Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Block IIA Block IIR Block IIR (M) Block IIF GPS III

Sistemul global de poziţionare

cu sateliţi -noţiuni de bază şi
principii

GLONASS GLONASS – M GLONASS – K GLONASS – K2

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 Sistemul global de poziţionare cu sateliţi -noţiuni de bază şi principii
Sistemele de poziţionare globală au apărut ca parte a programelor spaţiale militare americane şi ruseşti, care au dorit
producerea unui sistem de navigație și orientare globală.
După ce Rusia a lansat primul satelit artificial, Sputnik (1957), oamenii de știință de la Universitatea Johns Hopkins -
Laboratorul de Fizică Aplicată au început să urmărească semnalele satelitului notând datele de deplasare Doppler. Efectul
Doppler este schimbarea frecvenței și a lungimii de undă remarcat de un observator atunci când sursa undelor se deplasează
în raport cu observatorul. După ce au achiziționat date timp de câteva zile, oamenii de știință au putut să definească orbita
lui Sputnik, iar din această predictibilitate a orbitei, oamenii de știință au văzut că tehnologia poate fi dezvoltată pentru a
determina diferite poziții ale receptoarelor pe Pământ. Astfel a început poziționarea și navigarea prin urmărirea satelitului.
Marina SUA s-a interesat de această dezvoltare, deoarece era dornică să folosească astfel de capacități de navigație pentru
submarinele Polaris în timp ce se aflau pe mare. Sistemul de navigație prin satelit al US Navy, numit Transit, a fost început
în 1959 și finalizat în 1964. În 1967, guvernul SUA a pus acest sistem de navigație la dispoziția navelor comerciale și a
aeronavelor din toate națiunile. Până în 1996, sistemul de sateliţi Tranzit a fost retras, lăsând loc sistemului de sateliţi de
navigație actual numit GPS - NAVSTAR (Global Positioning System - NAVigation System using Timing And Ranging),
denumit în continuare GPS. Sistemul a fost declarat ca fiind la capacitate de operare completă (FOC - Full Operational
Capability) începând cu 27 aprilie 1995. Statusul actual al constelaţiei de sateliţi GPS este disponibil la adresa:
https://www.navcen.uscg.gov/.

2
Sistemul de sateliţi GLONASS (Global'naya Navigatsionnaya Sputnikovaya Sistema) a fost dezvoltat de fosta Uniune
Sovietică, începând cu anul 1976 și continuat în prezent de Rusia, fiind complet în anul 1995. Acesta a fost dezvoltat de
armata rusă pentru a furniza rachetelor balistice ale submarinelor o poziţionare cât mai exactă. Uniunea Sovietică a lansat
cu succes în perioada 1982-1991 un număr de 43 de sateliţi, dar la destrămarea Uniunii Sovietice au rămas operaţionali
doar 12 sateliţi, ce au permis doar o funcţionare limitată a sistemului. Sistemul rusesc de sateliţi s-a redresat începând cu
anul 2001 şi este o alternativă la sistemul american GPS (NAVSTAR-GPS).
Informaţii actuale privind sistemul GLONASS pot fi accesate la adresa: https://www.glonass-iac.ru/stime.html

În prezent sunt active şi alte sisteme de poziţionare, dezvoltate de alte ţări sau de Uniunea Europeană.
Galileo este un sistem de navigație prin satelit destinat în principal pentru uzul civil, fiind conceput pentru a duce în final,
la independența țărilor europene față de sistemele de poziționare globală american şi rusesc. Odată ce va fi completat,
sistemul va consta din 24 de sateliți operaționali și din infrastructură la sol pentru oferirea serviciilor de poziționare,
navigație și timp.
Programul Galileo este finanțat și deținut de către Uniunea Europeană. Comisia Europeană deține responabilitatea pentru
întregul program și pentru supervizarea și managementul implementării activităților din program.
Prima etapă a acestui program a început la 26 mai 2003, odată cu semnarea unui acord între Uniunea Europeană și Agenția
Spațială Europeană, iar primii doi sateliți experimentali GIOVE-A și GIOVE-B au fost lansați în decembrie 2005, respectiv
aprilie 2008, în cadrul fazei de lansare pe orbită, In-Orbit Validation (IOV), pentru a valida sistemul. Scopul lansării acestor
sateliți a fost testarea condițiilor spaţiale specifice în zona de lucru, ceasurile atomice ale sateliților și nivelul de radiații.
Primii doi sateliți din sistemul operațional au fost lansați la data de 21 octombrie 2011, iar sistemul dispune de 23 sateliți în
sloturi nominale si 5 sateliti auxiliari. Sistemul Galileo este interconectat cu sistemele funcționale GPS/NAVSTAR
și GLONASS pentru a oferi o înaltă precizie de poziționare.
Informaţii privind constelaţia sateliţiilor şi a altor parametri tehnici şi de orbită pot fi accesaţi la adresa: https://www.gsc-
3
europa.eu/
BeiDou Navigation Satellite System este un sistem chinez de navigație prin satelit. Primul sistem BeiDou, denumit oficial
Sistemul experimental de navigație prin satelit BeiDou și cunoscut și sub numele de BeiDou-1, consta din trei sateliți care,
începând din anul 2000, ofereau servicii de acoperire și navigație limitate, în principal pentru utilizatorii din China și
regiunile învecinate. BeiDou-1 a fost dezafectat la sfârșitul anului 2012. A doua generație a sistemului, cunoscută sub
numele de COMPASS sau BeiDou-2, a devenit operațională în China în decembrie 2011, cu o constelație parțială de 10
sateliți pe orbită. A treia îmbunătăţire a sistemului de navigație prin satelit Beidou BDS-3 ofera o acoperire globală,
oferind o alternativă la GLONASS-ul Rusiei, sistemul european de poziționare Galileo și GPS-ul Americii si a devenit
complet operational in anul 2020.
Informaţii privind starea actuală a sistemului BeiDou se găsesc la adresa: http://en.beidou.gov.cn/.

În plus față de cele patru sisteme precise de poziționare descrise mai sus, există și alți sateliți, care sunt proiectați pentru
scopuri specifice.
Sistemul de sateliţi Quasi-Zenith (QZSS), a fost dezvoltat de Japonia, fiind format initial din patru sateliţi și a fost
dezvoltat pentru a îmbunătăți sistemul de poziționare globală operat în Statele Unite (GPS) în regiunile Asia-Oceania, cu
accent pe Japonia. Scopul QZSS este de a oferi servicii de poziționare extrem de precise și stabile în regiunea Asia-
Oceania, compatibile cu GPS-ul. Sistemul de navigație prin sateliti QZSS dispune de 9 sateliți in luna mai 2023.
Informaţii privind acest sistem de navigare cu sateliţi se găsesc la adresa:
https://qzss.go.jp/en/overview/services/sv01_what.html

4
Sistemul indian de navigație regională prin satelit (IRNSS - Indian Regional Navigation Satellite System), cu numele
operațional NavIC (Navigation with Indian Constellation) este un sistem autonom regional de navigație prin satelit care
oferă servicii de poziționare și sincronizare exacte în timp real. Acoperă India și o regiune care se întinde în jurul ei cu
aproximativ 1.500 km, cu planuri de extindere ulterioară.
Sistemul indian de navigaţie este alcătuit din 8 sateliţi cu orbită înaltă, alte informaţii despre acest sistem sunt disponibile
la următoarea adresa de internet: https://www.isro.gov.in/irnss-programme

Întreaga gamă a sistemelor satelitare utilizate în poziţionare poartă denumirea de GNSS (Global Navigation Satellite
Systems), adică Sistemul Global de Poziţionare cu Sateliţi.

Receptoarele care utilizează sateliți GPS şi / sau un alt sistem, cum ar fi GLONASS
sunt cunoscute ca receptoare GNSS. Aceste sisteme furnizează informații precise de
poziţionare şi timp oriunde pe Pământ cu fiabilitate ridicată și costuri reduse.
Caracteristicile principale ce trebuie menţionate sunt că acestea pot opera atât ziua
cât şi noaptea, pe ploaie sau cer senin şi nu necesită vizibilitate între punctele
măsurate. Ca şi proceduri de măsurare, nu au nimic în comun cu procedurile
convenţionale folosite în topografie, care se bazează pe unghiuri și distanțe
observate pentru determinarea poziției spaţiale a punctului. Deoarece toate
sistemele de navigaţie prezentate mai sus au caracteristici similare, sistemul de
poziționare globală GPS va fi discutat în detaliu aici. În măsurătorile satelitare,
sateliții devin stații de referință sau de control, iar distanțele către acești sateliți sunt
utilizate pentru calcularea pozițiilor receptorului. Conceptual, aceasta este
echivalentă cu intersecţia înapoi în lucrările topografice. 5
Segmentele componente ale sistemului de poziţionare globală
Sistemul de poziționare globală poate fi divizat în mod arbitrar în trei părți: (a) segmentul spațial, (b) segmentul de control
și (c) segmentul utilizator. Segmentul spațial constă în mod nominal din 24 de sateliți care funcționează în șase planuri
orbitale distanțate la intervale de 60° în jurul ecuatorului. Patru sateliți suplimentari sunt reținuți ca rezervă. Planurile
orbitale sunt înclinate spre ecuator la 55°.

Această configurație asigură o acoperire satelitară 24 h din 24 între latitudinile de

80° N și 80° S. Sateliții călătoresc pe orbite aproape circulare care au o altitudine
medie de 20.200 km deasupra Pământului și o perioadă orbitală de 12 ore siderale. O
zi siderală este cu aproximativ 4 minute mai scurtă decât o zi solară.
Sateliții individuali sunt identificați în mod normal prin numărul lor PRN
(PseudoRandom Noise Number), dar pot fi identificați și prin numărul lor ca vehicul
satelit SVN (Satellite Vehicle Number) sau poziția orbitală.
Sateliţii sunt dotaţi cu ceasuri atomice precise pentru a controla sincronizarea
semnalelor pe care le transmit. Acestea sunt ceasuri extrem de precise și, de
asemenea, extrem de scumpe. Dacă receptoarele ar folosi aceleași ceasuri, acestea ar
Constelaţia GPS
fi prohibitive din punct de vedere al costurilor și ar necesita, de asemenea, ca
utilizatorii să fie instruiți în manipularea materialelor periculoase.
Astfel, ceasurile din receptoare sunt controlate de oscilațiile unui cristal de cuarț
care, deși sunt precise, sunt mai puțin precise decât ceasurile atomice. Cu toate
acestea, aceste dispozitive de sincronizare cu costuri relativ mici produc un receptor
care este, de asemenea, relativ ieftin.
6
Segmentul de control constă din stații de monitorizare care monitorizează semnalele și urmăresc pozițiile sateliților în timp.
Stațiile de monitorizare GPS se află la Colorado Springs și pe insulele Hawaii, Ascension, Diego Garcia și Kwajalein.
Informațiile de urmărire sunt transmise către stația principală de control din Colorado Springs. Stația de control principală
folosește aceste date pentru a face predicții precise, în viitorul apropiat, ale orbitelor sateliţilor și a parametrilor de corecție
a ceasurilor acestora. Aceste informații sunt încărcate sateliților și la rândul lor, sunt transmise de aceștia ca parte a
mesajului pe care îl difuzează pentru a fi utilizat de receptoare în scopul de a prezice pozițiile satelitului și distorsiunile
ceasului (erori sistematice).

