegerea judicioasă a metodelor de analiză şi
calcul, la interpretarea concluziilor şi soluţiilor;
− relevarea ansamblului de cauze şi de factori care determină
fenomenul juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze şi factori,
clasificaţi din cele mai diferite puncte de vedere (criterii).
Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor) este
componenta cea mai profundă a observării şi cunoaşterii ştiinţifice a
fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate
următoarele abordări: conceptul de sistem al fenomenului juridic şi
identificarea variabilelor; stabilirea relaţiilor funcţionale dintre variabilele
dependente şi independente.
Mijloace şi procedee: alegerea modalităţilor logice (inductive şi
mai ales deductive), precum şi a metodelor statistico-matematice de
identificare şi testare a variabilelor-factori. Această alegere se face în
raport cu: calitatea fenomenului şi rezultatele analizei cauzale; datele
necesare şi datele disponibile; opiniile conducătorilor ştiinţifici, ale
specialiştilor din domeniu; consultarea specialiştilor cu privire la: modelul
ales; la rezultatele obţinute în formularea ipotezei (ipotezelor); rezervarea
timpului necesar celorlalte etape; evidenţierea părţilor mai slabe ale
demersului ştiinţific realizat; căile de eliminare a acestor neajunsuri.
6. Elaborarea planului preliminar de structură a lucrării
Se realizează în procesul de verificare şi de fundamentare a
concluziilor ştiinţifice, prin:
• verificarea succesivă a ipotezelor (vezi modelul, schema simpli-
ficată);
• utilizarea unor mijloace şi modalităţi de verificare a ipotezei, cum
sunt: o formă de experiment; stimularea; scenariul; prognoză;
• analiza temeinică a implicaţiilor şi consecinţelor ipotezei în
vederea fundamentării concluziilor ştiinţifice (teoriei, deciziei);
• precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate şi amânate, cu men-
ţionarea cauzelor corespunzătoare;
• observaţii critice de ansamblu asupra literaturii şi practicii juri-
dice;
• relevarea problemelor nesoluţionate şi a căilor de depăşire a va-
riatelor neajunsuri;
159
• precizări asupra datelor şi informaţiilor folosite; probleme ale
procurării şi asigurării unor date calitativ superioare;
• timpul necesar celorlalte etape.
7. Redactarea lucrării
Se realizează prin:
• definitivarea planului general al lucrării (eventual şi prin consul-
tarea unor specialişti); distribuirea pe întreaga structură a lucrării a rezul-
tatelor cercetării (bibliografice), ca şi a rezultatelor formulării şi verificării
ipotezelor, fundamentării concluziilor (ştiinţifice) privind fenomenul
economic practic, studiat;
• pregătirea şi definitivarea tuturor componentelor lucrării (titlul
lucrării şi ale secţiunilor, capitolelor şi paragrafelor; citatele şi sursele,
introducerea şi rezumatul lucrării, graficele, tabelele, anexele, indexul de
nume şi de termeni, bibliografia);
• redactarea propriu-zisă; alegerea modelului de redactare conve-
nabil fiecăruia;
• definitivarea redactării lucrării pe baza: observaţiilor şi suges-
tiilor beneficiarului şi ale altor specialişti; propriilor remarci, observaţii şi
aspiraţii ale autorului;
• alegerea modelului de procesare.
8. Susţinerea (dezbaterea) publică a lucrării
Presupune: un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de bază şi a
concluziilor lucrării; precizarea algoritmului de succes al expunerii;
satisfacerea altor exigenţe şi reguli.
9. Refacerea lucrării se realizează pe baza: observaţiile rezultate în
urma dezbaterii ştiinţifice; timpului rămas disponibil pentru refacere.
10. Predarea la beneficiar se face: la data iniţial stabilită prin
contract; către editură, şef ierarhic, firmă.
1. Răboacă, Gh., D., Ciucur, Metodologia cercetării ştiinţifice economice,
2. Chelcea, S, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
3. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, Probleme actuale ale metodologiei juridice,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
4. Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
160
DREPTUL FAMILIEI
Prof. univ. dr. ADRIAN PRICOPI
SEMESTRUL II
Obiective
Cursul Dreptul familiei urmăreşte însuşirea de către studenţi a
normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale
care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, în scopul ocrotirii şi întăririi
familiei; cunoaşterea unor instituţii de importanţă fundamentală în
societate, cum ar fi instituţia căsătoriei şi a rudeniei izvorâte din căsătorie,
filiaţia faţă de mamă şi faţă de tată, situaţia legală a copilului din căsătorie şi
din afara căsătoriei, adopţia, obligaţia legală de întreţinere între soţi şi cea
dintre părinţi şi copii.
Noţiunea de familie poate fi privită atât din punct de vedere
sociologic, cât şi juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specială de
comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie,
filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese
sau întrajutorare, relaţiile de familie având caracter de complexitate pe care
nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale. În sens juridic, familia
desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum şi din alte
raporturi asimilate relaţiilor de familie, familia fiind o realitate juridică prin
reglementarea de către lege.
Ocrotirea familiei şi căsătoriei se realizează nu numai cu ajutorul
normelor Dreptului familiei, ci şi cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le
conferă statutul de instituţie. Codul reglementează condiţiile încheierii
căsătoriei, drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor şi
desfacerea acesteia prin divorţ. Ocrotirea căsătoriei se realizează totodată
prin egalitatea dintre soţi şi raporturile lor cu copiii şi prin obligaţia de
întreţinere pe care soţii o au unul faţă de celălalt.
Conceptul de căsătorie
Termenul de căsătorie este utilizat, în accepţiunea Codului familiei,
în două înţelesuri: în sens de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se
161
căsătorească în condiţiile şi formele prevăzute de lege (art. 3-18, privind
încheierea căsătoriei), şi în înţelesul de situaţie juridică, adică de statut legal
al soţilor (art. 26-36, referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre
soţi).
În sistemul dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic
bilateral prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se
supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai
izvorul juridic al stării de căsătorie, necesar pentru dobândirea situaţiei
legale de persoană căsătorită.
CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN
Consideraţii generale
Condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii sunt de mai
multe feluri:
a) condiţii de fond şi impedimente; într-un sens restrâns, sunt
denumite condiţii de fond acele cerinţe legale care, pentru a se putea
încheia căsătoria, trebuie să existe, ca, de pildă, împlinirea vârstei
patrimoniale, iar impedimente, cele care trebuie să nu existe, cum ar fi
legătura de rudenie în gradul interzis de lege între viitorii soţi;
b) condiţii de fond pozitive şi negative; în sens larg, atât condiţiile
de fond, cât şi impedimentele sunt denumite condiţii de fond la căsătorie,
numai că pe când primele sunt formulate pozitiv, celelalte sunt formulate
negativ;
c) impedimente; tot în înţeles larg, atât impedimentele, cât şi
condiţiile de fond pot fi denumite deopotrivă impedimente la căsătorie,
deoarece nu numai impedimentele, ci şi condiţiile de fond este posibil să fie
formulate negativ.
Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei

a) Diferenţa de sex. După modul de reglementare a relaţiilor de
familie (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.), o căsătorie se poate încheia
numai între persoane de sex diferit. Determinarea sexului fiecăruia dintre
cei doi viitori soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere, prezentat
în faţa autorităţii.
b) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială). Conform
legii, vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi
de 16 ani împliniţi pentru femeie; sunt însă şi situaţii când femeia care nu a
împlinit 16 ani poate obţine dispensa în vederea căsătoriei. Această
dispensă se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: femeia a
162
împlinit 15 ani; sunt motive temeinice care justifică dispensa (boala,
graviditatea); există un aviz prealabil dat de un medic având calitate
oficială.
c) Consimţământul la căsătorie. Conform legii, căsătoria se încheie
prin consimţământul liber al viitorilor soţi. În vederea asigurării liberei
manifestări a consimţământului viitorilor soţi, legea dispune că aceasta se
dă în forme bine determinate, ceea ce imprimă un caracter solemn
căsătoriei. Faptul că încheierea căsătoriei se face în prezenţa delegatului de
stare civilă, consimţămintele viitorilor soţi exprimându-se în faţa acestuia,
face să se întâlnească rar cazurile de lipsă de consimţământ la căsătorie. În
ceea ce priveşte viciile de consimţământ la căsătorie, acestea sunt: eroarea,
dolul şi violenţa; în materia căsătoriei nu-şi poate găsi aplicare leziunea.
Impedimente la căsătorie
Căsătoria se poate încheia numai dacă nu există impedimente, adică
împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea
acesteia.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după două fundamente
ale diviziunii: a) sancţiunea încălcării impedimentului; b) persoanele între
care există impedimentul.
Conform primului punct de vedere, impedimentele pot fi dirimante şi
prohibitive. După cel de-al doilea punct de vedere, impedimentele pot fi
absolute şi relative.
Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage nulitatea
căsătoriei încheiate. Următoarele impedimente sunt dirimante: existenţa
unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; rudenia în gradul
prevăzut de lege; adopţia; alienaţia şi debilitatea mintală.
Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu atrage
nulitatea căsătoriei. Acestea sunt următoarele: adopţia, în celelalte cazuri
decât când este impediment dirimant; tutela.
Impedimentele absolute sunt cele care interzic încheierea căsătoriei
unei anumite persoane cu orice altă persoană, şi anume: existenţa unei
căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi; alienaţia şi debilitatea
mintală.
Impedimentele relative sunt acelea care interzic încheierea căsătoriei
unei anumite persoane cu orice altă persoană, ele fiind: rudenia, adopţia,
tutela.
Condiţiile de formă ale căsătoriei

Conform legii, încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiţii de
formă în următoarele finalităţi: ca mijloc de probă pentru a asigura
163
îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie; ca
formă a recunoaşterii publice a căsătoriei şi pentru a asigura mijlocul de
dovadă a căsătoriei.
Formalităţi premergătoare căsătoriei

Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi
premergătoare căsătoriei şi formalităţi privind încheierea căsătoriei.
Reglementarea formalităţilor anterioare căsătoriei are mai multe
finalităţi: asigurarea consimţământului liber al celor ce vor să se
căsătorească, aceştia trebuind să-şi exprime voinţa de a se căsători în faţa
autorităţii de stat competente; informarea delegatului stării civile, asupra
statutului civil al viitorilor soţi, care, pe baza acestor informaţii, va verifica
dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
aducerea la cunoştinţa terţilor a încheierii căsătoriei proiectate şi punerea în
mişcare, dacă este cazul, a opoziţiilor la căsătorie.
Prima formalitate anterioară încheierii căsătoriei este declaraţia de
căsătorie, care trebuie să cuprindă următoarele elemente: a) voinţa
neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători; b) declaraţia acestora că au
luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor; c) declaraţia viitorilor soţi
că îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 4-10 C. fam.; d) declaraţia celor
în cauză cu privire la numele pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul
căsătoriei, declaraţie ce se poate face şi ulterior, până la încheierea
căsătoriei, în scris, anexându-se la cererea de căsătorie făcută.
Opoziţia la căsătorie. Prin opoziţia la căsătorie se înţelege actul prin

care o persoană aduce la cunoştinţa delegatului de stare civilă existenţa unei
împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie trebuie făcută, conform art. 14 C. fam., în formă
scrisă, arătându-se împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate
încheia căsătoria şi dovezile care stau la baza unei astfel de cereri. Opoziţia
la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi ţinută să arate
existenţa unui interes. Ea poate fi făcută şi de către delegatul de stare civilă,
când constată personal că există cauze ce duc la interzicerea căsătoriei.
Competenţa în materie de încheiere a căsătoriei. Conform art. 11

C. fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii
soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa, iar alegerea aparţine viitorilor soţi. În
această localitate, căsătoria se poate încheia într-un anumit loc, şi anume la
sediul serviciului de stare civilă respectiv. În situaţii excepţionale, căsătoria
se poate încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă, cu
164
respectarea tuturor celorlalte dispoziţii legale privitoare la încheierea
căsătoriei.
În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă, se pot
deosebi mai multe aspecte, şi anume: a) competenţa materială (ratione
materiae) este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează
şi de atribuţiile ce i-au fost delegate; căsătoria se încheie în faţa
delegatului de stare civilă şi numai o astfel de căsătorie se bucură de
protecţia legii; b) competenţa personală (ratione personae) este stabilită de
domiciliul sau de reşedinţa viitorilor soţi. Delegatul de stare civilă este
competent să încheie căsătoria dacă cel puţin unul din viitorii soţi îşi are
domiciliul sau reşedinţa în cuprinsul localităţii în care el îşi exercită
atribuţiile; c) competenţa teritorială (ratione loci) este în funcţie de limitele
teritoriale în care funcţionează delegatul de stare civilă. În situaţia în care
delegatul de stare civilă a operat în afara acestor limite, el şi-a depăşit
atribuţiile din punct de vedere al competenţei teritoriale.
Procedura încheierii căsătoriei. Încheierea căsătoriei are loc în ziua

fixată, delegatul de stare civilă procedând în felul următor: a) identifică
viitorii soţi şi pe cei doi martori; b) constată că sunt îndeplinite condiţiile de
fond şi că nu există impedimente la încheierea căsătoriei; c) constată că nu
există opoziţii întemeiate la căsătorie; d) citeşte viitorilor soţi art. 1 şi 2 din
C. fam.; e) ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
f) declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi,
însoţiţi de doi martori; g) întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv,
care este semnat de delegatul de stare civilă şi de soţi; h) face menţiune pe
buletinul de identitate al soţului de schimbare a numelui intervenită prin
căsătorie; i) eliberează soţilor certificatul de căsătorie. Căsătoria are deci un
caracter solemn. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul
de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi
declară căsătoriţi.
Nulitatea căsătoriei. Ca şi în dreptul comun, nulitatea căsătoriei

poate fi absolută şi relativă, cu unele deosebiri. Astfel, în unele cazuri, în
interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată chiar dacă este
vorba de nulitatea absolută. De asemenea, în cazul căsătoriei putative,
efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de
bună-credinţă.
• Nulitatea absolută
Sancţiunea nulităţii absolute operează în următoarele cazuri:
a) căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind vârsta
165
matrimonială. Totuşi, această nulitate poate fi acoperită în următoarele
situaţii: soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a împlinit-o între
timp, adică până la constatarea nulităţii; soţia a dat naştere, până la
constatarea nulităţii, unui copil; soţia a rămas însărcinată în aceeaşi
perioadă de timp; b) căsătoria încheiată de o persoană care este deja
căsătorită; c) căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în gradul
prohibit de lege; d) căsătoria încheiată între cel care adoptă şi ascendenţii
lui, pe de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, pe de altă parte;
e) căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal; f) căsătoria încheiată
fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam.; g) incompetenţa delegatului de
stare civilă; h) căsătoria fictivă; i) căsătoria între persoane de acelaşi sex.
Acţiunea în declararea nulităţii absolute poate fi introdusă de orice
persoană interesată; acţiunea în nulitate absolută a căsătoriei nu se poate
prescrie.
• Nulităţi relative. Acest fel de nulitate intervine în cazul viciilor de
consimţământ, şi anume eroarea, dar numai asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ, dolul şi violenţa.
Efectele nulităţii căsătoriei

a) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre
soţi. Din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost
niciodată căsătoriţi şi, ca urmare, nu au obligaţii rezultând din situaţia de
căsătoriţi; ei îşi dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei dacă
acesta se schimbase prin căsătorie.
b) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu.
În situaţia în care desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi să
fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu poate beneficia de art. 8 alin. 3 din
decretul nr. 3/1954 şi, prin urmare, nu are capacitatea de exerciţiu, căci se
consideră că el nu a fost căsătorit şi nu a avut această capacitate nici în
trecut.
c) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale
dintre soţi. În acest caz, regimul comunităţii de bunuri nu a putut avea loc
între soţi, deoarece nulitatea căsătoriei operează retroactiv, obligaţia de
întreţinere nu a putut exista între soţi, iar dreptul la moştenire al soţului
supravieţuitor nu poate opera, deoarece calitatea de soţ se consideră că nu a
existat niciodată.
d) Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi
copii. În conformitate cu art. 23 alin. 2 C. fam., desfiinţarea căsătoriei nu are
nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsă-
torie. Tot astfel, drepturile succesorale între părinţi şi copii rămân nestinse.
166
Căsătoria putativă
a) Caracteristici generale. Căsătoria putativă este aceea care, deşi
nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea ei. Buna-credinţă se exprimă prin faptul de a nu
fi cunoscut cauza nulităţii căsătoriei, adică eroarea în care au fost soţii sau
numai unul dintre ei cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.
b) Efectele căsătoriei putative. Deşi căsătoria este nulă sau
anulată, soţul de bună-credinţă păstrează, până la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă. În cazul în care ambii soţi sunt de bună-credinţă, hotărârea
prin care se declară nulitatea căsătoriei produce efecte privitoare la
relaţiile dintre ei numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. Între soţi
există obligaţia de sprijin moral reciproc; încălcarea obligaţiei de
fidelitate în această perioadă de către oricare dintre soţi, constituie
adulter; soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-l poate
menţine, recăpătându-şi numele anterior; între soţi a operat
suspendarea prescripţiei. În ceea ce priveşte efectele cu privire la
relaţiile patrimoniale dintre soţi, ele sunt supuse, prin asemănare,
regulilor de la divorţ.
EFECTELE CĂSĂTORIEI
Obligaţiile personale reciproce dintre soţi: a) obligaţia de sprijin
moral reciproc; b) obligaţia de fidelitate; c) obligaţia de a locui împreună;
d) îndatoririle conjugale; e) numele soţilor.
Potrivit principiului deplinei egalităţi a sexelor, art. 27 din C. fam.
acordă viitorilor soţi următoarele posibilităţi: să-şi păstreze fiecare numele
avut înainte de căsătorie; să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca
nume comun, numele unuia dintre ei; să poarte amândoi, după încheierea
căsătoriei, ca nume comun, numele lor reunite.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu
În sistemul dreptului nostru, femeia se poate căsători, cum am arătat,
de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite condiţii, şi de la împlinirea
vârstei de 15 ani; minorul care se căsătoreşte, respectiv femeia, în condiţiile
arătate, dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Reglementarea juridică a raporturilor patrimoniale
Obligativitatea comunităţii de bunuri

Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei în
cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri comune ale soţilor acele
167
bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în
art. 31 se face precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de
acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soţi. Regimul bunurilor proprii
ale fiecărui soţ are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei
stipulează că „soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele
fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.
Bunurile comune ale soţilor
Un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile
următoare: este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei; nu face
parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, iar bunul dobândit
de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai
unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.
Clasificarea bunurilor comune şi administrarea lor

1) Venituri din activităţi productive:
a) salariul celor încadraţi în muncă în temeiul contractului de muncă.
În ce priveşte alte venituri asimilate salariului, s-a decis că sunt bunuri
comune: sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse la Casa de
Ajutor Reciproc; sumele de bani primite de unul dintre soţi, cu titlu de
pensie, în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfăşurată în trecut;
bursa primită de unul dintre soţi în străinătate, pe baza unei convenţii
ştiinţifice;
b) remuneraţia autorilor;
c) sumele economisite şi depuse la C.E.C.
2) Bunuri imobiliare:
a) construcţii efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei;
b) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi;
c) construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a unei terţe
persoane;
d) construcţia efectuată de către soţi pe un teren atribuit de stat în
folosinţă;
e) locuinţe construite ori cumpărate de către soţi cu credite acordate
de stat;
f) terenuri primite în folosinţă ori concesiune pentru construirea de
locuinţe;
g) dreptul de folosinţă asupra locuinţei rezultat dintr-un contract de
închiriere;
h) situaţii speciale.
168
3) Alte bunuri mobiliare:
a) bunurile cumpărate cu plata în rate;
b) fructele şi productele;
c) câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe libret C.E.C. şi la
diferite sisteme de loterie. Din punct de vedere juridic, aceste câştiguri sunt
producte.
Dreptul soţilor de a administra, folosi şi dispune împreună de
bunurile comune
În conformitate cu art. 35 C. fam., soţii administrează şi folosesc
împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Ca atare, oricare
dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate
înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din
bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.
Prezumţia legală de mandat tacit reciproc. Legea instituie o
prezumţie de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia fiecare dintre soţi se
presupune că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soţilor asupra
bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în numele
propriu, ci şi ca reprezentant al celuilalt soţ. Prezumţia mandatului tacit
reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în
parte.
Bunuri proprii ale soţilor:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau
donaţie, numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii
unuia dintre soţi;
d) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, cuprinse în
articolul 31 lit. c C. fam.;
e) premiile, recompensele şi bunurile în care s-au încorporat creaţii
intelectuale;
f) indemnizaţiile de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele
pricinuite persoanei;
g) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunuri în
care a trecut această valoare, bunuri dobândite în temeiul subrogaţiei reale.
Dovada bunurilor comune şi proprii
Art. 30 alin. 3 C. fam. introduce prezumţia relativă de comunitate:
„Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. În baza acestei prezumţii,
orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră
169
comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv, că se
încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. fam.
Calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii
în raporturile dintre soţi poate fi făcută prin orice mijloc de probă,
exceptând cazul actelor juridice solemne.
Dreptul soţilor asupra bunurilor proprii
Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soţi păstrează în
exclusivitate dreptul de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie asupra
bunurilor lor proprii. În principiu, între soţi pot interveni orice convenţii
privitoare la bunurile lor proprii, ca, de pildă, cele de lărgire a comunităţii
matrimoniale prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia
dintre soţi. Ori de câte ori soţii exercită împreună drepturile unuia sau altuia
dintre ei, ca şi atunci când unul dintre ei le exercită în locul celuilalt,
temeiul juridic este convenţional.
Natura juridică a comunităţii de bunuri

1. Proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe
cote părţi
Doctrina consideră că proprietatea soţilor asupra bunurilor comune
este o proprietate comună în devălmăşie.
O formă de proprietate comună este însă şi proprietatea comună pe
cote părţi, cunoscută în dreptul comun. Între cele două feluri de proprietate
există însă şi deosebiri:
a) în prima situaţie, partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu se
cunoaşte, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecărui soţ
este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracţiuni matematice;
b) soţii nu pot dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de
dreptul lor asupra bunurilor comune, căci acesta nu este determinat, pe
când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de
dreptul său (cota sa parte) asupra bunurilor respective fără a avea nevoie
pentru aceasta de consimţământul celorlalţi proprietari;
c) fiecare soţ poate face singur acte de administrare şi de folosinţă
asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi consimţământul
celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni
poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune numai în măsura în
care nu aduce atingere la folosinţe concomitente ale celorlalţi proprietari şi
nu schimbă destinaţia bunurilor respective, ceea ce înseamnă că, în fapt,
actele de folosinţă nu pot fi făcute decât cu consimţământul tuturor
proprietarilor comuni;
170
d) fiecare dintre soţi poate dispune, cu unele excepţii, de bunurile
comune, fiind socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al
doilea caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun comun se pot face
numai cu consimţământul tuturor proprietarilor comuni;
e) izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătoria, pe când
proprietatea comună pe cote părţi poate proveni din cauze diferite;
f) împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu se face potrivit unei cote
predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soţ stabilindu-se cu prilejul
împărţirii, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote părţi, împărţirea
bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite, a căror întindere este
cunoscută.
2. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
În dreptul nostru, împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
este posibilă ca o situaţie de excepţie şi poate fi făcută în următoarele
situaţii: la cererea oricăruia dintre soţi, la cererea creditorilor personali ai
oricăruia dintre soţi şi în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
Împărţirea bunurilor comune la cererea soţilor este posibilă numai
pe cale judecătorească, şi nu pe cale convenţională; dacă au loc asemenea
convenţii, ele sunt lovite de nulitate absolută. Împărţirea bunurilor comune
existente în momentul în care se face împărţirea poate fi totală sau parţială,
bunurile care nu s-au împărţit rămânând tot bunuri comune. În situaţia în
care se realizează partajul bunurilor comune ale soţilor, se va avea în vedere
valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acţiunea de
împărţire, şi nu valoarea lor de la data la care a luat naştere starea de
devălmăşie.
3. Datoriile comune ale soţilor
a) Categoria datoriilor comune
Codul familiei precizează în art. 32 că soţii răspund cu bunurile
comune pentru: cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre
bunurile lor comune; obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsătoriei; repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de
către unul din soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au
sporit bunurile comune ale soţilor.
b) Cheltuielile comune făcute cu administrarea oricăruia dintre
bunurile comune
În categoria acestor cheltuieli se pot menţiona cele făcute pentru
întreţinerea şi conservarea bunurilor comune, pentru plata taxelor şi
impozitelor, plata primelor asigurărilor obligatorii etc. Aceste cheltuieli pot
171
fi făcute de oricare dintre soţi şi, potrivit mandatului tacit, ele obligă pe
ambii soţi, afară de cazul când celălalt soţ s-a opus la efectuarea lor şi
creditorul respectiv a cunoscut această opoziţie.
c) Obligaţiile contractate de soţi împreună
O astfel de obligaţie trebuie contractată numai în timpul căsătoriei, în
mod concomitent sau succesiv, de către soţi.
Datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
obligaţia să fie asumată de către soţi: obligaţia să fie asumată împreună
de soţi; soţii pot să-şi asume obligaţia fie participând în persoană la încheie-
rea actului juridic, fie participând prin reprezentare, cel care reprezintă pu-
tând fi chiar celălalt soţ; cauza obligaţiei este indiferentă; obligaţia este
comună chiar dacă nu ar avea legătură cu nevoile căsătoriei; obligaţia
asumată de soţi împreună este comună, fără a deosebi după cum este
indivizibilă prin natura ei sau prin voinţa părţilor, solidară sau conjunctă.
d) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea
nevoilor obişnuite ale căsătoriei
Se impun a fi îndeplinite următoarele cerinţe de către o obligaţie: să
izvorască dintr-un act juridic; să fie asumată de către un singur soţ; să fie
asumată pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei.
e) Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre
soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile
comune ale soţilor
Cerinţe: să se fi produs un prejudiciu de natură patrimonială;
prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea unui bun proprietate publică; faptul
însuşirii să fie săvârşit de către unul dintre soţi; bunurile comune să fi
înregistrat o sporire; existenţa legăturii de cauzalitate între sporirea valorii
bunurilor comune şi însuşirea săvârşită de către unul dintre soţi.
f) Urmărirea datoriilor comune ale soţilor
În condiţiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească
bunurile comune ale soţilor. În situaţia în care bunurile comune nu sunt
suficiente pentru a acoperi creanţa, atunci creditorii comuni pot urmări şi
bunurile personale ale soţilor.
ÎNCETAREA EXISTENŢEI CĂSĂTORIEI

ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI
1. Încetarea, desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei
Se face distincţia între încetarea şi desfacerea căsătoriei.
Căsătoria încetează prin: moartea unuia dintre soţi; declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi; recăsătorirea soţului celui ce
fusese declarat mort.
172
Încetarea căsătoriei are loc de drept.
Căsătoria se poate desface prin divorţ, ca o măsură cu caracter
excepţional, prin hotărâre judecătorească.
Încetarea căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru
trecut şi tot astfel şi desfacerea căsătoriei. Spre deosebire de acestea,
desfiinţarea căsătoriei îşi produce efectele, exceptând pe cele faţă de copii şi
căsătoria putativă, din chiar momentul încheierii ei, şi pentru trecut,
căsătoria fiind considerată că nu a existat niciodată.
2. Cazurile de încetare a căsătoriei
A. Moartea unuia dintre soţi
Deşi căsătoria încetează pentru viitor, unele efecte ale acesteia se
menţin şi după această dată, şi anume: soţul supravieţuitor care a luat prin
căsătorie numele celuilalt soţ îl păstrează şi după încetarea căsătoriei şi
aceasta chiar dacă se recăsătoreşte; soţul supravieţuitor care nu a împlinit
încă vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin
căsătorie, ca un drept câştigat.
În privinţa efectelor cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi se
pot ivi următoarele situaţii: încetează comunitatea de bunuri a soţilor; soţul
supravieţuitor, de regulă, are un drept de proprietate asupra unei părţi din
bunurile care au fost comune în timpul căsătoriei, iar cealaltă parte, care
aparţinuse soţului decedat, trece la moştenitorii săi, între care se află şi soţul
supravieţuitor; obligaţia de întreţinere între soţi devine inoperantă; ia naş-
tere dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor la moartea celuilalt soţ.
B. Declararea judecătorească a decesului unuia dintre soţi
Aceasta produce aceleaşi efecte ca în cazul morţii fizice constatate
oficial, data morţii fiind cea stabilită prin hotărârea judecătorească
declarativă a decesului.
C. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort
În cazul în care soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea
declarativă de deces, pot apărea două situaţii:
a) soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă, adică nu a ştiut că
cel declarat mort trăieşte. În această situaţie, se dă preferinţă celei de a doua
căsătorii, care există în fapt, iar prima căsătorie este considerată desfăcută
pe data încheierii celei de a doua, care rămâne singura valabilă;
b) în cazul când soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, ştiind că
cel declarat decedat se află în viaţă, se consideră că noua căsătorie este
încheiată prin fraudarea art. 5 C. fam., care interzice căsătoria unei persoane
căsătorite şi, în consecinţă, noua căsătorie este lovită de nulitate absolută.
173
DESFACEREA CĂSĂTORIEI
1. Temeiurile juridice ale divorţului
Divorţul este un mijloc de încetare a căsătoriei pe cale judecătorească
atunci când, datorită unor motive temeinice, convieţuirea şi raporturile
dintre soţi sunt grav şi iremediabil afectate.
Divorţul se poate pronunţa şi numai pe baza acordului ambilor soţi,
dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (art. 38 C. fam.): până la data
cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, în caz
contrar acţiunea putând fi respinsă; să nu existe copii minori rezultaţi din
căsătorie, nu însă şi din altă căsătorie.
Divorţul mai poate fi cerut, conform noilor reglementări, de oricare
dintre soţi, dacă starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.
2. Motivele de divorţ
În lipsa unei reglementări exprese, practica judiciară consideră ca
motive temeinice situaţii de felul acesta: părăsirea nejustificată a domi-
ciliului conjugal; refuzul nejustificat al unuia din soţi de a locui împreună
cu celălalt; infidelitatea sub forma adulterului; neîndeplinirea îndatoririlor
conjugale ca urmare a unor nepotriviri de ordin fiziologic; rele purtări
concretizate în fapte evidente de destrămare a vieţii de familie; existenţa
unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soţi şi necunoscută de
celălalt soţ decât după încheierea căsătoriei, datorită acestui motiv o
convieţuire devenind imposibilă.
3. Procedura divorţului
Conform legii, acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi de
aceea nu poate fi introdusă decât de către soţi.
Acţiunea în justiţie
a) Instanţa competentă. Acţiunea de divorţ este de competenţa
instanţei judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din urmă
domiciliu al soţilor; nu are relevanţă dacă soţii au avut făcută mutaţia în
acea localitate, ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate. Este
de reţinut faptul că normele care determină competenţa în materie de divorţ
sunt imperative.
b) Cererea de divorţ. În ce priveşte redactarea acţiunii judiciare, pe
lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în
judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă şi numele copiilor minori
născuţi din căsătorie sau ale celor care au aceeaşi situaţie legală. Ca atare, la
cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe
certificatele de naştere ale copiilor minori. Prin cererea de divorţ, soţul
reclamant mai poate solicita să i se încredinţeze copii minori şi să se fixeze
174
contribuţia celuilalt soţ pentru încredinţarea acestora, să poarte şi după
divorţ numele pe care l-a purtat în căsătorie, să se împartă bunurile comune
etc. Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare vor fi prezentate
personal de către reclamant preşedintelui instanţei competente.
c) Cererea reconvenţională. Soţul pârât poate face cerere
reconvenţională cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare publică, pentru
faptele petrecute înainte de această dată. Când s-a introdus cerere
reconvenţională, aceasta se judecă împreună cu cea a reclamantului,
operând prorogarea de competenţă în favoarea instanţei învestite cu
judecarea ultimei dintre aceste două cereri.
4. Desfăşurarea procesului
a) Împăcarea părţilor. După ce primeşte cererea de divorţ,
preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare,
procedându-se în acest fel şi în cazul cererii de divorţ bazate pe acordul
părţilor. La divorţul întemeiat pe acordul părţilor se fixează un termen de
două luni în şedinţă publică, având ca scop verificarea de către soţi a
menţinerii acordului lor de divorţ.
b) Prezenţa personală a părţilor. În cazul proceselor de divorţ, părţile
sunt obligate să se înfăţişeze în persoană în faţa instanţelor de fond, afară de
următoarele cazuri: când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de
libertate; când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă; când unul
dintre soţi este pus sub interdicţie; când unul dintre soţi are reşedinţa în
străinătate.
Pentru divorţul pe baza acordului soţilor, la termenul de judecată, în
prima instanţă se cere prezenţa ambilor soţi, pentru a se verifica stăruinţa
lor în desfacerea căsătoriei după procedura amintită.
c) Alţi participanţi la procesul de divorţ. În situaţia în care soţii au
copii minori, instanţa va dispune şi citarea şi ascultarea autorităţii tutelare.
Ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie
în procesele de divorţ în vederea încredinţării lor.
d) Şedinţa de judecată. Conform legii, cererile de divorţ se judecă în
şedinţă publică. Ca regulă generală, acţiunea de divorţ se stinge prin
împăcarea părţilor în orice fază a procesului. În ce priveşte administrarea
probelor, legea prevede posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi a
finilor până la gradul III inclusiv, în afară de descendenţi. În mod cu totul
special, ca probe se poate admite şi înregistrarea convorbirilor telefonice.
Interogatoriul poate fi folosit doar pentru combaterea motivelor de divorţ,
nu şi pentru dovedirea acestora.
e) Hotărârea de divorţ. În situaţia în care sunt îndeplinite cerinţele
art. 38 C. fam., instanţa pronunţă desfacerea căsătoriei făcând distincţiile
necesare.
175
Hotărârea de divorţ poate cuprinde şi unele menţiuni facultative, cum
ar fi cele privind: numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, stabilirea
pensiei de întreţinere între soţi, împărţirea bunurilor comune, părintele care
va administra bunurile minorului îl va reprezenta, îi va încuviinţa actele în
viitor. Data când hotărârea rămâne definitivă se consideră a fi cea a
desfacerii căsătoriei.
Executarea hotărârii de divorţ. După rămânerea definitivă a hotărârii
de divorţ, instanţa o va comunica din oficiu Serviciului de stare civilă,
pentru a face menţiunea pe marginea actului de căsătorie, pentru o mai
bună conservare a situaţiei cu caracter publicitar. Efectuarea menţiunii
despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie constituie o măsură publi-
citară, ce are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea căsătoriei.
5. Efectele divorţului
• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi şi capacitatea
de exerciţiu
Divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Aceste efecte pot fi cu privire la relaţiile personale, la capacitatea de
exerciţiu şi la cele patrimoniale.
Calitatea de soţ încetează pentru viitor, iar fiecare soţ se poate
recăsători. Încetând această calitate, ia sfârşit şi obligaţia de sprijin moral şi
de fidelitate. În urma divorţului, fiecare dintre foştii soţi redobândeşte
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, însă legea prevede şi
posibilitatea menţinerii numelui purtat anterior, în timpul căsătoriei. În
cazul în care divorţul are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către
unul dintre soţi, nu se pierde capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin
încheierea căsătoriei de către persoana în cauză. Asupra cetăţeniei, divorţul
nu are nici o influenţă.
• Efecte cu privire la bunurile comune
A) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor
Prin învoiala soţilor, împărţirea poate avea loc în următoarele situaţii:
concomitent cu hotărârea de divorţ; în cursul procesului de divorţ,
indiferent dacă învoiala se face în faţa instanţei sau printr-un act întocmit în
faţa notarului autorizat; în perioada imediat următoare de la rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ; după înregistrarea hotărârii de divorţ, făcută
pe marginea actului de căsătorie.
B) Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească
În cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor
comune, atunci, la cererea oricăruia dintre soţi, urmează a decide instanţa
de judecată.
176
În aceste situaţii, împărţirea bunurilor comune se face după cum
urmează: în cazul în care există o învoială între soţi cu privire la
determinarea cotei fiecăruia dintre ei în bunurile comune, atunci împărţirea
se face conform acestor cote; în situaţia contrară, stabilirea cotei-părţi ce
revine fiecărui soţ din bunurile comune se face prin hotărâre
judecătorească, corespunzător acestor cote.
Dreptul la acţiune având ca obiect împărţirea bunurilor comune nu se
prescrie. În situaţia în care până la împărţirea bunurilor comune există
pericolul ca unul dintre soţi să înstrăineze o parte din bunuri în detrimentul
celuilalt soţ sau să le deterioreze, ori un soţ nu poate folosi bunurile
comune, instanţa poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul
dintre soţi.
• Efecte cu privire la locuinţa comună a soţilor
a) Situaţia soţilor chiriaşi. Fără a se ţine seama pe numele căruia
dintre soţi este încheiat contractul de închiriere şi dacă încheierea acestuia
s-a făcut la o dată anterioară ori ulterioară căsătoriei, se procedează după
cum urmează: locuinţa comună se împarte între soţi, dacă acest lucru este
posibil; dacă locuinţa nu se poate împărţi, locuinţa se atribuie conform
înţelegerii soţilor, iar în lipsa acesteia, se atribuie soţului căruia i s-au
încredinţat copii spre îngrijire, iar în cazul în care nu sunt copii, soţului care
a obţinut divorţul.
Dacă copiii sunt încredinţaţi unei terţe persoane sau unei instituţii
pentru ocrotire, atunci criteriul nu se mai aplică. Dacă soţii au mai mulţi
copii şi fiecăruia dintre ei i se încredinţează copii, instanţa va trebui să
aplice celelalte dispoziţii, chiar dacă cuantumul acestor atribuiri este inegal.
Copiii dintr-o căsătorie anterioară au aceleaşi drepturi ca şi copiii rezultaţi
din căsătoria care se desface. Copiii din afara căsătoriei au aceleaşi drepturi
ca şi copiii din căsătorie. În lipsa de învoială a soţilor şi când nu există
copii, locuinţa se atribuie soţului care a obţinut divorţul, evacuarea celuilalt
soţ făcându-se necondiţionat, fără atribuirea altei locuinţe.
b) Situaţia soţului proprietar sau titular al altui drept. Soţul
proprietar nu poate fi evacuat, chiar dacă el este vinovat de divorţ sau dacă
au fost încredinţaţi copii minori celuilalt soţ. Apartamentul proprietate
personală a unuia dintre foştii soţi nu poate fi atribuit nici în întregime şi
nici parţial soţului neproprietar. Totuşi, instanţa, apreciind împrejurările
cauzei, poate să oblige pe soţul proprietar, la cerere, să asigure celuilalt soţ,
precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi, o suprafaţă locativă
corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă.
c) Situaţia soţilor coproprietari ori proprietari în devălmăşie. În
situaţia în care locuinţa aparţine soţilor în coproprietate ori în devălmăşie,
177
iar în cadrul acţiunii de divorţ nu s-a cerut împărţirea bunurilor comune,
instanţa, la cerere, poate dispune pe calea unor măsuri provizorii împărţirea
sau atribuirea locuinţei după aceleaşi criterii, urmând ca rezolvarea
definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în
cadrul acţiunii separate de partaj.
d) Efecte cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre soţi.
Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi cea de sprijin material
încetează o dată cu încetarea calităţii de soţi. În ceea ce priveşte dreptul la
moştenire, fostul soţ supravieţuitor nu are drept la moştenire asupra
bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ de care a divorţat.
• Efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi şi copiii
minori
În cazul desfacerii căsătoriei, când există copii minori, se pune
problema încredinţării acestora. Instanţa judecătorească este obligată, chiar
dacă nu există o cerere expresă a soţilor în acest sens, să se pronunţe, prin
hotărârea pe care o dă, şi asupra încredinţării acestora, pentru a se evita
introducerea ulterioară a unei noi acţiuni, ceea ce nu ar fi în interesul
copiilor minori, care nu pot fi lăsaţi fără îngrijire şi întreţinere nici un
moment.
Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului
În situaţia în care copilul a fost încredinţat unui părinte, acesta
exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului;
celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea lui
personală. În situaţia în care copilul a fost încredinţat unei alte persoane ori
unei instituţii de ocrotire, aceştia vor avea faţă de copil numai drepturile şi
îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.
• Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copiii
minori
a) Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură
şi pregătire profesională a copilului. Această contribuţie se stabileşte prin
hotărâre de divorţ chiar dacă părţile nu au făcut cerere în acest sens.
b) Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la
bunurile copilului. În situaţia în care copilul este încredinţat unuia dintre părinţi,
drepturile şi îndatoririle părinteşti menţionate se exercită de către acesta.
c) Beneficiul contractului cu privire la locuinţă. Faptul încredinţării
copiilor unuia dintre părinţi are influenţă asupra atribuirii beneficiului con-
tractului de închiriere, acesta folosind soţului căruia i s-au încredinţat copii.
d) Primirea alocaţiei de stat pentru copii.
178
RUDENIA
1. Noţiune. Din punct de vedere juridic, Codul familiei, în art. 95 al.1

defineşte rudenia ca fiind „legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun”.
2. Clasificare:
a) după izvorul ei, distingem între rudenia firească, care se
întemeiază pe faptul naşterii şi se bazează pe legătura de sânge, şi rudenia
civilă, creată prin adopţie. Aceasta din urmă se substituie rudeniei fireşti,
adoptatul şi descendenţii săi devenind rudă cu adoptatorul şi rudele
acestuia;
b) după linia de rudenie (adică şirul de persoane între care există
rudenie), distingem între rudenia în linie dreaptă (sau directă) şi rudenia în
linie colaterală.
Rudenia în linie dreaptă se subclasifică, în funcţie de sensul său
urcător sau coborâtor, în: rudenie ascendentă, care leagă o persoană cu cei
care coboară (de la copil, părinţi, bunici, străbunici etc.); rudenie
descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta (de la
părinţi, copil, nepoţi, strănepoţi etc.);
c) după natura relaţiei dintre părinţi, rudenia firească poate fi din
căsătorie sau din afara căsătoriei.
Dreptul român acordă aceeaşi ocrotire rudeniei din căsătorie, cât şi
celei din afara căsătoriei.
Între filiaţia din căsătorie şi cea din afara căsătoriei există unele
deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte modul stabilirii filiaţiei şi a
numelui copilului din afara căsătoriei.
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit, după felul liniei de
rudenie. Astfel, la rudenia în linie directă, gradul de rudenie se socoteşte
după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două
persoane, iar la rudenia în linie colaterală, gradul se socoteşte după numărul
naşterilor, pornind de la una din rude în linie ascendentă până la autorul
comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. În
linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
3. Durata rudeniei diferă după cum este vorba de rudenia firească,
care este permanentă, şi rudenia civilă, care durează numai cât timp
fiinţează adopţia. Numai într-un singur caz, rudenia firească încetează, şi
anume în cazul încuviinţării adopţiei, menţinându-se însă impedimentul la
căsătorie.
179
4. Dovada rudeniei se face în mod diferit după efectele care se
urmăresc: a) dacă se urmăresc efecte de stare civilă dovada se face, în prin-
cipiu, cu acte de stare civilă; excepţie: orice mijloace de probă; b) dacă se
urmăresc alte efecte, de regulă, patrimoniale, dovada se poate face cu alte
mijloace de probă decât actele de stare civilă, de exemplu, prin martori – în
cadrul procedurii succesorale; c) în cadrul procesului penal, proba filiaţiei
poate fi făcută şi cu mijloacele procesuale penale prevăzute de Codul de
procedură penală.
În cazul adopţiei, legătura de rudenie există între adoptator şi rudele
acestuia, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte (art. 1
pct. l din OUG nr. 25/1997).
5. Rudenia prin adopţie se substituie rudeniei fireşti, care nu mai
persistă decât pentru a constitui un impediment la căsătorie (art. 6 C. fam.).
Rudenia rezultată din adopţie încetează numai pentru viitor, în cazul
desfacerii adopţiei, iar în cazul declarării nulităţii adopţiei, legătura de
rudenie se desfiinţează, cu caracter retroactiv. Gradul de rudenie se
stabileşte ca şi la rudenia firească, iar dovada de rudenie se face prin proba
adopţiei însăşi.
6. Afinitatea sau alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt
soţ (de exemplu: între ginere şi socri, între cumnaţi). Afinitatea nu există
între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (între cuscri), iar între soţi nu
există nici rudenie şi nici afinitate. Afinitatea îşi are izvorul în căsătorie; ea
nu apare în cazul concubinajului. Afinitatea există şi în cazul în care
rudenia rezultă din adopţie, precum şi atunci când rezultă din afara
căsătoriei.
Gradul de afinitate se determină ca şi gradul de rudenie, soţul fiind
afinul rudelor soţiei în acelaşi grad în care soţia este rudă cu persoanele în
cauză. Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea ar trebui să
dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei, ori până ce rudenia prin
adopţie ia sfârşit. Unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine, în
condiţiile legii, chiar dacă afinitatea încetează.
Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care
rezultă.
Efectele afinităţii se produc numai când legea prevede aceasta, de
exemplu: în cazul obligaţiei de întreţinere dintre un soţ şi copilul celuilalt
soţ, în materie de nedemnitate succesorală, în cazul recuzării judecătorilor,
în materie de strămutare a proceselor, în materia martorilor etc.
180
FILIAŢIA
Filiaţia este o legătură de sânge, biologică, ce rezultă din procreare şi

naştere. În sens larg, desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o
persoană de un strămoş al ei, iar în sens restrâns, este raportul de
descendenţă a unei persoane din părinţii săi.
În raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în
filiaţie faţă de mamă şi filiaţie faţă de tată.
După natura relaţiei dintre părinţi la data naşterii sau a concepţiei
filiaţia poate fi din căsătorie şi din afara căsătoriei, iar în cazul în care este
realizată doar pe cale juridică, prin înfiere, este vorba despre filiaţie din
adopţie.
Filiaţia faţă de mamă
1. Noţiuni introductive. Filiaţia faţă de mamă se mai numeşte şi

maternitate şi poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ea cunoaşte
aceeaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara
căsătoriei.
Conform art. 47 al. 1 C. fam., filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul
naşterii.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă presupune dovedirea a două
elemente, respectiv: a) faptul naşterii copilului; b) identitatea copilului
născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba, iar în cazul filiaţiei din
căsătorie, trebuie făcută şi dovada căsătoriei. Dovada acestor elemente ale
filiaţiei ar urma să se facă prin orice mijloc de probă.
2. Dovada filiaţiei faţă de mamă. Ca regulă, stabilirea filiaţiei faţă de
mamă se face prin certificatul constatator al naşterii, eliberat după
înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă. Forţa probantă a certificatului
este consolidată prin folosirea stării civile conforme acestui certificat.
Folosirea stării civile (posesia de stat) este starea de fapt din care
rezultă că un copil este al unei anumite femei şi această stare de fapt
dovedeşte atât faptul naşterii, cât şi faptul identităţii, deoarece existenţa
concordantă a certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează
prezumţia absolută că starea civilă arătată în acest mod corespunde
realităţii.
Sunt considerate elemente ale folosinţei stării civile, care trebuie să
prezinte caracter de continuitate şi să existe în mod concordant,
următoarele:
a) purtarea de către copil a numelui mamei (nomen);
181
b) faptul tratării copilului de către mamă şi familia acesteia ca fiind
copilul născut de respectiva femeie (tractatus);
c) împrejurarea că acest copil este considerat şi de către terţi ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează (fama).
În cazul adopţiei, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel
adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. Noul act nu face
dovada naşterii faţă de mama firească a adoptatorului, dovada naşterii
făcându-se, la nevoie, cu vechiul act de naştere pe care se face menţiune
privind întocmirea noului act.
3. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă este actul prin care o
femeie declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde
că este al său. Recunoaşterea are o natură juridică complexă, de mijloc de
probă (mărturisirea) şi de act juridic unilateral ce are ca efect stabilirea
posesiei de stat a acelui copil.
Art. 48 C. fam. prevede, limitativ, două cazuri în care poate avea loc
recunoaşterea:
a) dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă,
pentru că: 1) nu a existat registru de stare civilă; 2) s-a omis înregistrarea
din vina delegatului de stare civilă; 3) mama nu a declarat naşterea;
b) când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi.
Deşi art. 48 C. fam. prevede că se poate recunoaşte numai copilul
născut din părinţi necunoscuţi, se admite şi recunoaşterea copilului a cărui
paternitate a fost stabilită mai întâi, deoarece art. 64 C. fam. prevede că un
copil îşi poate stabili mai întâi filiaţia faţă de oricare dintre părinţi.
Copiii care pot fi recunoscuţi sunt:
a) atât copilul minor, cât şi copilul major, deoarece legea nu distinge;
b) nu numai copilul născut, ci şi copilul doar conceput, sub condiţia
să se nască viu şi la naştere să se afle într-una din cele două situaţii la care
se referă art. 48 C. fam.;
c) copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi, făcându-se aplicarea prin
analogie a art. 57 al. l C. fam., care prevede posibilitatea recunoaşterii de
paternitate într-o astfel de situaţie.
Recunoaşterea de maternitate poate fi făcută în următoarele forme:
a) declaraţie la serviciul de stare civilă; b) înscris autentic (notarial sau
declaraţie în faţa instanţelor judecătoreşti); c) testament, în oricare din
formele sale (autentic, olograf, mistic sau privilegiat).
Caracterele juridice ale recunoaşterii: act juridic cu caracter strict
personal, unilateral, pur şi simplu, declarativ de filiaţie, produce efecte erga
182
omnes, irevocabil, chiar dacă s-a făcut prin testament, solemn, care trebuie
să îmbrace formele limitativ prevăzute de lege.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de
orice persoană interesată, inclusiv de către mama care a făcut
recunoaşterea, şi poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, sau nulitatea
relativă, după caz.
4. Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este
o acţiune în reclamaţie de stare civilă şi poate fi introdusă în două cazuri
prevăzute de art. 50 C. fam.:
a) în situaţia în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de
mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii;
b) în situaţia în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul
constatator al naşterii.
Aspecte procesuale privind exercitarea acţiunii în stabilirea filiaţiei
faţă de mamă:
a) titularul acţiunii este copilul – conform art. 52 al. 1 C. fam.;
b) acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea
acesteia, împotriva moştenitorilor acesteia;
c) acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului;
d) hotărârea pronunţată are caracter declarativ şi este opozabilă
erga omnes.
Filiaţia faţă de tată

Noţiuni generale. Filiaţia faţă de tată (paternitate) reprezintă
legătura juridică dintre un copil şi tatăl său.
Paternitatea poate fi: din căsătorie; din afara căsătoriei.
În mod corespunzător, există copilul din căsătorie şi cel din afara
căsătoriei.
Potrivit art. 55 şi 57 C. fam., copii din căsătorie sunt: cei născuţi în
timpul căsătoriei, adică între data încheierii căsătoriei şi data desfacerii ori
încetării acesteia; cei concepuţi în timpul căsătoriei şi născuţi după
desfacerea, încetarea ori declararea nulităţii căsătoriei, dacă naşterea a avut
loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Potrivit art. 57 şi 59 C. fam., este copil din afara căsătoriei copilul
conceput şi născut în afara căsătoriei, adică: înainte de încheierea căsătoriei;
după desfacerea, încetarea sau declararea nulităţii căsătoriei, chiar dacă
părinţii lui sunt căsătoriţi; precum şi copilul conceput şi născut din părinţi
care nu sunt căsătoriţi între ei.
Moduri de stabilire a paternităţii:
- din căsătorie – prin prezumţia de paternitate;
183
- din afara căsătoriei – fie prin recunoaşterea voluntară din partea
pretinsului tată, fie prin acţiune în justiţie pentru stabilirea paternităţii.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie

A. Prezumţia de paternitate. Art. 53 C. fam. se aplică în situaţia
copilului născut în timpul căsătoriei şi a copilului conceput în timpul
căsătoriei şi născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, declararea
nulităţii sau anularea acesteia.
Pentru dovedirea filiaţiei faţă de tată, este suficient să se stabilească
filiaţia faţă de mamă şi căsătoria acesteia la data naşterii ori concepţiei
copilului.
Beneficiază de prezumţia de paternitate copilul născut în timpul
căsătoriei, chiar dacă tatăl său nu a fost trecut în actul de naştere şi nu a
introdus acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
B. Timpul legal al concepţiunii copilului: noţiune, calcul, caracter:
timpul cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului (art.
61 C. fam.); se calculează pe zile, şi nu pe ore; ziua naşterii, care este ziua
de plecare a termenului, nu se socoteşte, dar se socoteşte ziua de împlinire;
durata lui este de 121 zile; dispoziţiile art. 61 C. fam. creează o prezumţie
cu caracter absolut în ce priveşte determinarea timpului legal al
concepţiunii.
C. Tăgăduirea paternităţii din căsătorie – acţiunea care are ca
obiect răsturnarea prezumţiei de paternitate.
Cazuri de introducere a acţiunii – paternitatea poate fi tăgăduită dacă
este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului (motive:
a) imposibilitatea fizică de a procrea; b) imposibilitatea materială de
coabitare; c) imposibilitatea morală de coabitare).
Dreptul la acţiune – aceasta poate fi introdusă numai de soţul mamei
sau de tutorele soţului pus sub interdicţie, cu încuviinţarea autorităţii
tutelare. Moştenitorii soţului pot doar continua acţiunea pornită de el.
Termenul acţiunii – 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea
copilului, de la data când a luat cunoştinţă despre stabilirea filiaţiei faţă de
mamă etc. (art. 55 C. fam.).
Proba – prin orice mijloc de probă; instanţa competentă –instanţa
locului unde domiciliază reprezentantul legal al copilului.
Efectele admiterii acţiunii – copilul este considerat ca fiind din afara
căsătoriei, cu excepţia situaţiilor de conflicte de paternitate din căsătorie: cu
privire la nume; cu privire la ocrotirea copilului prin părinţi; cu privire la
domiciliul copilului; cu privire la pensia de întreţinere.
184
D. Conflict de paternitate. Dubla paternitate. În situaţia în care se
tăgăduieşte paternitatea unui copil din căsătorie, reapare de drept cealaltă
paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a
fost conceput.
Conflictul de paternitate desemnează situaţia în care unui copil i se
atribuie două paternităţi, datorită faptului că este conceput în timpul primei
căsătorii şi născut în timpul celei de-a doua.
Potrivit art. 53 al. 2 C. fam., conflictul se rezolvă în favoarea soţului
din cea de-a doua căsătorie.
Între paternitatea din căsătorie şi paternitatea din afara căsătoriei nu
poate exista conflict de paternitate.
E. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie. Este acţiunea
prin care se urmăreşte înlăturarea greşitei aplicări a prezumţiei de
paternitate; titularul acţiunii – orice persoană interesată, chiar şi copilul; este
introdusă împotriva bărbatului faţă de care s-a stabilit eronat paternitatea;
este imprescriptibilă; este admis orice mijloc de probă; efect: copilul devine
din afara căsătoriei.
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei

A. Recunoaşterea de paternitate
Noţiune: actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al
său.
Copiii care pot fi recunoscuţi: numai copilul din afara căsătoriei
(inclusiv copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit paternitatea); numai
copilul născut; copilul conceput, care, la naştere, să aibă situaţia juridică de
copil din afara căsătoriei; copilul din afara căsătoriei după ce a decedat,
numai dacă a lăsat descendenţi fireşti; atât copilul minor, cât şi cel major;
copilul deja recunoscut – poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se
pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face recunoaşterea nu are
cunoştinţă de prima recunoaştere, dar ofiţerul de stare civilă este îndreptăţit
să refuze înregistrarea ei, câtă vreme prima recunoaştere înregistrată nu este
înlăturată pe calea contestaţiei.
Caracterele recunoaşterii: act personal, declarativ de filiaţie (produce
efecte retroactiv), act unilateral, irevocabil, solemn, opozabil erga omnes,
facultativ.
Formele recunoaşterii: a) declaraţia la serviciul stării civile, fie o dată
cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; b) înscris autentic: în faţa
notarului; în faţa primarului în localităţile unde nu funcţionează notariate; în
faţa instanţei judecătoreşti; c) testament – olograf, autentic sau mistic.
185
Efectele recunoaşterii de paternitate – stabilirea paternităţii copilului
faţă de acel bărbat, de la naştere, chiar de la concepţie.
Contestarea recunoaşterii de paternitate
Noţiune: acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea filiaţiei stabilite
prin recunoaştere care nu corespunde adevărului.
• Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un
interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, moştenitorii
copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut
recunoaşterea, moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe
acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.
• Acţiunea poate fi exercitată de orice persoană care dovedeşte un
interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, moştenitorii
copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut
recunoaşterea, moştenitorii acestuia, bărbatul care a recunoscut anterior pe
acel copil, moştenitorii acestuia, procurorul.
• Acţiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoaşterii şi
a copilului recunoscut.
• Acţiunea este imprescriptibilă.
Proba: este admisibil orice mijloc de probă, sarcina incumbă
reclamantului (regula); dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, sarcina probei este răsturnată –
dovada paternităţii revine autorului recunoaşterii sau moştenitorilor săi.
Efecte: admiterea acţiunii înlătură paternitatea stabilită prin acea
recunoaştere cu efect retroactiv. Efecte cu privire la numele copilului,
ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere, succesiunea etc.
Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate
Recunoaşterea de paternitate care nu este făcută cu respectarea
prevederilor art. 57 C. fam. este lovită de nulitate absolută. Recunoaşterea
lovită de nulitate absolută sau relativă se consideră că nu a avut loc, copilul
având aceeaşi situaţie juridică pe care a avut-o înainte de data recunoaşterii,
adică fără paternitate stabilită.
B. Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
Noţiune: acţiunea care are ca obiect determinarea, pe calea justiţiei, a
legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei şi tatăl său. Acţiunea se
poate introduce în toate situaţiile în care este vorba de un copil din afara
căsătoriei.
Introducerea acţiunii
Titularul acţiunii este copilul din afara căsătoriei – minor sau major.
Moştenitorii copilului pot continua acţiunea pornită de acesta.
186
Situaţii: copilul nu are capacitate de exerciţiu – acţiunea se
introduce, în numele copilului, de către mama lui, chiar dacă aceasta este
minoră; în lipsa acesteia, de către reprezentantul său legal; copilul are
capacitate de exerciţiu restrânsă – poate introduce acţiunea singur, fără a
avea nevoie de vreo încuviinţare; copilul are capacitate de exerciţiu deplină –
introduce singur acţiunea; copilul adoptat poate introduce acţiunea.
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a
decedat, împotriva moştenitorilor săi. Mama sau reprezentantul legal al
copilului nu pot renunţa la acţiune.
Termen: 1 an de la naşterea copilului (regula – art. 60 C. fam.);
excepţii – art. 60 al. 2 şi 3 C. fam.
Hotărârea judecătorească prin care s-sa stabilit paternitatea din
afara căsătoriei produce efecte şi retroactiv, până la concepţia copilului,
astfel că în toată această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui.
ADOPŢIA
Definiţie. Adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor
copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum
şi rudenia între copil şi rudele adoptatorului.
Caracterele generale ale adopţiei
1) Adopţia se face în interesul adoptatului.
2) Adopţia este un act solemn – consimţământul necesar în vederea
adopţiei se poate da numai în forma autentică prevăzută de lege; adopţia se
încuviinţează numai de către instituţia judecătorească competentă.
Cerinţele încheierii adopţiei:
- condiţiile de fond;
- lipsa impedimentelor la adopţie;
- condiţiile de formă.
A) Condiţiile de fond ale adopţiei
1. Consimţământul la adopţie: a) consimţământul celui care
adoptă; b) consimţământul soţului celui care adoptă; c) consimţământul
părinţilor fireşti ai celui ce urmează a fi adoptat; d) consimţământul cerut în
cazul copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească; e) consimţământul celui ce
urmează a fi adoptat.
2. Cel care adoptă trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
3. Diferenţa de vârstă între cel care adoptă şi cel ce urmează a fi
adoptat să fie de cel puţin 18 ani.
4. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor (să nu fi dobândit
capacitate deplină de exerciţiu).
187
5. Adopţia să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi
adoptat.
6. Atestatul comisiei pentru protecţia copilului.
7. Avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului.
8. Încredinţarea copilului în vederea adopţiei persoanei sau
familiei care doreşte să-l adopte.
9. Pot fi adoptaţi doar copii care se află în evidenţa Comitetului
Român pentru Adopţii.
10. Confirmarea cererii de adopţie de către Comitetul Român pentru
Adopţii.
B) Lipsa impedimentelor la adopţie – împrejurări care opresc
încheierea adopţiei:
1. Impedimentul rezultând din rudenia firească în linie dreaptă de
gradul întâi şi cea în linie colaterală de gradul al doilea.
2. Impedimentul rezultând din calitatea de soţ.
3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară.
4. Impedimentul adoptării soţilor de către aceeaşi persoană sau
familie.
C) Condiţiile de formă – se referă la forma actelor juridice ale
părţilor exprimate în forma prevăzută de lege şi la procedura adopţiei.
Actele părţilor sunt:
1. Declaraţia de adopţie – consimţământ în formă autentică, exprimat
personal sau prin mandat cu procură specială, separat de către fiecare
persoană interesată.
2. Acte necesare adopţiei: acte de stare civilă, vize, certificate de
cazier, certificate medicale etc.
3. Judecătoria competentă – art. 15 al. 1 din OUG nr. 25/1997:
tribunalul în raza căruia domiciliază copilul ce urmează a fi adoptat, care
verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă şi lipsa impedimentelor
la căsătorie.
Efectele adopţiei
1. Naşterea legăturilor de rudenie – stabilirea filiaţiei între cel care
adoptă şi adoptat, precum şi naşterea rudeniei civile între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă
parte.
Filiaţia şi rudenia din adopţie sunt asimilate cu filiaţia şi rudenia
firească.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi
părinţii săi naturali încetează. Se menţine totuşi impedimentul la căsătorie
ce rezultă din rudenia firească.
188
2. Trecerea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti la adoptator – atât
cele privitoare la persoana copilului, cât şi cele privitoare la bunurile
acestuia.
3. Numele de familie al adoptatului – prin adopţie, copilul
dobândeşte numele adoptatorului, numele unuia dintre adoptatori stabilit de
comun acord sau prin hotărâre judecătorească etc.
4. Domiciliul şi locuinţa adoptatului: adoptatul major – acolo unde,
prin voinţa sa, în condiţiile legii, şi-a stabilit locuinţa statornică şi
principală; adoptatul minor – la părinţii adoptatori.
5. Cetăţenia adoptatului – adoptatul dobândeşte cetăţenia română
prin adopţia sa de către cetăţeni români; pierde cetăţenia română prin
adopţia sa de către persoane fără cetăţenie română; prin schimbarea
cetăţeniei adoptatorului, dobândeşte cetăţenia acestuia.
Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei
A. Desfiinţarea adopţiei. Nulitatea adopţiei este sancţiunea care
intervine în situaţia nerespectării cerinţelor impuse de lege pentru
încheierea adopţiei.
Nulitatea adopţiei poate fi absolută sau relativă, în raport de natura
interesului ocrotit prin norma juridică încălcată.
Nulitatea produce efecte retroactive, cu privire la: filiaţie şi rudenie,
drepturi şi îndatoriri părinteşti, numele fostului adoptat, domiciliul şi
locuinţa acestuia, obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator,
cetăţenie, suprimarea impedimentelor la căsătorie.
Indiferent de felul nulităţii invocate, competenţa de soluţionare a
acţiunii revine în prima instanţă tribunalelor.
B. Desfacerea adopţiei. Este sancţiunea aplicabilă în cazul în care
adopţia nu mai este în interesul superior al adoptatului minor, apreciat atât
în sens moral, cât şi material. Competenţa aparţine tribunalului în a cărui
rază teritorială se găseşte domiciliul copilului. Efectele desfacerii adopţiei
se produc doar pentru viitor. Desfacerea adopţiei nu produce efecte asupra
cetăţeniei adoptatului major.
Situaţia legală a copilului
Definiţie: ansamblul normelor juridice care guvernează drepturile
personale şi patrimoniale de care se bucură copilul a cărui filiaţie a fost
stabilită.
Codul familiei reglementează situaţia legală a copilului în art. 62-65.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti – art. 101 şi 102 C. fam. – cu
privire la persoana copilului şi la bunurile acestuia.
A) Cu privire la persoana copilului minor:
1) Dreptul şi îndatoririle părinţilor de a creşte copilul.
189
2) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică
a copilului.
3) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de educarea copilului.
4) Dreptul şi obligaţia de a îngriji de învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului.
5) Paza şi supravegherea copilului - au ca obiect apărarea copilului de
orice primejdie care l-ar putea ameninţa în existenţa sau sănătatea lui.
6) Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil – de convingere sau
disciplinare.
7) Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l
ţine fără drept.
8) Dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea
adopţiei – părinţii fireşti.
9) Dreptul de a avea legături personale cu copilul.
10) Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului.
11) Dreptul de a stabili locuinţa copilului.
B) Cu privire la bunurile copilului minor:
1) Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului.
2) Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori
de a-i încuviinţa aceste acte.
SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

1. Numele
- dacă părinţii au nume comune, copilul ia, la naştere, numele de
familie comun al părinţilor săi;
- dacă părinţii nu au nume de familie comun, copilul dobândeşte
numele de familie al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite, după cum
se învoiesc părinţii. Numele astfel stabilit se declară la serviciul de stare
civilă, o dată cu naşterea copilului. În lipsa învoielii, hotărăşte autoritatea
tutelară.
2. Cetăţenia
A. Dobândirea cetăţeniei
Cetăţenia română se dobândeşte: prin naştere: când ambii părinţi
sunt cetăţeni români, indiferent unde s-a născut copilul; unul dintre părinţi
este cetăţean român, indiferent unde s-a născut copilul; copilul născut din
părinţi necunoscuţi, găsit pe teritoriul român; prin repatriere – copilul
minor al repatriatului dobândeşte cetăţenia română pe data redobândirii
acesteia de către părintele său repatriat, în afară de cazul când domiciliază
cu celălalt părinte în străinătate; c) prin adopţie – copilul minor, dacă cel
190
puţin unul din soţii care adoptă este cetăţean român; d) prin acordare la
cerere – copilul minor, născut din cetăţeni străini sau fără cetăţenie,
dobândeşte cetăţenia română dacă domiciliază pe teritoriul statului român
cu cel puţin unul din părinţi, iar acesta dobândeşte cetăţenia română.
B. Pierderea cetăţeniei
Dacă părinţii fireşti pierd cetăţenia română: prin retragere – nici un
efect asupra cetăţeniei copilului minor; prin renunţare – nici un efect
asupra cetăţeniei copilului minor; copilul găsit pe teritoriul statului român
pierde cetăţenia română dacă, mai înainte de a împlini 18 ani, şi-a stabilit
filiaţia faţă de ambii părinţi cetăţeni străini; copilul minor, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română în condiţiile legii.
În cazul copilului cetăţean străin sau fără cetăţenie care a dobândit
cetăţenia română prin adopţie, se fac următoarele distincţii: în cazul
nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este
considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă nu domiciliază în
ţară; în cazul desfacerii adopţiei – pierde cetăţenia română pe data
desfacerii adopţiei, dacă nu domiciliază în ţară.
SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

1. Numele. Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită
are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât fără de părinţi, cât
şi faţă de rudele acestora – asimilare a copilului din afara căsătoriei cu
copilul din căsătorie.
Întâlnim anumite aspecte particulare în ceea ce priveşte numele (art.
64 C. fam.): a) copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte –
dobândeşte numele de familie al acestuia; b) copilul îşi stabileşte filiaţia în
mod succesiv faţă de ambii părinţi – numele de familie al părintelui faţă de
care şi-a stabilit mai întâi filiaţia; încuviinţarea de către instanţă să poarte
numele celui de-al doilea părinte – acţiune imprescriptibilă.
2. Cetăţenia: idem ca şi pentru copilul din căsătorie.
OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

1. Noţiune şi fundament
Obligaţia de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane
de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea
nevoilor spirituale, precum şi, în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor
faţă de copiii lor minori, mijloacele pentru educare, învăţătură şi pregătire
profesională.
191
Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe sentimentele de
solidaritate şi întrajutorare, pe prietenia şi afecţiunea care caracterizează
relaţiile de familie şi regulile de convieţuire socială.
2. Caractere juridice
- legal – este prevăzută imperativ de lege;
- personal – este reglementată numai între anumite categorii de per-
soane; este inaccesibilă, netransmisibilă, insesizabilă, exceptată de la regula
compensaţiei legale, nu poate face obiectul acţiunii oblice;
- reciproc – între: 1) soţ şi soţie; 2) părinţi şi copii; 3) bunici şi nepoţi;
4) străbunici şi strănepoţi; 5) fraţi şi surori; 6) adoptator şi rudele acestuia,
pe de o parte, şi adoptat şi rudele acestuia, pe de altă parte;
- succesiv – se execută prin prestaţii succesive;
- divizibil – atât activ, cât şi pasiv.
3. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere
A. Categorii de persoane – art. 86 C. fam.: 1) între soţ şi soţie;
2) între părinţi şi copii – din căsătorie sau din afara căsătoriei; 3) între
adoptator şi adoptaţi; 4) între bunici şi nepoţi; 5) între străbunici şi
strănepoţi; 6) între fraţi şi surori.
B. Alte persoane prevăzute de lege:
1) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ;
2) între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţată, dar la a cărei
încheiere cel puţin unul dintre ei a fost de bună-credinţă; are dreptul la
întreţinere numai soţul de bună-credinţă;
3) cel care a luat spre creştere un copil, fără a întocmi formele cerute
pentru adopţie, are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;
4) soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ are
obligaţia de întreţinere faţă de acel copil;
5) copilul astfel întreţinut timp de 10 ani are obligaţia de a-l întreţine
pe părintele vitreg;
6) moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui
minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat acestuia întreţinere, faţă
de acel minor.
4. Ordinea în care se datorează întreţinerea
A) Conform art. 89 C. fam., obligaţia de întreţinere operează în
următoarea ordine:
1) Soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi.
2) Descendentul este obligat la întreţinerea înaintea ascendentului;
dacă sunt mai mulţi descendenţi şi mai mulţi ascendenţi, cel în grad de
rudenie mai apropiată datorează întreţinerea înaintea celui mai îndepărtat.
3) Adoptatorul datorează întreţinerea înaintea părinţilor fireşti.
192
4) Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinerea după părinţi, însă
înaintea bunicilor.
B) Ordinea în care se datorează întreţinere de către celelalte persoane
anume prevăzute de lege: în condiţiile art. 24 al. l, 84, 87, 88, 96 C. fam.
C) Situaţia în care o persoană poate cere prestarea întreţinerii
concomitent şi în aceeaşi ordine de la mai multe persoane: în condiţiile art.
90 şi 96 C. fam.
D) Situaţia în care o persoană este obligată să presteze întreţinere, în
acelaşi timp, mai multor persoane: în condiţiile art. 92, 89 şi 91 C. fam.
5. Condiţiile în care există obligaţia de întreţinere
A) Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere:
• starea de nevoie, adică situaţia în care se găseşte o persoană care nu
îşi poate procura cele necesare traiului;
• incapacitatea de a munci;
• comportare corespunzătoare regulilor de convieţuire socială;
• condiţii speciale pentru unele categorii de obligaţii de întreţinere.
B. Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere:
1) Existenţa mijloacelor materiale;
2) Inexistenţa unei alte persoane obligate la întreţinere înaintea sa,
potrivit ordinii stabilite de lege.
6. Obligaţia de întreţinere între soţi – art. 41 alin. 1 C. fam.
şi art. 86 alin. l teza întâi C. fam.
Constituie o aplicare a principiului potrivit căruia membrii familiei
sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material, până la
desfacerea căsătoriei.
Situaţii: soţii au locuinţă comună; soţii sunt despărţiţi în fapt; soţii
sunt în timpul procesului de divorţ; căsătoria putativă.
7. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
- Natura – este o obligaţie nouă, distinctă de cea existentă între soţi în
timpul căsătoriei.
- Condiţiile de existenţă – stare de nevoie din cauza incapacităţii de a
munci, survenită înainte sau în timpul căsătoriei etc.
- Data acordării întreţinerii – în caz de divorţ, de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii; în celelalte cazuri – de la data
introducerii cererii de chemare în judecată.
- Durata acordării – durată nedeterminată pentru soţul ce câştigă
procesul; un an de la desfacerea căsătoriei pentru soţul vinovat.
- Cuantumul întreţinerii – potrivit art. 41 al. 3 C. fam., până la 1/3 din
venitul net în muncă al celui obligat la plata ei.
- Ordinea acordării – în aceeaşi ordine ca şi soţii, adică în primul rând.
193
8. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii
- Reglementare şi forme – art. 86 al. 1 şi art. 107 al. 1 C. fam.; două
forme: a) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori; b) obligaţia
de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori.
- Debitorul obligaţiei legale de întreţinere – părinţii din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptatori.
- Creditorul obligaţiei de întreţinere – copilul minor, din căsătorie,
din afara căsătoriei, din adopţie.
Particularităţile obligaţiei legale de întreţinere
1) Obiectul obligaţiei legale de întreţinere – complex, cuprinde
mijloace necesare traiului şi mijloace necesare pentru creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
2) Caracter – reciproc sau unilateral (în privinţa cheltuielilor pentru
educare etc.).
3) Condiţii: starea de nevoie; irelevanţa pricinii nevoii în care se află
minorul.
4) Data de la care se datorează obligaţia de întreţinere –de la data
cererii, care marchează starea de nevoie a solicitantului.
5) Cuantum – plafon maxim stabilit de art. 94 al. 3 C. fam.: până la
1/4 din câştigul din muncă pentru un copil; 1/3 pentru doi copii; 1/2 pentru
trei sau mai mulţi copii.
6) Compensarea creanţei de întreţinere – exceptată de la regula
compensaţiei legale.
7) Înţelegerile ce pot interveni între părinţi cu privire la întreţinere: în
timpul căsătoriei produc efecte fără a fi necesară intervenţia vreunui organ
al statului; în caz de divorţ – cu încuviinţarea instanţei.
8) Caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă
de copiii lor minori.
9) Copilul care-şi continuă studiile ori desăvârşirea profesională după
împlinirea vârstei majoratului – până la terminarea studiilor şi cel mai târziu
până la vârsta de 25 de ani.
9. Alte obligaţii de întreţinere
1) Obligaţia soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt
soţ, faţă de acel copil – art. 87 C. fam.
2) Obligaţia faţă de copilul luat spre creştere, fără îndeplinirea for-
melor cerute pentru adopţie – art. 88 C. fam.
3) Obligaţia moştenitorului persoanei care a fost obligată la între-
ţinerea unui minor sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat întreţinere –
art. 96 C. fam.
194
4) Obligaţia de întreţinere a copilului întreţinut de către soţul pă-
rintelui său, faţă de cel care l-a întreţinut – art. 72 al. 2 C. fam.
10. Executarea întreţinerii
1) Obiectul obligaţiei de întreţinere – tot ceea ce este necesar traiului:
alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, elemente de ordin spiritual etc.; mai
complex în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor
minori.
2) Cuantumul întreţinerii – potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
mijloacele celui care urmează a o plăti (art. 94 al. 1 C. fam.); reguli de
plafonare prevăzute de art. 94 al. 3 şi art. 41 al. 3 C. fam.
3) Modalităţi de executare – se decid de către instanţa
judecătorească: fie în natură, fie în bani, sau parte în natură şi parte în bani;
succesiv, prin prestaţii periodice (excepţie: plata unei sume globale, dacă
este în interesul creditorului).
4) Încetarea obligaţiei de întreţinere – în cazurile în care nu mai sunt
îndeplinite condiţiile generale şi speciale prevăzute de lege pentru existenţa
ei, sau prin moartea creditorului sau debitorului obligaţiei de întreţinere.
În condiţiile în care încetează starea de nevoie a creditorului
obligaţiei, încetează şi obligaţia, deoarece prestarea ei nu-şi mai găseşte
justificare.
Încetarea incapacităţii de a munci a creditorului obligaţiei, cu
excepţia cazului în care întreţinerea este acordată descendentului minor
pentru care nu se cere condiţia incapacităţii de a munci, conduce la
încetarea obligaţiei de întreţinere.
Obligaţia încetează când mijlocele debitorului obligaţiei de întreţinere
nu-i mai permit acordarea ei. Încetarea obligaţiei de întreţinere se decide în
toate situaţiile prin hotărâre judecătorească, la cererea celui interesat.
OCROTIREA MINORULUI
Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţi, fie prin tutore.
Minorii care să găsesc în situaţii speciale sunt ocrotiţi în cadrul măsurilor
prevăzute de lege (OUG nr. 26/1997), în cadrul adopţiei ,curatelei minorilor
şi al instanţei juridice privind minorul interzis.
A. Ocrotirea părintească
1) Noţiune – ansamblul drepturilor şi îndatoririlor ce revin părinţilor
faţă de copiii lor minori, cu privire la persoana minorului şi cu privire la
bunurile minorului.
a) faţă de persoana minorului: dreptul şi îndatorirea de a creşte
minorul; dreptul de a lua anumite măsuri faţă de minor; dreptul de a cere
195
înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fără drept; dreptul de
a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei;
b) faţă de bunurile minorului: dreptul şi îndatorirea de a administra
bunurile copilului; dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile sau de
a-i încuviinţa aceste acte.
2) Durata – pe tot timpul minorităţii, chiar dacă minorul este pus sub
interdicţie; încetează în privinţa minorului care se căsătoreşte, deoarece
acesta dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
3) Principiile ocrotirii minorului prin părinţi: exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti numai în interesul minorului; sub
îndrumarea şi controlul efectiv şi continuu al Autorităţii Tutelare; principiul
independenţei patrimoniale a minorului şi a părinţilor săi; asimilarea
condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu cea a copilului din
căsătorie; principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.
4) Copiii cu privire la care există ocrotirea părintească – din
căsătorie, din afara căsătoriei, adoptaţi.
5) Ocrotirea copilului minor de către un singur părinte
Situaţii: moartea unuia dintre părinţi; decăderea unui părinte din
drepturile părinteşti; punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi; unul
dintre părinţi este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-şi manifesta
voinţa: dispariţia unui părinte; contrarietatea de interese între minor şi unul
dintre părinţi; împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în inte-
resul minorului; condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de
libertate.
6) Cazurile în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal sau
numai în parte, părinţilor:
a) Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi în
următoarele situaţii: desfacerea căsătoriei prin divorţ; desfiinţarea
căsătoriei; încredinţarea copilului din afara căsătoriei.
b) Ocrotirea părintească revine numai în parte părinţilor: desfacerea
căsătoriei prin divorţ; desfiinţarea căsătoriei; încredinţarea copilului din
afara căsătoriei; încredinţarea copilului din căsătorie.
7. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în cazul divor-
ţului
- Copilul a fost încredinţat la divorţ unuia dintre părinţi – părintele
căruia i-a fost încredinţat exercită aceste drepturi şi îndatoriri cu privire la
persoana şi bunurile copilului.
- Copilul a fost încredinţat la divorţ unei a treia persoane sau unei
instituţii de ocrotire – părinţii păstrează dreptul de a avea legături personale
196
cu copilul, dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul şi îndatorirea
de a creşte copilul, dreptul de administrare a bunurilor acestuia etc.
8. Soluţionarea neînţelegerilor privitoare la exerciţiul drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti:
- de către Autoritatea tutelară;
- de către instanţa judecătorească: cu privire la întinderea obligaţiei de
întreţinere, la contribuţia fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare etc.,
încredinţarea minorului, locuinţa copilului minor etc.
9. Autoritatea tutelară şi ocrotirea părintească – atribuţii: organ de
control şi îndrumare; organ de decizie; organ de sesizare; participarea în
procesele civile privind încredinţarea minorului în cazul divorţului, al
căsătoriei putative, stabilirea locuinţei minorului, stabilirea obligaţiei de
întreţinere etc.
10. Atribuţiile instanţei judecătoreşti şi cele ale procurorului privind
ocrotirea părintească:
a) instanţa, la cerere sau din oficiu, decide cu privire la: încredinţarea
minorului; stabilirea obligaţiei de întreţinere; încuviinţarea cu privire la
numele şi domiciliul minorului; decăderea din drepturile părinteşti, redarea
exerciţiului drepturilor părinteşti etc.;
b) procurorul poate interveni în orice fază a procesului, pentru
ocrotirea interesului superior al copilului.
11. Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti
Sancţiunile ce se pot aplica părinţilor în cazul în care nu îşi
îndeplinesc obligaţiile se clasifică, fie după gravitatea lor, în sancţiuni de
natură penală, administrativă ori civilă sau de dreptul familiei, fie după cum
ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana
minorului, ori cu privire la bunurile acestuia.
B. Tutela şi curatela minorului

a. Tutela minorului
1. Noţiune – reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care se
înfăptuieşte ocrotirea minorului când acesta este lipsit de ocrotire
părintească.
2. Caractere generale – conform art. 114 şi 123 C. fam., tutela se
exercită în interesul exclusiv al minorului; este o sarcină socială obligatorie,
personală şi gratuită.
3. Deschiderea tutelei – cazuri: ambii părinţi sunt morţi, declaraţi
morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile părinteşti ori puşi sub
interdicţie; numire tutori – de către Autoritatea Tutelară, chiar atunci când
197
instituirea tutelei se decide de către instanţa judecătorească; - excluderi şi
refuzul sarcinii de a fi tutore – art. 117 şi 118 C. fam.
4. Drepturile şi îndatoririle tutorelui – cu privire la persoana
minorului (acelaşi conţinut ca şi cele părinteşti) şi cu privire la bunurile
minorului (reprezentare în acte juridice pentru minorul în vârstă de până la
14 ani, încuviinţare acte dacă are vârstă de 14-18 ani).
5. Încetarea tutelei – cazuri de încetare a tutelei: prin ajungerea
minorului la majorat; prin încetarea motivelor care au determinat instituirea
acesteia; obligaţia tutorelui la încetarea tutelei – efectuarea socotelilor şi a
predării bunurilor minorului
6. Atribuţiile autorităţii tutelare în legătură cu tutela: deschidere
tutelă, numire tutore etc.
b. Curatela minorului
1. Noţiune – instituţie de ocrotire juridică a intereselor unei persoane
care poate fi capabilă, cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ori lipsită de
capacitate de exerciţiu.
2. Curatorul se numeşte în următoarele situaţii: contrarietate de
interese între părinte, ori tutore, şi minor; când, din cauza bolii ori din alte
motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act
în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează;
când, până la numirea tutorelui unui minor neinterzis, este nevoie de timp şi
se impune luarea unor măsuri provizorii; până la soluţionarea cererii de
punere sub interdicţie a unui minor lipsit de ocrotire părintească.
3. Drepturile şi îndatoririle tutorelui, încetarea tutelei, atribuţiile
autorităţii tutelare – la fel ca şi în cazul tutelei.
c. Minorul interzis
Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din
cauza alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Pot
fi puşi sub interdicţie şi minorii ( art. 142 C. fam.). Potrivit art. 150 C. fam.,
minorul care, la data punerii sub interdicţie, se află sub ocrotirea părinţilor
va rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se
numi un tutore; în cazul în care minorul se găseşte sub tutelă la data punerii
sub interdicţie, autoritatea tutelară poate decide menţinerea acelui tutore.
1. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005
2. Adrian Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2000
3. Adrian Pricopi, Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2000
4. Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, Bucureşti, 1996
5. * * Codul familiei
6. * * Codul de procedură civilă
198
DREPT CONSTITUŢIONAL 2.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
Prof. univ. dr. GHEORGHE UGLEAN,
Conf. univ. dr. NICOLAE PAVEL
SEMESTRUL II
Obiective
Disciplina Drept constituţional are ca obiectiv principal
însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale ale dreptului
constituţional, a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, a
teoriei generale şi a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale, precum şi a instituţiilor şi structurilor constituţionale
româneşti actuale. De asemenea, ea îşi propune să prezinte studenţilor
conceptele, noţiunile, instituţiile şi categoriile constituţionale cu care
operează disciplina, precum şi principiile constituţionale fundamentale
de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă economică,
socială, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti
contemporane. Problematica menţionată este abordată şi din
perspectiva aderării României la U.E. şi a ratificării Tratatului privind
instituirea unei Constituţii pentru Europa.
I. CONSTITUŢIILE ROMÂNE
Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât
constituţiile din ţările Europei de Vest.
Înainte de adoptarea constituţilor scrise, în România au fost
elaborate în timp documente cu caracter constituţional (cuprinzând
norme privind puterea statală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor),
dintre care menţionăm:
-Supplex Libellus Valachorum (1791) – primul program politic
al României de pe ambii versanţi ai Carpaţilor;
- Convenţia de la Akkerman (1817 );
199
-Tratatul de la Adrianopol (1829), încheiat în urma războiului ruso-
turc;
-Regulamentul Organic;
-Proclamaţiile de la Iaşi şi Izlaz, premergătoare Revoluţiei de la
1848 în Ţările Române. După unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi
apoi cu Transilvania, putem vorbi despre apariţia primei Constituţii
scrise în România, formată din :
a) Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din anul1858
(Statutul lui Cuza);
b) Legea electorală prin care se înfiinţau cele două Adunări
Legiuitoare, respectiv, Adunarea electivă şi Adunarea ponderatoare.
Fără a intra în detalii, menţionăm în ordine cronologică Constituţiile
Române:
- Constituţia României din anul 1866.
- Constituţia României din anul1952.
- Constituţia Românei din anul 1965.
- Constituţia României din anul 1991, revizuită în anul 2 003.
II. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE CONSACRATE DE CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
Potrivit clasificării menţionate mai sus, în secţiunile VII-XII din
curs sunt prezentate cele cinci categorii de drepturi şi libertăţi, grupate
pe criteriul conţinutului acestora.
În cuprinsul secţiunii a VII-a sunt examinate involabilităţile.
Aici includem: a) dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică,
dreptul la integritate psihică; b) libertatea individuală; c) dreptul la
apărare; d) dreptul la libera circulaţie; e)dreptul la ocrotirea vieţii
intime, familiale şi private; f) inviolabilitatea domiciliului.
În cuprinsul secţiunii a VIII-a, sunt analizate drepturile şi
libertăţile social-economice şi culturale.
Aici includem: a) dreptul la învăţătură; b) dreptul la ocrotirea
sănătăţii; c) dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii; d) dreptul
la grevă; e) dreptul de proprietate privată; f) dreptul la moştenire;
g) dreptul la un nivel de trai decent; h) dreptul la căsătorie; i) dreptul
copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; j) dreptul persoanelor
handicapate la protecţie specială; k) accesul la culturăa; l) dreptul la
mediu sănătos; m) libertatea economică.
200
În cuprinsul secţiunii a IX-a sunt examinate drepturile exclusiv
politice .
Aici includem: a) dreptul de vot; b) dreptul de a alege şi de a fi ales.
În cuprinsul secţiunii a X-a sunt supuse analizei drepturile şi
libertăţile social-politice. În această categorie includem: a) libertatea
conştiinţei; b) libertatea de exprimare; c) dreptul la informaţie; d) liber-
tatea întrunirilor; e) dreptul la asociere; f) secretul corespondenţei,
În cuprinsul secţiunii a XI-a sunt supuse analizei drepturile
garanţii.
În această categorie includem: a) dreptul de petiţionare; b) drep-
tul persoanei vătămate de către o autoritate publică.
Ultima secţiune este dedicată studiului îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor.
Aceste îndatoriri includ: a) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară;
b) Îndatorirea de apărare a patriei; c)Îndatorirea de a contribui la chel-
tuielile publice; d)Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor
şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Toate drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din cele
şase categorii prezentate mai sus sunt tratate detaliat în curs, ţinând
seama de următoarele aspecte: a) conţinutul normativ al dreptului,
libertăţii sau îndatoririi fundamentale stabilit de legea fundamentală;
b) conţinutul normativ al acestora în documentele internaţionale din
domeniul drepturilor omului; c) studiul comparativ.
III. PARTIDELE POLITICE