Segmentul utilizator sau receptor este dat de orice

utilizator cu un receptor şi poate fi civil sau militar.
Receptoarele pot fi clasificate după accesul lor la
cele două servicii pe care sistemul le oferă. Aceste
servicii sunt denumite Serviciul de Poziționare
Standard (SPS - Standard Position Service) și
Serviciul de Poziționare Precisă (PPS - Precise
Positioning Service). SPS este furnizat pe frecvența
de difuzare L1 și mai recent pe L2 fără costuri pentru Segmentul de control
utilizator.
Acest serviciu a fost inițial destinat să ofere precizii de 100 m în poziții orizontale și 156 m în poziții verticale la nivelul de
eroare de 95%. Cu toate acestea, îmbunătățirile din sistem și software-ul de procesare au redus substanțial aceste estimări
de eroare. PPS este difuzat atât pe frecvențele L1, cât și pe L2 și este disponibil numai receptoarelor cu chei criptografice
valide, care sunt rezervate aproape în întregime pentru utilizarea în scop militar. Acest serviciu oferă o precizie publicată
de 18 m în orizontală și 28 m în verticală la nivelul de eroare de 95%. 7
Semnalele sateliţilor
Sateliţii aflaţi pe orbită transmit, fiecare, în mod continuu, un semnal unic pe cele două frecvențe purtătoare. Undele
purtătoare, care se transmit în banda L a frecvențelor radio corespunzătoare microundelor, sunt identificate ca semnalul L1
cu o frecvență de 1575,42 MHz și semnalul L2 cu o frecvență de 1227,60 MHz. Aceste frecvențe sunt derivate dintr-o
frecvență fundamentală, f0 de 10,23 MHz. Banda L1 are o frecvență de 154*f0, iar banda L2 are o frecvență de 120*f0.
La fel ca transmisiile unui post de radio obişnuit, diverse tipuri de informații (mesaje) sunt modulate pe aceste unde
purtătoare folosind o tehnică de modulare de fază. Printre informațiile incluse în mesajul difuzat de satelit sunt almanahul,
datele legate de efemeride, coeficienții de corecție a ceasului prin satelit, coeficienții de corecție ionosferică și starea
satelitului (numită și sănătatea satelitului).
Pentru ca receptoarele să determine în mod independent pozițiile la sol ale stațiilor pe care le ocupă în timp real, a fost
necesar să se elaboreze un sistem pentru măsurarea precisă a timpului de deplasare a semnalului de la satelit la receptor.
Acest lucru a fost realizat prin modularea undelor purtătoare cu coduri PRN (PseudoRandom Noise).
Codurile PRN constau din secvențe unice de valori binare (zero și unu) care par a fi aleatorii, dar, de fapt, sunt generate în
conformitate cu un algoritm matematic special folosind dispozitive cunoscute sub denumirea de registre de colectare la
schimbarea feedback-ului. Fiecare satelit transmite două coduri PRN diferite. Semnalul L1 este modulat cu codul precis sau
codul P și, de asemenea, cu codul grosier/de achiziție denumit şi codul C/A (Coarse/Acquisition). Semnalul L2 a fost
modulat numai cu codul P. Fiecare satelit transmite un set unic de coduri cunoscute sub numele de coduri GOLD care
permit receptoarelor să identifice originile semnalelor primite. Această identificare este importantă atunci când se urmăresc
simultan mai mulți sateliți diferiți.

8
Codul C/A și codul P sunt o tehnologie mai veche. Sateliții recenți sunt echipați cu noi coduri. Acești sateliți includ un al
doilea cod civil pe semnalul L2 numit L2C. Acest cod are atât o versiune moderată, cât și o versiune lungă. În plus, codul P
este înlocuit cu două noi coduri militare, cunoscute sub numele de coduri M.
În 1999, Comitetul Executiv GPS (IGEB - Interagency GPS Executive Board) a decis să adauge un al treilea semnal civil
cunoscut sub numele de L5 pentru a oferi aplicații de siguranță a vieții prin GPS. L5 este difuzat la o frecvență de 1176,45
MHz. Atât L2C cât și L5 au fost adăugate sateliților Block IIF și Block III.
Codul C/A are o frecvență de 1,023 MHz și o lungime de undă de aproximativ 300 m. Este accesibil tuturor utilizatorilor
și este o serie de 1023 cifre binare (denumit cip) care sunt unice pentru fiecare satelit. Acest model de cip se repetă la
fiecare milisecundă în codul C/A. Codul P, cu o frecvență de 10,23 MHz și o lungime de undă de aproximativ 30 m, este
de 10 ori mai precis pentru poziționare decât codul C/A. Codul P are un model de cip care durează 266,4 zile pentru a se
repeta. Fiecărui satelit i se atribuie un segment unic al modelului de o săptămână, care este reiniţializat la miezul nopții în
fiecare sâmbătă. Tabelul urmator listează frecvențele GPS și prezintă factorii lor pentru frecvența fundamentală f0 a
codului P.
Nume cod Frecvenţă (MHz)zhH Factor al lui f0
Pentru a îndeplini cerințele militare, codul P este criptat cu C/A 1.023 Împărţit la 10
un cod W pentru a obține codul Y. Acest cod Y poate fi citit P 10.23 1
numai cu receptoare care au cheile criptografice L1 1575.42 Multiplicat de 154
corespunzătoare. Acest proces de criptare este cunoscut sub L2 1227.60 Multiplicat de 120
numele de anti-spoofing (A-S). L5 1176.45 Multiplicat de 115

Frecvenţe transmise de sistemul GPS

9
Datorită nevoii sale de comunicații „unidirecționale”, sistemele de poziționare prin satelit depind de sincronizarea precisă
a semnalului transmis. Pentru a înțelege conceptele sistemului unidirecțional, se vor lua în considerare următoarele: ne
imaginăm că satelitul transmite o serie de bipuri sonore și că bipurile sunt difuzate într-un model neregulat cunoscut, iar
în continuare că același model este duplicat sincron (dar nu este transmis) de către receptor. Deoarece semnalul
emițătorului din satelit trebuie să se deplaseze către receptor, recepția acestuia va fi întârziată în raport cu semnalul
generat de receptor. Această întârziere poate fi măsurată și convertită la o diferență de timp.
Procesul descris mai sus este similar cu cel utilizat în sistemul de poziţionare cu sateliţi GPS, dar în acest caz cipurile
codurilor PRN înlocuiesc bipurile, iar ora precisă de difuzare a codului satelitar este plasată în mesajul de difuzare cu
timpul de pornire indicat la începutul unuia dintre cipuri. Receptorul generează simultan un cod PRN duplicat. Potrivirea
semnalului satelitar primit cu semnalul identic generat de receptor determină timpul necesar semnalului de a călători de la
satelit la receptor. Aceasta produce întârzierea semnalului care este convertită în timp de călătorie. Din timpul de
deplasare și viteza cunoscută a semnalului, distanța până la satelit poate fi calculată.
Pentru a ajuta la potrivirea codurilor, mesajul difuzat de la fiecare satelit conține la început un text HOW (Hand Over
World), care constă din biți de identificare, variabile booleene (flags) și un număr. Acest număr, multiplicat de patru ori,
produce timpul săptămânii TOW (Time of Week) care marchează marginea din față a următoarei secțiuni a mesajului.
HOW și TOW ajută receptorul să
potrivească semnalul primit de la satelit
cu acela generat de receptor, astfel încât
întârzierea să poată fi determinată rapid.
Acest proces de potrivire este ilustrat
schematic în figura alaturata.
10
Fundamente în poziţionarea cu ajutorul sateliţilor
Pentru a determina distanța de la receptorul utilizatorului până la satelit este necesar să se determine cu precizie timpul
de deplasare al semnalului. Deoarece satelitul se află pe o orbită la aproximativ 20.200 km deasupra Pământului, timpul
de deplasare al semnalului va fi de aproximativ 0,07 sec după ce receptorul generează același semnal. Dacă această
întârziere între cele două semnale este înmulțită cu viteza semnalului (viteza luminii în vid) c, distanţa până la satelit
poate fi determinat cu relaţia:
r=c*t
unde r este distanţa până la satelit și t timpul scurs pentru ca unda să se deplaseze de la satelit la receptor.
Receptoarele satelitare utilizează două metode fundamentale în determinarea distanțelor față de sateliți: măsurarea
codului semnalului și măsurători de fază purtătoare. Receptoarele ce folosesc prima metoda au fost denumite receptoare
de poziţionare, utilizate în aplicaţii de poziţionare pe hărţile digitale (mapping grade receivers), iar cele ce folosesc a
doua metodă sunt cele utilizate pentru efectuarea de măsurători geodezice (survey-grade receivers). În urma
observațiile de distanță efectuate de la mai mulți sateliți, poate fi calculată poziția receptorului. Descrierile celor două
metode și modelele lor matematice sunt prezentate în continuare pentru înţelegerea mai bună a principiilor de bază ale
funcționării GPS, software-ul furnizat de producătorii de echipamente realizând soluții ale ecuațiilor modelelor
matematice prezentate.
Măsurarea codului semnalului
Metoda de măsurare a codului semnalului (numită și potrivirea codului) determină timpul de călătorie al semnalelor de
la sateliți la receptoare. Cu timpul de călătorie cunoscut, distanțele corespunzătoare față de sateliți pot fi apoi calculate.

11
Cu un singur cod de semnal cunoscut, receptorul ar sta pe o sferă. Dacă s-ar determina
codurile de la doi sateliți, rezultatele ar fi două sfere care se intersectează. Astfel, cu
două coduri de semnal cunoscute, receptorul s-ar plasa undeva pe un cerc. Acum, dacă
se adaugă codul de la al treilea satelit, acesta ar adăuga o sferă suplimentară, care
atunci când este intersectată cu una dintre celelalte două sfere ar produce un alt cerc de
intersecție.
Intersecția a două sfere ar lăsa doar două locații posibile pentru poziția receptorului, iar
prin utilizarea celei de a treia sfere, se va elimina rapid una dintre aceste două
intersecții.
Pentru observațiile efectuate asupra a trei sateliți, sistemul de ecuații care ar putea fi
utilizat pentru a determina poziția unui receptor în stația A este:

 1A  X  X A   Y  YA   Z  Z A 
1 2 1 2 1 2

 A  X  X A   Y  Y A   Z  Z A 
2 2 2 2 2 2 2

 A  X  X A   Y  Y A   Z  Z A 
3 3 2 3 2 3 2

unde An sunt depărtările geometrice ale celor trei sateliţi la receptorul din punctul A,
(Xn, Yn, Zn) sunt coordonatele geocentrice ale sateliţilor la momentul transmisiei
semnalului şi (XA, YA, ZA) sunt coordonatele geocentrice ale receptorului în timpul
transmisiei.
12
Cu toate acestea, pentru a obține o observare validă a timpului, trebuie luate în considerare atât eroarea sistematică de ceas
cât și refracția undei în timp ce trece prin atmosfera Pământului. În exemplul prezentat, eroarea de ceas a receptorului este
aceeași pentru toate cele trei coduri recepţionate, deoarece același receptor observă cele trei semnale. Odată cu introducerea
unui al patrulea semnal de satelit, eroarea ceasului receptorului poate fi determinată matematic. Această procedură permite
receptorului să aibă un ceas mai puțin precis (și mai puțin costisitor). Algebric, sistemul de ecuații utilizat pentru rezolvarea
poziției receptorului și a erorii ceasului este:
 
R1A t    1A t   c   1 t    A t 

R A t  
2 2
 2 t    A t 
 A t   c  (1)

R A t   A t  c   t    A t 
3
  3
   3

R A t   A t  c   t    A t 
4
  4
   4

unde RAn(t) este distanţa observată (numită şi pseudodistanţă) de la receptorul A la satelitul 1 până la 4 la epoca (de timp) t,
An sunt depărtările geometrice ale sateliţilor cum au fost definite în relaţiile de mai sus, c este viteza luminii în vid, δA(t)
este eroarea de ceas a receptorului şi δn(t) sunt erorile de ceas ale sateliţilor, care pot fi obţinute pe baza coeficienţilor
furnizaţi în mesajul de navigare. Cele patru ecuaţii pot fi determinate în mod simultan conducând la poziţia receptorului
(XA, YA, ZA) şi la eroarea de ceas a acestuia δA(t).