Capitolul respectiv din curs este structurat pe cinci paragrafe.
Primul paragraf debutează cu stabilirea conceptului de partid
politic.
În continuare sunt enumerate considerentele care au stat la baza
definirii conceptului de partid politic. În finalul paragrafului este reţinută
definiţia formulată de profesorul Ioan Muraru, potrivit căreia „partidele
politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se
urmăreşte pe baza unei platforme-program definirea şi exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia
şi aptitudinea guvernării”.
Paragraful al doilea este consacrat analizei scopului asocierii
cetăţenilor în partide politice şi funcţiilor acestora. În curs, această
problemă este reţinută ţinându-se seama de opiniile diferiţilor autori
români şi străini.
201
În paragraful al treilea sunt supuse analizei categoriile şi variantele
de partide politice. Se menţionează încă de la început imposibilitatea de
a clasifica din punct de vedere teoretic partidele politice, cel puţin din
următoarele motive: diversitatea fenomenului politic, precum şi evoluţia
partidelor politice, în general, şi în mod concret.
Totuşi, pentru uz didactic se admite o clasificare a partidelor
politice în cinci categorii:
1. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale,
partide de clasă, partide etnice;
2. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare,
partide social – democrate, partide de stânga, partide de centru,
partide de dreapta;
3. Partide de cadre şi partide de masă;
4. Partide suple şi partide rigide;
5. Partide unice, partide unificate şi partide dominante.
Paragraful al patrulea este dedicat analizei partidelor politice
în România după Revoluţia din decembrie 1989. În acest paragraf se
menţionează că România, după Revoluţia din decembrie 1989, se
caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de partide.
Totodată, se arată că fenomenul partide politice la noi este încă în
curs de cristalizare. În continuare este făcută o analiză succintă a
participării la guvernare a partidelor politice.
Paragraful cinci, şi ultimul, menţionează şi explică principalele
exigenţe juridice cuprinse în Legea română a partidelor politice,
nr.14/2003.
IV. CARACTERELE STATULUI ROMÂN ŞI ORGANIZAREA

ADMINISTRATIV-TERITORIALA A ROMÂNIEI
a) Consacrarea separaţiei puterilor în stat şi Constituţia
României
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost ilustrat şi în textul
constituţional român adoptat la 8 decembrie 1991, astfel:
• cele trei puteri clasice se regăseau exprimate în Constituţie;
• ordinea reglementării în Constituţie a puterilor era ordinea
clasică, şi anume puterea legiuitoare, apoi puterea executivă şi, în
final, puterea judecătorească;
• raporturile constituţionale dintre autorităţile publice cunoşteau
implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte,
implicări ce semnifică echilibrul prin colaborare şi control.
202
În procesul revizuirii Constituţiei României, în anul 2003, s-a
simţit nevoia proclamării explicite a principiului în cuprinsul art.1
alin. 4 din legea fundamentală.
b) România, stat naţional
Caracteristicile statului român sunt stabilite de art.1 din
Constituţie astfel: „România este stat naţional suveran şi independent,
unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social”.
Caracterul naţional al statului român exprimă unul dintre
elementele constitutive ale acestuia şi este explicat în mod detaliat în curs.
Formarea şi menţinerea statului român ca stat naţional unitar au
fost rezultatul unui proces istoric îndelungat pentru păstrarea
identităţii românilor în cadrul marii familii a naţiunilor lumii.
Caracterul unitar şi indivizibil al statului român priveşte
teritoriul, populaţia şi organizarea statală a puterii.
c) România, stat suveran şi independent
Suveranitatea şi independenţa reprezintă trăsături generale ale
puterii organizate statal şi, respectiv, ale statului român.
Noţiunea de suveranitate impune clarificarea a cel puţin trei
probleme:
1) evoluţia istorică a conceptului de suveranitate;
2) existenţa a trei noţiuni distincte de suveranitate;
3) problema titularului suveranităţii.
Dreptul constituţional are obiect de cercetare suveranitatea de
stat ca una din trăsăturile generale ale puterii statale sau ale statului.
În literatura de specialitate, suveranitatea de stat este definită ca
trăsătură generală a statului reprezentând supremaţia şi independenţa
puterii statale în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă
generală, obligatorie pentru întreaga societate.
Supremaţia puterii de stat evocă acea însuşire a puterii de stat
de a fi superioară oricărei alte puteri în raport cu populaţia cuprinsă
în limitele frontierei statului.
Independenţa puterii de stat vizează acea trăsătură a puterii de a
nu fi îngrădită, limitată în realizarea scopurilor sale de nici o altă
putere de stat străină.
Din istoria constituţională a României trebuie să reţinem că
independenţa şi suveranitatea statului român au fost consacrate la
nivel constituţional începând cu Constituţia României din anul 1948.
203
În condiţiile aderării României la structurile euroatlantice, cu
ocazia revizuirii din anul 2003, în Constituţia României a fost înscrisă
aşa-numita „clauză comunitară” privind suveranitatea.
d) România, stat unitar şi indivizibil
Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce
vizează unul din elementele sale constitutive, şi anume teritoriul. Astfel,
pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului, el priveşte toate
cele trei elemente constitutive ale statului în ansamblu: teritoriul,
populaţia şi suveranitatea, nici unul dintre ele neputând fi împărţit, în
sensul de a fi sub stăpânirea altor state.
e) România, stat de drept, democratic şi social
Statul de drept a apărut ca ripostă dată statului despotic afirmat
în Franţa sub forma de „L’état c’est moi”.
Doctrina germană a enunţat pentru prima oară conceptul de stat
de drept sub forma „recht staat”. În literatura juridică engleză,
americană şi canadiană, statul de drept este redat prin sintagma „Rule
of law”, iar în cea franceză sub forma de „L’état de droit”.
Conceptul de stat de drept are un conţinut complex şi putem
reţine cel puţin următoarele principii care guvernează statul de drept:
1. Supremaţia Constituţiei;
2. Supremaţia legii;
3. Garantarea pluralismului politic;
4. Accesul liber la justiţie;
5. Garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
6. Separarea / echilibrul puterilor în stat.
Caracteristica de stat democratic se fundamentează pe conceptul de
democraţie, cu întreg conţinutul complex al acesteia. De asemenea,
democraţia presupune respectarea statului de drept, ceea ce duce la
concluzia că statul de drept presupune caracterul democratic al acestuia.
Referitor la caracteristica de stat social, putem sublinia că
aceasta desemnează obligaţia guvernanţilor de a asigura binele comun
al guvernaţilor. Statul social trebuie să protejeze pe cel aflat la nevoie,
să sprijine acţiunile economice, politice şi culturale necesare pentru a
asigura cetăţenilor săi un trai decent şi exercitarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti în condiţii de şanse egale.
204
f) Organizarea administrativă a teritoriului şi unităţile
administrativ-teritoriale din România
În cuprinsul capitolului respectiv din curs sunt analizate noţiunea şi
importanţa organizării administrative a teritoriului, precum şi organizarea
administrativă actuală a teritoriului României. Unităţile administrativ –
teritoriale din România sunt stabilite potrivit dispoziţiilor art.3 alin.3 din
Constituţie, care precizează că teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. Textul constituţional mai
stabileşte că, în condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
V. SISTEMUL ELECTORAL
Problematica abordată este structurată pe cinci secţiuni.
Secţiunea I debutează cu consideraţii generale în care se stabileşte
că acest capitol are ca obiect de studiu relaţiile sociale care privesc alegerea
prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi autorităţilor locale, relaţii
reglementate de normele constituţionale care, prin conţinutul lor, apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii statale.
Din acest punct de vedere, normele constituţionale sunt cercetate
fie sub denumirea de sistem electoral, fie sub denumirea de drept
electoral.
Secţiunea a II-a are ca obiect de studiu drepturile electorale ale
cetăţenilor români. În esenţă, sunt avute în vedere unele consideraţii
generale privind drepturile exclusiv politice, condiţiile de exercitare a
drepturilor de vot şi dreptul de a fi ales.
În secţiunea a II-a este abordată o temă mai complexă, privind
scrutinul. În cadrul secţiunii este stabilit conceptul de scrutin. Tot în
cuprinsul secţiunii sunt analizate cele două mari tipuri de sisteme
electorale, diferite prin modul de atribuire a mandatelor, respectiv,
sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale. Sunt abordate
în continuare sistemele electorale mixte, precum şi categoriile de scrutin,
fiind supuse cercetării scrutinul uninominal şi scrutinul de listă cu toate
variantele lui preferenţiale existente astăzi. În partea finală a secţiunii
sunt supuse analizei avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă şi ale
scrutinului uninominal.
În cadrul secţiunii a VI-a sunt abordate organizarea şi
desfăşurarea alegerilor.
În cuprinsul secţiunii este abordată o problematică vastă privind
următoarele aspecte :stabilirea datei alegerilor, stabilirea numărului,
delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale, listele
205
electorale şi cărţile de alegător, precum şi birourile electorale pentru
organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
În acest sens, sunt identificate biroul electoral central, biroul
electoral de circumscripţie şi biroul electoral al secţiei de votare,
menţionându-se atribuţiile acestora în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor.
Având în vedere vastitatea problematicii de studiu sunt supuse
cercetării, în continuare, rolul secţiilor de votare în derularea alegerilor
şi propunerea candidaţilor în procesul de organizare a alegerilor.
Sunt analizate în continuare dispoziţiile legale de ordin tehnic
privind buletinele de vot, semnele electorale şi ştampilele electorale.
O atenţie deosebită este acordată aspectelor privind desfăşurarea
campaniei electorale şi desfăşurarea votării la secţiile de votare,
aspecte amănunţit reglementate de legea electorală.
Ultima secţiune are ca obiect de studiu stabilirea rezultatelor
votării şi atribuirea mandatelor. În ceea ce priveşte stabilirea
rezultatelor votării, se au în vedere cele două mari etape ale stabilirii
rezultatelor votării, respectiv, la secţia de votare, faza primară a acestora,
urmate de stabilirea rezultatelor votării la birourile electorale de
circumscripţie ca rezultat intermediar şi, în final, stabilirea rezultatelor
votării de către Biroul Electoral Central ca fază finală.
În ultima parte a secţiunii este analizată atribuirea mandatelor,
ţinând seama de metodele practicate, respectiv, reprezentarea
proporţională apropiată şi reprezentarea proporţională integrată.
Sunt prezentate în continuare sistemul Hond şi pragurile
electorale. Printre alte reguli electorale, sunt menţionate alegerile
parlamentare parţiale şi posibilitatea legală de anulare a alegerilor.
În final trebuie reţinut că în perioada dintre scrutinurile
parlamentare şi prezidenţiale un rol important revine Autorităţii
Electorale Permanente.
VI, VII, VIII. PARLAMENTUL

Studiul activităţii parlamentare se derulează pe parcursul a
douăsprezece paragrafe .
Primul paragraful se referă la o scurtă caracterizare a
Parlamentului, menţionându-se că în istoria constituţională a lumii s-a
impus, ca o realitate teoretică şi practică, Parlamentul, în care
reprezentanţii poporului exprimă voinţa juridică a acestuia.
206
Paragraful doi abordează prezentarea generală a funcţiilor
Parlamentului şi clasificarea acestor funcţii. Principalele funcţii ale
Parlamentului sunt: funcţia legislativă şi funcţia de control.
Referitor la funcţia legislativă, trebuie să menţionăm că
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a României. În practică, însă,
Parlamentul partajează această activitate cu executivul şi cu comisiile
proprii.
În ceea ce priveşte controlul parlamentar, în literatura de specialitate
sunt menţionate următoarele forme de control: a) controlul exercitat prin
mesaje, rapoarte şi programe; b) controlul exercitat de către comisiile
parlamentare potrivit competenţelor stabilite de către regulamentele
Camerelor; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări adresate
executivului; d) dreptul regulamentar al deputaţilor şi senatorilor de a cere
şi a primi informaţiile pe care le consideră necesare; e) controlul exercitat
prin soluţionarea petiţiilor cetăţenilor adresate Parlamentului în baza
dreptului de petiţionare; f) controlul exercitat prin Avocatul Poporului şi
prin rapoartele prezentate Parlamentului.
În afara celor două funcţii principale ale Parlamentului, pot fi
menţionate şi următoarele: a) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii
social-economice, culturale, statale şi juridice; b) alegerea, numirea sau
revocarea unor autorităţi statale; c) atribuţii în domeniul relaţiilor externe;
d) autonomia privind organizarea internă şi funcţionarea sa.
Paragraful trei este dedicat structurii Parlamentului. În esenţă,
reţinem că structura Parlamentului în sistemele constituţionale este fie
monocamerală, fie bicamerală. Cea de-a doua Cameră se poate prezenta
în următoarele trei variante: a) Camera aristocrată; b) Camera federală;
c) Camera democratică.
Paragraful patru are ca obiect de studiu organizarea internă a
Parlamentului.
Organizarea internă are în vedere următoarele aspecte: 1) gru-
purile parlamentare; 2) opoziţia parlamentară; 3) birourile şi comi-
tetele parlamentare; 4) comisiile parlamentare care pot fi: a) per-
manente; b) temporare; c) speciale; d) comune; e) de anchetă.
În cuprinsul paragrafului cinci este analizată funcţionarea
Parlamentului sub următoarele aspecte: a) mandatul şi legislatura;
b) sesiunea; c) convocarea sesiunilor parlamentare şi durata lor;
d) şedinţele Camerelor; e) sistemul de vot în Parlament.
207
Paragraful şase vizează membrii Parlamentului în calitatea
lor de deputaţi şi senatori având : a) drepturi şi obligaţii;
b) imunităţi şi incompatibilităţi; c) răspunderi şi sancţiuni.
Paragraful şapte este dedicat analizei actelor Parlamentului. În
cuprinsul paragrafului sunt prezentate următoarele aspecte:
a) nominalizarea actelor Parlamentului; b) natura juridică a aces-
tora; c) clasificarea actelor Parlamentului.
Paragraful opt este consacrat legii, ca act juridic al Parlamentului.
În cuprinsul acestuia sunt tratate: conceptul de lege, clasificarea acestora,
conceptul de supremaţie a legii şi fundamentarea ştiinţifică a acestei
supremaţii. O parte importantă a paragrafului se referă la etapele
elaborării legii, care în esenţă sunt următoarele: a) iniţiativa legislativă;
b) sesizarea Camerei competente; c) examinarea şi avizarea proiectului de
lege de către comisiile parlamentare; d) includerea proiectului de lege sau
a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei Camerei parlamentare;
e) dezbaterea proiectului de lege în plenul camerelor Parlamentului;
f) votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative; g) medierea şi
concilierea; h) semnarea proiectelor de lege de către preşedinţii
Camerelor; i) promulgarea şi publicarea legilor; j) aprobarea legii prin
referendum; k) alte reguli constituţionale privind elaborarea legii.
Precizăm că procedura parlamentară a fost modificată prin
modificarea regulamentelor celor două Camere.
Paragraful nouă se referă la Regulamentele celor două
Camere, adoptate potrivit principiului autonomiei regulamentare a
Parlamentului. Acestea stabilesc, în esenţă, organizarea şi funcţionarea
fiecărei Camere parlamentare.
Paragraful zece se referă la cel de-al doilea act juridic al Camerelor
Parlamentului, respectiv hotărârile acestora, iar paragraful unsprezece
are ca obiect de cercetare moţiunile, care reprezintă hotărâri ale
Parlamentului prin care se exprimă poziţia acestuia asupra unei probleme
discutate. Ultimul paragraf are ca obiect de studiu actele celorlalte
structuri parlamentare din compunerea Camerelor Parlamentului.
IX. PUTEREA EXECUTIVĂ

Problematica abordată este structurată pe trei paragrafe.
Paragraful unu este destinat unor prezentări terminologice, în
cuprinsul cărora se stabileşte că în cadrul puterilor statului se distinge, prin
conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă. O componentă a puterii
executive o reprezintă autorităţile administrative, care au ca principală
atribuţie organizarea executării şi executarea în concret a legilor.
208
Paragraful doi are ca obiect de studiu structura executivului.
Dreptul constituţional este interesat în identificarea marilor structuri
executive şi a raporturilor constituţionale cu celelalte autorităţi.
Trebuie menţionat că studiul aparatului administrativ interesează
dreptul constituţional mai mult în relaţia administraţie – cetăţean.
În ceea ce priveşte structurile executive, dreptul constituţional le
studiază pe cele mai importante, respectiv: şeful de stat, Guvernul,
ministerele şi organele administraţiei locale.
Cuprinsul paragrafului vizează raporturile executiv-legislativ.
În ceea ce priveşte structura şi funcţionarea executivului, acestea fac
obiectul de studiu al dreptului administrativ.
O primă problemă de studiu o formează rolul legislativului în
formarea executivului, sub următoarele aspecte: a) desemnarea şefului
executivului; b) desemnarea şefului cabinetului şi a membrilor acestuia.
O a doua problemă de studiu o formează raporturile dintre
legislativ şi executiv în legătură cu activităţile acestora. În activitatea
de guvernare, executivul şi legislativul au un rol primordial.
În baza principiului colaborării puterilor în stat sunt analizate
atât intervenţia legislativului în activitatea executivului, cât şi
intervenţia executivului în activitatea legislativului.
O a treia problemă de studiu o formează compatibilitatea
funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive. Putem constata că, în
România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al Guvernului este
compatibilă cu funcţia de membru al Parlamentului.
Ultima parte a capitolului este consacrată analizei creşterii rolului
executivului, examinându-se consecinţele şi cauzele creşterii acestui rol.
Tot în cadrul executivului este analizată instituţia şefului de stat.
Această tematică este structurată pe opt paragrafe de studiu.
Paragraful unu debutează cu prezentarea unor considerente
generale referitoare la instituţia şefului de stat .
În cuprinsului paragrafului doi este cercetată problematica evoluţiei
instituţiei şefului de stat în România. Sub regimul constituţiilor române,
această evoluţie a fost următoarea: domn, rege, şef de stat sub forma unui
organ colegial şi preşedinte.
Paragraful trei se referă la atribuţiile şefului de stat. În partea
de debut a acestuia sunt prezentate rolul şi atribuţiile şefului de stat în
sistemele constituţionale din alte state, printre care Franţa, SUA,
Suedia, Canada, Marea Britanie.
În continuare sunt analizate rolul şi atribuţiile Preşedintelui
României. Pentru stabilirea rolului Preşedintelui României, se
porneşte de la dispoziţiile constituţionale .
209
Potrivit acestora, Preşedintele României: a) reprezintă statul
român; b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi
integrităţii teritoriale a ţării; c) veghează la respectarea Constituţiei
şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.
Grupate pe criteriul obiectului de reglementare, atribuţiile
Preşedintelui României, aşa cum sunt stabilite în literatura de
specialitate, sunt următoarele: a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii
privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi ordinei
publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii.
Paragraful patru are ca temă desemnarea şefului de stat. Din
conţinutul său rezultă că în sistemele constituţionale contemporane
s-au conturat patru mari moduri de desemnare a şefului de stat, şi
anume: a) pe cale ereditară; b) alegerea de către Parlament; c) alege-
rea de către un colegiu elector; d) alegerea prin vot universal, direct,
secret şi liber exprimat.
Paragraful cinci al capitolului este intitulat „Durata mandatului
şefului de stat”.
În paragraf sunt analizate trei probleme: a) durata propriu-zisă a
mandatului în diferite sisteme constituţionale; b) numărul mandatelor
admis de diferite constituţii; c) durata mandatului şefului de stat în
România.
Paragraful şase se referă la proceduri, solemnităţi şi protocol
privind învestirea unei persoane în calitatea de şef de stat, validarea
alegerii şefului de stat şi jurământul depus în calitate de şef de stat.
Paragraful şapte vizează răspunderea şefului de stat. Iniţial, ideea
care a dominat sistemele constituţionale a fost ca şeful de stat să nu
răspundă pentru actele efectuate în această calitate. Referitor la această
problemă, în literatura de specialitate sunt analizate următoarele aspecte:
a) imunitatea de care se bucură şeful statului; b) răspunderea politică a
şefului de stat; c) răspunderea penală a şefului de stat.
Ultimul paragraf se referă la actele emise de Preşedintele
României în exercitarea atribuţiilor sale. Aceste acte sunt denumite,
potrivit prevederilor constituţionale, decrete, care pot fi de două
feluri: a) cu caracter normativ; b) cu caracter individual.
X. AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ
Capitolul din curs consacrat acestei problematici este structurat
pe trei paragrafe.
210
Primul paragraf stabileşte noţiunile şi precizările terminologice în
domeniul de studiu. În acest sens, este precizat conceptul de justiţie şi se
motivează de ce este necesar să se utilizeze terminologia de autoritate
jurisdicţională în locul terminologiei clasice de autoritate judecătorească.
În cuprinsul paragrafului este accentuată ideea specificului
activităţii jurisdicţionale. În literatura de specialitate juridică se menţio-
nează că fiecare ramură de drept are atât principii care îi sunt proprii, cât
şi principii comune tuturor ramurilor de drept.
Principiile comune sunt principii fundamentale rezultând din
dispoziţiile constituţionale potrivit cărora se realizează justiţia.
Aceste principii sunt următoarele: a) principiul legalităţii; b) justi-
ţia este unică şi egală pentru toţi; c) folosirea limbii oficiale şi a limbii
materne în justiţie; d) dreptul la apărare; e) prezumţia de nevinovăţie;
f) independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii.
Se menţionează, de asemenea, faptul că justiţia este înfăptuită de
către instanţele judecătoreşti. Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti sunt stabilite prin lege organică.
XI. ALTE AUTORITĂŢI CONSTITUŢIONALE

1) Curtea Constituţională în România
Controlul constituţionalităţii în România îşi găseşte
reglementarea în art. 142 – 147 din Constituţie, precum şi în Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
cu modificările şi completările ulterioare.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii
unei autorităţi publice, denumită Curtea Constituţională. Aceasta este
formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără
posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului. In activitatea
lor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili.
2) Actele supuse controlului de constituţionalitate

* Legile – supuse controlului prealabil şi posterior;
* Tratatele sau alte acorduri internaţionale;
* Iniţiativele de revizuire a Constituţiei;
* Regulamentele Parlamentului;
* Ordonanţele Guvernului;
* Iniţiativele legislative populare.
211
3) Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale:
− Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatului sufragiului;
− Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul
în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor
constatate Parlamentului şi Guvernului;
− Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
− Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele
acestuia;
− Rezolvarea contestaţiilor care au obiect constituţionalitatea
unui partid politic;
− Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice;
− Alte atribuţii.
4) Procedura în faţa Curţii Constituţionale

Controlul constituţionalităţii actelor normative prezentate mai
sus şi exercitarea celorlalte atribuţii se realizează potrivit unor
proceduri stabilite de Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare.
5) Actele Curţii Constituţionale şi efectele juridice ale acestora

− Deciziile;
− Hotărârile;
− Avizele consultative.
Avocatul Poporului
1) Avocatul Poporului în România
Pentru prima dată, Ombudsman-ul a fost înfiinţat în Suedia, în
anul 1809. Acesta avea datoria de a supraveghea respectarea legilor şi
ordonanţelor de către judecători, funcţionarii civili şi ofiţeri militari.
Această instituţie s-a extins şi a dobândit diferite denumiri în diferite
ţări, iar în România a fost denumită Avocatul Poporului.
Pentru prima dată în istoria constituţională a României, Constituţia
din anul 1991 a prevăzut instituţia Avocatului Poporului.
212
2) Numirea şi încetarea funcţiei Avocatului Poporului şi a
adjuncţilor acestuia
Avocatul Poporului este numit, potrivit Constituţiei României,
revizuită, pentru o perioadă de 5 ani, de către Camera Deputaţilor şi Senat
în şedinţă comună, cu votul majorităţii parlamentarilor. Mandatul Avoca-
tului Poporului încetează înainte de termen prin: demisie, revocarea din
funcţie, incompatibilitatea de a-şi îndeplini mandatul mai mult de 90 de zile,
ori în caz de deces. Adjuncţii Avocatului Poporului sunt numiţi pe durata
mandatului de către Birourile reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
3) Atribuţiile Avocatului Poporului
Potrivit art. 59 din Constituţie, Avocatul Poporului îşi exercită
atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi
libertăţile lor, în limitele stabilite de lege.
4) Structura instituţiei Avocatului Poporului
Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, instituţia
Avocatului Poporului este alcătuită din departamente de specialitate şi
secretariatul general. În structura instituţiei sunt incluse: consilierii
Avocatului Poporului, Departamentele de specialitate, Direcţia pentru
relaţiile cu instituţiile statului, cu societatea civilă şi relaţii externe,
precum şi Biroul de presă şi protocol.
5) Actele Avocatului Poporului
1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II,
2. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I,
Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea
Constituţiei-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat
elementar, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
6. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită-comentarii şi explicaţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004
213
INTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN
Prof. univ. dr. MARIN VOICU
SEMESTRUL II
Obiective
− Cunoaşterea de către studenţi a ordinii juridice europene, a
izvoarelor dreptului european şi ale dreptului comunitar, precum şi a
principiilor dreptului comunitar;
− Cunoaşterea principalelor coordonate ale sistemului instituţii-
lor comunitare, precum şi ale organizaţiilor europene şi euroatlantice;
− Înţelegerea raporturilor juridice dintre dreptul european şi
dreptul intern al statelor membre ale Consiliului Europei şi al statelor
membre ale Uniunii Europene
I. ORDINEA JURIDICĂ EUROPEANĂ. DREPTUL EUROPEAN.

NOTIUNE, OBIECT ŞI ALTE DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Ordinea juridică europeană reprezintă un concept complex
interdisciplinar, care se prezintă ca un ansamblu de norme juridice de
o mare diversitate, elaborate de statele europene (dreptul intern), de
organizaţiile europene (continentale) sau regionale (dreptul public
european), de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană (dreptul
comunitar european), acordurile şi tratatele bilaterale şi altele
asemenea.
Dreptul european apare ca un sistem global de norme juridice
statale şi suprastatale, pe care doctrina îl evoca teoretic şi îl structu-
rează în subsisteme: dreptul european al drepturilor omului; dreptul
comunitar european; dreptul european comparat; dreptul naţional al
statelor europene; dreptul european public şi privat şi altele.
Fiecare subsistem este privit integrat şi unitar, dar este în acelaşi
timp structurat pe ramuri de drept, materii şi instituţii juridice, cu
autonomia şi particularităţile proprii fiecăreia, dar şi cu elemente
comune care asigură interdependenţa lor.
Ordinea juridică comunitară europeană şi ordinea juridică europeană
a drepturilor omului reprezintă ordini juridice supranaţionale.
214
II. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE. IZVOARELE
DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN
Ordinea juridică a Uniunii Europene
Autonomia ordinii juridice a Uniunii Europene
Ordinea juridică europeană reprezintă un ansamblu de norme şi
reglementări cuprinse în tratatele constitutive, tratatele modificatoare
şi actele normative adoptate de instituţiile Uniunii Europene.
Uniunea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care
este „expresia unei conştiinţe deosebite a valorilor, impregnate de o
comunitate legislativă europeană”.
Autonomia constă în faptul că dreptul comunitar decurge din
propriile surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea
crescândă a noţiunilor şi principiilor sale de bază – atât de elementele
sale fundamentale de drept internaţional, cât şi de ancorarea sa istorică
în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă din
principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale
autorităţii nemijlocite şi ale priorităţii dreptului comunitar.
Crearea Comunităţilor Europene
La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul
stabilind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul privind
instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care, împreună
cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al
integrării economice europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a
avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către
părţile contractante. În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat
voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar
rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru.
Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor Europene, ca şi
nivelul diferit de dezvoltare şi al structurii economice au generat unele
dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în procesul
integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor
cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita
cooperarea politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care
s-au pus bazele cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la
Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor
de state şi guverne privind Uniunea Europeană şi practicile stabilite
gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul Unic
European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg.
În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la
13 martie 1979 a intrat în vigoare un sistem de stabilizare a ratelor de
schimb.
215
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii
economice prin înfăptuirea unei pieţe interne, această piaţă cuprinzând
o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu
dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială,
coeziunea economică şi socială, dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică
şi mediul înconjurător. Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică
favorabilă punerii în aplicare a altor reforme care vor trebui să permită
realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea
unei Uniuni politice.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată
cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor
Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind
instituirea unei Uniuni Europene. Obiectivul major al Uniunii este
acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele
membre şi între popoarele lor şi de a urmări atingerea unor obiective
cum ar fi: „promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi
durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea
coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni
economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică;
afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în
aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv
definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel
identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii,
progresului şi securităţii în Europa şi în lume; întărirea protecţiei
drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări mai strânse în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-se siguranţa şi
securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a
persoanelor; menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere
comunitar (l’acquis communautaire) şi dezvoltarea acestuia în scopul
de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură
politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui
să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi
instituţiilor comunitare”.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi
adaptat, constituit, în principal, de Consiliul European, Parlamentul
European, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie.
Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Tratatele privind
instituirea Comunităţilor Europene şi unele acte legate de acestea au
fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam,
216
urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a
Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino.
Principalele dispoziţii, din Tratatul de la Maastricht, referitoare
la obiectivele Uniunii Europene, în cuprinsul cărora au fost aduse
modificări prin Tratatul de la Amsterdam, sunt:
− în art. A (1), par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul
constituie o nouă etapă în procesul creării unei uniuni fără încetare
mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai
deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni;
− art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul
că Uniunea îşi propune ca obiective:
„1. Promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt
nivel de folosire a forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări
durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere
interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea
unei Uniuni economice şi monetare, comportând în cele din urmă o
monedă unică în conformitate cu prevederile Tratatului; afirmarea
identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare
a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea
progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă la o
apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17); întărirea protecţiei
drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin institui-
rea unei cetăţenii a Uniunii; menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a
persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la
controalele la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea crimi-
nalităţii; menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea
lui în scopul de a examina măsura în care politicile instituite de Tratat
ar trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanis-
melor şi instituţiilor comunitare”.
După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte 12 state, au depus
cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Malta, Cipru, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a
adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică
şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări detaliate în cazul fiecărei
cereri şi asupra lansării procesului de negociere.
Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea
europeană, Tratatele care instituie Comunităţile Europene şi unele acte
asociate acestora. S-au mai adoptat 4 protocoale, şi anume: Protocolul
care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE
217
şi care priveşte extinderea Uniunii Europene; Protocolul care a fost
anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele CE şi
Euratom şi care priveşte Statutul Curţii de Justiţie; Protocolul care a
fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinţele financiare
ale expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind
cărbunele şi oţelul; Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum
şi 24 de declaraţii, luându-se notă de alte 3 declaraţii.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
După cinci valuri de extindere, Uniunea Europeană are în
prezent 25 de state membre şi se pregăteşte pentru a şasea rundă de
aderare a unor noi state. În acest context, Uniunea Europeană trebuia
eficientizată pentru a face faţă noilor realităţi. Pentru aceasta s-a decis
elaborarea unui nou tratat, care, înlocuindu-le pe cele vechi cu un text
unitar, să stabilească în mod simplu şi clar pentru cetăţenii europeni
bazele, obiectivele, structura şi modul de funcţionare al Uniunii
Europene extinse. Denumirea finală a acestui tratat este Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa.
Proiectul de Tratat Constituţional a fost elaborat şi negociat de
reprezentanţi din 28 de state membre şi candidate, membri ai
parlamentelor naţionale, europarlamentari şi diverse grupuri politice.
Negocierea s-a realizat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale
(CIG), statele membre UE întrunindu-se pentru a agrea modificările ce
urmează a fi aduse Tratatelor. Statele membre au convenit asupra
formei finale a Constituţiei, la Bruxelles, în iunie 2004, iar la Roma în
29 octombrie 2004 s-a semnat textul final, care urmează să fie ratificat
de fiecare dintre statele membre, conform propriilor proceduri
naţionale de ratificare. Dacă Tratatul Constituţional va fi ratificat în
aceste condiţii, el va intra în vigoare de la data de 1 noiembrie 2006,
înlocuind toate tratatele anterioare.
Izvoarele dreptului comunitar
În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale
dreptului comunitar: izvoare primare şi izvoare secundare.
a. Izvoarele originare (primare)
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fun-
damentale ale dreptului comunitar constituite de: Tratatele de
instituire a celor trei Comunităţi Europene; cele două tratate bugetare;
deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor; Actul Unic
European şi Tratatul de fuziune din 1967; decizia şi actul privind
alegerile directe în Parlamentul European (1976); deciziile şi tratatele
de aderare; Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
218
Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la Amsterdam; Tratatul de la
Nisa.
Aceste acte comunitare constituie un adevărat „corpus”
constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de
nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este
necesar, pot încheia convenţii între ele privind: „protecţia persoanelor,
satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul
drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi; elimina-
rea dublei impuneri în cadrul Comunităţii; recunoaşterea reciprocă a
societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48, păs-
trarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o
ţară în alta şi posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de
legile diferitelor ţări; simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea
reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor ori tribunalelor şi a
sentinţelor arbitrale”.
Astfel, au fost adoptate mai multe asemenea convenţii:
Convenţia din 1968 privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor,
Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la
Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale,
Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989
relative la brevetele Europene, respectiv comunitare, Convenţia din
1990 privind elimina-rea dublei impuneri în caz de corectare a
beneficiilor întreprinderilor asociate.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată
prin legislaţia fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli
originare pe calea convenţiilor sau au pregătit asemenea reguli, în
domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului. În asemenea
situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă
acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul
funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi
Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul, acţionând
unanim, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va
lua măsurile necesare.
b. Izvoarele secundare (derivate)
Cea de-a doua categorie de izvoare – izvoarele secundare –
cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în
scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii.
Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau
recomandări, care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.
219
Termenul „act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ
sau administrativ adoptat de autorităţile administrative ale
Comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate
contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte
juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform
obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor
cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul
diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres
obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi
normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme
principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre
exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul
nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui
stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile
specifice enunţate de Tratat în diverse domenii.
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca
obiect izvoarele terţiare, incluzând acele regulamente, directive şi
decizii care dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar
secundar.
III. PRINCIPIILE DREPTULUI EUROPEAN

Principiile generale ale dreptului
Principiile generale ale dreptului european, ca izvoare juridice,
se impun, în mod deosebit, datorită caracterului de noutate al dreptului
european, care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de
ordinea internă a fiecărui stat, care cunoaşte o lungă perioadă în care
ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii: principii juridice
obligatorii, care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a
dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt
încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu
este de netăgăduit; reguli de reglementare comune legislaţiei statelor
membre, cu sau fără elemente de echitate şi imparţialitate; ele îşi au
originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul
anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală
sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru
al Uniunii Europene); reguli generale inerente ordinii juridice comuni-
tare, care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională;
ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de
Justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua
conturul unor principii generale.
220
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în
tratatele Europene şi trebuie să fie general acceptate în ordinea
juridică naţională a statelor membre în scopul de a constitui principii
generale de drept european. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres
enunţate, ci numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în
cazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi ordinare, în
practica jurisdicţională etc.
Protecţia drepturilor fundamentale ale omului
Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea Europeană
se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului
de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă
drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum ele
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principii-
lor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de
jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă
instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de
tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele
membre au colaborat sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului având o semnificaţie specială în acest sens.
La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000,
Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană au
proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
Prin tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Carta a dobân-
dit forţă juridică obligatorie, fiind integrată în textul Constituţiei.
Principiul respectării dreptului la apărare
Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul
aplicării dreptului european este principiul dreptului la apărare sub
multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat,
respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în
procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar în procedurile
administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor
probleme determinate, când aceasta a fost cerută. Sub un alt aspect,
dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de
asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi
reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional
legal. Principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga
procedură în faţa organelor comunitare de justiţie.
221
Principiul autorităţii de lucru judecat
Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat –
înseamnă că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis în
idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată de două ori pentru
acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în
întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Principiul certitudinii juridice
Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental,
potrivit căruia aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie
previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor
publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora
li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei,
ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost
adoptată de autorităţile competente constituie – a arătat Curtea de
Justiţie – un factor esenţial care contribuie la certitudinea juridică şi la
stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât
pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie
juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste
instituţii.
Principiul egalităţii
Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului
european presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică
un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. El este
prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel,
art. 141 CE interzice discriminarea între sexe prin aplicarea
principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală
pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe
motive de naţionalitate. Alte dispoziţii interzic discriminarea în
materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi
statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au
fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele.
Principiul loialităţii (solidarităţii)

Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea,
de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, denumit şi principiul
solidarităţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele
222
membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt
generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce
rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile
Comunităţii şi că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele
se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor
Tratatului.
În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului
comunitar, se constată că sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre:
două pozitive şi una negativă. Prima obligaţie pozitivă este precizată în
partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în sensul de a lua
toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale,
spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din
acţiunea întreprinsă de instituţiilor Comunităţii. Cea de-a doua obligaţie
pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind
facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor
membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă
măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică
legislaţiei primare sau secundare. Cea de-a treia obligaţie – negativă –
constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2, statele membre trebuie să se
abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comu-
nitare. Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar acest articol conţine
şi mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face
trimitere la activităţile implicate în acest proces, menţionate la art. 3 şi 4.
Principiile fundamentale ale Dreptului Comunitar European:
Principiul priorităţii; Principiul proporţionalităţii; Principiul subsidia-
ritaţii; Principiul Efectului direct.
IV. DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI.
OBIECT ŞI DOMENIU DE REGLEMENTARE. CARACTERE
Obiect şi domeniu de reglementare
Dreptul European al Drepturilor Omului este format dintr-un
ansamblu de reglementări Europene destinate protejării drepturilor
fundamentale ale individului uman. Drepturile Omului în Europa s-au
afirmat în mod treptat, progrese remarcabile realizându-se în urma
celor două războaie mondiale
Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului
Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului rezidă
într-o lungă tradiţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, este urmarea
unor traumatisme legate de surmontarea regimurilor totalitariste din
secolul XX.
223
Originalitatea constă în drepturile garantate şi mecanismele de
control, în special prin „jurisdicţionalizarea” lor, care reprezintă o
caracteristică majoră. Este de asemenea important de remarcat extin-
derea Dreptului European al Drepturilor Omului în cadrul tuturor
ramurilor de drept, inclusiv în cele mai puţin accesibile.
Originalitatea Dreptului European al Drepturilor Omului
(DREDE) este dată de caracterele sistemului european de protecţie:
Caracterul obiectiv – drepturile omului sunt ataşate simplei calităţi
umane a persoanei, nefiind atribuite indivizilor ca urmare a unui statut
juridic specific şi particular care ar putea fi revocat; Caracterul
neexclusiv – protecţia europeană a drepturilor omului îmbracă forme
multiple, fiind consacrată de o largă diversitate de acte normative
emanând atât de la Consiliul Europei, cât şi de la Uniunea Europeană;
Caracterul evolutiv – DREDE ţine cont de şi urmează dinamica
politică, socială şi culturală, evoluând pentru a se plia în mod permanent
pe noile realităţi sociale.
Extinderea sistemului european de protecţie
Dreptul convenţional şi dreptul comunitar european al drepturi-
lor omului au cunoscut o evoluţie progresivă, care a condus la întări-
ea dreptului european al drepturilor omului, atât pe plan cantitativ, cât
şi calitativ. Astfel, pe lângă drepturile fundamentale naturale ale
omului, vorbim astăzi de drepturile procedurale; drepturile
substanţiale; drepturile dintr-un domeniu nou, al dreptului afacerilor.
V. DREPTURILE OMULUI ŞI CONSILIUL EUROPEI. CONVENŢIA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI CURTEA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. CADRUL GENERAL
Dreptul European al Drepturilor Omului este format dintr-o
mare diversitate de reglementari Europene, dintre care locul cel mai
important în domeniul protecţiei efective este deţinut de Convenţiile şi
Acordurile încheiate sub egida Consiliului Europei.
Crearea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Europei

Consiliul Europei a luat fiinţă ca organizaţie interguvernamen-
tală europeană, ca urmare a semnării la Londra în data de 5 mai 1949 a
Statutului Consiliului Europei, axat pe drepturile omului. Sediul
Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasbourg.
Constituit iniţial la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda
şi Suedia), urmate de Grecia şi Turcia în august 1949, Consiliul
Europei are astăzi 45 de state membre.
224
Consiliul Europei nu trebuie confundat cu Uniunea Europeană.
Cele două organizaţii sunt distincte. Oricum, statele membre ale
Uniunii Europene sunt, toate, membre ale Consiliului Europei.
Conform Statutului Consiliului Europei, orice stat european
poate deveni membru al Consiliului Europei, cu singura condiţie de a
accepta principiul supremaţiei dreptului şi garantarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toate persoanele aflate sub
jurisdicţia sa.
Obiectivele Consiliului Europei sunt Protejarea drepturilor omului,
a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului; Favorizarea conştien-
tizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale
Europei; Căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă
societatea europeană (discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa,
protecţia mediului, clonarea umană, SIDA, drogurile, terorismul, crima
organizată etc.); Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa, prin
susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale.
Organele Consiliul Europei sunt, conform art 10 din Statut:
Comitetul Miniştrilor - organism decizional compus din miniştrii
afacerilor externe ai tuturor ţărilor membre, sau reprezentanţii lor
permanenţi; Adunarea Parlamentară - organul deliberativ al
Consiliului Europei, format din membri desemnaţi de Parlamentele
naţionale. Secretariatul General.
În vederea reprezentării puterilor locale, pentru întărirea demo-
craţiei locale a fost constituit un organ consultativ, care reprezintă
autorităţile locale şi regionale şi care din anul 1994 se numeşte
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa. Guvernele,
parlamentele naţionale şi autorităţile locale şi regionale sunt, astfel,
reprezentate separat.
Pentru consolidarea stabilităţii Consiliului Europei, în special
după dispariţia regimurilor comuniste, impulsuri noi au fost dat la cel
mai înalt nivel, prin intermediul summit-urilor şefilor de stat şi de
guvern. În plus, Consiliul Europei organizează periodic conferinţe ale
miniştrilor specializaţi: ai justiţiei, educaţiei, familiei, sănătăţii,
mediului, autorităţilor locale, migraţiei, egalităţii între femei şi bărbaţi,
muncii, mass-media, culturii, sportului etc. Aceste conferinţe analizea-
ză problemele sectoriale majore şi facilitează contactele permanente
între ministerele de profil din statele membre. Aceştia elaborează
proiecte de cooperare şi propun activităţi pentru programul de lucru al
Consiliului Europei.
Activitatea Consiliului Europei conduce la elaborarea conven-
ţiilor şi acordurilor Europene, care constituie apoi baza modificărilor
şi armonizării legislative în cadrul diferitelor state membre.
225
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, fiind
deschisă pentru semnare la Roma pe data de 4 noiembrie 1950 şi
intrând în vigoare în septembrie 1953. Obiectivul a fost de a demara
implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului din 1948 adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite. În afară de consacrarea unei serii de drepturi şi
libertăţi civile şi politice, Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare
a obligaţiilor asumate de statele contractante. Pentru aceasta au fost
create trei organisme: Comisia Europeană a Drepturilor Omului
(1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în 1959) şi Comitetul
de Miniştri al Consiliului Europei.
Conform textului iniţial al Convenţiei, puteau fi introduse
plângeri împotriva statelor contractante de către alte state contractante
sau de către reclamanţi individuali (persoane fizice, grupuri de
persoane sau organizaţii neguvernamentale). Recunoaşterea dreptului
de recurs individual era totuşi facultativă şi acest drept nu putea fi
invocat decât împotriva statelor care îl recunoscuseră (recunoaşterea
acestui drept a devenit ulterior obligatorie în virtutea Protocolului
nr. 11 la Convenţie).
De la intrarea în vigoare a Convenţiei au fost adoptate treispre-
zece Protocoale. Numărul în creştere de cazuri a dus la dezbateri
asupra necesităţii reformării mecanismului de control creat de
Convenţie, care au condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la
Convenţie. Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, acest protocol a
înlocuit Curtea şi Comisia, care funcţionau discontinu, cu o Curte
unică şi permanentă. Comisia a continuat, pentru o perioadă tranzitorie
de un an (până la 31 octombrie 1999), să instrumenteze cererile pe
care le declarase admisibile până la data respectivă.
Drepturile Omului la care face referire CEDO, în forma

modificată prin Protocoalele ulterioare
DREPTURI CIVILE ŞI POLITICE

I. DREPTURI GENERALE
1. Drepturi primare:
A. Dreptul la viaţă - Articolul 2 al Convenţiei Europene din 1950;
B. Interdicţii majore: Interzicerea torturii şi a relelor tratamente -
Articolul 3; Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate - Articolul 4.
226
2. Drepturi condiţionale
A. Libertăţile esenţiale – exigenţe majore: Libertatea de
exprimare (libertatea de exprimare clasică, libertatea de opinie şi
libertatea de informare) - Articolul 10; Libertatea de gândire, de
conştiinţă şi religie - Articolul 9; Libertatea de circulaţie - Articolul 2
din Protocolul 4.
B. Protecţiile fundamentale
a. Protecţia intimităţii: Protecţia vieţii private şi de familie:
Articolul 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie;
Articolul 12 - Dreptul la căsătorie; Dreptul la desfacerea căsătoriei;
Protecţia domiciliului şi a corespondenţei.
b. Protecţia activităţii sociale şi politice: Libertatea de întrunire
şi de asociere – Articolul 11; Dreptul la alegeri libere – clauză politică
a Convenţiei.
II. DREPTURI PARTICULARE
1. Drepturile justiţiabililor:
− Dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5). Limitările privării
de libertate. Cazurile de admisibilitate a privării de libertate.
Interzicerea privării de libertate pentru datorii (Protocolul 4 – art. 1).
Garanţiile persoanelor private de libertate.
− Dreptul la o justiţie dreaptă şi la un proces echitabil (art. 6).
Nici o pedeapsă fără lege (art. 7) - Principiul legalităţii. Dreptul la un
recurs efectiv (art. 13). Accesul la justiţie. Dreptul de a nu fi judecat
sau pedepsit de două ori. Dreptul la două grade de jurisdicţie în
materie penală. Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară.
2. Drepturile străinilor:
− Interzicerea expulzării colective de străini – Protocolul 4, art. 4;
− Garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor - Protocolul 7,
Articolul 1;
− Protecţia indirectă.
DREPTURI ECONOMICE ŞI SOCIALE

I. DREPTURILE SOCIALE
1. Drepturi de dimensiune socială – drepturile sindicale (art. 11),
libertatea sindicală;
2. Drepturi cu conotaţie socială: interzicerea muncii forţate şi
obligatorii – caracterul relativ al interdicţiei; dreptul la instruire – art. 2
al Protocolului 11.
227
II. DREPTURILE ECONOMICE
Drepturile economice sunt consacrate oarecum marginal în
Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale. Cu toate acestea, dreptul
la respectarea bunurilor şi, în general, dreptul de proprietate este
afirmat puternic în Convenţie şi, mai ales, în jurisprudenţa CEDO.
Dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 garantează în substanţă dreptul
de proprietate, bunurile încorporale fiind incluse în această protecţie,
iar noţiunea de bunuri este larg înţeleasă şi desemnează toate
bunurile cu valoare patrimonială. „Orice interes economic care are
o valoare patrimonială poate fi considerat ca un bun în sensul art. 1
din Protocolul 1 … altfel spus, noţiunea dreptului de proprietate
vizează patrimoniul”, căci, în realitate, proprietatea este fundamentală,
ea asigurând temelia relaţiilor sociale şi a activităţilor economice.
Totuşi, consacrarea acestui drept de natură economică, în Convenţie,
ca un drept fundamental al omului, a suscitat şi controverse, ceea ce
explică de ce el nu a fost inclus în textul originar. Jurisprudenţa
comunitară, însă, a dat o interpretare extensivă textului art. 1 din
Protocolul 1, considerând că acesta constituie „un standard european
comun”, garantând dreptul de proprietate, ceea ce relevă importanţa
acestei dispoziţii care interesează direct ordinea publică comunitară.
Această protecţie a dreptului de proprietate are un efect, de
regulă, vertical, întrucât a fost înţeleasă, mai ales, în raportul dintre
particulari şi stat şi, în mai mică măsură, un efect orizontal, adică între
particulari, căci problema esenţială care se pune este aceea a garantării
proprietăţii contra ingerinţelor şi, deci, a limitărilor sau restricţiilor
exerciţiului acestui drept de către stat.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Organizarea Curţii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituită prin Convenţie
în forma ei amendată de Protocolul nr. 11, este alcătuită dintr-un
număr de judecători egal cu cel al statelor contractante, aleşi de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen de
şase ani. Mandatul a jumătate dintre judecătorii aleşi la primele alegeri
expiră după trei ani, astfel încât trebuie să se asigure reînnoirea
mandatului unei jumătăţi dintre judecători la fiecare trei ani. Nu există
nici o restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi
naţionalitate. Judecătorii îşi exercită funcţiile la Curte în nume propriu
şi nu reprezintă nici un stat.
Curtea îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi
de secţiune pentru o perioadă de trei ani. Curtea este împărţită în patru
228
secţiuni, a căror componenţă, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie
echilibrată atât din punct de vedere geografic, cât şi al reprezentării
sexelor, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de diferitele sisteme de drept
ale statelor contractante. Două secţiuni sunt prezidate de
vicepreşedinţii Curţii, iar celelalte două secţiuni sunt prezidate de
preşedinţii de secţiune. Preşedinţii de secţiuni sunt asistaţi şi, atunci
când este necesar, sunt înlocuiţi de vicepreşedinţii de secţiune, aceştia
din urmă fiind aleşi de către secţiuni. În fiecare secţiune sunt
constituite Camere, în componenţa cărora intră şapte membri după
principiul rotaţiei, preşedintele secţiunii şi judecătorul ales din statul
în cauză fiind prezenţi de drept. Dacă acesta din urmă nu este membru
al secţiunii, judecă în calitate de membru de drept al Camerei.
Membrii secţiunii care nu sunt membri titulari ai Camerelor, judecă în
calitate de membri supleanţi. Marea Cameră este alcătuită din
şaptesprezece judecători. Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de
secţiuni sunt membri de drept ai Marii Camere.
Procedura în faţa Curţii
a. Aspecte generale. Orice stat contractant (cerere statală) sau
persoană care pretinde a fi victima unei încălcări a Convenţiei (cerere
individuală) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere
prin care invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre
drepturile garantate prin Convenţie. O notă informativă pentru
reclamanţi şi formulare de cereri pot fi obţinute de la Grefă. Procedura
este de regulă contradictorie şi publică. Reclamanţii individuali îşi pot
prezenta ei înşişi cazul în faţa Curţii, dar o reprezentare prin avocat
este recomandată. Consiliul Europei a pus în practică un sistem de
asistenţă juridică pentru reclamanţii care nu dispun de suficiente
mijloace materiale pentru a fi reprezentaţi în faţa Curţii de către un
avocat. Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile
pot fi scrise în una din limbile oficiale ale statelor contractante.
b. Procedura referitoare la admisibilitate. Fiecare cerere
individuală este repartizată unei secţiuni, al cărei preşedinte numeşte
un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide
dacă aceasta trebuie examinată de un comitet alcătuit din trei membri
sau de o Cameră. Un comitet poate, în unanimitate, să declare o cerere
inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curţii când o astfel de decizie
poate fi luată fără vreo altă examinare. În afară de cererile care le sunt
atribuite în mod direct de către raportori, Camerele judecă şi cererile
individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un comitet
alcătuit din trei membri, precum şi cererile statale. Camerele se
pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cauzelor, în
general prin decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice
229
privind mai multe cauze. Camerele pot în orice moment să-şi decline
competenţa în favoarea Marii Camere atunci când cauza ridică o
problemă importantă relativă la interpretarea Convenţiei sau când
soluţionarea unei chestiuni ar putea fi în contradicţie cu o hotărâre
luată anterior de către Curte, cu excepţia cazurilor când una dintre
părţi se opune într-un interval de o lună, începând de la notificarea
intenţiei Camerei de declinare a competenţei. Hotărârile Camerei
referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate de voturi,
trebuie să fie motivate şi făcute publice.
c. Procedura referitoare la fond. Dacă s-a decis să se admită
cererea, părţile sunt invitate să prezinte probe suplimentare şi să
depună observaţii scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacţie
echitabilă din partea reclamantului. În timpul procedurii referitoare la
fond, negocierile purtate în vederea asigurării unei reglementări
amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile sunt
confidenţiale.
d. Hotărârile. Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice
judecător care a luat parte la examinarea dosarului are dreptul să
anexeze la hotărâre fie opinia sa separată concordantă sau disidentă,
fie o simplă declaraţie de disociere. Într-un termen de trei luni de la
adoptarea hotărârii de către Cameră, oricare dintre părţi poate cere
retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, dacă prin aceasta se ridică o
problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei,
ori a protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general.
Hotărârea unei Camere devine definitivă la expirarea termenului de
trei luni sau mai devreme dacă părţile declară că nu au intenţia de a
cere retrimiterea cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul
de cinci judecători a respins cererea de retrimitere în faţa Marii
Camere. Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru
statele pârâte în cauză. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
este responsabil de supervizarea executării hotărârilor.
VI. CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII

EUROPENE ŞI MECANISMELE PROTECŢIEI COMUNITARE
Uniunea Europeană şi statele membre
Toate statele membre UE – nu însă şi Comunităţile Euroene/Uniunea
Europeană ca atare – sunt părţi contractante ale Convenţiei Europene
asupra Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliu-lui Europei, care este
concepută ca o veritabilă convenţie între state. În afară de aceasta, o
aderare a CE/UE la CEDO ar fi exclusă – cel puţin în actuala
conjunctură juridică – din motive de drept comunitar.
230
Făcând abstracţie de câteva sporadice reglementări din tratate –
care se referă la drepturi fundamentale (de exemplu, interzicerea
discriminării pe considerente de cetăţenie; principiul salarizării indepen-
dente de sex; principiul proporţionalităţii şi interzicerea discriminării
în domeniul Pieţei Agrare Comune) – tratatele comunitare erau „oarbe
la drepturile fundamentale”. Ca urmare, în general, evoluţia apărării
drepturilor fundamentale în CE/UE şi în special cristalizarea
domeniului de apărare şi a limitelor fiecăruia dintre drepturile
fundamentale se sprijină pe dreptul judiciar; ele sunt opera elaborării
dreptului de către CJCE, care – conform propriei sale metodici
cazuistice – a dezvoltat, cu intensitate crescândă, o doctrină coerentă a
drepturilor fundamentale. Fundamentul Comunităţilor Europene,
esenţial economic la origine, explică, evident, absenţa unei asemenea
declaraţii din tratatele de la Paris (1951) şi Roma (1957); ea s-a
acoperit prin Tratatul de la Maastricht (1992), care a introdus
„cetăţenia europeană”.
Toate Constituţiile statelor membre ale Uniunii, la fel ca şi cele
ale statelor candidate, conţin, sub o formă sau alta, o declaraţie a
drepturilor fundamentale. Este chiar şi cazul Marii Britanii, în care, în
lipsa unei Constituţii scrise, Bill of Rights, din 1689, îndeplineşte
tocmai acest rol.
Mecanismele de protecţie
După cum s-a arătat, cerinţa existenţei unui eficient sistem
comunitar de apărare a drepturilor fundamentale este, totodată, o
chestiune a teoriei dreptului constituţional naţional, care leagă
transferul – către deţinători internaţionali de suveranitate – al
drepturilor de suveranitate naţionale de condiţia unui nivel funcţional
echivalent de apărare a drepturilor fundamentale.
Protecţia drepturilor fundamentale în CE/UE s-a realizat în
special prin Curtea de Justiţie a CEC/UE. În jurisprudenţa ei, între
timp puternic consolidată, Curtea sprijină drepturile fundamentale ca
pe o parte componentă a principiilor de drept generale. În această
privinţă, ea se lasă condusă, în primul rând, de tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluţiei
legale, dar ea antrenează – ca mijloace de orientare ajutătoare – şi
tratatele internaţionale referitoare la apărarea drepturilor fundamen-
tale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO. În ceea
ce priveşte CEDO, tendinţa jurisprudenţei CJCE este de a considera
prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comuni-
tar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în
ordinea de drept comunitară.
231
Curtea de Justiţie stabileşte conţinutul fiecărui drept fundamen-
tal pe calea comparării evaluatoare a normelor de drept, dar ea
accentuează faptul că garantarea acestor drepturi trebuie să fie inclusă
în structura şi ţelurile Uniunii.
Atenţia principală a jurisprudenţei iniţiale a CJCE a fost la
sursele juridice şi la introducerea drepturilor fundamentale în structura
generală a dreptului comunitar. Ulterior, pe primul plan a trecut
conotaţia socială a drepturilor fundamentale. Curtea de Justiţie scoate
în evidenţă faptul că drepturile fundamentale – recunoscute de către ea
– trebuie privite în legătură cu funcţia lor socială. Intervenţii în
poziţiile relevante pentru drepturile fundamentale sunt admisibile
numai în următoarele trei condiţii: justificarea intervenţiei prin ţelurile
Comunităţii/Uniunii, care servesc binelui general; proporţionalitatea
intervenţiei, ţinând seama de scopul urmărit; garantarea esenţei
dreptului apărat.
În privinţa întinderii apărării, trebuie menţionat faptul că
drepturile fundamentale prevăzute de CE/UE îi protejează – în
domeniul de valabilitate a dreptului comunitar – nu numai pe cetăţenii
Uniunii, adică pe cetăţenii statelor membre UE, ci şi pe toate
persoanele fizice şi juridice, deci şi subiecţi din terţe ţări, dacă aceste
drepturi fundamentale sunt – conform calităţii respectivei norme –
adecvate în acest scop (îndreptăţirea la drepturi fundamentale). Pe de
altă parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajează nu numai
organele comunitare – în special pe acela având funcţia de organ
legislativ al Comunităţii –, ci şi statele membre, dacă acestea
implementează dreptul comunitar, mai ales dacă ele îl pun în
executare pe plan administrativ (obligarea faţă de drepturile
fundamentale). Din acest punct de vedere, pentru instituţiile naţionale,
aceasta înseamnă că ele sunt supuse unei duble obligări în privinţa
drepturilor fundamentale, şi anume, decurgând din dreptul statului
respectiv şi din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul
reciproc – legat de acest aspect – al ambelor sfere juridice s-ar putea
repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan intern, a drepturilor
fundamentale în acele state membre, al căror grad de apărare
autonomă este încă inferior dreptului comunitar.
Carta Drepturilor Fundamentale
La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000,
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană au
proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
După cum este cunoscut, UE nu dispunea – în pofida
numeroaselor cereri existente în literatura de specialitate şi a celor din
232
partea Parlamentului European – de nici un catalog cu drepturi
fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog
care să corespundă - ca mărime şi forţă de exprimare – părţii, din
constituţiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale.
Respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la
Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept
individual, ci se limitează la o stabilire a ţelului, fiind formulată ca o
clauză generală, luată în jurisprudenţa CJCE: „Uniunea respectă
drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale –
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi cum rezultă ele, ca
principii generale ale dreptului comunitar, din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre”.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a creat
drepturi cu adevărat noi, dar fixează, într-un cadru solemn, o întreagă
serie de principii pe care doar juriştii experimentaţi le-ar fi putut
repera în cadrul tratatelor, directivelor şi regulamentelor comunitare şi
mai ales în cadrul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE. Carta a
obţinut o largă semnificaţie simbolică şi un amplu efect politic, dar
consecinţele ei juridice nu ţin pasul cu acestea, fiind vorba, în
realitate, despre o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate
morală, dar fără obligativitate juridică.
Preambulul Cartei face referire la faptul că Uniunea este o
comunitate de valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe
libertate, egalitate şi solidaritate, bazându-se pe principiile democraţiei
şi statului de drept. În 54 de articole (conţinute în 7 capitole) se jură
credinţă demnităţii omului, drepturilor la libertate, egalităţii,
solidarităţii, drepturilor cetăţeneşti şi drepturilor în faţa justiţiei.
Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi
„clasice” – precum respectarea vieţii private şi a vieţii de familie,
dreptul la încheierea căsătoriei şi la întemeierea familiei, libertatea
religioasă, dreptul la exprimarea liberă a opiniei şi la informare –, dar
şi drepturi „moderne”, precum dreptul la azil, dreptul la educaţie,
libertatea antreprenorială, drepturile copilului, precum şi ale oamenilor
vârstnici şi handicapaţi, protecţia datelor referitoare la persoană,
protecţia mediului înconjurător şi a consumatorilor sau interzicerea
clonării oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative între cei 62 de
membri ai Adunării, care au elaborat Carta, au fost deosebit de
controversate drepturile sociale, ca dreptul de coparticipare a
lucrătorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea socială şi
ajutorul social.
233
Domeniul de aplicare a Cartei
Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organele şi instituţiile
Uniunii Europene, la statele membre, care implementează dreptul
comunitar (art. 51). Îngrădirile exercitării drepturilor şi libertăţilor
recunoscute trebuie să fie prevăzute legal şi să respecte esenţa acestor
drepturi şi libertăţi (art. 52).
a. Persoanele vizate de Cartă. Din punct de vedere comparativ,
Carta are o concepţie largă care deschide, în principiu, oricărei
persoane şi, deci, chiar resortisanţilor ţărilor terţe, accesul la toate
drepturile fundamentale, cu excepţia drepturilor de cetăţenie evocate
în capitolul V. Numai dreptul la libertatea de circulaţie şi la libertatea
de şedere este rezervat prin art. 45 cetăţenilor Uniunii, iar drepturile
fundamentale cetăţeneşti sunt, fără excepţii, recunoscute ca drepturi
individuale, şi nu ca drepturi colective, inclusiv din cele referitoare la
minorităţi (art. 22).
b. Din punct de vedere material. Potrivit art. 51 al Cartei,
aceasta se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii în respectul
principiului subsidiarităţii, ca şi statelor membre, numai atunci când
„pun în aplicare dreptul Uniunii”. Contrar CEDO (Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului), care conţine – ca şi numeroase alte
constituţii Europene –, pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice
care pot fi aduse limitării exerciţiului său, Carta a optat pentru o clauză
limitativă generală sau orizontală. Prima limită priveşte garantarea
substanţei dreptului fundamental, iar cea de-a doua, a principiului
proporţionalităţii, relativ la limita interesului general şi la necesitatea
protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia (ale celuilalt).
Carta şi Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa a reuşit acolo
unde Conferinţa Interguvernamentală din 2000 a eşuat şi dă valoare
obligatorie Cartei drepturilor fundamentale în partea a doua a
Constituţiei. Astfel, la data intrării în vigoare a Constituţiei, toate
instituţiile Uniunii vor fi obligate să respecte Carta, la fel ca şi toate
guvernele, parlamentele şi administraţiile statelor membre, de fiecare
dată când aplică dreptul UE. Comisia Europeană nu va putea să
propună texte, Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri nu vor
putea să le aprobe sau să le amendeze decât în limitele drepturilor
prevăzute de Constituţie. Dacă persoane particulare, fie că sunt
cetăţeni europeni sau nu, societăţi sau asociaţii consideră că aceste
drepturi nu sunt respectate de legislaţia europeană sau de către
legislaţiile naţionale care o aplică, vor putea să se adreseze
tribunalelor pentru a cere să li se respecte drepturile. La fel se va
234
întâmpla şi dacă aceştia vor considera că deciziile luate de Comisia
Europeană sau de autorităţile statelor membre în aplicarea dreptului
comunitar încalcă unul din aceste drepturi.
VII. CADRUL GENERAL AL CONSTITUŢIEI EUROPENE.

DEFINIREA ŞI OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE. COMPETENŢELE
UNIUNII EUROPENE ŞI VIAŢA DEMOCRATICĂ
Cadrul general al Constituţiei
a. Adoptarea şi semnarea Constituţiei. După doi ani de
tratative şi două zile de negocieri intense, liderii Uniunii Europene au
ajuns în ziua de 18 iunie 2004, la Bruxelles, la un acord istoric privind
prima Constituţie Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, la
Roma, au semnat-o în numele celor 25 de state membre ale Uniunii
Europene.
b. Primul obstacol în calea adoptării noii Constituţii Europene îl
reprezenta disputa privind ponderea ce revine fiecărei ţări în
Consiliul de Miniştri al UE. Cealaltă dispută, care a încins spiritele
la Bruxelles, se referea la numărul de comisari europeni ce revin
fiecărei ţări. Printre noutăţile aduse de Constituţie figurează
instituirea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, care, în
ciuda importanţei titlului său, va avea, totuşi, puteri limitate, crearea
acestui post având rolul de a întări unitatea europeană prin alegerea
unei persoane care să vorbească în numele întregii Europe. În acelaşi
scop s-a hotărât numirea unui ministru de externe european, dar şi
puterile sale vor fi limitate, acesta fiind abilitat să-şi exprime poziţia
doar în privinţa unor chestiuni asupra cărora membrii au puteri
concordante.
c. Un text unitar. Constituţia uneşte într-un singur text funda-
mental prevederile tratatelor comunitare pentru transformarea Uniunii
într-un factor de stabilitate şi un punct de referinţă în noua ordine
mondială.
Textul cuprinde patru părţi: partea I – Definirea valorilor euro-
pene şi a obiectivelor Uniunii Europene; partea a II-a – Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; partea a III-a – Politicile
comunitare şi funcţionarea Uniunii Europene; partea a IV-a –
Dispoziţii generale şi finale.
Constituţia prezintă Uniunea Europeană ca o uniune a cetăţeni-
lor şi a statelor Europei. Uniunea este deschisă tuturor statelor europe-
ne care respectă valorile sale şi care se angajează să le promoveze.
Conferirea atributului de constituţional determină un puternic impact,
235
asigurând asocierea cu o lege fundamentală pentru o ordine juridică
bine conturată.
Definirea Uniunii Europene. Valorile şi obiectivele Uniunii
Europene
Instituirea şi definirea Uniunii. Art. I –1: „Inspirată de dorinţa
cetăţenelor şi cetăţenilor, şi a statelor Europei de a construi un viitor
comun, prezenta Constituţie instituie Uniunea Europeană, căreia
statele membre îi conferă competenţe pentru atingerea obiectivelor
comune. Uniunea coordonează politicile statelor membre pentru
atingerea acestor obiective şi exercită, prin metoda comunitară,
competenţele ce i-au fost transferate de către acestea.Uniunea este
deschisă tuturor statelor Europene care respectă valorile Uniunii şi
care se angajează să le promoveze în comun.”
Valorile Uniunii Europene. Constituţia consacră valorile pe
care Uniunea se bazează: respectarea demnităţii umane, a libertăţii, a
democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi respectarea
drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
nediscriminare.
Obiectivele Uniunii. Art. I-3. Scopul Uniunii este de a promo-
va pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. Uniunea oferă
cetăţenelor şi cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
fără frontiere interne, precum şi o piaţă unică unde concurenţa este
liberă şi nedistorsionată.
Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei,
bazată pe o creştere economică echilibrată, pe o economie socială de
piaţă foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forţei de muncă şi
progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a
calităţii mediului. Uniunea promovează progresul ştiinţific şi tehnic,
combate excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi
protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Promovează coeziunea
economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele
membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi
lingvistice şi veghează la păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului
cultural european.
În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează
valorile şi interesele sale, contribuie la pacea, la securitatea, la
dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea şi respectul reciproc
între popoare, la comerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi la
protecţia drepturilor omului, în special ale copilului, precum şi la
236
respectarea strictă şi la dezvoltarea dreptului internaţional, în special
la respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite.
Competenţa Uniunii Europene şi viaţa democratică
Obiectivele Uniunii Europene sunt aduse la îndeplinire prin
mijloace adecvate, în funcţie de competenţele conferite Uniunii prin
Constituţie. Constituţia prevede o mai bună diviziune a competenţelor
între statele membre şi Uniune şi atribuie personalitate juridică
Uniunii Europene. Totodată, ea stabileşte o simplificare a instrumen-
telor de acţiune ale Uniunii şi adoptă măsuri pentru dezvoltarea
democraţiei, transparenţei şi eficienţei Uniunii Europene prin dezvol-
tarea contribuţiei parlamentelor naţionale, prin creşterea legitimităţii
construcţiei Europene, prin simplificarea procesului de decizie şi prin
funcţionarea instituţiilor într-un mod transparent; de asemenea, stabi-
leşte măsurile necesare pentru a îmbunătăţi structura şi rolul fiecărei
instituţii Europene, în condiţiile noi ale lărgirii Uniunii Europene.
Supranaţionalitatea stă la baza Constituţiei Uniunii Europene, iar
internaţionalitatea, la baza Tratatului constituţional dintre statele
membre. Există, aşadar, în interiorul Uniunii Europene două etaje –
structurile supranaţionale şi relaţiile internaţionale directe între statele
membre.
Separarea puterilor şi cadrul instituţional al Uniunii
Constituţia pentru Europa introduce două tipuri de schimbări,
dar clarifică oarecum separaţia puterilor în Uniune.
a. Se introduc Legea europeană, Regulamentul european şi
Consiliul. Separaţia puterilor are drept consecinţă, în democraţiile
pluraliste, o distincţie între lege, act al parlamentului (bill în SUA, Act
of Parliament în Marea Britanie) şi regulament, act al guvernului
(executive order în SUA, order în Council în Marea Britanie).
Astfel, actul legislativ este adoptat de instituţii specifice care au
această funcţie principală, Parlamentul European şi Consiliul, în timp
ce actele nelegislative pot fi adoptate de instituţii exercitând funcţia
executivă. Pe de altă parte, actul legislativ are prioritate asupra actului
nelegislativ, în acest sens primul fiindu-i superior (art. I – 33, alin. 2).
Adoptarea conceptului de lege europeană este însoţită de o
întărire destul de considerabilă a Parlamentului European, care devine
un veritabil colegislator în majoritatea domeniilor. Astfel, se
realizează evoluţia, care l-a trecut de la statutul de simplu organ
consultativ, ceea ce fusese până la Actul European Unic din 1986, la
acela de codecident posesor al unui drept de veto într-un număr
determinat de cazuri, obţinut prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi
237
extins progresiv de Tratatul de la Amsterdam, din 1997 şi de cel de la
Nisa, din 2000.
b. Funcţia legislativă aparţine în comun Consiliului de Miniştri
şi Parlamentului European, care adoptă legi şi legi-cadru Europene
(art. 33 Actele legislative şi III-302 Procedura legislativă ordinară).
Această funcţie este exercitată în cadrul unei formaţiuni specifice,
„Consiliul legislativ şi de afaceri generale” (art. 23). Consiliul de
Miniştri poate, în acest caz, să fie compus din trei miniştri per stat
membru şi activitatea sa este publică (art. 49).
c. Preşedintele Consiliului European şi Ministrul Afacerilor
Externe al Uniunii. Crearea unei funcţii de preşedinte permanent al
Consiliului European (art. I – 22) şi de Ministru de Afaceri Externe
(art.I – 28) sunt inovaţii ale Constituţiei în materie instituţională care
au suscitat cele mai multe discuţii şi şi-au atras şi cea mai diversă
gamă de judecăţi. Pe de-o parte, Consiliul European devine o instituţie
în întregime a Uniunii, cu atât mai mult cu cât Constituţia determină
mai buna precizare a puterilor sale decât era posibil înainte. Faptul că
puterile Consiliului European sunt delimitate clar şi că el are un
preşedinte deplin ale cărui funcţii sunt incompatibile cu un mandat
naţional contribuie fără putere de tăgadă la o determinare a separaţiei
puterilor atât la nivelul Uniunii, cât şi între Uniune şi statele sale
membre. Pe de altă parte, dubla afiliere a Ministrului Afacerilor
Externe arată cum funcţia de elaborare şi implementare a PESC este
împărţită între mai multe instituţii: Consiliul European, Comisia
Europeană, Consiliul de Miniştri.
VIII. POLITICILE ŞI FUNCŢIONAREA UNIUNII EUROPENE ÎN

CONSTITUŢIA EUROPEANĂ. PIAŢA INTERNĂ ŞI CELE PATRU
LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE
Politicile Uniunii. Clauze cu aplicare generală
Titlul I al Părţii a III-a reglementează clauzele cu aplicare
generală în art. III 1-6, consacrând, în realitate, principiile fundamen-
tale ale politicilor comune.
– Uniunea veghează la consecvenţa diferitelor politici şi acţiuni,
prevăzute în această parte, ţinând cont de ansamblul obiectivelor
Uniunii şi în conformitate cu principiul de atribuire a competenţelor.
– Uniunea va acţiona pentru eliminarea inegalităţilor, în
definirea şi realizarea politicilor şi acţiunilor şi pentru combaterea
discriminării de orice fel.
238
– Cerinţele de protecţie a mediului vor fi integrate în definirea
şi aplicarea politicilor comune şi a acţiunilor Uniunii, în special în
vederea dezvoltării durabile.
– Având în vedere importanţa serviciilor de interes economic
general şi rolul lor în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale,
Uniunea şi statele membre veghează ca aceste servicii să funcţioneze
pe baza principiilor şi condiţiilor definite de legea europeană.
Piaţa internă a Uniunii
„Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în
care libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor
este asigurată, conform Constituţiei ” (art. III – 14). La propunerea
Comisiei, prin regulamente sau decizii Europene, Consiliul de Miniştri
defineşte orientările şi condiţiile necesare pentru asigurarea unui
progres echilibrat în toate sectoarele interesate.
Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor (art. III -18-35).
Principii
a. Lucrătorii
Lucrătorii au dreptul de a circula liber în cadrul Uniunii, fără
nici o discriminare. Ei au dreptul: la oferte efective de angajare; să se
deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; de şedere
pentru a exercita o activitate ocupaţională; de a se stabili pe teritoriul
unui stat membru după obţinerea unui loc de muncă, cu excepţia
„angajaţilor din administraţia publică” (art. III – 18). Statele membre
încurajează schimbul de lucrători tineri în cadrul unui program comun.
b. Libertatea de stabilire: interdicţia tuturor restricţiilor impuse
libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul
altui stat membru şi garantarea dreptului de acces al acestora pe
teritoriul statelor membre, la activităţi independente şi la exercitarea
lor, precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor, în
condiţiile stabilite prin legile-cadru europene; asigurarea posibilităţii
de achiziţionare şi exploatare a proprietăţilor funciare de pe teritoriul
unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru. Prin
legile-cadru europene se va asigura recunoaşterea reciprocă a diplo-
melor, certificatelor şi a altor titluri. Societăţile constituite, conform
legislaţiei unui stat membru, având sediul social, administraţia
centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii, sunt asimilate
persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăţi se
înţeleg „societăţile de drept civil sau comercial, inclusiv societăţile
239
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu
excepţia societăţilor care nu au un scop lucrativ” (art. III – 27).
c. Libertatea de prestare a serviciilor
Constituţia defineşte astfel noţiunea de servicii: „În sensul
Constituţiei, sunt considerate servicii, prestările furnizate în mod
obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor,
a capitalurilor şi a persoanelor” (art. III – 30).
Serviciile cuprind în special: activităţi cu caracter industrial;
activităţi cu caracter comercial; activităţi artizanale; activităţi prestate
în cadrul profesiilor liberale; activităţi în domeniul transporturilor,
bancar şi de asigurări sociale.
Dispoziţiile din art. III – 32 prevăd imperativ că: „Măsurile
pentru realizarea liberalizării unui serviciu determinat se stabilesc
printr-o lege-cadru europeană, numai după consultarea Comitetului
Economic şi Social”.
Libera circulaţie a mărfurilor. Principii (art. III – 36 -44)
Constituţia reglementează distinct cadrul general privind
Uniunea vamală (III – 31 – 40), cooperarea vamală (III – 41) şi
interzicerea restricţiilor cantitative (III – 42 – 44).
Potrivit art. III – 36.1, „Uniunea cuprinde o uniune vamală care
reglementează toate schimburile de mărfuri şi care implică
interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la
import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi
adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu statele terţe”. Ea se
aplică atât produselor originare din statele membre, cât şi produselor
care provin din ţări terţe, care se află în liberă circulaţie în statele
membre şi pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import, fiind
percepute în statul membru, respectiv taxele vamale şi taxele cu efect
echivalent exigibile.
Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi
export, taxele cu efect echivalent şi taxele vamale cu caracter fiscal.
Prin regulamente sau decizii Europene Consiliul de Miniştri, la
propunerea Comisiei, stabileşte taxele vamale din Tariful Vamal
Comun (T.V.C.). Comisia exercită aceste misiuni ţinând seama de:
necesitatea facilitării schimburilor comerciale între statele membre şi
ţările terţe; evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii;
necesităţile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse
semifinite; necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a
statelor membre, de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o
expansiune a consumului în cadrul Uniunii.
240
Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor (III 45 – 49)
Dispoziţiile constituţionale prevăd că „sunt interzise restricţiile
atât în ce priveşte mişcările de capital, cât şi de plăţi” între statele
membre şi între acestea şi ţări terţe. Legile sau legile-cadru european
vor stabili, însă, măsurile cu privire la mişcările de capital către sau
provenind din ţări terţe, când acestea implică investiţii directe, inclusiv
investiţii imobiliare, stabilire, prestare de servicii financiare sau
admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital. Atunci când este necesar
şi numai în realizarea obiectivelor expres prevăzute în art. III – 158
relative la prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, a
terorismului şi a traficului de persoane, legile Europene pot defini un
cadru de măsuri cu privire la mişcările de capital şi la plăţi, cum ar fi
îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor
economice care aparţin sau sunt deţinute de persoane fizice şi juridice,
de grupuri sau entităţi nestatale.
IX. POLITICA DE CONCURENŢĂ ŞI CELELATE POLITICI