Ecuaţiile de mai sus sunt cunoscute ca ecuaţiile de poziţionare a punctului şi aşa cum s-a prezentat mai sus, se aplică
receptoarelor care se bazează pe coduri, denumite receptoare de poziţionare.
13
 Măsurători de fază purtătoare
O mai bună precizie în măsurarea depărtărilor către sateliți poate fi obținută prin observarea schimbărilor de fază ale
semnalelor satelitului. În această abordare, se observă defazarea semnalului care apare din momentul în care este transmis de
satelit până când este recepționat la stația de la sol. Această procedură, care este similară cu cea utilizată de instrumentele
EDM, dă ciclul fracțional al semnalului de la satelit la receptor. Cu toate acestea, nu se măsoară numărul întreg de lungimi
de undă sau de cicluri care au loc pe măsură ce semnalul călătoreşte între satelit și receptor. Acest număr se numește
ambiguitatea întregului sau pur și simplu ambiguitate. Spre deosebire de instrumentele EDM, sateliții utilizează o
comunicație unidirecțională, dar pentru că sateliții se mișcă și, astfel, depărtările lor se schimbă constant, ambiguitatea nu
poate fi determinată prin simpla transmitere a unor frecvențe suplimentare. Există diferite tehnici utilizate pentru a determina
ambiguitatea. Toate aceste tehnici solicită obținerea unor observații suplimentare. Odată ce ambiguitatea este determinată,
modelul matematic pentru defazarea undei purtătoare, corectată cu erorile de ceas, este:
j

1
 i t     i t   N i  f
j j j
 j

t    i t  (2)

unde, pentru o anumită epocă de timp t, Φij(t) este măsurarea de fază a undei purtătoare între satelitul j și receptorul i, f j este
frecvența semnalului de difuzare generat de satelitul j, δj(t) reprezintă eroarea de ceas pentru satelitul j, λ este lungimea de
undă a semnalului, ρi j(t) este depărtarea dintre receptorul i și satelitul j, Ni j este ambiguitatea întreagă a semnalului de la
satelitul j la receptorul i și δi(t) este eroarea de ceas a receptorului.

14
Erori în observaţii
Undele electromagnetice pot fi afectate de erori din mai multe surse în timpul transmiterii lor. Unele dintre erorile cu valori
mai mari includ: (1) erorile de ceas ale sateliţilor și receptorului și (2) refracția ionosferică și troposferică. Alte erori în
activitatea de măsurare cu ajutorul sateliţilor provin din: (a) erori ale efemeridelor sateliţilor, (b) erori de multipath, (c) erori
de centrare a instrumentului, (d) măsurarea înălțimii antenei, (e) geometria sateliţilor și (f) înainte de 1 mai 2000, SA -
Selective Availability - Disponibilitatea Selectivă. Toate aceste erori contribuie la eroarea totală a coordonatelor obţinute
din măsurători satelitare în stațiile terestre.
Erorile de ceas
Eroarea de ceas a satelitului poate fi modelată prin aplicarea coeficienților care fac parte din mesajul difuzat folosind
polinomul:
 j t   a0  a1 t  t 0   a 2 t  t o 2
unde δj(t) este eroarea de ceas a satelitului la epoca t, t0 este epoca de referință a ceasului satelit, iar a0, a1 şi a2 sunt
decalajul, deriva și respectiv, frecvenţa derivei ceasului satelitului. Parametrii a0, a1, a2 și t0 fac parte din mesajul difuzat.
Atunci când se utilizează tehnici de poziționare relativă și, în mod specific, diferențierea unică, eroarea de ceas a
satelitului poate fi eliminată matematic în timpul procesării ulterioare.
Eroarea de ceas a receptorului poate fi tratată ca necunoscută și calculată folosind ecuațiile (1) sau (2). Cu toate acestea,
atunci când se utilizează tehnici de poziționare relativă, aceasta poate fi eliminată prin diferențierea dublă în timpul
procesării ulterioare a datelor măsurate.

15
Refracţia
Vitezele undelor electromagnetice se schimbă pe măsură ce acestea trec prin medii cu indici de refracție diferiți.
Atmosfera este în general împărțită în regiuni. Subregiunile atmosferei care au aceeaşi compoziție și proprietăți similare
sunt cunoscute sub numele de sfere. Straturile limită dintre sfere se numesc pauze. Cele două sfere care au cel mai mare
efect asupra semnalelor satelitului sunt troposfera și ionosfera. Troposfera este cea mai joasă parte a atmosferei și, în
general, se consideră că există până la 10-12 km altitudine. Tropopauza separă troposfera de stratosferă. Stratosfera urcă
până la aproximativ 50 km. Refracția combinată în stratosferă, tropopauză și troposferă este cunoscută sub numele de
refracție troposferică.
Există mai multe alte straturi de atmosferă peste 50 km, dar unul dintre cele mai importante este ionosfera care se întinde
de la 50 la 1500 km deasupra Pământului. Pe măsură ce semnalele satelitului trec prin ionosferă și troposferă, acestea sunt
refractate. Aceasta produce erori în determinarea distanţelor similare erorilor de sincronizare și este unul dintre motivele
pentru care distanţele observate sunt denumite pseudistanţe.

Ionosfera este compusă în principal din ioni - atomi și molecule încărcate pozitiv și electroni liberi încărcați negativ.
Electronii liberi afectează propagarea undelor electromagnetice. Numărul de ioni la un moment dat în ionosferă depinde
de radiația ultravioletă a soarelui. Activitatea cunoscută sub numele de erupţie solară sau vreme spațială poate crește
dramatic numărul ionilor din ionosferă și, prin urmare, poate fi un motiv de îngrijorare atunci când se efectuează
măsurători satelitare. Deoarece refracția ionosferică produce cea mai mare eroare în poziționarea cu ajutorul sateliţilor,
este important să se exploreze vremea spațială atunci când se efectuează masurători.

16
Un termen pentru refracția ionosferică și troposferică poate fi încorporat în ecuațiile (1) și (2) pentru a explica acele erori în
semnal. Notând cu Δδj diferența dintre eroarea de ceas pentru satelitul j și receptorul din punctul A pentru epoca t (de
exemplu Δδj = δj(t) - δA(t)) , apoi pentru orice distanţă specificată enumerată în ecuația (1), încorporarea refracției
troposferice și ionosferice pe modelul măsurătorilor de coduri pentru obţinerea de pseudodistanţe conduce la:

R L1 t  
j
 j t   c   j  c   iono   tropo 
t 
 f L1
(3)
R L 2 t  
j j j 
 t   c    c   f  
iono tropo 
t 
 L2 
unde RjL1(t) şi RjL2(t) sunt pseudodistanţele observate aşa cum sunt calculate cu frecvenţa L1 sau L2 (fL1 sau fL2) de la
satelitul j la receptor, δj(t) sunt depărtările geometrice ale sateliţilor aşa cum au fost definite în relaţiile (1), δtrop(t) este
întârzierea semnalului cauzată de refracţia troposferică, iar δiono(t) este întârzierea ionosferică pentru frecvenţele L1 şi
respectiv L2.
O relaţie similară poate fi dezvoltată pentru modelul matematic pentru defazarea undei purtătoare:
1
j
 L1    j t   f L1   j  N L1  f L1   iono  f L1   trop
 L1 (4)
1
j
 L2    j t   f L 2   j  N L 2  f L 2   iono  f L 2   trop
2
folosind frecvenţele L1 şi L2, NL1 şi NL2 sunt ambiguităţile întregi pentru cele două frecvenţe L1 şi L2, iar ceilalţi termeni
sunt aceeaşi ca cei definiţi în relaţiile (2) pentru fiecare frecvenţă.

17
Efectuând observații asupra semnalelor pe frecvenţele L1 și L2 și folosind fie ecuațiile (3), fie (4), refracția atmosferică
poate fi modelată și eliminată matematic din date. Acesta este un avantaj major al receptoarelor cu dublă frecvență (cele
care pot observa semnalele, atât pe frecvenţa L1 cât şi pe frecvenţa L2) față de receptoarele cu o singură frecvență și le
permite celor din prima categorie să observe cu precizie baze până la 150 km cu precizie. Combinația liniară a
semnalelor L1 și L2 pentru modelul măsurătorilor de coduri a pseudodistanţelor, care este aproape lipsită de refracție
ionosferică, este
 f L1 2 unde RL1,L2 este observaţia pseudodistanţei din semnalele combinate L1 şi L2.
R L1, L 2  R L1  RL2
 f L 2 2
Modelul pentru defazarea undei purtătoare, care este de asemenea aproape lipsit de refracţie atmosferică, este:

f L2
 L1, L 2   L1   L2 unde ΦL1,L2 est observaţia de fază a combinaţiei liniare a undelor L1 şi L2.
f L1

Prin natura lor, receptoarele cu o singură frecvență nu pot profita de cele două semnale separate și, prin urmare, trebuie
să utilizeze datele modelării ionosferice care fac parte din mesajul difuzat.
Avantajul de a avea sateliții la aproximativ 20.200 km deasupra Pământului este că semnalele de la un satelit către doi
receptori diferiți trec prin aproape aceeași atmosferă. Astfel, atmosfera are efecte similare asupra semnalelor și efectele
sale pot fi practic eliminate prin tehnici matematice.

18
Așa cum se poate vedea în figura alăturată, semnalele de la
sateliții aflați la orizontul observatorului trebuie să treacă
printr-o atmosferă considerabil mai mare decât semnalele
care vin sub un unghi mai mare deasupra orizontului. Datorită
dificultății în modelarea atmosferei la altitudini mici,
semnalele de la sateliți sub un anumit unghi de prag sunt de
obicei omise din observații. Valoarea specifică pentru acest
unghi este oarecum arbitrară. Poate varia între 10° și 20° în
funcție de precizia dorită a măsurătorii.

Alte surse de eroare

Alte surse de eroare contribuie cu valori mai mici la eroarea
de poziționare a unui receptor. Acestea includ (1) erori ale
efemeridelor sateliţilor; (2) erori multipath; (3) erori la
centrarea antenei peste un punct; (4) erori la măsurarea
înălțimii antenei deasupra punctului; și (5) erori datorate
geometriei satelitului.
Efemerida difuzată prezice pozițiile sateliților în viitorul apropiat. Cu toate acestea, din cauza fluctuațiilor gravitaționale, a
presiunii radiației solare și a altor anomalii, aceste poziții orbitale prezise sunt întotdeauna oarecum eronate.
În metoda de măsurare a codului, aceste erori de poziție ale satelitului sunt traduse direct în pozițiile calculate ale stațiilor
terestre. Această problemă poate fi redusă prin actualizarea datelor orbitale folosind informații obținute ulterior, care se
bazează pe pozițiile reale ale sateliților determinate de stațiile de urmărire de la sol. Un dezavantaj al acestui fapt este
întârzierea care apare în obținerea datelor actualizate. Sunt disponibile post măsurătoare trei tipuri de efemeride: (1)
19
efemeridă ultra-rapidă, (2) efemeridă rapidă și (3) efemeridă precisă.
Efemerida ultra-rapidă este disponibilă de două ori pe zi; efemerida rapidă este disponibilă în termen de două zile de la
măsurătoare; efemerida precisă (cea mai exactă dintre cele trei) este disponibilă la două săptămâni după măsurătoare.
Efemeridele ultra-rapide și rapide sunt suficiente pentru majoritatea aplicațiilor topografice.

Așa cum se arată în figura alaturata, eroarea de multipath apare

atunci când un semnal de satelit se reflectă de o suprafață și este
direcționat către receptor. Aceasta face ca mai multe semnale de
la acelaşi satelit să ajungă la receptor în momente ușor diferite.
Structurile verticale, cum ar fi clădirile înalte şi cele cu pereţi din
sticlă la exterior sunt exemple de suprafețe reflectorizante care
pot provoca erori de multipath. Au fost dezvoltate tehnici
matematice pentru a elimina aceste reflexii nedorite, dar, în cazuri
extreme, acestea pot determina pierderea blocării unui satelit de
către receptor - pierderea blocării este în esență o situație în care
receptorul nu poate utiliza semnalele de la satelit. Acest lucru
poate fi cauzat nu numai de eroarea de multipath, ci și de
obstrucții sau de activitate ionosferică ridicată.
În măsurătorile satelitare, pseudodistantele sunt observate la antena receptorului. Pentru lucrări precise, antenele sunt în
general montate pe trepiede, realizându-se punerea în staţie a acestora, adică se efectuează centrarea şi calarea antenei.
Erorile datorate centrării antenei pe punctul de staţie se vor transmite în mod direct poziţiei calculate a punctului
măsurat. Observarea înălțimii antenei deasupra punctului ocupat este o altă sursă de eroare în măsurătorile satelitare. De
regulă se măsoară înălţimea înclinată de la centrul de fază al antenei până la punctul ocupat la sol, iar software-ul din
sistem convertește înălțimea înclinată la distanța verticală a antenei deasupra stației. 20
Geometria sateliților
O sursă de eroare suplimentară importantă în măsurătorile satelitare se referă la geometria constelației sateliţilor vizibili în
momentul observării. O comparaţie a acestei situaţii poate fi făcută cu determinarea prin intersecţie înapoi a coordonatelor
unui punct, când geometria rețelei de puncte de coordonate cunoscute observate afectează precizia poziției calculate. Figura
alaturata ilustrează atât o geometrie satelitară slabă, cât și una puternică. Așa cum se arată în figura (a), unghiurile mici între
semnalele satelitare primite de către receptor produc o geometrie slabă și, în general, duc la erori mai mari în pozițiile
calculate. În schimb, geometria puternică, așa cum se arată în figura (b), apare atunci când unghiurile dintre semnalele
satelitare primite sunt mari și acest lucru oferă de obicei o îmbunătățire a poziţiei calculate. O geometrie slabă a sateliţilor
poate apărea şi din cauza obstacolelor. (figura c).

Efectul geometriei sateliţilor asupra preciziei

preconizate a rezultatelor se realizează utilizând
metoda celor mai mici pătrate. De fapt, înainte de a
efectua o măsurătoare satelitară, numărul și pozițiile
sateliților vizibili la un anumit moment și locațiile
acestora pot fi evaluate într-o soluție preliminară
pentru a determina efectul estimat al acestora asupra
preciziei rezultate a soluției.

21
Tabelul 1 prezintă diferitele surse de erori care pot apărea în
poziționarea prin satelit. Pentru fiecare sursă, sunt date dimensiunile Sursa de eroare Mărimea erorii
(m)
erorilor care ar putea apărea la pseudodistanţele observate dacă nu s-au
Erorile de ceas şi ale efemeridelor ± 2.3
făcut corecții sau compensări. Dar aceste dimensiuni ale erorilor
presupun o geometrie ideală a constelaţiei sateliţilor, adică nu este Refracţie ionosferică ± 7.0
inclusă o altă degradare a preciziei pentru geometria slabă a constelaţiei Refracţie troposferică ± 0.2
sateliţilor. Zgomotul receptorului ± 0.6
Această analiză produce așa-numiții factori DOP (Dilution of Precision). Altele (multipath, etc) ± 1.5
Factorii DOP sunt calculați luând în considerare propagarea erorilor.
Tabelul 1. Surse de erori şi mărimile
Sunt pur și simplu numere, care atunci când sunt înmulțite cu erorile din
acestora la măsurarea pseudodistanţelor
tabelul 1, dau dimensiunile erorilor care ar putea fi așteptate pe baza
geometriei constelației observate a sateliților. De exemplu, dacă factorul
DOP este 2, atunci înmulțirea dimensiunilor erorilor enumerate în
tabelul 1 cu 2 ar produce erorile estimate în intervalele pentru acel timp
și locație.
Factorii DOP semnificativi sunt : PDOP (Dilution of precision in position - DOP de poziție), HDOP (Dilution of precision
in horizontal position - DOP în poziție orizontală) și VDOP (Dilution of precision in height - DOP pe înălțime). Pentru cea
mai bună constelație posibilă de sateliți, valoarea medie pentru HDOP este sub 2 și sub 5 pentru PDOP. Alți factori DOP,
cum ar fi GDOP (Dilution of precision in geometry - DOP în geometrie) și TDOP (Dilution of precision in time - DOP în
timp), pot fi, de asemenea, evaluați, dar sunt, în general, mai puțin semnificativi în măsurătorile satelitare.
Evident, cu cât este mai mică valoarea pentru un factor DOP, cu atât este mai bună precizia așteptată în pozițiile calculate
ale punctelor măsurate la sol. Dacă analiza preliminară a celor mai mici pătrate oferă un număr DOP mai mare decât poate fi
tolerat, observațiile ar trebui întârziate până când este disponibilă o constelație satelitară mai favorabilă. 22
Poziționarea diferențială
Precizia pseudodistanţelor observate este degradată de erori care provin din erorile de ceas, refracție atmosferică și alte
surse. Datorită acestor erori, poziția punctului determinată prin tehnica de poziţionare punctuală (Point Positioning)
folosind un singur receptor, ce se bazează pe tehnica de potrivire a codurilor, poate fi eronată cu 20 m sau mai mult. Deși
acest ordin de precizie este acceptabil pentru anumite utilizări, este insuficientă pentru majoritatea aplicațiilor
topografice.
Poziţionarea diferențială (DGPS) pe de altă parte, este o procedură care implică utilizarea simultană a două sau mai multe
receptoare ce se bazează pe tehnica de potrivire a codurilor. Se pot oferi astfel precizii de poziționare superioare, care
sunt potrivite pentru anumite tipuri de lucrări de topografie.
În DGPS, un receptor ocupă o așa-numită stație de bază (punct ale cărui coordonate sunt cunoscute cu precizie dintr-o
măsurătoare anterioară), iar celălalt receptor sau receptoare (cunoscute sub numele de rovere) sunt stabilite în punctele de
stație ale căror poziții sunt necunoscute. Prin plasarea unui receptor pe un punct de stație de coordonate cunoscute, erorile
pseudodistanţei pot fi determinate folosind ecuația (3). Deoarece acest receptor din stația de bază și rover-ul sunt relativ
aproape unul de celălalt , (adesea mai puțin decât un kilometru, dar rareori mai departe de câteva sute de kilometri),
erorile pseudodistanţelor atât la stația de bază, cât și la rovere vor avea aproximativ aceleași valori. Astfel, după
calcularea corecțiilor pentru fiecare satelit vizibil la stația de bază, acestea pot fi aplicate receptoarelor itinerante,
reducând în mod substanțial sau eliminând multe erori enumerate în Tabelul 1.
DGPS se poate face aproape în timp real, cu un transmițător radio la stația de bază și cu receptoare radio compatibile la
rovere. Acest proces este cunoscut sub numele de GPS diferențial în timp real (RTDGPS - Real-Time Differential GPS).
Transmisiile radio către rovere conțin atât corecții ale pseudodistanţelor (PRCs - Pseudorange Corrections) pentru
anumite epoci de timp (momente în timp), cât și corecții ale ratei de schimbare a pseudodistanţei (RRCs - Range Rate
Corrections), astfel încât să se poată interpola corecțiile semnalelor pentru fiecare epocă. Alternativ, erorile pot fi
eliminate din coordonatele determinate pentru stațiile rover în timpul post-procesării datelor. 23
Corecțiile pseudodistanţelor (PRCs) sunt diferențe între distanţele măsurate și distanţele care sunt calculate pe baza
coordonatelor cunoscute atât ale stației de referință ocupate cât și ale satelitului. Deoarece sateliții se mișcă, distanţele
măsurate către aceştia se schimbă constant. Ratele acestor modificări pe unitate de timp sunt corecțiile ale ratei de
schimbare a pseudodistanţei (RRCs).
Metode cinematice
Metode similare DGPS pot fi utilizate folosind măsurători de fază purtătoare pentru a elimina erorile. Procedura, numită
măsurătoare cinematică, necesită din nou utilizarea simultană a două sau mai multe receptoare. Toate receptoarele trebuie
să colecteze simultan semnale de la cel puțin aceeaşi patru sateliți pe parcursul întregului proces de observare. Deși pot fi
utilizate receptoare cu o singură frecvență, măsurătorile cinematice funcționează cel mai bine cu receptoarele cu dublă
frecvență. Metoda oferă precizii de poziţionare de câțiva centimetri, ceea ce o face adecvată pentru majoritatea tipurilor
de lucrări topografice.
Ca și în cazul DGPS, faptul că sunt cunoscute coordonatele stației de bază este exploatat în măsurătorile cinematice în
timp real (RTK). Majoritatea producătorilor produc echipamente ce permit transmiterea observațiile de la stația de bază
către rover. Receptorul rover utilizează tehnicile relative de poziționare discutate în secțiunea următoare pentru a
determina poziția.

Poziţionarea relativă
Cele mai precise poziționări se obțin în prezent folosind tehnicile de poziționare relativă. Similar cu DGPS și
măsurătorile cinematice, această metodă elimină majoritatea erorilor menționate în Tabelul 1, utilizând pseudodistanţele
determinate cu ajutorul codurilor sau ale măsurătorilor de fază purtătoare.

24
Obiectivul poziționării relative este de a obține coordonatele unui punct în raport cu un alt punct. Acest lucru poate fi
exprimat matematic ca: X B  X A  X

YB  Y A  Y
Z B  Z A  Z

unde (XA, YA, ZA) sunt coordonatele geocentrice ale staţiei de bază A, (XB, YB,
ZB)sunt coordonatele geocentrice ale punctului de staţie necunoscut B şi (ΔX, ΔY,
ΔZ) sunt creşterile de coordonate calculate ale liniei de bază.

Poziționarea relativă implică utilizarea a două sau mai multe receptoare simultan cu observarea pseudodistanţelor la
punctele de capăt ale liniilor. Simultaneitatea implică faptul că receptoarele colectează observațiile în același timp. De
asemenea, este important ca receptoarele să colecteze date la aceeași rată de timp a epocii. Această rată depinde de scopul
măsurătorii și de precizia finală dorită, dar intervalele obișnuite sunt de 1, 2, 5, 10 sau 15 sec. Presupunând că au fost
colectate observații simultane, pot fi produse diferite combinații liniare ale ecuațiilor, iar în acest proces pot fi eliminate
anumite erori. Figura de mai jos prezintă trei combinații liniare și combinațiile necesare receptor-satelit pentru fiecare.
Acestea sunt descrise în subsecțiunile următoare și sunt luate în considerare numai pentru măsurătorile fazei purtătoare.

25
 Așa cum este ilustrat în figura (a), poziţionarea
diferențială unică implică două observații
simultane făcute unui satelit de către două
receptoare. Această poziţionare diferenţială
elimină eroarea de ceas a satelitului și o mare
parte din refracția ionosferică și troposferică
din soluție.