COMUNITARE. CADRUL GENERAL
Politica de concurenţă. Precizări generale
Dreptul comunitar al concurenţei, simbolizat, de la început,
prin art. 85 şi 86 din Tratatul de la Roma – devenite art. 81-82 prin
Tratatul de la Amsterdam, constituie ansamblul de reguli comunitare
ale concurenţei şi influenţează, substanţial, întreg spaţiul european
economic.
Conlucrarea şi cooperarea internaţională în domeniul
concurenţei sunt realizate atât prin organizaţiile mondiale implicate
(OCDE, OMC ş.a.), cât şi prin acorduri multilaterale sau bilaterale, de
mare importanţă, cum ar fi cele cu SUA, Canada, Japonia ş.a..
Specificitatea dreptului comunitar al concurenţei şi a
politicii de concurenţă în UE este dată de originalitatea, conţinutul şi
obiectivele reglementărilor, de relaţiile cu dreptul naţional al fiecărui
stat membru, cât şi de faptul că ea se integrează în perspectiva de
ansamblu a construcţiei Europene .
Dreptul şi politica comunitarå a concurenţei nu se substituie
celor ale statelor membre, ci ele trebuie examinate, integrat, în
lumina principiului primatului dreptului comunitar şi a celui al
subsidiarităţii.
Caracterele dreptului comunitar al concurenţei
a. Dreptul comunitar al concurenţei este relativ autonom şi
specific, fiind „încadrat în jurul a două axe principale”: regulile care
241
se adresează întreprinderilor; regulile care vizează comportamentul
statelor membre sau al autorităţilor publice.
b. Dreptul comunitar al concurenţei se fondează pe cele trei
tratate constitutive, care au ghidat şi construcţia europeană, cu toate
diferenţele dintre ele.
c. Regulile care se adresează întreprinderilor se pot grupa în trei
categorii: prohibiţia înţelegerilor prevăzută în art. 81 (ex. 85), al CE; cele
privind „abuzul“ de poziţie dominantă, conţinute în art. 82 (86); controlul
prealabil al operaţiunilor de concentrare finală, care este prevăzut în
Regulamentul 4064-89 din 21.XII.1989, adoptat de Consiliu.
Celelalte politici
Politica Externă şi de Securitate a Uniunii Europene (PESC).
Comunităţile Europene nu au fost constituite ca entităţi închise.
Pentru a-şi realiza obiectivele, a trebuit ca ele să se integreze în sfera largă
a raporturilor internaţionale prin promovarea unor relaţii de cooperare şi
de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a relaţiilor
externe. Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de
securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate şi solidaritate
reciprocă. Acţiunile comune angajează statele membre în poziţia pe care
ele o adoptă şi în conducerea activităţii lor.
Politica Comună de Securitate şi Apărare – componentă a
PESC. Politica externă şi de securitate comună include, pe lângă
ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii Europene, şi
definirea unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă, la
momentul oportun, la o apărare comună, în cazul în care Consiliul
European decide în acest sens, în această ipoteză el recomandând
statelor membre adoptarea unei decizii în această privinţă conform
cerinţelor lor constituţionale respective.
Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie
Politicile comune ale Uniunii în asigurarea spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie includ: Politica în domeniul controlului frontiere-
lor; Politica comună în domeniul azilului şi protecţiei temporare;
Politica comună de imigraţie.
Politica Economică şi Monetară
Procesul de unificare a politicilor economice şi monetare a
cunoscut trei faze: Şarpele monetar european; Sistemul monetar
european (SME); Uniunea Economică şi Monetară (UEM), care
constituie stadiul cel mai avansat al integrării economice şi presupune
politici monetare comune. Politica monetară este definită şi pusă în
aplicare de Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), care are
obiectivul de a menţine stabilitatea preţurilor, iar în acest scop
242
sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii, conform
principiului economiei de piaţă deschise, în care concurenţa este
liberă, iar resursele alocate eficient.
Politica comercială comună. Pieţele comune necesită politici
comerciale comune, arăta un principiu consacrat şi în Tratatul C.E. de
la Roma (1957). Obiectivul central al politicii comerciale comune l-a
constituit înfiinţarea unei uniuni vamale şi a unui tarif vamal comun,
ceea ce a impus acordarea competenţelor exclusive UE în domeniul
acestei politici comerciale.
Uniunea Europeană are, deci, obiective majore în domeniul
politicii comerciale: eliminarea totală a taxelor vamale, a restricţiilor
cantitative şi normative intre statele membre; aplicarea unui tarif
extern comun; existenţa unei libertăţi totale în circulaţia mărfurilor, pe
teritoriul Uniunii, oricare ar fi provenienţa lor.
Politica agricolă comună (PAC). Agricultura şi Pescuitul.
Scopul declarat al PAC a fost menţinerea unui sector economic
instituţional şi social, distinct, multifuncţional şi orientat către fermele
de familie, cu reglementări stufoase pentru întreaga Uniune. PAC este
o strategie defensivă, condusă politic, de modernizare a agriculturii
Europene .
Politici comune în domenii specifice: Politica forţei de muncă;
Politica socială; Politica de mediu; Protecţia consumatorului; Politica
în transporturi; Politica în domeniul energiei.
X. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE
ÎN TRATATELE CONSTITUTIVE ŞI ÎN CONSTITUŢIA
EUROPEANĂ. ASPECTE GENERALE
În conformitate cu art. 7 din Tratatul CE, sarcinile încredinţate
Comunităţii sunt realizate de: un Parlament European; un Consiliu; o
Comisie; o Curte de Justiţie; o Curte de conturi.
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt
conferite prin tratat.
Iniţial, prin tratatele de instituire a Comunităţilor Europene, s-au
creat organe paralele cu atribuţii asemănătoare. Ele au fost unificate
prin Tratatul de fuziune, astfel că, începând cu 1 iulie 1967, cele trei
Comunităţi au dispus de instituţii comune: Parlamentul European (ales
de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele
statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de
iniţiativă legislativă), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea
cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul
243
folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte
organisme.
Parlamentul European
a. Compunere şi funcţionare. Parlamentul European este
compus din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre desemnaţi
prin vot universal, direct şi secret. De vreme ce membrii Parlamen-
tului reprezintă popoarele, ei nu pot să fie mandataţi de guvernele
statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie
ţinuţi de vreo obligaţie de consultare. Membrii Parlamentului reprezin-
tă nu numai propriile lor popoare, ci şi alte popoare ale Uniunii.
Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară, care este
prevăzută să înceapă în a doua zi de marţi a lunii martie, dar el se
poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei majorităţi a
membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei.
Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinţa
preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor birourilor permanente şi temporare,
Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare (chestorii au funcţii
consultative).
Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un
cvorum de o treime din membrii săi. Dreptul de vot este personal,
votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, afară dacă
Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate.
b. Atribuţii: atribuţii decizionale legislative - participă la
procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare; are un drept
decizional individual numai în materie bugetară; atribuţii de anchetă şi
de avocat al poporului; atribuţii de supraveghere şi control exercitate
în special cu privire la Comisie; atribuţii consultative - în general, este
utilizată expresia ,,...după consultarea Parlamentului European”.
Consiliul European
a. Constituire şi componenţă. Consiliul este format din câte un
reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit
să angajeze guvernul acestui stat membru. Prin urmare, membrii
Consiliului sunt reprezentanţi ai statelor, în domeniul decizional, la
nivel politic şi juridic, exprimând interesele naţionale şi nu vor acţiona
cu titlu independent. Preşedinţia Consiliului este exercitată, pe rând,
de către fiecare stat membru pentru o durată de 6 luni, potrivit unei
ordini stabilite prin Tratat (art. 203 alin. 2, introdus prin Tratatul de la
Maastricht).
Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor
permanenţi ai statelor membre (COREPER), care are sarcina de a
244
pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt
încredinţate de acesta.
b. Atribuţii. Tratatele comunitare încredinţează, în principal,
Consiliului atribuţiile necesare realizării obiectivelor stabilite. În acest
scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile
Tratatului, asigură coordonarea politicilor economice generale ale
statelor membre; are puterea de a lua decizii; conferă Comisiei, în actele
pe care le adoptă, puteri pentru implementarea regulilor pe care le
stabileşte, putând să impună unele condiţii în exercitarea acestor puteri.
În luarea deciziilor sale, Consiliul acţionează, în mod obişnuit,
pe baza unor propuneri sau recomandări ale Comisiei şi, după caz,
după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii ori organisme.
Consiliul încheie acorduri internaţionale care au fost negociate
de Comisie, în virtutea art. 300 CE; adoptă bugetul, cu contribuţia
legislativă a Parlamentului (art. 203 CE).
Comisia Europeană
a. Componenţă şi decizii. Comisia este organul executiv
comunitar cu atribuţii foarte importante, pentru a căror îndeplinire este
afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi
caracterul său supranaţional. Comisia se compune din membri,
resortisanţi ai statelor membre, aleşi potrivit art. 213 par. 1 CE,
avându-se în vedere competenţa lor generală şi oferirea tuturor
garanţiilor de independenţă. Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un
mandat de cinci ani (care poate să fie reînnoit). Consiliul, întrunit în
compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate
calificată, desemnează persoana pe care el intenţionează să o
numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea
este aprobată de Parlament.
Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel
puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membri-
lor având naţionalitatea unui aceluiaşi stat membru să fie mai mare de
doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor unui stat.
b. Atribuţii
Principalele atribuţii ale Comisiei, care îi definesc competenţa,
au finalitatea „asigurării şi funcţionării pieţei comune”, în conformi-
tate cu art. 211 din Tratat. Concret, Comisia „va asigura că prevede-
rile Tratatului şi măsurile luate de instituţii potrivit acestuia sunt
aplicate; va formula recomandări ori va prezenta avize asupra
materiilor avute în vedere de Tratat, dacă el astfel prevede ori în cazul în
care Comisia consideră necesar acest lucru; va avea puterea proprie de
decizie şi va participa la conturarea măsurilor luat de Consiliu şi
245
Parlament în modul prevăzut în Tratat; exercită puterile ce-i sunt conferite
de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta”.
În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de
executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să ia
decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat, de
exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel,
Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare şi a actelor
adoptate în aplicarea lor, adică legislaţia primară şi subsidiară.
În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi
conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament prin care se
formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.
Comisia are atribuţii de control şi de impunere a respectării
legislaţiei comunitare de către statele membre şi de către resortisanţii
lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să impună o
anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinţă rolul ei
de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor
sale decizii care ar fi de natură judiciară.În sfârşit, Comisia poate să
formuleze avize sau recomandări.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
a. Compunere. Curtea de Justiţie este compusă în prezent din
15 judecători, aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai
presus de orice îndoială şi care posedă calificările cerute pentru
numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în ţările lor respective
ori care sunt jurişti de o competenţă recunoscută. Judecătorii sunt
asistaţi de 9 avocaţi-generali.
b. Tribunalul (Curtea) de primă instanţă (TPI)
TPI nu este o instituţie comunitară distinctă, ci este ataşat Curţii
de Justiţie. Tribunalul (Curtea de primă instanţă), potrivit art. 48 din
Statutul Curţii de justiţie, este compus din 15 judecători. El este
competent să soluţioneze în primă instanţă acţiunile avute în vedere
în: art. 230 (acţiunea în anulare); art. 232 (acţiunea privind abţinerea
instituţiilor comunitare de a acţiona); art. 235 (acţiunea în răspundere
contractuală şi necontractuală); art. 236 (acţiunile introduse de
funcţionarii publici comunitari); art. 238 (clauza de arbitraj). Este
competent să soluţioneze trimiterile pentru darea unei hotărâri
preliminare conform art. 234, în domeniile specifice determinate prin
Statut. Are şi competenţa de a soluţiona acţiunile care sunt introduse
împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale care sunt constituite în
aplicarea art. 225 A.
c. Atribuţii. Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiinţare a
CE (TCE), Curţii de Justiţie a CE (CJCE) – ca putere judecătorească
246
tipică – îi revine funcţia „de a asigura respectarea normelor de
drept la interpretarea şi aplicarea acestui tratat”. CJCE controlea-
ză atât actele juridice, cât şi modul de administrare ale Comunităţii –
deci verifică atât legislativul, cât şi executivul – şi aplanează litigiile
dintre fiecare organ al Comunităţii şi statele membre. În plus, ei îi sunt
încredinţate – în mod general – interpretarea şi alcătuirea juridică a
dreptului comunitar.
În raportul dintre organele CE, CJCE joacă rolul unei Curţi
Constituţionale. În privinţa plângerilor funcţionarilor, acestui rol i se
adaugă funcţia unei instanţe pentru litigii de serviciu, respectiv a unei
instanţe pentru litigii de muncă.
Calitatea de Curte Constituţională este valabilă şi în raportul
dintre organele CE şi statele membre, şi anume în privinţa obligaţiilor
reciproce specifice dreptului comunitar.
În raportul dintre organele CE şi persoane particulare sau state
terţe, CJCE devine activă în mod asemănător unui tribunal adminis-
trativ, respectiv unui tribunal internaţional.
În raportul dintre statele membre şi proprii cetăţeni, sau dintre
acestea şi cetăţeni străini, instanţele naţionale sunt preponderent
chemate să garanteze protecţia juridică, pentru respectarea
normelor de drept comunitar. Aici, sarcina CJCE este numai de a
asigura o aplicare unitară a dreptului comunitar de către instanţele
tuturor statelor membre; deci, ea este o „instanţă de asigurare a
unităţii juridice”, la care instanţele naţionale pot face apel pe calea
cererii de luare a deciziei preliminare. Această situaţie poate avea
consecinţe în toate domeniile justiţiei. Acelaşi lucru este valabil în
raportul dintre persoanele particulare.
Curtea de conturi
Curtea de conturi a dobândit, prin Tratatul de la Maastricht, un
statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituţii comuni-
tare principale.
Ea asigură controlul conturilor (art. 246). Curtea este competentă
să verifice conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii,
precum şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care
actul constitutiv nu exclude această verificare (art. 248).
XI. CETĂŢENIA EUROPEANĂ

Aspecte generale
Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte originea în dreptul intern şi
desemnează calitatea juridică ce permite unei persoane să ia parte la
viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind
247
supusă, în schimb, anumitor obligaţii, cum ar fi votul obligatoriu sau
serviciul militar.
Noţiunea de cetăţenie europeană implică faptul că cetăţenii
Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi
care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea
juridică internă.
In Tratatul constituţional un rol important a fost reprezentat de
obiectivul apropierii Uniunii Europene de cetăţeni. Acelaşi obiectiv a
fost vizat şi de Tratatul de la Maastricht, care a introdus cetăţenia
europeană în scopul întăririi relaţiei existente între Uniunea Europeană
şi cetăţenii statelor membre, precizând: „Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru” şi că „cetăţenii Uniunii
se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul
tratat”.
Cetăţenia europeană este distinctă de cea naţională, pe care,
conform Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocu-
ieşte”. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază
astfel de o dublă cetăţenie. Cetăţenia europeană este reglementată de
dreptul Uniunii, în care-şi găseşte izvoarele; cetăţenia naţională
aparţine doar dreptului naţional. Cetăţenia europeană nu suprimă
drepturile inerente cetăţeniei naţionale. Pur şi simplu, ea conferă
drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de
exemplu, votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European), fie la
nivelul statelor membre (de exemplu, dreptul de a alege şi de a fi ales
în alegerile locale). Dar anumite elemente ale cetăţeniei Europene pot
fi uneori de natură a slăbi cetăţenia naţională în măsura în care unui
resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost
rezervate în trecut doar cetăţenilor.
Statutul cetăţeanului european
Statutul cetăţeanului european este format din totalitatea dreptu-
rilor şi obligaţiilor conferite persoanelor fizice care deţin calitatea de
cetăţean al Uniunii Europene. Deşi tratatele proclamă în mod logic că
cetăţenii Uniunii nu au numai drepturi, ci sunt supuşi în aceeaşi
măsură şi unor obligaţii, ele se limitează în ceea ce priveşte obligaţiile
să trimită „la îndatoririle prevăzute de prezentul tratat”, fără să le
precizeze conţinutul.
a. Dreptul de participare la alegerile pentru Parlamentul
European. Această participare este de natură să amelioreze calitatea
reprezentării cetăţenilor europeni de către instituţiile Comunităţii, deci
contribuie la reducerea „deficitului democratic” de care suferă acestea.
Principiul este că orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de a
alege şi de a fi ales în statul în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii
248
ca şi cetăţenii acelui stat. El poate, deci, exercita acest drept dacă
îndeplineşte condiţiile impuse de legislaţia statului membru de
reşedinţa pentru exercitarea dreptului de a alege şi de a fi ales pentru
proprii cetăţeni, în special condiţia de reşedinţă.
b. Dreptul de participare la alegerile locale
În general, se acordă o mare importanţă acestei participări,
considerându-se că ea accelerează integrarea cetăţenilor comunitari
care s-au instalat într-un alt stat membru. Alegerile locale se
deosebesc de alegerile pentru Parlamentul European: alegerile pentru
Parlamentul European privesc o instituţie care aparţine ordinii juridice
comunitare, deci exterioară statului, în timp ce alegerile locale aparţin
unei instituţii care constituie un element al puterii statale. Acest drept
oferă cetăţenilor europeni posibilitatea de a vota la alegerile locale în
statul membru de reşedinţă dacă îşi manifestă voinţa în acest sens,
precum şi posibilitatea de a candida la alegerile locale în aceleaşi
condiţii ca şi naţionalii. Spre deosebire de prevederile privind alegerile
pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot în statul
membru de reşedinţă nu antrenează pierderea dreptului de vot şi de a
fi ales în statul membru de origine decât dacă acesta din urma a decis
în acest sens.
c. Tratatul constituţional
Conform tratatului constituţional, „cetăţenele şi cetăţenii Uniunii
se bucură de drepturile şi au obligaţiile prevăzute în prezenta Con-
stituţie. Ei au: dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre; dreptul de a vota şi de a fi aleşi în Parlamentul European,
precum şi în cadrul alegerilor locale în statul membru unde îşi au
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat; dreptul de a
beneficia, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în
aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat; dreptul de a prezenta petiţii
Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European sau de
a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii într-una
din limbile Uniunii şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.”
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi în limitele definite de
Constituţie şi în dispoziţiile de aplicare a acesteia.
Protecţiile cetăţeniei europene
Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalităţi de
protejare a cetăţeniei europene. Trei erau prevăzute în Tratatul de la
Maastricht: protecţia acordată de către autorităţile diplomatice şi
consulare ale statelor membre, dreptul de petiţionare şi dreptul de a se
adresa mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adăugat dreptul de
249
comunicare cu instituţiile şi anumite organe ale Comunităţilor (TCE
art. 21, noul alin. 3). Aceste protecţii sunt de natură foarte diferită.
Prima este pusă în aplicare de către statele membre faţă de statele terţe
sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acţiune a instituţiilor
şi organelor Uniunii.
a. Protecţia asigurată de autorităţile diplomatice şi consulare
ale statelor membre. Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede
că „orice cetăţean al Uniunii beneficiază de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui Stat membru, pe
teritoriul unui stat terţ în care statul membru căruia îi aparţine ca
membru nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui
stat”. Aceste dispoziţii au o largă aplicabilitate, ţinând cont de faptul
că totalitatea statelor membre nu este reprezentată decât în 5 ţări
(China, Statele Unite, Japonia, Rusia şi Elveţia) şi de numărul mare de
cetăţeni comunitari care se deplasează în afara Uniunii.
Protecţia prevăzută de tratat nu poate fi exercitată decât de
autorităţile unui stat membru. Statele membre au decis că orice
cetăţean al Uniunii va putea beneficia de protecţie consulară, adică de
asistenţă în caz de deces, accident sau boală gravă, arestare, detenţie
sau violenţă, sau de ajutor şi de repatriere în caz de dificultate. În
schimb, beneficiarul se angajează să ramburseze propriului său stat
cheltuielile pe care acesta trebuie să le achite la rândul său statului
care a prestat asistenţa.
b. Dreptul de petiţionare. Petiţia este o cerere prezentată unei
instituţii politice de către una sau mai multe persoane în scopul preîn-
tâmpinării unei presupuse injustiţii sau a unei situaţii nesatisfăcătoare
sau pentru a obţine încetarea unei astfel de situaţii. Tratatul asupra
Uniunii Europene acordă o bază „constituţională” acestei practici:
Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) şi 138 D (noul art. 194). El întăreşte
poziţia Parlamentului European, autorizat să ceară concursul, atât
celorlalte instituţii comunitare, cât şi statelor membre. Dar dreptul de
petiţionare păstrează caracteristicile conferite anterior de Parlament,
iar baza reglementării este determinată de regulamentul Adunării.
Comisia de petiţii a Parlamentului, creată la 21 ianuarie 1987, joacă un
rol major, atât în ce priveşte examinarea admisibilităţii, cât şi
examinarea în fond a petiţiei, care trebuie să îndeplinească anumite
condiţii de admisibilitate: condiţii de formă şi de procedură care nu
sunt foarte riguroase; condiţii cu privire la calitatea titularului. Cercul
petiţionarilor nu se limitează la cetăţenii Uniunii Europene. Dreptul de
petiţionare nu este, deci, un atribut al cetăţeniei Europene. Această soluţie
este preferabilă, totuşi, restricţiei care a existat pentru o vreme, anterior
Tratatului de la Maastricht. Parlamentul European şi-a rezervat posibilitatea
250
de a examina petiţiile adresate de persoane străine Uniunii Europene şi care
nu-şi au reşedinţa într-un stat membru, atunci când consideră oportun; de
exemplu atunci când se referă la libera circulaţie a persoanelor sau la
protecţia drepturilor străinilor.
c. „Plângerea” către mediator. Mediatorul european este numit
de Parlamentul European. Totuşi, „mediatorul îşi exercită atribuţiile în
deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor şi al
cetăţenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea
vreunui guvern sau ale altui organism” (Statutul mediatorului, art. 9.1).
In lupta sa contra „administrării defectuoase”, mediatorul
dispune de puterea de a acţiona din proprie iniţiativă. El a folosit
această putere, de exemplu, pentru a începe o anchetă, urmată de
proiecte de recomandare, asupra accesului public privind documentele
deţinute de instituţiile şi organele comunitare sau asupra atitudinii
Comisiei faţă de plângerile privind încălcarea dreptului comunitar.
Esenţa atribuţiilor mediatorului rămâne, totuşi, examinarea plângerilor
care îi sunt adresate.
În cazul în care consideră plângerea admisibilă, mediatorul
începe studiul problemei. El dispune de o putere de anchetă pe lângă
instituţiile şi organele comunitare.. Statele membre sunt obligate să-i
furnizeze informaţiile solicitate cu privire la administrarea defectuoasă
a instituţiilor sau organelor comunitare.
Când constată o administrare defectuoasă, mediatorul are mai
întâi scopul de a căuta o soluţie amiabilă care să elimine administrarea
defectuoasă şi să dea satisfacţie autorului plângerii. În caz contrar, el
sesizează instituţia sau organul în cauză, formulând un proiect de
recomandare pentru soluţionarea problemei. Instituţia sau organul
trebuie să răspundă în următoarele 3 luni printr-un „aviz circumstan-
ţiat”. După ce mediatorul îşi stabileşte raportul, cu eventualele reco-
mandări, îl transmite instituţiei vizate, cât şi Parlamentului European.
Acestuia din urmă îi revine obligaţia de a întreprinde, în caz de eşec,
orice acţiune pe care o consideră oportună pentru a stopa persistenţa
administraţiei defectuoase.
d. Dreptul de a comunica cu instituţiile şi organele comunitare
Conform Tratatului de la Amsterdam, art. 21, alin. 3 nou TCE,
orice cetăţean al Uniunii poate scrie oricărui organ sau instituţii vizate
de acest articol sau de articolul 7 „într-una din cele 2 limbi oficiale ale
Comunităţii” şi să primească un răspuns „redactat în aceeaşi limbă”.
Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care, de
altfel, nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitată, ci de un drept
la răspuns, aşadar de un drept la comunicare cu instituţiile comunitare.
251
XII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL EUROPEAN ŞI DREPTUL
NAŢIONAL AL STATELOR MEMBRE CEDO
Principiile protecţiei: Aplicabilitatea directă a Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului în statele membre. Efectul direct al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este consacrat expres de
art. 1 al Convenţiei, care prevede că părţile recunosc oricărei persoane
supuse jurisdicţiei lor drepturile şi libertăţile prevăzute de Convenţie;
Principiul priorităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
asupra prevederilor legislaţiei naţionale, indiferent de natura actului
normativ intern sau de organul care l-a adoptat; Principiul
subsidiarităţii se află la baza repartizării competenţelor între nivelul
internaţional şi cel naţional pentru ceea ce ţine de protecţia drepturilor
omului; Principiul securităţii juridice – prevederile legale ale
statelor membre trebuie să fie clare şi precise, să se asigure supremaţia
dreptului şi legalitatea, precum şi principiul autorităţii lucrului judecat.
Principiile consacrate de textul CEDO: Principiul realismului
– drepturile omului sunt reglementate pornind de la realism, şi nu de la
idealism. Se afirmă principiul supremaţiei dreptului; Principiul
universalismului – expresia „orice persoană” utilizată de Convenţie
subliniază natura universală a drepturilor şi libertăţilor; Principiul
efectului util al Convenţiei – protecţia nu trebuie să fie teoretică şi
iluzorie; Principiul autonomiei conceptelor Convenţiei.
XIII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL EUROPEAN ŞI DREPTUL
INTERN AL STATELOR MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Principiul priorităţii dreptului comunitar. În măsura în care
suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de
drept comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în
dreptul internaţional, în dreptul comunitar, principiul priorităţii nu
include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce dreptul lor
naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în
afară de aceasta, ca – în legătură cu principiul efectului direct – toate
autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat dreptul naţional contrar, în
cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele.
Principiul priorităţii se exprimă pe mai multe coordonate.
a. În domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu
încheierea acordurilor comerciale şi a acordurilor de asociere cu terţe
state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale (cum este
politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect
prohibitiv pentru legiuitorul statal, în sensul că el nu mai este autorizat
252
pentru decretarea unilaterală a dreptului naţional. Aceasta are
valabilitate chiar dacă, în privinţa conţinutului său, dreptul naţional în
discuţie este armonizat cu dreptul comunitar european.
b. În măsura în care statele membre sunt încă autorizate să
acţioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept al
cărei conţinut să fie contrar dreptului european.
c. Instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice
dreptul naţional ultra vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al
capacităţii lui de reglementare, dreptului comunitar (lit. b). Este
adevărat că acest concept nu ajunge atât de departe încât respectivul
drept naţional incompatibil să-şi piardă ipso iure valabilitatea sa
(prioritatea validităţii), totuşi el exprimă faptul că un astfel de drept nu
trebuie luat în considerare, în măsura în care aceasta este în
contradicţie cu dreptul european (prioritate la aplicare). Astfel, de
pildă, o normă de drept a unui stat membru – referitoare la imigrare,
dar care încalcă reglementările comunitare privind libera circulaţie –
este inaplicabilă cetăţenilor altor state membre ale Uniunii Europene;
ea poate fi aplicată, în continuare, cetăţenilor din terţe state.
d. Implicaţiile principiului priorităţii sunt îngrădite, fireşte, pe
baza principiului competenţei individuale limitate. Conform acestuia,
CE/UE – ca organizaţie supranaţională – dispune, ratione materiae,
numai de acele competenţe, care i-au fost atribuite prin respectivul
Tratat de constituire.
Diferite state membre ale UE au introdus – în constituţiile lor –
prevederi explicite, care, fie declară, în general, prioritatea dreptului
internaţional ori cel puţin a dreptului tratatelor internaţionale faţă de
legislaţia naţională, fie declară, chiar în mod special, întâietatea
dreptului comunitar.
Efectul direct al dreptului comunitar. Conform art. 2 şi 3 ale

TCE, referitor la obiectivele Comunităţii, întemeierea unei pieţe
comune şi realizarea politicilor comune presupun că un anumit număr
de domenii – care, până acum, erau reglementate exclusiv pe baza
dreptului statal intern – sunt supuse, de acum înainte, unui drept
comun, integrat în ordinea statală internă şi aplicabil unitar pe
teritoriul supus suveranităţii proprii al fiecăruia dintre statele membre.
Efectul direct, ca element de bază al ordinii comunitare, exprimă
faptul că toate dispoziţiile comunitare – suficient de precise şi
necondiţionate – sunt ,,apte de penetrare”, în sensul că ele creează
relaţii juridice directe între autoritatea de stat şi cetăţenii comunitari
(indivizi sau unităţi economice), ba chiar, în anumite circumstanţe, şi
în raportul stabilit între cetăţenii comunitari. Efectul direct ia naştere
253
pe baza condiţiei de validitate a dreptului comunitar însuşi, fără ca el
să necesite preluarea prealabilă în dreptul naţional – printr-un act de
tranzacţie sau ordin de executare – a normei în discuţie.
Dreptul comunitar are caracter de drept obiectiv; el nu numai că
trebuie luat integral în seamă de către statele membre, în calitatea lor
de părţi contractante, ci are şi legătură normativă directă cu fiecare
individ afectat.
Principiul proporţionalităţii. Acest principiu presupune ca
legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele
folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste
reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este
necesar să îl atingă, iar când există o posibilitate de alegere între
măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai
puţin oneroasă. Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care
organele legislative comunitare au o largă libertate de acţiune, care
corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai
dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere
obiectivul care îi este cerut instituţiei competente să îl urmărească,
legalitatea ei este afectată. Potrivit acestui principiu, mijloacele
folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor.
Principiul subsidiarităţii
Conform acestui principiu, Uniunii îi este permis să devină
activă – chiar şi în privinţa profunzimii şi intensităţii de reglementare
– numai dacă obiectivele urmărite pe plan naţional de statele membre
nu pot fi atinse într-o măsură suficientă. În plus, măsurile comunitare
trebuie să corespundă principiului necesităţii (interzicerea excesului,
art. 3 b alin. 3 TCE).
1. Marin Voicu, Jurisprudenţa comunitară, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005
2. Marin Voicu, Protecţia europeană a Drepturilor Omului, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
3. I. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituţional comunitar, Editura
Actami, Bucureşti, 2001
4. G. Fereal, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iaşi, 2001
254
DREPT PROCESUAL CIVIL
Lector univ. drd. MINODORA CONDOIU
SEMESTRUL II
Partea I. TEORIA GENERALĂ
Obiective
Disciplina Drept procesual civil îşi propune să-i pregătească pe
studenţi în domeniul aplicării şi realizării dreptului. Conţinutul acestei
discipline constituie bagajul procedural la care fac trimitere şi apelează
majoritatea disciplinelor sistemului nostru de drept.
I. NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PROCESULUI CIVIL

ŞI ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
Consideraţii generale – definiţii, sisteme, obiect, scop.

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţa de
judecată, părţi, organe de executare silită şi alte persoane sau organe
care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei
în pricinile civile în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi
intereselor civile depuse judecăţii şi executării silite atât a hotărârilor
judecătoreşti, cât şi a altor titluri executorii.
Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice
care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti
a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interesele legitime care se
pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită
a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii (V.M. Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţională,
Bucureşti, p.158).
Procesul civil constituie o activitate dinamică şi complexă care
implică îndeplinirea într-o ordine succesivă a mai multor acte proce-
durale. Acestea, împreună cu raporturile pe care le generează, alcătuiesc
fazele procesului civil care, privite în succesiunea lor, formează sistemul
procesului civil. Spre deosebire de sistemul procesului civil, sistemul
dreptului procesual civil, ca disciplină juridică, este alcătuit din trei
părţi: partea generală, partea specială şi executarea silită.
255
Obiectul dreptului procesual civil este alcătuit din raporturile
juridice ce se stabilesc între participanţii procesului civil în cadrul
activităţii de soluţionare a pricinilor. În cadrul acestei activităţi, rapor-
turile procesual civile generează drepturi în favoarea părţilor partici-
pante, dar le impune şi obligaţii corespunzătoare în scopul de a asigura
disciplina în cadrul procesului civil.
Fazele şi etapele procesului civil
Procesul civil parcurge două faze, şi anume: faza judecăţii şi faza
executării silite.
Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în judecată,
care învesteşte instanţa competentă şi sfârşeşte prin rămânerea irevo-
cabilă a hotărârii pronunţate.
Etapele fazei judecăţii sunt:
− etapa scrisă, în cadrul căreia părţile se încunoştinţează reciproc
asupra pretenţiilor şi apărărilor prin intermediul cererii de chemare în
judecată, întâmpinării sau cererii reconvenţionale;
− etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată se desfăşoară de regulă
la mai multe termene de judecată şi dă posibilitatea părţilor să-şi
susţină contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probele
încuviinţate, să pună concluzii;
− etapa deliberării judecătorilor şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile
de a fi puse în executare prin intermediul forţei coercitive a statului şi
a titlurilor executorii în cazul în care debitorul nu îşi execută de bună
voie obligaţiile.
Legătura dintre dreptul procesual civil şi celelalte ramuri de
drept.
Dreptul procesual civil este o ramură distinctă a sistemului de
drept, care garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material care
consacră drepturi subiective atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru
persoanele juridice.
Dreptul procesual civil are legături cu diferitele ramuri de drept,
respectiv cu dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul administrative
şi dreptul financiar.
Izvoarele dreptului procesual civil român
Prin izvor de drept, în general, sunt desemnate formule de
exprimare a normelor juridice (V.M. Ciobanu, Op. cit., p. 169).
Principalele izvoare ale dreptului procesual civil sunt: legile
organice sau ordinare, ordonanţele sau hotărârile guvernului care
cuprind norme de procedură civilă.
256
Legile de procedură civilă, clasificarea lor. Acţiunea în timp
şi spaţiu
Normele (legile) de procedură civilă se clasifică după mai multe
criterii, acestea fiind obiectul reglementării, întinderea câmpului de
aplicare, caracterul conduitei pe care o prescriu.
a) după obiectul de reglementare a legilor (normelor) de
procedură, acestea se clasifică în legi de organizare judecătorească, de
competenţă, legi de procedură propriu-zisă.
Normele de organizare judecătorească cuprind dispoziţii care
reglementează structura, alcătuirea instanţelor judecătoreşti şi statutul
magistraţilor. Normele de competenţă reglementează atribuţiile instan-
ţelor judecătoreşti în raport cu alte organe cu activitate jurisdicţională
precum şi repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor între
instanţe de grad diferit. Normele de procedură propriu-zisă reglemen-
tează modul de desfăşurare a activităţii de soluţionare a pricinilor
civile şi executare a titlurilor executorii;
b) după întinderea câmpului de aplicare, legile de procedură se
clasifică în legi generale, care se aplică în toate cazurile şi în orice
materie, şi legi speciale, care se aplică numai într-o anumită materie;
c) după caracterul conduitei pe care o prescriu, normele (legile)
de procedură se clasifică în norme (legi) imperative şi norme (legi)
dispozitive. Normele imperative impun părţilor o anumită conduită şi
nu îngăduie acestora să deroge de la ele. Normele dispozitive îngăduie
părţilor să-şi exercite dreptul de dispoziţie, derogând de la dispoziţiile
pe care le cuprind.
Potrivit art.15 alin. 2 din Constituţie, legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Din dispoziţia legală menţionată reiese că legea procedurală, ca şi
orice act normativ, nu are putere retroactivă. Actele şi faptele ce
prezintă relevanţă sub aspect procedural se pot prelungi şi după
abrogarea unei legi. În astfel de situaţii, conflictul legilor în timp se
soluţionează conform principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi;
ultimul act normativ va guverna atât procesele în curs de judecată, cât
şi procesele născute din fapte anterioare legii noi, însă promovate după
apariţia acesteia. În ceea ce priveşte acţiunea legilor de procedură
civilă în spaţiu, trebuie reţinut că ea este guvernată de principiul
teritorialităţii, care este un principiu universal ce decurge din
suveranitatea şi independenţa statelor.
257
II. PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL ROMÂN
Procesul civil fiind forma în care se desfăşoară activitatea

instanţelor judecătoreşti în materie civilă, este evident că principiile care
guvernează această activitate urmăresc apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor (Ilie Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual
civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977).
Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină
structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară
(I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lex,
Bucureşti, 1998, p. 55). Este de reţinut că principiile care guvernează
procesul civil, respectiv principiul contradictorialităţii, principiul
dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul
disponibilităţii, principiul legalităţii, principiul adevărului, principiul
nemijlocirii, principiul comunităţii, principiul publicităţii, principiul
oralităţii, nu trebuie confundate cu principiile organizării şi funcţio-
nării serviciului public al justiţiei. Principiile care guvernează organi-
zarea şi funcţionarea serviciului public al justiţiei sunt: justiţia constituie
monopol de stat, egalitatea în faţa justiţiei, jurisdicţiile sunt permanente
şi sedentare, organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de juris-
dicţie, colegialitatea, unitatea funcţiei jurisdicţionale, gratuitatea justiţiei.
III. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
La activitatea de judecată a pricinilor civile şi de executare a

hotărârilor judecătoreşti pronunţate participă instanţa, părţile, organele
de executare, alte persoane şi organe.
• Instanţa de judecată este organul ce aparţine puterii judecă-
toreşti prin intermediul căruia se înfăptuieşte justiţia. Instanţele de
judecată sunt: judecătoria, tribunalul, Curtea de Apel şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Instanţele de judecată sunt reglementate de art.16 – 58 din Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară astfel: prevederile referitoare
la instanţa supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt cuprinse în
art.16-32, iar prevederile referitoare la curţile de apel, tribunale,
tribunale specializate şi judecătorii sunt cuprinse în art.33-58.
Potrivit art.55 alin.2 din Legea nr.304/2004, completul de
judecată este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, de
258
judecătorul inspector ori, după caz, de preşedintele de secţie atunci
când aceştia participă la judecată.
Potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.304/2004, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din 3 judecători. Potrivit
art. 30 din acelaşi act normativ, completul de 9 judecători este prezidat
de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În lipsa acestora, completul poate fi prezidat de un preşedinte de secţie
sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele ori
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Trebuie reţinut că normele care reglementează compunerea
instanţei sunt norme de organizare judecătorească, aşa încât ar fi greşit
să se vorbească de necompetenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza
într-o compunere nelegală. În ceea ce priveşte constituirea instanţei se
are în vedere participarea alături de judecătorul unic, sau după caz, de
completul de judecată, a grefierului, iar în cazul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, a magistratului asistent, precum şi a procurorului.
• Părţile poartă o denumire specifică în funcţie de mijlocul
procesual de care uzează: reclamant şi pârât, în cererea de chemare în
judecată apelant şi intimat la apel, recurent şi intimat la recurs,
contestator şi intimat în contestaţia în anulare, revizuent şi intimat în
cererea de revizuire, creditor şi debitor în faza executării silite.
Rolul părţilor în procesul civil este esenţial, deoarece întreaga
activitate de înfăptuire a justiţiei gravitează în jurul lor. De regulă, în
proces există două părţi reclamant – pârât, apelant – intimat, recurent –
intimat, contestator – intimat, revizuent – intimant, creditor- debitor,
însă legea procesuală permite ca mai multe persoane să fie împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul cauzei este un drept sau o obli-
gaţie comună sau dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi pricină.
Această situaţie poartă denumirea de coparticipare procesuală.
Coparticiparea procesuală este clasificată după cum urmează: coparti-
cipare subiectivă şi coparticipare obiectivă. Coparticiparea procesuală
subiectivă este situaţia juridică în care procesul civil se desfăşoară cu
participarea mai multor reclamanţi sau pârâţi. Coparticiparea obiectivă
este situaţia juridică ce rezultă din contopirea mai multor acţiuni într-
un singur proces civil.
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil, indiferent de
forma procesuală folosită, trebuie să îndeplinească, cumulativ, condiţiile
de exerciţiu ale acţiunii, adică să pretindă un drept, să justifice un
interes,, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.
259
• Terţii în procesul civil
În cursul procesului există uneori interesul ca hotărârea judecă-
torească să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între care s-a
legat iniţial raportul procesual. Astfel, părţile au posibilitatea, conform
dispoziţiilor legale, să cheme în cadrul procesului început şi alte
persoane sub forma chemării în garanţie, arătării titularului dreptului.
Forma sub care terţul este chemat în proces de către una din părţi
poartă denumirea de intervenţie forţată. Există uneori interesul ca o
persoană să intervină în procesul început. Forma sub care terţul solicită
instanţei cererea lui în proces este cunoscută sub denumirea de inter-
venţie voluntară.
Reprezentarea juridică în procesul civil
Reprezentarea în procesul civil este acea situaţie în care o persoană
numită reprezentant îndeplineşte acte de procedură în numele şi în
interesul altei persoane, care este parte în proces. Legislaţia procesuală
cunoaşte două forme principale ale reprezentării juridice: reprezentarea
legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară.
Reprezentarea legală intervine în cazurile anumite determinate de lege.
De exemplu, în cazul persoanei lipsite de capacitate procesuală de
exerciţiu, în cazul persoanelor juridice. Reprezentarea judiciară conven-
ţională are izvorul în art.67 alin.1 C.pr.civ., care prevede că părţile pot
să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
• Procurorul
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, art.131 alin.1, în activitatea
judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii
şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Art. 45 din Codul de procedură civilă prevede formele concrete de
participare a procurorului în procesul civil, şi anume: pornirea
procesului, participarea la judecata procesului civil prin punerea de
concluzii, exercitarea căilor de atac, cererea de a se pune în executare
anumite hotărâri.
IV. COMPETENŢA
Definiţie, clasificare
Competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege
unei instanţe judecătoreşti sau unui alt organ cu activitate jurisdic-
ţională de a judeca un anumit litigiu. Când vorbim de competenţă, ne
raportăm la instanţa judecătorească sau la un organ cu activitate
260
jurisdicţională, şi nu la judecătorii care sunt încadraţi la unitatea
respectivă. Normele de competenţă se clasifică, după cum ne raportăm
la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem, în norme
de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţională.
În cadrul competenţei jurisdicţionale, distingem competenţa
materială şi competenţa teritorială în funcţie de instanţe judecătoreşti
de grad diferit sau instanţe de acelaşi grad.
Competenţa materială prezintă, la rândul ei, două forme – compe-
tenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor
jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe, şi competenţa
materială procesuală, care se stabileşte în funcţie de obiectul, valoarea
sau natura litigiului. În ceea ce priveşte competenţa teritorială, trebuie
să facem distincţie între competenţa teritorială de drept comun, compe-
tenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă.
În funcţie de natura normelor de competenţă, aceasta se clasifică
în competenţă absolută şi competenţă relativă.
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este acea instituţie
a dreptului procesual civil prin intermediul căreia se delimitează atri-
buţiile instanţelor judecătoreşti de activitatea altor organe cu activitate
jurisdicţională.
Dispoziţiile art. 125 al. 1 din Constituţie prevăd că justiţia se
realizează textul se referă numai la instanţele judecătoreşti, aceasta nu
înseamnă că ele vor rezolva în exclusivitate pricinile civile, deci că nu
ar mai exista şi alte organe care potrivit legii, să desfăşoare şi o
activitate jurisdicţională.
Existenţa unor litigii specializate cu un pronunţat caracter tehnic,
precum şi necesitatea de a degreva instanţele judecătoreşti de unele
cauze foarte simple impun existenţa unor organe cu atribuţii jurisdic-
ţionale din afara sistemului instanţelor judecătoreşti ceea ce înseamnă
că autoritatea judecătorească nu are monopolul funcţiei de a judeca,
unele cauze fiind încredinţate, prin lege, altor jurisdicţii.
Competenţa materială
Competenţa materială presupune o delimitare între instanţe de
grad diferit. Competenţa materială este reglementată de norme de
ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot
conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei
Competenţa teritorială
Prin competenţa teritorială se înţelege acea formă a competenţei
jurisdicţionale care prevede reguli de determinare a instanţelor
261
judecătoreşti de acelaşi grad. Competenţa teritorială poate fi de drept
comun, alternativă şi exclusivă, în funcţie de introducerea cererii de
chemare în judecată la instanţele de drept comun din punct de vedere
teritorial, posibilitatea reclamantului de a alege între două instanţe
deopotrivă competente sau obligativitatea introducerii cererii la o
anumită instanţă.
Prorogarea competenţei. Prin prorogarea de competenţă se înţelege
situaţia în care instanţa competentă să soluţioneze cererea cu care a
fost învestită de către reclamant devine competentă să soluţioneze şi
alte cereri care în mod obişnuit nu intră în competenţa sa. Prorogarea
competenţei este de trei feluri: prorogarea legală (intervine în cazurile
expres prevăzute de lege), prorogarea judecătorească (intervine în
temeiul hotărârii judecătoreşti), prorogarea convenţională sau voluntară
(intervine în temeiul unei înţelegeri a părţilor în cazul în care legea
permite acestora să deroge de la regulile de competenţă pe care le
stabileşte).
Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată:
1. Delegarea instanţei. Dispoziţiile art.23 din Codul de procedură
civilă prevăd că partea interesată poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să desemneze o altă instanţă de acelaşi grad cu cea competentă
atunci când aceasta din urmă este împiedicată să funcţioneze un timp
mai îndelungat datorită unor împrejurări excepţionale.
2. Strămutarea pricinilor. Potrivit art.37 din Codul de proce-
dură civilă, pricina se poate strămuta de la o instanţă la alta pe motiv
de rudenie, de afinitate, bănuială legitimă şi de siguranţă publică.
3. Excepţia de necompetenţă. Există posibilitatea ca instanţa care
a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată sau cu o cale de atac
să nu fie competentă. Mijlocul procesual prin care se invocă necom-
petenţa instanţei de a soluţiona este excepţia. Excepţia de necompetenţă
se invocă în mod diferit în funcţie de norme de competenţă imperativă
sau dispozitivă ce se pretinde a fi fost încălcată. Astfel, excepţia de
necompetenţă este absolută când se încalcă competenţa generală,
materială şi teritorială exclusivă şi poate fi invocată de orice parte, de
procuror sau de instanţa din oficiu în tot timpul procesului. Excepţia
de necompetenţă relativă intervine când se încalcă competenţa teritorială
(afară de competenţa teritorială exclusivă) şi poate fi invocată numai
de către pârât.
4. Conflictele de competenţă. Prin conflict de competenţă se
înţelege situaţia în care două sau mai multe instanţe judecătoreşti sau
alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră deopotrivă
262
competente să soluţioneze o pricină sau, dimpotrivă, se consideră toate
necompetente şi îşi declină reciproc competenţa. Conflictele de
competenţă se soluţionează pe calea regulatorului de competenţă de
către instanţa superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.
V. ACŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL
Noţiuni generale
Acţiunea civilă poate fi definită ca fiind ansamblul mijloacelor
procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor
subiective şi a situaţiilor juridice ocrotite de lege.
Pentru exercitarea acţiunii civile şi pentru ca o persoană fizică
sau juridică să fie parte într-un proces civil, trebuie îndeplinite urmă-
toarele condiţii: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală
şi calitatea procesuală.
Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în judecată).
Acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt clasificate după
mai multe criterii, şi anume:
1) în funcţie de calea procedurală aleasă de parte, cererile de
chemare în judecată se împart în cereri principale (declanşează proce-
dura judiciară), cereri accesorii (rezolvarea lor depinde de soluţia din
cererile principale), cereri incidentale (au o existenţă de sine stătătoare
însă sunt formulate într-un proces deja început);
2) în funcţie de scopul material urmărit, se disting: cereri de
realizarea dreptului (reclamantul ce se pretinde titularul unui drept
subiectiv solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului
sau, dacă nu mai este posibil acest lucru, la despăgubiri), cereri în
constatare (reclamantul solicită instanţei numai să constate un drept
subiectiv al său ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva
sa), cereri în constituire de drepturi (reclamantul solicită aplicarea
legii la anumite fapte pe care le invocă în scopul de a crea o situaţie
juridică nouă între părţi);
3) în funcţie de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al
dreptului subiectiv ce se valorifică, cereri nepatrimoniale şi cereri
patrimoniale. Cererile patrimoniale se împart în cereri personale (prin
care se încearcă valorificarea unui drept de creanţă), cereri reale( prin
care se urmăreşte valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei
unui bun), cereri mixte (prin care se urmăreşte valorificarea în acelaşi
263
timp a unui drept real şi a unui drept de creanţă, dacă acestea sunt
efectul aceleiaşi cauze sau se găsesc într-un raport de conexitate).
Actele de procedură şi termenele
Actul de procedură poate fi definit ca fiind orice act făcut pentru
declanşarea procesului civil în cursul şi în cadrul procesului de către
instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de
activitatea procesuală a acestora.
Regulile generale de îndeplinire a actelor de procedură sunt: să
îmbrace forma scrisă, să realizeze în chiar conţinutul său faptul că au
fost îndeplinite cerinţele legii, să fie realizat în limba română;
Prin termen de procedură înţelegem intervalul de timp înăuntrul
căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă,
este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.
Dispoziţiile legale care prevăd condiţiile de îndeplinire a actelor
de procedură şi a termenelor în care trebuie efectuate ar fi ineficiente
dacă nu s-ar prevedea şi sancţiunile care intervin atunci când nu sunt
respectate.
Sancţiunile diferă în funcţie de însemnătatea formei procedurale
pe care o protejează şi după interesul care impune respectul acelei forme.
Astfel, se disting următoarele sancţiuni: nulitatea actului de procedură,
decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului, perimarea
cererii prin care a fost investită instanţa, prescripţia dreptului de a
obţine executarea silită, sancţiunile pecuniare, sancţiunile disciplinare,
obligaţia de a completa sau reface actul îndeplinit fără respectarea
dispoziţiilor legale, obligaţia de a despăgubi partea vătămată prin
încălcarea formelor procedurale.
PARTEA A II-A. JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE.

CĂILE DE ATAC. PROCEDURI JUDICIARE SPECIALE.
EXECUTAREA SILITĂ
I. ETAPA SCRISĂ
Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură
prin care partea interesată se adresează instanţei de judecată pentru a
invoca aplicarea legii la un caz determinat, manifestarea de voinţă a
celui interesat de a-şi afirma o pretenţie şi de a-şi exercita dreptul de a
reclama punerea în mişcare a acţiunii civile.
264
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, potrivit
art. 112 Codul de procedură civilă, următoarele elemente:
− numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori pentru persoanele
juridice denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează a i se face toate comunicările;
− numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar
în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
− obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului,
atunci când preţuirea este posibilă;
− arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea;
− arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere;
− semnătura.
Ca formă a acţiunii civile, cererea de chemare în judecată
declanşează procesul civil şi, implicit, produce anumite efecte. Astfel,
cererea de chemare în judecată:
− învesteşte instanţa cu soluţionarea litigiului;
− constituie baza raportului procesual civil ce se formează între
reclamant şi pârât, fixează cadrul procesual în care se va desfăşura
judecata cu privire la părţi şi la obiectul litigiului;
− exprimă opţiunea reclamantului, în cazul competenţei teritoriale
alternativ, de a alege instanţa competentă, opţiune asupra căreia nu
poate reveni;
− operează punerea în întârziere a pârâtului;
− face să întrerupă prescripţia dreptului la acţiune, însă pentru a
produce efectul imperativ de prescripţie trebuie ca cererea să fie
introdusă înăuntrul termenului şi să nu fie respinsă, anulată, perimată
sau reclamantul să nu fi renunţat la ea.
Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde
la cererea de chemare în judecată şi urmăreşte să se apere faţă de
pretenţiile reclamantului.
Întâmpinarea cuprinde, potrivit art.115 Codul de procedură civilă:
excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea
reclamantului; răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept
ale cererii; dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de
265
cerere – când va cere dovada cu martori, pârâtul va arăta numele şi
locuinţa lor; semnătura.
Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea
prevede altfel. Nedepunerea, în termenul prevăzut de lege, a întâmpinării,
atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a
mai invoca excepţii în afara celor de ordine publică.
Cererea reconvenţională
Cererea reconvenţională este mijlocul procedural prin care
pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant. Potrivit art.119,
alin.2, C.pr.civ., cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Cererea
reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu
este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Ea
se judecă odată cu cererea principală, însă, când aceasta este în stare
de a fi judecată, instanţa va putea judeca deosebit.
Măsurile asiguratorii
Măsurile asiguratorii reprezintă în general toate mijloacele prin
care cel care ridică o pretenţie în justiţie îşi asigură din timp execu-
tarea hotărârii favorabile pe care să o obţină împotriva adversarului său.
Este de reţinut că măsurile asiguratorii nu sunt măsuri de executare
silită, ci mijloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile şi
care au ca scop doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor
urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului,
asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite dacă va
obţine titlul executoriu.
În Codul de procedură civilă sunt reglementate trei măsuri asigu-
ratorii, şi anume: sechestrul asigurator (se aplică în cazul în care
obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani şi constă
în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debi-
torului-pârât); poprirea asiguratorie (se poate înfiinţa asupra sumelor
de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporabile
urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta
i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente în
condiţiile stabilite de art.591 C.pr.civ); sechestrul judiciar (se aplică
în cazul bunurilor ce formează obiectul procesului şi constă în încre-
dinţarea de către instanţă a pazei şi administrării acestor bunuri unei
anumite persoane până la finalizarea procesului printr-o hotărâre
executorie).
266
Citarea şi comunicarea actelor de procedură
Potrivit art.85 din Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate
hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară
numai dacă legea nu dispune altfel. Art.88 din Codul de procedură
civilă prevede că citaţia va cuprinde numărul şi data emiterii, precum
şi numărul dosarului; arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;
arătarea instanţei şi sediului ei; numele, domiciliul şi calitatea celui
citat; numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii; alte noţiuni
prevăzute de lege; parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin cinci
zile înaintea termenului de judecată, iar în pricinile urgente, termenul
poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei.
II. ETAPA DEZBATERILOR
Desfăşurarea procesului în faţa instanţei de judecată dă posibi-

litate judecătorului să-şi execute rolul activ în vederea aflării adevărului,
să asigure respectarea principiului contradictorialităţii, a principiului
dreptului de apărare şi a principiului legalităţii.
Şedinţele de judecată
Grefierul de şedinţă, conform art. 46 din Regulament, preia
dosarele din arhivă sub semnătură în registrul de termene, cu cel puţin
48 ore înaintea termenului de judecată, îndeplinind următoarele activităţi:
întocmeşte lista cauzelor, pe care o afişează cu 24 de ore înaintea
termenului de judecată; completează condica de şedinţă, separat pe
complete; verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare
dovezile de înmânare sau de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte
procedurale; informează pe preşedintele completului de judecată asupra
eventualelor deficienţe înainte de a preda dosarele completului.
Judecarea cauzelor civile se face, în mod obişnuit, de un complet
care este, de regulă, prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele
instanţei atunci când acesta participă la judecată. În celelalte cazuri,
completul de judecată este prezidat de către judecătorul desemnat de
preşedintele instanţei sau secţiei.
Potrivit art.130 alin.1 C.pr.civ., judecătorii sau părţile pot pune
întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui,
care poate încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct.
Şedinţele de judecată sunt publice; accesul publicului în sală nu
poate fi limitat decât în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.
267
Principalele momente în desfăşurarea judecăţii sunt:
− apelul, care se face de către grefierul de şedinţă. În funcţie de
situaţia concretă, preşedintele completului va proceda la amânarea
procesului (când există motive întemeiate) sau la soluţionarea cauzei
(când nu s-a impus amânarea);
− în cazul în care s-a trecut la soluţionarea cauzei, instanţa se
va pronunţa mai întâi dacă au fost invocate, asupra excepţiilor de
procedură şi a celor care fac inutilă cercetarea fondului;
− la judecătorie, preşedintele completului de judecată înainte de
a intra în dezbateri va încerca împăcarea părţilor;
− după soluţionarea aspectelor menţionate se intră în dezbateri;
− când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele completului
va declara dezbaterile închise, instanţa retrăgându-se pentru deliberare.
În cazul în care instanţa găseşte necesare noi lămuriri, cauza poate fi
repusă pe rol.
Soluţionarea unui proces, de regulă, nu se poate efectua la un
singur termen de judecată, ci la mai multe termene, dintre care o
importanţă deosebită are prima zi de înfăţişare.
Prima zi de înfăţişare este acel termen la care părţile legal citate
pot pune concluzii.
Prima zi de înfăţişare poate fi primul termen de judecată, însă
dacă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile menţionate (părţile să fie
legal citate şi să poată pune concluzii) prima zi de înfăţişare se
prorogă până la termenul când se va realiza acest aspect.
Excepţiile procesuale
Excepţiile procesuale sunt mijloacele prin care, în cadrul procesului
civil, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă în
condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei
deduse judecăţii neregularităţi procedurale sau lipsuri privind exerciţiul
dreptului la acţiune, urmărind amânarea sau împiedicarea judecăţii în
fond. Excepţiile procesuale se clasifică după trei criterii, şi anume:
obiectul lor (excepţii de procedură şi excepţii de fond), actul pe care
tind să-l realizeze (excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii), caracterul
de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate
(excepţii absolute şi excepţii relative).
Dispoziţiile articolului 137 alin.1 din Codul de procedură civilă
reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind
că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi
268
asupra excepţiilor de fond care fac de prisos, în total sau în parte,
cercetarea în fond a pricinii.
Al doilea alineat al articolului 137 din Codul de procedură civilă
prevede că excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru
judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu
dezlegarea pe fond a pricinii. Din dispoziţiile legale menţionate reiese
că excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului
pretenţiei deduse judecăţii. Dacă excepţia este invocată în cursul judecării
fondului, instanţa va soluţiona în primul rând excepţia procesuală. În
cazul în care excepţia invocată este întemeiată instanţa o va admite
pronunţând fie o încheiere dacă dispune amânarea judecăţii, fie o
hotărâre dacă respinge sau anulează cererea sau îşi declină competenţa.
În cazul în care excepţia este neîntemeiată instanţa, o va respinge
printr-o încheiere interlocutorie continuându-se judecata.
Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins excepţia procesuală
poate fi atacată numai odată cu hotărârea de fond, dacă legea nu dispune
alt fel.
Hotărârea prin care a fost admisă excepţia este supusă aceluiaşi
regim juridic ca şi hotărârea ce urma să se pronunţe pe fond.
Probele în procesul civil
În procesul civil, probele au o importanţă deosebită, deoarece,
pentru a putea pronunţa hotărârea judecătorească, judecătorul trebuie
să cunoască raporturile juridice dintre părţi, faptele care au dat naştere
conflictului de interese dedus judecăţii şi în funcţie de aceste fapte să
aplice norma de drept corespunzătoare. Procesele sunt reglementate în
Codul civil şi Codul de procedură civilă.
În cadrul procesului civil sunt folosite următoarele mijloace de
probe: proba prin înscrisuri, proba prin declaraţiile martorilor, proba
prin rapoartele de expertiză, cercetarea la faţa locului, mărturisirea,
prezumţiile.
Proba prin înscrisuri
Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi fapte
juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material. Cele mai
importante înscrisuri sunt înscrisurile autentice (se fac cu solemnităţile
cerute de lege de un funcţionar de stat care are drept de a funcţiona în
locul unde actul s-a încheiat) şi înscrisurile sub semnătură privată (sunt
întocmite şi semnate de părţile de la care emană). În Codul civil, în afară
de înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, sunt
prevăzute şi dispoziţii care se referă la registrele comercianţilor
269
(art.1183-1184), registrele, cărţile sau hârtiile casnice (art.1185), menţi-
nerea creditorului pe titlu de creanţă (art.1186), răboaje (art.1187).
Codul comercial se referă la facturi acceptate corespondenţă,
telegrame şi registrele părţilor.
Proba prin declaraţiile martorilor
Prin mărturie se înţelege relatarea orală făcută de o persoană în
faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase care au
fost săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă personal.
Potrivit art.189 C. pr. Civ., nu pot fi ascultate ca martori: rudele
şi afinii până la gradul trei inclusiv; soţul chiar despărţiţi, interzişii
judecătoreşti şi cei declaraţi prin lege incapabili de a mărturisi, cei
condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă.
Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act
sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este
de natură să producă efecte contra coautorului ei.
Reiese că mărturisirea provine numai de la una din părţi şi ea nu
trebuie confundată cu mărturia, care aparţine, aşa cum am arătat,
martorului.
Mărturisirea poate fi de două feluri: mărturisirea extrajudiciară
(este făcută în afara judecăţii procesului) şi mărturisirea judiciară (este
făcută în timpul procesului înaintea instanţei de judecată).
În cazul în care nu este făcută spontan, mărturisirea se obţine
prin procedura interogatoriului (art.218 – 225 C.pr. civ.).
Proba prin rapoartele de expertiză
Potrivit art.201 C.pr.civ., când pentru lămurirea unor împrejurări
de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti,
ea va numi la cererea părţilor ori din oficiu unul sau trei experţi
stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe
şi termenul în care trebuie să se efectueze expertiza.
Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instanţă
să aibă loc cu cel puţin cinci zile înainte.
Cercetarea la faţa locului
În cazul când va socoti de trebuinţă, instanţa va putea hotărî ca
în întregul ei sau unul din magistraţi să meargă la faţa locului spre a se
lămuri asupra unor împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere
(art.215 C. pr. civ.). Cercetarea la faţa locului se solicită de părţi sau
se dispune din oficiu de instanţă.
270
Prezumţiile
Prezumţiile sunt definite de art.1199 C. Cv. Potrivit dispoziţiei
legale menţionate, prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
În esenţă, prezumţia este o presupunere pe care o face legiuitorul
(prezumţia legală), sau judecătorul (prezumţia simplă).
Incidente procedurale care pot apărea în cursul judecăţii
Suspendarea judecăţii
Suspendarea judecăţii intervine datorită unor împrejurări voite
de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea cauzei, sau independente
de voinţa lor, când sunt în imposibilitatea de a se prezenta la judecată.
Cauzele principale de suspendare sunt grupate în art. 242-244 C.pr.civ.
Suspendarea este de două feluri: suspendarea voluntară (intervine
datorită manifestării voinţei părţilor, şi este, la rândul ei, expresă sau
tacită ) şi suspendarea legală (intervine de drept sau rămâne la
aprecierea instanţei).
Suspendarea judecăţii se dispune de către instanţă printr-o încheiere
care poate fi atacată cu recurs în mod separat (art.244 C.pr.civ).
Perimarea
Perimarea este sancţiunea procedurală ce determină stingerea
procesului în faza care se găseşte ca urmare a rămânerii lui în
nelucrare un anumit timp, prevăzut de lege, din culpa părţii.
Potrivit art.248 C.pr.civ., orice cerere de chemare în judecată,
contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau
de revocare se perimează de drept chiar împotriva incapabililor dacă a
rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte
a fi de vină când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
Alineatul 2 prevede că termenul perimării nu curge cât timp, fără
vina părţii, cererea nu a ajuns la instanţa competentă să o judece sau
nu se poate fixa termen de judecată.
Spre deosebire de termenul de perimare care, în materie civilă,
este de un an, în materie comercială este de 6 luni. Perimarea se
constată din oficiu de către instanţă sau la cererea părţii interesate.
Hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului în
termen de cinci zile de la pronunţare (art.253 al.2 C.pr.civ).
Actele de dispoziţie ale părţilor
Renunţarea reclamantului
Renunţarea reclamantului se manifestă sub două forme: renunţarea
reclamantului la judecată şi renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv
dedus judecăţii.
271
Potrivit art.246 C.pr.civ., reclamantul poate să renunţe oricând la
judecată fie verbal în şedinţă, fie prin cererea scrisă. Instanţa ia act de
cererea de renunţare la judecată printr-o încheiere dată fără drept de apel.
De asemenea, renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii
poate avea loc oricând, deşi art.247 alin.2 se referă numai la renunţarea
în faţa primei instanţe şi apel.
În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa se va
pronunţa prin hotărâre, prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî
asupra cheltuielilor. Hotărârea este supusă recursului.
Achiesarea
Achiesarea se manifestă sub două aspecte: achiesarea pârâtului
(acesta recunoaşte pretenţiile reclamantului fie spontan fie prin
intermediul reclamantului) şi achiesarea părţii care a pierdut procesul
(partea care a pierdut procesul renunţă la dreptul de a ataca hotărârea).
Tranzacţia
Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces
început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte prin concesii
reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii
noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către
cealaltă parte la dreptul care este litigios ori îndoielnic.
Dispoziţiile art. 271 Cod de procedură civilă prevăd că părţile se
pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii chiar fără să fi fost citate pentru
a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor.
Învoiala părţilor va fi înfăţişată în scris şi va alcătui dispozitivul
hotărârii.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă numai
recursului.
III. ETAPA DELIBERĂRII ŞI PRONUNŢĂRII HOTĂRÂRII

După închiderea dezbaterilor, judecătorii deliberează în secret
asupra soluţiei ce urmează să dea fiecărei cauze. Rezultatul deliberării
are loc printr-o minută scrisă de către un membru al completului de
judecată şi care a participat la judecata cauzei. Soluţia se consemnează
în condica de şedinţă, iar după aceasta, întotdeauna, se pronunţă în
şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor.
Hotărârea judecătorească
Hotărârea desemnează actul de dispoziţie prin care instanţa,
realizând o adevărată activitate de judecată, tranşează un litigiu,
272
rostind dreptul şi stabilind măsuri pentru recunoaşterea, ocrotirea sau
valorificarea lui.
Din punct de vedere al redactării, hotărârea judecătorească cuprinde
trei părţi: practicaua (se întocmeşte de către grefierul de şedinţă şi
trebuie prevăzute menţiunile din art. 261, pct. 1-4), considerentele
(motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în
vederea pronunţării), dispozitivul ( cuprinde soluţia dată de completul
de judecată, concretizată în minută).
Hotărârea este redactată de către judecătorul desemnat de către
preşedintele completului de judecată atunci când completul este alcătuit
din mai mulţi judecători.
IV. CĂILE DE ATAC

Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin
intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei
hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite.
Apelul
Apelul este o cale ordinară de atac prin intermediul căreia partea
care o exercită solicită instanţei superioare reformarea hotărârii
pronunţate de instanţa de fond.
Apelul este reglementat de dispoziţiile art. 282 – 298 Cod de
procedură civilă, fiind caracterizat ca o cale de atac comună, ordinară,
de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare.
Recursul
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau
Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele limitativ
determinate de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate
fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Recursul este reglementat de art. 299-316 din Codul de procedură
civilă şi este calificat, datorită modificărilor O.U.G nr. 138/2000, ca o
cale extraordinară de atac.
Contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de
retractare comună şi nesuspensivă de executare. Este reglementată de
art. 317 – 321din Codul de procedură civilă.
Art. 319 1 C.pr.civ. prevede că instanţa poate suspenda executarea
hotărârii a cărei anulare se cere sub condiţia dării unei cauţiuni. Alin 2 al
aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile art. 403 alin. (3) şi (4) se aplică
în mod corespunzător.
273
Contestaţia în anulare este de două feluri: contestaţia în anulare
obişnuită (art 317 C.pr.civ) şi contestaţia în anulare specială (art. 318
C.pr.civ). Sunt supuse contestaţiei în anulare hotărârile irevocabile.
Revizuirea
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, comună
şi nesuspensivă de executare.
Revizuirea este reglementată de art. 322-328 C.pr.civ. Art. 322
C.pr.civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive
în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o
instanţă de recurs atunci când se evocă fondul.
O.U.G. 138/2000 a adus modificări şi în cazul revizuirii în ceea
ce priveşte posibilitatea suspendării executării hotărârii a cărei revi-
zuire se cere.
Astfel, art.325 alin.1 C.pr.civ. prevede că instanţa poate suspenda
executarea hotărârii a cărei revizuire se cere sub condiţia dării unei
cauţiuni. De asemenea, se menţionează în alin. 2 că dispoziţiile art.403
alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
Recursul în interesul legii
Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac prin
intermediul căreia se urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare
pe întreg teritoriul ţării.
Recursul în interesul legii este reglementat de art. 329 C.pr.civ.
V. PROCEDURI JUDICIARE SPECIALE

Codul de procedură civilă reglementează şi anumite proceduri
speciale care derogă sub unele aspecte de la dispoziţiile ce guvernează
judecata în faţa primei instanţe şi soluţionarea căilor de atac.
Ordonanţa preşedinţială. Potrivit art.581 alin.1 C.pr.civ.,
instanţa va putea să ordone măsuri vremelince în cazuri grabnice,
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru
prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara precum şi
pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Din
dispoziţia legală menţionată reiese că instanţa va putea să ordone
măsuri vremelnice în cazuri grabnice dacă sunt îndeplinite două
condiţii: urgenţa şi caracterul vremelnic, din care rezultă a treia,
respectiv, măsura luată să nu prejudece fondul. Ordonanţa preşedinţială
este reglementată de art. 581-582 C.pr.civ.
274
Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Refacerea
înscrisurilor şi hotărârilor dispărute este reglementată de art. 583 – 585
C.pr.civ. şi se aplică dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în
curs de judecată, dispărute în orice chip, a dosarelor sau înscrisurilor care
privesc pricina în care s-a pronunţat o hotărâre de primă instanţă ce a fost
atacată cu apel, precum şi a dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o
pricină în care s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă.
VI. EXECUTAREA SILITĂ

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea
căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre jude-
cătorească sau printr-un titlu executoriu, constrânge – cu concursul
organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută de
bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le
aduce la îndeplinire în mod silit. Executarea silită, ca parte a
procesului civil, implică o activitate concurentă a mai multor subiecţi
procesuali, participanţi la efectuarea de acte de procedură pe baza
cărora iau naştere, se modifică şi se sting raporturile procedurale
execuţionale. Participanţii la executare silită sunt: părţile (creditorul –
debitorul), organele de executare, instanţa judecătorească, Ministerul
Public. Potrivit art. 379 alin. 1 C.pr.civ., nici o urmărire asupra
bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă
certă, lichidă, exigibilă. Din textul de lege menţionat rezultă că pentru
a porni executarea nu este suficientă existenţa unui titlu executoriu, ci
creditorul trebuie să justifice urmărirea silită prin existenţa unei
creanţe certe, lichide şi exigibile.
Executorul judecătoresc este obligat, înainte de a trece la
executarea silită a bunurilor, să-l înştiinţeze pe debitor despre pornirea
executării. Această înştiinţare poartă denumirea de somaţie, care este
un act de procedură şi se face în formă scrisă.
Potrivit art. 399 alin.1 C.pr.civ., împotriva executării silite înseşi,
precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie
de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Alin. 2 al aceluiaşi
articol. prevede că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea
silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţio-
narea anulării actului nelegal.
Aşadar, contestaţia la executare este mijlocul procedural specific
producerii de executare silită prin care se obţine anularea sau îndepăr-
275
tarea unor acte de executare sau chiar şi anihilarea efectului executoriu
al unui titlu executoriu. Este de reţinut că pe calea contestaţiei la
executare nu se poate solicita anularea însăşi a titlului executor sau să
se schimbe fondul soluţiei în titlul executoriu.
Competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare diferă în
funcţie de obiectul acesteia. Astfel, contestaţia propriu-zisă se introduce
la instanţa de executare, iar contestaţia privind lămurirea înţelesului,
întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a
pronunţat hotărârea ce se execută. Când contestaţia vizează un titlu
executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de
soluţionare aparţine instanţei de executare.
Potrivit art. 404 C.pr.civ., în toate cazurile în care se desfiinţează
titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la
întoarcerea executării, restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Potrivit
aceluiaşi text, bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor
restitui celui interesat, iar în cazul în care executarea silită s-a făcut
prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face
prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare,
actualizate din rata inflaţiei cu excepţia situaţiei când îşi găseşte
aplicare art. 449 C.pr.civ.
1. Minodora Condoiu, Drept procesual civil, Editura Fundaţiei
România de Mâine. Bucureşti, 2005
2. V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
3. I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lex,
Bucureşti, 1998
4. I. Deleanu, Tratat de drept procesual civil, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1995
5. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Editura
Lumina Lex, 2001
276
DREPT PENAL (PARTEA GENERALĂ)
Conf. univ. dr. IOAN GRIGA
SEMESTRUL II
Obiective
Disciplina Drept penal (partea generală) îşi propune însuşirea de
către studenţi a dispoziţiilor Părţii generale a dreptului penal în vederea
asigurării bazei teoretice necesare studierii, ulterior, a Părţii speciale a
dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe penale prevăzute în planul de
învăţământ al Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică.
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Generalităţi privind dreptul penal

Dreptul penal, ca ramură de drept. Termenul de drept penal
cunoaşte două accepţiuni: ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o
totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare cele 3
instituţii fundamentale: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunile de
drept penal; ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi
concepţiilor despre instituţiile fundamentale de drept penal.
Definiţia dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de
drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de
puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau
luate de către instanţele judecătoreşti faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale
statului de drept.
Caracterele dreptului penal
• dreptul penal este o ramură de drept distinctă alături de alte ramuri
de drept;
• dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept;
• dreptul penal are o structură unitară;
• dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu
aceeaşi reglementare;
277
• normele dreptului penal stabilesc expres infracţiunile, condiţiile de
tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi
sancţiunile;
• dreptul penal are un scop specific – apărarea valorilor sociale
fundamentale (arătate în art. 1 din C. pen.);
• instituţiile acestei ramuri de drept sunt: infracţiunea; răspunderea
penală; sancţiunile de drept penal (pedepsele, măsurile educative şi
măsurile de siguranţă);
• dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna
unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul.
Obiectul dreptului penal îl constituie apărarea relaţiilor sociale în
complexitatea lor. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea
de a nu vătăma sau pune în pericol prin faptele lor valorile sociale
fundamentale.
Relaţiile sociale au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii,
fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie sub forma unor relaţii de conflict
ce apar după încălcarea legii.
Dreptul penal are ca obiect relaţiile de conflict ce apar între stat, ca
titular al ordinii de drept (reprezentant al societăţii pentru apărarea acestor
valori), şi infractori.
Scopul dreptului penal este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit căruia
„legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu,
membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub
incidenţa legii penale.
2. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI

PENAL ROMÂN
Principiile dreptului penal român
Definiţie. Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi
regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de
luptă împotriva infracţiunilor.
Caracterizare
Principiile dreptului penal român se împart în trei categorii:
fundamentale; generale; instituţionale. Ele îşi găsesc aplicarea în toate
instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile).
278
Principiul legalităţii (Nullum crimen sine lege; Nulla poena sine lege)
– este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este
completat şi de art. 11C.P.;
- îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel:
nullum crimen sine lege (nici o infracţiune în afara legii); nulla poena sine
lege (nici o sancţiune în afara legii); nullum judicium sine lege (nici un
proces în afara legii);
- respectându-se acest principiu, nu va fi trasă la răspundere penală
persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi, totodată, nu va fi trasă la
răspundere penală o persoană care a săvârşit o faptă ce nu era prevăzută la
acea vreme ca infracţiune în lege.
Principiul egalităţii în faţa legii penale
- este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un
principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României;
- subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale,
indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică etc.;
- nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din
întreaga legislaţie penală.
Principiul umanismului
- este un principiu prevăzut în Constituţia României, dar şi în
numeroase articole din Codul penal; astfel, art. 22 din Constituţie prevede:
„Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică sunt
garantate”; „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă
sau de tratament inuman ori degradant”; „Pedeapsa cu moartea este
interzisă”;
- conform acestui principiu, constrângerea penală trebuie să aibă un
caracter uman.
Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală
- reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. pen.;
- presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure
prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie
generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială);
- prevenirea constă în: incriminarea faptelor periculoase, dar şi în
pedepsirea celor care nu respectă legile;
- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul
pedepsei (art. 52 C. penal).
279
Principiul infracţiunii – ca unic temei al răspunderii penale
- este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în art.
17 alin. 2 C. penal;
- funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără
săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală;
- conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa-zisa
răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o
faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de
lege (să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie
prevăzută de lege).
Principiul personalităţii răspunderii penale
- nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile
privind răspunderea penală;
- este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare
trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se
poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane sau
răspunderea colectivă (în proiectul viitorului Cod penal este prevăzută
răspunderea penală a persoanelor juridice).
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal
- este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal, fiind un principiu
specific acestei ramuri de drept;
- presupune aplicarea sancţiunilor proporţional cu gravitatea faptei
săvârşite; cu periculozitatea infractorului; cu condiţiile în care a fost
săvârşită infracţiunea;
- această individualizare este de trei feluri: legală (faza elaborării legii
penale); judiciară, realizată în concret după săvârşirea infracţiunii (faza
aplicării pedepsei); administrativă, realizată în faza executării pedepsei.
Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de
pericol social
- este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17
alin. 1 din C. penal;
- constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă
un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi
abateri;
- se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de
pericol social cel mai ridicat.
280
Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru
infractorii minori
- este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art.
109 în cadrul Titlului V al Codului penal.
Izvoarele dreptului penal român
Definiţie. Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc
faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile
răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii
obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului
penal.
Izvoarele dreptului penal român pot fi: materiale şi formale; interne şi
externe; directe şi indirecte.
Cadrul izvoarelor: Constituţia României; Codul penal; Legile penale
speciale; Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale; Legile gene-rale care
conţin dispoziţii penale; Tratatele şi convenţiile internaţionale.
Legislaţia penală română cuprinde totalitatea reglemen-tărilor
penale.
Raportul juridic de drept penal român reprezintă legătura
juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, raport în care statul,
prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea
valorilor sociale, ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe cei
care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se
conforma legii şi a suporta sancţiunile penale.
Feluri: de conformare; de conflict.
3. LEGEA PENALĂ, NORMELE PENALE

ŞI INTERPRETAREA LEGII PENALE
Legea penală
Definiţie. Conform art. 74 din Constituţie, prin lege penală se
înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi
care conţine norme de drept penal.
Potrivit art. 141 din Codul penal, prin lege penală se înţelege orice
dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.
Categorii de legi penale
- după rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare
socială:
• legi penale generale – au o aplicare generală, cuprinzând principii
fundamentale şi norme prin care sunt încriminate imensa majoritate a
faptelor ce constituie infracţiuni (Codul penal);
281
• legi penale speciale – prin care sunt încriminate fapte dintr-un
anumit domeniu specific şi au o aplicare mai restrânsă (asupra unui anumit
domeniu – Legea nr. 296/ 2001, privind extrădarea etc.).
În caz de concurs între cele două categorii de legi, se va aplica legea
specială, conform adagiului specialia generalibus derogant;
- după durata în timp:
• permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal);
• temporare (cu durată determinată – legile excepţionale);
- după natura necesităţii care a impus adoptarea lor:
• ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal);
• extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori so-
ciale în situaţii excepţionale – război, calamităţi etc.). Acestea sunt, de
regulă, temporare.
Normele penale
Definiţie. Normele juridice penale reprezintă o specie de norme
juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică,
prescriind reguli de drept penal, precum şi pedepse sau alte sancţiuni
specifice în cazul încălcării acestora.
Structura normei penale. În doctrină există opinii diferite cu privire
la structura normei penale; astfel, unii autori susţin că aceasta ar avea o
structură trihotomică, formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune; alţi autori
susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică, formată numai din
dispoziţie şi sancţiune. Prima opinie ni se pare corectă, întrucât norma
penală are o ipoteză, care deşi nu este explicită, ea se subînţelege,
regăsindu-se implicit în conţinutul textului.
Interpretarea legii penale
Definiţie. Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-
raţională de lămurire a conţinutului şi scopului unei legi penale, pentru
aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului
care a adoptat legea respectivă.
Necesitatea interpretării este impusă de: neclaritatea unor texte de
lege; existenţa unor termeni neînţeleşi care au nevoie de explicaţii;
particularizarea unor situaţii abstracte.
Formele interpretării
După organul sau persoana care face interpretarea:
1) oficială, efectuată de organe oficiale:
• autentică (organul care a emis legea): contextuală (făcută de
legiuitor în momentul adoptării legii); posterioară (făcută ulterior printr-un
act separat);
282
• judiciară (organul judiciar);
2) neoficială (doctrinară), efectuată de către oamenii de ştiinţă în
tratate, cursuri şi monografii.
Metodele de interpretare:
- literală sau gramaticală – constă în aflarea înţelesului legii cu
ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale;
- raţională sau logică – constă în utilizarea procedeelor logice şi
raţionale pentru aflarea înţelesului, şi anume: a fortiori (a minori ad majus,
a majori ad minus, qui potest plus, potest minus); per a contrario (qui dicit
de una, negat de altera); reductio ad absurdum; a pari (ubi eadem ratio,
ubi idem jus);
- istorică – presupune analiza istoricului legii interpretate din punct
de vedere al condiţiilor sociale, economice, politice şi juridice existente în
momentul adoptării ei şi aflarea înţelesului şi sensului legii prin intermediul
acestor considerente de ordin istoric;
- sistematică – constă în studierea normei ce se interpretează în
corelaţie cu alte norme cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte
din sistemul de drept;
- prin analogie – constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul
alteia, care prevede un caz asemănător. (A nu se confunda cu aplicarea legii
prin analogie care este interzisă).
Rezultatul interpretării constă în concluzia la care se ajunge în urma
acesteia. Astfel, există: interpretarea extensivă – când textul de lege trebuie
extins; interpretarea restrictivă – când textul de lege trebuie restrâns;
interpretarea declarativă – când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit
acesta să spună prin lege există o concordanţă perfectă.
Limitele interpretării:
Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se
creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.
4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul
României
a. Principiul teritorialităţii (art. 3 C. pen.). „Legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
- aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată;
- el decurge din suveranitatea şi independenţa ţării;
- legea penală română se aplică, aşadar, tuturor cetăţenilor şi pe tot
teritoriul ţării.
283
b. Noţiunea de „teritoriu” (art. 142 şi 143 C. pen.).
c. Excepţii de la principiul teritorialităţii:
- imunitatea de jurisdicţie(art.8 Cod penal), de care beneficiază
numai membrii corpului diplomatic;
- infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine;
- infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine
aflate temporar pe teritoriul nostru.
Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului României
Aceasta se face în raport cu următoarele principii:
a) Principiul personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.)
b) Principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.)
c) Principiul universalităţii legii penale (art. 6 C. pen.)
Conform art. 7 C. pen., principiul realităţii şi principiul universalităţii
îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
internaţională; acestea au deci prioritate.
Extrădarea
Definiţie. Extrădarea este un act bilateral între două state în baza
căruia un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un
condamnat îl predă la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus să
execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Extrădarea implică întotdeauna două state: statul solicitat – pe
teritoriul căruia se găseşte infractorul (extrădare pasivă); statul solicitant –
care poate fi (extrădare activă): statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit
infracţiunea; statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită
infracţiunea; statul al cărui cetăţean este infractorul.
5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Principiul activităţii legii penale (art. 10 C. pen.)
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se
află în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplică decât pentru
infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în
vigoare şi data abrogării. Determinarea legii penale active se face prin
stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii.
Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta:
• momentul publicării legii în „Monitorul Oficial”;
• o altă dată ulterioară menţionată în textul legii.
Momentul ieşirii din vigoare poate fi marcat prin:
284
• intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementează
aceleaşi relaţii sociale;
• abrogarea expresă sau tacită (totală sau parţială);
• ajungerea la termen a legii penale temporare;
• încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii
excepţionale;
• autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau
excepţionale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen
a legilor menţionate.
Concursul de legi penale reprezintă situaţia în care la un moment
dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi
relaţii sociale, una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o
lege excepţională. În acest caz, se aplică legea specială (când există legea
generală şi specială) conform adagiului specialia generalibus derogant şi
legea excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi
excepţională).
Aplicarea legii penale. Conform principiului activităţii, legea penală
nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii
penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor (art. 11
C. pen. – neretroactivitatea legii penale).
Principiul retroactivităţii legii penale (art. 12 C. pen.)
Este regula de drept conform căreia legea penală se aplică şi
faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare (este opusul principiului
neretroactivităţii).
Principiul ultraactivităţii legii penale (art.16 C. pen.)
Este regula de drept conform căreia legea penală continuă să se
aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea
conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare.
Cazurile în care legea penală ultraactivează:
- legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape
imposibil ca, până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins şi
judecat;
- în cazul legii penale mai favorabile infractorului.
Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii
Situaţiile tranzitorii se creează prin succesiunea unor legi penale în timp,
legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite.
În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema: Ce lege penală se
aplică?
• legea penală veche (teoria ultraactivităţii);
285
• legea penală nouă (teoria retroactivităţii);
• legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.).
Dintre aceste trei posibilităţi se aplică cea de a treia, în funcţie de
criteriile mai sus menţionate.
Aplicarea legii penale mai favorabile