Poziţionarea diferenţială dublă implică observaţii făcute de către receptoare către doi (sau mai mulți) sateliți. Mai mult,
atunci când se utilizează ambele diferențe (între sateliți și între receptoare), apare o diferență dublă. Erorile de ceas,
erorile de refracţie atmosferică și erorile de orbită pot fi eliminate (a se vedea figura b).
Poziţionarea diferenţială triplă se obţine când se determină diferența dintre două diferențe duble. Diferențele duble sunt
comparate în două (sau mai multe) epoci succesive. Această procedură este, de asemenea, eficientă în detectarea și
corectarea erorilor cycle slips. (a se vedea figura c).
Importanța utilizării poziţionării diferenţiale triple este că, eliminând ambiguitățile întregi, soluția devine imună la erorile
cycle slips. Acestea apar când receptorul pierde legătura cu satelitul în timpul unei sesiuni de observare. Cele trei surse
principale care generează erorile cycle slips sunt: (1) obstrucțiile, (2) raportul scăzut semnal / zgomot (SNR - Signal to
Noise Ratio) și (3) procesarea incorectă a semnalului. Obstrucțiile semnalului pot fi reduse la minimum prin selectarea
atentă a poziţiei receptoarelor. SNR poate fi cauzat de condiții ionosferice nedorite, erorile de multipath, dinamică
ridicată a receptorului sau altitudini reduse ale satelitului faţă de orizont. Oscilatoarele sateliţilor care nu funcționează
corect pot provoca, de asemenea, cycle slips, dar acest lucru se întâmplă rar.
26
Utilizarea sistemului român de determinare a poziției (ROMPOS)
În conformitate cu tendințele dezvoltării serviciilor geodezice la nivel european și global, după 1990 au apărut și în
România tehnologiile de poziționare globală (GNSS) bazate pe sisteme de navigație prin satelit. Pentru cerințele actuale și
de perspectivă ale geodeziei, topografiei, cadastrului, GIS (sisteme de informații geografice), a fost proiectată și construită
o rețea națională de stații GNSS permanente (RN-SGP). Rețeaua Națională a Stațiilor GNSS Permanente (RN-SGP)
cuprinde 73 de stații. RN-SGP a suferit o continuă modernizare. Prima stație GNSS permanentă (BUCU) a fost instalată în
1999 în cadrul Facultății de Geodezie, Universitatea Tehnică de Construcţii din București cu sprijinul Agenției Federale
pentru Cartografie și Geodezie (BKG), Germania.
Sistemul român de determinare a poziției - ROMPOS este
un proiect al Agenției Naționale pentru Cadastru și
Publicitate Imobiliară, care asigură poziții precise în
Sistemul European de Referință ETRS89 bazat pe Rețeaua
Națională a Stațiilor GNSS Permanente.
ROMPOS se bazează pe sisteme globale de navigație prin
satelit (GNSS), inclusiv GPS, GLONASS și GALILEO (în
viitor), oferind date suplimentare necesare pentru a
îmbunătăți precizia determinării poziției până la câțiva
milimetri.
Acoperind întregul teritoriu al României cu un total de 73
de stații GNSS permanente, ROMPOS este disponibil
oricând și pentru orice locație din România (cu condiția ca
accesul la Internet să fie posibil).
Cu un singur receptor GNSS și acces la Internet prin conexiuni GSM / GPRS, utilizatorul poate beneficia de serviciile 27
oferite de ROMPOS.
Scurtă introducere în utilizarea instrumentului S82

South S82 este un instrument GNSS ce permite recepţia sateliţilor GPS, GLONASS, GALILEO şi BEIDOU. Are 72 de
canale, permite măsurători statice, cinematice, Stop&Go, cinematice în timp real RTK şi în reţele VRS.
Precizia instrumentului:
- în cazul măsurătorilor statice în plan orizontal este de ± 3 mm +1 ppm;
- în cazul măsurătorilor statice în plan vertical este de ± 5 mm +1 ppm;
- măsurători RTK în plan orizontal ± 10 mm +1 ppm;
- măsurători RTK în plan vertical ± 20 mm +1 ppm;

Indicatoarele luminoase ale unităţii principale ale instrumentului

Indicatoare luminoase din unitatea principală
sunt:
1- Tasta funcţie; 2- Tasta Power; 3 - indicator luminos ce indică
modul de operare al instrumentului (status); 4 - indicator Data
Link (arată că instrumentul primeşte informaţii); 5- indicator
Bluetooth; 6- indicator cu privire la sateliţii recepţionaţi; 7-
indicator privitor la bateria instrumentului (internă); 8- indicator
privitor la bateria externă a instrumentului, dacă aparatul este
conectat la o sursă externă de energie; 28
Aparatul deţine 3 seturi de indicatoare LED, fiecare cu două culori diferite şi două funcţii diferite.
Acestea sunt, de la stânga la dreapta:
Indicatorul 1: indicator luminos de status (roşu), indicatorul Data link (verde);
Indicatorul 2: indicator luminos Bluetooth (roşu), indicator cu privire la sateliţii recepţionaţi (verde);
Indicatorul 3: indicator baterie instrument (roşu), indicatorul - indicator baterie externă (verde).
Când indicatorul de baterie rămâne pe culoarea roşie, bateria este încărcată
suficient, în momentul în care începe să clipească în culoarea roşie bateria
este slabă. Când bateria este nouă şi începe să clipească, producătorul
menţionează că utilizatorul mai poate lucra maximum o oră cu aceea
baterie.
În mod asemănător, dacă instrumentul este legat la o baterie externă,
indicatorul verde arată că bateria externă este în conditie bună, iar când
indicatorul clipeşte în culoarea verde, bateria externă este slabă.
Când carnetul de teren este conectat cu instrumentul, se va aprinde lumina roşie din partea superioară a indicatorului 2.

Indicatorul luminos din Figura alaturata arată numărul de

sateliţi localizaţi. Când instrumentul obţine semnale de la
sateliţi, acest indicator începe să clipească, numărul de
clipiri indică numărul de sateliţi localizaţi.

Indicatorul luminos cu privire la sateliţii recepţionaţi 29

 Indicatorul luminos al status-ului este luminos în culoarea
roşie şi aceasta înseamnă:
- în modul de măsurare static, indicatorul arată că se
înregistrează date;
- în modul de măsurare RTK arată că modulul Data link
funcţionează corect;
Indicatorul luminos cu privire la status

Acest indicator rămâne deschis atât în cazul măsurătorilor

statice, când indică că instrumentul funcţionează în
condiţii normale şi în modul RTK care arată că modulul
Data link funcţionează corect.

Indicatorul luminos cu privire la Data link

Tasta funcţională F are rolul de a comuta între modurile de măsurare: static, cinematic (instrumentul putând fi setat să
fie folosit ca bază sau rover) şi măsuratori RTK.
Tasta Power permite deschiderea, închiderea instrumentului, are funcţie de tastă Enter la alegerea funcţiilor apelate de
tasta F şi are şi o funcţie intitulată Self-check, care permite instrumentului să îşi deruleze un program de auto-
diagnosticare. 30
Carnetul de teren rulează sistemul de operare Windows Mobile.
Software-ul folosit la efectuarea măsurătorilor este Carlson, cu licenţă
proprie, are posibilitatea de permite utilizatorului să folosească acelaşi
software atât pentru o staţie totală cât şi pentru un instrument GPS, care
poate fi, aşa cum se observă în figura alaturata, atât bază cât şi rover.

Software-ul Carlson - stabilirea proiectului

Toate datele sunt înregistrate într-un proiect (job), software-ul putând transfera informaţii în mod bidirecţional, de la
instrument la calculator şi invers.
După alegerea instrumentului folosit sunt necesari următorii paşi în setarea instrumentului în modul de măsurare RTK:

31
- se face legătura cu instrumentul S 82, se verifică dacă instrumentul GNSS este cel dorit (după numar serie), se verifică
dacă modul de transfer date prin Bluetoth este activat (care şi el la rândul lui are un număr serial ataşat instrumentului), se
introduce înălţimea antenei (care se citeşte pe bastonul ce are instalat instrumentul) şi apoi în modulul RTK se verifică
legătura la internet cu furnizorul de servicii de poziţionare.

Aparatul funcţionează cu orice cartelă de internet, dar trebuie setaţi atât

parametrii de funcţionare ai furnizorului de internet cât şi parametrul
de funcţionare al furnizorului de servicii de poziţionare care poate fi
cel de stat (Rompos) sau unul privat.

Software-ul Carlson -setările modulului Receiver

Dacă toate operaţiunile descrise anterior funcţionează

corect, se pot efectua măsurători în sistem RTK.
Software-ul permite încărcarea în carnetul de teren a
unui desen CAD (în format dxf, dwg, etc) care va ajuta
utilizatorul să urmărească detaliile de pe teren care au
fost deja măsurate. De asemenea utilizatorul poate
folosi coduri pentru obţinerea automată sau semi-
automată a planului topografic digital. 32
Software-ul Carlson -setările modulului RTK
 Software-ul Carlson -înregistrare puncte măsurate

Conditia esenţială la stocarea unui punct este ca soluţia găsită de instrument pentru înregistrare să fie fixă (Fixed),
restul situaţiilor (Autonomous, DGPS şi Float) producând erori de poziţionare ale instrumentului.
Detalii suplimentare se pot găsi în manualul de utilizare al software-ului care se poate accesa la următoarea adresă:
http://survce.com/SurvCE%206.0%20User%20Manual.pdf

33
Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Verificarea şi rectificarea
instrumentelor de nivelment
geometric

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 Verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment geometric

Condiţiile geometrice ale axelor constructive:

1. Axa principală de rotaţie VV trebuie să fie verticală; VV || VsVs

2. Axa de vizare a lunetei să fie paralelă cu directricea nivelei torice montată rigid pe lunetă
rO || NN, sau rO – să fie orizontală, la nivelele automate;
3. Axa de vizare să fie paralelă cu directricea nivelei torice rO || NN în plane verticale
(eroarea de încrucişare);
Alte condiţii impuse instrumentelor de nivelment:
4. Firele reticulare în dreptul cărora se fac lecturile pe miră, să ocupe o poziţie corectă în
plan orizontal şi implicit în plan vertical;
5. Sistemul de focusare trebuie să funcţioneze corect, pentru a nu se schimba înălţimea axei
de vizare.

Verificarea condiţiei ca axa principală de rotaţie a nivelului să fie verticală

Verticalizarea axei principale de rotaţie a instrumentului în staţie, se realizează prin calarea nivelei sferice. O
verticalizare corectă se poate realiza numai dacă nivela sferică este verificată şi rectificată. În această situaţie, prin calare
se realizează implicit condiţia VV || VsVs (VsVs - axa nivelei sferice). În situaţia în care nivela sferică nu este rectificată,
aceasta trebuie rectificată.

2
O nivelă sferică este rectificată atunci când planul tangent la punctul mijlociu al nivelei sferice este paralel cu suportul pe
care este montată nivela sferică.
Verificarea şi rectificarea se face conform figurii
alaturate, urmând paşii descrişi mai jos:
- se roteşte suprastructura nivelei până când nivela
sferică se află între două şuruburi de calare (a se urmări
dispunerea şuruburilor de rectificare a nivelei sferice, faţă
de şuruburile de calare);
- se aduce bula de aer în cerculeţul de reper prin
acţionarea şuruburilor de calare S1, S2, şi S3;
- se roteşte suprastructura nivelei cu 200g în jurul axei
VV;
Rectificarea se realizează apoi separat pe fiecare direcţie
- dacă bula de aer rămâne în cerculeţul de reper, atunci
în parte: jumătate din deplasare d1 din şuruburile de
nivela sferică este rectificată. Dacă bula de aer suferă o
deplasare „d” din cerculeţul de reper, atunci nivela trebuie 2 d1
calare S2 şi S3, iar cealaltă jumătate din şuruburile de
rectificată; 2
rectificare Sr2 şi Sr3.
- rectificarea nivelei se realizează prin descompunerea
deplasării „d” pe două direcţii perpendiculare, una paralelă Prin aceste acţionări bula de aer se deplasează pe direcţia
cu şuruburile de calare S2-S3 (d1) şi cealaltă pe direcţia şurubului de calare S1 şi Sr1. În continuare trebuie
celui de al treilea şurub de calare S1 (d2). eliminată deplasarea d2, care se realizează astfel: jumătate
din deplasare d 2 se elimină din şurubul de calare S1, iar
2 d2 3
cealaltă jumătate 2 din şurubul de rectificare Sr1.
 Verificarea şi rectificarea condiţiei de orizontalitate a axei de vizare

Cauzele de neîndeplinire a condiţiei sunt:

- dereglarea nivelei torice montată rigid pe lunetă;
- dereglarea reticulului;
- sistemul compensator dereglat sau defect.

Verificarea se face prin nivelment geometric de mijloc (la

egală distanţă) şi nivelment geometric de capăt, realizând o
dublă staţionare a aceluiaşi niveleu AB de lungime
aproximativă 40 - 60 m.

Presupunând că nu este îndeplinită condiţia de

orizontalitate, axa de vizare va forma cu orizontala unghiul
α, care va genera o eroare de citire pe mirele situate în
punctele A şi B.
Măsurători din staţia S1 prin nivelment de mijloc:
a 1’= a1 + x şi b1’= b1 + x
δhAB = a1’ - b1’ = a1 + x - b1 - x = a1 - b1 = δhAB

Se constată că prin nivelment geometric la egală distanţă eroarea se elimină şi se obţine o valoare corectă pentru
diferenţa de nivel măsurată. Măsurători din staţia S2 prin nivelment geometric de capăt şi constatarea erorii:
δhAB=a2’- b2’
4
 Constatarea erorii:

Dacă δhABS1 = δhABS2 în limita erorilor de citire pe mire (1 - 2 mm la mire centimetrice şi 0.1 – 0.2 mm la mire de invar),
instrumentul poate fi considerat rectificat. Dacă se constată abateri mai mari, atunci instrumentul trebuie rectificat. Este de
remarcat că influenţa erorii pe mira apropiată este mult mai redusă decât pe mira îndepărtată.

Rectificarea erorii:

Se admite într-o primă aproximaţie:

b2 ≈ b2’
Ştiind că prin nivelmentul geometric de mijloc s-a obţinut o
valoare corectă pentru diferenţa de nivel, se va calcula citirea
corectă pe mira îndepărtată, conform relaţiei:
a2 = δhABS1 + b2’
Realizarea citirii corecte pe mira îndepărtată se face
diferenţiat, în funcţie de tipul instrumentului de nivelment
geometric avut în dotare.

5
 Pentru nivelul rigid cu şurub de basculare citirea a2 calculată se realizează în staţia S2 acţionând din şurubul de basculare.
Nivela torică de pe lunetă se va deregla. Rectificarea ei se va realiza integral din şuruburile de rectificare a nivelei torice
situate în plan vertical.
Pentru nivelele automate cu compensator, citirea a2 - justă, se realizează prin deplasarea plăcuţei firelor reticulare.
Se repetă măsurătorile din staţia S2 schimbând orizontul instrumentului şi se reiau operaţiile de constatare şi verificare
descrise, întrucât la un unghi α de valoare mare, aproximaţia b2 ≈ b2’ poate conduce încă la diferenţe semnificative dintre
δhABS1 şi δhABS2 care depăşesc erorile de citire pe miră admise.

Dacă la nivelele automate, chiar după rectificare, apar neconcordanţe inexplicabile, trebuie verificată funcţionarea
corectă a compensatorului.

Operaţiile pentru această verificare sunt următoarele:

- se instalează instrumentul în staţie şi se calează nivela sferică;
- se roteşte instrumentul în jurul axei principale de rotaţie, până
când luneta ajunge deasupra unui şurub de calare şi se deplasează o
miră pe această direcţie la aproximativ 3 - 5 m;
- se efectuează o citire pe miră;
- se acţionează de şurubul de calare orientat spre miră din sfert în
sfert de rotaţie şi se urmăreşte citirea pe miră. Ea trebuie să rămână
constantă când compensatorul funcţionează normal;
- citirea pe miră se va modifica în momentul când domeniul de lucru al compensatorului va fi depăşit, fapt indicat şi de
deplasarea bulei de aer a nivelei sferice spre marginea cerculeţului de reper;
- compensatoarele defecte se repară numai în atelierele de specialitate. 6
 Verificarea îndeplinirii condiţiei rO || NN în plane verticale

Apare numai la instrumente cu nivelă torică pe lunetă. Ea nu se poate elimina printr-o metodă de lucru în teren.
Eroarea este variabilă cu direcţia lunetei şi proporţională cu eroarea de verticalitate a axei de rotaţie VV. La instrumentele
de precizie medie eroarea este neglijabilă, întrucât efectul ei este destul de redus, mult sub erorile de citire.

Verificarea poziţiei corecte a firelor reticulare

Rectificarea se face din şuruburile de fixare a reticulului poziţionate coaxial cu luneta.

Operaţiile de verificare şi rectificare sunt

identice cu cele de la teodolit. Prin gravare este
asigurată perpendicularitatea firelor reticulare.
Din acest motiv este suficient să se verifice
poziţia justă a unui singur fir reticular. Ele
trebuie să ocupe însă o poziţie justă, în sensul că
firul reticular orizontal să ocupe o poziţie
orizontală, iar cel vertical o poziţie verticală.
Operaţiile de verificare şi rectificare sunt
identice cu cele de la teodolit. Prin gravare este
asigurată perpendicularitatea firelor reticulare.
Din acest motiv este suficient să se verifice poziţia justă a unui singur fir reticular. Ele trebuie să
ocupe însă o poziţie justă, în sensul că firul reticular orizontal să ocupe o poziţie orizontală, iar cel
vertical o poziţie verticală. 7
 Verificarea funcţionării corecte a sistemului de focusare
Pe un teren aproximativ orizontal se fixează ţăruşi sau broaşte de nivelment pe un semicerc cu o rază aproximativă de 30
m. Cu instrumentul în S1 se determină diferenţele de nivel între ţăruşii de pe semicerc.

Se schimbă staţia instrumentului în S2 şi se redetermină

diferenţele de nivel. În această situaţie se va acţiona la fiecare
citire asupra şurubului de focusare, întrucât distanţele sunt
variabile.
Din citirile pe miră obţinute din staţiile S1 şi S2, se vor calcula
două seturi de diferenţe de nivel în următoarea ordine: δh1-2S1,
δh1-3S1, δh1-4S1, δh1-5S1, δh1-6S1, δh1-7S1, δh1-8S1 respectiv δh1-2S2,
δh1-3S2, δh1-4S2, δh1-5S2, δh1-6S2, δh1-7S2, δh1-8S2.
Se compară diferenţele de nivel, iar abaterile obţinute între
diferenţele de nivel trebuie să se încadreze în precizia de citire pe
miră ± 1-2 mm.
Rectificarea se face numai în ateliere specializate.
Mire de nivelment

Pentru determinarea diferenţelor de nivel, înălţimea axei de vizare a lunetei

instrumentului faţă de punctul marcat pe teren se măsoară pe rigle gradate, numite
mire de nivelment. Se disting trei tipuri de mire de nivelment:
- mire centimetrice;
- mire cu bandă de invar;
8
- mire cu coduri;
 Verificarea mirelor de nivelment

Verificarea generală implică:

- verificarea stării tălpii mirei şi a gradaţiilor, ca acestea să nu fie deteriorate;
- verificarea planeităţii mirelor de lemn, întrucât la o curbura S = 33 mm pentru o lungime L = 3 m a mirei, eroarea de
citire este de 1 mm.
- verificarea poziţiei zero a mirei în raport cu talpa. Pentru aceasta se verifică primul decimetru şi se ţine seama în
calcule de această eroare, ea având caracter sistematic.
- verificarea gradaţiilor mirei cu un metru etalon prevăzut cu o lupă. La mirele de lemn eroarea maximă admisă este de
± 1 mm/dm. La mirele de invar se foloseşte un comparator, eroarea de gradare admisă fiind de ± 0.1 mm/dm.
- verificarea nivelei sferice. Se verticalizează mira cu un fir cu plumb şi se rectifică nivela.

Metode de măsurare în nivelmentul geometric şi surse de erori

Principiul nivelmentul geometric se bazează pe principiul vizei orizontale a instrumentelor. După poziţia
instrumentului de nivelment geometric în timpul determinării diferenţelor de nivel şi a distanţei la care se află punctele se
pot face următoarele clasificări:
a) nivelment geometric simplu (D  100-200 m),
- nivelment geometric de mijloc (la egală distanţă);
- nivelment geometric de capăt;
b) nivelment geometric compus (drumuiri de nivelment geometric, D > 200 m).

9
 Nivelmentul geometric simplu

Nivelmentul geometric de mijloc

Instrumentul de nivelment geometric este instalat la mijlocul niveleului,

astfel încât să fie asigurate portee (distanţa de la aparat la miră) egale. Se
orizontalizează instrumentul şi axa lui de vizare şi se efectuează citiri pe
mirele instalate vertical în punctele A şi B. Diferenţa de nivel va fi
obţinută din citirile efectuate pe cele două mire. Citirea „a” este
considerată citirea spre punctul A a cărui altitudine este cunoscută.
Citirea „b” este citirea efectuată în punctul B a cărui altitudine vrem să o
determinăm.
H AB = a − b
H B = H A + H AB
Diferenţele de nivel sunt mărimi algebrice şi primesc un semn „+” sau
„-“, dacă:
a  b  H  0
a  b  H  0
Altitudinea planului de vizare se consideră altitudinea axei de vizare Altitudinea punctului necunoscut B poate fi
care rotită în plan orizontal generează un plan orizontal. Ea se determinată fie cu ajutorul diferenţei de nivel, fie
calculează cu relaţia: H V = H A + a cu ajutorul altitudinii planului de vizare în staţie.
H B = HV − b 10
În multe situaţii nu se poate staţiona direct în aliniamentul dintre punctele A şi B. În această situaţie se va staţiona în afara
aliniamentului, avându-se grijă ca lungimea porteelor să fie egală – operatie ce se numeste nivelmentul geometric de la
egală distanţă.

Nivelmentul geometric de capăt

Se foloseşte doar în situaţii speciale, cum ar fi de exemplu la verificarea şi rectificarea instrumentelor de nivelment
geometric. Erorile reziduale de înclinare a axei de vizare influenţează puternic acest mod de măsurare.
În această situaţie instrumentul poate fi instalat deasupra punctului „A”, situaţie în care trebuie măsurată înălţimea
instrumentului, care este mult mai imprecisă decât o lectură pe miră. Se poate staţiona însă la distanţa minimă de vizare de
unul dintre puncte, fie în interiorul niveleului sau în exteriorul acestuia. Calculele sunt la fel de simple ca şi în cazul
precedent.
H AB = a − b
H B = H A + H AB

HV = H A + a

H B = HV − b

11
 Nivelmentul geometric compus (drumuirea de nivelment geometric)

Când distanţa şi diferenţa de nivel între punctele A şi B creşte (D > 200 m), diferenţa de nivel ΔH nu mai poate să fie
determinată dintr-o singură staţie, fiind necesară o descompunere a aliniamentului în mai multe nivelee.

Dacă măsurătorile se efectuează cu

determinarea numai o singură dată a
diferenţelor de nivel, drumuirea va fi una
simplă de nivelment; dacă diferenţele de
nivel se determina de două ori (fie prin
schimbarea altitudinii planului de vizare,
fie prin efectuarea masurătorilor „dus-
întors”), atunci spunem că se execută o
drumuire de dublu nivelment.
Din figura alaturata trebuie remarcat
modul de alternanţă al mirelor în lungul
traseului. Pentru înlăturarea erorii de
divizare a mirelor, normativele prevăd ca
Calcule şi controlul lor:
numărul niveleurilor să fie un număr par,
Determinarea diferenţelor de nivel provizorii:
astfel încât mira care stă pe punctul de
pornire, trebuie să închidă măsurătorile h1 ' = a1 − b1 hn −1 ' = a n −1 − bn −1
pe punctul de închidere. h2 ' = a 2 − b2 hn ' = a n − bn
(primul control al foii de
..... ..... .....  hi ' = ai −  bi nivelment)
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de către o drumuire de nivelment geometric:
- să fie cât mai scurtă;
- traseul ales să urmeze linii cu pante line pentru ca lungimile porteelor să nu fie prea mici;
- lungimea porteelor să fie de 80 – 150 m;
- linia de viză să nu treacă mai aproape de 0.3 m faţă de suprafaţa terenului.
Elementele necesare pentru calculul unei drumuiri de nivelment geometric sunt:
- cotele punctelor de sprijin;
- diferenţele de nivel şi distanţele, ambele determinate prin măsurători de teren.