Este întâlnită în câteva situaţii şi reglementată ca atare, după cum
urmează:
• Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor
nedefinitiv judecate
Definiţie şi caracterizare. Este situaţia întâlnită atunci când de la
săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei privitor la
aceasta infracţiune au intervenit una sau mai multe legi penale.
Efecte juridice. Se va aplica întotdeauna legea penală mai favorabilă
indiferent dacă aceasta este legea veche sau cea nouă (art.13 din actualul
cod penal şi art.6 din noul cod penal).
Potrivit acestui principiu, dacă fapta este incriminată în ambele sau
mai multe legi penale intervenite în această perioadă, legea penală mai
favorabilă se determină în raport de: condiţiile de incriminare; condiţiile de
tragere la răspundere; condiţiile de aplicare a sancţiunilor; după termenul de
prescripţie etc.
• Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive (art. 14 şi art. 15 C. pen.)
Definiţie şi caracterizare. Aplicarea legii noi mai favorabile are ca
efect în aceste situaţii reducerea pedepsei aplicate.
Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate
realiza în mod obligatoriu (art. 14 C. pen.), dar şi facultativ (art. 15
C. pen.).
Condiţiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile: să
existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la
amendă; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte
de executarea pedepsei să intervină o lege nouă; legea penală nouă să fie
mai favorabilă; pedeapsa definitiv aplicată să depăşească maximul special
al pedepsei prevăzute de legea nouă.
Efecte: reducerea pedepsei închisorii sau amenzii; înlocuirea
închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda.
Condiţiile de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile
(art. 15 C. pen.): existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar
numai la pedeapsa închisorii); dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi până la executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce
286
prevede o pedeapsă mai uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei;
aplicarea este facultativă când sancţiunea aplicată este mai mică decât
maximul special prevăzut de legea nouă.
Efecte: nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea
pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă; instanţa sesizată poate
dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa; reducerea
facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza teritorială în care se
află penitenciarul unde cel condamnat îşi execută pedeapsa, spre deosebire
de aplicarea obligatorie, care operează de jure, conform art. 14 C. pen.
6. INFRACŢIUNEA
Definiţia infracţiunii. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală (art. 17 C. pen.).
Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale
infracţiunii: pericolul social; vinovăţia; prevederea în legea penală.
A. Pericolul social
Definiţie. Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de
a leza ori pune în pericol valorile sociale fundamentale (art. 18 C. pen.).
Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
(art. 18 din actualul cod penal şi art. 19 din noul cod penal)
Concept. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi
prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Condiţii: fapta să fie deci lipsită de importanţă; atingerea valorii
sociale să fie foarte mică; fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală.
Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 181 alin. 2
C. pen.): modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit;
împrejurările în care fapta a fost comisă; urmarea produsă sau care s-ar fi
putut produce; persoana şi conduita făptuitorului.
Sancţiunea şi efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii
Când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal; persoana
în cauză nu e trasă la răspundere penală şi, deci, nu i se aplică o sancţiune
penală; în acest caz se va aplica o măsură administrativă prevăzută în
art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare cu avertisment; amendă de la 100.000 la
10.000.000 de lei; dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate
fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură
sancţiune cu caracter administrativ.
287
B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.)
Definiţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care,
săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut
în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente
periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a
urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Factorii vinovăţiei:
- voinţa (factorul volitiv) – reprezintă un proces psihic de conducere
conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a
vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii;
- conştiinţa (factorul intelectiv) – reprezintă facultatea psihică prin
care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia; dezvăluie
atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită.
Formele vinovăţiei: intenţia; culpa; praeterintenţia.
I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.)
Definiţie. Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în
Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea
rezultatului sau acceptarea acestui rezultat.
Forme principale:
- Intenţia directă – constă în prevederea rezultatului faptei şi
urmărirea producerii rezultatului: caracteristicile ei sunt prevederea şi
urmărirea rezultatului (de exemplu, fapta persoanei care îndreaptă pistolul
împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei).
- Intenţia indirectă – constă în prevederea rezultatului faptei care nu
este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt prevederea şi
acceptarea rezultatului (de exemplu, fapta inculpatului de a aplica victimei
mai multe lovituri la întâmplare în zone ale corpului, inclusiv în cele vitale,
care relevă şi arată că, deşi nu urmăreşte în mod direct uciderea victimei, a
acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat prin loviturile aplicate şi în
zonele vitale).
Alte forme: intenţia simplă şi calificată; intenţia iniţială şi supravenită;
intenţia spontană şi premeditată; intenţia unică şi complexă.
II. Culpa
Definiţie. Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede
rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va
produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l
prevadă.
Forme principale:
- culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de exemplu,
288
cazul accidentelor de circulaţie). Observaţie: diferenţa dintre intenţia indirectă şi
culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în primul caz, el
prevede şi acceptă rezultatul, iar în al doilea, el urmăreşte, dar nu acceptă
rezultatul;
- culpa simplă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se
deduce în concret în funcţie de împrejurări (de exemplu, fapta persoanei
care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o
persoană care este în trecere). Observaţie: diferenţa dintre culpa simplă şi
cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere a rezultatului: în
primul caz, rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz, acesta era
imposibil de prevăzut.
Alte forme: imprudenţă sau nesocotinţă; nebăgare de seamă
(neatenţie); neglijenţă; nepricepere; nedibăcie.
III. Praeterintenţia (intenţia depăşită)
Definiţie. Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia şi
culpa. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci
este o creaţie a doctrinei.
Caractere:
- făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al
unei infracţiuni (cu intenţie);
- se produce însă un rezultat mai grav, pe care făptuitorul nu l-a
urmărit sau acceptat (din culpă); de exemplu, infracţiunea prevăzută de
art. 183 Cod penal: „lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte”.
Exemplu: o persoană loveşte uşor sau îmbrânceşte o altă persoană
care se dezechilibrează, cade, se loveşte de bordura din beton şi moare.
C. Prevederea faptei în legea penală ( art.17 şi art.141 C.Pen)
Definiţie. Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor peri-

culoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter penal.
Caractere: contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune (ilicit
penal) şi celelalte forme de ilicit; este în deplină concordanţă cu principiul
legalităţii.
Toate trăsăturile esenţiale prezentate trebuie întrunite cumulativ pentru
existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la inexistenţa acesteia.
7. CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTE

ALE INFRACŢIUNII
289
I. Conţinutul infracţiunii
Definiţie. Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor

prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste
condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare.
Importanţă. Pe baza conţinutului infracţiunii au loc calificarea
acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează.
Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal – cel
descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi
subiective în care o faptă devine infracţiune; un conţinut concret – cel al
unei fapte determinate.
Structura conţinutului. Prin structura conţinutului infracţiunii
înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferitele
elemente care îl alcătuiesc. Structura conţinutului ne dă posibilitatea să
determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative.
II. Condiţiile preexistente ale infracţiunii (Termenii infracţiunii)
A. Obiectul
Definiţie. Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi
relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt vătămate ori
periclitate prin fapta prevăzută de legea penală.
Categorii:
- obiectul juridic general – reprezintă totalitatea valorilor sociale pe
care normele penale le ocrotesc;
- obiectul juridic generic (de grup) – este format din fascicolul sau
mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele
penale; acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a
Codului penal pe titluri şi capitole;
- obiectul juridic specific – este valoarea socială concretă căreia i se
aduce atingere prin infracţiune; acesta serveşte la determinarea
individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup;
- obiectul material – reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă
materială împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate
infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de
rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol
(calomnie, insultă);
- obiectul complex – este specific infracţiunilor complexe
(infracţiunea de tâlhărie – art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un
obiect principal şi dintr-unul secundar.
Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii: obiectul infrac-
ţiunii este un factor preexistent necesar oricărei infracţiuni; inexistenţa
290
acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii; la unele infracţiuni, obiectul
trebuie să îndeplinească unele condiţii: să conste într-un bun mobil (bani);
să fie de o anumită natură (document); să se afle într-un anumit loc (de
exemplu, în posesia făptuitorului – art. 213 C. pen., abuzul de încredere) .
B. Subiecţii
Definiţie. Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate în
săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea
consecinţelor acesteia.
Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal,
întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă, incluzând
subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal,
dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii.
Feluri: subiect activ; subiect pasiv.
Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a
participat la săvârşirea infracţiunii. Acesta poate fi deci: autor; instigator;
complice.
Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune
care este mai restrânsă decât cea de făptuitor.
Condiţii generale ale subiectului activ:
- să fie o persoană fizică;
- vârsta – art. 99 C. pen.: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care
a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”;
- responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de
faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea
determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde,
aşadar, factorii intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a
oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este
iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.);
- libertatea de voinţă şi acţiune – presupune deciderea în mod liber a
săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale
voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau
psihice, fapta nu mai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen.
Condiţii speciale ale subiectului activ
Unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care
săvârşeşte fapta, şi anume: cetăţean român (infracţiunea de trădare); militar
(pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei); lipsa acestei
calităţi poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării
juridice a acesteia.
291
Categorii de subiecţi activi: după vârstă: minori (până în 18 ani);
majori (după 18 ani); tineri infractori (de la 18 la 21 de ani); după număr:
unici – infracţiuni care pot avea un singur autor; plurali – infracţiuni care
pot avea 2 sau mai mulţi autori; după calitate: simpli (necircumstanţiaţi);
calificaţi (circumstanţiaţi) – militar.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii.
Condiţii generale:
- trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal;
- este şi persoana păgubită prin infracţiune, dar persoana păgubită
poate să fie şi alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu, în cazul
infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al
infracţiunii care a suferit un prejudiciu prin faptă – a suportat cheltuielile de
înmormântare).
Condiţii speciale. Ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o
anumită calitate a subiectului pasiv, şi anume – nou-născut (la infracţiunea
de pruncucidere art. 177 C. pen.).
Categorii de subiecţi pasivi: subiect pasiv general (statul, ca titular al
tuturor valorilor sociale); subiect pasiv special- persoana fizică sau juridică,
titulară a valorii sociale lezate; subiect pasiv principal; subiect pasiv
secundar; subiect pasiv simplu (necalificat); subiect pasiv calificat.
Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă spaţiul, perimetrul în care se
realizează activitatea infracţională.
Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă
prezintă importanţă în ce priveşte următoarele aspecte: contribuie la
stabilirea competenţei teritoriale; poate influenţa gradul de pericol social al
faptei şi chiar încadrarea juridică (în loc public etc.).
Unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit
loc (art. 206 C. pen.), lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa
infracţiunii. Locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209
lit. e C. pen.). Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit
art. 143 C. pen.
Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă momentul sau perioada de
timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă
importanţă sub următoarele aspecte: ajută la determinarea legii penale
aplicabile; ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în
momentul comiterii infracţiunii; marchează începutul curgerii prescripţiei
penale; prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie,
graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă; contribuie la stabilirea
gradului de pericol social concret al faptei; unele infracţiuni sunt
292
condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit timp (noapte, război), iar alte
infracţiuni au agravantele condiţionate de o anumită perioadă.
8. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

Definiţie. Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de
conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât
conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la
elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a
conţinutului juridic.
Laturile conţinutului constitutiv: obiectivă (fizică) – constă într-o
manifestare exterioară; subiectivă (psihică) – constă în atitudinea
făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei.
LATURA OBIECTIVĂ
Definiţie. Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de
norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa
infracţiunii.
Structură: elementul material; urmarea imediată; legătura de
cauzalitate.
I. Elementul material
Definiţie. Desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esenţial al oricărei infracţiuni.
Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie
ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa-numitul verbum regens.
Acţiunea desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva,
ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza: prin acte
materiale (lovire, luare); prin cuvinte (insultă, calomnie); prin scris
(denunţare calomnioasă).
Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce
legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca:
nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştinţa organele
judiciare (art. 265 C. pen.) etc.
Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii: într-o
unică variantă – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; în mai
multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni
(de exemplu, infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un
293
funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani
sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).
Distincţia între elementul material, varianta unică şi variantele
alternative, este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei
comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai
din acţiuni ori nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de
exemplu, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile
complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două
acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care
legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu,
tâlhăria – art. 211 C. pen.- care implică furt şi violenţă).
Cerinţe esenţiale
Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată
o dată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.
Cerinţele esenţiale se pot referi la: locul săvârşirii faptei (în public,
pentru infracţiunea de calomnie – art. 206 C. pen.; pe drumul public, pentru
unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice); timpul
săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere
(art. 177 C. pen.); modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris
oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice
mod – art. 288 C. pen.).
II. Urmarea imediată
Definiţie. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului
infracţiunii se produc o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini
urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin
fapta interzisă de legea penală ori starea de pericol creată pentru această
valoare.
Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta:
- fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia – când
obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om);
- fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute
în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru
aceste valori), când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta,
calomnia, ultrajul etc.).
Caracterizare: urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie
imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat
mijlocit); urmarea imediată este un element necesar al conţinutului
constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate
(subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al
infracţiunii.
294
În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată,
fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă
trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.
Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas
în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea
socială ocrotită.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat,
asemenea infracţiuni se numesc infracţiuni „de pericol”, „de atitudine”,
„infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol, rezultatul constă
într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul
lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de
cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.
III. Legătura de cauzalitate
Definiţie. Legătura de cauzalitate este liantul între elementul
material (cauză) şi urmarea imediată (efect) cerut de lege pentru existenţa
infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de
legătura de cauzalitate. În concret trebuie să se dovedească o legătură de la
cauză la efect, între acţiune-inacţiune şi urmarea imediată.
Caracterizare: este un element constitutiv al conţinutului oricărei
infracţiuni; fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii
obiective, deci nu poate exista infracţiunea; stabilirea existenţei legăturii de
cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în
cazul infracţiunilor zise formate, când urmarea imediată sub forma stării de
pericol rezultă din însăşi săvârşirea faptei.
Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate:
- identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane
care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul
teoriei sine qua non.Teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) a fost
formulată în 1860 de penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii,
sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au
precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non
al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a
acesteia din antecedenţa rezultatului şi, dacă rezultatul nu s-ar fi produs,
atunci acea condiţie este eliminată;
- stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute
din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-au
stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic;
- delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu
ajutorul teoriei sine qua non.
295
LATURA SUBIECTIVĂ
Definiţie. Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la
atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările
acesteia.
Structură: elementul subiectiv (vinovăţia; mobilul (motivul); scopul.
I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.)
Definiţie. Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a
săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.
Trebuie să facem deosebirea între vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţie ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul
caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19
C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz, vinovăţia va
exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu
forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu, în cazul săvârşirii unei
fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii,
dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea
faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie.
II. Mobilul
Definiţie. Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a
condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite
fapte. Este, în concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor să
săvârşească fapta.
III. Scopul
Definiţie. Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către
făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta.
9. FORMELE INFRACŢIUNII
Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în
drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge două
perioade:
• internă: conceperea ideii de a săvârşi infracţiunea; momentul
deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Cele trei momente se petrec
în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit
adagiului nuda cogitatio – „gândul criminal nu se pedepseşte”;
• externă: faza actelor preparatorii (pregătesc săvârşirea infracţiunii);
faza acţiunii de executare (se trece la săvârşirea efectivă a faptei); faza
296
urmărilor (producerea rezultatului). Acestea capătă relevanţă penală spre
deosebire de primele.
Formele infracţiunii, după fazele de desfăşurare, sunt: actele
preparatorii; tentativa; faptul consumat; faptul epuizat.
A. Actele preparatorii
Definiţie. Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni.
Regimul de sancţionare
În dreptul penal român se optează pentru teza neincriminării (aceste
acte nu se sancţionează). Sunt şi excepţii, printre care: când actele
preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la acele
infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) – privind sancţionarea tentativei la
infracţiunile contra statului; când actele preparatorii sunt asimilate
infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.); când actele preparatorii sunt
săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, procurarea de
mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativa la acea
infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară.
B. Tentativa (art. 20 Cod penal)
Definiţie. Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare ce a
fost întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul
cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Caractere: este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21);
aparţine fazei executării; este o formă atipică a infracţiunii,
caracterizându-se prin neproducerea rezultatului; este posibilă numai la
infracţiunea intenţionată.
Felurile tentativei: imperfectă (întreruptă); perfectă (terminată);
proprie; improprie.
Tentativa perfectă şi cea imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii.
I. Tentativa imperfectă (întreruptă) – art. 20 alin. 1 C. pen.
Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce; se
situează, în timp, după începutul executării, putând fi de natură umană sau
neumană; poate fi atât proprie, cât şi improprie.
II. Tentativa perfectă (terminată) – art. 20 alin. 2 C. pen.
Constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce; poate
fi atât proprie, cât şi improprie; este posibilă numai la infracţiunile de
rezultat (exemplu, omor).
297
III. Tentativa improprie – art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen.
Tentativa improprie se împarte în două categorii: tentativa relativ
improprie (art.20 alin.2 Cod penal) – se caracterizează prin imposibilitatea
numai relativă a producerii rezultatului (de exemplu, încercarea de a ucide
o persoană cu o doză insuficientă de otravă); tentativa absolut improprie
(absurdă – art. 20 alin. 3 C. pen.) – se caracterizează prin modul greşit de
concepere a săvârşirii infracţiunii (de exemplu, uciderea unei persoane,
utilizând vrăji sau farmece).
Deosebirea dintre cele două categorii de tentative constă în faptul că
prima prezintă un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a
doua nu prezintă pericol social, pentru că este inaptă să producă rezultatul
şi poate pune în discuţie discernământul făptuitorului.
IV. Tentativa proprie – art. 20 alin. 2 C. pen
Constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşirea
infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează
modului defectuos în care s-au folosit mijloacele. (Exemplu: fapta celui ce
descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor).
Incriminarea şi sancţionarea tentativei
Justificarea incriminării. Reprezentând un început de executare,
tentativa este periculoasă, fiind incriminată în legislaţia penală; tentativa
este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că latura obiectivă
a acesteia nu se realizează în întregime; latura subiectivă a tentativei se
realizează integral prin punerea în executare a hotărârii infracţionale.
Întinderea incriminării tentativei. Conform art. 21 alin. 2 C. pen.,
„tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea
minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea
consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al
pedepsei”; dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea
pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă: infracţiunile din culpă;
infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune;
infracţiunile cu execuţie promptă (insultă); infracţiunile de obicei (cerşetorie).
PREVEDERI ALE NOULUI COD PENAL

Sediul materiei este conform art. 34 din noul Cod penal, care prevede
că tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Se observă, cu uşurinţă că, spre deosebire de actualul Cod penal, care
defineşte tentativa ca fiind punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
298
infracţiunea, noul Cod penal o defineşte ca fiind punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea. Raţiunea acestei modificări este de a
înlătura controversa care a existat în doctrină în legătură cu forma de
vinovăţie cu care se poate săvârşi tentativa; în doctrină s-a exprimat teza că
tentativa nu se poate comite decât cu intenţie directă .În practica judiciară s-a
decis că tentativa se poate comite cu ambele forme ale intenţiei, directă şi
indirectă. Pentru a pune capăt controversei s-a recurs la această nouă definiţie.
C. Infracţiunea consumată
Definiţie. Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea
realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit.
Caracterizare: reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat
grad de periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa; atrage
întotdeauna răspunderea penală; majoritatea infracţiunilor cunosc această
formă; înglobează şi tentativa acelei infracţiuni; rezultatul acesteia se
produce o dată cu executarea în întregime a rezultatului material; în funcţie
de rezultatul ei, poate produce o vătămare sau o stare de pericol; stabilirea
momentului consumării marchează momentul producerii definitive a
răului; de aceea, după acest moment, eventuala reparare a acestuia nu poate
schimba calitatea de infractor a făptuitorului.
Cunoaşterea momentului consumării prezintă importanţă pentru
următoarele aspecte: determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu;
incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescripţie.
D. Infracţiunea – fapt epuizat
Definiţie. Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează
prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prin
amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale.
Caractere: susceptibilă de prelungire în timp; este o formă atipică a
infracţiunii, mai gravă decât infracţiunea consumată; antrenează o răspun-
dere penală mai gravă; nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.
Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat:
- infracţiunile continue – se caracterizează prin prelungirea în timp a
acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (exemplu, deţinerea
de instrumente în vederea falsificării de valori);
- infracţiunile continuate – se caracterizează prin săvârşirea de către
aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (exemplu, furturile mărunte
din autoturisme);
- infracţiunile progresive – se caracterizează prin producerea de noi
urmări după ce s-a consumat infracţiunea (exemplu, infracţiuni de loviri
cauzatoare de moarte);
299
- infracţiunile de obicei – se caracterizează prin repetarea elementului
material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte
obişnuinţa făptuitorului (exemplu, cerşetoria).
Importanţa momentului epuizării. La infracţiunile care sunt
susceptibile de acest moment, aplicarea legii în spaţiu şi timp, incidenţa
actelor de clemenţă, precum şi calculul termenului de prescripţie se fac în
raport cu acest moment, şi nu cu momentul consumării; soluţionarea şi
încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de momentul epuizării.
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă,
conform art. 22 C. pen., cauze generale de nepedepsire datorită renunţării
făptuitorului la activitatea infracţională sau înlăturării rezultatului produs.
Desistarea constă în renunţarea făptuitorului la continuarea
executării începute, de a o duce până la capăt. Exemplu, o persoană care
doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află
dosarul, dar, după ce îl găseşte, abandonează de bunăvoie hotărârea luată.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de
către făptuitor, a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce
executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt. Exemplu, autorul, după
ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate, cu intenţia de a-i produce
moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.
Efecte (art. 22 alin. 1 C. pen.): nepedepsirea făptuitorului; conform
art. 22 alin. 2 C. pen., „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării
sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa
pentru acea infracţiune”.
10. UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Definiţie. Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care
se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.
Feluri:
Unitatea naturală – este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiu-
nii, de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte
trei forme: infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infracţiunea deviată.
Unitatea legală – nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa
legiuitorului care reuneşte, în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau
mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor
infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste
acţiuni. Ea are următoarele forme: infracţiunea continuată; infracţiunea
complexă; infracţiunea progresivă; infracţiunea de obicei.
300
I. Unitatea naturală de infracţiune
Infracţiunea simplă
Definiţie. Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se
caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur
rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie.
Infracţiunea continuă
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se
caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei
forţe contrare (exemple: furtul de energie electrică, evadarea).
Aceste infracţiuni cunosc două momente: momentul consumării –
momentul săvârşirii elementului material; momentul epuizării – momentul
încetării activităţii infracţionale.
Infracţiunea deviată
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi
desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau
persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului sau
prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui obiect.
Modalităţi:
- aberratio ictus – realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect
sau spre o altă persoană din greşeala făptuitorului (exemplu, făptuitorul
urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit
corpul contondent, este lovită o altă persoană);
- error în persona – realizată prin săvârşirea faptei asupra altei
persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului (exemplu,
infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu
o altă persoană, pe care o ucide).
II. Unitatea legală de infracţiune
Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.)
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune
caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de
timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, a unor acţiuni
sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Efectele juridice:
- de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
- tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act
de clemenţă (amnistie, graţiere);
301
- aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul
epuizării;
- dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală
română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul
României (art. 143 C. pen.);
- tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii
penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început
executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în
considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi,
bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.
Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen.
Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat: infracţiuni din
culpă; infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare (omorul);
infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza conţinutul
infracţiunii (infracţiunile de obicei – cerşetoria).
Infracţiunea complexă
Definiţie. Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde, în
conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de
legea penală (exemplu, tâlhăria -art. 211 C. pen.).
Caracteristici: este prevăzută în mod expres de Codul penal în
art. 141; reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă
dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material; se
îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori sociale;
rezultatul constă în producerea a două urmări specifice valorilor sociale
ocrotite; de regulă, sunt infracţiuni intenţionate.
Forme:
Infracţiunea complexă forma TIP
Se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o
acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni.
Este formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni
distincte şi crearea unei a treia, deosebită de cele înglobate (exemplu,
tâlhăria, formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă).
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă
Cuprinde în conţinutul său, ca element agravant, o acţiune sau inacţiu-
ne ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este o variantă calificată a
unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte
ce reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni (exemplu, violul care a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei – art. 197 alin. 3 C. pen.).
Observaţie: nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni complexe;
furtul săvârşit în loc public este calificat, fără a fi şi o infracţiune complexă.
302
Structură:
- în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile
ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi
exercitarea violenţei);
- obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic
principal şi un obiect juridic adiacent;
- forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip
este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă,
unde forma de vinovăţie este praeterintenţia.
Efectele juridice: infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii
complexe îşi pierd autonomia; infracţiunea complexă se consumă în
momentul în care se săvârşesc elementele materiale specifice infracţiunilor
absorbite; nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni
absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu, în cazul
infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă
deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă);
infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii
penale; este o infracţiune momentană.
Infracţiunea progresivă
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune,
caracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării
corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceasta
îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător
unor infracţiuni mai grave.
Exemplu, loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen.
Efecte juridice: încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în
raport cu momentul epuizării; în funcţie de acest moment se vor calcula:
termenul de prescripţie pentru răspunderea penală; legea penală
incidentă; incidenţa unor legi de clemenţă.
Infracţiunea de obicei
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se
caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din
care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Exemple:
prostituţia, cerşetoria.
Efecte juridice: infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici
nu poate fi comisă în coautorat; în funcţie de momentul epuizării se vor
calcula: legea penală aplicabilă; incidenţa unei legi de clemenţă; după
acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru
răspunderea penală.
303
Observaţie: infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu
infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza conţinutul
unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la infracţiunea de obicei.
11. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Aspecte generale
Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o persoană
săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru
vreuna dintre ele, cât şi de situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o
infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.
Această pluralitate este prevăzută expres în Codul penal în art. 32 – 40.
Formele acesteia sunt: concursul de infracţiuni; recidiva;
pluralitatea intermediară.
Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar
ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, creând o stare intermediară.
I. Concursul de infracţiuni (art. 33 C. pen.)
Definiţie. Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma
pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe
infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele.
Formele concursului de infracţiuni
• Concursul real (concurs material) – art. 33 lit. a C. pen.
• Concursul ideal (concurs formal) – art. 33 lit. b C. pen.
1. Concursul real
Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a
săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte. Exemplu, o persoană
săvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt , iar în altă zi o infracţiune de tâlhărie.
2. Concursul ideal
Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care,
datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Exemplu, prin acelaşi foc de
armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită.
Tratamentul penal al concursului de infracţiuni
Sisteme de sancţionare: Sistemul cumulului aritmetic presupune
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, adunarea acestora
304
şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem
că este rigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia
posibilitatea să dovedească îndreptarea lui; Sistemul absorbţiei presupune
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei
mai grave dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută
pedeapsa cea mai gravă, celelalte rămânând astfel nepedepsite; Sistemul
cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeapsă care poate
fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor. Acesta este
sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal.
Sancţionarea concursului de infracţiuni
• Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.)
Sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape: stabilirea pedepsei
pentru fiecare infracţiune; aplicarea pedepsei care poate fi sporită.
• Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 C. pen.)
• Aplicarea măsurilor de siguranţă (art. 35 alin. 4 C. pen.)
• Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C. pen.)
12. RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

Recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a
mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.
Caracteristici: esenţa acestei instituţii o constituie existenţa unei
hotărâri definitive de condamnare; ea reflectă o periculozitate mai mare a
făptuitorului; raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub
aspectul intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare.
Structură
- Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă.
- Al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Modalităţi
A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni:
- Recidiva post-condamnatorie presupune săvârşirea unei noi
infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea pedepsei pronunţate
pentru acea infracţiune.
- Recidiva post-executorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni
după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere
sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară.
305
B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva:
- Recidiva generală, când este formată din infracţiuni ce au natură
diferită.
- Recidiva specială, când este formată din infracţiuni care au aceeaşi
natură.
C. După gravitatea condamnării:
Recidiva mare post-condamnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) există
atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.
Recidiva mare post –executorie (art. 37 lit. b C. pen.) există atunci
când, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni,
după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea
termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Recidiva mică (art. 37 lit. c C. pen.) există atunci când, după
condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau
după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după
prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Modalităţi: recidiva mică post-condamnatorie; recidiva mică post-
executorie.
Tratamentul penal al recidivei. În Codul penal român au fost înscrise
dispoziţii privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se
desprinde caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a
pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prevăzut în
Codul penal.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii
Aplicarea pedepsei principale. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen.
s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea
pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie făcută o distincţie
după momentul săvârşirii din nou a infracţiunii:
- când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a
începe executarea pedepsei, se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea
săvârşită din nou care se contopeşte cu pedeapsa ce formează primul
306
termen al recidivei; sporul care se poate adăuga la maximul special al
pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C. pen.);
- când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei,
contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul
de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C. pen.).
Dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce
se vor contopi vor fi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare
de evadare şi pedeapsa constituită din restul rămas neexecutat, din pedeapsa
ce se execută, până la data evadării, la care se adaugă pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.).
Aplicarea pedepselor complementare. Se vor aplica toate când sunt de
natură diferită ori de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit; se va aplica cea
mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut.
Aplicarea măsurilor de siguranţă. Aplicarea acestora este
determinată de scopul şi funcţiile pe care le au de îndeplinit, astfel că se vor
adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii
Aplicarea pedepsei principale. Pedeapsa pentru infracţiunea comisă
în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de această
stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune,
putând fi chiar maximul special; dacă acest maxim este neîndestulător, se
poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul
special (art. 39 alin. 4 C. pen.); când sunt prevăzute pedepse alternative,
instanţa de judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se stabilesc
după cum am arătat; sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă
pedepsele alternative sunt închisoarea şi amenda; dacă pedeapsa este
detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa
detenţiei pe viaţă, această pedeapsă nu mai poate fi agravată
Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă.
Acestea se vor aplica şi executa toate; dacă sunt distincte, se va aplica
regula prevăzută şi în cazul recidivei mari post-condamnatorii.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici
Aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru
recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici
post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost exe-
cutate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C. pen.; dacă, în
starea de recidivă mică post-condamnatorie, s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se
va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită, apoi se aplică
dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni.
307
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
Într-o astfel de situaţie se impune recalcularea pedepsei pentru starea de
recidivă; recalcularea pedepsei este condiţionată de descoperirea acesteia după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă
loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; reţinerea stării de
recidivă a celui condamnat la detenţiune pe viaţă nu prezintă foarte mare
relevanţă, căci această pedeapsă, prin natura ei, nu mai poate fi agravată.
PREVEDERI ALE NOULUI COD PENAL

Sediul recidivei în noul Cod penal este art.50, care reglementează
altfel această formă a pluralităţii de infracţiuni, aducând următoarele
modificări: recidiva simplă, al cărei prim termen este o pedeapsă privativă
de libertate între 1 an şi 5 ani; recidiva calificată, la care primul termen este
o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani. Noul Cod penal a
renunţat la reglementarea micii recidive.
13. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

PENAL AL FAPTEI
Definiţie. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele
împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul
săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.
Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce
poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinţă
imposibilitatea angajării răspunderii penale.
Legitima apărare
Definiţie (art. 44 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de
legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împo-
triva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drep-
turile celui atacat sau interesul obştesc (legitima apărare propriu-zisă).
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea (legitima apărare
prezumată). Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din
cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale
cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
308
Forme ale legitimei apărări. Conform textului de lege (art.44 C. pen.),
legitima apărare cunoaşte trei forme de manifestare: legitima apărare
propriu-zisă; legitima apărare prezumată; excesul justificat (datorat
tulburării sau temerii).
Starea de necesitate
Definiţie (art.45 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva –
de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel – viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al
său, ori al altuia sau interes obştesc.
Deosebirea dintre legitima apărare şi starea de necesitate vizează
riposta faţă de starea de pericol creată, persoana aflată în legitimă apărare
alegând calea ripostei active (încercând să anihileze pericolul prin
exercitarea atacului legitim împotriva persoanei agresorului însuşi), iar
persoana aflată în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de
pericol pe care nu o poate anihila, acţiunea de salvare realizându-se prin
sacrificarea unor valori sau bunuri aparţinând altor persoane.
Condiţiile stării de necesitate
Condiţii privind pericolul:
- întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei
cauze fortuite (cutremure, inundaţii etc.), dar poate proveni şi din fapte
săvârşite de oameni sau poate consta în apariţia neaşteptată a unor fiinţe
periculoase (nebuni, animale);
- să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu
care ameninţă valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie să fi ajuns pe punctul
de a trece de la simpla ameninţare cu răul la producerea efectivă a acestuia.
Pericolul trebuie să fie real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul
incertitudinii şi, în orice caz, să producă făptuitorului o serioasă temere că el
se va realiza;
- pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc;
- pericolul trebuie să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că el nu poate fi
înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. Aprecierea trebuie să aparţină celui care a acţionat, acesta trebuind
să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar
dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care însă el nu le-a
prevăzut. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în
funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost
309
silită să acţioneze, de particularităţile psiho-fizice ale persoanei aflate sub
ameninţarea pericolului.
Condiţii privind acţiunea de salvare: acţiunea să fie necesară pentru
salvarea de la pericol a valorilor menţionate de lege, adică să fie singura cale
de salvare în situaţia dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în
raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului; prin săvârşirea acţiunii de
salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat; fapta să nu fie săvârşită de către sau
pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.
Depăşirea limitelor stării de necesitate(art.45 alin.3 C. pen.)
Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală, şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat. Într-o asemenea situaţie nu este îndeplinită condiţia
privitoare la acţiunea de salvare ce vizează urmările vădit mai grave cauzate
prin săvârşirea acestei acţiuni. Depăşirea limitelor stării de necesitate
constituie circumstanţă atenuantă (art.73 lit. a C. pen.).
Constrângerea fizică şi constrângerea morală
Constrângerea fizică (forţa majoră)
Definiţie (art.46 alin.1 C. pen.). Constrângerea fizică este situaţia în
care o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, datorită
unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.
Constrângerea morală (Ameninţarea)
Definiţie (art.46 alin.2 C. pen.). Există constrângere morală atunci
când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei
ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol care
nu poate fi înlăturat în alt mod.
Cazul fortuit
Definiţie (art.47 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală care este consecinţa unei împrejurări ce nu poate fi prevăzută.
Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, social-utile,
a unei împrejurări sau întâmplări imprevizibile care deviază direcţia şi rezultatul
faptei iniţiale, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală.
Iresponsabilitatea
de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din
310
cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.
Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facultăţilor psihice
ale persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia
actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele
(factorul volitiv), ceea ce înseamnă, în esenţă, lipsa vinovăţiei. Starea de
iresponsabilitate poate fi determinată de: starea de subdezvoltare psihică,
consecinţă a diferitelor anomalii, idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate
mintală etc.; boli neuro-psihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.); tulburări
psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, alimente
alterate etc.); fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin).
Starea de incapacitate fizică poate fi: permanentă (incurabilă) sau
trecătoare (intermitentă), înnăscută (congenitală) sau supravenită.
Beţia
Definiţie. Beţia este o stare psiho-fizică în care se găseşte o
persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi
asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice,
consumate de acea persoană ori introduse în corpul său.
Beţia – cauză care înlătură caracterul penal al faptei
Definiţie (art.49 alin.1 C. pen.). Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă, în momentul săvârşirii acesteia,
făptuitorul se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa,
în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe. Ca
atare, dintre formele de beţie menţionate, constituie cauză care înlătură
caracterul penal al faptei numai beţia fortuită (accidentală) completă.
Minoritatea făptuitorului
de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii ei nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul nu răspunde
penal, dacă, datorită stării de dezvoltare organică şi psihică, este lipsit de
capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa potrivit legii penale,
neavând discernământ.
Eroarea de fapt
Definiţie (art.51. C. pen.). Eroarea de fapt constă în necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o
circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta. Eroarea de fapt reprezintă
în esenţă o reprezentare greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori
311
cunoaşterea ei greşită. Într-o atare situaţie, făptuitorul, deşi are capacitate
psihică, în momentul săvârşirii faptei are o reprezentare greşită a realităţii,
necunoscând anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul
respectiv, ori cunoscându-le greşit sau deformat, existând o discordanţă
între realitatea obiectivă şi imaginea proiectată asupra realităţii de acea
persoană. Dispoziţiile art.51 îşi găsesc aplicare în cazul faptelor săvârşite cu
intenţie, aplicându-se însă şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea le
pedepseşte, dar numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului, datorându-se unor
împrejurări necunoscute ori condiţiilor concrete în care a acţionat,
făptuitorul neavând posibilitatea să evite eroarea în care s-a aflat.
Eroarea de drept
Potrivit art.51 alin. ultim C. pen., necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, indiferent dacă
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale este consecinţa
conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită se referă la o lege extrapenală, respectiva eroare de
drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilată erorii de fapt.
PREVEDEI ALE NOULUI COD PENAL

Noul cod penal introduce împărţirea cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei în două categorii: cauze justificative; cauze care înlătură
caracterul penal al faptei.
Cauze justificative sunt acele împrejurări în prezenţa cărora fapta
devine legal justificată. În această categorie, noul Cod include: legitima
apărare, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul
victimei, starea de necesitate.
14. INFRACTORUL
Pluralitatea de infractori
O faptă periculoasă poate fi săvârşită de către un singur făptuitor sau
de către mai mulţi făptuitori care acţionează împreună, în acest din urmă
caz existând o pluralitate de făptuitori.
Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite:
pluralitatea naturală (necesară); pluralitatea constituită (legală); pluralitatea
ocazională (participaţia penală).
Pluralitatea naturală constituie o formă a pluralităţii de infractori
care nu este reglementată prin norme cu caracter general, fiecare participant
la săvârşirea faptei fiind autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi
312
răspunzând de rezultatul produs. Menţionăm dintre infracţiunile specifice
acestei categorii de pluralităţi de infractori: incestul (art.203 C. pen.),
bigamia (art.303 C. pen.) şi adulterul (art.304 C. pen.).
Pluralitatea constituită rezidă în alcătuirea, formarea unei grupări
de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, grupare incriminată de
legea penală.
În cazul pluralităţii constituite este necesară îndeplinirea unor
condiţii: înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreună;
rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea
acestor infracţiuni; caracterul programatic al infracţiunilor pe care gruparea
şi-a propus să le săvârşească şi al duratei asocierii. Asocierea trebuie să
dureze un anumit timp şi să aibă o pronunţată coeziune între participanţi,
determinată de un obiectiv comun, de o concepţie unică şi de o disciplină
statornică între membrii grupării.
Aparţin acestei categorii infracţiunile: complotul (art.167 alin.1
C. pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C. pen.) şi
înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid (art.357 alin.
final C. pen.).
Pluralitatea ocazională există ori de câte ori o infracţiune este
săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil în
raport de natura ei. Pluralitatea ocazională este denumită şi participaţie
penală proprie. Participaţia penală proprie apare sub următoarele forme:
coautoratul, instigarea şi complicitatea.
Autoratul (coautoratul)
Definiţie (art.24 C. pen.). Este autor persoana care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Coautoratul este acea formă a
participaţiei în care fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod
nemijlocit de două sau mai multe persoane.
Condiţiile autoratului şi coautoratului
Infracţiuni la care coautoratul nu poate fi posibil. Există unele
infracţiuni care, deşi pot exista celelalte forme ale participaţiei penale, nu
pot fi săvârşite sub forma coautoratului. Avem astfel: infracţiunile cu autor
unic, ce se caracterizează prin faptul că nu pot fi săvârşite nemijlocit decât
de o singură persoană (exemplu, mărturia mincinoasă, dezertarea,
prostituţia); infracţiunile omisive, al căror element material apare prin
neîndeplinirea unei obligaţii de afaceri, impusă cu caracter personal
(exemplu, infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art.170 C. pen.).
Instigarea
Definiţie (art.25 C. pen.). Constă în fapta unei persoane, care, cu
intenţie, determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o
313
faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul mai este denumit şi autorul
moral al infracţiunii.
Instigarea se poate realiza prin orice mijloace (sfaturi, îndemnuri,
rugăminţi sau chiar constrângeri sau corupere); activitatea instigatorului
trebuie să fie consecinţa determinării instigatului de a săvârşi fapta
prevăzută de legea penală pe care o şi execută ulterior. Este necesar deci ca
instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi şi să treacă la executarea ei,
chiar dacă executarea a rămas în faza tentativei; activitatea de determinare
să fie săvârşită cu intenţie.
Formele instigării:
- instigarea urmată de executare. Se caracterizează prin concordanţa
între activitatea desfăşurată de instigator şi cea desfăşurată de instigat,
instigatorul executând infracţiunea la care a fost determinat;
- instigarea neurmată de executare. Există această formă de instigare
atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, iar
instigatul a acceptat, pentru ca ulterior să se desisteze ori să împiedice
voluntar producerea rezultatului, sau chiar să nu treacă la executare. În
cazul instigării neurmate de executare nu există participaţie, deoarece,
nesăvârşindu-se de către autor o faptă prevăzută de legea penală, acesta nu
poate răspunde penal, însă instigatorul va răspunde penal.
În cazul instigării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea
de către acesta a producerii rezultatului, autorul va răspunde sau nu în
condiţiile art.22 C. pen. Pedepsirea instigatorului va interveni în ambele
situaţii, numai dacă, pentru fapta la care a instigat, sancţiunea prevăzută de
lege este pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, pedeapsa aplicabilă
acestuia fiind cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimum
special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care a instigat.
În situaţia când actele de executare îndeplinite de autor până în momentul
desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie prin ele însele
o infracţiune, autorul urmează să suporte pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, iar instigatorul trebuie să răspundă ca şi autorul;
- instigarea neizbutită (aparentă). Există atunci când instigatorul
determină la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, însă persoana
asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă săvârşirea faptei.
Deoarece instigatorul nu a reuşit să lămurească pe cel instigat să
săvârşească fapta, această formă de instigare este cunoscută şi sub
denumirea de îndemn. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru fapta la care a
instigat cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege când instigatorul va
răspunde penal (exemplu, în cazul încercării de a determina mărturia
mincinoasă – art.261 C. pen.).
314
Complicitatea
Definiţie. Constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă
ulterior promisiunea nu este îndeplinită.
În conformitate cu dispoziţiile art.27 C. pen., complicele se
pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Participaţia improprie (imperfectă)
Definiţie. Este acea formă de participaţie penală la care persoanele
care săvârşesc prin voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu au
toate aceeaşi atitudine psihică, neacţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie,
unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau chiar fără
vinovăţie.
Modalităţile participaţiei improprii
• Modalitatea intenţie şi culpă (art.31 alin.1 C. pen.) constă în
determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea
din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală;
caracteristic acestei modalităţi este faptul că autorul săvârşeşte fapta din
culpă, pe câtă vreme instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie,
autorul nedându-şi seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei,
fiind indus ori lăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el săvârşeşte din
culpă fapta respectivă. În cazul în care fapta săvârşită nu constituie
infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie, autorul nu va răspunde
penal, pe câtă vreme instigatorul sau complicele va răspunde penal.
• Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie (art.31 alin.2 C. pen.)
constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care
acţionează fără vinovăţie. În acest caz, determinată sau ajutată cu intenţie ea
săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită
iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei
fortuite complete etc. Autorul care a acţionat fără vinovăţie nu va răspunde
penal, în timp ce participanţii vor răspunde în calitatea lor pentru
infracţiunea intenţionată.
15. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Definiţie. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice ce
are ca temei săvârşirea unei infracţiuni şi care este însuşi raportul juridic
penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat,
pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui
315
conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a
trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea pentru
infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge s-o execute, precum şi obligaţia
infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii
aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii
legii.
Principiile răspunderii penale
1. Principiul legalităţii răspunderii penale. Presupune că apariţia,
desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal au loc în baza legii şi în strictă
conformitate cu aceasta.
2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale.
Răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni.
3. Principiul umanismului. Răspunderea penală utilizează
instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, au caracter uman, neducând
la umilirea şi degradarea fiinţei umane.
4. Principiul răspunderii penale personale. Răspunderea penală
revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei
infracţiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectivă.
5. Principiul unicităţii răspunderii penale. O persoană care a
săvârşit o faptă penală nu poate fi trasă la răspundere decât o singură dată.
6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Oricine săvârşeşte
o infracţiune trebuie să răspundă penal, ca o consecinţă inevitabilă a
săvârşirii unei infracţiuni.
7. Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea
penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de
persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a
infractorului, cât şi realizarea prevenţiei generale şi speciale.
8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea
penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, după trecerea
termenului prevăzut de lege, răspunderea penală urmând a fi înlăturată prin
prescripţie.
Înlocuirea răspunderii penale
Definiţie. Este o instituţie juridică în baza căreia instanţa de judecată
dispune, în condiţiile legii, înlocuirea răspunderii penale pentru infrac-
ţiunea săvârşită cu o altă formă de răspundere extrapenală, care atrage o
sancţiune cu caracter administrativ. Este reglementată de Codul penal prin
dispoziţiile art.90, 91 şi 98.
Condiţiile înlocuirii răspunderii penale
Condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită: pedeapsa
prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau amenda; în cazul
unor infracţiuni anume prevăzute de lege, cum ar fi infracţiunea de furt
316
(art.208 C. pen.), instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale dacă
valoarea pagubei cauzate nu depăşeşte 100.000 lei; în cazul infracţiunii de
neglijenţă în serviciu (art.249 C. pen.), valoarea pagubei nu trebuie să
depăşească 500.000 lei; paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral
reparată până la pronunţarea hotărârii; gradul de pericol social redus al faptei.
Condiţii privitoare la persoana făptuitorului: conduita acestuia
anterioară săvârşirii faptei; art.90 alin. ultim C. pen. prevede că instituţia nu
se aplică recidiviştilor şi persoanelor cărora li s-au mai aplicat de 2 ori
sancţiuni cu caracter administrativ; conduita făptuitorului după săvârşirea
infracţiunii – prin atitudinea sa, după săvârşirea infracţiunii, infractorul
trebuie să regrete fapta; existenţa unor date suficiente potrivit cărora
făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.
Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale
Potrivit art.91 C. pen., în cazul înlocuirii răspunderii penale se aplică
făptuitorului una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustra-
rea, mustrarea cu avertisment şi amenda de la 100.000 lei la 10.000.000 lei.
Potrivit art.98 C. pen., înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi
în caz de participaţie, dar numai faţă de acei participanţi ce îndeplinesc
condiţiile înlocuirii. Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în
cazul concursului de infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea să fie posibilă
pentru fiecare din infracţiuni.
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Definiţie. Sunt acele instituţii de drept penal care au drept scop
înlăturarea răspunderii penale în cazul în care anumite stări, situaţii sau
considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea
socială a tragerii la răspundere penală să se diminueze până la dispariţie.
Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală. Prevăzute
de art.119-139 C. pen., cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:
amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi
împăcarea părţilor.
Efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală. Incidenţa
cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecinţă faptul că
devine imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi
păstrează caracterul penal.
Amnistia
Definiţie. Este un act de clemenţă al puterii legiuitoare –
Parlamentul României – care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură
posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni anume
prevăzute de legiuitor.
317
Obiectul şi caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate
sau anumite infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de
amnistie, având un caracter obiectiv (real) şi operând în rem.
Legiuitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite
condiţii personale, caz în care amnistia operează şi în personam
(pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legii).
Efectele amnistiei (art. 119 C. pen.). Efectul principal constă în
înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta săvârşită.
Amnistia antecondamnatorie constituie şi o cauză de încetare a urmăririi
penale sau de încetare a procesului penal, iar dacă urmărirea penală nu a
fost începută, se va dispune neînceperea urmăririi penale. Pe lângă
înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect
înlăturarea pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.
Ea înlătură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost
executată, sau restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amnistia înlătură şi
executarea pedepselor complementare, tot în aceeaşi măsură, iar în ce
priveşte pedepsele accesorii, acestea încetează o dată cu încetarea executării
pedepsei principale. Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în
privinţa celorlalte consecinţe care decurg din condamnare, făcând să
înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în legile
speciale, penale sau extrapenale. Amnistia înlătură şi starea de recidivă.
Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate prin hotărârea de
condamnare, precum şi asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor
judiciare stabilite.
Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate.
Amnistia are caracter obligatoriu, însă atunci când ea este antecondam-
natorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului
penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constată nevinovăţia, se
va pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, iar în
caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune
încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Prescripţia răspunderii penale
Definiţie. Prescripţia răspunderii penale este acea cauză de stingere
a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei
săvârşite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege.
Efecte. Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă
producerea automată a efectului prescripţiei, şi anume înlăturarea
posibilităţii aplicării sancţiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune
neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, sau încetarea
318
procesului penal în raport de stadiul procesual în care a intervenit
prescripţia. Şi în acest caz, făptuitorul poate cere continuarea procesului
penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Prescripţia reprezintă o cauză
generală de înlăturare a răspunderii penale, cu o singură excepţie: infrac-
ţiunile contra păcii şi omenirii, în privinţa cărora prescripţia nu operează.
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Potrivit art.128
alin.1 C. pen., cursul termenului de prescripţie este suspendat pe timpul cât
o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului
penal. Din definiţia dată rezultă că cursul prescripţiei poate fi suspendat
datorită unei dispoziţii legale, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa autorizaţiei
prealabile a procurorului general în cazul săvârşirii contra statului, în
străinătate, de către străini, a unei infracţiuni. Cursul prescripţiei poate fi
suspendat şi datorită intervenţiei unor cazuri de forţă majoră, cum ar fi
starea de război. Suspendarea cursului prescripţiei are drept efect o amânare
a curgerii termenului de prescripţie, acesta prelungindu-se cu durata cât a
operat suspendarea. Suspendarea produce efecte in personam.
Lipsa plângerii prealabile
Definiţie. Plângerea prealabilă este încunoştinţarea organelor
judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi
vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiţie pentru tragerea la
răspundere penală în toate acele cazuri în care este în mod expres
prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilă
trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin infracţiune, cu excepţia
cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii
prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, considerându-se
că lipsa acesteia reprezintă voinţa victimei ca făptuitorul să nu fie tras la
răspundere penală.
Efectele şi caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă, ca
şi lipsa sau retragerea ei, produce efecte în rem cu privire la fapta săvârşită;
de aceea, dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul din făptuitori,
vor răspunde toţi (indivizibilitatea pasivă), iar dacă prin infracţiune au fost
vătămate mai multe persoane, este suficientă numai plângerea făcută de
către una dintre acestea (indivizibilitatea activă). Pe lângă caracterul
indivizibil, plângerea prealabilă are şi caracter personal, neputând fi
formulată decât de victimă.
Consecinţele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C. pen., în
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
319
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penală şi
retragerea plângerii prealabile, ce echivalează şi produce aceleaşi efecte ca
şi lipsa acesteia – înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii
prealabile reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei vătămate printr-o
infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la
plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuată cu respectarea dispo-
ziţiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana vătămată nemaiputând
reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea
plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată, ci totală şi
necondiţionată.
Împăcarea părţilor
Definiţie. Împăcarea constituie un act bilateral, o înţelegere
intervenită între partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea pro-
cesului penal şi înlăturarea răspunderii penale. Este posibilă numai în ca-
zurile anume prevăzute de lege, de regulă, împăcarea intervenind în cazurile
când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Există însă infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împăcării părţilor (de
exemplu, infracţiunea de seducţie, art.129 C. pen.). În cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face prin reprezentanţii legali
ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de
către acestea cu încuviinţarea reprezentanţilor legali.
Condiţiile împăcării se realizează numai în cazul infracţiunilor pentru
care legea penală prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii
penale; împăcarea reprezintă un act bilateral, intervenind între victimă şi
infractor; împăcarea este personală, operând numai între părţile participante
la încheierea actului bilateral; nu operează decât dacă a intervenit până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; trebuie să fie totală şi
necondiţionată; trebuie să fie definitivă.
Efectele împăcării. Împăcarea înlătură răspunderea penală numai faţă
de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; de aceea, împăcarea
operează in personam. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea
vătămată trebuie să precizeze care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat.
Împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o situaţie de fapt.
320
16. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL
Definiţie. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea
penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de
constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală
fiind totodată şi instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de drept.
Sancţiunile de drept penal constituie una din cele trei instituţii fundamentale
ale dreptului penal alături de infracţiune şi de răspunderea penală.
Sancţiunile de drept penal sunt: pedepsele; măsurile educative;
măsurile de siguranţă.
Pedepsele
Definiţie (art.52 C. pen.). Pedeapsa este o măsură de constrângere
şi, în acelaşi timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un
dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv
(mijloc de reeducare).
Scopul şi funcţiile pedepsei. Art. 52 alin.1 teza a 2-a C. pen. prevede că
scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ceea ce include
atât prevenţia specială (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către
cel condamnat), cât şi prevenţia generală (preîntâmpinarea săvârşirii de noi
infracţiuni de către alte persoane predispuse să săvârşească fapte penale).
Categorii de pedepse
Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate după
modul de aplicare, şi anume: pedepse principale: detenţiunea pe viaţă,
închisoarea de la 15 zile la 30 ani şi amenda de la 1.000.000 la 500.000.000 lei;
pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi
degradarea militară; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume
prevăzute de lege.
Pedepsele principale
Definiţie. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru
faptele penale săvârşite.
Categorii de pedepse principale (art.53 C. pen.):
• Pedeapsa detenţiunii pe viaţă..
• Pedeapsa închisorii.
• Amenda penală.
Pedepsele complementare
Definiţie. Sunt acele pedepse alăturate pedepsei principale ce nu au
un caracter de sine stătător, completând întotdeauna pedeapsa principală.
Pedepsele complementare funcţionează numai atunci când au fost
pronunţate de instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea
321
prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea
instanţei aplicarea unei astfel de pedepse).
Pedepsele complementare prevăzute de Codul penal
• Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art. 64 C. pen.).
Executarea începe după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea sau
prescripţia pedepsei închisorii. Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă
temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixată prin hotărârea de condamnare.
• Degradarea militară. Este o pedeapsă complementară ce se aplică
în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvârşirii
unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţia pe viaţă. Aplicarea ei este facultativă, când pedeapsa închisorii
stabilite a fost de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Degradarea militară
operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
fiind o pedeapsă perpetuă.
Pedepsele accesorii
Definiţie (art.71 C. pen.). Constă în interzicerea tuturor drepturilor
prevăzute în art.64 C. pen. Aceste pedepse produc efecte de drept, în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, neavând limite proprii,
împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în
care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la
terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă,
interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator este
lăsată la latitudinea instanţei.
Măsurile educative
Sistemul sancţionator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri
educative sau pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului
combaterii criminalităţii juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt
închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate, fără ca minimul
să poată depăşi 5 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele
complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamnările pronunţate
pentru fapte comise în perioada minorităţii nu atrag starea de recidivă,
incapacităţi ori decăderi.
Măsurile educative aplicabile minorilor
• Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C. pen. şi constă în dojenirea
minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea
322
minorului asupra modului de comportament. Măsura se ia în cazul faptelor
extrem de uşoare şi se execută de îndată cu ocazia pronunţării hotărârii.
• Libertatea supravegheată. Este prevăzută în art.103 C. pen. şi constă
în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere deosebită.
Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C. pen.) este o
măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au săvârşit
fapte penale de o anumită gravitate, putându-se lua şi ca măsură
înlocuitoare în cazul libertăţii supravegheate.
Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C. pen.) este o
măsură cu caracter mixt, medical şi educativ, ce se ia faţă de minorul care
răspunde penal, dar care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie
de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim de
instruire şi educare a stării sale.
17. APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI

Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi
cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi
specială, poartă denumirea de individualizarea pedepsei, instituţie
prevăzută în art.72 – 89 din Codul penal.
Există trei forme de individualizare a pedepselor:
- legală – se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale
de către legiuitor şi se concretizează în stabilirea cadrului general al
pedepselor, a felului şi limitelor generale ale fiecărui gen de pedepse, în
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi în stabilirea
cadrului şi mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciară şi
administrativă;
- judiciară – se realizează în faza de aplicare a pedepsei şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal de către instanţa judecătorească şi intervine după
săvârşirea infracţiunii;
- administrativă –se realizează în faza de executare de către organele
administrative de executare.
Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează de judecători în
funcţie de anumite criterii prevăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale
(ce trebuie avute în vedere fără excepţie la individualizarea oricărei
pedepse) şi speciale (incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege).
Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin.1 C. pen.) sunt:
dispoziţii ale părţii generale a Codului penal (exemplu, reglementările
privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeapsă fixate în partea
specială; gradul de pericol social al faptei săvârşite; persoana infractorului;
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
323
Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală
Definiţie. Prin împrejurări care atenuează sau agravează
răspunderea penală se înţeleg diferite stări, situaţii, calităţi sau alte date
ale realităţii care, deşi nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii,
au totuşi legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului şi
determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivă,
agravarea pedepsei, cu posibilitatea depăşirii maximului special.
Clasificarea circumstanţelor: circumstanţe legale, prevăzute expres
de lege şi, odată constatată existenţa lor, necesar a fi reţinute de judecători,
şi circumstanţe judiciare (nedeterminate de lege, ci de instanţe, care le
recunosc şi le aplică facultativ); circumstanţe reale (care privesc fapta
săvârşită) şi personale (care privesc persoana făptuitorului), cele din urmă
nerăsfrângându-se asupra participanţilor, spre deosebire de primele, care,
dacă au fost cunoscute sau prevăzute, se răsfrâng asupra acestora;
circumstanţe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prevăzute de infractor) şi
necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prevăzute de infractor).
Circumstanţele atenuante pot fi atât legale, cât şi judiciare.
Circumstanţele atenuante legale: depăşirea limitelor legitimei apărări
(excesul scuzabil) – prevăzută de art.73 lit. a teza I C. pen.; depăşirea
limitelor stării de necesitate – art. 73 lit. a teza II C. pen.; provocarea –
prevăzută de art.73. lit. b C. pen. – ce există atunci când infracţiunea a fost
săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de
o provocare din partea persoanei vătămate.
Circumstanţele atenuante judiciare reprezintă realităţi obiective pe
care instanţa le poate constata, fără a fi totuşi obligată să reţină caracterul
atenuant. Art.74 C. pen. enumeră cu titlu exemplificativ (nu limitativ) mai
multe împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: conduita bună
a infractorului înainte de săvârşirea faptei, stăruinţa depusă de acesta pentru
a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită şi
atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezenţa
sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea
descoperirii sau arestării participanţilor.
Circumstanţele agravante se clasifică tot în circumstanţe agravante
legale şi circumstanţe agravante judiciare.
Circumstanţele agravante legale sunt prevăzute limitativ în art.75C. pen.
Circumstanţele agravante judiciare. Legea nu le exemplifică (ca în
cazul celor atenuante), art.75 alin.2 C. pen. precizând doar că pot fi reţinute
ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un
caracter grav, cum ar fi, de exemplu, premeditarea săvârşirii infracţiunii.
Consecinţele evidenţierii circumstanţelor agravante sunt prevăzute de art.78
C. pen. şi constă în faptul că infractorului i se poate aplica o pedeapsă până la
324
maximul special sau chiar adăuga un spor până la 5 ani care nu poate depăşi
1/3 din acest maxim (iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult
jumătate din maximul special).
18. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Definiţie. Constă în dispoziţia dată de instanţă prin hotărârea de con-
damnare de a se suspenda pe o anumită perioadă – denumită termen de încer-
care – executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.
Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei
Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: pedeapsa
aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar în caz
de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult
2 ani; sunt exceptate de la aplicarea instituţiei infracţiunile intenţionate
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mari de 15 ani, precum şi
infracţiunile prevăzute la art.182 C. pen.(vătămarea corporală gravă),
art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin.1 şi 2 (viol)
şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortura); când prin infracţiune s-a produs o pagubă,
suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune numai dacă,
până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata
despăgubirii a fost garantată de o societate de asigurare (art 81 alin.4 C. pen.).
Condiţii privitoare la persoana infractorului: infractorul nu a mai fost
condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul
când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C. pen.; se
apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, adică
cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar fără executarea pedepsei.
Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată a executării
pedepsei se dispune pe o anumită durată, care, potrivit art.82 C. pen.,
constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de
încercare diferă: în cazul închisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei
aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii
penale, termenul de încercare este de 1 an.
Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune
din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6
luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar când pedeapsa este amenda, termenul de
încercare este de 6 luni.
Termenul de încercare se socoteşte de la data rămânerii definitive a
hotărârii, prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării
325
pedepsei, şi se socoteşte împlinit (fiind de drept substanţial) cu o zi înainte
de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.
Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine
în următoarele cazuri: • cel în cauză a săvârşit o nouă infracţiune (art.83
C. pen.). Măsura este obligatorie dacă infracţiunea ulterioară este o
infracţiune intenţionată şi a fost descoperită înainte de expirarea termenului
de încercare şi nu se dispune când infracţiunea a fost săvârşită din culpă ori
fapta a fost descoperită după expirarea termenului de încercare; • dacă până
la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C. pen.); în acest caz,
revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi dispusă dacă neîndeplinirea
obligaţiilor civile nu este consecinţa relei credinţei a condamnatului.
Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce
fusese suspendată condiţionat.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Definiţie. Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei,
constând în suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat
de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.
Condiţii de aplicare
Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii:
- pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani, iar
în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani;
- nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul
infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă), art.183
(loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi
art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută
de art.209 alin.3 C. pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată
este închisoarea de cel mult 2 ani;
- în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă, măsura
poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral
reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.
Condiţii cu privire la infractor: infractorul nu a mai fost condamnat
anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când
condamnarea, potrivit art.38 C. pen., nu atrage starea de recidivă; cel
condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei.
Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata
pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între
2 şi 5 ani.
326
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului pe durata
termenului de încercare sunt cele prevăzute de art. 86 3Cod penal.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării
condiţionate a executării pedepsei(art. 864 Cod penal).
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se
dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa
de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării. Cazurile sunt prevăzute
de art. 865 Cod penal.
Executarea pedepsei la locul de muncă
Definiţie. Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei
închisorii, constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei
munci în cadrul unei unităţi.
Condiţiile de aplicare sunt prevăzute de art. 867Cod penal.
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie:
când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză
săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării
sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa
într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din
cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.
Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este săvârşită
din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul
unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de
individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa
şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii; condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei;
pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor
în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării
pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.
Liberarea condiţionată
Definiţie. Este o instituţie complementară regimului de executare a
pedepsei şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă în
liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închi-
sorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii
prevăzute de lege.
Condiţii de acordare:
- să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie obli-
gatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de
327
vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi
după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în
raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condiţiilor cerute de
lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri
constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal
se poate propune fie eliberarea condiţionată, fie amânarea acesteia termenul
de amânare neputând fi mai mare de 1 an;
- acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de
judecată.
Efectele liberării condiţionate
Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului.
Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral
executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din
nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate
dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate.
Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie
îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la
pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv
executată şi care este de 20 ani.
19. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA

PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Codul penal reglementează două cauze care înlătură executarea
pedepsei – graţierea şi prescripţia executării pedepsei – şi o cauză care
înlătură consecinţele condamnării – reabilitarea.
Graţierea
Definiţie. Este un act de clemenţă sau de renunţare din partea
statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind
iertat de executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se
comută într-una mai uşoară. Instituţia graţierii are o dublă natură, fiind
atât o instituţie de drept constituţional, cât şi o instituţie de drept penal.
Graţierea se acordă de către Preşedintele României, la cererea condam-
natului, şi de către Parlament, atunci când se acordă din oficiu, prin lege.
Felurile graţierii: în raport de caracterul pe care îl are, avem
graţiere individuală (care produce efecte in personam şi care se acordă unor
persoane determinate în mod nominal) şi graţiere colectivă (care are
caracter mixt, operând nu numai in personam, dar şi în rem, în raport de
natura infracţiunii comise sau de natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei
aplicate); în raport de condiţiile de acordare, poate fi necondiţionată (sau
328
pură şi simplă) – când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei
condiţii) sau condiţionată – când sunt impuse condamnatului anumite
obligaţii; în raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală
(când înlătură în întregime executarea pedepsei), parţială (când înlătură
numai o parte din pedeapsa aplicată) şi comutarea (când se schimbă însuşi
genul pedepsei aplicate de instanţa de judecată).
Obiectul graţierii îl constituie pedepsele principale aplicate de
instanţele judecătoreşti a căror executare este înlăturată în total sau în parte.
Efectele graţierii
Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezintă
înlăturarea totală sau parţială a executării pedepsei principale sau comutarea
acesteia într-o pedeapsă mai uşoară. De la data acordării graţierii, pedeapsa
se consideră executată (când este totală sau când priveşte restul de executat
al pedepsei). De la data graţierii curge termenul de reabilitare. În cazul
graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră executată numai după
expirarea termenului fixat în actul de clemenţă.
Asupra pedepselor accesorii şi complementare. Graţierea produce
efecte asupra pedepselor accesorii, acestea însoţind pedeapsa principală şi
executându-se o dată cu aceasta. În ce priveşte pedepsele complementare,
graţierea nu are efecte asupra acestora, cu excepţia cazului când actul de
graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complementare.
Prescripţia executării pedepsei
Definiţie. Este o cauză care înlătură executarea pedepsei prin
trecerea termenului prevăzut de lege, ce curge de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute de
art.126 C. pen.
Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei. Cazurile sunt
prevăzute în art. 127 Cod penal.
Reabilitarea
Definiţie. Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecinţele
penale şi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul
condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în faţa legii.
Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare:
reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condiţii prevăzute de lege,
după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtutea
legii; reabilitarea judecătorească (judiciară), care se obţine la cererea
329
fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea
unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată
Efectele reabilitării. Potrivit art.133 C. pen., reabilitarea face să
înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din
condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale.
Poate produce şi alte efecte juridice.
Trăsăturile reabilitării: produce efecte in personam (numai cu
privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru
reabilitare); este indivizibilă (neputând fi obţinută numai pentru o parte
dintre condamnările suferite de o persoană); poate fi obţinută pentru orice
condamnare şi de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale;
produce efecte numai pentru viitor.
Reabilitarea de drept (art.134 Cod penal)
Definiţie. Este o formă de reabilitare care operează în virtutea legii,
în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, şi intervine în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an,
dacă, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.
Reabilitarea judecătorească (art.135 Cod penal)
Definiţie. Este o formă a reabilitării care se acordă la cererea con-
damnatului de către instanţa judecătorească în condiţiile arătate de lege.
Condiţiile rezultă din art.135 Cod penal.
1. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” SRL, 1997
2. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti,
1997
3. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept
penal. Partea generală, Editura Europa Nova, 1997
330
DREPT CIVIL 2. PERSOANELE
Lector univ. drd. CRISTIANA TURIANU
SEMESTRUL II
Obiective
Disciplina Drept civil, ca totalitate a normelor care reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane
juridice, îşi propune să asigure însuşirea de către studenţi a cunoştinţelor
juridice fundamentale. Studiul acestei discipline are menirea totodată de a
familiariza viitorul jurist cu instituţiile disciplinei respective.
SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL

I. PERSOANA FIZICĂ
A. Definiţia persoanei fizice
Se admite în mod unanim principiul potrivit căruia orice fiinţă
umană este persoană fizică – subiect de drept; numai oamenii au calitatea
de persoane fizice, adică de subiecte de drept.
Într-adevăr, dreptul se adresează oamenilor, fiind chemat a
reglementa raporturile dintre ei. Orice om are calitatea de subiect de drept –
de persoană fizică. Acest principiu, indiscutabil astăzi, este rodul unei lupte
istorice ce a străbătut veacurile. Pe baza acestor precizări se poate formula
definiţia persoanei fizice.
În consecinţă, pentru dreptul civil, „persoana fizică” este subiectul
individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
Termenul de „persoană fizică” nu este, poate, cel mai potrivit. Ştiinţa
dreptului nu studiază omul în integritatea lui. Ea nu studiază omul din punct
de vedere fizic şi nici în întregime, omul sub aspect filosofic. Ştiinţa
dreptului priveşte oamenii ca participanţi la relaţiile sociale, şi anume ca
participanţi la acele raporturi sociale care formează obiect de reglementare
pentru norma juridică.
Însuşi cuvântul „persoană”, provenit din cuvântul latinesc persona,
denumea masca pe care o purta, pe scenă, actorul antic. Preluându-se în
331
drept acest cuvânt, s-a voit să se exprime tocmai ideea participării omului
ca actor la viaţa social-juridică.
Deşi, aşa cum arătam, desemnarea omului, ca subiect de drept, prin
cuvintele „persoană fizică” nu este poate cea mai fericită, cu toate acestea,
dat fiind faptul că expresia este adânc încetăţenită în ştiinţa dreptului şi în
legislaţia noastră, socotim şi noi că nu sunt motive să se renunţe la ea.
B. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
1. Noţiune şi caractere juridice
a) Definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Aşa cum rezultă din cele menţionate, fiecare persoană fizică are
capacitate civilă, în mod egal şi fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia,
gradul de cultură sau originea să aibă vreo înrâurire (art. 4 din Decretul
nr. 31/1954).
O parte componentă a capacităţii civile este capacitatea de
folosinţă. În definirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
urmează a ţine seama şi de prevederile art. 5 alin. (d) din Decretul
nr. 31/1954: „Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane
de a avea drepturi şi obligaţii” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile (Gh. Beleiu, Drept
civil român, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 249).
În această formulare sintetică se exprimă, în ultimă analiză, calitatea
de subiect de drept a individului, a oricărui individ fără nici un fel de
deosebire. În cele din urmă, capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial,
toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică.
Capacitatea de folosinţă nu se confundă cu dreptul subiectiv sau cu o
sumă de astfel de drepturi. Ea exprimă numai potenţial aceste drepturi, ca
aptitudine generală, abstractă, ce aparţine fiecărei persoane fizice de a
dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Calitatea de subiect de drept,
privită în general, îngăduie persoanelor să participe la viaţa juridică, intrând
în diferite raporturi juridice care ţin de multiplele ramuri ce alcătuiesc
sistemul dreptului.
Atunci când în cadrul cursului de drept civil ne ocupăm de
capacitatea de folosinţă, ca expresie a calităţii de subiect de drept civil,
avem în vedere nu calitatea de subiect de drept în general, ci calitatea de
subiect de drept civil.
332
b) Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice înfăţişează următoarele
caractere juridice:
• Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest
caracter constă în însuşirea acestei capacităţi de a nu putea fi regle-
mentată decât prin lege, sub toate aspectele sale: instituire, început,
conţinut, încetare.
Recunoaşterea sau instituirea capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice este realizată, în principal, de către: art. 4 alin. (1) din Decretul
nr. 31/1954: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”; art. 5
alin. (1) din acelaşi decret: „Persoana fizică are capacitatea de folosinţă şi,
în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitatea de exerciţiu”. De
asemenea, în art.15 din Constituţie se prevede: „Cetăţenii beneficiază de
drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au
obligaţiile prevăzute de acestea”.
• Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Acest
caracter constă în faptul că, prin capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice, se exprimă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a
avea toate drepturile şi obligaţiile civile. După cum s-a precizat în
literatura de specialitate, „capacitatea de folosinţă prefigurează, potenţial,
toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu
se confundă cu aceste drepturi şi exprimă numai aptitudinea generală,
abstractă, de a le dobândi” (C. Stătescu, Drept civil, 1970, p.14). Acest
caracter rezultă din definiţia legală a capacităţii de folosinţă dată de alin. (2)
al art. 5 din Decretul nr. 31/1954: „Capacitatea de folosinţă este capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii”.
• Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Prin acest caracter se înţelege însuşirea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice de a nu putea forma obiect de renunţare, în tot sau în
parte, şi nici obiect de înstrăinare. Legislativ, acest caracter este con-
sacrat de art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, astfel: „Nimeni nu poate
renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă (…)”. Vor fi,
aşadar, lovite de nulitate absolută, acele acte juridice prin care un subiect de
drept renunţă, parţial sau total, temporar sau definitiv, la capacitatea sa de
folosinţă.
• Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Prin
acest caracter se înţelege caracteristica acesteia de a nu i se putea
aduce limitări, îngrădiri decât prin texte exprese de lege. Consacrând
acest caracter, art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Nimeni nu
333
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă (…) decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege”. Respectarea acestei însuşiri a capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice este asigurată atât prin mijloace de drept civil,
cât şi de drept penal. Potrivit art. 247 Cod penal, „Îngrădirea de către un
funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori
crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de
naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
5 ani”.
• Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Acest caracter constă în însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi
recunoscută, atribuită tuturor oamenilor. Astfel, Decretul nr. 31/1954
dispune, în art. 5 alin. (1): „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor”, iar în art. 6 alin. (1), că „Nimeni nu poate fi lipsit de
capacitatea de folosinţă”. Deci, dacă persoanei fizice i se pot atribui
anumite limite sau îngrădiri ale capacităţii de folosinţă, prin dispoziţii
legale exprese, ea nu poate fi lipsită total de această capacitate, care
exprimă, în esenţă, calitatea de subiect de drept civil.
2. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

a) Regula dobândirii de la data naşterii
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – ca regulă – este
stabilit de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Capacitatea de
folosinţă începe de la naşterea persoanei (…)” (s.n.). Prin urmare, ca
regulă, data naşterii este data începutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice. Această dată se dovedeşte, în cele mai multe cazuri, cu
actul de stare civilă, care este „certificatul de naştere”, care are o rubrică
specială consacrată acestui aspect: data naşterii (an, lună, zi), indiferent că
înregistrarea naşterii este „în termen” ori „tardivă”. Naşterea copilului
trebuie declarată în 15 zile, de către cei obligaţi de lege la aceasta. Peste
acest termen, dar până la un an de la naştere, înregistrarea naşterii se aprobă
de primar. Peste un an de la naştere, înregistrarea naşterii se poate face
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă.
b) Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la data
concepţiunii
Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „Drepturile copilului
sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (s.n.).
Cu privire la capacitatea succesorală a persoanei fizice, art. 654
C. civ. prevede: „Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede
334
să existe la momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se
consideră că există. Copilul născut mort este considerat că nu există”.
Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de folosinţă
în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61
C. fam., care reglementează „timpul legal al concepţiunii” astfel: „Timpul
cuprins între a trei suta şi a o sută opt zecea zi dinaintea naşterii copilului
este timpul legal al concepţiunii” (s.n.).
După cum rezultă din cele de mai sus, excepţia dobândirii cu
anticipaţie a capacităţii de folosinţă indică drept dată a acestei dobândiri
data concepţiunii. Cum această dată nu poate fi stabilită post factum cu
exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii.
Potrivit acestuia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din
intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea
naşterii copilului.
c) Condiţiile aplicării excepţiei
Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune era
cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul infans conceptus
pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se
socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale).
Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie
întrunite, cumulativ, două condiţii, şi anume: să fie vorba de drepturile
copilului (iar nu de obligaţii pentru acesta); copilul să se nască viu; legea
noastră nu pretinde ca respectivul copil să fie şi viabil.
Din prima condiţie a aplicării excepţiei rezultă că, dacă regula
priveşte aptitudinea de a avea atât drepturi, cât şi obligaţii civile, capacitatea
de folosinţă anticipată are un conţinut mai restrâns, el referindu-se doar la
drepturi civile. În legătură cu a doua condiţie – copilul să se nască viu – este
de reţinut că legea română nu cere, ca alte legislaţii, şi condiţiile viabilităţii.
Pentru a fi considerat născut viu este necesar şi suficient ca acel copil să fi
respirat măcar o dată. Chiar atunci când a murit imediat după naştere, co-
pilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de
deces.
3. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Noţiunea de conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă
tocmai în aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile
civile. După cum se poate observa, acest conţinut se obţine din
reunirea a două laturi: latura activă – aptitudinea omului de a avea
335
drepturi subiective civile – şi latura pasivă – aptitudinea persoanei
fizice de a avea obligaţii civile. Acest conţinut al capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile, cu excepţia
capacităţii de folosinţă anticipată, caz în care este cuprinsă doar
aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.
b) Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă rezultă consecinţa
juridică următoare: nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în
cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate
ca incapacităţi de drept civil. Aceste îngrădiri se pot încadra în două
categorii: îngrădiri cu caracter de sancţiune; îngrădiri prevăzute de lege în
scopul ocrotirii unor interese, fie ale însăşi persoanei a cărei capacitate de
folosinţă este îngrădită, fie ale unei alte persoane.
Îngrădiri – sancţiune
Această primă categorie de incapacităţi civile este formată din două
subdiviziuni: 1) îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală şi 2) îngrădiri cu
caracter de pedeapsă civilă. Ca note caracteristice generale ale îngrădirilor
cu caracter de sancţiune, reţinem faptul că instituirea lor se face, în
principiu, pe timp mărginit, şi se pronunţă numai prin hotărâre
judecătorească.
1. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a
interzicerii unor drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.
Potrivit art. 64 C. pen., „Pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:
– dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în
funcţii elective de stat sau obşteşti;
– dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;
– drepturile părinteşti;
– dreptul de a fi tutore sau curator” (s.n.).
Dintre pedepsele prevăzute de art. 64, pentru dreptul civil prezintă
relevanţă doar ultimele două îngrădiri.
Potrivit art. 71 C. pen., „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea
tuturor drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa închisorii
atrage, de drept, interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din
momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la
terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de
336
pedeapsă, ori, până la împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei”.
2. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă
În această subcategorie intră: decăderea din drepturile părinteşti, în
condiţiile art. 109 din Codul familiei; pedepsele civile stabilite în materie
succesorală de Codul civil.
Potrivit art. 109 C. fam., „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a
copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti,
prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor
de părinte, ori dacă educarea, învăţarea sau pregătirea profesională a
copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa
judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea
părintelui din drepturile părinteşti”.
Potrivit art. 655 C. civ., „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare
excluşi de la succesiune:
– condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe
defunct;
– acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală declarată de
judecată calomnioasă;
– moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului,
nu a denunţat aceasta justiţiei”.
Art. 703 C. civ. dispune: „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns
lucruri ale unei succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu
toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile
date la o parte sau ascunse”.
Îngrădiri cu caracter de protecţie
În această a doua categorie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice intră acele incapacităţi pe care legiuitorul le-a instituit, din
considerente de ocrotire sau de protecţie a intereselor anumitor categorii de
persoane, dată fiind situaţia lor specială în care se află. Aceste îngrădiri se
înfăţişează sub forma unor incapacităţi speciale de a încheia anumite acte
juridice sau de a dobândi anumite drepturi.
1. Incapacităţi prevăzute în Codul civil
Acestea sunt următoarele: cea prevăzută de art. 806: „Minorul mai
mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel (…) prin donaţie sau
testament, de bunurile sale”; cea prevăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani
poate dispune prin testament şi numai pentru jumătate din bunurile de care,
după lege, poate dispune majorele”; cea prevăzută de art. 809: „Minorul de
şaisprezece ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui său.
337
Minorul, ajuns la majoritate, nu poate dispune nici prin donaţiune între vii,
nici prin testament, în favoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive
ale tutelei n-au fost prealabil date şi primite”; cea din art. 810: „Doctorii în
medicină sau în chirurgie, ofiţeri de sănătate şi spiţerii (adică medicii şi
farmaciştii – n.n.) care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu
pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa au făcut-o în
favoare-le în cursul acestei boli (…). Aceleaşi reguli sunt aplicabile în
privinţa preoţilor”.
2. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei
Acestea sunt următoarele: Potrivit art. 128 C. fam., „Este oprit să se
încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta”. Iar potrivit art. 133 alin. (3)
C. fam., „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici
să garanteze obligaţia altuia”. E vorba de minorul care a împlinit 14 ani.
Stricta determinare prin lege a cazurilor de îngrădire şi a condiţiilor în
care poate fi îngrădită capacitatea de folosinţă a persoanei demonstrează, în
ultimă analiză, existenţa principiului intangibilităţii capacităţii de folosinţă
şi caracterul cu totul excepţional al îngrădirii acestei capacităţi.
4. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Moartea persoanei – sfârşit al capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu
încetarea însăşi a existenţei acestei persoane. Într-adevăr, calitatea de
subiect de drept, calitate inerentă fiinţei umane, nu poate supravieţui
suportului său uman. De aceea, în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 se
precizează, în timp, durata capacităţii de folosinţă, care „începe de la
naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia” (s.n.).
De obicei, moartea poate fi constatată fizic, direct (prin examinarea
cadavrului), constatare care se materializează în întocmirea certificatului de
deces. Cu acest prilej, în certificat se consemnează data la care a avut loc
decesul şi, drept urmare, se determină cu certitudine momentul în care a
avut loc încetarea calităţii de subiect de drept a persoanei fizice. Sunt, însă,
situaţii în care nu este cu putinţă să se stabilească prin constatări directe
decesul unei anumite persoane. Este cazul persoanelor dispărute de la
domiciliul lor, despre care nu există nici un fel de ştire şi cu privire la care
există o totală incertitudine. Înlăturarea acestei incertitudini se realizează
prin declararea judecătorească a morţii persoanei dispărute, care are drept
consecinţă încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei, întemeiată pe o
prezumţie foarte puternică de moarte a acesteia.
338
Ipoteza morţii, fizic constatată, nu ridică probleme deosebite;
completarea datei morţii se face fie pe baza datei trecute în actul medical
constatator al morţii (când un asemenea act a fost întocmit de medic), fie pe
baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la starea civilă, decesul
persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un „certificat constatator al morţii” de
către medic).
Ipoteza declarării judecătoreşti a morţii, prin condiţiile de fond care
se cer a fi întrunite, prin procedura ce trebuie urmată şi prin efectele
hotărârii judecătoreşti ce se pronunţă, ridică însă unele probleme de drept al
căror studiu impune o cercetare separată. În ipoteza morţii declarate
judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de stare civilă – actul de
deces, se face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă
definitivă, în sensul că data morţii, din această hotărâre, este trecută în
rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.
5. Declararea judecătorească a morţii persoanei fizice
Există anumite situaţii în care moartea unei anumite persoane nu se
poate stabili în mod direct şi, deci, nu se poate întocmi actul de stare civilă
care este „actul de deces”, pe baza şi în conformitate cu care se eliberează
„certificatul de deces”. Şi aceasta, deşi din împrejurări rezultă aproape cu
certitudine că persoana dispărută nu mai este în viaţă. Astfel, dispariţia unei
anumite persoane în condiţii de război, într-o catastrofă naturală, într-un
accident, absenţa îndelungată a unei persoane fără nici o ştire etc. sunt tot
atâtea împrejurări care creează o puternică prezumţie că persoana dispărută
nu mai este în viaţă. Cu toate acestea, întrucât moartea persoanei nu a putut
fi constatată în mod direct, calitatea de subiect de drept, oricât de incertă ar
fi sub aspectul circumstanţelor de fapt, din punct de vedere juridic continuă
a exista.
a) Justificarea instituţiei declarării judecătoreşti a morţii
Sunt suficiente motivele care au determinat adoptarea, sub aspect
legislativ, a unei soluţii care să pună capăt acestei stări de incertitudine.
• Sub aspectul raporturilor de ordin personal-nepatrimonial, menţio-
năm, în primul rând, situaţia soţului celui dispărut. Atâta timp cât cel
dispărut este considerat a fi în viaţă – oricât timp ar fi trecut de la dispariţie,
soţul rămas nu are dreptul să se recăsătorească, deoarece, dacă ar face-o, ar
fi considerat bigam.
• Sub aspectul raporturilor dintre părintele dispărut şi copiii săi
minori este, de asemenea, important să se determine modul în care se vor
exercita drepturile părinteşti şi, eventual, să se deschidă tutela.
339
• Sub aspectul raporturilor patrimoniale ale soţului dispărut există
importante interese care pretind o clarificare a situaţiei sale. Creditorii
dispărutului au interesul să ştie pe cine pot să urmărească pentru satisfa-
cerea creanţelor sale. Moştenitorii prezumtivi ai dispărutului sunt şi ei
interesaţi în clarificarea situaţiei lor juridice faţă de bunurile acestuia.
• În sfârşit, însuşi statul este interesat să existe o situaţie limpede
a subiectelor de drept, fie şi numai din punct de vedere al cunoaşterii
dinamicii populaţiei, deşi interesele statului nu se mărginesc numai la
acest aspect.
Declararea judecătorească a morţii produce, din punct de vedere al
existenţei subiectului de drept, aceleaşi efecte pe care le produce moartea
constatată în mod direct.
b) Sediul materiei
Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea
dispariţiei – este reglementată atât prin norme de drept substanţial ori
material – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 –, cât şi prin norme de drept
procesual – art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.
c) Feluri
În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de
la prevederile art. 16 din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la
domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească,
putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor ştiri din
care rezultă că era în viaţă. Cel astfel declarat dispărut, poate fi declarat
mort, de asemenea, prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor
ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu
poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui termen de şase luni de
la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndrep-
tăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara
în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia” (s.n.).
Din conţinutul acestui articol deducem existenţa a două feluri de
situaţii în care intervine declararea judecătorească a morţii:
– declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă;
– declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
dispariţiei; aceasta este situaţia-excepţie.
340
Înainte de a analiza problemele comune celor două feluri de declarare
judecătorească a morţii este necesar să examinăm „declararea judecăto-
rească a dispariţiei”.
6. Declararea judecătorească a dispariţiei
Una dintre condiţiile necesare pentru a se ajunge la declararea
judecătorească a morţii este aceea ca, mai înainte, persoana să fi fost
declarată judecătoreşte dispărută. Măsura declarării dispariţiei reprezintă o
măsură de prudenţă, pentru a nu se ajunge dintr-o dată la actul declarării
morţii, act grav din punct de vedere al însăşi calităţii de subiect de drept.
Faza declarării dispariţiei, prin condiţiile pe care le implică şi prin
măsurile procedurale şi de publicitate care îi sunt proprii, permite să se
efectueze ample cercetări cu privire la existenţa persoanei în cauză, pentru
ca, atunci când se va trece la faza declarării morţii, să existe suficiente
elemente care să justifice hotărârea judecătorească ce se va pronunţa.
a) Condiţia de fond, necesară pentru declararea dispariţiei –
de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă
să fi trecut un an. În înţelegerea acestei condiţii este necesar de
subliniat că nu orice lipsă de la domiciliu a persoanei, prin ea însăşi,
justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci
este necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu, sub un
dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de un
an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să existe incertitudinea
asupra existenţei în viaţă a persoanei.
Data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă şi lipsa
de la domiciliu reprezintă chestiuni de fapt ce pot fi dovedite prin orice
mijloc de probă. Aşa cum se prevede în art. 17 alin. (1) din Decretul nr.
31/1954, „Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu
nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. (1) şi (2) se vor
socoti de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate
stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic” (s.n.).
b) Procedura declarării dispariţiei. Această procedură presupune:
formularea cererii de declarare a dispariţiei; faza prealabilă judecăţii; faza
judecăţii propriu-zise; faza ulterioară judecăţii.
Conţinutul acestor etape este stabilit în art. 36-39 din Decretul nr.
31/1954, astfel: Potrivit art. 36, „Cererea de declarare a dispariţiei unei
persoane se introduce la instanţa judecătorească în circumscripţia căreia
această persoană şi-a avut ultimul domiciliu”. Potrivit art. 37, „Primind
cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele primăriei şi prin
341
organele poliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la
persoana a cărei dispariţie se cere a fi declarată. Totodată, va dispune să se
facă, la ultimul domiciliu al acesteia şi la primărie, afişarea cererii, cu
invitaţia ca orice persoană care ar putea da informaţii pentru soluţionarea
cererii să le comunice instanţei. Preşedintele instanţei va putea sesiza
autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi
declarată, spre a se face, dacă e cazul, aplicaţia art. 152 din Codul familiei
referitoare la numirea curatorului”. Art. 38 prevede că: „După trecerea a 45
zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. (2) din prezentul decret,
preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a cărei
dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu, în cazul când
a avut un mandatar general, va fi citată şi la acesta”. În fine, art. 39 dispune:
„Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei, rămasă
definitivă, se va afişa, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi a
primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut”.
c) Efectul hotărârii de declarare a dispariţiei
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă,
are un singur efect: constată îndeplinirea unei condiţii de fond, necesară
declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (2) din
Decretul nr. 31/1954. Rezultă că hotărârea declarativă de dispariţie nu are
nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, deoarece,
potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „Cel dispărut este socotit a fi în
viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă
definitivă” (s.n.). În orice caz, trebuie reţinut că, pentru a se putea trece la
procedura declarării judecătoreşti a morţii în cazurile „obişnuite” (deci, nu
în cazurile excepţionale, la care se referă alin. (1) al art. 16 din Decretul
nr. 31/1954), este necesar să fie îndeplinită cerinţa prealabilă a declarării
dispariţiei persoanei fizice.
7. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei
Din chiar cuprinsul art. 16 alin. (2) citat, rezultă că trebuie îndeplinite,
cumulativ, trei condiţii pentru a se putea declara moartea, şi anume: a) să
existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă definitivă, care să fi fost
afişată timp de 30 zile (art. 39 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954); b) de la data
ultimelor ştiri, din care rezultă că persoana era în viaţă, să fi trecut cel
puţin 4 ani; c) de la data afişării extrasului de pe hotărârea declarativă a
dispariţiei să fi trecut cel puţin 6 luni.
Dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite, se poate declanşa procedura
declarării judecătoreşti a morţii.
342
8. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei
La această varietate a declarării morţii se referă alin. (3) al art. 16 din
Decretul nr. 31/1954: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un
accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat
mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin
un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”.
Din conţinutul textului rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două
condiţii pentru a se putea declara moartea persoanei dispărute, şi anume:
a) persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndrep-
tăţeşte a se presupune decesul”, precum: fapte de război, accident de cale
ferată, naufragiu şi altele asemănătoare (accident aviatic, cutremur, inun-
daţie, revoluţie etc.); b) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi
trecut cel puţin un an. Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni
de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.
9. Procedura declarării judecătoreşti a morţii
La această procedură se referă art. 40-41 din Decretul nr. 31/1954.
Potrivit art. 40, „Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va
urma potrivit dispoziţiilor art. 36-38 inclusiv din prezentul decret, care se
aplică în mod corespunzător”. Deci, procedura de declarare a dispariţiei
este aplicabilă şi declarării morţii. Art. 41 dispune: „Hotărârea de declarare
a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată registrului de stare civilă
pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă” (s.n.).
a) Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte
Regulile de stabilire a datei morţii, în hotărâre, sunt stabilite în alin.
(2)-(3) ale art. 18 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Data morţii dispărutului
se stabileşte potrivit cu împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare, se
va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere
declararea judecătorească a morţii” (s.n.).
Deci, instanţa judecătorească va stabili data morţii în felul următor:
când, pe baza probelor administrate, rezultă, ca probabilă, o anumită zi,
„data morţii” va fi acea zi; când, din probele administrate, nu se poate
stabili o asemenea zi ca dată a morţii, obligatoriu va fi stabilită ca dată a
morţii, după caz: 1) ultima zi a termenului de 4 ani, în ipoteza declarării
morţii precedată de declararea dispariţiei; 2) ultima zi a termenului de un
an, în ipoteza declarării morţii neprecedată de declaraţia dispariţiei.
343
b) Efectele hotărârii declarative de moarte
Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, în
principiu, ca şi moartea fizic constatată: încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice. Cu referire la acest aspect, art. 18 alin. (1) din Decretul
nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a
rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin
hotărâre, ca fiind aceea a morţii” (s.n.).
Este de observat că, deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte
produce efect retrospectiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în
sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe data stabilită în
hotărâre ca fiind data morţii.
c) Anularea hotărârii declarative de moarte
Reglementând acest aspect, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 dispune:
„Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea
hotărârii prin care s-a declarat moartea”.
Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care
poate fi formulată de orice persoană interesată şi, cum e firesc, în primul
rând, de cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai puternică decât
prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte.
Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât şi în
alte ramuri de drept. (Bunăoară, art. 22 din Codul familiei prevede: „În
cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după
aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă
rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii
căsătorii”). Aici ne interesează efectul hotărârii în dreptul civil.
Aspectul esenţial – nepatrimonial – este acela că încetarea capacităţii
de folosinţă este înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. (2) al
art. 20: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobân-
ditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face do-
vada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă” (s.n.).
10. Comorienţii
Potrivit art. 21, „În cazul în care mai multe persoane au murit în
aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia,
ele sunt socotite că au murit deodată” (s.n.).
Ceea ce reglementează art. 21 este denumit în doctrină comorienţi
(comuritori sau persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se
344
putea stabili că una a supravieţuit alteia). Situaţia juridică numită
comorienţi prezintă utilitate practică, îndeosebi în materie succesorală,
deoarece, potrivit art. 654 C. civ., „Pentru a succede, trebuie neapărat ca
perioada ce succede să existe (adică să fie în viaţă – n.a.) în momentul
deschiderii succesiunii”.
Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de
lege. Există şi cazuri în care o asemenea probă nu poate fi făcută, cum e
cazul comorienţilor. Pentru această ipoteză, legiuitorul instituie prezumţia
simultaneităţii ori a concomitenţei momentului morţii.
În doctrină, s-a mai precizat că situaţia comorienţilor presupune
persoane între care există vocaţie succesorală reciprocă.
C. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
1. Noţiune şi caractere juridice
a) Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
Aşa cum a rezultat din expunerea anterioară, în structura capacităţii
civile a omului intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea
de exerciţiu.
O parte componentă a capacităţii civile este capacitatea de exerciţiu.
În definirea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, urmează a se ţine
seama şi de prevederile art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954:
„Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice” (s.n.).
Pornind de la aceste premise, definim capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice ca acea parte a capacităţii civile a omului care constă în
aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile
(Gh. Beleiu, op.cit., p. 277).
b) Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înfăţişează urmă-
toarele caractere juridice:
– Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice înseamnă că
instituirea, stabilirea conţinutului, precum şi încetarea sunt de domeniul
exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul voinţei individuale.
– Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă
la conţinutul acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi
exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin
încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite prin lege.
345
Gradul de generalitate diferă, după cum e vorba de capacitatea de
exerciţiu deplină ori capacitatea de exerciţiu restrânsă.
– Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este
consacrată expres, în art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Nimeni
nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte (…) la capacitatea de exerciţiu”.
– Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este
stabilită în acelaşi art. 6 alin. 1 (ca şi intangibilitatea capacităţii de
folosinţă) în termenii următori: „Nimeni nu poate fi (…) lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în
condiţiile stabilite de lege” (s.n.).
– Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este
stabilită, în comun, cu egalitatea capacităţii de folosinţă – „indiferent
de rasă, sex, naţionalitate, religie, opinie politică sau altă împrejurare –
de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
2. Premisele şi felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
a) Premise
Două sunt aceste premise, şi anume: existenţa capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice; existenţa discernământului, adică a puterii omului de a-şi
reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă.
Prima premisă nu ridică probleme, deoarece, după cum am precizat,
un caracter juridic al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
universalitatea sa: aparţine tuturor oamenilor.
A doua premisă se înfăţişează diferit, în principal, de vârsta omului:
într-o primă perioadă, de frăgezime a vârstei, nu există discernământul
vieţii juridice civile; apoi, discernământul începe să se formeze, să se
dezvolte, să se consolideze; în fine, de la o anumită vârstă, omul trebuie
prezumat că a dobândit experienţa necesară vieţii juridice civile proprii.
În afară de vârstă, discernământul este în funcţie şi de sănătatea minţii.
b) Feluri
Ţinând seama de existenţa şi de calitatea discernământului
omului, având în vedere înaintarea lui în vârstă, capacitatea de
exerciţiu are trei ipostaze: lipsa capacităţii de exerciţiu; capacitatea de
exerciţiu restrânsă; capacitatea de exerciţiu deplină. Aceste ipostaze ori
feluri ale capacităţii de exerciţiu necesită anumite caracterizări, pe care le
vom face în continuare.
3. Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
a) Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu
Potrivit art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Nu au capacitatea
de exerciţiu:
346
– minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;
– persoana pusă sub interdicţie” (s.n.).
De reţinut că această enumerare este limitativă. Prin urmare, nu
există, potrivit dreptului civil român, şi alte persoane fizice lipsite de
capacitatea de exerciţiu.
b) Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea
de exerciţiu
Potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „Pentru cei ce nu au
capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor
legali” (s.n.).
Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (1) C. fam.: „Părinţii
au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de
a-l reprezenta în actele civile până la data la care el împlineşte vârsta de
paisprezece ani” (s.n.); art. 124 alin. (1) C. fam.: „Tutorele are obligaţia de
a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile însă
numai până la data când acesta împlineşte vârsta de paisprezece ani”
(s.n.); art. 147 C. fam.: „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a
împlinit vârsta de paisprezece ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub
interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel” (s.n.). Deci, interzisul
judecătoresc este reprezentat de tutore.
În anumite cazuri, reprezentarea legală este realizată de curatorul
celui lipsit de capacitate de exerciţiu.
c) Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de
exerciţiu
Fiind o măsură de ocrotire a persoanei fizice, lipsa capacităţii de
exerciţiu datorată lipsei de discernământ nu trebuie să funcţioneze
împotriva acestei finalităţi, ci numai atât cât e necesar.
De aceea, cu toate că legea civilă nu prevede expres asemenea acte,
totuşi, doctrina şi jurisprudenţa admit, constant, soluţia valabilităţii actelor
încheiate de o asemenea persoană, dacă e vorba despre: acte de conservare,
care, prin definiţie, nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le face (majorul,
minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: somaţia, întreruperea unei
prescripţii prin cererea de chemare în judecată etc.; acte mărunte, care se
încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului (cumpărare de rechizite
şcolare, dulciuri etc.).
d) Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu
Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin
împlinirea vârstei de 14 ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu
restrânsă), fie prin moarte.
347
Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu
încetează fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte.
4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă
a) Definiţia capacităţii de exerciţiu restrânse
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este aptitudinea minorului de 14-18
ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.
Textul, de principiu, care reglementează capacitatea de exerciţiu
restrânsă este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1954: „Minorul care a
împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de
către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui” (s.n.).
Textul citat trebuie coroborat cu: art. 105 alin. (2) C. fam.: „După
împlinirea vârstei de paisprezece ani, minorul îşi exercită singur drepturile
şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea”;
art. 133 alin. (2) C. fam.: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie
actele juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în
art. 132 şi art. 152 lin. c), cu încuviinţarea prealabilă a curatorului”.
b) Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse
Din conţinutul dispoziţiilor legale sus-menţionate, care se referă,
in terminis, la minorul „care a împlinit paisprezece ani”, rezultă că
începutul capacităţii de exerciţiu restrânsă este marcat de data împlinirii
vârstei de 14 ani. Trebuie precizat că, pentru a funcţiona regula dobândirii
capacităţii de exerciţiu restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar
ca, până la această vârstă, minorul să nu fi fost pus sub interdicţie
judecătorească.
c) Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse
Pentru determinarea conţinutului capacităţii de exerciţiu restrânse
apare ca utilă clasificarea actelor juridice civile, prin raportarea lor la
minorul de 14-18 ani, după cum urmează:
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia
valabil, personal şi singur, fără vreo încuviinţare prealabilă. Din această
categorie fac parte: actele pe care le putea încheia până la împlinirea vârstei
de 14 ani (actele de conservare şi actele mărunte); actele de administrare,
dacă nu sunt lezionare (art. 15 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954); dacă a
împlinit 16 ani, poate dispune, prin testament, de jumătate din ceea ce ar fi
putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C. civ.).
348
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia
valabil, personal, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal. Din această categorie fac parte actele de administrare, atât cele
privitoare la un bun (ut singuli), cât şi cele care privesc patrimoniul
minorului. Sunt asemenea acte: închirierea unui bun, contractul de antre-
priză pentru repararea unui bun etc.
– Acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia,
personal, dar cu dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii
tutelare). Din această categorie fac parte actele de dispoziţie, precum
înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă), renunţarea la un
drept sau tranzacţia.
– Acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise
majorului). Aceste acte sunt cele prevăzute de art. 133 alin. (3) şi art. 12 din
Codul familiei. Potrivit art. 133 alin. (3), „Minorul nu poate să facă, nici chiar
cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia” (s.n.). Iar potrivit
art. 128: „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în
linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi minor, de alta”.
d) Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri: la
împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de
exerciţiu; dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani (de la 16 ani, iar în
anumite condiţii, chiar de la 15 ani), când, de asemenea, ea dobândeşte
deplina capacitate de exerciţiu; dacă minorul este pus sub interdicţie
judecătorească (ceea ce îl face să devină lipsit de capacitate de exerciţiu,
total); prin moarte (când încetează şi capacitatea de folosinţă).
5. Capacitatea de exerciţiu deplină
a) Definiţia capacităţii de exerciţiu depline
Deplina capacitate de exerciţiu a persoanei fizice poate fi definită ca
aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea – personal şi singur – a
tuturor actelor juridice civile.
Din definiţie rezultă că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi
deplină rezidă în trei caracteristici: 1) actele juridice civile se încheie
personal (iar nu prin reprezentant legal, ca în cazul lipsei capacităţii de
exerciţiu); desigur, chiar în cazul în care omul cu deplină capacitate de
exerciţiu încheie actul juridic civil prin reprezentare, aceasta este o
reprezentare convenţională, izvorâtă din contractul de mandat, pe care-l
încheie personal; 2) actele juridice civile le încheie singur (fără vreo
349
încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânsă;
3) persoana cu capacitate deplină de exerciţiu poate încheia toate actele
juridice civile; desigur, atributul „toate” nu exclude unele acte interzise,
oprite chiar şi pentru cel cu capacitate de exerciţiu deplină; spunând aceasta
avem în vedere faptul că îngrădirile capacităţii de folosinţă reprezintă, în
acelaşi timp, şi îngrădiri ale capacităţii de exerciţiu.
b) Începutul capacităţii de exerciţiu depline
Data la care se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu este stabi-
lită de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 în termenii următori: „Capacitatea
deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Per-
soana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Minorul care se
căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu” (s.n.).
Din aceste prevederi rezultă că există două moduri de dobândire a
deplinei capacităţi de exerciţiu: dobândirea prin împlinirea majoratului
civil, adică la împlinirea vârstei de 18 ani; dobândirea prin încheierea
căsătoriei, de către femeie înainte de a împlini vârsta de 18 ani; aceasta
rezultă din coroborarea art.8 alin. (3) (susmenţionat) cu art.4 din Codul
familiei, potrivit căruia „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit
vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria
femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de
Primăria Capitalei României sau de prefectura judeţului în raza căruia îşi are
domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial” (s.n.).
c) Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline
Definiţia capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice exprimă,
sintetic, tocmai conţinutul ei: aptitudinea omului de a încheia, personal şi
singur, orice act juridic civil, prin care dobândeşte ori exercită un drept
subiectiv civil sau îşi asumă ori execută o obligaţie civilă.
Cum nu se poate face o prezentare exhaustivă a drepturilor şi a
obligaţiilor civile, este evident că nu poate fi prezentat conţinutul
capacităţii de exerciţiu depline decât generic, iar nu şi printr-o
enumerare a actelor juridice civile care sunt la îndemâna persoanei
fizice cu capacitate de exerciţiu deplină. Este, însă, necesar a sublinia
că nu intră în acest conţinut acele acte care sunt oprite de lege, printr-o
limită a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
d) Încetarea capacităţii de exerciţiu depline
Aceste cazuri sunt următoarele: o dată cu încetarea capacităţii de
folosinţă (adică prin moarte); prin punerea sub interdicţie judecătorească; prin
anularea (desfiinţarea) căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
350
6. Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu
Încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice se poate solda cu: consecinţe penale, dacă nu s-au respectat
intangibilitatea ori egalitatea capacităţii de exerciţiu (potrivit art.247 C. pen.);
nulitatea relativă a actului juridic; aceasta este sancţiunea specifică în
materia capacităţii de exerciţiu.
II. PERSOANA JURIDICĂ
1. Noţiunea, clasificarea şi elementele constitutive
ale persoanei juridice
A. Noţiunea persoanei juridice
a) Definiţia persoanei juridice
După cum am arătat, pentru dreptul civil, „persoana juridică” este
subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile. Expresia echivalentă este aceea de persoană morală (pentru a o
deosebi de persoana fizică, adică omul, privit individual).
b) Fundamentul persoanei juridice
Ideea potrivit căreia numai oamenii au calitatea de subiecte de drept
urmează a fi dusă mai departe în examinarea persoanelor juridice. În drept,
oamenii pot să apară, ca subiecte, nu numai priviţi individual, ca persoane
fizice. Necesităţi sociale, ştiinţific explicate, au determinat organizarea unor
formaţiuni colective de oameni, care să participe la viaţa juridică, în calitate
de subiecte de sine stătătoare, independente de calitatea individuală de
subiect de drept a fiecărui membru al colectivului alcătuitor. Au apărut
astfel persoanele juridice.
Legislaţia noastră, pornind de la ideea că persoana juridică reprezintă
o realitate socială, în spatele căreia întotdeauna există un colectiv organizat
de oameni, stabileşte, în mod limpede, acele elemente esenţiale ce trebuie
să fie reunite pentru ca acest colectiv să capete personalitate juridică.
B. Clasificarea persoanelor juridice
a) Enumerarea persoanelor juridice
– În anumite cazuri, cu totul excepţionale, la raporturile juridice civile
poate participa în mod direct însuşi statul. În art. 25 din Decretul nr.
31/1954 se arată că „Statul este persoana juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El
351
participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile
în care legea stabileşte anumite alte organe în acest scop” (s.n.).
– Calitatea statului de subiect de drept civil (adică „persoană juri-
dică”, cum îl califică art. 25) nu se confundă cu calitatea de persoane
juridice, care aparţine organelor statului din cele trei puteri: legislativă,
executivă şi judecătorească.
Organele puterii legislative, cu calitate de persoană juridică, sunt cele
două Camere ale Parlamentului României: Camera Deputaţilor şi Senatul.
Dintre organele puterii executive, având calitatea de persoană juridică,
fac parte: Preşedinţia Republicii, Guvernul României, ministerele şi alte
organe centrale ale administraţiei de stat, consiliile locale şi prefecturile.
Organele puterii judecătoreşti cuprind, în prezent, atât instanţele
judecătoreşti, cât şi organele parchetului.
– Alte categorii de persoane juridice: unităţile administrativ-teri-
toriale (judeţul, municipiul, sectorul municipiului Bucureşti, oraşul şi
comuna); agenţii economici de stat (regiile autonome şi societăţile
comerciale cu capital integral de stat); cooperative şi uniunile acestora;
partidele politice şi organizaţiile obşteşti (sindicate, ligi ş.a.); societăţile
comerciale şi societăţile agricole; asociaţii şi fundaţii; cultele religioase.
b) Criterii de clasificare şi categoriile corespunzătoare de
persoane juridice
• După forma dreptului de proprietate, care este sursa formării
patrimoniului, distingem următoarele categorii de persoane juridice:
– persoane juridice de stat; din această categorie fac parte: statul,
organele de stat, ale celor trei puteri (legislativă, executivă şi judecă-
torească), instituţiile de stat, unităţile administrativ-teritoriale, regiile
autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat;
– persoane juridice private sau particulare; din această categorie fac
parte toate persoanele juridice, cu excepţia celor de stat, cooperatiste şi
mixte (precum: societăţile comerciale, cele agricole, cultele religioase,
asociaţiile de locatari);
– persoane juridice cooperatiste ori obşteşti; din această categorie fac
parte: cooperativele, organizaţiile obşteşti (partidele politice, uniuni,
asociaţiile, ligi, sindicate);
– persoane juridice mixte; aici se încadrează societăţile mixte, adică
cele înfiinţate prin participarea de asociaţi români şi străini.
• După naţionalitatea lor, persoanele juridice se împart în două
categorii: persoane juridice române; persoane juridice străine.
• După sediul lor, distingem două categorii de persoane juridice: cele
cu sediul în România; cele cu sediul în străinătate.
352
• După natura scopului lor, persoanele juridice se împart în: persoane
juridice cu scop patrimonial; persoane juridice cu scop nepatrimonial.
C. Elementele constitutive ale persoanei juridice
a) Prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954
Reamintim că, potrivit textului, este persoană juridică „orice
organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu interesul obştesc”
(s.n.). Din această dispoziţie, de principiu, rezultă că trei sunt elementele
constitutive ale calităţii de persoană juridică: o organizare de sine
stătătoare, adică proprie; un patrimoniu propriu, adică distinct; un scop
propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc.
b) Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice
• Organizarea de sine stătătoare (organizarea proprie)
Prin organizarea de sine stătătoare ori organizarea proprie se înţelege
acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca
un tot unitar.
„Organizarea proprie” presupune precizarea a două aspecte esenţiale:
compartimentarea colectivului pe activităţi de desfăşurat şi precizarea
persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în
raporturile cu terţii. Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 15/1990, „Regiile
autonome pot înfiinţa în cadrul structurii lor: uzine, fabrici, servicii,
sucursale şi alte asemenea subunităţi necesare realizării obiectului de
activitate”; în art. 15 din aceeaşi lege se prevede: „Activitatea curentă a
regiei autonome este condusă de un director federal sau un director, numit
de consiliul de administraţie, cu avizul ministrului de resort”.
• Patrimoniul propriu
Patrimoniul propriu, distinct, este acel element constitutiv care constă
în totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor patrimoniale care au ca titular pe
însăşi persoana juridică. Patrimoniul propriu al persoanei juridice este
distinct atât faţă de patrimoniile altor persoane juridice, cât şi faţă de
patrimoniul fiecărei persoane (fizice ori juridice) care intră în „colectivul”
său. Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice este
format din două laturi; cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale
ori de creanţă), şi cea pasivă, cuprinzând obligaţiile patrimoniale
(contractuale ori extracontractuale).
• Scopul propriu (obiectul de activitate propriu)
Ca element constitutiv al persoanei juridice, scopul propriu este
obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil, el indicând însăşi
raţiunea de a fi a persoanei juridice.
353
Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie determinat; să fie în concordanţă cu interesul
obştesc, general.
Scopul propriu determină limitele capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice, în conformitate cu principiul specialităţii acestei capacităţi (art. 34
din Decretul nr. 31/1954).
2. Înfiinţarea persoanei juridice
A. Aspecte generale
a) Noţiunea înfiinţării persoanei juridice
Prin înfiinţarea persoanei juridice înţelegem crearea unui subiect
colectiv de drept civil, în condiţiile legii.
b) Reglementarea înfiinţării persoanelor juridice
Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice se găsesc
cuprinse în art. 28 din Decretul nr. 31/1954.
Modurile de înfiinţare prevăzute de acest articol pot fi denumite
astfel: înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut; înfiinţarea prin actul de
înfiinţare autorizat; înfiinţarea prin alt mod reglementat de lege.
Normele speciale privind înfiinţarea diferitelor categorii de persoane
juridice se găsesc în actele normative aplicabile acestora. Desigur,
enumerarea acestor categorii trebuie să înceapă cu Constituţia României,
unde se găseşte reglementarea fundamentală privind înfiinţarea organelor
statului, din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi
ale puterii judecătoreşti.
B. Conţinutul modurilor de înfiinţare
a) Conţinutul înfiinţării „prin actul de dispoziţie al organului de
stat competent”
În concepţia legii generale a persoanelor juridice – Decretul
nr. 31/1954 – modul de înfiinţare enunţat de art. 28 lit. a) a fost rezervat
creării persoanelor juridice de stat.
Prin „act de dispoziţie al organului de stat competent”, care are ca
efect crearea persoanei juridice, trebuie să se înţeleagă: lege adoptată de
Parlamentul României; hotărâre a Guvernului României; hotărâre a
consiliului judeţean ori a consiliului local.
b) Conţinutul înfiinţării „prin actul de înfiinţare recunoscut”
Acest mod de înfiinţare, enunţat de art. 28 lit. b), a fost rezervat
pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe.
354
Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, prin modul enunţat,
presupune adoptarea următoarelor acte: actul de constituire, adoptat de
adunarea generală, conferinţă ori congres, după caz; statutul organizaţiei;
aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte, generic, „actul de
înfiinţare”; actul recunoaşterii actului de înfiinţare, prin care se verifică
doar legalitatea (iar nu şi oportunitatea) actului de înfiinţare.
Este de reţinut că înfiinţarea completă a persoanei juridice mai
presupune o operaţiune juridică, şi anume înregistrarea la organul de stat
prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal).
c) Conţinutul înfiinţării „prin actul de înfiinţare autorizat”
Acest mod de înfiinţare, enunţat de art. 28 lit. c), este rezervat
persoanelor juridice menţionate în art. 31: „Organizaţiile obşteşti, ca
sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop
nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de
acestea, sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării
lor, dată de către organele şi condiţiile prevăzute de lege” (s.n.).
„Autorizarea înfiinţării” persoanelor juridice este reglementată de
către mai multe acte normative, de pildă: pentru partidele politice şi
organizaţiile obşteşti, „autorizarea” înfiinţării se dă de către Tribunalul
municipiului Bucureşti, potrivit Legii partidelor politice; pentru societăţile
comerciale cu participare străină este necesară „autorizarea” instanţei
judecătoreşti după obţinerea, prealabilă, a „autorizării” Agenţiei Naţionale
de Dezvoltare, potrivit Legii nr. 35/1991.
Înfiinţarea persoanei juridice „prin actul de înfiinţare autorizat”
cuprinde următoarele acte juridice: actul de constituire, care, de regulă, este
„contract de societate” ori „contract de asociere”, încheiat în formă
autentică notarială; statutul societăţii, al asociaţiei etc. (de regulă, tot în
formă autentică) – împreună, aceste două acte alcătuiesc „actul de
înfiinţare”; autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la
un organ al puterii executive, după caz.
Pentru completa înfiinţare a persoanei juridice se mai cere, uneori,
încă o operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după
caz (această formalitate condiţionează, de regulă, dobândirea capacităţii de
folosinţă deplină de către persoana juridică).
d) Conţinutul înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege”
Sunt supuse înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege”
următoarele categorii de persoane juridice: statul român – acesta este
declarat, direct, de către lege ca având calitatea de persoană juridică (art. 25
din Decretul nr. 31/1954); misiunile diplomatice şi oficiile consulare –
355
potrivit „articolului unic” al Legii nr. 37/1991, înfiinţarea şi desfiinţarea
acestora se fac prin decret al Preşedintelui României, la propunerea
Guvernului; asociaţiile de proprietari, care iau fiinţă prin întrunirea
condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 85/2001, aprobată prin Legea nr. 234/2002.
3. Capacitatea civilă a persoanei juridice
A. Aspecte generale
a) Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în
dreptul civil. Ea are ca gen proxim noţiunea de „capacitate juridică” sau
„capacitate de drept”, care înseamnă aptitudinea – generală – de a fi titular
de drepturi şi de obligaţii.
Prin capacitatea civilă a persoanei juridice înţelegem aptitudinea
subiectului colectiv de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile – capacitatea
de folosinţă – şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile
şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile, de către organele sale de conducere – capacitatea de exerciţiu.
b) Structura capacităţii civile a persoanei juridice
Şi în cazul subiectului colectiv de drept civil – persoana juridică –,
capacitatea civilă este alcătuită, ca şi în cazul capacităţii civile a persoanei
fizice, din două elemente: capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea sa de a
avea drepturi şi obligaţii civile; capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea
sa de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de
conducere.
B. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
a) Definiţie şi caractere juridice
• Definiţia capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a
capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în
aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile.
• Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin
următoarele trăsături:
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice înseamnă
însuşirea acesteia de a fi instituită numai de către lege, de a i se stabili
începutul, conţinutul şi încetarea doar prin norme legale.
356
Inalienabilitatea este trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice de a nu putea fi înstrăinată ori cedată şi de a nu se putea renunţa la
ea, nici în tot şi nici în parte.
Intangibilitatea este caracterul capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice care constă în însuşirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri
decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Caracterul juridic distinct al capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice îl constituie specialitatea ei şi constă în însuşirea acesteia de a
cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a nu avea
acele drepturi şi obligaţii civile care se circumscriu principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord
cu scopul pentru care persoana juridică a fost înfiinţată.
b) Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Potrivit art. 32 din Decretul nr. 31/1954, „persoanele juridice sunt
supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile
reglementează această înregistrare sau înscriere”.
Potrivit art. 33 din acelaşi act normativ, „Persoanele juridice care
sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la
data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de dispoziţie care le
înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, prevăzută de lege. Cu toate acestea,
chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori
de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică
are capacitatea chiar de la data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil” (s.n.).
Din art. 33 este de reţinut distincţia între: începutul capacităţii de
folosinţă deplină a persoanei juridice (pe care alin. (1) şi (2) ale art. 33 o
numesc „capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”); şi începutul capacităţii
de folosinţă restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care alin. (3) al art.
33 o denumeşte, pur şi simplu, „capacitate”).
Din conţinutul art. 33 alin. (1)-(2) rezultă că începutul capacităţii de
folosinţă (deplină) a persoanei juridice este marcat de unul din următoarele
momente: data înregistrării, pentru persoanele juridice supuse acesteia;
data actului de dispoziţie care înfiinţează persoana juridică (nesu-pusă
înregistrării); data recunoaşterii actului de înfiinţare (la fel, dacă persoana
357
juridică nu este supusă înregistrării); data îndeplinirii altei cerinţe prevăzute
de lege (tot astfel, dacă persoana juridică nu este supusă înregistrării).
c) Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Conţinutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice este
exprimat chiar în definiţia acestuia: aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii civile, în general.
Analitic, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice poate
fi exprimat dacă apelăm la două criterii: cel al naturii drepturilor şi al
obligaţiilor civile şi cel al izvorului acestora.
După primul criteriu, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice se exprimă în aptitudinea de a avea: totalitatea drepturilor
patrimoniale şi personale-nepatrimoniale civile – care formează latura
activă a conţinutului – şi totalitatea obligaţiilor patrimoniale şi nepatri-
moniale civile – care formează latura pasivă a conţinutului.
După al doilea criteriu, se pot distinge drepturile şi obligaţiile civile
care au ca izvor, după caz: legea, actul juridic ori faptul juridic. În altă
exprimare, în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice intră
drepturile şi obligaţiile civile contractuale şi cele extracontractuale.
d) Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
În această privinţă, de lege lata, lipseşte un text care să prevadă
momentul sfârşitului acestei capacităţi. În această situaţie, trebuie să
admitem – în lumina principiilor în materie – că, o dată cu încetarea fiinţei
persoanei, se sfârşeşte şi capacitatea sa de folosinţă.
C. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
a) Definiţie şi specific
• Definiţia capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a
capacităţii civile care constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept
civil de a dovedi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile, de către
organele sale de conducere.
• Specific
Spre deosebire de persoana fizică – omul privit individual, care este
dotat de la natură, cu discernământ –, persoana juridică, adică un colectiv
de oameni, nu poate avea o voinţă proprie, a sa, distinctă de voinţa celor
care compun colectivul. Totuşi, şi persoana juridică trebuie să participe la
circuitul civil (şi) prin încheierea de acte juridice civile, acte de a căror
esenţă este voinţa, bazată pe discernământ. Faţă de aceste împrejurări,
358
legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei sau a unor persoane
din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa subiectului colectiv
de drept civil. Acest procedeu juridic conţine, organic, reprezentarea legală
a persoanei juridice, de către organele sale de conducere.
b) Reglementarea legală a capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice
Potrivit art. 35, „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de orga-
nele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite, săvârşite de orga-
nele sale, obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul
exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce
le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea” (s.n.).
Potrivit art. 36, „Raporturile dintre persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului,
dacă nu s-a prevăzut astfel prin lege, prin actul de fiinţare ori de statut”.
c) Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data
înfiinţării sale; această capacitate de exerciţiu, astfel dobândită, poate fi
pusă în valoare numai de la data desemnării organelor de conducere ale
persoanei juridice.
Într-adevăr, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice – care
înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturile sale civile
şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile, prin încheierea de acte
juridice civile – nu trebuie confundată cu organele de conducere ale
persoanei juridice; dacă recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a
persoanei juridice este opera legii, desemnarea organelor de conducere
este efectul unor acte juridice individuale.
Prin urmare, dacă începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice este marcat de data înfiinţării ei, realizarea ei efectivă în practică
este condiţionată de desemnarea persoanelor învestite cu atribuţii de
organe de conducere.
d) Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Generic, conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este
exprimat în chiar definiţia sa: aptitudinea de a dobândi şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea
actelor juridice civile de către organele sale de conducere.
359
Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă, şi conţinutul capacităţii
de exerciţiu a persoanei juridice este alcătuit din două laturi: cea activă,
constând în dobândirea şi exercitarea drepturilor subiective civile prin
încheierea de acte juridice, şi cea pasivă, constând în asumarea şi
îndeplinirea obligaţiilor civile prin încheierea de acte juridice civile.
e) Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de
momentul încetării capacităţii de folosinţă, care, după cum se ştie, este
acela al încetării fiinţei persoanei juridice însăşi.
Se impune a preciza că nu trebuie confundată încetarea capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice cu încetarea calităţii unei persoane fizice de a
fi organ de conducere al persoanei juridice; unei „vacanţe” a postului de
organ de conducere al persoanei juridice nu-i va corespunde, juridic, o
vacanţă a capacităţii de exerciţiu, care va aparţine, în continuare, persoanei
juridice însăşi.
4. Încetarea persoanei juridice
Prin încetarea persoanei juridice înţelegem sfârşitul calităţii de
subiect colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954,
„Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau
dizolvare” (s.n.).
A. Comasarea
Noţiunea de comasare este o denumire generică, menită să
desemneze cele două forme ale sale: absorbţia şi fuziunea.
a) Absorbţia
Dacă art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin
formularea „absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană
juridică”, art. 46 alin. (2) prevede efectul absorbţiei astfel: „În cazul
absorbţiei, persoana juridică dobândeşte drepturile şi este ţinută de
obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”. Pe baza acestor dispoziţii,
putem defini absorbţia ca fiind acea formă a comasării care constă în
absorbirea unei persoane juridice, care-şi încetează existenţa, de o altă
persoană juridică, care-şi sporeşte, astfel, fiinţa, activitatea.
b) Fuziunea
Art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin formu-
larea „fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă”, iar art. 46 alin. (1) prevede efectul fuziunii astfel: „În cazul
360
fuziunii, drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra
noii persoane juridice astfel înfiinţate”. Pe baza acestor dispoziţii, putem
defini fuziunea ca fiind acea formă a comasării care constă în unirea, în
contopirea a două sau mai multe persoane juridice, care îşi încetează astfel
existenţa, şi înfiinţarea, astfel, a altei persoane juridice.
B. Divizarea
Noţiunea de divizare este o denumire generică, menită să desemneze
cele două forme ale sale: divizarea totală şi divizarea parţială.
a) Divizarea totală este acea formă a divizării ce constă în împăr-
ţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează
existenţa, către două sau mai multe persoane juridice existente ori care
iau, astfel, naştere. Precizăm aici că fiinţa persoanei juridice încetează
numai prin divizare totală, nu şi prin divizare parţială.
b) Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în
desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi
menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel. Aşa
cum am arătat, divizarea parţială nu produce, niciodată, încetarea
persoanei juridice.
C. Dizolvarea persoanei juridice
Prin dizolvarea persoanei juridice înţelegem acel mod de încetare a
persoanei juridice, aplicabil în cazurile prevăzute de lege şi presupunând
lichidarea.
a) Cauzele de dizolvare
• Cauzele (cazurile) de dizolvare prevăzute de Decretul nr. 31/1954
(legea generală a persoanelor juridice).
Potrivit art. 45, „Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti
se dizolvă dacă:
– termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire
socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat;
– numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de
înfiinţare sau statut.
În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d), dizolvarea se produce de plin
drept; în cazul prevăzut la lit. c), ea se face prin actul organului competent.
361
Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva,
de asemenea, în condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin
asemănare”∗ (s.n.).
• Cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale prevăzute de Legea
nr. 31/1990
Potrivit art. 169, „Au ca efect dizolvarea societăţii şi dau dreptul
fiecărui asociat să ceară lichidarea acesteia:
– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
– imposibilitatea realizării obiectivului societăţii sau realizarea
acestuia;
– hotărârea adunării generale;
– falimentul;
– reducerea capitalului social, în cazul arătat la art. 110**x), sau
micşorarea capitalului social sub minimul legal, dacă asociaţii nu decid
completarea lui;
– societăţile pe acţiuni se dizolvă şi când numărul acţionarilor s-a
redus sub cinci, dacă a trecut mai mult de şase luni de la reducerea lui şi n-a
fost completat” (s.n.).
Potrivit art. 170, „Societăţile în nume colectiv şi cu răspundere
limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea
sau moartea unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză de continuare cu
moştenitorii, cu excepţia art. 210 şi 211”*** xx)(s.n.).
b) Efectele dizolvării. Lichidarea
Efectul esenţial al dizolvării – intrarea persoanei juridice în
lichidare – este prevăzut de art. 51 astfel: „Prin efectul dizolvării,
∗ Art. 44 se referă la dizolvarea prin hotărârea adunării generale.

**) Art. 110 prevede, „Dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi
din capitalul social, sunt obligaţi să convoace adunarea generală pentru a hotărî
reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii. Prin
contractul de societate şi prin statut se poate stabili ca adunarea extraordinară să fie
convocată şi la o pierdere mai mică. În cazul când nici la a doua convocare nu s-a
întrunit cvorumul, administratorii vor cere instanţei numirea unui expert, care va
verifica pierderea din capitalul social. Instanţa, pe baza expertizei, constatând pier-
derea prevăzută la alin. (1) sau (2), va da o încheiere, autorizând administratorii să
convoace adunarea generală, care va putea să hotărască limitarea capitalului la
suma rămasă sau dizolvarea societăţii, cu orice număr de acţionari prezenţi”.
*** Art. 210 şi 211 au în vedere societatea cu răspundere limitată cu unic
fondator (sau, în expresia improprie a legii, „cu asociat unic”).
362
persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului şi a
plăţii pasivului” (s.n.).
Soarta bunurilor rămase după lichidare este stabilită în art. 52 şi 53
din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 52, „Bunurile organizaţiei coope-
ratiste sau ale organizaţiei obşteşti dizolvate, rămase după lichidare, vor
primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin statut sau prin
hotărârea luată cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o
decide. În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau în statut, ori în
lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul
în care prevederea sau hotărârea este contrară legii ori regulilor de convieţuire
socială, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de organul competent
unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător” (s.n.). Potrivit
art. 53, „În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că scopul ei
sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare
legii ori potrivnice regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după
lichidare trec la stat”.
c) Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării
Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu înseamnă încetarea, auto-
mată, a capacităţii sale civile. Dimpotrivă, persoana juridică îşi păstrează
fiinţa juridică, adică şi capacitatea civilă, pe toată durata lichidării.
În ce priveşte capacitatea de folosinţă, este de reţinut că principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, aplicabil şi pe durata lichidării, suferă o
reducere a limitelor sale, la ceea ce înseamnă realizarea activului şi plata
pasivului; în alţi termeni, pe durata lichidării, persoana juridică este titulara
aptitudinii de a avea drepturile şi obligaţiile civile necesare realizării
activului şi plăţii pasivului.
Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, pe durata li-
chidării, este de menţionat că ea se realizează prin lichidatori, indiferent de cine
sunt numiţi aceştia: adunarea generală, justiţie, alt organ prevăzut de lege.
Se înţelege că şi conţinutul capacităţii de exerciţiu, pe această perioadă,
nu poate depăşi conţinutul capacităţii de folosinţă la care ne-am referit mai sus.
5. Identificarea persoanei juridice

A. Generalităţi
a) Noţiune şi importanţă
Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea
persoanei juridice” înţelegem individualizarea subiectului colectiv de
drept civil, în raporturile civile la care participă ca subiect distinct.
363
Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din
necesitatea individualizării subiectului colectiv de drept civil. Această
necesitate este atât de ordin general – pentru societate şi ceilalţi
participanţi la circuitul civil –, cât şi de ordin individual, în sensul că
fiecare persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile
civile la care participă.
b) Natura juridică şi ocrotirea atributelor de identificare
Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a
persoanei juridice sunt drepturi subiective personale nepatrimoniale.
Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective,
se bucură de protecţia nu numai a dreptului civil, ci şi a altor ramuri,
precum administrativ, penal, comercial etc.
Pe cale civilă, atributele de identificare a persoanei juridice sunt
ocrotite în condiţiile prevăzute de art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954.
Reamintim că, potrivit art. 54, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul
său (…) la denumire (…) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va
putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce
atingere drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o atingere a
unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei
săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către
instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.
c) Enumerarea mijloacelor de identificare a persoanei juridice
Aşadar, pot fi enumerate, ca atribute de identificare a persoanei
juridice, următoarele: 1) denumirea; 2) sediul; 3) naţionalitatea; 4) firma;
5) contul bancar; 6) capitalul social; 7) telefon, telex, fax; 8) marca.
B. Denumirea şi sediul persoanei juridice
a) Denumirea persoanei juridice
Prin „denumirea persoanei juridice” înţelegem acel mijloc de
identificare a subiectului colectiv de drept civil care constă în cuvântul ori
grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii.
• Conţinutul dreptului la denumire. Ca drept subiectiv nepatrimonial,
denumirea conţine următoarele prerogative pentru persoana juridică
titulară: 1) să folosească acea denumire, prin care se individualizează în
raporturile juridice civile concrete la care participă; 2) să ceară altora să o
individualizeze prin denumirea sa; 3) să ceară, în justiţie, restabilirea
dreptului la denumire atunci când i s-a adus vreo atingere.
• Stabilire şi schimbare. Potrivit art. 38 din Decretul nr. 31/1954,
„Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o
364
sau prin statut. O dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice, se
va trece în registru şi denumirea ei” (s.n.).
b) Sediul persoanei juridice
Prin „sediul persoanei juridice” înţelegem acel mijloc de identificare prin
indicarea unui anumit loc stabilit, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
• Conţinutul dreptului la sediu. Dreptul subiectiv la sediu conferă
titularului său aceleaşi trei prerogative pe care le conferă persoanei juridice
titulare şi dreptul la denumire.
• Stabilire şi schimbare. Textul, de principiu, care priveşte stabilirea ori
determinarea sediului este art. 39 din Decretul nr. 31/1954, „Sediul persoanei
juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului” (s.n.)
• Clasificare. Adoptând anumite criterii, putem face câteva clasificări
ale sediului. Astfel, după ponderea sa în volumul activităţii persoanei
juridice, distingem: 1) sediul principal (care priveşte întreaga activitate ori
activitatea de ansamblu) şi 2) sediul secundar (care priveşte o parte a
activităţii). După teritoriul ţării, pe care se găseşte, deosebim: 1) sediul în
ţară (în România) şi 2) sediul în străinătate. După caracterul său,
deosebim: 1) sediul de drept comun, care este obligatoriu; şi 2) sediul
convenţional (ori ales), care este facultativ.
C. Celelalte atribute de identificare
a) Naţionalitatea şi contul bancar
• Naţionalitatea persoanei juridice. Ceea ce este cetăţenia pentru
persoana fizică este naţionalitatea pentru persoana juridică, adică aparte-
nenţa la un anumit stat şi, prin aceasta, la un sistem de drept naţional.
Pentru unele persoane juridice – cum sunt societăţile comerciale –
precizarea naţionalităţii este de mare importanţă. Aşa se explică de ce, în
chiar art. 1, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 prevede: „Societăţile
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române” (s.n.),
subînţelegându-se că este vorba doar de societăţile comerciale supuse
regimului juridic prescrise prin această lege).
• Contul bancar al persoanei juridice. Este un mijloc de identificare a
persoanei juridice, de maximă importanţă practică. Pe baza contractului de
cont bancar, persoana juridică se individualizează prin indicarea unui
simbol cifric şi, sucursalei băncii unde este deschis contul.
b) Firma şi marca
• Firma. Unele persoane juridice, îndeosebi cele care sunt
comercianţi, se identifică prin firma lor. La unele persoane juridice, „firma”
se integrează în „denumire”.
365
• Marca de calitate este o instituţie juridică complexă. Aici reţinem
doar funcţia mărcii de a servi la individualizarea, mai ales în anumite
raporturi juridice, a producătorilor de bunuri, a executanţilor de lucrări ori a
prestatorilor de servicii.
c) Telefon, telex, fax
În condiţiile tehnicii actuale, telefonul, telexul şi faxul sunt mijloace
curente şi rapide de identificare, îndeosebi a persoanelor juridice. În esenţă,
acestea constau în simboluri cifrice. Din punct de vedere juridic, însă,
suntem în prezenţa unor drepturi subiective, cu regim propriu.
1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generală, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 109-188
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 309-408
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Universitară,
Bucureşti, 2001, p. 201-330
366
II. DISCIPLINE OPŢIONALE
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ
Conf. univ. dr. NEDELEA PĂRĂLUŢĂ
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina Introducere în ştiinţa economică îşi propune să ofere
studenţilor cunoştinţele teoretice cele mai generale (conceptele,
principiile şi legile) care guvernează fenomenele economice la nivel
de firmă, naţional sau mondoeconomic.
Însuşirea acestor cunoştinţe generale constituie o condiţie esenţială,
pentru viitorii absolvenţi, a înţelegerii şi perfecţionării cadrului legislativ
şi a instituţiilor corespunzătoare. Viitorul specialist în drept trebuie să
posede cunoştinţe economice solide pentru practicarea profesiei de jurist.
1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Nevoile umane sunt concretizate în cerinţe materiale şi spirituale,
bunuri şi servicii, mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor. Ele
constituie impulsul şi motivaţia oricărei activităţi umane. În funcţie de
diferite criterii de clasificare, nevoile umane pot fi grupate în: nevoi
naturale, sociale şi raţionale; nevoi primare şi superioare; nevoi
individuale, de grup şi generale ale societăţii etc. Însă, indiferent de
tipul lor, nevoile au câteva caracteristici: a) caracterul dinamic, în
sensul că, de la o perioadă la alta, au loc modificări în structura şi
nivelul calitativ al cerinţelor de consum; b) sunt reproductibile sau
regenerabile, în sensul că satisfacerea unei nevoi sau a alteia durează
numai un anumit timp, după care se manifestă din nou; c) caracterul
complementar, în sensul că satisfacerea unei nevoi generează o alta;
d) sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng,
având loc şi substituirea unora cu altele.
Satisfacerea nevoilor se realizează prin consumul de bunuri
materiale şi servicii. Pentru producerea acestor bunuri şi servicii este
necesară utilizarea resurselor economice, umane şi materiale. Problema
367
fundamentală a tuturor economiilor o reprezintă raritatea resurselor,
care sunt limitate şi insuficiente pentru a produce toate bunurile mate-
riale şi serviciile pe care oamenii ar dori să le consume. De aceea, apare
necesitatea alegerii celei mai bune variante de alocare a resurselor.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă cea mai bună
alternativă sacrificată, atunci când se face o alegere între mai multe
variante posibile. De asemenea, în studierea alternativelor de a
produce se foloseşte curba (frontiera) posibilităţilor de producţie.
Aceasta reflectă toate combinaţiile posibile de producere a două
bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la
un moment dat. Mişcarea de la un punct la altul pe această frontieră
arată o modificare în cantităţile de bunuri produse care necesită o
realocare a resurselor.
Activitatea economică este o componentă fundamentală a
acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor
economice, au loc procesele de producţie, de circulaţie, de distribuţie
şi consum de bunuri şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor.
Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente
fundamentale: a) producţia, în cadrul căreia, prin combinarea
factorilor, oamenii produc bunuri materiale şi servicii; b) circulaţia, ce
asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator;
c) distribuţia, ce asigură repartiţia bunurilor şi serviciilor pe
destinaţiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie);
d) consumul, folosirea bunurilor şi serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
Structura activităţii economice poate fi analizată şi din alte
unghiuri de vedere: structura tehnologică, de ramură, pe sectoare,
teritorială. Importantă este şi structura verticală a activităţii econoice,
în cadrul căreia putem evidenţia: a) microeconomia – activitatea
economică la nivelul unităţii economice; b) mezoeconomia – activita-
tea la nivel de ramură economică şi zonă economică; c) macro-
economia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale;
d) mondoeconomia – ansamblul economiilor naţionale în interdepen-
denţa lor.
Ţinând cont de cele prezentate mai sus, se poate spune că
economia politică cercetează modul cum decid oamenii să utilizeze
resursele productive rare sau limitate, în vederea creării de mărfuri sau
servicii variate, spre a le repartiza pentru scopuri de consum între
368
diferiţi membri ai societăţii. Există însă şi alte definiţii date economiei
politice. Ca o sinteză a acestora, putem spune că obiectul economiei
politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul
producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale
şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe
diferitele trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic
ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate,
ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Economia politică, ştiinţă economică fundamentală, oferă baza
teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor.
Afirmarea economiei ca ştiinţă autonomă presupune, pe lângă
obiectul său propriu de studiu, şi o metodă, adică un ansamblu de
principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui
la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a problemelor practicii.
Procedeele ce caracterizează metoda în ştiinţele economice sunt
următoarele: abstractizarea, inducţia, deducţia, îmbinarea metodei
istorice cu cea logică, analiza (cantitativă şi calitativă; pozitivă şi
normativă; statică şi dinamică), sinteza şi experimentul economic.
Procesul de formare a economiei ca ştiinţă a avut loc într-o
perioadă îndelungată a evoluţiei societăţii omeneşti. Idei şi chiar teorii
economice au apărut încă din Antichitate, în special în Grecia antică
(Xenofon, Platon, Aristotel), apoi, o lungă perioadă de timp, inclusiv
în Evul Mediu, a avut loc o evoluţie lentă a gândirii economice.
O dată cu Epoca modernă apar noi curente de gândire
economică: mercantilismul (Antoine de Montchrètien) şi fiziocra-
tismul (Fr. Quesney, Turgot ş.a.).
Un moment deosebit în evoluţia ştiinţei economice îl reprezintă
Şcoala clasică engleză, în frunte cu Adam Smith, părintele
microeconomiei, a cărui carte Avuţia naţiunilor (1776) pune bazele
economiei politice ca ştiinţă. Alţi reprezentanţi sunt: David Ricardo,
Malthus, John Stuart Mill.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din rândul
economiştilor se afirmă Karl Marx, un discipol al lui David Ricardo,
cel mai influent critic al economiei capitaliste. Tot atunci au loc
încercări de a aşeza ştiinţa economică pe fundamente noi. Această
perioadă a fost dominată de trei şcoli: Şcoala de la Viena (von
369
Wieser), Şcoala de la Lausanne (Walras, Pareto) şi şcoala de la
Cambridge (Alfred Marshall).
O dată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui J.M. Keynes, Teoria
generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, are loc
trecerea de la nivelul microeconomic la nivelul macroeconomic de
analiză.
În perioada postbelică, ştiinţa economică şi-a îmbunătăţit sub-
stanţial conţinutul. În numeroase lucrări se abordează problematica
macrodeciziei economice, a creşterii economice, echilibrului macro-
economic şi optimului economic, a pieţei, fluctuaţiilor, ocupării şi
şomajului, inflaţiei, rolului statului în economie etc.
În domeniul gândirii economice au existat şi preocupări ale
economiştilor români. Începutul realizat de către Dimitrie Cantemir prin
lucrarea sa Descriptio Moldaviae a fost continuat, în secolul al XIX-lea,
de către Nicolae Bălcescu, I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Hasdeu,
A.D. Xenopol, P.S. Aurelian şi, în prima jumătate a secolului al XX-lea,
de economişti precum Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Mladenatz,
Ion Răducanu, N.I. Angelescu, Mihail Manoilescu. În perioada
postbelică au fost cercetate numeroase probleme ale economiei
româneşti, în diverse lucrări, tratate, manuale, studii, inclusiv în anii de
tranziţie la economia de piaţă.
2. CARACTERIZARE GENERALĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin
intermediul bunurilor şi serviciilor. În consecinţă, fiecare societate
umană trebuie să-şi organizeze activitatea economică astfel încât să
răspundă la câteva întrebări fundamentale şi interdependente: Ce, cât,
cum şi pentru cine produce? Ce bunuri şi în ce cantităţi trebuie
produse? Cum vor fi folosite diferitele feluri de resurse pentru
realizarea acestor produse? Pentru cine sunt produse bunurile
respective?
Acestor întrebări societatea le-a răspuns în diferite moduri.
Dacă, iniţial, producţia socială a luat forma economiei naturale, în care
bunurile create servesc consumului propriu al producătorului, treptat
aceasta şi-a restrâns sfera de cuprindere în favoarea economiei de
schimb, în care bunurile se produc preponderent pentru piaţă.
370
Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a
cunoscut şi cunoaşte trăsături specifice, ea are unele caracteristici
generale, dintre care cele mai semnificative sunt: a) Specializarea,
întemeiată pe un avantaj absolut sau relativ, ce a permis perfecţionarea
forţelor de producţie, creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi
resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiei moderne; b)
Autonomia, independenţa agenţilor economici, ce presupun ca agenţii
economici să dispună de libertate de acţiune, de dreptul de decizie, iar
înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Chiar dacă
cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private,
aceasta nu implică dispariţia proprietăţii publice; c) Producţia de
mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Economia
de schimb creează bunuri prioritar pentru vânzare. Întrucât producţia de
mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte largă,
schimbul este realizat prin intermediul banilor.
De-a lungul timpului, banii au îmbrăcat mai multe forme: marfă-
bani, monedă de aur şi argint, bani de hârtie, bani electronici.
Independent de etapa de evoluţie şi de conţinutul lor economic, banii
îndeplinesc următoarele funcţii: a) mijloc de măsurare a activităţii
economice. În această funcţie banii măsoară cheltuielile efectuate şi
rezultatele obţinute în activitate economică trecută şi prezentă, precum
şi cele avute în vedere în perioada ce urmează; b) mijloc de schimb.
Banii îndeplinesc această funcţie când mărfurile se achită în momentul
livrării lor; c) mijloc de plată. Banii îndeplinesc această funcţie în
ipoteza în care mărfurile se achită la un anumit termen, după livrarea
lor, când ele se vând pe credit; d) mijloc de rezervă de valoare.
Funcţiile banilor au valabilitate şi pentru banii naţionali, care
deservesc piaţa internă, şi pentru banii universali, care deservesc piaţa
internaţională, mijlocind schimburile externe de mărfuri, turismul,
transferul de tehnologii, investiţiile efectuate în străinătate etc.
Pornind de la modul concret în care sunt folosite şi adoptate
deciziile, în economia contemporană întâlnim două sisteme de
organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economiei
de piaţă şi sistemul economiei de comandă.
Economia de piaţă modernă are următoarele elemente specifice:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora predomină
proprietatea privată; b) piaţa îndeplineşte un rol important în reglarea
371
activităţii economice; c) motivaţia activităţii agenţilor economici o
constituie maximizarea profitului; d) concurenţa stimulează agenţii
economici în promovarea progresului; e) pentru majoritatea bunurilor
şi serviciilor, preţurile se formează liber; f) existenţa unei structuri
tehnico-economice moderne care asigură o eficienţă economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă, pe de o parte, ca agent economic, iar
pe de altă parte, acţionează în direcţia corectării imperfecţiunilor pieţei
prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-financiare etc.
Spre deosebire de economia de piaţă, în economia centralizată
de comandă, alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea raportului
dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate,
impuse agenţilor economici de aparatul de stat, pe baza acceptării, la
nivel social, a unor principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele
reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie este o economie
mixtă în care se întâlnesc, în diferite proporţii, elemente din ambele
sisteme. Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite
identificarea a trei modele principale de economie „reuşită”: economia
socială de piaţă (Germania, ţările nordice), economia de piaţă
„direcţionată de consum” (S.U.A) şi economia de piaţă „ghidată
administrativ” (Japonia).
Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni,
organizaţi în cadrul unor unităţi economice profitabile şi specializate pe
domenii distincte. Agenţii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi,
care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens,
anumite roluri şi având anumite comportamente economice. Agenţii
economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor principale în
economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor econo-
mici includem: întreprinderile, gospodăriile familiilor sau menajele,
administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi asigurări,
străinătatea.
Relaţiile dintre participanţii la activităţile economice sunt
interdependente. Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente
de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice, disponibilităţi
băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii. Fiecare tranzacţie
bilaterală sau de piaţă este formată din două fluxuri economice:
372
a) fluxurile reale (de bunuri), care pornesc de la producător şi ajung la
consumator; b) fluxurile monetare, care au sens opus.
În economie au loc şi tranzacţii unilaterale, care sunt mişcări sau
transferuri univoce de bunuri, fără a se primi în schimb contraprestaţii.
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizează în
cheltuieli de producţie curente şi în noi dotări tehnice pe baza
investiţiilor. Rezultatele obţinute la nivelul unităţilor economice se
materializează în bunuri materiale şi servicii, fiind cuantificate în unităţi
fizice, natural-convenţionale şi valorice. În raport cu gradul lor de
cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra
de afaceri), finale (valoarea adăugată) şi nete (profitul brut şi net).
3. PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
Piaţa exprimă relaţiile economice dintre oameni, dintre agenţii

economici, relaţii care se desfăşoară într-un anumit spaţiu, în cadrul
căruia se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile, au
loc negocieri şi acte de vânzare – cumpărare, în condiţii de concurenţă.
Regulatorul principal al pieţei este concurenţa, fiecare urmărindu-şi
propriul interes, satisfacerea cât mai bună a nevoilor de producţie sau de
consum personal. Deosebit de importante sunt autonomia de decizie a
agenţilor economici, libertatea lor economică, pentru că numai astfel se
poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele pieţei.
În general, se consideră că există următoarele tipuri de piaţă:
a) din punctul de vedere al obiectului tranzacţiei economice: piaţa
bunurilor de consum final, piaţa factorilor de producţie (care, la rândul
ei, include piaţa resurselor naturale, piaţa muncii şi piaţa capitalului),
piaţa monetară, piaţa financiară (inclusiv bursa); b) din punctul de
vedere al extinderii teritoriale: piaţa locală, piaţa regională, piaţa
naţională şi piaţa mondială; c) din punctul de vedere al desfăşurării
concurenţei: piaţa cu concurenţă perfectă sau pură şi piaţa cu
concurenţă imperfectă (formată, la rândul ei, din piaţa cu concurenţă
monopolistică, de tip oligopol, monopol, monopson, oligopson etc.).
Aceste diferite tipuri de piaţă formează un tot unitar, un sistem de
piaţă, în sensul că ele se influenţează reciproc, schimbările care au loc
373
în cadrul unei pieţe reflectându-se, direct sau indirect, în evoluţia altor
pieţe sau în ansamblul relaţiilor de piaţă.
Cererea şi oferta sunt componentele fundamentale ale pieţei, iar
raportul dintre ele constituie o formă de exprimare a relaţiei dintre
producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se
satisfac prin intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea
are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; ea exprimă canti-
tatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile
existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor.
Cererea poate fi: a) individuală (din partea unui singur cumpărător la un
bun economic); b) totală (din partea tuturor cumpărătorilor la un bun
economic); c) agregată sau globală (din partea tuturor cumpărătorilor la
toate bunurile existente). Ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de
consum, cererea are caracter dinamic. Principalii factori de care depinde
cererea sunt nevoile oamenilor, venitul şi preţul.
Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra
cererii de bunuri şi servicii. Cererea se află în raport invers
proporţional faţă de preţ: când preţul creşte, cererea scade, deoarece la
un venit dat posibilitatea de cumpărare se micşorează; invers, când
preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie descres-
cătoare faţă de preţ.
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea acesteia
faţă de variaţia preţului sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii.
Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ (calculat ca raport
între variaţia cantităţii cerute şi variaţia preţului), în principiu, este
negativ, deoarece atunci când preţul creşte, cererea scade, iar raportul
dintre două semne diferite dă semnul negativ. În funcţie de
elasticitatea cererii în raport de preţ, se disting: a) cerere inelastică
(variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului); b) cerere perfect
inelastică (total insensibilă la variaţia preţului); c) cerere elastică
(variaţia cererii este mai mare decât variaţia preţului); d) cerere perfect
elastică (cererea creşte continuu la un nivel dat al preţului); e) cerere
cu elasticitate unitară (variaţia cererii este egală cu variaţia preţului).
În cazul bunurilor substituibile (de exemplu untul şi margarina), are
loc şi fenomenul elasticităţii încrucişate a cererii, care măsoară
sensibilitatea cererii la bunul A, când preţul bunului B se modifică.
374
În practică, există şi situaţii de cerere atipică, adică excepţii de la
legea generală a cererii: dacă preţul creşte, creşte şi cererea, dacă
preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se
produce în mai multe cazuri: efectul Giffen, efectul de anticipare din
partea consumatorilor, efectul de venit nul în cazul bunurilor de lux
foarte scumpe, efectul de ostentaţie şi snobism din partea unor
consumatori, efectul de informare imperfectă, dar şi cazul bunurilor
importante fără înlocuitori, când mărimea preţului, în general, nu
atrage după sine o diminuare a cererii.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate
vânzării, pe piaţă, la un moment dat. Ea poate fi: a) individuală (oferta
dintr-un bun din partea unui producător); b) totală (întreaga cantitate
dintr-un bun pe care producătorii o oferă spre vânzare); c) agregată
sau globală (toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă, destinate
pieţei, exprimate în bani). Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde
de mai mulţi factori: a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii;
b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea şi randamentul
economic al acestora; c) costul de producţie (de fapt, costul marginal);
d) preţul de vânzare al mărfii; e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi
costul stocării etc.
Oferta este o funcţie crescătoare de preţ; ea se află în raport
direct proporţional faţă de preţ, adică oferta creşte când preţurile cresc
şi se micşorează când preţurile scad. În practică există şi excepţii de la
legea generală a ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la
produse perisabile – legume – fructe, sau situaţia în care unii
producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la
preţuri în scădere, pentru a-şi plăti impozitele sau pentru a rambursa
creditele).
Elasticitatea ofertei în raport de preţ reprezintă reacţia ofertei la
modificările preţului. Ea se măsoară prin coeficientul de elasticitate a
ofertei, calculat prin raportarea modificării cantităţilor oferite la
modificarea preţului de vânzare. În funcţie de modul în care oferta
reacţionează la modificările de preţuri, se disting: a) oferta elastică
(variaţia ofertei este mai mare decât variaţia preţului); b) ofertă cu
elasticitate unitară (variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului);
c) ofertă perfect elastică (la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită
creşte continuu); d) oferta inelastică (modificarea ofertei este mai mică
375
decât modificarea preţului); e) oferta perfect inelastică (la orice
variaţie a preţului, oferta nu se modifică).
Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele
cerute sunt egale, la preţul pieţei. Se poate deci spune că piaţa este în
echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de
consumatori cu cea oferită de producători. Atunci când se ia în calcul
o singură piaţă a unui produs, vorbim despre un echilibru parţial, iar
când sunt luate în calcul toate pieţele, ţinând seama de interdependenţa
lor, vorbim despre echilibru general.
4. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI COMBINAREA LOR

Întreprinzătorii, pentru a produce bunuri destinate consumului,
îşi procură factori de producţie. Aceştia reprezintă resursele econo-
mice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri. În
general, se consideră că la producerea bunurilor participă trei factori:
munca, natura (pământul) şi capitalul. Acestor factori clasici li se pot
adăuga şi: întreprinderea (antreprenoriatul), progresul tehnic, inovaţia
şi resursele informaţionale.
• Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndrep-
tată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare
aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele care îl definesc pe om, consu-
mul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi
determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea
obţinerii de bunuri şi servicii. În ultimele decenii, se conturează o serie
de caracteristici generale în evoluţia factorului muncă: tendinţa
generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi zone
geografice; sporirea ponderii populaţiei ocupate în sectorul terţiar şi în
cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere;
sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de
dezvoltare economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură în
general.
• Natura, ca factor de producţie, cuprinde pământul, resursele de
apă şi resursele minerale. Un loc important îi revine pământului, care
este decisiv nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru
întreaga activitate umană, căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de
desfăşurare. Pentru viaţa economică actuală prezintă interes şi
376
dimensiunea şi calitatea suprafeţei ce revine în medie pe locuitor.
„Explozia demografică” a secolului XX a diminuat suprafeţele
agricole şi silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice
limitări cu care se confruntă agenţii economici în activitatea lor.
• Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezul-
tate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de noi bunuri
materiale şi servicii destinate vânzării – cumpărării pe piaţă, în scopul
obţinerii unui profit. Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje,
echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport,
animale de muncă şi de reproducţie, materii prime, materiale, semifa-
bricate. Capitalul tehnic folosit în activitatea economică este constituit
din: a) capitalul fix – acea parte a capitalului care participă la mai multe
cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai
mari de timp; b) capitalul circulant – acea parte a capitalului care se
consumă integral într-un singur ciclu de producţie şi trebuie înlocuit
după fiecare ciclu de producţie. Procesul consumării capitalului fix se
manifestă prin fenomenul uzurii, care prezintă două forme: a) uzura
fizică – deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor, instalaţiilor ca
urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor
naturali; b) uzura morală – determinată de progresul tehnic, care
favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje cu noi performanţe,
superioare celor aflate în funcţiune, sau reducerea preţului la care poate
fi cumpărat un echipament echivalent. Recuperarea pierderilor prove-
nite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare
depinde de cheltuielile cu procurarea capitalului şi durata de funcţionare
a acestuia.
Întreprinzătorii, pentru a produce şi pentru a-şi atinge scopul –
de a obţine un profit cât mai mare posibil –, combină factorii de
producţie şi aleg varianta de combinare cea mai eficientă.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific
de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi
structural – calitativ; atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic.
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la
premisele: a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu
specificul activităţii; c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea este posibilă datorită următoarelor proprietăţi ale
377
factorilor de producţie: a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a
se împărţi în subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea lui); b)
adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor cu
mai multe unităţi din alt factor); c) complementaritatea (la o producţie
dată, o anumită cantitate dintr-un factor se asociază doar cu o cantitate
determinată de ceilalţi factori); d) substituibilitatea (posibilitatea de a
înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinată din alt
factor, menţinând acelaşi nivel al producţiei).
Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci şi substituirea
lor. Analiza combinării şi substituirii factorilor în acest caz conduce la
luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale, ci şi a
randamentelor de scară, care pot fi: a) constante (dacă factorii de
producţie se dublează, producţia se va dubla; dacă factorii se triplează,
producţia se va tripla etc.); b) crescătoare (dacă factorii se dublează,
producţia va fi mai mult decât dublă); c) descrescătoare (dacă factorii
se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea
maximului de efecte utile cu minimum de eforturi se exprimă prin
productivitatea sau randamentul factorilor de producţie. Se evidenţiază:
a) productivitatea fizică – măsoară randamentele în natură ale utilizării
factorilor, fiind exprimată în unităţi fizice; b) productivitatea valorică –
măsoară eficienţa în termeni financiari – monetari. O altă tipologie are în
vedere noţiunile: a) productivitatea brută (producţia este privită ca sumă a
valorilor adăugate brute de diferitele activităţi); b) productivitatea netă (se
elimină din producţia finală brută valoarea achiziţiilor exterioare şi
amortizarea); c) productivitatea aparentă (provenienţa valorii adăugate nu
este întotdeauna cunoscută corect). În literatura de specialitate,
productivitatea este abordată pe două tipuri consacrate: a) productivitatea
globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie,
măsurând eficienţa de ansamblu a acestora; b) productivitatea parţială a
fiecărui factor, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui
factor consumat. Acestea pot fi măsurate prin: productivitatea medie,
calculată ca raport între mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din
factorul respectiv, şi productivitatea marginală, care reprezintă sporul de
producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un
factor, ceilalţi factori rămânând constanţi. Aceste două tipuri de
productivităţi pot fi calculate, pentru toţi cei trei factori de producţie:
378
muncă, natură şi capital. Creşterea productivităţii poate fi rezultatul
progresului ştiinţific şi tehnic, creşterii calificării forţei de muncă, dar şi al
revoluţiei manageriale, prin care se urmăreşte perfecţionarea organizării şi
conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de
muncă, a capacităţilor de producţie etc.
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea
cheltuielilor efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru
producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii. Se pot
delimita următoarele concepte: a) costul contabil, care reflectă, în
bani, cheltuielile efectiv suportate de întreprindere, rezultate din
evidenţa contabilă; b) costul economic cuprinde, pe lângă costul
contabil, şi consumul de resurse care nu presupune plăţi efective
evidenţiate sub formă de cheltuieli; c) costul explicit indică cheltu-
ielile efectuate de întreprindere şi înregistrate în costurile efectiv
plătite (este însuşi costul contabil); d) costul implicit reflectă acel
consum de resurse al întreprinderii, neinclus în costul efectiv plătit;
e) costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse
sacrificate în procesul de alegere a variantei optime. În practică, se
determină următoarele tipuri de costuri:
A. Costul global, care reprezintă ansamblul cheltuielilor
necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr-un bun. Poate fi
privit: a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil,
şi b) pe ansamblu, adică drept cost total global, ca sumă a tuturor
cheltuielilor suportate de întreprindere. Costul fix reflectă acele
cheltuieli ale întreprinderii care pe termen scurt sunt relativ constante,
independent de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului
fix, chirii, salariile personalului administrativ etc. Costul variabil
exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie
de volumul producţiei, iar costul total reprezintă suma costurilor – fix
şi variabil.
B. Costul mediu (unitar) exprimă costurile globale pe unitatea
de produs. Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de
abordare globală, se disting: costul mediu fix (costul fix pe unitatea de
produs), costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs) şi
costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
C. Costul marginal (suplimentar) exprimă sporul de cost total
necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul
379
marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; este
stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară de
producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de
producţie măreşte mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal: a) costul
mediu total este descrescător atunci când costul marginal se
micşorează mai accentuat, fiindu-i inferior; b) costul mediu total este
crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat, fiindu-i
superior; c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când
costul mediu total este minim. De asemenea, pe termen lung, costul
mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante atunci când, la
un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte
în aceeaşi proporţie cu producţia.
Costul mediu nu este o mărime constantă, evoluţia sa depinzând
de următorii factori: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de
produs; b) nivelul productivităţii; c) preţul factorilor de producţie
utilizaţi. În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să
minimizeze costurile pe unitatea de produs, acţionând în principal
asupra acestor trei factori.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul
marginal se află în raport invers proporţional faţă de productivitate.
Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când
productivitatea medie creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când
productivitatea marginală creşte.
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament,
conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total
dat, să maximizeze producţia obţinută. În cazul în care însă nu este
necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de optim al
producătorului presupune ca un volum de producţie dat să se obţină cu
costuri minime. În vederea optimizării volumului producţiei şi
maximizării profitului, trebuie să se ţină cont de relaţia dintre costul
marginal şi venitul marginal. Profitul obţinut este maxim atunci când
venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se
obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor şi totalul
cheltuielilor. În determinarea nivelului producţiei care maximizează
profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular – pragul de
rentabilitate. Acesta indică volumul de producţie sau cifra de afaceri
380
de la care producătorul începe să obţină profit. În acest „punct mort”,
încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul
este nul.
Principalele căi de reducere a costului sunt următoarele:
a) alegerea procesului de producţie cel mai eficient din punct de vedere
tehnic, economic şi ecologic; b) cumpărarea factorilor de producţie la
preţurile cele mai mici (fără a neglija calitatea); c) creşterea randamen-
tului utilizării factorilor de producţie; d) asigurarea reducerii costurilor
în toate fazele muncii; e) realizarea obiectivelor stabilite, ţinând cont de
resursele disponibile, de condiţiile de producţie existente şi de
restricţiile economice; f) identificarea produselor care generează
consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi.
5. CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR

Concurenţa – confruntare deschisă între agenţii economici pentru
realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzător
intereselor proprii.
Rolul concurenţei: a) stimulează inovaţia; b) realizează o selecţie
a producătorilor, eliminându-i pe cei slabi; c) tinde să aşeze în echilibru
ramurile de producţie, cererea şi oferta; d) asigură libertatea de alegere a
bunurilor şi serviciilor la un nivel superior al trebuinţelor.
Concurenţa are şi efecte secundare nedorite prin încercarea unor
întreprinzători de a reduce costurile pe seama scăderii salariilor, a unor
cheltuieli necesare protejării naturii, prin promovarea unor produse de
calitate îndoielnică sau chiar nocive etc.
Forme ale concurenţei: perfectă; imperfectă – forme: monopolis-
tică, oligopolistă, monopol, monopson.
Preţul – expresie bănească a valorii mărfii sau suma de bani care
se plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic. Nivelul
preţului este influenţat de o serie de factori cum sunt: a) costul de
producţie; b) raportul cerere-ofertă; c) calitatea; d) prezentarea-
ambalarea etc.
Preţul de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a
cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată în decursul unui interval
de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata
în care el se creează şi se trimite pe piaţă. Preţul de echilibru este o
381
categorie teoretică. În realitate, apare doar întâmplător. Sunt condiţii
când preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru,
gravitând în jurul acestuia. Modificarea preţului nu este un rezultat
numai al mişcării independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la
nivel de ramură), ci şi al schimbărilor intervenite în costurile de
producţie.
Funcţiile preţului: a) informare, realocare sau redistribuire a
resurselor societăţii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimării
anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan; b) de evaluare şi
măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor; c) principal instrument
prin care se recuperează cheltuielile şi se obţine un profit. Preţul îl
determină pe producător să restrângă sau să abandoneze anumite
activităţi.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor: a) fixarea de preţuri
maxime, în perioade critice, care vizează mărfuri ce se adresează
trebuinţelor fundamentale ale populaţiei; b) garantarea preţurilor la
unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
6. PIEŢE ŞI VENITURI
Piaţa muncii – spaţiu economic în cadrul căruia se confruntă
cererea de muncă cu oferta de muncă, au loc negocieri privind
angajarea salarială. Particularităţi şi funcţii ale pieţei muncii.
Cererea de muncă şi nevoia de muncă – relaţie de la parte la
întreg. Nevoia de muncă exprimă volumul total de muncă necesar pe
ansamblul unei ţări. Cererea de muncă este necesarul de muncă din
partea agenţilor economici la un moment dat, care se satisface prin
intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare salarială. Se exprimă
prin locurile de muncă.
Factori care influenţează cererea de muncă: a) nivelul salariului;
b) costul marginal al muncii; c) fluxul investiţional; d) substituirea
factorului muncă; e) faza ciclului economic; f) conjunctura economică
şi socială pe plan intern şi internaţional.
Oferta de muncă şi disponibilităţile de forţă de muncă – relaţie
de la parte la întreg. Disponibilităţile de muncă reprezintă populaţia
aptă de muncă prezentă într-o ţară pe perioadă dată de timp. Oferta de
muncă corespunde populaţiei disponibile active.
382
Delimitări privind structura populaţiei: a) populaţie totală, b)
populaţie inactivă, c) populaţie disponibilă activă.
Rata de activitate la nivelul populaţiei unei ţări =
= Populaţie activă ocupată ⋅100

Populaţie totală
Gradul de ocupare = Populaţie ocupată
⋅100
Populaţie disponibilă activă
Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:
demografic – raportul natalitate – mortalitate; reglementări juridice;
durata săptămânii de lucru; structura pe sexe.
Oferta de muncă individuală – numărul de ore de muncă (sau
timpul de muncă) pe care un salariat doreşte să le efectueze; factori
care o influenţează.
Oferta de muncă totală – ofertele individuale totale ale segmen-
telor pieţei muncii, formată din cei angajaţi sau în căutarea unui loc de
muncă.
Dinamica salariului şi influenţa sa asupra ofertei de muncă.
Starea de echilibru este ocuparea deplină a forţei de muncă.
Starea de dezechilibru: a) când oferta este mai mică decât cererea de
muncă; b) când oferta de muncă depăşeşte cererea de muncă.
Caracterul dual al pieţei muncii: funcţionează pe baza principiilor
pieţei, dar şi al reglementărilor din partea statului şi organismelor inter-
naţionale.
Piaţa muncii în România: a) proces de formare şi consolidare a
instituţiilor ce o reglementează; b) stare de dezechilibru.
Salariul, accepţiuni diferite privind definirea: a) sumă de bani cu
care este remunerat factorul muncă participant la obţinerea rezultatelor
unei activităţi economice; b) preţ pentru care oamenii îşi închiriază
forţa de muncă; c) preţ al forţei de muncă – marfă.
Salariu cost – cheltuială pentru agentul economic; venit pentru
salariaţi. Abordări conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith,
David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes,
Samuelson etc.).
383
Salariul de echilibru – când cererea este egală cu oferta de
muncă.
Factori care influenţează mărimea salariului: a) raportul dintre
cererea şi oferta de forţă de muncă; b) cheltuielile necesare refacerii şi
dezvoltării forţei de muncă; c) nivelul preţurilor bunurilor şi serviciilor
de consum; d) cheltuieli pentru odihnă şi viaţa spirituală; e) sporirea
cheltuielilor de transport, telecomunicaţii; f) mărirea chiriei; g) rapor-
tul dintre productivitatea muncii şi salariul nominal; h) gradul de
organizare a sindicatelor.
Efectul de substituţie – reducerea timpului liber şi creşterea
corespunzătoare a timpului destinat muncii, care-i asigură lucrătorului
venituri mai mari.
Efectul de venit – situaţia în care salariatul obţine un venit
suficient de mare, astfel încât au loc micşorarea timpului destinat
muncii şi sporirea corespunzătoare a timpului liber.
Forme ale salariului: salariu nominal şi real; relaţia dintre
salariul nominal, preţ şi salariul real:
SN ; ⎛ SR = salariu real
SR = ⎜⎜ P = nivelul preţurilor (în procente)
P ⎝ SN = salariu nominal
În dinamică:
SR1 ⎛ SR1 = salariu real în perioada curentă
ISR = ⋅ 100 ⎜⎜
SR 0 ⎝ SR 0 = salariu real în perioada anterioară
ISN ⎛ ISN = indicele salariului nominal

ISR = ⋅100 ⎜⎜
IP ⎝ IP = indicele preţurilor
Alte forme ale salariului: direct, indirect, minim garantat,

colectiv, social.
Forme de salarizare: în regie, acord, remiză.
Piaţa monetară. Dobânda
Scurt istoric cu privire la apariţia monedei: prima etapă – secolul
al VI-lea î.e.n. până în secolul al XVII-lea: s-au emis şi au dominat
384
monedele metalice; a 2-a etapă: secolul al XVIII-lea – secolul al XIX-lea:
moneda de hârtie capătă o tot mai mare răspândire, devenind ulterior
neconvertibilă în aur. S-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia
etapă – în prezent, când se introduc mijloace electronice de plată.
Numerarul, monedele şi bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri
continuă să circule, dar un număr tot mai mare de operaţii se efectuează
prin „bani electronici”.
Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi
utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Nici un flux
economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă
a monedei.
Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de
circulaţie şi de plată de care dispune economia unei ţări, la un moment
dat, sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).
Componente ale masei monetare: a) disponibilităţile monetare
propriu-zise (biletele Băncii Centrale, monedele divizionare; moneda
scripturală, cecurile la purtător etc.); b) disponibilităţile semimonetare
(economiile pe librete bancare, bonuri de casă ale băncilor, nominative
sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comerţ
negociabile etc.).
Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei
monetare şi semimonetare, ale instrumentelor de schimb şi de plată în
totalitatea lor, părţi autonome prin funcţiile lor specifice, prin agenţi
bancari şi financiari care le emit şi le gestionează. Primul agregat
monetar (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie
(moneda fiduciară) şi cecurile de lucru la purtător, aparţinând
rezidenţilor nonfinanciari.
Al doilea agregat monetar (M2) cuprinde pe primul M1 şi, în
plus: conturile pe librete de economii, depunerile pe termen scurt în
conturi bancare, bonurile de casă ale unor organisme naţionale de
credit, conturile de economii pentru locuinţe deschise la bănci.
Al treilea agregat monetar (M3) include pe M2 şi, în plus: diferite
averi în devize, plasamente pe termen nelimitat.
Al patrulea agregat monetar (M4) cuprinde pe M3 şi, în plus:
economiile contractuale şi diferite alte lichidităţi pe termen, negocia-
bile, cum sunt titlurile de pe pieţele monetare emise de creditorii
nonbancari şi de agenţii economici nonfinanciari.
385
Piaţa monetară este ansamblul tranzacţiilor cu monedă,
confruntarea cererii şi ofertei.
Cererea de monedă depinde: a) de volumul operaţiunilor, al
tranzacţiilor de bunuri şi servicii intermediate efectiv de către monedă;
b) de viteza de rotaţie a banilor. Masa monetară (M) este direct
proporţională cu cantitatea bunurilor şi serviciilor supuse tranzacţio-
nării la un anumit preţ (PT) şi invers proporţională cu viteza de rotaţie
a banilor; c) de amploarea creditului de consum; d) de plăţile efectuate
în contul creditelor ajunse la scadenţă, în perioada corespunzătoare; e)
de cererea de monedă în scopuri speculative – funcţie de nivelul
dobânzii.
Oferta de monedă – cantitatea de monedă pusă la dispoziţia
agenţilor economici şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul
bancar.
Tipuri de bănci: de emisiune, de depozit, specializate.
Funcţii active ale băncilor şi ale celorlalte instituţii de credit
sunt: a) acordarea de împrumuturi solicitanţilor care îndeplinesc
condiţiile de bonitate; b) păstrarea elasticităţii mijloacelor de plată.
Funcţiile pasive ale băncilor se concretizează în primirea
depunerilor pe care le fac clienţii: depuneri spre fructificare şi
depuneri pentru executarea de plăţi din ordinul clienţilor.
Dobânda – suma de bani plătibilă pentru dreptul de folosinţă
temporară a mijloacelor băneşti împrumutate.
Mărimea dobânzii se exprimă prin; a) masa dobânzii (D), care
reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătite la suma totală
d′ ⋅ C ⎞
împrumutată (C); D = ⎛⎜ ⎟ (d’ = rata dobânzii); b) mărimea
⎝ 100 ⎠
relativă se exprimă prin rata dobânzii anuale (d’), care este raportul
procentual între masa dobânzii (D) şi capitalul împrumutat (C)
⎛ ′ D ⎞
⎜ d = ⋅100 ⎟ .
⎝ C ⎠
Calculul dobânzii compuse se face după următoarea formulă:
Dn = C(1 +d’)n – C
C = credit
d’ = rata dobânzii
n = durata în ani
386
Echilibrul pieţei monetare se realizează atunci când cererea de
monedă este egală cu oferta de monedă.
Politici monetare şi instrumente de intervenţie: a) taxa
rescontului; b) variaţiile cotelor obligatorii de rezervă; c) multiplica-
torul creditului, al banilor (M) ⎛⎜ M = 1 ⎞⎟ (r = rezerva obligatorie).
⎝ r⎠
Profitul şi renta. Profit – partea rămasă din venitul total ce
revine întreprinzătorului după ce s-au scăzut toate cheltuielile aferente
venitului respectiv.
Formele profitului: a) profitul brut este partea ce rămâne din
venitul total după ce s-au scăzut cheltuielile de producţie; b) profitul
net este partea din profitul brut care rămâne după ce au fost deduse
dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recom-
pensă pentru activitatea sa, arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea
care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă direct din profit;
c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezintă remunerarea
serviciilor întreprinzătorului, recompensa pentru priceperea sa şi
răspunderea pe care şi-o asumă, prima pentru risc şi incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurări
deosebite care nu au legătură cu activitatea întreprinzătorului. Este
obţinut de acei întreprinzători care au o poziţie de monopol în
producerea şi/sau vânzarea produselor. Se realizează pe baza unor
preţuri de vânzare mai ridicate.
Mărimea profitului: a) masa profitului – suma absolută ca
diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C) (Pr = V – C);
b) mărimea relativă (în procente) ca rată:
profit profit
Rata financiară = ⋅ 100 Rata rentabilităţii = ⋅ 100
capital cost
profit
Rata comercială = ⋅ 100
cifră de afaceri
Dinamica profitului: pe termen scurt, pentru firmele care produc