Compensarea drumuirii de nivelment

I. Pentru fiecare staţie de nivelment se determină:

1. lungimea porteelor, folosind citirile pe miră efectuate din staţia respectivă:
- pentru staţia S1:
dS1-A = K (cs – cj)
dS1-1 = K (cs – cj)
şi a lungimii niveleului:
dA-1 = dS1-A + dS1-1
Analog se obţin lungimile niveleelor şi pentru restul staţiilor de nivelment:
d1-2; d2-3; ... dn-B ( a se vedea figura anterioara).
Calculul lungimii totale a drumuirii:
Σdi = dA-1 + d1-2 + d2-3 + ...+ dn-B

13
II. Calculul erorii de neînchidere a drumuirii de nivelment:
Eroarea totală este dată de relaţia: e =  h ' − H
h i A− B
Toleranţa se calculează cu relaţia: Th = 20mm (d i )km

Trebuie îndeplinită condiţia eh ≤ Th, ca să se poată recurge la compensare.

Σdi – este lungimea drumuirii totale exprimată în km.

III. Calculul corecţiilor

Corecţia totală este: c h = −e h

c mm
Corecţia unitară se calculează cu formula: q h = h şi se exprimă, de regulă, în
d i m
Corecţiile aplicate fiecărui niveleu vor depinde de lungimea niveleului şi se vor calcula cu relaţia: q h  d i

h1 = h1 '+ q h  d1

h2 = h2 '+ q h  d 2
..... ..... .....
hn −1 = hn −1 '+ q h  d n −1
hn = hn '+ q h  d n
Controlul calculelor se realizează cu relaţia:
 hi =  hi ' + q h   d i
14
 Calculul cotelor punctelor de drumuire se face prin însumarea algebrică a diferenţelor de nivel la cota punctului din urmă
astfel:
H1 = HA + δhA-1
H2 = H1 + δh1-2
.... .... ....
Hn = Hn-1 + δhn-1
HB = Hn + δhn

Controlul corectitudinii calculelor se face comparând cota HB calculată cu cea cunoscută iniţial. Cele două cote
trebuie să fie identice. Măsurătorile pot fi înregistrate într-un carnet de nivelment, în cazul măsurătorilor clasice sau pot fi
descărcate într-un fişier de măsurători în format text în cazul măsurătorilor efectuate cu nivela digitală.

Surse de erori sistematice în nivelmentul geometric

Nivelmentul geometric este una dintre cele mai precise metode de măsurare geodezică. Spre deosebire de celelalte
metode geodezice de măsurare este predestinat pentru erori sistematice mari.
Sursele de erori sistematice în nivelmentul geometric sunt următoarele:
- erori datorită influenţei factorilor atmosferici;
- erori reziduale ale aparaturii folosite;
- erori personale ale operatorului.
Eliminarea acestor erori într-o măsură cât mai bună se realizează fie prin metode de lucru, fie prin corecţii care se
aplică observaţiilor înainte de compensare.
15
 Influenţa sfericităţii Pământului şi a refracţiei atmosferice

Raza străbate diferite straturi de aer, suferă refracţie şi ar rezulta citirea b2 pe miră (figura de mai jos). Datorită
curburii Pământului citirea reală pe miră este b3.
s - influenţa sfericităţii;
r - influenţa refracţiei.
Din figură rezultă:

i + s = h AB + b2 + r  h AB = i − b2 + (s − r ) = i − b2 + c B

Corecţia de sfericitate

R 2 + D 2 = (R + s )2

R 2 + 2 Rs + s 2 = R 2 + D 2

s  (2 R + s ) = D 2

D2  R → km D2
s= → s
2R + s  s → cm 2R

16
Corecţia de refracţie Curbura razei vizuale fiind oarecum asemănătoare cu aceea a sfericităţii Pământului însă de o
curbură mult mai mică expresia corecţie de refracţie este asemănătoare cu aceea de sfericitate.
D2
r= k k = 0.13 coeficientul de refracţie care este pentru ţara noastră.
2R
Rezultă corecţia totală:
1− k
D2 D2 1− k 2 = 682 10 −10 cu R  6378km
c = s−r = − k  D 2R
2R 2R 2R

c = 682 10 −10  D 2

În cazul nivelmentului geometric de mijloc, diferenţa de nivel

putem să o descompunem.
h AB = h AS + hSB
h AS = a − i − c A şi hSB = i − b + c B

h AB = a − i − c A + i − b + c B = a − b + c B − c A

Dacă D1=D2=D/2: c A  c B  h AB = a − b
Concluzie: Prin nivelment geometric de mijloc corecţia se
anulează dacă condiţiile atmosferice sunt aceleaşi. 17
 Eroarea provocată de panta mare pe
niveleu

La nivelee cu pantă mare viza este

situată la înălţimi diferite în raport cu
solul. Ca urmare fenomenul de refracţie
acţionează diferit.
a) Măsurare în sensul de creştere a pantei
h AB = a − b
a = a'+e1
b = b'+e2
h AB = a − b = (a'+e1 ) − (b'+e2 ) = a'−b'+(e1 − e2 )
Când se măsoară în sensul de creştere a pantei diferenţa de nivel măsurată va fi întotdeauna mai mică faţă de cea
reală întrucât e2  e1
b) Măsurare în sensul de descreştere a pantei
h AB = a − b (negativă) Când se măsoară în sensul de descreştere a pantei diferenţa de nivel
a = a'+e1 măsurată va fi din nou mai mică întrucât e1  e2 , iar diferenţa de
nivel este negativă.
b = b'+e2
Deci prin nivelment dus-întors, această eroare nu se elimină.
h AB = a − b = (a'+e1 ) − (b'+e2 ) = a'−b'+(e1 − e2 ) 18
 Măsuri de prevenire:
Se poate preveni din proiectare, prin evitarea traseelor cu denivelări mari. Aceasta este una din cauzele pentru care
traseele de nivelment geometric urmăresc traseele de cale ferată sau şosele (i < 10%). Dacă sunt situaţii inevitabile, se
reduc niveleele ca lungime, astfel încât vizele să fie la o anumită depărtare de sol (h > 0.5 m).
Instalarea cât mai înaltă a instrumentului (în Suedia, Danemarca şi Germania s-a utilizat nivelmentul motorizat,
instrumentul fiind instalat pe platforme ale unor maşini special amenajate în acest sens la i  2.5 m).
Eroare reziduală de înclinare a axei de vizare
hAB = a − b
a = a '−d1  tan 1
b = b'−d 2  tan  2
hAB = a'−d1  tan 1 − b'+ d 2  tan  2

Eroarea se anulează când D1=D2 şi ε1=ε2, dar condiţia a doua

este îndeplinită când instrumentul a fost înainte verificat şi
rectificat. Pot rămâne însă erori ε mici remanente (reziduale).

19
 Eroarea de înfundare a instrumentului şi a mirelor

Instrumentul se înfundă în intervalul de timp dintre efectuarea citirii înapoi şi

înainte. Citirile care se efectuează pe primul niveleu sunt: a1 şi b1’, întrucât în
timpul cât se roteşte instrumentul şi operatorul pentru a efectua citirea pe mira
din faţă, instrumentul se înfundă.
h' AB = a1 − b1 '
b1 ' = b1 − 
h' AB = (a1 − b1 ) + 
Prin înfundarea instrumentului diferenţa de nivel măsurată va fi
întotdeauna mai mare la pante ascendente şi mai mică când panta
descreşte. În intervalul de timp cât instrumentul se mută din S1 în S2, mira
din punctul B suferă o scufundare, datorită propriei greutăţi, ea în acest
interval de timp rămânând pe loc şi rotindu-se doar cu 200g.
h' BC = a2 '−b2
a2 ' = a2 + 
h' BC = a2 +  − b2 = (a2 − b2 ) + 
Prin înfundarea mirei din spate, diferenţa de nivel măsurată va fi din
nou mai mare, deci acelaşi efect ca la înfundarea instrumentului.
Deci pe o linie de nivelment:  h' =  h +  ( +  ) 20
 Măsuri de combatere:
a) Evitarea traseelor prin terenuri mlăştinoase sau cu umiditate ridicată;
b) Dacă nu este posibil, eroarea poate fi stăpânită prin aşezarea instrumentului şi a mirelor pe ţăruşi de lungime
adecvată;
c) Măsurători dus-întors pe liniile de nivelment;
d) Ordonarea adecvată a lecturilor într-o staţie conform figurii alaturate.
Ordinea lecturilor: SFFS ; S – spate ; F – faţă.
h' = a1 − b1 h' ' = a2 − b2
h' = a1 − (b1 + e ) h' ' = (a2 + e ) − b2
h'+h' ' = (a1 + a2 ) − (b1 + b2 ) h'+ h' '
h =
2
Eroare datorită neverticalităţii mirei

Verticalitatea mirelor este o condiţie esenţială pentru a executa măsurători

de nivelment geometric corecte. La mire înclinate lecturile vor fi sistematic
mai mari. În cazul unei înclinări δ a mirei rezultă lectura ae > a.
2
 
a = ae − a = ae  (1 − cos  ) = 2ae  sin 
 2

Eroarea depinde de sensibilitatea nivelei sferice de pe miră şi de mărimea

21
lecturii. Se recomandă evitarea lecturilor la capătul superior al mirei.
 Eroarea de zero a mirei

În timpul utilizării mirelor apar inevitabil mici modificări la talpa acesteia, provocată de coroziuni, frecări etc., ceea ce
conduce la modificarea poziţiei punctului zero al mirei. Reducerea influenţei aproape în întregime se realizează prin
proiectarea unui număr par de staţii pe o linie de nivelment.

h AB = a'1 −b'1 = (a1 + e1 ) − (b1 + e2 ) = a1 − b1 + (e1 − e2 )

hBC = a'2 −b'2 = (a2 + e2 ) − (b2 + e1 ) = a2 − b2 + (e2 − e1 )

h AC = h AB + hBC =  ai −  bi + e1 − e2 + e2 − e1 = ai −  bi

Concluzie: Proiectând un număr par de staţii pe o linie

de nivelment această eroare se elimină.

Eroarea datorită unui metru de miră eronat (de etalonare)

M i = 1,000  mi
mi - poate fi determinat cu un comparator
Combatere:
- la diferenţe de nivel mici această eroare influenţează foarte puţin;
- verificarea gradării mirei înaintea fiecărei lucrări.

22
 Eroarea datorită influenţei temperaturii asupra mirelor

Această eroare apare numai la mirele cu bandă de invar. Eroarea se determină din relaţia dintre lungimea benzii de
invar la temperatura de etalonare te şi lungimea corespondentă la temperatura de lucru t:
Ct =   (t − te )  H α - coeficient de dilatare al invarului   4  10 − 7 / 1 C
Influenţa se reduce substanţial dacă nivelmentul se execută în aceleaşi condiţii meteo, fiindcă Δt poate ajunge la 6-8°C.