şi vând în regim de concurenţă liberă, situaţia optimă este aceea care
le permite să egalizeze costul marginal (Cma) cu preţul de vânzare
(Cma = P). Această egalitate marchează echilibrul firmei
387
(întreprinzătorului). Pe termen lung, posibilităţile firmei de a asigura
echilibrul şi maximizarea profitului depind de capacitatea sa de a
realiza producţia cu costuri inferioare preţului pieţei, în condiţiile
reducerii acestuia sub presiunea ofertei.
Renta – venitul stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar
(pământ, clădiri, construcţii, resurse de apă) sau mobiliar (hârtii de
valoare, capital bănesc); renta economică este plata pentru folosirea
unei resurse economice nesustituibile, a cărei ofertă totală este
insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul
acesteia. Concepţii doctrinare cu privire la rentă: şcoala clasică,
marginalistă, economişti contemporani.
Mecanismul formării rentei presupune existenţa unei situaţii de
monopol stabil sau temporar care să confere deţinătorului şi/sau
utilizatorului unei resurse economice o poziţie privilegiată în raport cu
ceilalţi agenţi şi care le permite urcarea preţului de vânzare peste
nivelul considerat normal; legea randamentelor neproporţionale constă
în aceea că atunci când se combină unul sau mai mulţi factori
constanţi cu un alt factor, variabil, cantităţile adiţionale din acest ultim
factor determină, într-o primă etapă, mărirea producţiei, apoi,
producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul
variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul
producţiei să fie tot mai slab, iar în final, producţia chiar să scadă.
Randamentele rezultate din adiţionările succesive ale factorului
variabil, asociat cu factorul fix, constituie premisa obţinerii rentei.
Mărimea rentei este egală cu diferenţa dintre venitul obţinut în urma
utilizării unui factor de producţie cu performanţe superioare şi ofertă
inelastică şi cel realizat în situaţii când se folosesc factori cu
randamente medii, normale şi mai uşor de procurat.
Forme ale rentei: funciară, minieră, în construcţii, de monopol,
de abilitate, consumatorului, producătorului, conjuncturală, de marcă.
Preţul pământului – suma de bani plătită pentru transferarea
dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de
vânzare-cumpărare.
Factori care influenţează preţul pământului: cerere-ofertă;
mărimea şi evoluţia rentei; nivelul rentei dobânzii; folosinţe
alternative ale pământului; ameliorarea poziţiei terenurilor.
388
Piaţa capitalului – totalitatea tranzacţiilor al cărei obiect îl
constituie titlurile de valoare. Ea se scindează în: a) piaţa primară –
cuprinde totalitatea tranzacţiilor al căror obiect îl reprezintă titlurile de
valoare nou emise; b) piaţa secundară – include totalitatea tranzacţiilor
efectuate cu titlurile de valoare emise şi plasate anterior.
Titlurile de valoare – înscrisuri emise în baza unor legi, care dau
posesorilor lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix.
Componente ale titlurilor de valoare: acţiuni, obligaţiuni, titluri de
rentă, bonuri de tezaur.
Randamentul acţiunilor şi obligaţiunilor (rata dividendului pentru
acţiuni şi rata dobânzii pentru obligaţiuni) se compară cu rata dobânzii
bancare.
Randamentul titlurilor de valoare pentru obligaţiuni: R 0 = C ⋅100;
P
în care: R0 = randamentul obligaţiunii sau rata dobânzii obligaţiunii;
C = cuponul sau dobânda totală; P = preţul cu care se cumpără
obligaţiunea;
W
Pentru acţiuni: Ra = ⋅100 în care:
P
Ra = randamentul acţiunii sau rata anuală a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = preţul cu care se cumpără acţiunea;
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează: pentru
obligaţiuni rambursabile la scadenţă:
Vn = Vo + n(Vo • d)' în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezentă (nominală) a obligaţiunii;
n = durata de viaţă în ani a obligaţiunii;
d' = rata dobânzii obligaţiunii.
Cursul obligaţiunii = venit (dobândă)

d′ (rata dobânzii)
Cursul acţiunii = Dividend

d′
389
Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă (R 0 ) = V + P1 − P0
P0
în care:
V = dividendul ori dobânda încasată;
P1 = preţul de vânzare pe piaţa secundară;
P0 = preţul de cumpărare al titlului.
Bursele şi operaţiunile pe această piaţă: a) la vedere; b) la termen.
Piaţa valutară – reprezintă acte de vânzare-cumpărare al căror
obiect îl constituie valutele. Preţul, cursul valutar, este raportul
cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta.
Factorii care influenţează cursul valutar: a) cererea şi oferta de
valută; b) puterea de cumpărare a valutelor care se schimbă între ele;
c) evoluţia inflaţiei; d) rata dobânzii; e) factorii psihologici.
Categorii de operaţiuni care servesc publicul bancar, având ca
obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont): a)
operaţiuni la vedere – în care transferul efectiv de valută are loc într-
un interval de 48 ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului;
b) operaţiuni la termen – în care valuta se transferă efectiv într-un
interval de timp ce depăşeşte 48 ore lucrătoare, calculate de la data
încheierii contractului. Acest interval poate fi o lună, două, trei etc.
Specificitatea operaţiunilor la termen constă în aceea că transferul
valutei (la scadenţa fixată) se face nu la cursul zilei, ci la cursul iniţial
stabilit prin contract. De regulă, aceste operaţiuni sunt speculative,
adică urmăresc un profit rezultat din diferenţa dintre cursul zilei şi cel
iniţial; c) operaţiuni tip Hedging (Hedging înseamnă a se pune la
adăpost de riscuri). În scopul prevenirii riscurilor, al evitării unor
pierderi care pot să apară când valuta necesară plăţii mărfurilor se
procură abia la scadenţă, marii importatori efectuează, într-o zi anume
(înainte de această dată), o dublă tranzacţie: cumpărarea la vedere a
cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.
Băncile efectuează: a) operaţiuni de arbitraj valutar; b)
operaţiuni Swap (Swap înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea
sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două
bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele
unei terţe bănci). Ele pot interveni şi între marile bănci comerciale.
390
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere
denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual.
Datoria externă subsumează datoria externă privată şi publică. Ea
se poate calcula ca sumă absolută (totalul datoriei externe), ca sumă ce
revine pe locuitor (suma absolută a datoriei / număr de locuitori) şi ca
procent din PIB. Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenţi în
privinţa gradului de îndatorare faţă de străinătate. Atunci când o ţară
este, concomitent, creditor şi debitor, pentru cunoaşterea situaţiei sale
reale, în raporturile internaţionale, se calculează, diferenţa dintre
împrumuturile acordate şi cele primite. În urma calculului se pot ivi trei
situaţii posibile: a) situaţia de debitor net (suma împrumuturilor primite
este superioară sumei celor acordate); b) situaţia de creditor net (suma
împrumuturilor primite este inferioară sumei celor acordate); c) situaţia
de echivalenţă a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate.
Rambursarea datoriei începe la un anumit număr de ani după
contractarea împrumutului. Acest interval, cuprins între momentul
primirii creditului şi începerea restituirii lui, se numeşte perioada de
graţie. Serviciul datoriei externe reprezintă tranşele anuale scadente ale
împrumutului şi dobânda anuală.
7. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se
măsoară prin următorii indicatori:
– produsul global brut (PGB) exprimă (în formă monetară)
producţia de bunuri şi servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o
perioadă de timp, incluzând şi consumul intermediar (CI);
– produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a
bunurilor şi serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări
de către agenţii economici autohtoni şi străini, de regulă, într-un an.
PIB=PGB-CI
– produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate
nete a bunurilor economice finale care au fost produse în interiorul
unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un interval
de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern brut consumul
de capital fix (amortizarea-Am); PIN=PIB-Am
391
– produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea de piaţă a
producţiei finale brute obţinute de către agenţii economici naţionali
atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;
– produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii
adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii
autohtoni, care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în exterior,
exprimată în preţurile pieţei.
PNN=PNB-Am
Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit
venit naţional (VN).
Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a dimen-
siunii rezultatelor economice, de determinate de condiţiile combinării
raţionale a factorilor de producţie, care se concretizează în creşterea
PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică
este ca de la parte la întreg.
Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări
cantitative, structurale şi calitative atât în economie, cât şi în
cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie etc.
Factorii de creştere economică sunt:
a) Factorii cu acţiune directă: factorul uman, material, progresul
tehnic sau tehnologic etc.
b) Factorii cu acţiune indirectă: rata investiţiilor, cheltuielile de
cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară etc.
Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contri-
buţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea
sporului produsului naţional brut (PNB).
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că
cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se
datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, mărimii
eficienţei utilizării lor.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea
dezvoltare a economiei care să fie compatibilă cu mediul natural şi
care să asigure satisfacerea trebuinţelor de viaţă ale oamenilor, în
condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale
generaţiilor viitoare.
392
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim
de interacţiune a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi
tehnologic, într-un proces de funcţionare dinamic.
Dezvoltarea ecologică, sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea
economică în strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant, ale
echilibrului ecologic.
Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de
starea de echilibru şi dezechilibru economic, ţinând seama de
caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi resurselor.
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă
relativă dintre cerere şi ofertă, agregate în cadrul pieţei bunurilor şi
serviciilor, muncii, monetare etc.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adap-
tare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de realizare a
concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în
disfuncţionalităţi, în mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele
pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice,
şomaj, în inflaţie etc.
Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe
piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa
bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c) excesul de cerere pe
piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.
8. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în
preţurile factorilor de producţie, creată în decurs de 1 an de către
agenţii economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate.
Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de
persoane angajate; b) creşterea eficienţei, care depinde de gradul de
calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a
economiei etc.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin:
venitul naţional pe locuitor sau prin PNB/locuitor. În funcţie de
nivelul diferit al acestui indicator se măsoară decalajele privind
puterea economică.
393
Consumul şi economiile
Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează
pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor
de consum ale oamenilor.
Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acope-
rirea nevoilor de consum.
Înclinaţia medie spre consum (c) scoate în evidenţă dependenţa
C
consumului de venit: c =
V
Înclinaţia medie spre economii (e) reprezintă raportul dintre
E
economie şi venitul total: e = e+c=1 e=1–c
V
Înclinaţia marginală spre consum (c’) este relaţia dintre sporul
consumului şi sporul venitului.
Ea exprimă sporul consumului pe unitatea suplimentară de venit.
∆C
c' =
∆V
Înclinaţia marginală spre economii este raportul dintre sporul de
economii şi sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe
unitatea suplimentară de venit.
∆E
e' = c’+e’=1
∆V
Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru
creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept
consecinţă formarea netă de capital. Investiţia brută reprezintă investiţia
netă plus amortizarea şi generează formarea brută a capitalului.
Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită
relaţie, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor
(K). Aceasta exprimă sporul de venit obţinut pe unitatea suplimentară
de investiţii.
∆V sau 1
k>1
K= K=
∆I e'
Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului
investiţiilor: a) dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire
a consumului intern, prin import de bunuri; b) gradul de utilizare a
394
capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de consum;
c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în
producerea bunurilor – capital.
Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunc-
tura economică.
Acceleratorul investiţiilor scoate în evidenţă influenţa consumu-
lui şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului economiei.
∆I
a=
∆C
Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economi-
că, iar sporirea investiţiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.
9. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Acestea se pot clasifica astfel:

– Fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori naturali şi
sociali, în funcţie de sezon.
– Fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt deter-
minate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă etc.).
– Fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţio-
nare a economiei şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp.
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii
economice, în cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade
de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar declin economic.
Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa –
fenomenele de creştere economică sau descreştere alternează; 2)
periodicitatea – procesul economic este dependent de evoluţia unor
factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul economic se
supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea,
alternanţa în cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui
proces cumulativ în care anumite funcţionalităţi îşi ating, în timp,
limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea se caracterizează prin
autoreglare.
Factorii ciclicităţii economice se împart în:
I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care
condiţionează procesul economic sub aspectul aprovizionării cu
resurse economice; b) factori de structură – se referă la structura
395
activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată
ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenţia statului în econo-
mie, prin pârghii şi mecanisme economice; d) factori de anticipare –
se referă la orientarea comportamentului agenţilor economici.
II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi
naturale); b) perturbaţii sociale; c) perturbaţii electorale; d) perturbaţii
intraciclice – când se suprapun anumite ciclicităţi economice.
Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere
a variabilelor economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de
recesiune: faza de scădere a variabilelor economice care cuantifică
procesul economic.
Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul
în care factorii ce concură la încurajarea creşterii economice preiau
dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea economică; b)
punctul de contracţie este punctul în care factorii ce concură la
frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanţa asupra
factorilor ce încurajează creşterea economică.
Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin:
creşterea cererii agregate, creşterea preţurilor; măreşte marja de profit,
ceea ce încurajează creşterea producţiei, a investiţiilor, a consumului etc.
Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea
preţurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei
dobânzilor bancare conduce la creşterea economisirii, deci, la redu-
cerea consumului, adică a cererii agregate.
Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au
loc în cadrul activităţii economice şi care conferă aceştia un caracter
ondulatoriu specific ciclicităţii economice.
Tipuri de cicluri economice:
a) cicluri economice pe termen scurt (oscilaţii ce se desfăşoară
pe o perioadă de max. 1 an);
b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic:
cicluri Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni şi se mai numesc şi
cicluri ale stocurilor, deoarece principala cauză a producerii acestor
cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel; cicluri
Juglar, care au o durată de circa 10 ani şi se mai numesc şi cicluri
decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluţiile marilor procese
industriale; cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată
396
de circa 50 de ani, constituindu-se într-o alternanţă a ciclurilor
economice cu o durată mai mică.
Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de
către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive
ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care
decurg din acestea.
Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii econo-
mice, stimulând investiţiile, consumul etc.
Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiu-
nile din sistemul economic (inflaţie) ascund pericolul unui derapaj
economic. Ideea de bază este ca statul să înceteze politica de îndato-
rare şi de finanţare a deficitului.
10. ŞOMAJUL ŞI INFLAŢIA

Şomajul reprezintă un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul
căruia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă.
Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe
productivitatea ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o
ocupare deplină a forţei de muncă; progresul tehnic, pe termen scurt,
este generator de şomaj; criza economică; modificările de structură a
ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea forţei de
muncă; conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
Dacă are loc un excedent de cerere de muncă, atunci se creează
un câmp de presiune în direcţia creşterii salariilor şi apar condiţii
pentru inflaţie.
Principalele forme ale şomajului sunt: şomajul ciclic – generat
de evoluţia ciclului economic; şomajul conjunctural reprezintă efectul
restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice;
şomajul structural derivă din reconversia unor activităţi economice,
din restructurări impuse de progresul tehnic; şomajul tehnologic
reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii; şomajul sezonier este
legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale
anului, datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic; şomajul
total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii; şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub
nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului;
397
şomajul deghizat cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca
şomeri dar care prestează anumite activităţi fără contractul de muncă;
şomajul voluntar este reprezentat de persoanele care refuză locurile de
muncă oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din
diferite motive personale.
Nivelul şomajului se poate măsura prin:
a) Numărul de şomeri (indicator absolut);
b) Rata şomajului (indicator relativ) RS = Număr de şomeri × 100
populaţia activă
Indicatorii de ordin structural se referă la componenţa structurală
a şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.
Consecinţele şomajului sunt următoarele: a) pe plan naţional:
şomajul influenţează diminuarea mărimi PIB; societatea suportă
costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa
unui şomaj de lungă durată poate genera acte de violenţă, infracţiuni
etc; b) la nivel de individ-familie – şomajul se repercutează negativ
asupra venitului, indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul;
erodarea economiilor, dacă au existat; deteriorarea calităţii forţei de
muncă în cazul unui şomaj de lungă durată.
Dintre politicile de combatere a şomajului se remarcă:
organizarea de cursuri de (re)calificare pentru cei care vin pe piaţa
muncii fără o calificare corespunzătoare; stimularea agenţilor economici
în extinderea activităţii economice; încurajarea investiţiilor; acordarea de
facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată şi
tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică;
dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale.
Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj
sau ajutor de şomaj, se acordă pe o perioadă determinată de timp şi
reprezintă un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă.
Inflaţia. Acest concept exprimă acea stare de dezechilibru econo-
mic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul
real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei, în care, pe termen lung, oferta de
bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea
preţurilor.
398
Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de
monedă peste oferta reală de bunuri şi servicii; excedentul de cerere
agregată peste oferta agregată (inflaţie prin cerere); creşterea
costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie prin
costuri) ş.a.
Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea
preţurilor până la max. 3%; b) inflaţia moderată, căreia îi corespunde
o creştere a preţurilor până la 6%; c) inflaţia rapidă, când ritmul anual
de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţia galopantă, când
creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaţia.
Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă
asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine
profit, fiind stimulată înclinaţia spre consum şi descurajată înclinaţia
spre economisire.
Măsuri antiinflaţioniste:
a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată: politică
monetară riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica
bugetară a statului;
b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de
adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţei; stimularea
extinderii potenţialului de producţie; o politică de salarizare corelată
cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite
mărirea costurilor medii.
Măsurarea inflaţiei. Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime
absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de
mărfuri.
Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă, ca raport între excedentul
de monedă şi oferta reală de bunuri în economie, apelându-se la indici:
a) indicele general al preţurilor (IGP)
PIB1
IGP = × 100 unde:
PIB 0
PIB1 = PIB în perioada curentă
PIB0 = PIB în perioada anterioară
399
b) indicele preţurilor de consum (IPC):
IPC =
∑ q1P1
∑ q1P0
q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei
P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază.
c) indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)
IM
IPCB =
IP
IM = indice masă monetară
IP = indice preţuri
Consecinţele inflaţiei:
– scăderea puterii de cumpărare a populaţiei;
– redistribuirea veniturilor şi avuţiei;
– este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată
înclinaţia spre economisire;
– inflaţia avantajează debitorii;
– rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei.
Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-
economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al
inflaţiei.
11. PROBLEME ACTUALE ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

Economia românească în 1989 se baza pe proprietatea colectivă
şi conducerea prin planificare; creşterea economică era în principal
extensivă. Industria avea un aport esenţial la crearea PIB. Pe parcursul
intensificării industrializării, au apărut o serie de dezechilibre.
Agricultura a cunoscut şi ea o creştere, deşi, din punct de vedere al
înzestrării, cunoştea o anumită rămânere în urmă faţă de ţările
dezvoltate. Sfera serviciilor a fost subapreciată.
Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model
propriu, bazat pe cunoaşterea realităţilor şi stadiului de dezvoltare din
zona noastră. Totodată, este important de studiat experienţa şi modelele
de economie de piaţă, prezente în ţările dezvoltate, în vederea preluării
acelor elemente care se pot aplica cu eficienţă ridicată. Crearea
mecanismului de funcţionare a unei reale economii de piaţă necesită
400
crearea cadrului instituţional şi juridic adecvat, măsuri care să permită
liberalizarea vieţii economice, privatizarea, stabilizarea macroeconomică
– toate acestea pot constitui premise care să contribuie la dezvoltarea
economică.
În realitate, perioada de după 1989 a fost o perioadă de criză de
lungă durată. Începând cu 2000 se conturează o creştere care dă
speranţa recuperării pierderilor de PIB. După atingerea nivelului
valoric al PIB din 1989 se poate sconta o creştere reală durabilă cu
condiţia unei inflaţii de o cifră.
12. PROBLEME ALE ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială s-a constituit în urma unui proces evolutiv
îndelungat, pe măsura maturizării premiselor date: marile descoperiri
geografice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care au făcut
evidente unicitatea lumii terestre şi intercondiţionarea dintre bunăsta-
rea individuală şi colaborarea popoarelor; formarea economiilor
naţionale bazate pe pieţe integrate; revoluţia industrială maşinistă care
a generat producţia de mărfuri mai ieftine, de masă; formarea şi
dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime, terestre şi
aeriene; desăvârşirea constituirii unei diviziuni mondiale a muncii.
Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent,
de agenţi ai vieţii economice – economii naţionale, uniuni economice
zonale, regionale şi transcontinentale, companii private şi publice,
rezidente în diferite ţări ale lumii, între care se dezvoltă ample relaţii
economice, tehnologice, comerciale, financiare, monetare etc. pe baza
diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi
cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structu-
rilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.
Înţelegerea fizionomiei economiei mondiale presupune cunoaş-
terea aprofundată a structurilor sale de bază.
Economiile naţionale reprezintă un sistem (agregat) de ramuri,
subramuri ale activităţii umane, de agenţi economici din domeniile
producţiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale
reproducţiei, legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin
piaţa naţională, care funcţionează în cadrul teritoriului dat al unei
naţiuni, al unui stat. Creşterea numărului statelor naţionale (care a
401
ajuns în prezent la aproape 200), accentuarea diversităţii lor tipologice
şi adâncirea legăturilor lor reciproce reprezintă o trăsătură esenţială,
durabilă a economiei mondiale. Analiza caracteristicilor economiilor
naţionale se realizează prin utilizarea mai multor criterii: nivelul
dezvoltării economice, structurile economiilor naţionale, potenţialul
economic, situaţia financiară, participarea la relaţiile economice
internaţionale. Aplicând aceste criterii la realităţile lumii de azi, putem
înţelege care sunt deosebirile dintre o mare putere economică şi o ţară
de dimensiuni mici ori mijlocii, dintre o economie dezvoltată şi alta
subdezvoltată, dintre o ţară debitoare şi alta creditoare, în relaţiile
economice contemporane. Pe baza acestor criterii pot fi definite şi
decalajele economice, tehnologice, cele din domeniul calităţii vieţii
etc., care caracterizează lumea de azi.
Interdependenţele economice mondiale constituie o altă struc-
tură esenţială a economiei mondiale, semnificând o vastă reţea de
legături economice internaţionale: pe orizontală – între agenţii
economici privaţi şi publici, naţionali şi transnaţionali; pe verticală –
între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoare
adăugată. În viaţa economică reală, interdependenţele se concretizează
în diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial, în
constituirea pieţii mondiale şi dezvoltarea comerţului mondial, a
fluxului mondial al capitalurilor şi investiţiilor externe, a celui valutar
mondial şi a migraţiei internaţionale a forţei de muncă, a cooperării
economice şi tehnico-ştiinţifice mondiale.
Cadrul normativ şi instituţional, fără de care funcţionarea econo-
miei mondiale nu este posibilă, cunoscut şi sub denumirea de Ordine
Economică Mondială, include normele juridico-legislative şi sistemul
instituţional bilateral care reglementează raporturile fiecărui stat cu alt
stat suveran, precum şi dreptul internaţional şi instituţiile subregionale,
regionale şi mondiale care normează şi monitorizează dezvoltarea
relaţiilor economice mondiale. Impactul Ordinii Economice Mondiale
asupra relaţiilor economice mondiale este considerabil, chiar decisiv în
anumite împrejurări, ceea ce explică preocupările de perfecţionare a
funcţionării sale.
Afirmată ca entitate de sine stătătoare încă din deceniile şase-opt,
ale veacului al XIX-lea, economia mondială a înregistrat o evoluţie
continuă, ascendentă. Etapa sa actuală de dezvoltare este o perioadă de
402
tranziţie spre un nou stadiu, calitativ superior, ale cărui structuri se vor
cristaliza pe deplin în noul secol, al XXI-lea. În această etapă, economia
mondială este tot mai pregnant o economie deschisă, caracterizată prin
două trăsături esenţiale: capacitatea sa extraordinară de a genera
permanent şi a încorpora, în rezultate benefice pentru om şi societate,
progresele ştiinţei şi tehnologiei şi procesul de reînnoire permanentă, de
înlăturare a barierelor structurale, organizaţionale şi teritoriale care
obstrucţionează manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi
eficienţei activităţii economice.
Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de
evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară
a interdependenţelor dintre economiile naţionale, concretizat în
crearea unor entităţi economice comune. Obiectivele integrării constă
în mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, unificarea
politicilor vamale, economice, financiar-monetare, în vederea reali-
zării unei uniuni economice şi politice.
Fiind un proces complex de remodelare a fizionomiei economiei
mondiale, ţelul final al integrării – uniunea economică şi politică –
poate fi atins treptat prin parcurgerea graduală a mai multor etape.
Cauzele principale ale integrării sunt: 1) apariţia şi adâncirea
contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea
restrânsă de absorbţie a pieţelor naţionale; 2) necesitatea valorificării
optime a potenţialului de care dispune capitalul prin asigurarea unui
spaţiu adecvat de plasament; 3) interesele agenţilor economici dintr-o
regiune dată de a se apăra cu forţe comune de ameninţările
concurenţilor internaţionali mai puternici; 4) constituirea companiilor
transnaţionale, le determină să facă eforturi de optimizare la nivel
superior „a dimensiunilor de scară”.
Exemplul clasic de concepere şi realizare în practică a integrării
economice îl constituie, în prezent, Uniunea Europeană. Parcurgerea
unor forme regionale de cooperare a creat premisele pentru formarea
Comunităţii Economice Europene, cunoscută sub denumirea de Piaţa
Comună. Consemnarea s-a făcut prin Tratatul de la Roma, în martie
1957, care prevedea o serie de obiective privind politica vamală,
industrială, agricolă, monetară, socială.
403
Comunitatea s-a preocupat de extinderea sa prin primirea a noi
membri. Astfel că, în raport cu cei 6 semnatari ai Tratatului de la Roma, din
2004, Uniunea Europeană are 25 membri, iar din 2007, va avea 27.
Analiza structurilor actuale ale economiei mondiale reprezintă
premisa înţelegerii locului ocupat de România în relaţiile economice
mondiale şi a fundamentării căilor de ameliorare a eficienţei relaţiilor
economice externe ale ţării noastre.
În prezent, România este despărţită de ţările dezvoltate prin
considerabile decalaje absolute şi relative. Măsurarea dimensiunilor
acestora şi, mai ales, a dinamicii lor din ultimele decenii este realizată
prin indicatori ai nivelului dezvoltării economice, ai structurii de
ramură a economiei naţionale, ai gradului „deschiderii spre exterior” a
economiei naţionale, ai calităţii dezvoltării umane. Analiza datelor
statistice fundamentează concluzia locului îngust ocupat de România
în economia mondială, evidenţiind totodată procesul de cădere liberă
spre subgrupa ţărilor celor mai sărace ale lumii, care a caracterizat
evoluţia economiei româneşti în ultimele trei decenii.
Stoparea decăderii şi marasmului vieţii economice necesită
imprimarea unui curs şi a unor tente noi procesului dezvoltării.
Catalizatorul noului curs al dezvoltării îl constituie pregătirea
economiei pentru a participa pe deplin la procesul de integrare
europeană. Pe acest drum s-au obţinut unele rezultate pozitive ca
urmare a derulării în decursul anilor ’90 a acordului de asociere a
României la Uniunea Europeană şi a desfăşurării procedurilor de
aderare la această organizaţie. În orice formă s-ar derula, relaţiile
economice externe trebuie să fie eficiente, rentabile, să contribuie la
sporirea avuţiei naţionale, a calităţii vieţii cetăţenilor.
1. Constantin Enache, Constantin Mecu (coordonatori), Economie
politică, vol. 1 şi 2, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
2. Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999
3. J.K. Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book,
Bucureşti, 1998
4. Joseph Stiglitz, Globalizarea. Marea deziluzie, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
404
SOCIOLOGIE POLITICĂ
Lector univ. dr. CRISTI PANTELIMON
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina Sociologie politică îşi propune, ca obiective, cunoaşterea
de către studenţi a câtorva dintre operele fundamentale ale gândirii politice,
începând din antichitate şi până în epoca modernă; identificarea unor
probleme-cheie ale gândirii politice, probleme studiate atât în contextul
epocii în care au fost isvodite, cât şi prin raportare la maniera actuală de a le
judeca. În acest sens, cursul se vrea a fi şi o instanţă sau un cadru de
dezvoltare a abilităţilor critice ale studenţilor faţă de problemele complexe
ale vieţii politice actuale. Cursul nu este cantonat într-o problematică strict
„politică”, ci încearcă să dea o viziune generală, de ansamblu, a ideilor
politice în relaţia lor cu întregul social.
I. INTRODUCERE
Foarte mulţi savanţi sunt de părere astăzi că gândirea politică este
într-o criză adâncă. O mare autoritate în domeniu, Leo Strauss, consideră că
aceasta nu se mai ridică nici pe departe la nivelul gândirii politice antice.
Mai mult, transformarea acesteia din urmă a ajuns atât de departe, ca
degradare, încât singurul lucru care a rămas în prezent este ideologia: „În
ceea ce priveşte filosofia politică modernă, ea a fost înlocuită de ideologie;
ceea ce odinioară fusese filosofie politică s-a transformat într-o ideologie.
Aş putea spune că acest fapt constituie esenţa crizei contemporane a
Occidentului.”1 (subl. red.).
Cele mai multe istorii ale ideilor politice încep cu prezentarea lui
Platon, care e văzut adesea într-un soi de lumină condescendentă, ca un
filosof rătăcit în lumea reală, despre care nu a ştiut prea multe, de vreme ce
1
Leo Strauss, The City and Man, trad. rom. Cetatea şi omul, Polirom,
Iaşi, 2000, p. 10.
405
a emis asupra ei o serie întreagă de judecăţi „imposibil de aplicat” sau
imposibil de „pus în practică”2. Această filieră de gândire are un
reprezentant de marcă în epoca noastră, Karl Popper, care, la rândul lui, a
devenit un cap de serie pentru o pleiadă întreagă de „gânditori” politici ce-i
neagă lui Platon dreptul de a vorbi despre politică, pe considerentul că ar fi
un simplu creator de utopie. Popper a scris o carte care a devenit celebră,
tocmai pentru că a avut „curajul” de a ataca o serie de mari gânditori, pe
care i-a trecut la capitolul „duşmanilor societăţii deschise”.3 Adevărul în
acest proces public intentat platonismului este însă cu totul altul, iar cei
care, pe urmele lui Popper, îl acuză pe autorul Politeii de utopism, dau
dovadă de o gravă ignoranţă în materie de filosofie politică. Eroarea lor este
aceea de a crede că filosoful are datoria să spună despre cetate lucruri
„reale”, adică lucruri care să se regăsească aici, lângă noi, în viaţa de toate
zilele, sau să emită legi şi judecăţi care să poată fi aplicate hic et nunc, fără
a deranja câtuşi de puţin lumea prezentă, lumea în care trăim noi înşine,
lumea cotidiană.
Pentru a avea şi un argument de autoritate, relevăm cele ce spune
despre natura utopică a Politeii platonice un mare filosof al vremurilor
noastre, Martin Heidegger, care pare să fie cel mai aproape de înţelegerea
gândirii vechilor greci dintre filosofii moderni.
„S-a descoperit că πολιτεία platonică nu a existat, „în realitate”,
nicăieri şi că de aceea ea trebuie numită o „utopie”, cu alte cuvinte, „ceva
care nu are un loc”. Această descoperire este „corectă”, dar cei care au
făcut-o nu şi-au dat de fapt seama ce anume au descoperit. Este vorba
despre faptul că fiinţa fiinţării nu poate fi găsită „în realitate” nicăieri în
sânul fiinţării, bunăoară ca o parte a acesteia. Prin urmare, însăşi fiinţa ar
trebui să fie o „utopie”. Dar, de fapt, tocmai fiinţa şi doar ea este τόπος-ul
oricărei fiinţări, iar Politeia lui Platon nu este o „utopie”, ci exact contrariul
ei, anume τόπος-ul esenţei lui πόλις, aşa cum a fost el determinat în chip
2
Utopismul lui Platon este relativ. Deşi opinia chiar şi a specialiştilor
este că Platon a fost mai puţin realist decât cel mai mare elev al său, Aristotel,
această idee nu se susţine decât dintr-o logică anume. Din alte puncte de
vedere, dimpotrivă, Platon se poate spune că a fost mai realist decât Aristotel.
3
Cartea se cheamă chiar Societatea deschisă şi duşmanii săi
(The Open Society and Its Enemies), şi a apărut în limba română la Editura
Humanitas în 1993.
406
metafizic. Politeia lui Platon este o amintire ce se adânceşte în ceea ce este
esenţial şi nu un plan ce vizează lumea factuală.”4
Perspectiva este, aşa cum se poate lesne observa, răsturnată. Dacă
majoritatea comentatorilor grăbiţi sau pur şi simplu răuvoitori au văzut
Republica o scriere absurdă, de vreme ce este imposibil de atins în realitate
(deci, o utopie), Heidegger crede că, dimpotrivă, lumea concretă este
utopică, deoarece nu-şi află nicăieri Fiinţa întreagă. Lumea concretă este
numai oglindirea acelei Fiinţe, la care niciodată nu avem deplin acces. Dacă
Fiinţa întemeiază (aşa cum e normal) Fiinţarea, adică lumea concretă,
atunci raportul utopie-realitate este inversat: abia realitatea este utopică,
deci „fără loc”, căci locul său nu este în sine, ci în Fiinţă. Fiinţa estetopos-ul
(locul) Fiinţării şi nu invers. Prin urmare, Fiinţa nu va fi niciodată utopică,
căci ea nu are nevoie de alt loc pentru a fi.
II. POLITEIA (CETATEA) PLATONICĂ
1. Geneza şi dezvoltarea statului
Problema genezei cetăţii ocupă un rol esenţial în cadrul gândirii
platonice. De modul cum înţelegem problema naşterii cetăţii, a felului în
care apare ea şi a motivelor esenţiale pentru care apare, va depinde
construcţia ei ulterioară şi evoluţia ei în timp.
Iată textul platonic:
„O cetate se naşte – am zis eu – după câte cred, deoarece fiecare
dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe. Ori crezi că există altă
pricină pentru întemeierea unei cetăţi?
Deloc alta – zise el.
Astfel, fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al
treilea şi având nevoie de al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur
loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun
numele de cetate, nu?
Întocmai.
Fiecare dă ceva altuia, dacă aşa stau lucrurile, sau ia ceva, socotind că
este mai bine pentru sine?
Desigur.
Haide deci – am spus eu – să întemeiem cu mintea, de la început, o
cetate. Pe cât se pare, nevoia noastră o va întemeia.
Cum de nu?”
4
Martin Heidegger, Parmenide, Humanitas, 2001, p. 180-181.
407
Majoritatea comentatorilor se grăbesc să tragă din aceste formulări
concluzia că cetatea este „o asociaţie de persoane care se bazează pe
nevoie. Oamenii nu-şi sunt suficienţi lor înşile şi au nevoi variate.”5
Dacă vom vedea însă textul grec al primului pasaj, vom observa
anumite nuanţe lingvistice care vor schimba perspectiva interpretativă. Căci,
trebuie să spunem că, traducând textul original, interpreţii moderni sunt la un
pas de ideea că cetatea apare din motive economice, de acoperire a nevoilor
„variate” ale oamenilor. Această perspectivă aduce discuţia într-un plan
eminamente economic, ba chiar individualist, care nu corespunde adevărului.
Sensul termenului αύτάρκεια, pe care-l foloseşte Platon, nu se reduce
în nici un caz la elementele de natură economică. Dacă desfacem cuvântul
în părţile sale componente, găsim termenii autos şi arkeo, acesta din urmă
însemnând „îmi ajung mie însumi”. „Sensul prim al lui arkeo este „a
rezista, a ţine piept”. Acelaşi radical se regăseşte, de pildă, în cuvântul latin
arx, arcis, care denumeşte „fortăreaţa”, „locul din interiorul căruia se
rezistă la o agresiune”. Prin urmare, autarkeia nu trebuie în nici un caz
confundată cu „autarhia” şi înţeleasă ca „autoconducere”.6
Autarhia este mai degrabă un principiu spiritual decât unul
economic. Ca dovadă, cetatea luxului de care vorbeşte filosoful este o
cetate din ce în ce mai complicată şi mai numeroasă, în care oamenii nu se
mai mulţumesc cu traiul obişnuit, la limita necesarului, ci încep să-şi
dorească lucruri artificiale. Este cetatea în care apar imitatorii, actorii,
meşteşugarii de lux etc. Cetatea luxului conţine în sine principiul
antagonismului, al conflictului, al dizarmoniei, al propriei dispariţii. De
aceea, Platon spune despre ea că este o cetate nesănătoasă şi o preferă pe
cealaltă, cetatea nevoilor de bază.
2. Formele corupte ale statului ideal: timocraţia, oligarhia,
democraţia şi tirania
Există patru forme corupte ale statului ideal. Acestea corespund la
patru tipuri de dispoziţii sufleteşti ale omului. Cu alte cuvinte, există tot
atâtea tipuri umane câte tipuri de constituţii există, căci, afirmă Platon, acele
constituţii nu pot să ia naştere decât din oamenii corespunzători. În total,
5
Julia Annas, op. cit., p. 95.
6
Cristian Bădiliţă, Platonopolis sau împăcarea cu filosofia, Polirom,
Iaşi, 1999, p. 84-85.
408
vom avea cinci tipuri umane diferite şi cinci constituţii diferite, incluzând-o
pe cea a cetăţii ideale.
Timocraţia sau constituţia „amatoare de onoruri” este, în viziunea
filosofului, caracteristică regimului politic spartan. Evident, omul timocratic
nu poate fi decât unul dornic de victorii şi onoruri. Τιµή înseamnă „preţ”,
„valoare”, „stimă”, „consideraţie”, „respect”. Cetăţenii sunt apreciaţi cu atât
mai mult cu cât se bucură de mai multe onoruri.
Oligarhia este cetatea „unde magistraturile ţin de venit, în care cei
bogaţi cârmuiesc, iar săracul nu participă la putere.”
Trecerea de la timarhie la oligarhie se face datorită accentuării poftei
de venituri şi diminuării virtuţii, ca o consecinţă.
În cetatea oligarhică nu este eliminată o virtute anume, evidentă, ci
însăşi posibilitatea apariţiei calităţilor bune, ca dimensiune sufletească.
Printre defectele acestei cetăţi, putem enumera la început chiar principiul ei
de existenţă, căci e clar că nu averea trebuie să decidă treburile într-o cetate.
Cetatea oligarhică este, de asemenea, lipsită de unitate. Platon spune
că sunt, de fapt, două cetăţi: „(…) obligatoriu, cetatea nu este una, ci sunt
două: una a săracilor, cealaltă a bogaţilor, deşi şi unii şi alţii locuiesc în
acelaşi loc. Ei uneltesc mereu unii împotriva altora.”
Democraţia apare din oligarhie, şi anume prin continuarea dincolo
de limită a principiului de bază al oligarhiei, care este nevoia unei cât mai
mari bogăţii. Îmbogăţirea unora este însoţită, aşa cum am văzut, de
sărăcirea altora. Însă unii dintre cei ce sărăcesc sunt oameni de valoare, care
încep să-i urască pe cei bogaţi şi sunt dornici de schimbări politice.
Democraţia este, deci, un regim pestriţ şi de aceea are toate şansele să fie
considerată cea mai bună de către femei şi copii, căci acestora le plac
lucrurile pestriţe. Aparent, libertatea foarte mare de care se bucură oamenii
este un mare avantaj în cadrul acestui tip de regim politic. Toleranţa faţă de
cei judecaţi intră, de asemenea, într-o primă fază, la capitolul elementelor
pozitive. Din păcate, adevărata educaţie a omului de stat nu este posibilă cu
rigoarea pe care o cere o astfel de responsabilitate, căci cei mai mulţi
conducători nu fac decât să se conformeze opiniilor mulţimii, ori, lucrul
acesta nu este normal şi nu poate dura prea mult.
Tirania şi tiranul
Tirania se naşte din democraţie. La fel ca în celelalte cazuri,
elementul care determină profilul unui regim ducea, în cazul în care era
urmărit în exces, la forma inferioară de organizare politică. În cazul
409
democraţiei, acel bun care îi dă sens, dar care o şi transformă în tiranie, este
libertatea. Ultimele stadii ale democraţiei debordând de libertate sunt
acelea în care dascălii se tem de elevi şi îi linguşesc pe aceştia, bătrânii sunt
îngăduitori cu tinerii şi-i imită pe aceştia, „ca să nu pară că sunt neplăcuţi,
nici despotici.” (563 a b) Excesul de libertate duce, aşa cum putem deja
intui, la excesul de robie:
„Or, libertatea excesivă pare că nu se preschimbă în nimic altceva
decât într-o robie excesivă, atât în cazul individului, cât şi al cetăţii”.
III. POLITICA LUI ARISTOTEL

Politica lui Aristotel se deschide cu descrierea cetăţii, a polis-ului grec.
Ce este acest polis? El este un gen de comunitate sau asociaţie (κοινωνία).
Cum orice comunitate este constituită în vederea unui anumit bine şi cum
cetatea este comunitatea care le înglobează pe toate celelalte, rezultă că binele
în vederea căruia se naşte ea este Binele Suprem (acest Bine Suprem se
exprimă în limba greacă prin termenul τό άριστον), superior celor care stau la
baza ei. La baza cetăţii stau familia şi satul, care şi ele sunt comunităţi ce se
structurează în vederea realizării unui gen aparte de bine, dar aceste
comunităţi sunt înglobate în comunitatea perfectă care este cetatea.
Pentru a determina cât mai exact natura cetăţii, Aristotel decide să
studieze părţile componente ale acesteia, părţile simple din care rezultă
agregatul social mai complexe: Primul tip de legătură între oameni este cel
care apare între două fiinţe ce nu pot trăi una fără cealaltă; este vorba (spre
exemplu) despre o femeie şi un bărbat, care se unesc în vederea unui scop
natural, acela de a aduce pe lume, prin procreaţie, o fiinţă asemănătoare lor.
Această uniune conjugală este, prin urmare, una naturală. La fel este şi
cazul legăturilor care apar între oamenii ce sunt făcuţi să comande, căci au
calităţi speciale în acest sens, şi cei care trebuie să execute, căci nu sunt
dotaţi cu calităţi de conducători. Este cazul stăpânului de sclavi şi a
sclavilor săi. Şi această legătură este naturală în viziunea lui Aristotel, căci
interesul sclavului se confundă cu cel al stăpânului, deci formează
împreună o uniune cu un scop natural, acela al conservării amândurora.
Primele forme de comunitate, alcătuite din doi termeni (femeie-
bărbat sau stăpân-sclav) se constituie, deci, fie pentru perpetuarea speciei
prin procreaţie, fie pentru conservarea reciprocă a celor două părţi – în
cazul al doilea. Aceste două comunităţi formează familia, în primul său
410
stadiu. Mai departe, ne spune Aristotel, comunitatea formată din mai multe
familii, în vederea satisfacerii unor nevoi care nu sunt pur şi simplu
cotidiene, este satul. În fine, comunitatea formată din mai multe sate este
cetatea, în sensul deplin al cuvântului. Ea beneficiază de ceea ce se
numeşte independenţă economică.
Diferitele tipuri de constituţii. Constituţiile corecte şi deviaţiile lor
Autoritatea într-un stat poate fi exercitată fie de un singur om, fie de
un număr mic de oameni, fie de masa cetăţenilor. Când guvernarea se face
în vederea interesului comun, toate aceste forme de guvernare sunt corecte,
în timp ce guvernările care se desfăşoară în vederea interesului particular,
fie al unuia singur, fie al unui număr mic, fie al masei cetăţenilor, sunt
constituţii incorecte, adică deviaţii ale tipurilor corecte precedente.
Guvernarea unuia singur se numeşte regalitate, când se desfăşoară în
interesul comun; guvernarea unui mic număr de oameni, de asemenea în
interes comun, se numeşte aristocraţie, iar guvernarea masei de cetăţeni ce
priveşte tot interesul comun nu are un nume aparte, spune Aristotel, ci este
denumită cu numele constituţiilor în general, adică o republică propriu-
zisă (de fapt, termenul lui Aristotel este cel de πολιτεία).
Aceste forme presupun, aşa cum am amintit, forme deviate. Astfel,
forma deviată a regalităţii este tirania (aceasta din urmă are în vedere
exclusiv interesul monarhului), oligarhia (care are în vedere numai
interesul celor bogaţi) este deviaţia aristocraţiei, iar democraţia (care se
preocupă de interesele celor săraci, al nevoiaşilor, de fapt) este deviaţia
republicii propriu-zise. (Politica, III, 7)
IV. AURELIU AUGUSTIN (354-430)
Sfântul Augustin este unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Evului
Mediu şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii.
Această dublă postură vorbeşte deja despre cele două dimensiuni
importante ale operei sale, căci el este poate cel mai important autor
medieval în opera căruia se îmbină, fuzionează sau sunt conciliate două
surse diferite, două tradiţii diferite de cultură, gândirea antică, „păgână” şi
Biblia.7
7
L. Strauss, J. Cropsey, Histoire de la philosophie politique, Puf,
1994, p. 191.
411
1. Problema virtuţii creştine şi a virtuţii păgâne
Doctrina politică a lui Augustin este centrată pe ideea de virtute.
Omul este un animal social, înzestrat cu limbaj, deci cu posibilitatea de a
comunica cu semenii săi. Această posibilitate duce la sociabilitate, căci
omul este capabil să aibă diferite relaţii cu aceiaşi semeni. Omul nu-şi
atinge perfecţiunea decât asociindu-se cu ei, pentru a forma o comunitate
politică. Această comunitate politică nu mai este însă forma pe care o
cunoaştem de la Platon şi Aristotel (polis-ul, politeia). Noua formă politică
pe care o va aduce istoria şi, în cele din urmă, pe care oamenii trebuie s-o
respecte şi s-o înnobileze este Republica, res publica. Republica îi trans-
formă pe cei ce trăiesc în cadrul ei în cetăţeni. Republica sau societatea
civilă nu se poate afirma în afara unei virtuţi adecvate, care este justiţia.
Republica este definită pornind de la Cicero, ca „o adunare de oameni
asociaţi printr-o recunoaştere comună a dreptului şi printr-o comunitate de
interese.”
La Augustin apare ideea păcatului originar, care este una strict
teologică şi nu apare ca atare la filosofia păgână. Păcatul lui Adam, care s-a
transmis prin mijloace necunoscute tuturor urmaşilor săi, a făcut ca
omenirea să decadă din starea de armonie iniţială, iar oamenii să devină
agenţi ai răului. Ei sunt dotaţi cu liber arbitru (liberum arbitrium), dar nu
sunt liberi, căci este evident că folosesc liberul arbitru într-un mod
nepermis, încălcând preceptele legii divine. Adevărata libertate (libertas)
nu este dată decât de folosirea cum trebuie a liberului arbitru. Deci,
libertatea nu trebuie înţeleasă ca o lipsă a tuturor constrângerilor, ci
dimpotrivă, ca o constrângere de natură divină, ca o supunere la legea lui
Dumnezeu. Libertatea, aşa cum este practicată de omul decăzut, este o
revoltă împotriva legii divine, o revoltă care se trage din revolta iniţială a lui
Adam. Această revoltă se traduce prin fapte care nu sunt conforme
preceptelor legii imuabile. Tocmai de aceea, omul cel mai liber este
totodată omul cel mai supus lui Hristos (libertas vera est Christo servire).
Economia, spre exemplu, este una dintre activităţile concrete în care se
vădeşte caracterul nedrept al comportamentului uman din această lume.
Sunt cultivate dorinţele şi apetenţele inferioare, în dauna celor superioare,
este exacerbat egoismul şi individualismul în dauna intereselor superioare
ale comunităţii. Toate instituţiile create de om pe pământ sunt forme
nedesăvârşite ale încercării acestuia de a mai tempera răul istoric, fiind în
acelaşi timp dovada caracterului decăzut al omului. Sclavia, instituţiile
412
politice ale guvernării, proprietatea privată, toate sunt numai încercări
aproximative, nereuşite, de a mai diminua răul în care omul a căzut, din
starea paradisiacă în care s-a aflat. Proprietatea privată, bunăoară, este bună
ca element de împiedicare a manifestării rapacităţii omului în toată
plenitudinea sa, dar nu este suficientă pentru a elimina rădăcina răului din
sufletul uman.
O altă modalitate de a critica justiţia umană vine din dihotomia pe
care Augustin o stabileşte între legea eternă şi legea temporală. Legea
eternă este totuna cu voinţa divină sau înţelepciunea lui Dumnezeu, care
face ca toate lucrurile să devină ceea ce trebuie, conform cu scopul lor
propriu. Legea eternă este, evident, imuabilă, pe când legea umană sau
temporală este schimbătoare în funcţie de circumstanţele deosebite de timp
şi spaţiu în care se aplică. Legea temporală nu este nedreaptă, dar în mod
cert este imperfectă, spre deosebire de cea divină, care este perfectă.
2. Cele două cetăţi
Augustin este unul dintre criticii cei mai acerbi ai Romei antice, mai
ales al perioadei imperiale a acesteia. Astfel, din punctul lui de vedere,
Roma n-a fost niciodată o republică veritabilă, pentru că dreptatea, justiţia
nu au domnit niciodată în sânul ei aşa.
Umanitatea trăieşte, din punct de vedere istoric, concret, împărţită în
cetăţi diferite, naţiuni diferite etc. Din punctul de vedere al Sfintei Scripturi,
nu există decât două cetăţi, cetatea terestră şi cetatea lui Dumnezeu. Nici
cetatea terestră, nici cetatea lui Dumnezeu nu pot fi identificate concret
(astfel, cetatea lui Dumnezeu nu este echivalentă cu cetăţile teocratice,
adică cele în care principiile religioase sunt strictamente aplicate). Ele sunt,
cu o sintagmă modernă, nişte ideal-tipuri. Singura modalitate prin care
putem deosebi cetăţenii celor două tipuri de cetăţi este existenţa sau absenţa
virtuţii adevărate în sufletul lor, ceea ce este echivalent, la Augustin, cu
virtutea creştină. În cele din urmă, cetatea lui Dumnezeu este cetatea celor
care cred cu putere în Hristos şi urmează învăţăturile acestuia. Numai în
această cetate poate fi regăsită adevărata virtute. Dimpotrivă, oricât ar fi de
bine condusă, cetatea terestră nu poate fi garanta cultivării virtuţii. Diferenţa
între cele două cetăţi este diferenţa între virtute şi viciu. Cetatea lui
Dumnezeu este în stare perfectă în cer, în viaţa de după moarte. Modelul
său este, deci, celest. Dar, în măsura în care aplică preceptele religiei
creştine şi devin virtuoşi, credincioşii adevăraţi aparţin deja cetăţii divine,
413
deşi trăiesc în cetatea terestră. Astfel, cetatea ideală a lui Augustin este mai
„prezentă” şi mai concretă decât cetatea ideală a lui Platon, dar cu aceasta
nu am afirmat nimic în ce priveşte „valoarea” celor două ideal-tipuri.
Deşi Augustin identifică uneori cetatea lui Dumnezeu cu Biserica,
cele două nu trebuie confundate. Mai întâi, nu toţi membrii aceleia din
urmă pot intra în cadrele cetăţii celeste. Invers, deşi unii oameni nu
recunosc că aparţin sufleteşte credinţei creştine, de fapt, fără să ştie, ei fac
parte din cetatea lui Dumnezeu. Cetatea lui Dumnezeu nu caută să elimine
societatea civilă concretă, ci s-o îmbunătăţească.
Cele două cetăţi sunt formate mai degrabă pornind de la realitatea
sufletească a oamenilor care le compun. De aceea, Augustin poate vorbi
despre două specii de oameni diferiţi, care, deşi se întâlnesc pe pământ în
acelaşi timp, aparţin de fapt unor cetăţi diferite, unii ţinând de cetatea
terestră, ceilalţi, de cetatea celestă. Este vorba, aşadar, de o diferenţă
antropologică:
„Cred, totuşi, că deja am lămurit problemele mari şi dificile ale
începutului şi sfârşitului lumii, ale creaţiei sufletului şi a celei a întregului
gen uman, care a fost împărţit în două tipuri, unul compus din cei care
trăiesc după natura umană, iar celălalt din cei care trăiesc după natura
divină. Vom da deci acestor două tipuri numele mistic de cetăţi, prin care
trebuie să înţelegem două societăţi de oameni, din care una este
predestinată să trăiască etern cu Dumnezeu, iar cealaltă, să sufere un
supliciu etern cu diavolul.”8
Primul om aparţine cetăţii oamenilor. Este un principiu pe care
Augustin îl preia de la Apostolul Pavel unde se spune: „Dar nu este întâi cel
duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc… Omul cel dintâi este din
pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer.”9), ce spune că
primul element ce apare este cel material, animal, apoi vine cel spiritual.
Primul om al cetăţii oamenilor este Cain, iar primul om al cetăţii lui
Dumnezeu este Abel. Omul este întâi animal, apoi renaşte spiritual prin
credinţă:
„Cain, care aparţine cetăţii oamenilor, s-a născut primul între cei doi
autori ai genului uman; vine apoi Abel, care aparţine cetăţii lui Dumnezeu.
8
Ibid., XV, 1.
9
Citatele din Biblie sunt din ediţia din 1993 a Bibliei, tipărită cu
binecuvântarea Patriarhului Teoctist.
414
Aşa cum pentru fiecare om vedem că e adevărată spusa Apostolului
(Pavel – n.n.), cum că nu ceea ce este spiritual a apărut mai întâi, ci ceea ce
este animalic, de unde rezultă că ne naştem mai întâi răi şi carnali, ca şi
cum am ieşi dintr-o rădăcină coruptă, şi nu devenim buni şi spirituali decât
renăscând în Iisus Hristos, la fel este cu întregul gen uman.”10
V. TOMA D’AQUINO (1225-1274)

Toma d’Aquino este unul dintre cei mai importanţi teologi şi
gânditori ai Evului Mediu. Opera sa a fost marcată profund de procesul de
traducere şi asimilare a gândirii lui Aristotel în perimetrul Occidentului
creştin. De altfel, textul integral al Politicii şi cel al Eticii aristoteliene au
fost traduse chiar în timpul vieţii sfântului.
1. Natura regimului politic
Filosofia politică a lui Toma d’Aquino se sprijină în cea mai mare
parte pe ideea lui Aristotel de natură. Omul este o fiinţă socială şi politică,
societatea civilă fiind naturală în sensul în care acesta este înclinat „prin
natură” să trăiască în cadrele ei şi, prin intermediul ei, să-şi perfecţioneze
firea raţională.
Explicaţiile lui Étienne Gilson relativ la problema sociabilităţii
umane sunt foarte potrivite în acest punct:
„Când îl definim pe om drept ‘un animal sociabil’, uneori se socoteşte
doar că omul este determinat să caute societatea semenilor săi dintr-un fel de
instinct, care e sociabilitatea. Este vorba efectiv despre altceva. Natura omului
este astfel, încât îi este practic imposibil să subziste dacă nu trăieşte în grup.
Cea mai mare parte a celorlalte animale se pot descurca singure: au dinţi,
gheare şi vigoare fizică pentru a ataca, viteză pentru a se pune în siguranţă,
blană care le acoperă. Omul nu are nimic din toate acestea, dar are raţiune
pentru a inventa unelte şi mâini pentru a se sluji de acestea. Este greu ca un
individ izolat să-şi pregătească singur tot ce are nevoie, pentru el şi pentru
familia lui. Viaţa în comun facilitează soluţionarea acestei probleme prin
diviziunea muncii care se stabileşte aici. Această colaborare, care necesită
10
Cetatea lui Dumnezeu, XV, 1.
415
existenţa grupurilor sociale, se întemeiază, aşadar, înainte de cea a braţelor şi
a mâinilor, pe cea a minţilor (subl.ns.).”11
Prima societate de care omul are nevoie este, din acest punct de
vedere, familia. Ştiinţa care se ocupă de buna gospodărire a treburilor
familiale se numeşte economie, ca şi în cazul lui Aristotel, pe care Toma îl
urmează îndeaproape în acest punct. Familia are însă anumite limite în ce
priveşte asigurarea celor necesare traiului, ca şi în ce priveşte capacitatea de
a-i conduce pe toţi membrii săi la virtutea deplină. Asociaţia politică cea
mai potrivită desăvârşirii virtuţii umane, ca şi satisfacerii tuturor nevoilor
acestuia este cetatea şi nu familia. Scopul cetăţii, care este mai important
decât cel al familiei, finalitatea ultimă a ei, este binele uman suprem.
Cetatea este mai mult decât suma părţilor sale componente şi, ca şi în
viziunea lui Aristotel, binele cetăţii, adică binele comun, este mai important
decât binele individual.
Scopul guvernării politice este armonia între părţile care constituie
cetatea. Nu este vorba însă de o simplă supravieţuire a acesteia, ci de ceva
mult mai înalt, anume despre cultivarea şi dezvoltarea virtuţii la cetăţeni şi a
vieţii bune. Regimul unei cetăţi devine, de aceea, de o importanţă extremă,
căci el dă sensul vieţii politice. Toma d’Aquino este de părere că forma cea
mai bună de guvernare este monarhia. Acest lucru se întâmplă deoarece
monarhia este guvernarea unui singur individ, deci se apropie cel mai mult
de ideea de unitate, esenţială pentru orice corp social, ca şi pentru oricare alt
lucru.12 E adevărat că monarhia poate degenera în tiranie, dar oricare regim
politic este supus acestei primejdii, iar dintre toate tiraniile, cea mai
suportabilă este, totuşi, tirania unuia singur. Această tiranie are anumite
„avantaje” faţă de celelalte: ea menţine, în general, ordinea şi pacea, nu este
îndreptată de cele mai multe ori împotriva tuturor membrilor corpului
social, ci numai împotriva câtorva. În fine, guvernările colective, aşa cum
demonstrează istoria, duc mai repede la tiranie decât guvernările
monarhice. În cele din urmă, forma de conducere cea mai bună în practică
este aşa-numitul regim mixt, care combină armonios caracterele tuturor
formelor de guvernământ (monarhie, aristocraţie, democraţie). „Est etiam
aliquod regimen exemplu: istis commixtum, quod est optimum” („Există
11
Étienne Gilson, Tomismul. Introducere în filosofia sfântului Toma
D’Aquino, Humanitas, 2002, p. 467.
12
Ibidem, p. 470.
416
chiar şi un regim politic rezultat din amestecul acestora şi el este cel mai
bun”13), spune Toma.
Toma d’Aquino aminteşte faptul că într-o guvernare bună, a unei
cetăţi sau a unei naţiuni, trebuie respectate două condiţii. Prima se referă la
faptul ca toţi să participe mai mult sau mai puţin la guvernare (aceasta fiind,
după Aristotel, pe care autorul creştin îl citează, o garanţie a păcii civile) şi
toţi să îndrăgească şi să susţină o atare stare de lucruri.
Celălalt punct priveşte forma regimului politic sau organizarea
puterilor. Se ştie că sunt mai multe forme politice, aşa cum le distinge
Aristotel, dar cele mai remarcabile sunt monarhia (regalitatea), sau
dominaţia unuia singur în conformitate cu virtutea şi aristocraţia, adică
guvernarea celor mai buni, sau dominaţia unui număr mic, de asemenea în
conformitatea cu virtutea.
„Iată deci, spune Toma, organizarea cea mai bună a guvernării unei
cetăţi sau unui regat: în frunte este plasat, ca urmare a virtuţii sale, un şef
unic având autoritate asupra tuturor, apoi vin un număr oarecare de şefi
subalterni, aleşi şi ei după virtute. Cu toate acestea, mulţimea nu este străină
puterii astfel definite, toţi având posibilitatea de a fi aleşi şi toţi fiind, pe de
altă parte, electori. Acesta este regimul perfect, un melanj fericit de
monarhie, prin preeminenţa unuia singur, de aristocraţie, prin mulţimea de
şefi aleşi prin virtute şi în fine de democraţie sau de putere populară, prin
faptul că simplii cetăţeni pot fi aleşi ca şefi şi că alegerea şefilor aparţine
poporului.” (Summa theologiae, I, II, Q. 105, art. 1)
Deşi stabileşte acest gen de regim politic mixt ca fiind cel mai bun,
un regim care e condus de un monarh, dar nu este o monarhie în adevăratul
înţeles al cuvântului, Toma nu consideră că un popor care e condus în
aceste condiţii ar fi cu adevărat fericit. E de subliniat că popoarele au fost
guvernate de drept divin mai întâi de judecători, nu de regi. Regii apar mai
târziu, iar evreii, cei care au cerut regi, au făcut-o pentru că se săturaseră să
fie conduşi de Dumnezeu. De altfel, regii adesea devin tirani şi îşi jefuiesc
şi nefericesc popoarele. Altfel spus, având în vedere că virtutea monarhului
ar trebui să fie perfectă pentru ca el să fie perfect, iar acest lucru se întâmplă
rar (perfecta autem virtus in paucis invenitur), rezultă că un popor are
foarte mici şanse să fie bine guvernat.14
13
Summa theologiae, Ia, IIa, 105, 1; citat după Gilson, op. cit., p. 471.
14
Étienne Gilson, op. cit., p. 472-473.
417
Spre deosebire de Aristotel, care defineşte binele cetăţii ca fiind
Binele Suprem (to agathon), la sfântul Toma acesta se identifică, în cele din
urmă, cu persoana divină, cu Dumnezeu:
„Dumnezeu este deci în mod necesar scopul tuturor fiinţelor. Binele
particular tinde spre binele comun; partea îşi găseşte într-adevăr raţiunea de
a fi în întreg; de aici rezultă că binele comunităţii este mai divin decât cel al
individului”, spune Toma în Summa contra Gentiles.
În felul acesta, Toma fixează şi orizontul politic final al oricărui
guvernământ, care nu mai face parte din lumea aceasta, ci din cea celestă.
Aici avem de-a face cu ceea ce s-a numit caracterul „transpolitic” al
gândirii tomiste.15
2. Legea eternă, legea naturală, legea umană, legea divină
Legea, în general, este definită în felul următor:
„Legea este o regulă de acţiune, o măsură a actelor noastre, după care
suntem solicitaţi să acţionăm sau, dimpotrivă, împiedicaţi. Cuvântul lege
vine de la verbul ce înseamnă a lega, prin aceea că legea obligă la acţiune,
adică leagă agentul de o anumită manieră de a acţiona. Or, ceea ce reglează
măsura actelor umane este raţiunea, care este principiul prim al actelor
umane. (…) De aici rezultă că legea relevă raţiunea.” (Summa theologiae,
I, II, Q. 90, art. 1)
Legea eternă este definită după cum urmează:
„Am văzut că legea nu este altceva decât o prescripţie a raţiunii
practice către şeful care guvernează o comunitate perfectă. Este evident, pe
de altă parte – fiind admis că lumea este guvernată de providenţa divină –
că întreaga comunitate a universului este guvernată de raţiunea divină. De
aceea, raţiunea, principiu al guvernării tuturor lucrurilor, considerată în
Dumnezeu ca şef suprem al universului, are putere de lege. Şi pentru că
raţiunea divină nu concepe nimic în timp, ci într-o perspectivă eternă (…)
urmează că această lege trebuie să fie declarată eternă.” (Summa
theologiae, I, II, Q. 91, art. 1)
Această raţiune universală care conduce Universul şi care este
prezentă în Dumnezeu este prototipul tuturor legilor.
Legea naturală se referă la creaturile raţionale care sunt supuse
providenţei divine şi care sunt înclinate în mod natural spre scopurile care
sunt cerute de legea eternă. În creatura astfel definită există o participare a
15
Strauss, Cropsey, op. cit., p. 280.
418
raţiunii eterne, care o înclină în mod natural spre scopurile şi mijloacele de
care am amintit. O atare participare a legii eterne la activitatea creaturii
raţionale poartă numele de lege naturală. Iată definiţia legii naturale: „Am
spus mai înainte că legea, fiind o regulă şi o măsură, poate să se afle în
cineva în două moduri: mai întâi, ca în cel care stabileşte regula şi măsura,
iar în al doilea mod, ca în cel care este supus legii, fiindcă acesta din urmă
este regulat şi măsurat în măsura în care participă într-un fel la regulă şi
măsură. În consecinţă, cum toate fiinţele ce sunt supuse providenţei divine
sunt regulate şi măsurate de legea eternă, este evident că aceste fiinţe
participă într-un fel la legea eternă prin faptul că primind amprenta acestei
legi în ei înşişi, ei posedă înclinaţii care îi împing la actele şi scopurile care
le sunt proprii. Or, printre toate fiinţele, creatura raţională este supusă
providenţei divine într-o manieră mai clară (…) În această creatură există
deci o participare a raţiunii eterne după care ea posedă o înclinaţie naturală
spre modul de a acţiona şi spre scopul care sunt cerute. Tocmai o astfel de
participare a legii eterne în creatura raţională este numită lege naturală (…)
Este deci evident că legea naturală nu este altceva decât o participare a legii
eterne în creatura raţională” (Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 2).
Aceste definiţii de mai sus sunt revelatoare pentru caracterul
constrângător în care este înţeleasă noţiunea de lege la Toma, în
corespondenţă cu ideea pedepsei divine pentru încălcarea legii. De altfel,
ideea de lege naturală, ca atare, nu apare la Aristotel. Nici caracterul
constrângător nu este în tradiţia filosofică. În felul acesta, avem de-a face în
gândirea creştină de orientare tomistă cu o răsturnare a sensului moralei:
„Ansamblul vieţii morale a omului capătă o direcţie cu totul nouă; ea
încetează de a mai fi înţeleasă doar ca perfecţionare şi desăvârşire a omului
şi va deveni în cele din urmă o chestiune de supunere consimţită şi
recunoscătoare la o lege de origine divină şi în mod necondiţionat
constrângătoare.”16
Pe lângă legea divină şi cea naturală există şi o lege umană. Despre
legea umană, Toma d’Aquino ne spune următoarele: „Ştim din cele ce au
fost expuse că legea este o prescripţie a raţiunii practice. Or, putem să
găsim un proces asemănător în raţiunea practică şi în raţiunea speculatică.
Amândouă, într-adevăr, pleacă de la câteva principii pentru a ajunge la
anumite concluzii, aşa cum am stabilit deja. Astfel, deci, trebuie spus
16
Strauss, Cropsey, op. cit., p. 288.
419
aceasta: la fel cum în raţiunea speculativă concluziile diferitelor ştiinţe sunt
consecinţele unor principii nedemonstrabile, cunoaşterea acestor concluzii
nefiind înnăscută în noi, ci fiind fructul activităţii spiritului nostru, la fel,
este necesar ca raţiunea umană, plecând de la preceptele legii naturale, care
sunt ca nişte principii generale şi nedemonstrabile, ajunge la anumite
dispoziţii mai particulare. Aceste dispoziţii particulare descoperite de
raţiunea umană sunt numite legi umane, din moment ce în ele regăsim
celelalte condiţii care sunt presupuse de noţiunea de lege, după explicaţiile
deja date” (Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 3).
Ea este corespondentul legii temporale a lui Augustin, pe care, de
altfel, Toma îl şi citează în acest punct. Evident, legea umană nu este
infailibilă, ca legea divină. Legea umană îşi are sediul în raţiunea umană
care, pornită de la principiile generale şi nedemonstrabile ale legii naturale,
descoperă treptat diferite dispoziţii mai particulare. Aceste dispoziţii
particulare descoperite de raţiunea umană sunt numite legi umane. Legea
naturală este aceeaşi pentru toate fiinţele umane, dar numai în ce priveşte
dispoziţiile sale cele mai generale; condiţiile particulare pot să se schimbe şi
chiar se schimbă de cele mai multe ori; tocmai de aceea este nevoie de
ajutorul legii umane, pentru a reglementa astfel de situaţii de diferenţiere,
particulare. Particularităţile în care se aplică legile fac ca ideea de adaptare
a legii să fie esenţială. Principiile morale, bunăoară, nu pot fi aplicate
orbeşte, dacă particularităţile unor comunităţi nu permit lucrul acesta. Ele
trebuie să fie modelate după acele particularităţi.
Legea divină este o altă specie a legii. Problema care se pune în
legătură cu ea este dacă este necesară, dincolo de legea naturală şi de cea
umană. Toma crede că sunt patru motive care fac necesară această specie
suplimentară de lege:
1. Omul este ghidat prin lege în îndeplinirea actelor sale, prin
subordonarea la scopul ultim. Deci, dacă omul n-ar fi fost supus decât unui
scop proporţional cu capacitatea sa naturală, el n-ar fi avut nevoie să
primească un principiu director superior legii naturale şi legii umane ce
decurge din aceasta. Dar, pentru că omul este supus scopului fericirii eterne
care depăşeşte resursele naturale ale facultăţilor umane, era necesar ca
desupra legii naturale şi celei umane să existe şi o lege dată de Dumnezeu
pentru a-l dirija pe om spre scopul său.
2. Judecata umană este incertă, mai ales când este vorba despre
lucruri contingente şi particulare; de aceea, se întâmplă ca judecăţile despre
420
actele umane să fie diverse, şi, prin urmare, aceste judecăţi să producă legi
disparate şi opuse. Pentru ca omul să poată cunoaşte fără ezitare ce trebuie
să facă şi ce nu trebuie, era deci necesar ca el să fie dirijat, pentru actele sale
proprii, de o lege dată de Dumnezeu, fiindcă este evident că o astfel de lege
nu poate conţine nici o eroare.
3. Omul nu poate avea o lege decât asupra a cea ce poate judeca. Dar
judecata umană nu se poate exercita asupra mişcărilor sufleteşti interioare
care sunt ascunse, ci numai asupra actelor exterioare care se văd. Cu toate
acestea, e necesar pentru perfecţionarea virtuţii ca omul să fie cizelat atât în
ce priveşte actele exterioare, cât şi cele interioare. Legea umană nu putea să
reprime şi să ordoneze eficace actele interioare, ceea ce face necesară
intervenţia unei legi divine.
4. Sfântul Augustin declară că legea umană nu poate pedepsi şi nici
interzice tot ceea ce se face din cauza răului, căci, vrând să extirpe întregul
rău, ea ar face să dispară în acelaşi timp şi mult bine şi s-ar opune
avantajului binelui comun, necesar comunicării dintre oameni. Astfel,
pentru a nu mai exista nici un rău care să rămână nepedepsit şi neinterzis,
era necesar să fie adăugată o lege divină pentru a interzice toate păcatele.
Prin legea naturală, legea eternă este făcută părtaşă după capacitatea
naturii umane. Dar trebuie ca omul să fie dirijat către scopul său ultim
supranatural după un mod superior. De aceea a fost adăugată legea divină
(Summa theologiae, I, II, Q. 91, art. 4).
Prin urmare, între Aristotel şi Toma există o diferenţă foarte mare în
ce priveşte concepţia asupra dreptului natural. Pentru Aristotel, dreptul
natural este de la un capăt la altul variabil, căci principiile raţiunii practice
se referă la lucrurile contingente, schimbătoare, nu la cele imuabile, ce ţin
de raţiunea speculativă. La Toma, dimpotrivă, dreptul natural conţine pe
lângă partea variabilă, în funcţie de condiţiile concrete în care se aplică, o
parte imuabilă, generală.
VI. MACHIAVELLI ŞI DESTINUL POLITICII MODERNE

I-a fost dat acestui scriitor italian al Renaşterii (a trăit între 1469 şi
1527) să cunoască gloria de a fi întemeietorul sau părintele ştiinţei politice
moderne.
Prima parte a Principelui este în acelaşi timp un manual de cucerire
şi o încercare de tipologie a statelor, tipologie alcătuită din perspectiva
421
posibilităţilor de cucerire. De aici rezultă clar intenţiile foarte „practice” ale
lui Machiavelli. Statele se împart, după Machiavelli, în republici şi
principate. Acestea din urmă sunt fie ereditare, fie noi. Principatele
ereditare sunt cele în care familia conducătorului domneşte de multă vreme,
cele noi sunt fie complet noi17, fie sunt anexate la statul ereditar al unui
principe.
Politica este, într-o măsură, similară răului istoric, căci se identifică
cu lupta pentru supremaţie, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru păstrarea
acestora, pentru eliminarea duşmanilor celor care se află la putere, toate,
acte ce implică ideea suferinţei, a forţei brute. În schema de guvernare a
Principelui, poporul aproape că nu mai are nici o importanţă. Se poate
spune, ducând ideile aproape de absurd, că principele lui Machiavelli poate
guverna şi fără popor, de unul singur, atât vreme cât e asigurat că puterea îi
aparţine. Nimic din grija antică pentru fericirea omului, pentru educarea lui
în spiritul virtuţilor cardinale ale republicii, pentru transformarea lui în
înţelept.
O interpretare extrem de interesantă a gândirii politice a lui
Machiavelli aflăm la Michel Senellart18. Acesta face o precizare
importantă, care întăreşte cele spuse de noi în legătură cu relaţia de ostilitate
dintre principe şi supuşii săi. Este vorba despre faptul că termenul pe care-l
întrebuinţează Machiavelli când vorbeşte despre cuceririle principelui este
cel de stato, care nu înseamnă însă stat. Stato înseamnă mai degrabă
puterea unui om sau a unui grup de oameni, care se află în fruntea unei
cetăţi. Este vorba despre starea unui principe, a unui conducător, despre
autoritatea şi dominaţia lui asupra unei cetăţi, cumva independent de starea
supuşilor: „Expresia mantenere lo stato, pentru principe, este în consecinţă
sinonimă cu se mantenere nel suo stato – a se menţine pe poziţia sa. Stato
se referă deci la propriul interes al principelui, distinct de cel al cetăţii,
atunci când nu-i este de-a dreptul opus.”19 (subl.ns.)
17
Este cazul Milanului lui Francesco Sforza, care devine principe prin
autoproclamare, după ce fusese înainte condotier, adică un comandant de oşti,
de mercenari.
18
V. Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de
guvernare, Editura Meridiane, 1998 (traducere după Du regimen médiéval au
concept de gouvernement, Seuil, 1995).
19
M. Sennelart, op. cit., p. 212.
422
„Filosofia răului” la Machiavelli ar merita un studiu aparte. Iată aici o
mostră:
„De unde urmează constatarea că pe oameni trebuie să-i iei cu binele,
sau să-i distrugi cu totul, fiindcă ei se răzbună uşor pentru un rău uşor care
le-a fost pricinuit, dar nu se pot răzbuna în schimb pentru ceva grav; aşa
încât este necesar ca răul pe care i-l faci cuiva să fie de aşa fel, încât să nu ai
a te teme de răzbunare” (cap. III).
Este aici o concepţie pe care am putea-o numi a pragului critic al
răului sau a pragului critic al forţei de reacţie la rău, ceea ce e aproximativ
acelaşi lucru. Oamenii reacţionează la rău, ne spune Machiavelli, dar
această reacţie este condiţionată de cantitatea răului suferit. Dacă răul sau
pagubele suferite se plasează între anumite limite rezonabile, reacţia apare.
Dacă aceste limite sunt încălcate, reacţia este inhibată, încât răul pare a fi
deplin suveran.
Principele este pus, astfel, în contradicţie cu principatul său şi,
conform dorinţei exprese a lui Machiavelli, de păstrare a supremaţiei
principelui cu orice preţ, acesta ajunge să-şi nimicească propria cetate.
Vorbind despre modul cum trebuie guvernate cetăţile care, înainte de a fi
cucerite, aveau legi proprii (cap. V), autorul aminteşte trei posibilităţi:
„primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele
locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe
după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de
câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le păstreze prietene (…)
Într-adevăr, nu există alt mod de a stăpâni în siguranţă o provincie decât
acela de a o nimici” (subl.ns.).
1. Valorile lui Machiavelli
Capitolul XV vorbeşte „despre acele lucruri pentru care oamenii, şi
mai ales principii, merită să fie lăudaţi sau aspru dojeniţi”. Aceste lucruri
traduc axiologia scriitorului nostru. Este, cu cuvintele sale, întrebarea „care
trebuie să fie atitudinea şi comportarea unui principe faţă de supuşi şi faţă
de prieteni”?
Acesta este şi capitolul în care Machiavelli îşi face cunoscută teoria
celebră asupra „realismului”, pentru care este creditat în primul rând ca
autor modern, ce o rupe cu tradiţia retorică de până la el. Principele este
declarat manual practic, iar sensul acestuia este dat de adevărul concret al
faptelor şi nu de „simpla închipuire”. Prin urmare, este nevoie de mai
423
puţină speculaţie inutilă şi mai mult spirit realist şi practic, vrea să ne
sugereze scriitorul:
„Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei
care le înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul
concret al faptelor20 (subl.ns.) decât simpla închipuire. Căci sunt mulţi
aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut
vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate.” (cap. XV)
Machiavelli se arată neîncrezător în republicile utopice trasate numai
pe hârtie şi pretinde că singurul temei al cărţii sale este realitatea concretă,
nudă. Însă chiar în acest pasaj se contrazice, căci chiar şi aici există, dincolo
de declaraţia sa „realistă”, o filosofie anume, care nu este inspirată decât
parţial din faptele concrete. Este vorba despre relaţia dintre bine şi rău. Este
evident că în această chestiune Machiavelli crede că răul este cel care dă
tonul relaţiei. Între cei doi termeni opuşi, binele este condus de rău, în
sensul în care la bine se poate răspunde şi cu bine şi cu rău, în timp ce la rău
nu se poate răspunde decât cu rău. Aceasta este filosofia pe care se
întemeiază toată opera politică a lui Machiavelli. Or, istoria arată, ne spune
el, că binele este un fel de excepţie, în timp ce răul este dominant. De aici
rezultă că politica are de-a face cu instrumentele răului, devreme ce trebuie
să ţină piept răului. Am văzut că dintre cele două, binele e neputincios. Ca
atare, pentru a supravieţui răului dominant, principele are nevoie să fie rău
la rândul lui. A fi bun în politică înseamnă a te pleca de la bun început,
înseamnă a te dezarma, deci a pierde posibilitatea de a face bine prin
pierderea puterii. Binele poate fi făcut numai dacă principele are puterea.
Dar, pentru asta, e nevoie să fie rău. Scopul scuză, iată mijloacele, care,
cumva, nu sunt în puterea omului, avem de-a face cu o lege implacabilă
aici. Acesta este mesajul lui Machiavelli, cu care însă, dacă nu admitem
premisa sa a predominanţei răului, putem să nu fim de acord. Machiavelli
nu este, aşadar, autorul-cadru al modernităţii decât în măsura în care
modernitatea se recunoaşte a fi existenţa impregnată de rău.
În plus, afirmă scriitorul, relaţia între virtute şi mijloace este
problematică şi ea. Unele scopuri, declarat bune, sunt primejdioase pentru
om. Atingerea lor ar echivala cu pieirea noastră. Altele, dimpotrivă, ce par
rele, sunt de aşa natură încât duc la supravieţuirea noastră. Alegerea este
uşor de făcut între scopurile bune dar primejdioase pentru supravieţuire şi
20
Expresia originală este „veritá effettuale”.
424
celelalte, rele în principiu, dar potrivite pentru supravieţuire. Din păcate, nu
se insistă foarte mult pe această idee, care şi ea este o răstălmăcire până la
un punct, cu aparenţe de realitate indiscutabilă. Relaţia dintre scopurile
bune din punct de vedere teoretic şi supravieţuirea practică ar fi meritat o
dezvoltare mai mare, pe care Machiavelli nu i-o dă. Însă şi aici avem de-a
face cu un adevăr circumscris de premisele iniţiale, de care am vorbit ceva
mai sus. Când răul este dominant, scopurile bune care s-ar putea atinge pe căi
bune sunt periculoase tocmai pe parcursul spre ele, acolo unde răul e
câştigător. Dar este acest drum spre bine dominat de reţeta răului? Adică, nu
se poate ajunge la bine decât pe calea răului? Întrebarea rămâne deschisă.
S-a afirmat, de mai multe ori, că în viziunea lui Machiavelli omul
este o fiinţă rea şi că din această premisă decurg toate legile sale concrete şi
toată filosofia sa cu privire la domeniul politic. Acest lucru este evident în
capitolul XVII, unde ni se spune:
„Căci despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt
nerecunoscători, schimbători, prefăcuţi şi ascunşi, că fug de principii şi sunt
lacomi de câştig; atâta vreme cât le faci bine, sunt ai tăi în întregime (…)
atâta vreme cât nevoia este departe; dar când ea se apropie, toţi se ridică
împotriva ta.”
2. Cuvântul principelui
Un capitol esenţial este şi cel care se referă la cuvântul principelui
(cap. XVIII, „cum trebuie să-şi ţină cuvântul un principe”), care nu este
deosebit de tonul general al lucrării, dar este cu atât mai grav cu cât este
vorba despre modalitatea de comunicare a elitei şi a masei. Problema
„comunicării politice” primeşte aici o dezlegare aparte, pe care teoriile de
azi ale acestui domeniu o ignoră, o ascund sau o aplică fără să ştie. De fapt,
în acest capitol avem tabloul complet al acestui domeniu al comunicării
politice şi avem şi sensul acesteia. Comunicarea politică de azi face din
acest domeniu important al Cuvântului o simplă chestiune de transmitere
de mesaje, într-un stil foarte specializat, aparent neutral. Neutralitatea nu e
decât suprafaţa lucrurilor. În realitate, în spatele acestei „ştiinţe” a
comunicării politice găsim toate caracteristicile stilului machiavelic de a
privi problema cuvântului. Să vedem ce înseamnă el pentru Machiavelli:
„Oricine înţelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se
ţine de cuvânt şi de a proceda în mod cinstit, iar nu cu viclenie. Cu toate
acestea, experienţa vremurilor noastre ne arată că principii care au săvârşit
lucruri mari au fost aceia care n-au ţinut prea mult seama de cuvântul dat şi
425
care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească mintea oamenilor, iar la
sfârşiti-au înfrânt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor”.
VII. „ÎNVĂŢĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB

CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE”
Începutul Învăţăturilor reprezintă o profesiune de credinţă: „Iubitul
mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre
Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditoriul nostru cel înţelept, şi zioa
şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul.”21
Acest început nu este întâmplător şi nici nu reprezintă un simplu
tribut pe care autorul îl plăteşte vremurilor. Ca şi Principele lui Machiavelli,
acest tratat reprezintă un manual de guvernare, foarte la modă atunci.
Domnul îl îndeamnă pe viitorul conducător să fie milostiv cu mulţimile:
„Dreptu aceia, iubitul meu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor
gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mâna ta, pentru că însuşi Domnul
Dumnezeul nostru şi mântuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfântul sânge al
său.”22
Aici, ca şi în alte pasaje ale lucrării, aşa cum vom vedea, strategia pur
politică se împleteşte cu poveţele creştine. Mai întâi, spre deosebire de
crezul principelui italian, care cucereşte pentru sine şi cu de la sine putere
principatele, supunându-şi voinţa locuitorilor acestora, mulţimile lui
Neagoe sunt de la Dumnezeu. Conducătorul este, în buna tradiţie de
gândire bizantină, numai un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.
Aceasta nu înseamnă că domnitorul nu are putere lumească. Dimpotrivă.
21
Începutul Învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul
Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie Vodă, Partea
dintâi. Cuvântul 1, p.5 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, repere
istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia „Patrimoniu”,
Bucureşti, 1984.
22
Bucureşti, 1984.
426
Vremurile fiind destul de neiertătoare, Neagoe vorbeşte de cazurile în care
principele este cumva nevoit să trimită unii oameni la moarte. Pedeapsa
capitală nu este exclusă din inventarul domniei, dar niciodată ea nu poate fi
făcută fără judecată dreaptă şi fără spovedanie. Puterea politică pământeană
este cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Conducătorii politici ai lumii sunt
simpli slujitori ai acestuia pe pământ, căci adevărata putere este la El. Ce
anume face ca un conducător pământean să merite conducerea şi să fie în
graţiile Domnului? Revenim aici la tema binelui şi a răului, de care ne-am
ocupat şi în cazul lui Machiavelli, numai că de această dată vom vedea că
nu problematica răului este în prim-planul concepţiei politice a autorului, ci
cea a binelui:
„Vezi, iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au iubit şi ne-au
făcut şi pre noi împăraţi pre pământu, ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi
în cer; şi dacă vom vrea noi, vom fi, numai să facem bine (subl.ns.) şi vom
fi împăraţi şi vom împărăţi în veci. Însă împărăţiile şi domniile ceste după
pământu sântu în mâna şi voia lui Dumnezeu, şi în nevoinţile noastre cele
bune se-au dat.”23
Omul zilelor noastre îşi imaginează că soluţiile la criza acută în care
se zbate lumea politică sunt de aceeaşi natură cu manifestările acestei crize.
Concret, la o accentuare a mijloacelor violente şi brutale din lumea politică
se contrapun mijloace din ce în ce mai brutale şi mai violente. O spirală a
răului, implacabilă, este în felul acesta trasată în planul istoriei politice, iar
această spirală este chiar destinul politic al omului de azi. La Neagoe
Basarab întâlnim perspectiva opusă. La răul lumii se contrapune binele
omului politic, inspirat de binele universal ce are temeiul în Dumnezeu. La
răutăţile lumii, conducătorul răspunde cu binele creştin, după exemplul
Mântuitorului.
1. Supremaţia împărăţiei divine
„Împărăţia lumească nu merită mai multă atenţie decât împărăţia
cerească” spune înţeleptul domn român.
23
Bucureşti, 1984.
427
Toată filosofia lui politică se sprijină pe ideea supremaţiei împărăţiei
divine, a „cetăţii lui Dumnezeu”. De aceea, deşi conducători pe acest
pământ, domnii sunt mai degrabă atenţi la împărăţia din ceruri. Comparaţia
dintre ce e pe pământ şi ce e în cer este net în favoarea acestuia din urmă.
Prin urmare, ca orice muritor de rând, domnul este atent la propria
mântuire. În mare, mântuirea sa urmează căile fireşti ale mântuirii oricărui
creştin. Deosebirea este că, pe lângă propria grijă, conducătorul are şi grija
supuşilor săi. Principele lui Machiavelli nu avea, din acest punct de vedere,
nici o îndatorire. Preocupările lui nu vizau problema mântuirii.
Michel Senellart accentuează acest caracter al gândirii machia-
veliene, indiferent la problema mântuirii şi atent numai la ideea de succes
(politic): o dată cu Machiavelli, asistăm la „o redefinire a regulilor
guvernării în funcţie de criterii legate de succes, disociate deci de
perspectiva mântuirii”24.
Dimpotrivă, la Neagoe Basarab, puterea lumească, oricât de mare, nu
valorează nimic, dacă cel ce o are calcă în picioare poruncile divine: „Drept
aceia, ia aminte cu înţelegere şi cu socoteală şi vezi că de vei călca legea, şi
poruncile lui Dumnezeu nu le vei umplea, deacii măcar de-ai birui toată
lumea şi de ţi s-ar pleca toţi împăraţii lumii aceştia ţie, şi de s-ar scula cu
toată puterea lor să-ţi fie ţie într-ajutor, nici de un folos nu-ţi va fi, nici îţi va
putea ajuta cineva”.25
2. Solii şi războaiele
Primirea soliilor şi războaiele reprezintă probleme pe larg discutate
în cadrul Învăţăturilor. Prima observaţie ce trebuie făcută este că Neagoe
vorbeşte despre două mari categorii de solii şi, respectiv, de soli. Unii soli
vin cu dragoste, cu prietenie, în timp ce alţii vin pentru vrajbă şi pentru
lucruri rele, după cum le este porunca de la domnii lor. Pe scurt, unii vin cu
intenţii bune, alţii vin cu intenţii rele.
24
Artele guvernării, p. 211.
25
Bucureşti, 1984.
428
Sfatul cu boierii în care trebuie să se formuleze un răspuns la solie
trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă de înţelegere reciprocă. Domnul
este îndemnat să le acorde slugilor toată încrederea şi să nu cadă rob
păcatului orgoliului: „O, fătul mieu şi voi, fraţilor, cât iaste de bine să
mângâiaţi pre boiari şi pre slugile voastre în toată vremea şi să vă sfătuiţi cu
dânşii în tot ceasul şi să luaţi sfat şi de la cei mari şi de la cei al doilea şi de
la cei mai de jos, că aşa să cade”.26
Tema războiului nu putea fi ocolită în cadrul Învăţăturilor. Se poate
spune că majoritatea poveţelor se referă la mijloacele de evitare a
conflictului armat. Războiul trebuie respins, căci aduce numai nenorociri –
mai ales pentru o ţară cu un potenţial militar redus, cum era Ţara
Românească. Se recomandă tânărului domn să apeleze la mijloace
diplomatice pentru a asigura pacea, până la plata unor tributuri, a unor mari
sume de bani. Dacă războiul este inevitabil, se recomandă credinţa în
Dumnezeu şi în forţele proprii, curajul, bărbăţia. Teama nu are ce căuta pe
câmpul de luptă: „Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără
nici o frică;, iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşăzi, nici să te
îndoieşti. Că omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi”27
3. Iubirea faţă de popor

Chintesenţa actului de guvernare – iubirea faţă de popor, după
modelul lui Hristos. Avem un adevărat poem în proză al iubirii de popor,
care exprimă, de o manieră neconvenţională, cu o efuziune sufletească
uriaşă, chintesenţa actului de guvernare: „Şi să iubeşti pre toţi tinerii ca pre
ai tăi, şi cu cuvântul să-i înveţi şi să-i îndulceşti! Aşijderea să-i iubeşti pre
cei bătrâni şi pre cei tineri, pre cei mari şi pre cei mici, pentru dragostea lui
Hristos.”28
26
dintâi. Cuvântul 1, p.163-164 în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu,
repere istorico-literare de Andrei Rusu, Editura Minerva, Colecţia
„Patrimoniu”, Bucureşti, 1984.
27
Ibidem, p. 179.
28
Ibidem, p. 43-44.
429
Se observă că unul dintre termenii cel mai des întâlniţi în ce priveşte
atitudinea conducătorului faţă de supuşi este cuvântul „a ridica”. Domnul
trebuie să-i ridice în boierie pe cei care îl slujesc cu credinţă. Ridicarea este
starea normală a guvernării unei ţări. De asemenea, domnul trebuie să ajute
pe cei sărmani, văduve, oameni bătrâni, chiar până acolo încât să le dea de
pomană, căci aceştia sunt neajutoraţi. Aceste două aspecte formează ceea
ce am putea denumi starea dinamică a ţării lui Neagoe. Această stare
dinamică a guvernării cunoaşte două direcţii: pe de o parte, domnul
încearcă să-i ridice pe cei credincioşi (administraţia corectă), dar şi pe cei
nevolnici, din condiţia de umilinţă materială în care se află (săraci, văduve
etc.), iar pe de altă parte, el însuşi, în calitate de conducător, coboară în
mijlocul celor mulţi, pentru a le alina suferinţa. Urcarea slujbaşilor
credincioşi, urmată de coborârea domnului în mijlocul mulţimii, formează
starea de echilibru dinamic a vieţii politice româneşti. Această dinamică
nu face decât să apropie cele două straturi fundamentale ale oricărei
societăţi, anume elita şi masa. Este cazul invers Principelui lui Machiavelli,
unde elita se vrea cât mai departe de masă, pentru a acţiona cât mai eficient
asupra acesteia. Această apropiere a elitei de popor şi a poporului de elită
(prin ridicarea în funcţii şi onoruri a celor mai destoinici dintre slujitori) nu
trebuie înţeleasă ca o absenţă a autorităţii conducătorilor, ca o stare politică
amorfă, nediferenţiată. Acest lucru ne este sugerat de cuvintele aspre ale
scriitorului la adresa celor care se revoltă împotriva autorităţii domnului:
„Pentr-aceia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici ţăran, nici
nimeni să-şi rădice firea şi gândul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea
diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpânul lor.”29
Motivul este că domniile sunt autorizate de Dumnezeu, iar revolta
împotriva lor înseamnă, indirect, o revoltă împotriva voinţei divine.
Legitimitatea divină a domniilor din veac asigură supunerea oamenilor
faţă de conducătorul lor.
29
Bucureşti, 1984.
430
4. Selecţia elitei
Selecţia elitei trebuie să urmeze meritele, nu alte criterii.
Neagoe dovedeşte o gândire extrem de modernă atunci când se referă
la modul de alcătuire a elitei ţării. Se ştie că pentru epoca respectivă,
domnul avea un rol determinant în alegerea boierilor, în înălţarea lor sau,
dimpotrivă, în degradarea lor. Criteriul selecţiei elitei trebuie să corespundă
meritelor celor vizaţi. Alte criterii, cum ar fi rudenia, nu sunt agreate de
domnul muntean. „Când veţi vrea să puneţi boiari, nu să cade să căutaţi
căci vă vor fi rudenii, pentru aceia să-i puneţi, că aceia iaste făţărnicie.”30
VIII. THOMAS HOBBES: LEVIATHANUL (1651)

1. Starea de natură
Este similară stării de război. Sentimentele care domină în relaţiile
dintre oameni înainte de instituirea unei republici sunt sentimente de
ostilitate. „Astfel, este evident că în vremurile în care oamenii trăiesc fără o
putere comuncă care să-i menţină pe toţi în stare de teamă, ei sunt în
condiţia pe care o numim război, iar acest război este unul al tuturor contra
tuturor.”, spune Hobbes.
În starea de natură, există trei dispoziţii ale oamenilor unii faţă de
ceilalţi. Toate trei sunt însă ocazii de conflicte: „Găsim în natura umană trei
cauze principale ale conflictelor: prima este rivalitatea, a doua,
neîncrederea sau suspiciunea şi a treia mândria. Prima face ca oamenii să
atace pentru câştig, a doua pentru securitate şi a treia pentru reputaţie.” În
primul caz, spune Hobbes, oamenii se atacă pentru a câştiga o superioritate
oarecare asupra celorlalţi, de exemplu: femeile, copiii, animalele. În al
doilea caz, ei se atacă pentru a menţine această superioritate, aceste
câştiguri, iar în al treilea caz, atacurile pot avea ca sursă chiar o bagatelă, un
cuvânt, o opinie diferită, orice semn de subestimare a cuiva.
Libertatea este absenţa obstacolelor exterioare, obstacole care pot să-i
răpească omului o parte a puterii sale de a face ce vrea, dar nu pot să-i ră-
pească folosirea puterii restante, după cum îi vor dicta judecata şi raţiunea sa.
Contractul se defineşte ca o transmitere mutuală de drepturi.
30
Ibidem, p. 151.
431
2. Despre republică
Cauzele, crearea şi definiţia Republicii. „Cauza finală, scopul sau
intenţia oamenilor (ce iubesc în mod natural libertatea şi dominaţia
exercitată asupra altora) când stabilesc pentru ei înşişi această restricţie în
care îi vedem trăind în Republică, este prevederea (previziunea) propriei lor
prezervări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; ei „prevăd” (şi
consimt) să se smulgă din starea mizerabilă de război, din starea naturală,
care este consecinţa necesară, aşa cum s-a arătat, a pasiunilor naturale ale
oamenilor atunci când nu există nici o putere vizibilă care să-i menţină în
spaimă şi să-i oblige, prin frica de pedeapsă, să execute convenţiile pe care
le-au făcut şi să respecte legile naturii (...)”
Republica este, aşadar, o limitare voită a unei libertăţi naturale (în
care predomina starea de război), în scopul de a respecta o serie de
convenţii şi legi naturale ce au rolul de a determina o viaţă mai bună şi
conservarea vieţii. În final, republica este, aşadar, o „afacere” rentabilă.
Este un joc social cu sumă nenulă, în care avantajul de a trăi în pace şi de a
fi lăsat în pace de ceilalţi depăşeşte dezavantajul de a fi obligat, de către o
putere vizibilă (a guvernului) să respecţi, mai ales de teama pedepsei, o
seamă de convenţii şi legi naturale. Guvernul nu este altceva decât forţa
care se opune, în republică, forţei „războinice” din fiecare om care s-ar afla
în starea de natură. Starea de natură era o stare războinică, fără ca
războaiele să fie mereu prezente, aşa cum am văzut. Era, în comparaţia
potrivită a lui Hobbes, ca starea rea a vremii, ca dispoziţia rea a vremii,
chiar în lipsa precipitaţiilor evidente. Guvernul reprezintă „dispoziţia bună”
a relaţiilor dintre oameni, chiar dacă la baza acestor relaţii normalizate stă
tot un act de constrângere. Guvernul schimbă, aşadar, regimul instrumental
al relaţiilor dintre oameni, chiar dacă, ontologic vorbind, aceştia nu sunt
neapărat mai buni unii cu alţii. Dar, măcar de teama represaliilor, ei acceptă
să respecte legile stabilite. E adevărat, în momentul apariţiei republicii,
oamenii au şi această intenţie bună, această previziune a unei vieţi mai
normale, în afara stării imposibile de război dinainte de republică. Dar,
dincolo de această dorinţă firească, condiţia umană nu este foarte
ameliorată de apariţia republicii.
Republica este, finalmente, ca o singură persoană, căci fiecare
membru al său îi cedează dreptul de a-l reprezenta, spre interesul general şi
al fiecăruia în parte. La baza republicii stă un contract individual, prin care
fiecare cedează dreptul de a se guverna unui om sau unei adunări, cu
condiţia ca toţi ceilalţi particulari să consimtă la aceeaşi cedare. Fiecare
particular face un contract cu întregul (reprezentat de guvern), dar şi cu
432
ceilalţi în parte, căci toţi se înţeleg să facă acelaşi contract şi să-l respecte.
Fiecare este supus al guvernului şi egal al celorlalţi supuşi.
IX. JEAN-JACQUES ROUSSEAU: CONTRACTUL SOCIAL

Începutul, celebru, al Contractului social trimite la tema inegalităţii
sociale: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri” este formula
care ne previne că autorul caută o modalitate convenabilă ca omul să
rămână liber, aşa cum s-a născut, în interiorul vieţii politice, care
deocamdată l-a subjugat.
1. Problema libertăţii şi contradicţiile primei societăţi
Pentru a analiza rolul şi modul de manifestare al libertăţii în
societatea umană, Rousseau se concentrează asupra primei societăţi, şi
singura naturală, după părerea lui, care este familia. Care este fondul
legăturilor dintre părinţi şi copii, altfel spus, pe ce fel de legătură se
întemeiază familia? Filosoful crede că la baza familiei stau relaţiile de
dependenţă dintre copii şi părinţi. Anume, copiii, în momentul în care se
maturizează şi nu mai au nevoie de protecţia părinţilor, încetează de a mai
face parte din familie, iar părinţii, la momentul la care nu mai au obligaţia
să-şi întreţină copiii, de asemenea se separă de aceştia. Legăturile de
familie, deşi naturale, spune Rousseau, se întrerup o dată cu nevoile care le
dau naştere. Cele două părţi îşi recapătă independenţa. Legăturile, dacă
vor continua, vor continua numai sub forma unei convenţii. Această
imagine despre familie este destul de ciudată, comparată cu teoriile
ulterioare asupra acesteia. Să ne amintim că la Tönnies, pentru care de
asemenea familia este tipul ideal al comunităţii, legăturile de familie,
tocmai pentru că sunt naturale, cum spune Rousseau, nu pot, practic, înceta
niciodată. Indiferent dacă individul este de acord sau nu, el va fi veşnic
aparţinător familiei în care s-a ivit pe lume, căci familia este forma socială
indusă de voinţa organică a lumii, care nu stă în puterea voinţei reflectate,
individuale şi raţionale. Rousseau, deşi admite că familia este o societate
naturală, crede că aceasta poate fi părăsită conform cu voinţa individuală,
mai precis, aşa cum spune el, „de îndată ce omul atinge vârsta raţiunii”.
Teoria sa este la antipodul celei a lui Tönnies.
În această microsocietate care este familia, de fapt, Rousseau
exersează teoria generală asupra contractului social. Toţi termenii esenţiali
ai acestuia apar deja în cadrul acestei microteorii. Este vorba despre
433
problema raţiunii eliberatoare a omului (căci indivizii care ajung la
vârsta raţiunii sunt capabili să devină propriii lor stăpâni, deci să nu mai
depindă de părinţi, de controlul acestora; în felul acesta avem asigurată
natura liberă a familiei), despre problema naturii convenţionale a
contractului (după eliberarea prin intermediul raţiunii, oamenii rămân de
bună voie în interiorul familiei, dar legătura dintre ei este una
convenţională, ceea ce la Rousseau este sinonim cu acceptată de voinţa
raţională a individului), apoi, este vorba despre egalitatea de principiu a
celor care stau în interiorul familiei, respectiv în interiorul contractului
social (devreme ce este creaţia nevoii de libertate a individului, familia
convenţională este formată din egali, nimeni nu mai porunceşte cuiva,
copiii devin propriii lor stăpâni, deci, egalii părinţilor) etc.
În această teorie asupra familiei, aşadar, avem prefigurată noua teorie
politică a lui Rousseau.
2. Ce este contractul social?
Până să ajungă la formulările definitive asupra contractului social,
autorul crede de cuviinţă să atace teoriile ce par a veni în contradicţie cu
ideile sale, mai ales cele privitoare la sclavie şi libertate (pentru el,
adevărate obsesii). Unul dintre filosofii cu care intră în conflict este
Aristotel. Vom cita, pentru a ilustra modul său de a raţiona, pasajul în care
respinge teoria lui Aristotel asupra sclaviei: „(…) Aristot spusese şi el că
oamenii nu sunt egali de la natură unii născându-se pentru sclavie, iar alţii
pentru a fi stăpâni.
Aristot avea dreptate, dar el confunda efectul cu cauza. E absolut
sigur că orice om născut în sclavie se naşte pentru a fi sclav. În lanţuri,
sclavii pierd totul, până şi dorinţa de a scăpa de lanţuri. Ei îşi iubesc
servitutea, aşa cum tovarăşii lui Ulisse îşi iubeau îndobitocirea. Dacă există
deci sclavi din fire, aceasta este pentru că au existat mai întâi sclavi
împotriva firii. Violenţa a dat naştere celor dintâi sclavi şi laşitatea le-a
perpetuat sclavia.”
Să reţinem că, din punctul de vedere al lui Rousseau, nu există
autoritate legitimă decât dacă vine de la cel care este supus autorităţii
respective. Cu alte cuvinte, autoritatea nu vine decât de la libertatea celui
care se supune de bună voie celui ce conduce. Ideea de autoritate divină
434
este exclusă. De altfel, ca întreg secolul său, Rousseau este un deist.31 Fraza
Sfântului Pavel, „Nu e putere care să nu vină de la Dumnezeu”, este
înlocuită cu ideea că nu există putere legitimă care să nu vină de la om.
Oamenii însă nu au autoritate naturală unii asupra altora, iar forţa brută nu
duce la drept, deci nu poate întemeia autoritatea, nu are legitimitate. De aici
„rezultă că baza oricărei autorităţi legitime printre oameni nu poate fi decât
convenţia” (subl.ns.), spune Rousseau.
Presupoziţia majoră a lui Rousseau este că raţiunea omului are un rol
eliberator32. Contractul social este, aşadar, un construct raţional, prin care
oamenii resping vechea societate şi întemeiază una nouă, admisă de toţi,
conform cu voinţa tuturor sau, în termenii lui Rousseau, cu voinţa
generală. Voinţa generală este un concept-cheie pentru înţelegerea teoriei
politice rousseauiste, ca şi a dezvoltărilor ulterioare ale acesteia, bunăoară
în planul democraţiei parlamentare actuale.
De unde rezultă nevoia contractului social, sau care este problema
fundamentală pe care trebuie s-o rezolve acesta?
„A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată
forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare
dintre ei, unindu-se cu toţi, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să
rămână tot atât de liber ca şi mai înainte. Aceasta este problema
fundamentală, a cărei soluţie este contractul social.”
Esenţa pactului sau contractului social, spune filosoful, este urmă-
toarea:
„Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui, sub
conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare
membru, ca parte indivizibilă a întregului.”
31
Paul Hazard vorbeşte despre mai multe specii de deism, sau altfel
spus, despre deismele secolului XVIII. V. Gândirea europeană în secolul
al XIII-lea, Editura Univers, 1981.
32
Credinţa secolului XVIII în raţiune este cvasireligioasă. Paul Hazard
face un portret al acesteia: „(…) ea (raţiunea – n.n.) va împlini ceea ce
trecutul promisese fără să dea, ea ne va face fericiţi. Ea ne va salva;
Dumarsais spune că ea va echivala pentru filosof cu ceea ce reprezintă graţia
pentru sfântul Augustin; fiind lumină, ea va lumina pe orice om al acestei
lumi.” (op. cit., p. 36)
435
Acest corp constituit raţional capătă prin actul de asociere un caracter
moral şi colectiv, „alcătuit din tot atâţia membri câte voturi sunt în adunare,
corp care capătă, prin însuşi acest act, o unitate, un eu colectiv, o viaţă şi o
voinţă a sa.”
Cei care intră în această alcătuire formează poporul, iar ca indivizi ei
sunt cetăţeni.
X. ALEXIS DE TOCQUEVILLE: DESPRE DEMOCRAŢIE

ÎN AMERICA
Se poate afirma că America va căpăta conştiinţă de sine, în sens
hegelian, abia începând cu această lucrare a lui Tocqueville. Abia de aici
înainte America va „şti” că ea reprezintă Lumea Nouă. Tocqueville este
autorul care intuieşte primul şi consacră acestei înnoiri a vieţii politice a lumii
o lucrare de astfel de dimensiuni. Marea noutate a lumii se numea demo-
craţie.
Încă din Introducere Tocqueville identifică faptul esenţial care
explică toate manifestările particulare care fac societatea americană să fie
unică. Acest fapt esenţial este egalitatea de condiţii: „Aşadar, pe măsură
ce studiam societatea americană, descopeream tot mai mult în egalitatea de
condiţii acel fapt generator din care părea să decurgă fiecare fapt particular
şi îl regăseam neîncetat dinaintea mea ca un punct central, unde sfârşeau
prin a se întâlni toate observaţiile mele.”33
Această egalitate de condiţii determină ceea ce autorul numeşte o
adevărată „revoluţie democratică”, care va cuprinde în curând în totalitate
nu numai America, unde este cea mai vizibilă, dar şi Europa, chiar dacă în
cazul acesteia din urmă progresul ei este mai lent. Lumea de mâine va fi
lumea democraţiei, a libertăţii democratice şi a egalităţii de condiţii, spune
Tocqueville. Nu va fi neapărat lumea democraţiei americane, căci formele
democratice sunt deosebite de la ţară la ţară (ar fi un lucru nepotrivit ca toate
ţările să repete modelul american), dar curentul general este deja stabilit.
Civilizaţia anglo-americană este produsul a doi factori distincţi: unul
este spiritul religios, iar celălalt spiritul de libertate.34 Oamenii care au
33
Introducere, p. 41. Am folosit aici ediţia românească apărută la
Humanitas, 1995.
34
Partea întâi, cap. II., p. 87.
436
întemeiat coloniile americane erau persecutaţi religios acasă la ei. Erau
„sectari înflăcăraţi”, cu cuvintele lui Tocqueville, dar şi „lipsiţi de orice
prejudecăţi politice”. În ei pulsa puternic nevoia, dorinţa de a întemeia o
nouă lume, după ce fuseseră practic alungaţi din lumea veche. De aceea,
pasiunea lor întemeietoare e totală. Spiritul întemeierii acestei noi lumi este,
dacă se poate spune astfel, unul total, definitiv.
1. Principiul suveranităţii poporului în America
„Poporul domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu
peste Univers. Este cauza şi ţelul tuturor lucrurilor; totul provine de la el şi
se întoarce la el”, ne spune, într-o frază memorabilă, Tocqueville35. Este
principiul esenţial al democraţiei americane, pe care autorul îl vede
funcţionând peste tot în cadrul Uniunii de peste ocean şi este, în acelaşi
timp, un principiu ale cărui consecinţe, şi pozitive, şi negative, vor da
profilul specific Americii. Baza administraţiei americane este astfel
constituită pe acest principiu al suveranităţii poporului, care se respectă aici
mai mult decât în toate statele lumii şi, mai cu seamă, mai mult decât în sta-
tele aristocratice ale Europei, cu care comparaţia poate fi făcută mai uşor.
Tocqueville sesizează că la naţiunile în care domină principiul
suveranităţii populare, individul este propriul său stăpân, este considerat la
fel de luminat şi de valoros ca ceilalţi, la fel de puternic şi de cinstit. Totuşi,
în ciuda acestui evident individualism, el se supune voinţei societăţii.
2. Binele, ca rezultat neintenţionat al acţiunii democraţiei
Există unele tendinţe ascunse ale acţiunilor politice, care nu rezultă
din logica firească a aplicării legilor, ci dintr-o logică paralelă, ascunsă,
contrarie. Sunt aşa-numitele efecte perverse de care vorbeşte sociologul
francez Raymond Boudon36. Să ascultăm un pasaj în care Tocqueville
prezintă o astfel de structură de acţiune, în care este vorba despre efectele
benefice pe care funcţionarea instituţiilor democratice le au asupra
societăţii, fără ca aceste efecte să fie dorite de către actorii sociali şi, invers,
despre efectele malefice ale acţiunilor politice exercitate în epocile
aristocratice, în ciuda bunei credinţe cu care sunt îndeplinite acestea din
urmă: „Există deci, în esenţa structurilor democratice, o tendinţă ascunsă
35
Partea întâi, cap. IV.
36
V., Effets pervers et ordre social, Paris, P.U.F., 1977 sau La logique
du social, Paris, Hachette, 1979.
437
care îi face ades pe oameni să contribuie la prosperitatea generală în pofida
viciilor şi erorilor lor, în timp ce în instituţiile aristocratice se descoperă
uneori o tendinţă ascunsă care, în ciuda talentului şi a virtuţilor, îi face să
contribuie la mizeria semenilor lor. Astfel, se poate întâmpla ca în
guvernările aristocratice oamenii publici să facă răul fără să vrea, iar în
democraţie să producă binele fără să şi-l propună.”37
3. De la puterea majorităţii la tirania majorităţii
Esenţa guvernărilor democratice, spune Tocqueville, e reprezentată
de caracterul absolut al stăpânirii majorităţii. Majoritatea este un fel de axis
mundi a vieţii politice democratice. Presupoziţia ce stă ca temei în cazul
acesta este ceea ce Tocqueville numeşte teoria egalităţii aplicată
inteligenţei, adică „ideea că mai mulţi oameni la un loc sunt mai luminaţi şi
mai înţelepţi decât unul singur, că numărul prevalează asupra calităţii”.38
Această dominaţie a majorităţii, deci a numărului asupra calităţii,
această egalitate aplicată inteligenţei, poate avea consecinţe funeste pentru
viitor. De la dominaţia normală a majorităţii se poate ajunge la o adevărată
tiranie a acesteia.
4. Libertatea şi egalitatea condiţiilor
Nu trebuie să ne imaginăm că dacă libertatea joacă un rol atât de
important în cadrul democraţiei americane, ea nu s-ar întâlni decât în acest
caz. Adevărata schimbare fundamentală adusă de sistemul democratic
american este egalitatea condiţiilor. Deci nu libertatea, ci egalitatea este
semnul distinctiv al vremurilor noi: „Faptul particular şi dominant care
singularizează aceste vremuri este egalitatea de condiţii; pasiunea
principală care îi îmboldeşte pe oameni în aceste perioade este dragostea
pentru egalitate.”39
XI. CARL SCHMITT: NOŢIUNEA DE POLITIC

Relaţia ultimă care defineşte natura politicului este relaţia amic-
inamic. Aceasta este independentă de considerentele de natură normativă,
ideologică sau de alte considerente: „Relaţia specifică şi fundamentală care
nu se lasă dedusă din nici o altă relaţie şi la care putem reduce orice
37
Partea a doua, cap. VI, p. 307.
38
Ibid., cap. VII, p. 322.
39
Vol. II, cap. I, p. 106.
438
activitate şi orice motiv politic este cea de amic şi de inamic”, spune,
J. Freund. Am putea spune, la rândul nostru, că definiţia politicului în
varianta lui C. Schmitt40 are puternice conotaţii sociologice, devreme ce
temeiul ultim al activităţii politice este reprezentat de o relaţia binară de
tipul prieten-duşman, adică o opoziţie fundamentală ce se exercită în spaţiul
posibilelor legături dintre oameni (legături sociale). Dintre multele legături
care se pot ivi în spaţiul social, politica se reduce sau se întemeiază, aşa
cum am văzut, pe această legătură de opoziţie fundamentală. Altfel spus,
politica este câmpul de exercitare al legăturii opoziţionale fundamentale
dintre oameni. Politica este departe de a fi spaţiul permanent al ajustărilor şi
negocierilor (mai ales acest din urmă termen, care a căpătat o prevalenţă
vecină cu nebunia, ca urmare a extrapolării filosofiei economice
anglo-saxone în toate spaţiile vieţii sociale, ni se pare extrem de
neproductiv pentru înţelegerea adecvată a ideii de politică) spre mai bine,
este, dimpotrivă, punctul de pornire al deprinderilor de opunere în viaţa
socială. Politica este opoziţia dintre oameni, care nu rămâne, evident,
îngheţată în stadiul de opoziţie pură şi simplă, ci capătă diferite forme
„îmblânzite” (legi, conflicte, tratate de pace, alianţe, trădări, fidelităţi,
conformisme sau deviaţii etc. – toate acestea pornesc însă din trunchiul
comun al opoziţiei amic-inamic).
1. Distincţia amic-inamic, criteriu al politicului
Carl Schmitt crede că politicul are categorii proprii, numai ale sale,
pe care trebuie ca cercetătorul să le pună în lumină înainte de a încerca să
„lucreze” cu problemele concret-politice. Aşa cum alte domenii au criterii
proprii, categorii proprii ce le diferenţiază de alte domenii, la fel şi politicul
se poate reduce la un binom esenţial, acela de mai sus. Din punct de vedere
moral, corespunzător, vom avea distincţii fundamentale ca binele şi răul,
din punct de vedere estetic, aceleaşi distincţii fundamentale se referă la
frumos şi urât, iar din punct de vedere economic, găsim aceeaşi dihotomie
categorică între util şi dăunător, sau rentabil şi nerentabil. Trebuie să
subliniem, cu această ocazie, caracterul ireductibil al acestor distincţii.
Perechile de termeni de mai sus sunt formate din termeni perfect opuşi, care
nu mai permit nici o nuanţare de adâncime. Cu alte cuvinte, fiecare
domeniu dintre cele amintite (fie că este vorba despre politic, fie despre
economic, estetic sau moral) se reduce în mod fundamental şi categoric la
aceste perechi de termeni opuşi, fiind, în acelaşi timp, descris în întregime
439
de dihotomia în cauză. Se întâmplă un fenomen asemănător teoriei lui
Tönnies despre comunitate şi societate. Aceşti doi termeni opuşi reprezintă
dihotomia întemeietoare, fundamentală a lumii sociale concrete. Din punct
de vedere sociologic, comunitatea şi societatea reprezintă acelaşi criteriu
ultim pe care, în cazul lui Schmitt şi al politicului îl găsim la nivelul
dihotomiei amic-inamic. Comunitatea şi societatea subîntind întreaga
diversitate a lumii sociale reale (de la societăţile cele mai comunitare până
la cele mai abstract-societale), la fel cum dihotomia amic-inamic reprezintă,
practic, distilarea perfectă a lumii politice. Între aceste două extreme care
intră obligatoriu în orice „realitate” politică se joacă destinul concret-politic
al lumii noastre.
Temeiul vieţii politice este, aşadar, această despărţire a oamenilor în
tabere opuse. Încă odată, distincţia amic-inamic are o totală autonomie faţă
de celelalte distincţii, chiar dacă, aşa cum arată gânditorul german, adesea,
în plan concret, ea le antrenează şi pe acelea. Altfel spus, un inamic politic
poate fi foarte uşor declarat rău sau urât doar în virtutea faptului că este
inamic politic (şi chiar se întâmplă de cele mai multe ori acest lucru), căci
prima distincţie se sprijină de multe ori pe celelalte. Aceasta nu înseamnă
însă că ea nu este autonomă. De asemenea, este valabilă şi propoziţia
reciprocă: cineva care este rău din punct de vedere moral sau urât nu este,
doar pentru aceste lucruri, declarat duşman, iar cine este bun sau frumos nu
este automat declarat amic din punct de vedere politic. „Faptul că o opoziţie
atât de specifică ca opoziţia amic-inamic poate fi izolată faţă de alte opoziţii
şi concepută ca un element autonom demonstrează prin el însuşi natura
obiectivă şi autonomia intrinsecă a politicului.”40
Obiectivitatea politicului este, în acest caz, aşa cum se poate vedea,
bazată în bună măsură pe ideea de autonomie. Autonomia şi obiectivitatea
sunt aici extrem de apropiate şi înseamnă caracterul ireductibil al acestui
domeniu la domenii ca cel moral, estetic sau economic.
2. Războiul, fenomen de ostilitate
Carl Schmitt subliniază că opoziţia amic-inamic nu trebuie
interpretată în spirit psihologic, individualist, ca şi cum s-ar referi la
sentimentele şi tendinţele particulare ale unei persoane. Liberalismul (pe
care Schmitt îl combate) a schimbat sensul opoziţiei de care vorbim şi a
40
Ibidem, p. 67-68.
440
„îndulcit” inamicul la condiţia unui „concurent”, deoarece liberalismul este
o doctrină politică ce plăteşte un mare tribut viziunii economice asupra
societăţii. De asemenea, este de accentuat faptul că inamicul de care
vorbeşte gânditorul german nu poate fi decât un inamic public. Politica nu
se poate întemeia pe duşmănii sau antipatii personale, pe concurenţe
individuale. Ea este domeniul inamicilor publici.
3. Statul, formă a unităţii politice, pus în discuţie de către
pluralism
E bine de observat că dinamismul domeniului politic poate veni din
orice direcţie a vieţii sociale, din orice sector, fie că este vorba despre cel
economic, moral, religios etc. Astfel, se poate spune că orice antagonism
din aceste sectoare ce depăşeşte un prag critic de intensitate devine automat
o problemă politică: „termenul de politic nu desemnează un domeniu de
activitate proprie, ci numai gradul de intensitate a unei asocieri sau disocieri
de fiinţe umane, ale căror motive pot fi de ordin religios, naţional (în sens
etnic sau cultural), economic sau altul (...)”.41
Activitatea politică este, aşadar, o anumită intensificare a
dinamismului social până la un punct la care se poate vorbi cu adevărat de
cei doi termeni deja consacraţi: amic-inamic. Nu există un domeniu politic
pur. Orice domeniu al vieţii sociale se pretează politicului (din orice
domeniu, chiar şi din cel cultural se poate isca o problemă politică), cu
condiţia ca tensiunile, forţele implicate să ducă la o dihotomie de felul celei
de care vorbeşte Schmitt. Aşa cum la Durkheim o anumită intensitate
minimală (care era însă la pragurile cele mai înalte – acest minim
reprezenta un maxim!) a sentimentelor colective ducea automat la naşterea
unei conştiinţe comune, a unei morale comune şi, într-o interpretare
modernă, a unei comunităţi stabile (de felul naţiunilor), la fel, în cazul lui
Schmitt, activitatea politică nu se agregă, nu răzbate decât peste un anumit
prag de intensificare a dinamicii sociale, independent de domeniul unde
apare. Sentimentele colective „călduţe”, mediocre nu erau suficiente pentru
apariţie conştiinţei comune şi a moralei comune (la Durkheim), tot astfel
cum la Schmitt conflictele din orice domeniu aparte nu pot fi catalogate ca
politice decât după ce taberele se separă în amici şi inamici.
41
Ibidem, p. 79.
441
Unitatea statului, spune Schmitt, este dată tocmai de caracterul său
politic. Din acest punct de vedere, el refuză teoriile pluraliste ale statului, de
factură anglo-saxonă în special, care văd în acesta o simplă sumă de
organizaţii de tot soiul aflate în interdependenţă: „O teorie pluralistă este fie
teoria unui stat care-şi realizează unitatea cu ajutorul unei federaţii de
grupuri sociale, fie nu este decât o teorie a dezintegrării sau a negării
statului (...) Statul se transformă pur şi simplu într-o asociaţie aflată în
concurenţă cu alte asociaţii; el devine o societate lângă şi printre alte
asociaţii care trăiesc în sânul statului sau în afara lui.”42
Statul liberal nu este decât o asociaţie care „coafează”, cum inspirat
spune Schmitt, ansamblul celorlalte asociaţii. Dar nu se ştie exact care este
rolul său şi în ce constă caracterul său politic. Un stat nu este o asociaţie
politică, ci o unitate politică, o comunitate politică. Fără aşa ceva, nu
poate exista noţiunea de politic, deci nici nu ne putem imagina un stat.
Statul este mai mult decât asocierea (suma) diverselor grupări
individualizate din cadrul său. El este o realitate sui-generis, cum ar spune
Durkheim, adică are o personalitate distinctă de suma asociaţiilor care îl
compun. Tocmai acest caracter transindividual este cel ce aduce unitate
politică statului.
1. Pantelimon, C., Sociologie politică, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005
2. Evélyne Pisier (coord.), Istoria ideilor politice, Editura Amarcord, 2000
3. Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice moderne,
Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 2001
4. Michel Senellart, Artele guvernării, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998
5. Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997
42
Ibidem, p. 84.
442
RELAŢII INTERNAŢIONALE
Prof. univ. dr. VASILE PUŞCAŞ
SEMESTRUL I
Obiective
Disciplina îşi propune iniţierea studenţilor în problematica
relaţiilor internaţionale din punct de vedere al conceptelor şi
paradigmelor, dezvoltarea abilităţilor de analiză comparativă şi
evaluare a evenimentelor de pe scena internaţională contemporană.
1. STUDIEREA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

TERMENI DE REFERINŢĂ
Expresia „internaţional” (sfârşitul secolului XVIII, J. Bentham)
derivă din latinescul intergentes (secolul XVII, R. Zouche) Î ambele
defineau acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium.
Jus gentium Î intergentes Î international
Relaţii
intersuverani oficiale
interstate legale
internaţiuni diplomatice
CONŢINUTUL DOMENIULUI DE STUDIU
Relaţii internaţionale ca domeniu de studiu = disciplină a seco-
lului XX (manualul lui Paul Reinsch despre politica mondială –1900);
dezvoltare după primul război mondial; evoluţie spectaculoasă după al
doilea război mondial; azi – percepţie şi preocupare cotidiană/comună.
Conform opiniei lui R.D. Wendzel, relaţiile internaţionale tra-
tează adevărul ca realitate a faptelor de viaţă, adică a mediului/
contextului internaţional. Teme:
– Care sunt actorii interacţiunilor şi ce caracteristici au?
– Cum se prezintă funcţiile guvernamentale în sistemul politic
internaţional?
443
– Care este rolul dreptului internaţional?
– Ideologia are o contribuţie semnificativă în determinarea va-
riatelor aspecte ale politicii?
– Cât de importanţi sunt factorii de putere?
– Ce tipuri de relaţii iau cel mai mult în considerare politicienii
(de exemplu: conflict, cooperare etc.)?
– Aspectele etice şi morale au vreun impact în formularea şi
realizarea politicii?
Stanley Hoffman susţinea că relaţiile internaţionale sunt un do-
meniu ce tratează factorii şi activităţile care susţin politicile externe şi
puterea unităţilor de bază în care lumea este structurată.
Ä
Relaţiile internaţionale se referă la:
– politici externe;
– politici internaţionale;
– sistem internaţional;
– condiţiile interne ale actorilor;
– analiza proceselor decizionale la nivel de actor (toate catego-
riile) şi sistem;
– previzionarea evoluţiei sistemului.
DOMENII DE ANALIZĂ
Politica externă:
Politica internaţională:
444
Sistem internaţional:
CARACTER INTERDISCIPLINAR
Holsti vorbeşte despre procese politice (în sens larg) la nivel
internaţional, în diferite contexte istorice, care necesită analiză/stu-
diere sistematică şi profesională pentru a circumscrie sistemului inter-
naţional multitudinea de date disparate.
2. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE:
CONCEPTE ŞI PARADIGME
CONCEPTE
Concepte funcţionale de bază:
Putere =
influenţarea lui A de către B, controlul exercitat într-un
sistem de către un factor asupra altuia
putere socială (în relaţiile internaţionale) – aspecte:
– fizic
– psiho-cultural
distribuirea puterii (în relaţiile internaţionale) – la nivel de:
– individ
– grup
– state
– organizaţii regionale
Există anumite zone ce exercită putere Î organizaţii regionale.
Guvernarea = un grup de bază teritorială, în care anumite or-
ganizaţii, instituţii asigură întreg managementul puterii şi organizarea
relaţiilor de putere a subgrupurilor.
Suveranitatea = calitatea majoră a centrilor de putere de pe sce-
na globală
– atât în sens legal, cât şi politic
– inegalitate politică între state
445
Concepte şi nivelul de sisteme politice conectate relaţiilor
internaţionale
„Actor” (în relaţiile internaţionale) = subiect politic al siste-
mului internaţional şi al relaţiilor internaţionale:
¾ Statele – principalul actor în relaţiile internaţionale – se ma-
nifestă prin guvern;
¾ Organizaţii internaţionale;
¾ Organizaţii multinaţionale/interguvernamentale (OIG);
¾ Organizaţii nonguvernamentale (ONG);
¾ Grupuri internaţionale;
¾ Indivizi – se manifestă prin comunicare.
Studiul factologic al relaţiilor internaţionale se raportează la
domeniul multidisciplinar; trebuie avuţi în vedere toţi factorii militari,
economici, tehnologici etc.
PARADIGME ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
– Idealistă – exemplu: Woodrow Wilson – tendinţe: legal-
formală şi morală (cum = aspiraţie, ce = realitate).
– Realistă – se dezvoltă mult după al doilea război mondial
(Hans Morgenthau) din „Realpolitik”.
– Atitudine acţională: lupta pentru putere, balanţa puterii, con-
certul puterilor.
– Modernistă – adeseori numită transnaţionalistă şi globalistă.
– Post-modernistă – pragmatism şi interdependenţă.
EVOLUŢIA ISTORICĂ A SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
Orice sistem şi, implicit, sistemul internaţional este definit ca fiind
alcătuit dintr-un număr de actori, o configuraţie (distribuţia actorilor)
şi relaţia, procesele ce au loc între actori.
Pearson & Rochester:
– Cadrul general trebuie urmărit pentru că acesta oferă elemente
prin care se defineşte, într-o anumită secvenţă de timp, contextul în
cadrul sistemului european;
– Ei disting patru perioade:
• 1648-1789 – Sistemul clasic internaţional.
• 1789-1945 – Sistemul internaţional tranziţional.
• 1945-1973 – Sistemul internaţional postbelic – având ca
principală caracteristică atât integrarea, cât şi sfera de influenţă.
•1973 – azi – Sistemul internaţional contemporan.
446
Holsti:
Sistemul internaţional = o colecţie de entităţi politice indepen-
dente (triburi, state, naţiuni, imperii, organizaţii, alianţe etc.), aflate în
procese de interacţiune (într-un proces regulat).
− Caracteristicile majore ale sistemului internaţional ar consta în
seturi de variabile care ajută la identificarea sistemului, obiectivelor şi
a componentelor din sistemul internaţional.
− E de acord cu ceilalţi autori că se poate vorbi despre un sistem
internaţional de relaţii inter-state după 1648.
3. SISTEMUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

CADRUL GENERAL
Analiştii au decis să folosească 5 criterii pentru analiza com-

paratistă a sistemului internaţional:
¾ criteriul stabilităţii/durabilităţii graniţelor/frontierelor;
¾ natura unităţilor aflate în jocul internaţional (state, organizaţii
interguvernamentale şi nonguvernamentale, corporaţii etc.);
¾ structura sistemului;
¾ forme majore ale interacţiunii sistemului (între unităţi);
¾ reguli care guvernează aceste interacţiuni.
UNITĂŢILE ÎN SISTEM
În cadrul sistemului internaţional, toate unităţile politice ale lumii
sunt interconectate.
Teoria sistemului global

– Liga Naţiunilor
– ONU
Constituirea statelor naţionale

– sentimentul naţional
– naţionalismul (secolul XIX)
– autodeterminarea (după 1918)
Evoluţia şi analiza statului au în vedere:
– dezvoltarea economică
– educaţia populaţiei
447
– starea populaţiei
– opţiuni externe
Actori foarte importanţi (după 1914):

– statele-naţiune
– organizaţiile, corporaţiile transnaţionale
– organizaţiile interguvernamentale (OIG)
– organizaţiile nonguvernamentale (ONG).
Rolul actorilor nonstatali:

– introducerea unei probleme pe agenda diplomatică internaţională;
– conştientizarea în rândul cetăţenilor a unor probleme regionale
sau globale;
– lobby pe lângă guverne sau organizaţii internaţionale pentru
satisfacerea intereselor proprii;
– acţiune directă, uneori chiar prin ameninţarea folosirii forţei.
STRUCTURA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
Până în 1990 exista o polarizare a puterii (SUA-URSS).
După 1990 – tendinţe spre „poliarhie” + „hegemonie colectivă”.
Caracteristicile polarizării:
¾ Soluţionarea oricărui conflict de pe glob necesită „aprobarea”
formală, neformală, tacită, directă, indirectă a cel puţin unuia dintre
cei 2 centri de putere.
¾ Cele mai mari donatoare de ajutor extern erau cele 2 superputeri
(distribuiau şi armamentul) – influenţau politica multor state.
¾ Uneori, anumiţi actori nu-şi cereau voie de la aceste centre de
putere să acţioneze împotriva altui actor (în politica lor).
¾ În general, „evaluarea” polarităţii se făcea pe baza indicato-
rilor militari.
¾ Puterile de „categoria a II-a” aveau mai mult interese regionale.
Caracteristici ale superputerilor:
¾ factorul economic este important (calitatea produselor, mai
mult decât cantitatea);
¾ factorul militar = capabilitatea susţinerii intereselor;
¾ puterea structurală = autoritatea şi capacitatea de a preciza re-
gulile jocului şi de a determina cum vor juca actorii în respectivul joc.
448
REGULI MAJORE ALE SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
– În perioada Westfaliană (1648) se punea accent pe suveranitate.
– Azi se înregistrează schimbări în fundamentul sistemului statal
Î regula non-intervenţiei
– state mici – vs – state mari
– state mici – vs – state mici
– state mari – vs – state mari
– În domeniul drepturilor omului s-a produs o mare schimbare
(după 1990, chestiunea redevine una de actualitate).
– Normele referitoare la folosirea forţei în politica externă şi
politica internaţională (după 1990 se înregistrează aspecte distincte).
4. INTERDEPENDENŢA
GENERALITĂŢI
– Interdependenţa este frecvent asociată cu relaţiile inter-
naţionale (J. Huntzinger).
– Preocupările pentru interdependenţa în relaţiile politice şi
relaţiile internaţionale au apărut prin intermediul comer-
ţului internaţional.
– Prin analiza interdependenţei realizăm cât de sensibilă
este o economie naţională la unele fluctuaţii. Intensitatea
influenţabilităţii indică gradul de dependenţă şi transfor-
mările în mediul economic internaţional.
– Nivelul interdependenţei = gradul integrării în sistemul
economic internaţional.
INTERDEPENDENŢĂ ŞI DEPENDENŢĂ
Dependenţa este uneori percepută ca lipsă a autonomiei acto-
rului – apare din asimetria în domeniul interdependenţelor.
Dependenţa = relaţie cauzală, funcţională între economii, dezvol-
tarea lor inegală. Pentru a nu exista dependenţă, trebuie maximizate
schimburile şi transferurile în activitatea economică, distribuirea produ-
selor spre o varietate cât mai mare de parteneri.
Dependenţa = situaţie în care economia anumitor ţări este condi-
ţionată de dezvoltarea şi expansiunea altor economii.
– Dos Santos: dependenţa = relaţie cauzală între economii, din
care rezultă o dezvoltare inegală.
449
– Fernando Cardoso: dependenţa = deranjament funcţional al
economiei naţionale provenit din neconcordanţe interne, distonante între
sectoarele cheie ale societăţii.
Apar caracteristici ale relaţiei de dependenţă şi putere;
Analistul: dependenţă de cine? – foarte important este obiectul
dependenţei, centrele operaţionale de control (trebuie detectate), reparti-
zarea spaţială, interesul politic Î a stabili impactul asupra:
– dezvoltării;
– subdezvoltării.
INTERDEPENDENŢĂ ŞI PUTERE ÎN SISTEM
Este necesar a detecta resursele care pot fi convertite în putere =
mijloace Î conceptul lui Harsanyi: „Costurile puterii” (mecanismele
prin care se produce această conversie în putere):
Exemple:
costurile lui A pentru a influenţa atitudinea lui B = costurile
puterii lui A asupra lui B;
costurile lui B prin refuzul a ceea ce-i cere A.
Cf.Pearson & Rochester; surse ale interdependenţelor:
interacţiuni internaţionale;
structura sistemului internaţional;
ajutoare externe dinspre un stat;
investiţii;
relaţia creditor-debitor.
Efectul prezenţei interdependenţei asupra politicii externe a unui
stat: avantaje calitative (Holsti) = flexibilitate deosebită au statele
aflate în relaţii de interdependenţă.
Autonomie = abilitatea de a formula şi realiza politica internă
şi externă în termenii propriilor interese, scopuri:
A fi autonom =
a avea puterea, a defini propriile interese şi acţiuni, plus obli-
gaţia de autolimitare – aceasta presupune o acţiune voluntară;
participarea la sistemul global, regional, zonal – obligaţii =
autolimitare asumată;
independenţă „totală” = cel care impune autolimitarea altora.
450
DOCTRINA SUVERANITĂŢII
stă la baza independenţei, autonomiei;
nu e prevenită coerciţia, care poate să vină din:
y dependenţă;
y vulnerabilităţi;
suveranitatea se aliniază autonomiei în lumea interdependenţei;
aceste autolimitări = eroziuni ale autonomiei Î alianţe;
alianţa – asumări de obligaţii Î cenzurarea autonomiei
într-un domeniu şi posibila sporire în altul;
neutralitatea = autolimitare (raportarea la sisteme comu-
nitare internaţionale, ceea ce duce la o cenzură);
reducerea dependenţei de sursele externe (forma asimetrică) –
sursă de reducere a eroziunii autonomiei;
costurile acţiunilor unilaterale = mult mai ridicate.
FACTORUL GEOGRAFIC-TERITORIAL ŞI AUTONOMIA:
Exemple:
¾ Lipsa sau existenţa unor resurse naturale vitale;

¾ Poziţionare/localizare
¾ Lungimea, numărul de segmente şi calitatea graniţelor ce tre-
buie apărate – potenţatori ai gradului de autonomie
¾ Gradul accesibilităţii în diferite puncte ale globului.
Geografia poate oferi avantaje şi/sau dezavantaje:
– absolutizarea valorilor geografice nu este indicată;
– avantajele pot fi convertite în dezavantaje şi viceversa;
– geografia a fost un generator, potenţator al conflictelor, dar
şi al cooperării;
– avantajele pot dispărea ca urmare a evoluţiilor tehnologice;
– geografia poate determina anumite politici, precum şi unele
politici pot defini rolul unor arii geografice.
Ä
Importanţa studiilor geostrategice şi geopolitice
5. PROCESUL POLITICII EXTERNE

GENERALITĂŢI
Statele nu reacţionează la fel în politica externă.
Trebuie să ştim:
451
sensul sau înţelesul strategiei în politica externă;
în ce măsură analiza factorilor sistemici se reflectă în politica
externă: geografia şi structura în care urmează să funcţioneze sistemul;
factori idiosincratici = factori de natură subiectivă.
Procesul politicii externe se referă şi la: instituţii, proceduri =
diferite de la ţară la ţară, în funcţie de regim, dar şi de:
proces decizional/decizii;
circumstanţe/context;
factori psihologici.
Politica externă poate fi elaborată sau întâmplătoare. Ea primeşte
valori şi dinspre:
gradul de urgenţă a deciziei;
tipul de guvernământ;
semnificaţia problemei;
timpul la dispoziţie pentru luarea deciziei.
METODE DE OPERARE ÎN POLITICA EXTERNĂ
(MODUS OPERANDI):
Forme:
¾ căutarea de interese şi soluţii comune Î calea multilatera-
lismului (statul este prins în relaţii globale sau regionale);
¾ forma bilaterală de exprimare: ţară-ţară.
Atitudini:
Prin a avea o atitudine activă se poate înţelege a iniţia acţiuni,
dar şi a rezista iniţiativei atitudinilor propuse de alţii. Alt aspect im-
portant al activismului este şi modul în care statul se raportează la
interesul naţional, exprimarea voinţei ori lipsei de voinţă, folosirea
forţei în raporturile bilaterale, regionale sau alte forme de intervenţio-
nism/non-intervenţionism.
FORMULAREA ŞI STRATEGIA POLITICII EXTERNE:
– Pornind de la elementele majore ale mediului internaţional Î
a formula o politică optimă = obiectiv al politicianului şi omu-
lui de stat.
– Prezentăm o schiţă, o suită de etape care nu pot fi privite sim-
plificator ori separat, căci presupun o interrelaţie şi câteodată
chiar simultaneitate.
452
Cine este implicat în situaţia în cauză = câte părţi sunt, care
este relaţia între ele, cine/ce poate avea calităţi determinante pentru
rezultat Î este necesară analiza profesională orientată politico-acţional.
Determinarea obiectivelor:
– Opinia generală este că „obiective” = „scopuri”.
– În analiza şi formularea politicii – operăm cu lanţul „mijloace-
scop”, care prezintă grade variate de complexitate.
– Toate statele urmăresc anumite „obiective fundamentale” = un
nucleu pentru care sunt decise a utiliza maximum de resurse,
inclusiv în situaţii neobişnuite.
Obiective fundamentale:
– supravieţuirea („interesul securităţii naţionale”) are, într-o ex-
presie minimală, două componente: 1) protejarea vieţii populaţiei; 2) apă-
rarea suveranităţii ţării;
– integritatea teritorială;
– prezervarea sistemului statal propriu faţă de modificări impuse
din exterior;
– protejarea sistemului economic şi politic propriu faţă de schim-
bări impuse din exterior.
Obiectivele fundamentale sunt esenţialmente conservative.
Obiective pe termen mediu:
– Semnificaţia lor este dată de situaţiile în care se află statele –
pot fi excepţional de importante şi pot solicita o cheltuială conside-
rabilă de resurse;
– Principalele categorii de obiective pe termen mediu:
– politice;
– materiale;
– ideologice;
– prestigiu.
Obiective specifice imediate:
– După ce au fost formulate primele două tipuri de obiective
(generale şi pe termen mediu) se pune întrebarea: „Care este obiec-
tivul imediat care poate susţine cel mai bine întregul plan?”
¾ Sursele obiectivelor = trebuie identificate şi cunoscute pen-
tru toate părţile, atât pentru înţelegerea fenomenului, cât şi pentru
eventualitatea că s-ar dori influenţarea formulării viitoare a scopului.
Enumerăm doar câteva surse generale:
453
factori ideologici;
tradiţii istorice şi precedente;
necesităţi specifice interne;
percepţii ale ameninţărilor la adresa securităţii naţionale;
ocazii de a obţine avantaje din situaţii create de evenimente şi
condiţii externe;
obligaţia de a rezolva o problemă comună;
percepţia obiectivelor altor state;
aspiraţia la leadership;
deciziile privind realizarea obiectivelor;
conduita (virtuţi sau non-virtuţi) factorilor umani de decizie.
Precizarea capabilităţilor
¾ Termenii capabilitate – putere – influenţă.
¾ Sensurile capabilităţilor în formularea politicii:
identificarea şi cuantificarea elementelor-cheie care pot concura
la edificarea blocurilor/centrilor pentru exercitarea influenţei internaţionale;
relaţia calitativă între părţi, incluzând şi palier(ul)(ele) influen-
ţelor mutuale;
precizarea setului capabilităţilor numai pentru un context poli-
tic specific;
evaluarea intenţiilor fiecărei părţi şi hotărârea de a folosi orice
element al puterii deţinute;
examinarea fiecărei părţi pentru a determina susceptibilitatea
de ansamblu şi specifică la influenţă.
Mijloace externe ale creşterii capabilităţii
Fiecare stat urmăreşte continuu creşterea propriilor capabilităţi prin
raportare la alte state şi/sau mediul şi/sau sistemul internaţional.
În formularea politicii, pe lângă analiza capabilităţilor interne, se
adaugă şi analiza unor componente potenţiale externe. Enumerăm câteva
categorii dintre aceste tehnici:
¾ Modificări teritoriale prin:
achiziţii teritoriale;
detaşarea unui teritoriu de la un adversar fără a-l achiziţiona;
crearea unor off limits zones funcţionale şi/sau spaţiale (de-
cizia părţilor de a elimina conflictul rezultat din competiţia pentru o
arie) Î interese militare, comerciale, de putere.
¾ Aranjamente de alianţă = înseamnă formarea de alianţe, aso-
cierea/disocierea de alianţe, fragmentarea unei coaliţii opozante.
454
¾ Limitări ale autonomiei prin: 1) crearea de dependenţe şi
2) manipularea componentelor capabilităţilor interne ale adversarului.
Relaţia între politica internă şi politica externă
¾ Politica economică a statului în relaţie cu politica de securi-
tate naţională.
¾ Determinarea politicii externe de către politica internă = co-
merţ, inflaţie, recesiune, producţie, investiţii, rentabilitate, politici mo-
netare, buget etc.
¾ Politica economică în relaţie şi cu calitatea/tipul guvernării:
– democraţii;
– dictaturi;
– relaţia legislativ-executiv.
¾ Valorile interne (cf. Duroselle) reprezintă pentru anumite
state adevărate forţe care influenţează conduita comunităţilor umane,
inclusiv suportul popular intern.
TIPOLOGIZAREA DECIZIILOR ÎN POLITICA EXTERNĂ
După Pearson şi Rochester, există 3 tipuri mari de decizii:
¾ Macrodecizii:
– subiecte foarte largi, generale, care au menirea de a stabili
direcţia generală, reguli de ghidaj pentru birocraţia specializată, care
urmează a fi aplicate în situaţii specifice;
– sunt anticipative;
– există un cadru de timp relativ nedeterminat, fără stringenţă,
presiune pentru luarea deciziei;
– este rezultatul unui număr mare de actori din politica internă,
deşi exprimarea finală a deciziei se găseşte la cel mai înalt nivel.
¾ Microdecizii (decizii administrative, birocratice):
– sunt cele mai numeroase; sunt atributul birocraţiei din politica
externă (ministerul de externe, comerţ exterior, ambasade etc.);
– se referă la subiecte relativ înguste ca scop, chiar dacă sunt o
reacţie la impulsuri din afară (putem afirma că acestea sunt ameninţări
de grad inferior). Aceste decizii sunt luate la nivelul de jos al birocra-
ţiei guvernamentale;
Tipuri:
• acordare de vize;
• răspuns la cererea unei ambasade;
455
• aranjamente pentru vizitele unor demnitari.
În general, microdeciziile se iau independent una de alta.
Se pot adăuga, adesea, dezvoltărilor majore din politica externă.
¾ Decizii de criză:
se iau în situaţii normale, dar când se consideră că evenimen-
tele pot cunoaşte o anumită orientare sau când este ameninţată sigu-
ranţa statului;
sunt asociate de unii analişti cu managementul crizei = răs-
punsul cel mai competent, în timp, care se dă ultimelor evoluţii;
caracteristicile situaţiilor ce solicită „decizii de criză”:
Charles Hermann a detectat 8 situaţii posibile pentru decizii
(„cub situaţional”):
– nivel ridicat de ameninţare şi gravitate potenţială;
– limită de timp scăzută;
– element de surpriză;
– implicarea nivelului foarte înalt al decizionalului din dome-
niul politicii externe.
Statele ca actori raţionali
¾ Concepţia tradiţională a politicii externe:
CONTEXT NAŢIONAL
STATUL A STATUL B
Analiza raţională a mişcării actorilor:

deciziile de politică externă, instrumentate prin diplomaţie,
sunt luate de oameni raţionali, în scop naţional (factorul uman este
foarte important);
instituţionalul funcţionează prin individualităţi;
explicaţia evenimentelor ca produs al deciziilor deliberate ale
guvernelor.
¾ Teoria omului raţional (T.O.R.)
Caracteristici ale omului raţional:
defineşte situaţia care necesită o decizie;
scop clar precizat pentru o situaţie anume;
mijloace alternative pentru atingerea scopului;
456
selectează alternativa finală pe criteriul maximizării atingerii
obiectivului;
întreprinde acţiuni necesare pentru aplicarea deciziei;
evaluează consecinţele acţiunilor individuale, le analizează şi
încearcă să contureze paşii următori.
Notă:
– „Modelul omului raţional” – foarte rar se conformează lumii
reale; este un element de raportare la model, la „ideal”.
– În general, cu cât mai importantă este o decizie, cu atât mai
puţin se apropie de „tipul ideal-raţional”.
– Factorii de decizie = oameni = răspund unor stimuli interni şi
externi Î existenţa unor factori neraţionali în procesul decizional al
politicii externe.
¾ Statele = organizaţii care pot sau nu să acţioneze raţional:
CONTEXT INTERNAŢIONAL
STATUL A STATUL B
Context intern Context intern
Factori de decizie Factori de decizie
– De aceea, este necesară definirea cât mai clară a situaţiei (rea-

litatea).
– Realitatea
• obiectivă = fapte;
• subiectivă = imagini, percepţii.
– Reconstituirea/analiza „oglinzii precise de imagine”.
Moralitate şi procesul politicii externe
Două aspecte distincte:
¾ Empiric – de cele mai multe ori, principiile morale sunt sacri-
ficate pentru satisfacerea intereselor/afacerilor statelor.
¾ Normativ – factorii decizionali includ anumite considerente
morale în faza deliberărilor, dar, la modul practic, nu se poate exagera
rolul lor.
– Oamenii de stat şi analiştii operează frecvent cu termenul
„relativism moral” în afacerile externe şi internaţionale, suge-
rându-se că moralitatea (?!) nu este o componentă esenţială a
procesului decizional în politica externă.
457
6. SECURITATE NAŢIONALĂ/INTERES NAŢIONAL
GENERALITĂŢI
Unii autori consideră că termenul securitate naţională „este
supus uzului şi abuzului”. Conceptul securităţii naţionale este folosit şi
pentru a justifica agresiuni externe. Uneori, înăbuşirea opoziţiei în
propriul stat este justificată şi prin conceptul de securitate naţională.
În legătură cu securitatea naţională apar conceptele de: risc,
ameninţare, pericol. Există distincţii clare între aceste trei concepte.
Mai apare şi un al patrulea concept, cel de vulnerabilitate (aceasta
poate apărea chiar şi din aşezarea geografică).
Ameninţările = capabilităţile cele mai imediat deţinute de ad-
versari, care pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilităţi. Amenin-
ţările pot surveni şi de la mişcări susţinute intern (războaie de sece-
siune, rebeliune). Extern, mai există ameninţări direcţionate contra
ideilor sau ameninţări ca tentativă (reuşită) de deprivare a unor state
de resurse naturale vitale pentru economie sau ca tentative de cenzu-
rare a resurselor energetice şi dereglările de preţuri care pot produce
mari pierderi unui stat; pot lua forma unor pretenţii teritoriale,
incursiuni armate sau controlul asupra unor zone strategice; pot să se
prezinte nu neapărat ca evidenţe, explicit. Pentru a întări securitatea
naţională guvernele trebuie să se ocupe de diminuarea vulnerabilită-
ţilor, ameninţărilor interne şi dinspre adversari externi.
Până la cel de-al doilea război mondial, termenul de securitate
era asociat celui de apărare (din punct de vedere militar). Etimologia
actuală provine din SUA, după 1945, cu amendamente importante în
etapele ulterioare.
DIMENSIUNEA INTERNAŢIONALĂ A SECURITĂŢII:
– depinde de distribuţia centrilor de putere la scară globală;
– securitatea colectivă – experienţa Ligii Naţiunilor şi ONU;
– NATO = securitate prin cooperare – se bazează pe regula
interdependenţei;
– alianţe şi coaliţii – pe bază de negocieri; fiecare stat are dispo-
nibilitate pentru: asistenţă, apărare, cooperare cu un alt actor pentru
securitate;
– recursul la reglementările dreptului internaţional.
În general, se folosesc mai multe abordări şi nu doar una singură,
în funcţie şi de obiectivele pragmatice ale interesului securităţii naţionale.
458
INTERES NAŢIONAL
Concept folosit frecvent când se caută explicaţii la motivele
acţiunii statelor – agreat în Realpolitik.
Există trei interese fundamentale ale statului naţiune („Sfânta
Treime”):
– asigurarea supravieţuirii fizice a statului însuşi, ceea ce presu-
pune şi protejarea vieţii cetăţenilor, menţinerea integrităţii teritoriale;
– promovarea bunăstării economice a populaţiei;
– conservarea autonomiei (autodeterminării) şi a sistemului de
guvernământ al ţării şi elaborarea + realizarea politicii ei interne.
Notă:
– deşi „Sfânta Treime” este, în general, comună tuturor statelor,
există şi diferenţieri interpretative/explicative;
– termenul de „interes naţional” este interpretat diferit de politicieni;
– interesul naţional poate fi în beneficiul naţiunii ca întreg sau al
unui segment privilegiat (în funcţie şi de interpretarea guvernelor);
– celor trei scopuri ar putea să le fie adăugate şi altele (peri-
ferice), care le-ar putea nuanţa (exemplu: prestigiul);
– nu toate statele şi politicienii folosesc aceleaşi criterii în for-
mularea politicilor de apărare, a celor economice etc.;
– există corelări diverse ale „interesului naţional” şi „interesului
comunităţii internaţionale”.
7. INSTRUMENTE ALE POLITICII EXTERNE.
DIPLOMAŢIA
GENERALITĂŢI. DEFINIŢII
Instrumente ale politicii externe:
– diplomaţia;
– factorul economic;
– factorul militar;
– comunicarea (imagistica).
Propunem o detaliere a primului dintre acestea = diplomaţia.
Sens tradiţional
Termenul „diplomaţie” are o varietate de sensuri în literatura
politică Î
Sensul tradiţional = se referă la practicile şi metodele formale
pe care statele le utilizează în relaţiile lor externe, incluzând schimbul
459
de ambasadori, transmiterea de mesaje între reprezentanţi oficiali, par-
ticiparea la negocieri directe;
Studiul tradiţional al diplomaţiei se concentrează asupra unor
subiecte precum statutul legal al ambasadorilor, funcţiile misiunii
diplomatice, calităţile solicitate ambasadorilor etc.
Sens contemporan
¾ Pearson & Rochester, Duroselle şi alţi autori contemporani
arată că, în secolul XX, diplomaţia are un sens mai extins, însemnând
procesul general prin care statele comunică, se influenţează, rezolvă
conflictele prin negocieri;
¾ Sir Harold Nicholson preferă definiţia din Oxford English
Dictionary: „Diplomaţia este conducerea/managementul relaţiilor
internaţionale prin negocieri; este metoda prin care aceste relaţii sunt
desfăşurate de ambasadori şi trimişi (emisari); este afacerea sau arta
diplomat(ică)(ului)”.
Instrumentul diplomaţiei:
– Caracteristicile unităţilor statale şi non-statale în sistemul inter-
naţional actual determină modificări ale funcţiilor diplomaţiei.
– Având în vedere obiectivele cursului nostru = înţelegerea
fenomenelor internaţionale – vom reţine la tema diplomaţiei
următoarele aspecte:
• recunoaşterea diplomatică;
• instituţii, reguli şi personal diplomatic;
• funcţiile diplomaţiei;
• tipuri diplomatice;
• procesul negocierii.
RECUNOAŞTEREA DIPLOMATICĂ
= sancţionarea comunicării formale între două state, inclusiv
prin realizarea schimbului de ambasadori.
Tradiţional = practica recunoaşterii era un act automat, justifi-
cat de îndeplinirea următoarelor condiţii:
– existenţa unui teritoriu definit;
– populaţie permanentă;
– capacitate guvernamentală de a intra în relaţii diplomatice
şi a încheia tratate.
În secolul XX, practica recunoaşterii diplomatice = mai con-
troversată, cu accente politice şi mai puţin automată.
460
FUNCŢIILE ŞI SCOPURILE DIPLOMAŢIEI
Funcţii:
– Funcţiile „clasice”:
reprezentare
informare
negociere
– Diplomaţia contemporană:
reprezentare şi comunicare;
informare;
cultivarea unor relaţii prieteneşti cu guvernul ţării-gazdă
şi mediile sociale;
protecţia naţionalilor aflaţi pe teritoriul ţării-gazdă;
dezvoltarea intereselor comerciale;
negocierea intereselor naţionale;
activităţi consulare;
alte funcţii specifice.
TIPURI DE DIPLOMAŢII
– Diferite perioade istorice au manifestat preferinţe pentru o
formă sau mai multe de diplomaţie;
– În ansamblu, trei tipuri:
• secretă sau/şi publică;
• bilaterală sau/şi multilaterală;
• formală sau/şi informală (tacită).
COMUNICAREA DIPLOMATICĂ
Conţinut:
cea mai extinsă = la nivel de guverne – pentru schimburi de
opinii, probarea unor intenţii, încercarea constrângerii unor parteneri;
Metode – forme
conferinţe bilaterale sau multilaterale pentru crearea contex-
tului de negociere ori pentru prospectarea şanselor unor anumite acţiuni;
informare, clarificare a poziţiilor la tema specifică (ex. dezar-
mare, ocrotirea mediului, raporturi regionale etc.).
8. COMUNICAREA INTERNAŢIONALĂ
GENERALITĂŢI
Domeniu foarte nou de studiu în relaţiile internaţionale (2-3 decenii):
¾ 1955 – la MIT = primul program de pregătire în comunicare
internaţională, finanţat de câteva fundaţii;
461
¾ 1968 – la American University (Washington, D.C.) = primul
program american (şi unul dintre primele din lume) de specializare (cu
diplomă) în comunicare internaţională;
¾ primele programe de pregătire în comunicare internaţională =
destinate prioritar specialiştilor în relaţii internaţionale;
¾ în ultimii 20 de ani – domeniul = foarte complex, de la libera
circulaţie la subiecte privind proprietatea şi controlul structurilor
comunicării internaţionale.
Se consideră că aproape toate tipurile de activităţi politice im-
plică şi comunicare. „Tradiţional”, în sistemul internaţional, comuni-
carea a fost prezentă în relaţiile actorilor sistemului cu masele („propa-
ganda”) şi între factorii politici propriu-zişi („semnale”).
IMAGINEA
Tentativa de a influenţa anumite atitudini ale unui grup-ţintă =
proiectare de imagine – statele caută să-şi proiecteze cea mai bună
imagine posibilă;
¾ Imaginea = tipuri de mesaje şi tipuri de comunicări.
Elemente pentru un mesaj eficient (imagine):
¾ trebuie să fie simplu;
¾ să se adreseze emoţionalităţii;
¾ comunicarea să fie de interes direct pentru receptor;
¾ trebuie să fie credibil;
¾ pentru a fi credibil, trebuie să fie vizibil, perceptibil empiric;
¾ mesajul trebuie să se identifice simpatetic cu experienţa locală
a populaţiei.
SEMNALE:
Definiţie:
– „a semnala” = transmiterea de mesaje dinspre oamenii de stat
ai unei ţări către contrapartea lor din altă ţară – uzual cunoscute în
forma „comunicatelor”, dar şi în acest caz, acţiunile vorbesc mai
convingător decât cuvintele.
Sens
– Orice act internaţional implică în sine şi comunicare, cu sens
implicit sau explicit, căci presupune transmiterea de informaţii altor
naţiuni/state – avem de-a face nu numai cu structura şi conţinutul
comunicărilor, ci şi cu calitatea iluzivă a intenţiilor.
Ä
– Comunicarea trebuie să fie clară, iar emiţătorul trebuie să pre-
vină ca mesajul său să nu fie interpretat (neconform intenţiilor).
462
SISTEM COMUNICAŢIONAL ŞI PUTERE
Cazurile dihotomiei între acţiuni şi cuvinte – cf. Th. Frank şi
E. Weisband, „cuvintele definesc acţiunea” = cuvintele sunt instru-
mente verbale şi pot fi la fel de importante ca şi actele concrete.
Ä
Necesar a considera cuvintele şi acţiunile împreună ca un sis-
tem comunicaţional.
Comunicarea diplomatică pune un accent deosebit pe alegerea
precisă a cuvintelor potrivite.
Studiul limbajului este foarte important pentru politicieni şi
cancelarii statale:
¾ semantica politico-diplomatică;
¾ rolul „cuvintelor cheie” (key words);
¾ semnificaţia a ceea ce nu s-a spus.
La sfârşitul secolului XX – interes sporit pentru relaţia între
comu-nicarea internaţională şi puterea internaţională (M.D. Alleyne).
¾ Comunicarea = are ca „materie primă” informaţia, aceasta ex-
primând ceva factual, valabil, util.
¾ Puterea =
– cf. Nye – resurse privite în dinamica lor
– cf. S. Strange:
– relaţională;
– structurală.
9. MANAGEMENT INTERNAŢIONAL ŞI POLITICI

DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ
GENERALITĂŢI:
– Politica internaţională are două teme majore: 1) cooperare;
2) conflict. Cele două, combinate, sună astfel: se caută căi şi for-
me de cooperare chiar şi în perioade/evenimente conflictuale =
prin management internaţional.
SURSE ALE COOPERĂRII:
– Guvernele = teoretic, sunt interesate a spori bunăstarea popu-
laţiei, conform aspiraţiei ei Î eficientizarea guvernării prin cooperare.
463
– Interese comune = procesul globalizării determină statele/gu-
vernele/grupurile să se asocieze şi să coopereze în realizarea unor pro-
grame de interes comun.
– Ameninţări şi probleme = cu adresă la mai mulţi actori din
sistemul internaţional (ex. poluare, epuizarea unor resurse etc.).
Multiplicarea şi complexitatea actelor/relaţiilor între persoane =
aglomerare şi acumulare.
FORME DE COOPERARE (CÂTEVA EXEMPLE):
Bilaterale = între actori statali sau non-statali
Regimuri internaţionale:
¾ reguli, norme, principii care ghidează efectuarea tranzacţiilor
şi găsirea soluţiilor la probleme care afectează mai multe state;
¾ se referă la: tranzitul navelor comerciale, exploatarea comună
a unor resurse, protecţia unor grupuri sociale, proliferarea nucleară,
standardizarea măsurilor, siguranţa traficului aerian etc.;
¾ instituţionalizarea regimurilor internaţionale: includerea unor
proceduri de monitorizare multinaţională şi înfiinţarea unor agenţii de
aplicare;
¾ mijloace de reglementare a activităţilor prin regimuri: impu-
nerea standardelor, obligaţii, alocări, prohibiri;
¾ în mod tradiţional sunt creaţia guvernelor, dar acestea nu au
exclusivitatea;
¾ oferă o considerabilă predictibilitate tranzacţiilor internaţionale;
¾ există mii de regimuri internaţionale.
„Comunitatea de securitate pluralistă” (CSP), ori „securitatea
prin cooperare” (cf. K. Deutsch):
¾ definită prin existenţa unor condiţii între două sau mai multe
state care elimină soluţia recurgerii la folosirea forţei;
¾ dorinţa negocierii până la final, chiar dacă acesta nu este clar
conturat;
¾ colaborare şi negociere la Bruxelles Î Uniunea Europeană;
¾ „zonă a păcii” = forţele armate nu mai au un rol proeminent în
reglarea raporturilor între state Î accente pe instrumentele economice
şi politice (pe glob există doar câteva asemenea zone);
¾ formula CSP se va extinde atunci când statele „slabe” vor
deveni „puternice” (nu în sens militarist) Î principala condiţie este
dezvoltarea.
464
MANAGEMENTUL CRIZEI ŞI REZOLVAREA CONFLICTELOR
Tipuri de relaţii (internaţionale):
¾ acţiuni, interacţiuni
¾ armonie, dependenţă, dominanţă, conflictualitate.
Notă:
Virtual, toate relaţiile conţin caracteristici şi germeni conflictuali –
chiar atunci când se construiesc relaţii de colaborare, o preocupare
este eliminarea stărilor conflictuale posibile/probabile.
Precizări terminologice (pentru domeniul în discuţie):
¾ Conflict = situaţie de ostilitate deschisă ori „înăbuşită” între
două sau mai multe părţi.
¾ Criză = stadiu al conflictului (pre- sau post-); situaţie în care
avem de-a face cu:
acţiune neanticipată (surpriză) din partea unei părţi;
perceperea unei ameninţări grave;
timp limitat pentru decizie ori pentru răspuns;
percepţia unor consecinţe grave care ar rezulta din inacţiune.
¾ Dispută = situaţie de relaţie între părţi care nu afectează
obiectivele comune ale părţilor/guvernelor.
¾ Incident = situaţie de relaţie între părţi care are o gravitate
sporită, în comparaţie cu disputa, dar care nu a fost organizată şi/sau
condamnată de guvern.
10. DREPT INTERNAŢIONAL ŞI ORGANIZAŢII

INTERNAŢIONALE
DREPT INTERNAŢIONAL
Generalităţi:
– Unul dintre subiectele cele mai discutate şi disputate.
– Analistul şi omul de stat = interesaţi de modul cum dreptul
internaţional operează şi gradul impactului său asupra afacerilor inter-
naţionale contemporane şi viitoare.
Definiţia dreptului internaţional: Set de norme/legi care
guvernează relaţiile între state şi organizaţii internaţionale = reguli cu
bază obligaţională, a căror violare este sancţionată prin aplicarea mă-
surilor prevăzute de societate.
465
¾ Cf. Marţian Niciu: „Norma de drept internaţional public este o
regulă de conduită stabilită prin acordul de voinţă al subiectelor sale,
fie pe cale cutumiară (normă nescrisă), fie pe cale convenţională (nor-
mă scrisă)”.
¾ Clasificare a normelor:
cu caracter general (universalitate);
caracter regional;
bilaterale.
¾ După obligativitatea respectării Î normele =
imperative – acelea de la care nu se admite subiectelor să facă
vreo derogare;
supletive – acelea de la care se pot face derogări, pe bază de acord
între state.
Sursele dreptului internaţional:
obiceiuri (drept cutumiar);
tratate şi convenţii internaţionale;
principiile generale ale dreptului, recunoscute de naţiuni;
deciziile judiciare ale tribunalelor naţionale şi internaţionale;
decizii/rezoluţii ale unor instituţii internaţionale;
scrierile/dezbaterile juriştilor.
Aplicarea legii internaţionale:
¾ Orice sistem legal este bazat pe ce face populaţia (subiecţii) să
se conformeze lui şi cum se aplică legea:
supunerea voluntară = când se conştientizează şi acceptă
legitimitatea deplină a respectivului sistem;
coerciţia = conformare ca urmare a ameninţării cu violenţă,
încarcerarea, sancţiuni economice, alte pedepse.
¾ În general, conduita conformării/respectării voluntare a legis-
laţiei internaţionale se datorează următoarelor raţiuni:
pentru avantajul propriu şi obţinerea atitudinii de reciprocitate
(interes mutual);
pentru a dovedi deprinderea de raportare la lege prin respectare;
pentru prestigiu internaţional (evitarea reputaţiei de încălcare a
legii);
pentru a evita anumite sancţiuni;
pentru imaginea de predictibilitate şi stabilitate în relaţiile externe;
pentru demonstrarea aderării la valori etice.
466
Statele şi dreptul internaţional:
¾ Teme:
suveranitate;
război şi pace;
globalizare;
interdependenţe;
transnaţional.
Persoanele individuale şi dreptul internaţional:
¾ Câteva subiecte:
prizonierii de război;
statutul străinilor;
drepturile omului;
responsabilitatea individuală;
criminalitate – terorism.
Eficienţa dreptului internaţional:
¾ Discuţii, interpretări în contextul fenomenelor perturbatorii
din sistemul mondial.
¾ Legea internaţională este mai eficientă în relaţiile internaţio-
nale funcţionale la nivel guvernamental, îndeosebi pentru cazurile
regimurilor internaţionale.
¾ Mai scăzută eficienţă se constată când sunt în cauză teme de
„înaltă politică”, precum interese de securitate naţională.
¾ Actualmente se constată o creştere sensibilă a apelului la stan-
darde legale internaţionale.
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE (OI)
Generalităţi:
¾ Conceptul de organizaţie internaţională are vechime, dar prac-
tica şi acţiunea continuă a unor organizaţii internaţionale sunt relativ noi
în evoluţia relaţiilor internaţionale, un fenomen modern al secolului XX.
¾ Organizaţiile internaţionale:
vehicule ale interacţiunii internaţionale;
instrumente ale sistemului internaţional;
produs al procesului de instituţionalizare în relaţiile internaţionale.
Caracteristicile comune tuturor tipurilor de OI
(cf. L.A. Bennett):
– sunt structurate pentru a aplica permanent un set de funcţiuni;
467
– părţile sunt membri pe bază voluntară;
– reprezintă un instrument de bază în sistemul internaţional,
deservind scopuri precise, având o structură clar stabilită şi metode de
operare;
– au un corp reprezentativ, uneori şi în formă de conferinţă con-
sultativă;
– au un secretariat permanent, care se ocupă de problemele
administrative, dar şi de cercetare, documentare, informare.
Tipuri de abordare a instituţiilor internaţionale:
– raţionalistă = analiza contextualităţii istorice;
– reflexivă = evoluţia conştiinţei individuale şi colective.
Criteriile clasificării OI:
¾ După tipologia membrilor:
Organizaţii Inter-Guvernamentale (OIG) = compuse din state/
guverne naţionale
Organizaţii Non-Guvernamentale (ONG) = principalii actori trans-
naţionali, compuse din asociaţii/structuri private şi persoane individuale.
¾ După scop geografic:
globale = arie de operare mondială;
regionale = arie de operare desemnată teritorial – cele mai
multe OIG şi ONG-uri.
¾ După funcţiuni/obiective/scopuri:
misiuni multiple (generale);
misiuni limitate (specializate).
Tipuri şi exemple de OI (cf. J.T. Rourke):
Funcţiuni
Generale Specializate
Geografie
OIG ONG OIG ONG
Crucea Roşie,
Globale ONU Biserica Catolică FMI
Amnesty International
Partidul European Asociaţia Naţiunilor Confederaţia Africană
Regionale OSA
al Poporului din SE Asiei de Fotbal
468
11. POLITICA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ
ŞI SISTEMUL INTERNAŢIONAL
RELAŢIA ECONOMIE – POLITICĂ ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL
Relaţia economie-politică = o paradigmă de bază în relaţiile
internaţionale (economicul a devenit una din cele mai importante com-
ponente ale relaţiilor internaţionale contemporane).
¾ Formele economice:
expansiunea comerţului în secolul XX;
perfecţionarea tehnologică şi productivitatea;
oferta şi cererea de resurse;
standarde de trai;
dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor;
filosofia schimbului liber.
¾ Configurări globale semnificative (ca urmare a dezvoltării
acestor forme economice):
avansul „Nordului”;
venituri mici din comerţul global pentru naţiunile mai puţin
dezvoltate;
polarizări în tipurile exportului = Nordul – produse manufac-
turate; statele mai puţin dezvoltate – produse primare;
o dată cu comerţul – expansiune paralelă a raporturilor finan-
ciare internaţionale şi investiţiilor directe străine.
¾ Efecte economico-politice:
trăim într-o lume a interdependenţei economice;
înregistrăm o puternică interrelaţie între economiile internă şi
internaţională;
puterea economică este atât un scop, cât şi un instrument al
interesului naţional şi politicii externe;
adesea, comerţul internaţional, investiţiile şi alte schimburi eco-
nomice primesc chiar anumite coloraturi politice.
Utilizarea instrumentului economic în politica internaţio-
nală:
¾ Patru (încurajări şi sancţiuni) cu efecte în:
suveranitate şi autonomie;
maximizarea puterii în zonă sau sistemul internaţional;
atingerea unor obiective politice specifice;
protejarea propriilor interese economice;
469
manipularea în sistemul internaţional pentru atingerea unor
obiective pe termen lung (crearea mediului/contextului pentru demer-
suri strategice).
¾ Creşterea extraordinară a volumului schimburilor economice
internaţionale a generat anumite fenomene care definesc globalismul –
dintre acestea amintim:
globalizarea monedei:
– americane (peste 50 din tranzacţiile internaţionale de bunuri şi
servicii sunt valorizate în dolari);
– europene (crearea „Euro”, începând cu 1 ianuarie 1999, are ca
intenţie şi impunerea globală a unei monede apar-ţinând UE,
deoarece aceasta deţine un procent remarcabil din tranzacţiile
economice internaţionale);
expansiunea şi globalizarea sistemului bancar care, prin dobân-
zile percepute, are un impact major asupra economiei mondiale;
s-a produs o diviziune a economiei mondiale = relaţii între zo-
nele „Nord-Nord”, „Nord-Sud” şi „Sud-Sud” cu determinaţii asupra
sistemelor politice locale şi complexului relaţiilor internaţionale
(acesta este unul dintre aspectele foarte importante ale relaţiei între
politica internă şi politica externă);
necesitatea consultării şi coordonării pentru cooperare;
proliferarea organizaţiilor internaţionale cu competenţe econo-
mice = OIG sau ONG.
COOPERARE ŞI INTEGRARE ECONOMICĂ ŞI POLITICĂ
– Gradul în care ţările cooperează economic sau integrativ econo-
mic se anunţă a fi determinantul pivotal al viitorului relaţiilor internaţionale:
Cooperare prin:
¾ OIG cu funcţii economice globale:
– GATT/WTO;
– FMI;
– Banca Mondială.
¾ ONG cu funcţii economice globale:
– Camera de Comerţ Internaţională;
– Corporaţiile multi/transnaţionale.
¾ OIG cu funcţii economice regionale:
– UE;
– OPEC;
– OECD;
– NAFTA.
470
Integrarea economică = se realizează la cinci niveluri (de la
simplu la integrarea cea mai evoluată):
¾ arie de comerţ liber (free trade area);
¾ uniune vamală;
¾ piaţa comună;
¾ uniune economică;
¾ uniune monetară.
12. CÂTEVA ELEMENTE PENTRU PROIECŢIA
SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
POST-„RĂZBOIUL RECE”
STUDIEREA, ANALIZA, PREDICŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
Opinia noastră este că studierea relaţiilor internaţionale are
utilitate (funcţională) triadică:
¾ a cunoaşte (a fi informat înseamnă a şti, deci a cunoaşte =
şansa accesului la putere);
¾ a gândi (înseamnă posibilitatea evaluării situaţiilor, emiterii
opiniilor şi soluţiilor adecvate convingerilor şi intereselor proprii);
¾ a acţiona (primele două funcţii sunt cu adevărat importante
dacă sunt transpuse în fapt, act care propulsează demersul constructiv
în sistem).
Rolul analistului = nu doar de a înregistra şi explica, ci şi de a
proiecta (scenariza) evoluţia fenomenelor, proceselor, evenimentelor
internaţionale → analize/cercetări orientate teoretic şi acţional.
Rolul scenariului:
¾ cunoaştere şi predictibilitate;
¾ evaluarea implicaţiilor pentru politicile de stat şi internaţio-
nale contemporane;
¾ trasarea conduitei actorilor în politica externă şi politica inter-
naţională.
Tipuri/genuri de subiecte mai frecvent scenarizate în literatura
despre relaţiile internationale contemporane:
¾ aranjamente de securitate;
¾ strategii statale;
¾ instituţii internaţionale;
¾ efectele globalizării;
¾ relaţiile între Marile Puteri.
471
SCENARII PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL
Redăm câteva scenarii privind evoluţia sistemului internaţional
în perioada post-„Războiul rece”:
H. Kissinger consideră că pentru „Noua Ordine Mondială”

post-1990 trebuie considerate următoarele fenomene:
¾ în ultimul deceniu al secolului XX s-a înregistrat o revenire a
wilsonismului;
¾ pentru a treia oară în sec. XX SUA au proclamat intenţia de a
construi o nouă ordine mondială prin aplicarea valorilor sale interne la
situaţia globală (tentaţia de a croi sistemul internaţional pornind de la
imaginea Americii);
¾ aşa-zisa „epocă unipolară” a prezentat SUA în postura de a fi
preponderentă, dar puterea în sistem a devenit mai difuză, iar abili-
tatea şi capacitatea SUA de „croire” au scăzut;
¾ enunţurile SUA privind noua ordine mondială sunt prea ab-
stracte şi fără relaţionare între aspiraţii şi posibilităţi;
¾ viziunea americană asupra sistemului internaţional va deveni
credibilă numai dacă se va concretiza în succese parţiale care să se
exprime coerent prin acumulări.
J. Attali, în Milenium (1991):

¾ Susţine că „Noua Ordine” internaţională post-„Războiul rece”
va evolua în funcţie de definirea „ordinii” (interne şi internaţionale)
prin trilogia funcţională a puterii: sacrul; forţa; banii.
¾ Cf. J.Attali = din timp în timp, una sau alta dintre compo-
nentele „trilogiei” poate fi predominantă, fără a fi exclusivă vreuna
(previzibil ca unul sau câteva centre ale banului să concentreze
puterea din sistem prin manipularea factorilor: financiar, tehnologic,
cultural, ideologic).
¾ Actualmente, cele două coaste ale Pacificului sunt cele mai
dinamice din punct de vedere comercial şi financiar → secolul XXI va
fi „secolul Pacificului”?
¾ Europa poate deveni un puternic „centru global” = sunt nece-
sare un sistem monetar propriu şi un management eficient al relaţiilor
cu zona central-sud-est europeană şi în special cu spaţiul ex-sovietic
(îndeosebi cu Rusia şi Ucraina).
472
¾ La cumpăna între secolele XX şi XXI se derulează o nouă
competiţie pentru supremaţie = nu se ştie cine va învinge, dar e sigur
că perdant va fi acel actor care va ajunge la periferie în urma
procesului desemnării noului centru/noilor centri.
¾ Există semne de întrebare privind evoluţia Americii Latine şi
mai ales a Africii.
¾ Trei regiuni ale globului nu vor fi afectate puternic de noua
configuraţie a puterii în sistem: Orientul Mijlociu, India şi China.
¾ Probleme pentru secolul XXI: evoluţia demografică, ecologică,
relaţia Nord-Sud, consecinţele hiperindustrialismului, relaţia între ideile
culturale şi mijloacele comunicaţionale, proliferarea armamentelor etc.
ÎN LOC DE CONCLUZII = TREI CONSTATĂRI ŞI SPERANŢE:
¾ După bipolarism (până în 1991) şi o scurtă etapă unipolară
(predominanţa SUA), „noua ordine mondială” se îndreaptă spre poliarhie.
¾ În prima fază, noua configuraţie mondială se defineşte prin
complexitate şi nepredictibilitatea relaţiilor (de securitate, economice,
culturale, ecologice etc.).
¾ Tinzând spre raţionalitate, noul sistem internaţional este încă
în stadiu embrionar, dar se va structura prin strategii de interacţiune şi
metoda negocierii, prin accentuarea datelor pozitive şi nu a perico-
lelor, prin conduita actorilor majori în funcţie de procese cuantifi-
cabile şi principii acceptate de popoare şi grupuri de popoare, prin
management internaţional adecvat.
1. Puşcaş, Vasile, International Studies at the Beginning of the 21st Century,
2. Puşcaş Vasile, Relaţii internaţionale contemporane, Editura Sincron, 1999
3. Popescu Andrei, Dinu Alina, Organizaţii europene şi euroatlantice,
4. Bernstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria culturii XX, Bucureşti, 1999
5. Ciachir, Nicolae, Evoluţia relaţiilor internaţionale de la pacea westphalică
până în contemporaneitate, Editura Oscarprint, Bucureşti, 1998
6. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bic All, Bucureşti, 1998
473
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
Prof.univ.dr. TUDOREL BUTOI
SEMESTRUL I
Obiective
Reputatul jurist Mircea Djuvara condiţiona aflarea adevărului de
„necesitatea inexorabilă pentru acei care aplică legile atât judecătorii, cât şi
avocaţii, să caute cât mai mult posibil prin mijloace ştiinţifice să cunoască
realitatea, adică să cunoască intenţiunea agentului vinovat” (Mircea
Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia juridică, vol. II, Ed.
Societatea Anonima, Bucureşti, 1930, p. 24). Din această perspectivă,
psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora
actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi
forţă, erodat continuu de ineficienţă şi căzând în desuetudine.
Ca ştiinţă şi practică, psihologia judiciară se adresează tuturor
categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror
hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa
legii. Din această perspectivă, psihologia judiciară se defineşte drept
„disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-
formativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care
are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana)
implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii
legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a condui-
telor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (N. Mitrofan,
V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 3).
Întrucât nu există fenomene de drept care să nu izvorască din
raporturile psihologice interumane ce fundamentează fapte concrete,
prezentul curs oferă studentului în drept (viitorului magistrat) cunoştinţele
înţelegerii fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenţie,
simulare, dol, culpă, act infracţional, mărturisire, bună-credinţă, disimulare,
recepţie senzorială, memorare, recunoaştere, regret, responsabilitate, stare
emoţională, vinovăţie, prevedere, provocare, consimţământ, act de voinţă,
convingere intimă, discernământ, auto-control, legitimitate etc.), oglindit
atât în conduitele delictuale, cât şi cu prilejul mărturiei, anchetei,
prizonizării, victimizării, reeducării etc., traducându-i cele mai intime
474
resorturi motivaţionale ale săvârşirii faptei incriminate de lege, cu scopul
relevării în întregime a adevărului, al unei corecte încadrări juridice a faptei,
al dozării pedepsei şi al soluţionării sub just temei a cauzei.
Ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a
magistratului în statul de drept, psihologia judiciară orientează studentul în
formare către ideea şi spiritul etic-deontologic al desfăşurării procesului
penal cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a
integrităţii psiho-morale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la
apărare şi protecţie a fiinţei umane implicată în drama judiciară.
În fine, şi fără pretenţia de a fi exhaustiv, cursul de psihologie
judiciară avertizează asupra minusurilor general-umane şi de care nici
magistratul nu este scutit, recomandându-i acestuia coordonatele psiho-
logice care fundamentează o conduită autocontrolată, profesionistă şi
imparţială în raport cu individul aflat sub incidenţa legii.
I. PSIHOLOGIA JUDICIARĂ PE TERENUL DREPTULUI
Necesitatea studiului psihologiei judiciare
Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului
este demonstrată de faptul că, înainte de a fi existat raporturile de drept, în
societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi
motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi
scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de
drept, precedate cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de
deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.
În sens exemplificativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a
raporturilor de drept, şi anume voinţa (a cărei sorginte primordial
psihologică este dincolo de orice comentariu). Voinţa juridică, exprimată
în acte juridice consensuale de formă autentică (scrisă), trebuie să se
manifeste în afara oricăror vicii de consimţământ. Problema este de a
şti dacă, realmente, voinţa exprimată în actele juridice este neviciată,
dacă voinţa liber exprimată este conformă cu cea internă.
În ce priveşte vinovăţia, noţiune indiscutabil psihologică, în literatura
de specialitate se subliniază următoarele: „Vinovăţia există când fapta care
prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă” (Constantin
Mitrache, Drept penal român – partea generală, Editura Şansa, Bucureşti,
1995, p. 12).
Vinovăţia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine
rezultantă a interacţiunii conştiinţei cu voinţa (factorul cognitiv şi
volitiv). Voinţa - pentru a exista - cere o atitudine conştientă în sensul că
făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a
rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoase în raport cu
475
valorile ocrotite de lege) şi săvârşite cu voinţă, aceste acţiuni mobilizându-i
energia fizică şi psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.
În esenţă, voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după
reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor socialmente periculoase
ale faptei.
Obiectul psihologiei judiciare şi conexiunile interdisciplinare
Coordonatele majore care definesc preocupările şi conturează
obiectul psihologiei judiciare se profilează a fi următoarele:
A. Definirea domeniului de referinţă, din perspectiva: a) preocu-
părilor teoretice; b) preocupărilor practic-aplicative.
B. Analiza psihologică a actului infracţional - algoritmul
infracţional - din perspectivă exploratorie (scena crimei – perspectiva
psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă –, personalitatea făptuitorului şi amprenta sa
psihocomportamentală – profiler crime).
C. Problematica psihologică a mărturiei şi martorului – abordare
complexă care reliefează premisele psihologice ale mărturiei, legile
recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele
psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi
în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în
potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport
cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica
bunei-credinţe.
D. Analiza psihologică a interogatoriului judiciar, din perspectiva
relaţiei interpersonale de tip special care opune parametrii ecuaţiei anchetat-
anchetator, pleacă de la psihologia infractorului, evidenţiind ample aspecte
psihocomportamentale şi de contact interpersonal, oglindite în atitudini şi
forme de manifestare a conduitei (sincere sau simulate) a persoanei care
face obiectul interogatoriului judiciar.
E. Domeniul investigării erorii judiciare, care insistă asupra
declicului etiologic şi asupra mecanismelor complexe implicate în eroarea
judiciară (disfuncţii psihologice în prelucrarea şi interpretarea elementelor
probaţiunii, în formarea mărturiei judiciare, în derularea duelului judiciar,
în deliberarea completului şi sentinţei etc.).
F. Psihologia judecăţii pe coordonatele a patru mari direcţii: duelul
judiciar (acuzare, apărare, testare intersubiectivă etc.), psihologia intimei
convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor, psihologia deliberării,
opinia separată etc.), personalitatea magistratului (integritatea senzorio-
perceptivă, gândirea, capacitatea empatică, intuiţia, buna-credinţă etc.) şi
psihologia apărării din perspectiva apărătorului.
476
G. Comportamentul simulat – indicii orientativi asupra
credibilităţii rezonabile vizând sentimentul de vinovăţie, detectarea
ştiinţifică a conduitelor simulate.
H. Psihologia detenţiei penitenciare – consecinţele psihologice ale
privării de libertate – frustrarea penitenciară –, comportamente generate de
izolarea penitenciară, tipologii şi caracteristici ale deţinutului încarcerat,
perspective moderne asupra retuşării personalităţii şi reinserţiei sociale.
I. Conduitele dizarmonice din perspectiva expertului psiholog şi a
psihologiei judiciare – domeniu deosebit de complex care debutează cu
simularea şi care, după investigarea principalelor disfuncţii ale proceselor şi
funcţiilor psihice, reiterează norma de periculozitate a conduitelor hetero- şi
autodistructive din perspectiva instituţiei discernământului şi responsabilităţii.
J. Problematica psihologică a actului de administraţie publică
pune funcţionarul statului în slujba cetăţeanului şi a intereselor sale private.
II. ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE
1. Interpretarea comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă
Dincolo de identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite
în câmpul faptei – preocupare ce intră predilect în sfera criminalisticii –,
eforturile anticrim ale mileniului trei vor fi orientate, în opinia noastră, către
interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.
În timp ce câmpul faptei – expresie consacrată în criminalistica
clasică – conduce către materialitatea obiectuală a urmelor clasice apte să
permită conturarea probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte
între care: scena crimei, scena del crimen sau în alt sens profiler crime,
acţionează în direcţia acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a
secvenţelor comportamentale; ele determină componenta psihologică a
omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală
etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, habitudinile, raţionamentele,
logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării
profilului psihologic, amprenta comportamentală, aptă schiţării unei galerii
de potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de
bănuiţi.
Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca, în
virtutea celor sus-menţionate: 1) să reproducă prin propria-i imaginaţie
împrejurările şi acţiunile derulate de făptuitor, oferind organelor de
urmărire penală „filmul crimei în dinamica sa”; 2) să-şi imagineze profilul
făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală „amprenta sa psiho-
comportamentală”; 3) să anticipeze „comportamentul următor pretabil”,
477
contracarând pentru viitor „mişcările” autorului prin intuirea versiunilor
optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia.
Toate acestea situează obiectul psihologiei judiciare, din perspectiva
impactului interdisciplinarităţii sale cu criminalistica clasică, pe coor-
donatele unei idei îndrăzneţe: psihocriminalistica. Din aceste considerente,
actul infracţional, ca expresie dinamică a comportamentelor criminogene,
suferă impactul interpretării sale din perspectivă psihoexploratorie.
2. Infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea)
Infractorul care îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa
peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu
atenţie plănuite. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte
sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate şi călătorind mai mulţi
kilometri decât o persoană obişnuită. Fantezia şi ritualul sunt importante
pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi
consideră tipul „corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau
dominare), de obicei străini, cu care are unele trăsături comune.
Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile sale verbale
pentru a-şi manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor. El este pe
deplin conştient de gravitatea criminală a actului său şi este încrezător în
abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei.
Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul
face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior” poliţia sau pentru a preveni
descoperirea lui prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.
3. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează
acţiunea)
Infractorul care nu îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa
sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în
imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăţi în a stabili relaţii
interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. Infractorul acţionează
impulsiv sub stress şi, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă
geografică. Locul crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac
„fulger”, luându-şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană,
agresorul acţionând brusc, în afara fanteziei sale, şi nu are un „plan de joc”,
nu se gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi
depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces. Acte
sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei.
Locul morţii şi locul crimei coincid, în general, şi de obicei nu există
nici o încercare de a ascunde cadavrul. În cazul când cadavrul a fost mutilat,
478
este posibil ca infractorul să-l poziţioneze într-o manieră specială care are
semnificaţie pentru el. Arma crimei este deseori lăsată la locul faptei.
Comportamentul uman al infractorului, deşi imprevizibil, este de
multe ori repetitiv. Anumite acţiuni desfăşurate la locul crimei de anumite
tipuri de personalităţi vor fi repetate şi în alte cazuri de omor.
III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI.
ALGORITMUL INFRACŢIONAL
1. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară
Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în
mod constant pluridisciplinare şi nu bidisciplinare, aşa cum s-ar putea crede din
enunţurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de
psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate, există mai degrabă o
tendinţă de cercetare de „tip sinergic” a infracţiunii, atunci când se pune în
discuţie geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”.
Studierea personalităţii infractorului din perspectivă sinergică implică:
a) cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale
şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul de
biodetecţie);
b) examinările paraclinice, având ca rol principal probarea şi
obiectivarea diagnosticului clinic, precum şi aprofundarea etiopatogeniei
unor tulburări (aici intră ample investigaţii de laborator, radiologice,
electroencefalografice etc.);
c) investigările biogenetice, având ca premisă rolul factorilor
ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop, identificarea concretă a
factorilor de ereditate;
d) interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea
cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial,
legate de condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau le declanşează;
e) cercetarea sociologică, având două obiective: în primul rând,
reconstituirea structurii personalităţii delincventului şi, în al doilea rând,
orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială;
f) rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale
obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate
(conştiinţă, discernământ).
O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:
• aprecierea corectă a stării psihice a personalităţii deviante, prin
precizarea diagnosticului şi excluderea simulării sub toate formele în care
aceasta se poate manifesta (biodetecţia este, prin urmare, esenţială);
• determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din
perspectivă sinergică;
479
• cunoaşterea naturii şi evoluţiei tulburărilor care au însoţit sau
precedat săvârşirea actului deviant şi dacă acesta prezintă riscul de
cronicizare sau agravare;
• aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a
tulburărilor de comportament care au precedat sau însoţit comportamentul
deviant.
Din punct de vedere juridic, actul infracţional este rezultatul
comportării negative a fiinţei umane responsabile, în raport cu cerinţele
normelor penale pozitive. În orice definiţie dată infracţiunii – definiţie
legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiţii minime ce se cer unui
act antisocial pentru a fi considerat infracţiune.
O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel, care
subliniază că ceea ce numeşte el personalitate criminală nu este un tip
antropologic, vreo variantă a speciei umane, ci este un model de care analiza
criminologică se serveşte în cercetările sale. Ideile avansate de J. Pinatel duc
în mod firesc la concluzia că „în circumstanţe excepţionale orice om poate
deveni delincvent”. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi trebuie
căutată în „pragul delincvenţial”, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au
nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacţie
delincvenţială; alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre
deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu nedelincventul –
nu aşteaptă o ocazie propice, o incitaţie exterioară, ci provoacă el însuşi
ocaziile în care apoi operează. Ceea ce permite cert distingerea
nedelincventului de delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este
aptitudinea mai mult sau mai puţin pronunţată de trecere la act.
2. Personalitatea infractorului recidivist - „paradoxul criminal”
(Eysenck, Mawrer)
Interesante idei în materia recidivei dezvoltă Eysenck (vezi Tiberiu
Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică,
Bucureşti, 1978, p. 80-81). Problema psihologică pe care el vrea s-o
lămurească pe acest plan este cea a paradoxului criminal. De ce infractorul
- şi mai cu seamă recidivistul - comite actele sale când ştie că în cele din
urmă va fi pedepsit? În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la
„legea secvenţei temporale” stabilită de psihologul american O.H. Mawrer,
după care „un anumit act (infracţional) uman este determinat nu numai de
consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe”. Cu alte
cuvinte, „când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta
de sancţiune (negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere
(echiprobabile), atunci situaţia (conflictuală) se rezolvă în funcţie de
consecinţa probabilă cea mai apropiată (ca apariţie în timp). În cazul unui
act infracţional, consecinţa imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o
480
satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este
mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine”.
Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului este
caracterizată şi printr-o imaturitate persistentă. Înseşi actele antisociale sunt
semne evidente ale unei imaturităţi, ale faptului că infractorul este imatur,
fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Imaturitatea intelectuală nu
trebuie înţeleasă ca fiind identică unui coeficient de inteligenţă (I.Q.)
scăzut. Ea înseamnă capacitatea redusă de a stabili un raport raţional dintre
pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.
3. Cuplul penal victimă - agresor (identificarea agresorilor şi
autoprotecţia victimală) *
Psihologia victimei - sursă orientativă în conturarea de versiuni,
ipoteze şi cerc de bănuiţi
Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi
membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o
faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată
corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a
vătămat corporal sau a violat apare în calitate de infractor.
Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici
un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict
psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere legată de actul infracţional. În cazul în care între victimă şi
infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoaşterea
victimei (modul său de viaţă, preferinţe, habitudini, trăsături psihomorale şi
psihocomportamentale) se poate „reconstitui” fizionomia particulară a
relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, în felul acesta, poate fi
identificat cel ce a comis fapta criminală.
În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care
ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. Din marea
varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor, T. Bogdan
(op.cit., p. 155-159) a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o
semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor, şi anume:
datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru
a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte
accidentală;
datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii
infracţiunii;
* Nicolae Mitrofan, capitolul Victimă şi victimologie, în N. Mitrofan,

T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992,
p.100-105.
481
datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale
evenimentului (loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori
acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative
(tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);
datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele
privind concepţia şi modul de viaţă, materializarea lor în nivelul de cultură
şi educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, credinţe şi
obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic
ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori
depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv
de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);
cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de
serviciu, de distracţie), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate.
De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor
victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi
conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute
recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de
răzbunare sau gelozie etc.), precum şi a celor care privesc legături cu
persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de
infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor
venituri pe căi ilicite;
informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu
accent deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului, care pot avea
relevanţă deosebită;
datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales cele de
valoare, şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;
informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi
contravenţionale ale victimei.
Există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în
special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia
victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante
posibile:
a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi,
nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;
b) victime care nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) şi care
„oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în
care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să
acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.);
c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica
infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul
era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.).
În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele
482
caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte
vestimentare - haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc.);
d) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul,
însă nu-l denunţă din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de
exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va
fi denunţat, se va răzbuna pe copii);
e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
pe care însă nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de
exemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite);
f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
care, în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv
autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai
rar, al victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iubeşte);
g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc
infractorul adevărat, acuză o altă persoană, pe care vor să se răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul,
însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe
care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare
sau bani pe care în mod real infractorul - care s-a rezumat numai la violarea
ei - nu şi le-a însuşit);
i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o
„infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de
a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi regizarea
corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).
Strategii preventive şi de contracarare a victimizării
Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, creşterea ratei
criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimţit
în general de către indivizi, dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai
mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii,
femei, persoane în vârstă, handicapaţi). Uneori, instinctiv sau deliberat,
unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de
victimizare. Cu toate acestea, în realitate, măsurile de autoprotecţie sunt
total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple şi
diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică şi psihosocială.
Măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării
riscurilor victimale pot fi clasificate în: a) măsuri de protecţie socială;
b) măsuri de autoprotecţie.
Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă la identificarea şi
predicţia victimelor potenţiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să
favorizeze, mai mult sau mai puţin săvârşirea unor infracţiuni, T. Bogdan
483
(op. cit., p. 174) propune ca aceasta să urmărească obiectivele mai
importante:
educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi
a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;
pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele
de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a
situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni victime ale
unor infracţiuni;
sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita
ce se recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a
împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie
de victime;
identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin
posibilităţile de cunoaştere ale organelor judiciare - şi promovarea unor
măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora.
De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului
victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări
integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.: strategiile evitării,
(Furstenberg, 1972); tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (Skogan şi
Maxfield, 1981); prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător
(Newmann, 1972). Toate aceste strategii şi tactici, însă, nu pot fi evaluate
cu uşurinţă în ce priveşte eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat
situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.
IV. PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIEI
1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar

S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor
unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi
conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice ce stau la baza
mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui
proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de
reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de
urmărire penală sau a instanţelor de judecată (E. Stancu, Criminalistica,
Editura Actami, 1995, p. 56).
Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat
pe patru faze, şi anume recepţia (percepţia) informaţiilor; prelucrarea
lor logică; memorarea; reproducerea /recunoaşterea /reactivarea.
Mărturia - proces sau act de cunoaştere a realităţii - depinde de
capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie
de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa
484
de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci
esenţialul, şi, nu în ultimul rând, de aptitudinea sa de a le reda.
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare
prin intermediul simţurilor sale, iar acestea, acţionând asupra organelor de
simţ, dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi
percepţii . Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a
formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere. Aprecierea
mărturiei se va face în funcţie de existenţa senzaţiilor care pot fi: cutanate
(tactile, termice, algice), olfactive şi gustative, de recepţia auditivă,
senzaţiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infracţiunii, a
faptei săvârşite reprezintă o cerinţă a principiului aflării adevărului.
2. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire
de sens
Între momentul perceptiv al mărturiei şi cel al reproducerii în faţa
organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării,
al păstrării pentru o anumită perioadă a informaţiilor dobândite – deci,
memorarea, formă de reflectare a experienţei acumulate şi funcţie a
creierului. Din momentul percepţiei, al existenţei informaţiei şi până la
reactualizarea ei există un alt moment, şi anume decodarea sau prelucrarea
informaţiilor. Informaţiile emise, recepţionate integral sau parţial sunt
decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este
fixat în cuvânt şi este purtător de cuvânt.
În procesul de decodare se conştientizează calităţile spaţio-temporale
şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor. În acest
moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea
timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor
organe de simţ, fapt care potenţează relativitatea lor. Însă, alături de
informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul
nostru şi prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice
fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.
3. Memorarea evenimentului judiciar. Stocarea informaţiei în
raport cu dinamica uitării
Mărturia – actul final – implică trei momente, şi anume: percepţia,
memoria şi reproducerea.
Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic, care nu
se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput
nemijlocit şi involuntar, de regulă, fapte şi împrejurări legate de comiterea
unei infracţiuni, este capabil să le reproducă fără a le denatura.
Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei,
care poate fi apreciată prin cunoaşterea mecanismelor fiziologice şi
485
legităţilor generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea
involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că
memorarea este influenţată de diverşi factori – starea emoţională, interesul,
ocupaţia, gradul de înţelegere a fenomenului perceput şi altele, care se expri-
mă diferenţiat, în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de martor.
Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul
procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi
reproducere a experienţei dobândite anterior.
Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achiziţie (memorare);
b) de reţinere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare şi se caracterizează prin:
• Selectivitate – ceea ce o persoană umană memorează mai
repede va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au
o anumită semnificaţie.
• Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conţinut şi
condiţiile activităţilor omului şi mijloacele utilizate pentru realizarea
finalităţii dorite.
• Caracter inteligibil – evidenţiază legătura dintre procesele de
întipărire, conservare, evocare şi gândire.
Între memorare (întipărire) şi păstrare (conservare) nu există o
identificare – însuşirile de a întipări şi conserva faptele percepute sunt
variabile, diferind de la o persoană la alta. Totodată, memorarea poate fi
voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii, interesului manifestat de
martor în reţinerea aspectelor percepute.
Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea
informaţiilor; martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alţii
fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face
însemnări, notează anumite date – toate acestea pentru a face mărturia cât
mai exactă şi completă.
Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului, dar nu
exprimă nici o activitate pasivă, mecanică a informaţiilor dobândite. Ea
atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat şi imprecis, iar eficienţa
acesteia este dată de două condiţii, şi anume: semnificaţia pe care o prezintă
faptele percepute în raport cu experienţa anterioară a subiectului; factori
emoţionali ce stau la baza ei – interese, aptitudini, stări emoţionale.
Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de
a-şi întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi
obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, şi anume
memorarea vizuală şi cea auditivă prezintă importanţă pentru că marea
majoritate a aspectelor legate de o infracţiune, care sunt mai bine percepute,
sunt formate din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul
analizatorilor vizuali şi auditivi.
486
În funcţie de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă
durată, de durată medie şi de lungă durată.
În cazul în care conţinutul memorial este de minimă importanţă, putem
vorbi de memorie de scurtă durată sau memorie primară, întâlnită la reţi-
nerea unui număr de telefon nesemnificativ sau a sumelor parţiale la o
adunare.
Asupra memoriei acţionează „uitarea”, ce constituie reversul păstrării
şi se manifestă sub forma neputinţei reconstituirii unor date memorate, ori în
imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu
acestea ori reproducerea sau recunoaşterea lor eronată. Uitarea atrage după
sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanţelor, a căror reactivare devine
anevoioasă şi chiar imposibilă. Uitarea – condiţie a memoriei – elimină tot
ceea ce este secundar, ceea ce îngreunează capacitatea de reţinere, lăsând loc
arhitecturii generale, structurii întregului.
Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea
reproducerii amânată în raport cu reproducerea imediată sunt cunoscute sub
numele de reminiscenţă. Factorii care pot influenţa reminiscenţa sunt: atitu-
dinea, interesul subiecţilor în raport cu materialul memorat, vârsta acestora.
4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul
testimonial
Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul mo-
ment al formării mărturiei. Este momentul în care cel care a perceput desfă-
şurarea faptelor compare în faţa organelor judiciare în calitate de martor.
În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor,
modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală,
care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere,
spontane a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebările
adresate de organul judiciar – interogatoriul.
Reproducerea poate îmbrăca forma depoziţiei scrise personal de către
martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiţionată atât de fidelitatea
percepţiei şi a memoriei, cât şi de capacitatea de verbalizare, de modalitatea
de exprimare a informaţiilor. Momentul reproducerii este puternic marcat
de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianţa în
care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor
asupra capacităţii de exprimare. Martorul, animat de dorinţa de a ajuta
organul judiciar la soluţionarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale
o imagine supradimensionată.
Un alt element perturbator al depoziţiilor martorilor, obţinute fie sub
forma relatării libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia, venită
din partea organului judiciar. Influenţa ei este puternic resimţită dacă
487
percepţia evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau
martorul este supus unor influenţe exterioare.
Reproducerea este influenţată de mai mulţi factori: imaginaţia,
gândirea, limbajul, atenţia. Reproducerea poate apărea fie sub forma
relatării spontane a faptelor şi prezintă avantajul că martorul va evoca
numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie,
pe care şi le aminteşte cu uşurinţă, dar prezintă şi dezavantajul că întinderea
informaţiilor este redusă, lucru care se poate datora atât unor reale
dificultăţi de reamintire, cât şi ignorării de către martor a unor aspecte
importante; fie sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă.
Se constată o extensie a mărturiei datorită interogatoriului, care are un efect
stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări ce
păreau uitate. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a
amintirii sale. În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă –
declaraţia consemnată personal de martor, la care se va apela numai în
condiţii improprii, în care se desfăşoară reproducerea, ce pot afecta
capacitatea de reproducere orală a martorului.
Ca şi celelalte etape ale mărturiei, şi reproducerea este supusă
erorilor, ce se pot datora unor diferite cauze: denaturări prin audiţie, prin
omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări
constă în faptul că pot fi întâlnite şi în depoziţiile martorului de bună-
credinţă, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că
depoziţia sa este conformă adevărului (A. Ciopraga, Evaluarea probei
testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, 1984, p. 149-156).
Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influenţată în mare măsură şi
de atitudinea martorului faţă de anchetator.
Reactivarea – sub cele două forme: reproducerea şi recunoaşterea –
are loc în condiţiile forţării memoriei. La toate acestea se mai pot adăuga
schimbarea de rol, ce contribuie la distorsionări regretabile, precum şi
presiunile din partea publicului.
Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoaşterea – reprezintă o
modalitate secundară de comunicare a informaţiilor. Recunoaşterea este
realizată de organele de urmărire penală; în cadrul ei, persoanele şi
obiectele având o identitate necunoscută sunt înfăţişate martorului cu
scopul de a le identifica. Fiind vorba de un procedeu tactic, se încearcă
reactualizarea acelor informaţii mai slab consolidate sau temporar reţinute
sau pierdute în neant. În cadrul mărturiei, recunoaşterea se va face în
condiţiile contactului repetat cu persoanele şi obiectele care se înfăţişează în
confruntarea cu imaginea percepută şi stocată de către persoanele care au
venit în legătură cu aceste obiecte sau de către persoane în condiţiile
săvârşirii infracţiunii sau anterior acesteia.
488
Recunoaşterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane
privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun
sau coincid în mare parte cu cele anterioare, şi imprecisă, când se constată
diferite deosebiri.
Toate aceste etape în care mărturia se formează, cu avantajele şi
dezavantajele lor, prezintă interes şi constituie o importantă sursă de
descoperire a infractorului şi pot, până la descoperirea altor metode, să
rămână totuşi singurele modalităţi, chiar dacă pot crea şi o falsă
recunoaştere, de descoperire a celor care încalcă legea.
5. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forţei probante a
mărturiei
Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei
Din punct de vedere al mijlocirii între faptele aduse la cunoştinţa
organelor judiciare şi sursă – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se
poate vorbi despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată,
derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepţia imediată,
originară a faptelor şi împrejurărilor de fapt legate de infracţiune sau de
făptuitor sau dobândite personal de martor. La mărturia nemijlocită, între
sursa din care provin şi sunt transmise informaţiile şi martorul care le percepe
şi le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepţia nemijlocită
implică prezenţa martorului în timpul şi la locul producerii faptelor.
Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece
martorul indirect furnizează informaţii nu asupra unor fapte şi împrejurări
percepute din sursa originară, ci dintr-o sursă mediată, derivată – ex auditu
alieno. Între sursa primară şi cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse
la cunoştinţa organelor judiciare se interpun verigi intermediare.
Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum
spune lumea” derivă dintr-o sursă nedeterminată şi indeterminabilă,
constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o
anumită notorietate, a căror provenienţă nu poate fi precizată.
Între sursa originară şi cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la
cunoştinţa organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente
intermediare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în
care se constată, mai întâi, o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta
circulă pentru a putea fi mai uşor de povestit, apoi o accentuare a unor
impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste şi, în sfârşit,
asimilarea, prelucrarea informaţiilor în raport cu deprinderile, interesele,
sentimentele celui care primeşte informaţia.
Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare şi
apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers
489
proporţional cu numărul verigilor ce separă percepţia iniţială de martor, ca
subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoştinţa
organelor judiciare.
În procesul de confruntare a informaţiilor provenite din sursa iniţială
cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existenţa unei depline
concordanţe între acestea, dar şi o neconcordanţă asupra unor elemente
care, considerate a fi lipsite de importanţă, nu au fost comunicate
martorului. Cunoaşterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla
informaţiile reale şi necesare pentru aflarea cauzei. Toate această activitate
revine anchetatorului, procuror sau organ de poliţie, care trebuie să
„navigheze” printr-o mare de informaţii, de zvonuri, de persoane.
Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina şi cu
părţile în proces
Martorul trebuie privit în raport cu poziţia ocupată de el în complexa
împletire a relaţiilor şi faptelor care constituie obiectul litigios, în raport cu
dispoziţiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză, deci în
raport cu situaţia reală a martorului faţă de pricină şi faţă de ceilalţi
participanţi în procesul penal.
Prima latură a acestei probleme – legătura cu atitudinea martorului
faţă de pricină - reprezintă un moment important în ceea ce priveşte
interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluţionată
într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o
anumită nesinceritate sau parţialitate care se va reflecta şi în mărturie.
Cea de-a doua latură – legătura cu părţile în proces – vizează poziţia
subiectivă a martorului faţă de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea
civilă, partea responsabilă civilmente – deci raporturile de rudenie, amiciţie,
duşmănie, sentimentele de teamă, antipatie sau simpatie ş.a.
O altă situaţie care ar putea să creeze o prezumţie de interes material
sau moral în rezolvarea cauzei este cea dată de suprapunerea celor două
calităţi – martor şi soţ, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau
cu celelalte părţi. În situaţia în care este rudă apropiată cu
învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de
obligaţia de a depune mărturie. Este însă o excepţie relativă, deoarece
rudele sau soţul pot depune mărturie, rămânând la latitudinea lor dacă-şi
exercită acest drept sau nu.
O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situaţia
reală a martorului în lanţul împrejurărilor cauzei, al raporturilor în care se
află acesta cu ceilalţi participanţi în proces, al poziţiei sale subiective faţă de
cei care au o anumită calitate în proces. În acest punct interesează
personalitatea martorului din punctul de vedere al relaţiilor sale cu ceilalţi,
cu părţile în proces.
490
Calitatea de martor implică şi anumite obligaţii, şi anume, de a se
înfăţişa în faţa organului judiciar ori de câte ori este chemat. Martorul,
pentru a se elibera de această obligaţie, poate trece sub tăcere anumite fapte,
evenimente legate de săvârşirea infracţiunii.
6. Repere particulare vizând mărturia şi martorul
Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei
minciunii în comportamentul juvenil*
La copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului raţional.
Primele neconcordanţe dintre fapte şi relatarea lor pot fi considerate
pseudo-minciuni, deoarece copilul „brodează”, imaginează din plăcere, din
opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii.
Dintre categoriile de minciuni ale marii copilării se vorbeşte mai ales
despre minciuna ce gravitează în jurul simbolului fructului oprit, trăit ca
atare datorită dezvoltării conştiinţei morale. Minciuna de imitaţie constituie
o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un băiat mai
mare, minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită (asociată cu
denigrarea) şi/sau chiar aceea de consimţire a afirmaţiei mamei care cere să
se spună că nu este acasă dacă este chemată la telefon, constituie alte
categorii de minciună. Spre 11 – 13 ani, se minte pentru a face plăcere sau a
evita o neplăcere, pentru a părea mai puternic sau mai bun, mai priceput
etc.; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în evidenţă insatisfacţii
privind mediul înconjurător, modul de viaţă.
Forma cea mai benignă prin consecinţele sale este mitomania vanitoasă,
dar există şi o formă malignă şi perversă de mitomanie. Această tendinţă
morbidă de a altera adevărul ar ţine, după E. Dupré, de constituţia individului.
Psihologia martorului minor
Dezvoltarea psihicului fiinţei umane este condiţionată şi de vârsta sa,
astfel că, de fapt, nu ar trebui să se vorbească de psihologia minorului, adică a
persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se aibă
în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii, cunoscute fiind,
desigur, diferenţele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente
între un minor de 4 – 5 ani şi un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui
să se comporte faţă de minori şi să le aprecieze declaraţiile ţinând seama de
toţi factorii care influenţează psihicul lor şi, în special, de vârstă, de gradul de
dezvoltare fizică, psihică şi intelectuală, inteligenţa, capacitatea de percepere,
de înţelegere a evenimentelor, de memorare şi de redare, sugestibilitate,
înclinaţie spre fantezie. Aprecierea declaraţiilor (în lumina acestor atitudini)
se va face distinct, de la caz la caz, în funcţie de persoana de la care emană.
* Ursula Şchiopu şi colab., Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura

Babel, Bucureşti, 1996, p. 453-454.
491
Teama de a nu fi descoperit şi sancţionat îl determină pe minorul
infractor să aibă o atitudine de neîncredere şi ostilitate faţă de organele de
justiţie. Lipsa conştiinţei vinovăţiei pentru anumite infracţiuni, pe care
uneori minorul, date fiind cultura, vârsta, experienţa, nu le consideră ca
atare (furtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de
tren), îl determină a se considera nedreptăţit.
Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viaţă, are un
spirit practic foarte dezvoltat, manifestă perfidie, neîncredere şi atitudine
defensivă permanentă faţă de semeni şi, mai ales, faţă de justiţie, precum şi
tendinţa de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de respect
faţă de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la
schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun.
Anchetatorul va trebui să reţină acest fapt.
Minorul victimă a unei infracţiuni are, în general, aceleaşi trăsături ca
şi majorul, cu tendinţa de a exagera mai mult faptele a căror victimă a fost,
atât din cauza emoţiei, a fricii care i-au alterat perceperea, cât şi din
interesul de a obţine avantaje materiale şi de a se răzbuna pe infractor.
Sugestibilitatea şi teama îl fac deseori instrumentul celor sub a căror
autoritate se află şi care uneori încearcă să profite în urma infracţiunii a
cărei victimă a fost minorul.
Martorul minor are aceleaşi trăsături psihice caracteristice, care
influenţează declaraţiile sale. Tendinţa acestuia spre fantezie şi sugestibi-
litate constituie cel mai important factor care determină neîncrederea,
deseori justificată, în declaraţiile sale.
Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor
A. Dispoziţii legale: probleme procesuale în legătură cu ascul-
tarea minorilor
Pentru realizarea reglementărilor din dreptul penal cu privire la
minoritate, a fost necesar să se înfiinţeze, pe linie procesual penală, o
procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, iau
contact cu organele însărcinate cu înfăptuirea justiţiei. Această procedură se
justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea
intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor
procesuale acordate de lege.
Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este
minor. În această situaţie, „organul de urmărire penală va asigura prezenţa
apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu
infractori minori, apare condiţia obligatorie a efectuării anchetei sociale.
(A se vedea Gh. Nistoreanu şi colab., Drept procesual penal, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 314).
492
B. Pregătirea ascultării. Ascultarea. Procedee tactice ale ascultării
Faţă de particularităţile prezentate anterior, apare evidentă necesitatea
aplicării unor procedee adecvate cu ajutorul cărora să se poată obţine
declaraţii fidele, cât mai apropiate de realitatea faptică. În acest scop, tactica
aplicată trebuie să fie asemănătoare tacticii aplicate la ascultarea
învinuitului şi a martorilor majori, cu unele modificări impuse de
particularităţile psihice ale minorilor, ţinându-se seama de vârstă, dar şi de
particularităţile persoanei audiate.
* Pregătirea ascultării: limita iniţială este marcată de culegerea de
informaţii (cât mai amănunţite) cu privire la minor şi familia sa, cu privire
la eveniment, la interesul pe care aceştia îl au în soluţionarea cauzei,
precum şi asupra legăturilor cu părţile. Modul în care va fi audiat,
întrebările ce i se vor pune, formularea şi ordinea lor sunt de mare
importanţă pentru obţinerea unor declaraţii sincere, cât mai apropiate de
realitate.
* Procedeele tactice sunt, în general, aceleaşi ca şi la ascultarea
majorilor, cu unele particularităţi specifice trăsăturilor caracteristice ale
minorilor. Stabilirea contactului psihologic – deseori dificil de realizat din
cauza neîncrederii, fricii de necunoscut a minorului care nu-şi dă seama de
ceea ce va urma, chiar şi atunci când este chemat doar ca martor - este
foarte importantă. Atunci când anchetatorul are unele îndoieli asupra stării
psihice a minorului sau asupra dezvoltării sale intelectuale, el poate recurge
la serviciile unui medic psihiatru, care să asiste la ascultare, sau, eventual,
poate să ordone o expertiză medicală. Formularea procesuală a declaraţiilor
se va face în aceleaşi condiţii ca şi la audierea persoanelor majore. Este
recomandabil să se facă consemnarea declaraţiilor minorului la sfârşitul
audierii, întrucât dacă aceasta se face în timpul audierii, minorul, văzând că
cele declarate de el sunt consemnate, poate avea unele reticenţe, temeri care
îi influenţează defavorabil declaraţiile.
Mărturia, între bună şi rea-credinţă
Martorul de bună-credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin
faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului
material necesar desfăşurării corecte a proceselor.
Trebuie să facem distincţie între cazul mărturiei unui om ce relatează
fapte şi evenimente care s-au desfăşurat într-un timp îndelungat (exemplu,
un martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viaţă al
infractorului) şi cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care
a asistat (exemplu, accident de maşină, scandal pe stradă), unde acţiunea s-a
desfăşurat într-un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate greşi prin
doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare şi elemente de
apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii, care îşi găseşte
explicaţia în psihologie.
493
Stern, referindu-se la erorile care apar în mărturie, susţine că acestea
sunt de două feluri:
Erorile substanţiale, care pot îmbrăca mai multe forme începând de la
omisiuni de elemente şi până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii
poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului, vorbim
de negare. Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adăugirilor, de regulă, de
oameni, de fapte, la relatările spontane şi sunt în funcţie de fantezia
martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale, care nu se referă la existenţa, poziţia sau negarea
obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporţii a calităţilor
(culoare, formă), a cantităţilor şi a relaţiilor lor.
Procesul psihic al recunoaşterii – cea de-a treia treaptă a mărturiei –
este supus şi el erorii, atât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi identificarea
persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât şi
recunoaşterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârşit fapta.
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus, de asemenea,
unor erori. Reproducerea constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor
evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial.
Relatările martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de
denaturări, şi anume: denaturarea prin audiţie (adaugă ceva realităţii), prin
omisiune, prin substituţie şi prin transformare.
Magistratului îi revine rolul de a interveni pentru a stabili şi cerceta,
în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei
judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize, experimente,
testări intersubiective şi biodetecţie (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea,
op.cit., p. 116).
Din perspectivă psihologică, martorul de bună-credinţă dorind să
contribuie la aflarea adevărului, depoziţia sa va fi supusă unor
disfuncţionalităţi ce se datorează atât erorilor şi denaturărilor din relatările
subiecţilor sau percepţiei eronate sau lacunare, cât şi unei atitudini ce poate
orienta şi percepţia, şi reproducerea într-o anumită direcţie. O altă cauză ar
putea fi intervalul de timp care se interpune între percepţie şi relatare sau
apariţia unor întrebări sugestive sau acele discuţii ce pot interveni între
martori (A. Roşca, Metodologii şi tehnici experimentale în psihologie,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 186). Mărturia de bună-credinţă
poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără şi „unghiul de
deviere”. Un alt factor care poate influenţa şi crea o disfuncţionalitate a
mărturiei de bună-credinţă este „efectul de halo”. Acest efect poate genera
distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului care reprezintă obiectul
mărturiei. Efectul de halo constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod
necritic, neadevărat asupra întregului.
494
În categoria indiciilor pozitive se pot încadra: atitudinea francă,
deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări,
regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea
că, dacă ar fi ştiut că asemenea împrejurări interesează justiţia, ar fi depus
stăruinţă să le reţină, expunerea riguroasă, precisă, însoţită de o mimică
adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La polul opus se află atitudinea
de prudenţă exagerată, rezervată, expunerea şovăielnică, obscură, sinuoasă,
contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activităţii
glandelor sudoripare, gestica forţată, imprecizia în răspunsuri, vocea
coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc. Magistratul, ancheta-
torul, utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea adevăratei
atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate şi cerute de
situaţia respectivă, îşi pot forma intima convingere – finalitatea acestui
proces, ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.
7. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului
şi a mediului de provenienţă. Mentalităţi. Cutume. Obiceiuri
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice şi de cercetare
penală, reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informaţii despre
condiţiile săvârşirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar şi
mijlocul prin care făptuitorul este adus în faţa justiţiei pentru a fi tras la
răspundere penală.
Mărturia nu poate exista fără martor. Pentru a fi obţinută, mărturia
necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoaşterea fiinţei
umane. Noţiunile de psihologie deţinute de organul de cercetare penală, de
organul juridic, ajută la cunoaşterea martorului, dar nu ca persoană
implicată într-un cerc vicios, ci ca fiinţă umană, cu trăsăturile sale
caracteriale sau morale, reputaţia sa, educaţia primită şi trăsăturile sale
temperamentale.
Prin caracter se înţelege suma acelor însuşiri ale persoanei care-şi pun
amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăşi şi care o
deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane (A. Ciopraga,
op.cit., p. 186).
Ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al
martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea,
corectitudinea, modestia, generozitatea, la polul negativ aflându-se:
necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea, egocentrismul. Atât
trăsăturile negative, cât şi cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere
a credibilităţii personale a martorului.
Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăieşte, el
fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea
mărturiei trebuie luat în considerare mediul, deoarece acesta oferă
495
organelor judiciare preţioase informaţii asupra poziţiei de parţialitate sau
imparţialitate pe care martorul se situează.
În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în
raport cu tipul psihologic căruia aparţin, încercări de a aşeza martorii într-o
categorie sau alta în funcţie de trăsăturile temperamentale dominante pentru
a se evidenţia măsura în care apartenenţa lor la un tip psihologic sau altul
influenţează favorabil sau defavorabil asupra percepţiei, memorării sau
reproducerii.
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, este bun observator,
descrie lucrurile după însuşirile lor exterioare, nu este preocupat de
semnificaţia scenei la care a participat, iar percepţia se desfăşoară în
absenţa unei participări afectiv-emoţionale. Martorul obiectiv este acela
care înregistrează corect şi memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer
date care depăşesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv implică o mărturie descriptivă, caracterizată printr-o
largă extensie, printr-o observaţie minuţioasă şi o fidelă fixare în memorie.
Poate cuprinde o depoziţie interpretativă, datorită afectivităţii pe fondul
căreia se realizează percepţia, căutării semnificaţiei, a cauzei care a
determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în unul din aceste două tipuri
şi, în funcţie de ele, îşi poate da seama de modul său de a se manifesta.
8. Mărturia şi concordanţa conţinuturilor

Mărturia, în funcţie de modul său de percepere, poate constitui în
ansamblul probelor o verigă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate
fi unicul material probator. În situaţia în care ea reprezintă un element, o
verigă probatoare, este necesară o apreciere a probelor, în care se impune
evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe pentru a se constata dacă ele
concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai
multe mărturii simultane care-l contrazic, aprecierea presupune evaluarea
critică a acestora, dacă ele constituie o probă exclusivă, luarea în calcul a
factorilor de credibilitate legaţi de persoana martorului.
Prin mărturii simultane se înţeleg mărturiile persoanelor care au
perceput în mod nemijlocit, în condiţii similare de loc şi timp, aceleaşi fapte
sau împrejurări de fapt.
În depoziţiile succesive ale martorilor, secvenţele activităţii
infracţionale, principalele momente ale acţiunii întreprinse de infractor sau
de cel spre care se îndreaptă infracţiunea şi alte aspecte se regăsesc
reproduse fidel în depoziţiile lor, în condiţiile în care au perceput faptele în
aceleaşi împrejurări.
Când există concordanţă sub aspectul împrejurărilor esenţiale, al
mărturiilor simultane, cauza trebuie căutată în identitatea proceselor
496
psihice, în reflectarea corectă în psihicul martorilor a faptelor esenţiale, în
similitudinea condiţiilor de percepţie sau în absenţa unor cauze subiective
de distorsionare a faptelor. Acesta este aspectul pozitiv, deoarece
concordanţa mărturiilor similare se poate datora şi unui cerc fraudulos
realizat între martori şi cel în favoarea căruia urmează a se depune mărturia,
aşadar, aspectul relei-credinţe. Atât concordanţa, cât şi nepotrivirile îşi au
cauza în condiţii obiective şi subiective ale percepţiei. Tactica aplicată în
aceste condiţii este luarea la anumite intervale de timp a depoziţiilor
aceloraşi martori pentru a se vedea în ce măsură fidelitatea este păstrată,
avându-se în vedere factorii care perturbă memoria şi, implicit,
reproducerea. În faza urmăririi penale, anchetatorul poate folosi diverse
procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel
sunt întrebările de detaliu pentru a se obţine amănunte referitoare la diferite
împrejurări ale faptei săvârşite, pentru a se verifica informaţiile. Pot fi
folosite mai ales în cazul depoziţiilor simultane, pentru a se dovedi
omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere:
9. Mărturia şi contradictorialitatea conţinuturilor

Ca şi concordanţa conţinuturilor, care reiese din repetarea audierii
martorilor în faţa organului judiciar la intervale de timp, contra-
dictorialitatea conţinuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor. Aceste
două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să aibă intima
convingere că depoziţiile martorilor sunt conforme cu derularea faptelor.
Pentru a-şi forma însă intima convingere, anchetatorul/magistratul
trebuie să cerceteze depoziţiile martorilor sub aspectul eventualelor contradicţii,
dintre aceste depoziţii una fiind falsă, iar alta confirmând realitatea. O primă
contradicţie în depoziţia martorului va fi rezultatul unei emotivităţi sporite,
datorate ascultării imediat după săvârşirea infracţiunii. Contradicţiile nu sunt
rezultatul numai al relei-credinţe, ele se pot datora şi bunei-credinţe. Problema
care apare în această situaţie vizează efectele erorii. Cauza erorii în această
situaţie trebuie căutată în situaţiile fireşti – uitare, trecerea unui interval de timp
de la producerea faptelor etc. Martorul poate greşi asupra unor împrejurări, dar
poate spune adevărul cu privire la celelalte.
La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât
întinderea şi caracterul erorii, cât şi aspectul cantitativ, adică numărul lor.
Existenţa unei singure erori parţiale, în general, nu este în măsură a se
răsfrânge asupra întregii mărturii; existenţa unui număr mai mare de
contradicţii, chiar având un efect limitat la anumite împrejurări, este în
măsură să pună sub semnul întrebării veridicitatea întregii mărturii. Situaţia
va deveni sensibil modificată când martorul revine asupra depoziţiilor
iniţiale, le retractează, făcând noi depoziţii care le contrazic, le anulează pe
cele dintâi. Va fi necesar să se cunoască dacă au avut loc influenţe asupra
497
acestuia. Organul judiciar aflat într-o asemenea situaţie va trebui să
determine motivele retractării, dar şi poziţia pe care o ocupă martorul în
raport cu părţile. În urma identificării adevăratului motiv al retractării, a
confruntării factorilor de credibilitate şi de incredibilitate circumscrişi celor
două declaraţii succesive contrare, a confruntării lor cu ansamblul probelor
administrate, organul judiciar reţine depoziţia considerată sinceră şi înlătură
pe cea mincinoasă, indiferent în faţa cărui organ a fost dată.
10. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor.
Strategii şi atitudini în identificarea şi contracararea martorului de
rea-credinţă
În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se
pregătească atât pe sine, cât şi mediul audierii.
Din punct de vedere psihologic, anchetatorul trebue să adopte o
atitudine de calm, de evitare a unor reacţii care să trădeze o anumită gândire
faţă de declaraţiile martorului. El trebuie să înregistreze toate schimbările
psihofiziologice ale martorului la întrebările puse, pentru a le corobora cu
răspunsurile acestuia, dar fără ostentaţie şi fără ca martorul să realizeze că
este supus unei inspecţii exterioare.
Familiarizarea dintre martor şi anchetator se va face printr-un ton
adecvat, prin întrebări, discuţii exterioare obiectului cauzei.
O atitudine pasivă, de dezinteres faţă de martor, de depoziţia sa, o
atitudine care poate lăsa impresia că ceea ce acesta relatează este cunoscut,
necunoaşterea materialului cauzei constituie indicii că organul judiciar
desfăşoară o muncă formală şi, deci, poate fi uşor indus în eroare. Efectul
negativ rezultat se va răsfrânge asupra plenitudinii şi fidelităţii mărturiei.
Anchetatorul poate conduce şedinţa în direcţia dorită fără a lăsa să se
vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul anche-
tatorului, el va ajusta şi adapta informaţiile deţinute la ceea ce anchetatorul
vrea să ştie (A. Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică, p. 214-215).
Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe
parcursul cărora se vor evidenţia regulile şi procedeele criminalistice. Aceste
trei etape sunt: 1) identificarea martorilor; 2) relatarea liberă; 3) formularea de
întrebări şi răspunsurile date de martor.
Martorul adoptă fie o poziţie de sinceritate, de bună-credinţă,
manifestată în dorinţa de a face declaraţii sincere şi complete, fie o poziţie
de rea-credinţă, manifestată în tendinţa de denaturare, de contrafacere a
faptelor. Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite şi, în
funcţie de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziţie pentru
a preveni sau determina martorul să renunţe la atitudinea de rea-credinţă.
Procedeele tactice diferă în funcţie de personalitatea martorului, a
anchetatorului. Ele vor fi adoptate în funcţie de aceste criterii, de natura
498
cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la
obţinerea unui rezultat conform cu adevărul.
11. Raţionamente (deducţii / inducţii). Analogii. Interpretări
asupra conţinutului mărturiei
În momentul în care s-a obţinut de la martor o depoziţie, operaţia nu
va fi oprită aici. Depoziţia va fi analizată în ansamblul celorlalte probe,
dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar, individual, va fi
analizată sub trei aspecte:
1. Extinderea mărturiei.
2. Fidelitatea.
3. Gradul de certitudine subiectivă.
Primul aspect, extinderea mărturiei, vizează elementele componente
ale depoziţiei, dacă aceasta acoperă total sau parţial toate elementele
evenimentului la care mărturia se referă. Elementele componente ale
depoziţiei cuprind atât condiţiile obiective în care martorul a asistat la
evenimentul incriminat, adică locul de unde a privit, a auzit, cât şi
capacitatea sa de a reţine, în funcţie de timp, de starea afectivă din
momentul percepţiei.
Al doilea aspect, fidelitatea, este condiţionată de o recepţie optimă şi
de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a
faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită
cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea
exactă a celor văzute, sunt poate puţine.
Al treilea aspect, gradul de credibilitate subiectivă, joacă un rol
important în mărturie. În momentul interogatoriului, faptele urmărite de
anchetator încep să se înşire de-a lungul unui drum fără capăt, pentru
moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o totală
incertitudine exprimată în „nu ştiu”. Un subiect se găseşte în stare de
incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una
nu este dominantă; gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul
de soluţii, cât şi cu forţa relativă a reacţiilor faţă de alternative.
Din practica interogatoriilor se cunoaşte că martorul, în relatarea
spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar,
dacă i se pun întrebări care vor evidenţia posibilitatea unor alternative
plauzibile, va pierde certitudinea iniţială.
În ansamblul mărturiei pot apărea contradicţii determinate de
existenţa atât a declaraţiilor succesive, cât şi a celor simultane. S-a constatat
că se pot ivi şi contradicţii între depoziţiile martorilor aflaţi de aceeaşi parte
apărare-acuzare. Martorul a dobândit această calitate la propunerea părţilor.
Existenţa contradicţiei poate indica faptul că eroarea sau buna-credinţă se
află de partea pentru care martorii au depus mărturii contradictorii. Din cel
499
de-al doilea aspect – contradicţii între mărturiile martorilor aflaţi de părţi
opuse – se va deduce că una din mărturii este falsă sau eronată, dar nu se va
şti de care parte se află eroarea sau minciuna.
Mărturia – declaraţia scrisă a persoanei ce a participat accidental sau
voluntar la săvârşirea unei fapte penale, dată în faţa organului judiciar sau a
magistratului –, pentru a putea fi aşezată la baza convingerii organelor
judiciare, trebuie să satisfacă două cerinţe imperative:
sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credinţă;
fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realităţii faptului
perceput.
În verificarea şi interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor
două imperative.
Sinceritatea este însuşirea mărturiei, materializată în dorinţa marto-
rului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în
faţa organului judiciar; însuşire însoţită de o manifestare spontană – francheţe
– ce conferă martorului de bună-credinţă note fizionomice particulare.
Fidelitatea este o însuşire subiectivă ce constă în capacitatea
martorului de a-şi aminti şi reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul
depoziţiei, ea se traduce printr-o exactă corespondenţă între faptele
comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
Mărturia, declaraţiile de martor reprezintă un mijloc de probă care
vine să soluţioneze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe –
acte, interogatorii. Mărturiile trebuie să se armonizeze nu numai cu ele
însele, dar trebuie să fie concordante în ansamblul probelor, să nu fie
contrazise de fiecare probă în parte şi, implicit, de probele constituite în
ansamblu.
V. INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA)
DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ
1. Noţiuni introductive
A. Definiţia interogatoriului
Una din modalităţile de abordare a persoanei de-a lungul procesului
penal este indubitabil ascultarea: desfăşurarea procesului penal, atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii este de neconceput fără
ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a
organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile
informaţii – învinuitul sau inculpatul.
Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane,
învinuitul sau inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există o
presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul
acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare
500
penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează şi termenul de
audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când îl
are în vedere pe învinuit sau inculpat, această activitate este denumită
interogatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obţinere a
informaţiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calităţi.
Această reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două
forme: relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute; răspunsurile la
întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.
Din perspectivă strict psihologică, câteva comentarii se impun:
a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiaţi
verificării unor cunoştinţe şcolare sau schimbului unilateral de informaţii,
conotaţiile ambilor termeni având caracter contemplativ-static, or, această
semnificaţie este departe de relaţia de opozabilitate interpersonală de tip
special specifică urmăririi penale;
b) termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece
trimite către domeniul sociologiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest
termen, prin specificul consacrării sale în trecut, se asociază relelor
tratamente şi abuzului specific anchetatorului de tip torţionar;
c) deşi părerile continuă să fie împărţite, opinăm pentru termenul de
interogatoriu şi, respectiv, interogarea judecătorească, drept cele mai
potrivite realităţii pe care în fond o vizează.
În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de
interogatoriu este impropriu folosit şi îi sunt reduse sensul, aria sa de
activitate. În ceea ce ne priveşte, credem că, definind interogatoriul ca fiind
contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat
sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului
de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre
o faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în
care s-a comis fapta, a identificării făptuitorilor şi, în funcţie de adevăr, a
stabilirii răspunderilor, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care
urmărirea penală o reclamă.
B. Caracteristicile interogatoriului
Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte
proprii interogatoriului judiciar:
• Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de
standardele sale profesionale: aflarea adevărului cu privire la făptuitor şi
faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul
este motivat de diminuarea responsabilităţii sale în cauză; pe unul îl animă
prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preţ a libertăţii sale.
• Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziţia
celui ce a săvârşit infracţiunea, în poziţia celui care a nesocotit legea, iar în
501
cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecinţele
faptei comise; organul judiciar ocupă o poziţie opusă, el este învestit cu
autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcţiei pe care o exercită în
vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului.
• Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului
sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana
autoare a infracţiunii îşi dirijează comportarea în mod conştient, ţinând
seama de situaţia reală prezentă şi prevăzând şi urmările actelor sale.
• Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”. De cele mai
multe ori, infractorul „merge în zig-zag”, recunoscând o parte la început,
negând apoi cu înverşunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru
ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar şi aceea, de foarte multe
ori, incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziţii tactice ale infrac-
torului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de gradul
lui de vinovăţie, ci şi de poziţia relativă pe care o are faţă de anchetator.
• Intimitatea, stresul şi riscul sunt specifice derulării
interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci şi,
concomitent, psihologică. Pentru ca aceasta să se pună în fapt, relaţia
interpersonală devine specială prin intimitate. Nu o dată, învinuitul trebuie
să treacă peste sentimentul de ruşine, peste starea de teamă, ştiut fiind că
este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă
etc., în prezenţa unor persoane, altele decât anchetatorul. În acelaşi timp,
mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câştigarea încrederii, cu trăirea
sentimentului de înţelegere, cel puţin umană, a dramei judiciare pe care
învinuitul o trăieşte. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturi de
confruntare, nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire
penală poate avea în faţă o personalitate cu un mental disfuncţional,
disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- şi
autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul
consimte liber şi pe care şi-l asumă din perspectiva profesionistului.
C. Planurile situaţionale
Activitatea profesională a organelor de urmărire şi cercetare penală
constă într-o confruntare permanentă pe care ele o poartă, în calitate de
anchetator, cu persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relaţii
interpersonale primare. Pe de o parte, anchetatorul, cu tehnica şi
imaginaţia sa, iar pe de altă parte, infractorul, care speculează orice
amănunt, creîndu-se o tensiune care se desfăşoară pe mai multe planuri,
oferind diferite situaţii în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl
are anchetatorul.
Din perspectiva experienţei practice se disting următoarele patru
situaţii (planuri situaţionale) (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, op.cit.):
502
a) planul situaţional deschis este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute de ambele părţi
(exemplu: infracţiunile flagrante);
b) planul situaţional orb este caracterizat de situaţia în care datele
despre comiterea infracţiunii, probele materiale şi informaţionale sunt
cunoscute numai de anchetator (exemplu: denunţurile, exploatarea
mijloacelor speciale etc.);
c) planul situaţional ascuns este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute numai de către persoana
interogată;
d) planul situaţional necunoscut este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator,
nici de infractor (exemplu tipic: suspecţii cercetaţi cu ocazia unor razii,
scotociri, filtre de circulaţie etc.).
O deosebită importanţă în cadrul relaţiilor interpersonale o are
autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său
expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoţională,
simpatie sau antipatie faţă de persoana interogată etc.). Autocontrolul nu
este un exerciţiu în sine, gratuit, ci, dimpotrivă, este o necesitate menită a
contracara studierea anchetatorului de către persoana suspectă.
2. Etape şi strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului.
Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului
Atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti,
audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte:
verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului – cunoaşterea
statutului de persoană fizică al învinuitului sau inculpatului, în sensul legii
civile; ascultarea relatării libere; adresarea de întrebări, din partea
anchetatorului în faza de urmărire penală, a procurorului şi a părţilor în faza
cercetării judecătoreşti, prin intermediul preşedintelui completului de
judecată şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin
intermediul preşedintelui de complet.
a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă
persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă
în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de
muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care
pot contura situaţia civilă a învinuitului. Verificarea identităţii nu constituie
doar un simplu act tehnic, ci şi un bun prilej de a studia comportamentul
învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la
întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care
503
le afişează. Aceste observaţii ajută la stabilirea procedeelor tactice de
ascultare; cu cât ele sunt mai cuprinzătoare şi mai temeinice, cu atât
ascultarea va fi mai uşoară.
b) Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea
unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să
declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În
acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a
declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor
firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor
întrebări. În acelaşi timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe
învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire
la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-şi
stabilească procedeele tactice pe care le va adopta în ascultare. În timpul
ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, manifestarea
satisfacţiei sau a nemulţumirii. Relatarea liberă este un bun prilej pentru
anchetator de a cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea
celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea
adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul
cauzei şi învinuirii. În această etapă se adresează întrebări prevăzute în
planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe
parcursul ascultării, în funcţie de răspunsurile învinuitului, de poziţia sa, de
problemele nou apărute în timpul ascultării. Întrebările folosite în timpul
ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul
urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi
lămurite, astfel: întrebări temă (cu caracter general), care vizează fapta –
învinuirea în ansamblul său; întrebări problemă, prin care se urmăreşte
lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale
cauzei; întrebări detaliu, având caracter strict limitat la anumite amănunte
prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate.
Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde,
în primul rând, de poziţia învinuitului cu privire la învinuire. Dacă se
apreciază că declaraţia nu este completă sau unele probleme sunt neclare,
se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare şi de
control. Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete,
evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să
exprime opinii personale. În condiţiile când învinuitul încearcă să nege
faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare şi de control,
trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările „detaliu”. O situaţie
aparte este aceea când învinuitul refuză să facă declaraţii. Cunoscând
504
personalitatea şi psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească
motivele pentru care acesta refuză colaborarea.
Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului)
Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi
stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folo-
sesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.
Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi
mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor
declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la aflarea adevărului şi
clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice
criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare.
O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză
în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului (inculpatului).
Procedee tactice de ascultare a învinuitului cunoscute în practica
autorităţilor judiciare:
a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu.
b) Strategii de interogare repetată.
c) Strategii de interogare sistematică.
d) Strategii de interogare încrucişată.
e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie.
f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie.
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea
celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii.
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului* sau justificarea
timpului critic.
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic.
j) Coordonatele psihologice ale instituţiilor confruntării, prezentării
pentru recunoaştere şi reconstituirii ca activităţi ale urmăririi penale.
VI. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT –
VINOVĂŢIA CA TRĂIRE PSIHICĂ ŞI REALITATE JUDICIARĂ
1. Matricea infracţională (culpabilizatoare). Matricea morală din
perspectiva contradictorialităţii
Procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea infracţiunii, precum şi
cele ce succed acesteia sunt integrate conştiinţei infractorului sub forma unui
pattern infracţional stabil, cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoţională
specifice şi cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea, în virtutea
căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realităţi
psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă
(inclusiv substratul ei afectiv-emoţional).
* Definim alibiul ca pe un construct mental, strategie cognitiv-
demonstrativă, parţial acoperită faptic, prin care o persoană bănuită caută: a) în timp
– să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei; b) în spaţiu – să se plaseze
cât mai departe de locul comiterii faptei; c) să-şi facă simţită prezenţa.
505
Structurile informaţionale, reprezentând matricea infracţională,
rămân implementate în neuronii scoarţei cerebrale datorită psiho-
sensibilităţii latente ce poate fi reactivată, dislocată şi exteriorizată (moni-
torizată) în biodiagramele specifice investigaţiei conduitelor simulate, fiind
identificabilă (exclusiv la autorii faptelor infracţionale) sub impactul stimu-
lilor de natură psihologică. Definită strict, matricea infracţională este o
realitate a conştiinţei infractorului, filmul netrucat şi netrucabil al derulării
infracţiunii, autoimplementat secvenţă cu secvenţă în memoria infractorului.
2. Indicatorii fiziologici, semnificaţia şi sensul stimulilor declan-

şatori de emoţie în simulare
După 1900, cercetările întreprinse în direcţia „detectării simulării”, a
„minciunii”, au fost tot mai numeroase, specialiştii plecând de la faptul că
stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt
şi cele specifice învinuitului sau inculpatului care caută să ascundă
adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste
modificări (răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei,
dereglarea ritmului respiraţiei şi a celui cardiac etc.) pot fi sesizate direct de
către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoştinţe de psihologie,
fiziologie şi, bineînţeles, spirit de observaţie adecvat profesiunii.
Tehnicile de investigare, care detectează emoţia şi nu cauzează
acesteia, se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente: în momentul
simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoţionale; persoana
ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale.
Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii
emoţionale, folosiţi în actualele tehnici de detecţie a simulării, a sincerităţii
sau a nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de
tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ), cum ar fi:
modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în ritmul şi ampli-
tudinea pulsului, precum şi în tensiunea arterială; modificarea caracteristicilor
normale ale respiraţiei, care, în prezenţa emoţiei, devine neregulată şi mai
grea; modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită reacţia electro-
dermică (R.E.D.); modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcţiei
fonatorii influenţată de schimbarea tremurului fiziologic al muşchiului
aparatului fonorespirator; modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în
privinţa vitezei de execuţie şi a presiunii, care se poate accentua sau reduce.
(T. Bogdan, T. Butoi, Tratat practic de criminalistică, vol. II, p. 368).
Alţi indicatori fiziologici sunt: tensiunea musculară (crisparea);
temperatura corpului; comportamentul ocular; activitatea electronică a
scoarţei cerebrale, înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub
forma electroencefalogramei (EEG), ea fiind un indicator important al
tensiunii psihice.
506
VII. JUDECATA
1. Instituţia judecăţii
Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de
logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă
jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost învestit.
Prin judecată - ca fază a procesului judiciar - se înţelege acea etapă
procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor judecătoreşti din
momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau
civile şi este considerată faza centrală. (I. Neagu, Tratat de procedură
penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p. 478) şi cea mai importantă a
procesului penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal,
deoarece numai pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se
poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi
concretizată în hotărârea judecătorească.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că
instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi
participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei. În faza de
judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu pot fi întâlnite
în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt: publicitatea,
nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. Ele au fost instituite în
scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, fiind
în acelaşi timp garanţii pentru întreaga fază de judecată. Pe lângă principiile
specifice fazei de judecată, procesul penal român se desfăşoară în baza unor
principii fundamentale care contribuie, în final, la aflarea adevărului, şi de
la care instanţa de judecată nu se poate abate.
• Judecata se desfăşoară pe parcursul mai multor etape: începutul
judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi deliberarea.
Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este
cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca
obiect administrarea probelor şi rezolvarea cauzei.
În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge
probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata dacă este sau nu
cazul să judece ca instanţe de fond.
Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare
judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322 - 339 C.pr.pen. În
faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde
trei etape distincte: a) verificarea identităţii civile a învinuitului sau incul-
patului, adică cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în
sensul legii civile; b) ascultarea relatării libere; c) adresarea de întrebări,
507
din partea procurorului şi a părţilor, prin intermediul preşedintelui
completului de judecată, şi de către preşedinte sau membrii completului,
tot prin intermediul preşedintelui de complet.
a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi
învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea
identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia
militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi
la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului. Un moment
important al acestei etape îl constituie „introducerea în atmosferă” a
învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu
cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare, se aduce la
cunoştinţa învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în
vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea ce i se
aduce în legătură cu aceasta.
b) Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are
de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel, învinuitului i se
oferă posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi
manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui ascultat,
trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o atitudine prin
care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se
adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi
învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor
cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului,
etapă în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită
această activitate.
În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a
aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării
pot fi: întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu.
Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor. În urma
dezbaterilor are loc deliberarea, actul final al judecăţii, care va fi urmată de
pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă. Hotărârea judecă-
torească este fundamentată pe convingerea intimă a membrilor completului
de judecată. Intima convingere reprezintă starea psihologică a
persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă,
care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală ce i-a călăuzit în
508
aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea
măsurilor legale consecutive stărilor de fapt stabilite. Validarea acestei
convingeri intime operează în momentul rămânerii definitive a hotărârii pe
care o încorporează.
2. Implicaţiile psihologice ale „duelului judiciar”
Şedinţa de judecată este arena unde se „încinge” lupta între adevăr şi
minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc. Raportul juridic de drept penal
substanţial generat de săvârşirea unei infracţiuni reprezintă punctul de
plecare al relaţiei procesual penale dintre acuzatorul public şi apărător.
Această relaţie s-a concretizat într-un concept judiciar mai puţin utilizat în
literatura de specialitate din ultimii 45 de ani, şi anume conceptul de duel
judiciar, fundamentat pe principiile publicităţii, nemijlocirii, contra-
dictorialităţii şi oralităţii.
3. Intima convingere - realitate mentală, cognitiv afectivă,
energizată volitiv
Definiţii. Consideraţii
Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă,
pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care
trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică, şi terminând cu
principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii.
Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le
pronunţă, reprezintă un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct
de vedere psihologic. Această convingere se bazează, la rândul ei, pe ceea
ce se cheamă „conştiinţă juridică”. Aceasta nu este o noţiune abstractă.
Orice membru al corpului magistraţilor – şi, în special, judecătorul chemat
să soluţioneze o cauză concretă –se conduce în activitatea sa de principiile
conştiinţei juridice.
Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi
calificator decât după epuizarea „duelului judiciar” şi ascultarea ultimului
cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în
înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă
magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere.
Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă, trăire psihică
interioară a judecătorului, că o anumită stare de fapt este aşa şi nu
altminteri, fundamentând echivalenţa stării de fapt cu situaţia de drept.
Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală şi afectivă care-l
echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i sentimentul că nu a greşit în
apreciere şi, respectiv, în judecată.
În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele
individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice
509
ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai
analiza detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe judecător la
evidenţă, singurul criteriu obiectiv pe care va trebui să se bazeze
convingerea intimă şi, apoi, soluţia procesului.
Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a feri
deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea
dezbaterilor şi se va face în secret. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra
aspectelor de fapt din cele strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor
de drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei).
Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în
motivarea hotărârilor judecătoreşti, care încorporează şi psihologia lor.
Putem defini, aşadar, intima convingere ca fiind o stare psihologică
comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit
despre anumite fenomene, evenimente, situaţii.
Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi
apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului,
încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, să-l convingă pe magistrat
de justeţea punctului său de vedere. „Duelul judiciar” constituie pentru
magistrat stimulul ce acţionează corelat cu fondul experienţei, cultura şi
informaţiile rezultate din probele administrate.
Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după
epuizarea „duelului judiciar” şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar
uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza
repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi formeze intima convingere.
Deliberarea este concepută să se realizeze într-o stare de relaxare
psihică din partea magistratului, prin care acesta să aprecieze corect probele
şi argumentele, tentante intersubiectiv în „duelul judiciar”, ca şi ultimul
cuvânt al inculpatului.
Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare, de
presiune, vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci, duelul
judiciar va apărea ca inutil.
VIII. EROAREA JUDICIARĂ.

MECANISME ŞI IMPLICAŢII PSIHOLOGICE
Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare
Elementul esenţial în producerea erorii judiciare este intima
convingere a judecătorului în aprecierea cauzei. Dar, în mecanismul său de
formare pot interveni diverşi factori de distorsiune, care apar ca surse
indirecte ale erorii judiciare:
510
a) Un asemenea factor îl poate constitui, în primul rând, proba
testimonială administrată în cauza respectivă, care este adesea o probă esen-
ţială în clarificarea situaţiei de fapt şi care, coroborată cu alte probe adminis-
trate, poate duce la aflarea adevărului şi la stabilirea vinovăţiei inculpatului.
b) Un alt posibil izvor direct al erorii judiciare îl constituie exigenţele
de competenţă, care presupun adaptarea pregătirii de specialitate a magis-
tratului la cerinţele tehnologiei judiciare moderne, aceasta însemnând, în pri-
mul rând, capacitatea lui psihică de a înţelege caracterul de noutate al acestei
tehnologii şi importanţa sa în soluţionarea cauzelor judiciare, solicitând
contribuţia expertizelor de specialitate în procesul penal, sub formă de probe,
ale căror concluzii să fie apreciate la valoarea lor reală şi coroborate cu alte
mijloace de probă revelatoare pentru aflarea adevărului. În al doilea rând, tre-
buie să ţinem cont şi de răspândirea tehnologiei respective din punct de ve-
dere al utilizării ei în practică, de impunerea ei ca o probă serioasă în procesul
penal, ale cărei rezultate să fie recunoscute şi apreciate la justa lor valoare, să
capete, cum s-ar spune în limbajul juridic, opozabilitate erga omnes.
c) În ce priveşte exigenţele moral-juridice şi etice ca posibile surse
de distorsiune implicate în erorile judiciare, ele raportează activitatea
magistratului la valorile morale general acceptate de societate, la valorile
morale acceptate de propria conştiinţă şi impuse în practică, la ansamblul
drepturilor şi îndatoririlor prescrise de profesia sa şi aplicabile în fiecare cauză
judiciară în parte. Existenţa unor lacune în ceea ce priveşte aceste exigenţe se
subsumează conceptului de „rea-credinţă” a magistratului, pe care l-am
folosit până acum ca un concept operaţional generic şi pe care l-am
identificat ca o sursă directă principală a erorii judiciare, care excede sfera
convingerii intime.
IX. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE
Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate
Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei
care încalcă regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este
privarea de libertate – deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii de
penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege.
Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om
o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe durata detenţiei,
cât şi după aceea, în libertate. Restrângerea acută a libertăţii individuale,
relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis şi
activităţile monotone – toate acestea sunt resimţite de către deţinut drept
atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană.
Penitenciarul crează un tip aparte de relaţii interpersonale, care au un
conţinut dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Factorii care
determină aceste relaţii interpersonale sunt: a) mod de organizare; b) genuri de
activităţi; c) supraveghere permanentă.
511
Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea
psihică şi psihosocială, pe de o parte, şi privarea de libertate prin executarea
unei pedepse penale într-un loc de detenţie, pe de altă parte, vom constata că
între ele există o multitudine de diferenţe. Deosebirile sunt de ordin
fundamental şi vizează latura cantitativă, cât şi cea calitativă: a) din punct de
vedere cantitativ, privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai
mici, durata condamnării constituind principalul factor stresant; b) din punct de
vedere calitativ, privarea de libertate dă naştere unei game complexe de
frământări psihice şi psihologice, începând cu criza de detenţie.
Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai
înseamnă închisoare şi deţinut.
1. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară - curs
universitar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003
2. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie interogatoriului judiciar,
Editura Enmar, Bucureşti, 2002
3. Tudorel Butoi, Iftenie Valentin, Boroi Alexandru, Alexandru Butoi,
Sinuciderea - un paradox, Editura Medicală, Bucureşti, 2001
4. Tudorel Butoi, Psihanaliza crimei - femeia asasin, Editura Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 1998, reeditată 2001
5. Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura
Junimea, Iaşi, 1984
6. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa,
Bucureşti, 1992
7. T. Butoi, V. Zdrenghea, Investigaţia psihologică a comportamentului
simulat, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991
512

Sinteze Anul 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteze Anul 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bun de tipar: 14.11.2005; Coli tipar: 32

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Introducere (Prof. univ. dr. Ioan Condor) ……………………………… 13

DREPT CIVIL 1. PARTEA GENERALĂ

METODOLOGIA CERCETĂRII JURIDICE

DREPT CONSTITUŢIONAL 2. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

INTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN

DREPT PROCESUAL CIVIL

Partea a II-a. JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE

DREPT CIVIL 2. PERSOANELE

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Bibliografie selectivă………………………………………………….….. 473

Volumul de faţă cuprinde sintezele de la disciplinele obligatorii şi

Prof. univ. dr. Ioan Condor

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA

1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în

4) Definiţia Teoriei generale a dreptului

5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului

1) Accepţiunile noţiunii de drept

2) Originea şi apariţia dreptului

4) Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului

Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social

1) Sistemul normelor sociale

3) Raportul dintre drept şi morală

5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării

1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice

2) Structura normei juridice

3) Clasificarea normelor juridice

4) Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

VI. IZVOARELE DREPTULUI

1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului

2) Izvoarele formale ale dreptului

3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie

4) Izvoarele principalelor ramuri de drept

VII. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII

Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor

1) Noţiunea de tehnică juridică

2) Noţiunea de tehnică legislativă

3) Etapele elaborării actelor normative

4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de

5) Principiile legiferării sunt următoarele:

6) Tehnica sistematizării actelor normative

VIII. REALIZAREA DREPTULUI

1) Conceptul de realizare a dreptului

2) Formele realizării dreptului

3) Noţiunea de aplicare a dreptului

4) Fazele procesului de aplicare a dreptului

IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice

3) Metodele interpretării normelor juridice

1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

2) Subiectele raportului juridic

3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor

4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita

5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau

XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1) Noţiunea de răspundere juridică

2) Formele răspunderii juridice: politică, civilă, disciplinară.