Mirajul

Se datorează deplasării pe verticală a straturilor de aer având temperaturi diferite. În apropierea solului mirajul
este foarte puternic. Vizele din acest motiv trebuie să nu coboare sub 0.5 m.
Nivelmentul se execută pe timp noros sau în primele ore ale dimineţii sau seara (630-1030; 1700- întunecare).

Surse de erori întâmplătoare în nivelmentul geometric

Aceste erori pot fi:

- eroarea datorită punctării pe miră, care depinde în primul rând de mărirea „M” a lunetei;
- eroarea provocată de oboseala operatorului;
- eroarea provocată de vizibilitatea deficitară;
- eroarea datorită înclinării axei de vizare, dependentă în primul rând de sensibilitatea nivelei torice;
- eroarea datorită compensatorului;
- eroarea provocată de lungimea porteei;
- alte erori care intervin în momentul observaţiilor. 23
Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Instrumente şi metode pentru

măsurarea diferenţelor de nivel

Nivele digitale

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 În prezent nivelele automate digitale tind să înlocuiască tot mai mult nivele optico-mecanice. Ele nu oferă precizii
superioare în determinarea diferenţelor de nivel, însă randamentul lor în lucrările din teren este substanţial mai ridicat,
prin faptul că permit înregistrarea automată a citirilor şi o serie de controale şi calcule intermediare direct în teren.
Aceste instrumente au integrat un senzor electronic dirijat de un microprocesor care interpretează cu o precizie ridicată
imaginea digitală a unei mire speciale codificate. Ele sunt multifuncţionale, oferind atât posibilitatea de măsurare a
diferenţelor de nivel cât şi a distanţelor măsurate. Aceste instrumente asigură stocarea automată a datelor măsurate şi
transferul lor pe un calculator.
În funcţie de distanţa de la aparat la miră şi de claritatea imaginii, o măsurătoare completă poate dura între câteva
fracţiuni de secundă până la trei - cinci secunde.
Automatizarea nivelmentului
Nivelmentul geometric a fost unul dintre ultimele procedee de măsurare din geodezie care s-a sustras până nu de
mult procesului de automatizare. Deşi au existat încercări şi dezvoltări de automatizare, care se bazau pe deplasarea
unor detectori pe verticală în lungul mirelor de nivelment, acestea nu au putut pătrunde pe piaţă, întrucât procesul de
măsurare avea o durată mai mare decât citirea pe miră efectuată de un operator experimentat. Un progres l-a constituit
doar înregistrarea electronică a poziţiei lamelelor de sticlă a micrometrului optic. Citirea grosieră de pe miră trebuia
însă efectuată clasic.
O evoluţie a automatizării instrumentelor de nivelment geometric poate fi urmărită în figura de mai jos.
În prezent se pot distinge două procedee de nivelare electronică fundamental diferite:
- procedee active - la care se foloseşte ca sursă de lumină o diodă laser şi un detector sensibil în punctul vizat, care
oferă o informaţie de înălţime;
- procedee pasive - la care un model desenat pe o miră (coduri) şi iluminat natural este înregistrat în planul imagine
al unui instrument de nivelment geometric cu senzori electronici CCD.
2
3
 Nivelele digitale

Nivelele digitale pot fi considerate ca făcând parte din cea de a doua categorie, întrucât lucrează cu partea vizibilă sau
de infraroşu a luminii naturale şi făcând abstracţie de măsurătorile efectuate pe întuneric, nu necesită o iluminare
suplimentară a mirelor.

4
 Primele realizări de nivele digitale

Ca o primă realizare a nivelelor digitale este încercarea lui Zetsche (1966) la Bonn, care descrie toate caracteristicile de
bază ale nivelelor electronice. Reprezentarea imaginii unui model specific de gradare a mirei în planul imaginii, preluarea,
translatarea şi adaptarea factorului de scară funcţie de depărtarea mirei faţă de aparat, precum şi a funcţiei optice de
transmitere au fost realizate la un instrument de laborator. Întrucât pe vremea aceea nu existau încă senzori sau şiruri de
senzori, era necesară fixarea de mărci speciale pe mire. De asemenea, modificarea scării funcţie de distanţă, era
compensată printr-o optică de zoom. Prelucrarea şi afişarea erau digitale, iar deplasarea verticală a imaginii mirei în
instrument s-a realizat cu un traductor incremental.
În următorii 15 ani nu s-au mai realizat dezvoltări semnificative în această direcţie. Abia după descoperirea tehnologiei
CCD, care se găseşte astăzi la toate camerele video, s-a întrevăzut pentru prima oară posibilitatea de a transforma imaginea
unei mire din planul imaginii al unei lunete în informaţii digitale. Printre altele, tehnologia CCD fusese deja utilizată pe la
mijlocul anilor 1980 la citirea cercurilor electronice şi ca senzor de poziţie pentru clinometrele de la teodolitele electronice
(Leica şi Topcon).
Cercetări asemănătoare au fost realizate şi de firma Carl Zeiss Jena în timpul anilor 1980, care se bazau pe nivelul
Ni002, la care se folosea un senzor CCD cu 1024 elemente fotosensibile (pixeli), cercetări care au fost sistate în anul
1988.
Nivela digitală Wild NA 2000 reprezintă prima nivelă digitală propriu-zisă şi a fost lansată pe piaţă în anul 1990 de
către firma producătoare Leica. Aceasta are aceleaşi elemente constructive optico-mecanice ca şi nivelele convenţionale
şi astfel poate fi utilizată ca şi o nivelă clasică.

5
Imaginea codurilor mirei este proiectată de către un separator de fascicule pe un detector de linii. Acest separator de fascicule
împarte lumina incidentă într-un domeniu infraroşu şi un domeniu vizibil. Astfel lumina emergentă nedeviată este suficientă
pentru observator pe de o parte, iar pe de altă parte componenta în infraroşu deviată este suficient de intensă pentru
detectorul de linii avut la dispoziţie, care are sensibilitatea în acest domeniu.

Nivela digitală Wild NA 2000

Detectorul de linii de 6.5 mm lungime este compus din 256 fotodiode, dispuse la distanţa de 25 µm. Deschiderea
fotodiodelor este de 25 µm. Unghiul de câmp al nivelei este de 2° astfel încât la distanţa minimă de 1.8 m este reflectat pe
detector un segment de miră de 70 mm, iar la distanţa de 100 m un segment de 3 m.
Poziţia lentilei de focusare este determinată folosind traductorul de focusare. Poziţia compensatorului este monitorizată
în timpul măsurătorilor prin detectori electronici de poziţie. 6
Nucleul sistemului procesor este microprocesorul, care este ajutat la calculul funcţiilor de corelaţie şi al funcţiilor de referinţă
de un tablou. Detectorul de linii converteşte imaginea de cod primită într-un semnal video analogic. O componentă electronică
de selecţie întăreşte şi digitizează semnalul video sub formă de semnal de măsurare pe 256 pixeli cu o dinamică pe 8 biţi
corespunzător la 256 nivele de gri, semnal ce este pus la dispoziţia microprocesorului.
Analiza şi evaluarea imaginilor codurilor mirelor de către nivela digitală se bazează pe principiul corelaţiei. Totodată există
înregistrat în memoria ROM a instrumentului codul mirei, cu care se compară semnalul provenit de la detectorul de linii.
Prin utilizarea metodelor de corelaţie trebuie optimizaţi doi parametri: înălţimea şi scara. Pe de o parte este vorba despre
diferenţa de nivel instrument-miră, care apare ca o deplasare a imaginii mirei codificate, pe de altă parte se modifică scara de
redare a imaginii codurilor ca funcţie de distanţa instrument-miră. Din poziţia lentilei de focusare, care se poate deplasa cu
aproximativ 14 mm în intervalul 1.8 - 100 m, se poate obţine distanţa grosieră. Acest lucru uşurează apoi găsirea valorilor
iniţiale pentru calculul corelaţiilor.
Acoperirea parţială a codurilor mirei creează dificultăţi
pentru metodele de analiză atunci când nu există indicaţii
apriorice unde, cât şi cum este acoperit codul. Programul
de analiză poate, totuşi, recunoaşte codul între anumite
limite şi poate ignora acele porţiuni acoperite la
optimizarea funcţiilor ţintă. Deşi metodele de corelaţie ar
permite o mai mare acoperire, a fost fixat, din motive de
siguranţă a măsurătorilor, un prag de 30%.
Rezoluţia sistemului de măsurare este pentru cote de 0.1
mm şi pentru distanţe de 0.01 m. Domeniul de măsurare a
distanţelor este cuprins între 1.8 şi 100 m. Folosind NA
2000 se realizează abaterea standard pe dublu kilometru de 7
nivelment de 1.5 mm pentru portee de până la 50 m.
Interfaţa şi funcţiile unei nivele digitale
Display-ul instrumentului:
a - modul de măsurare;
b - pictograme;
c - unităţi de măsură;
d - simbolul pentru distanţa orizontală;
e - simbolul pentru diferenţa de nivel.

8
Display-ul instrumentului afișează pictograme în partea de sus care arată că ecranul este luminat, dispozitivul salvează
măsurătorile, modul de lucru cu mira cu partea inferioară la sol (există și o aplicație în care mira poate fi utilizată invers, cu
partea inferioară a mirei în sus, utilizată pentru măsurători subterane). Ecranul arată numărul punctului (PtID), linia de
referință (RL), rezultatul măsurării diferenței de nivel (dH) și rezultatul înălțimii și distanței.

Instrumentul are o memorie încorporată pentru stocarea a până la 2000 de

puncte. Instrumentul poate fi utilizat și fără înregistrarea măsurătorilor sau
înregistrarea pe un dispozitiv extern.

Datele pot fi descărcate pe un computer personal prin interfața USB. Sprinter DataLoader permite transferul de
date către Microsoft Excel®. Măsurătorile pot fi, de asemenea, transferate către un colector de date extern prin
interfața RS232.
9
Meniul principal al Leica Sprinter:

10
 Nivele digitale automate
Baza unei nivele digitale este o nivelă automată. Cu toate acestea, o nivelă digitală este echipată cu un sistem de citire
automată a valorilor pe miră. Sistemul constă dintr-o prismă separatoare (cub separator), un senzor liniar CCD şi un
microprocesor. Sistemul de citire foloseşte mire speciale cod de bare. În momentul de faţă există patru tipuri diferite de
mire standard digitale în care se aplică diferite codări digitale de date.

Codul de bare digital este similar cu divizarea unei mire centimetrice,

care are părţi decimetrice „codate” prin cifre arabe. Strategia unei
nivele digitale este similară unei nivele clasice şi constă în
determinarea unei măsurători în doi paşi. Primul pas este găsirea unei
valori aproximative. O miră centimetrică este „codată” în cifre arabe
reprezentând metrii şi decimetrii şi semne centimetrice. Într-o miră
digitală valoarea aproximativă este codificată folosind o combinaţie de
benzi albe și negre de diferite lățimi. Al doilea pas constă în găsirea
unei valori exacte. Cu o nivelă clasică am evalua o distanță
milimetrică de la linia orizontală a reticulului până la cea mai
apropiată margine inferioară a semnului centimetric. La o nivelă
digitală, pixelii senzorului liniar CCD sunt calculați de la pixelul
„zero” la pixelul central al benzii albe care este situată dedesubt.
Rezultatul final al măsurării se obţine prin integrarea acestor pași de
către microprocesor.
Mire pentru nivele digitale
11
 Schema unei nivele digitale este prezentată mai jos. Nivela digitală are componente similare cu ale unei nivele
automate. Dacă oprim partea electronică, nivela digitală poate funcţiona ca o nivelă automată cu mire de nivelment
centimetrice. Schema optică a unei nivele digitale are în plus o prismă separatoare, denumită şi cub separator. Senzorul
liniar CCD este localizat în planul focal al telescopului direct în spatele fațetei reflectorizante a prismei separatoare.

Nivela digitală 12
 În figura de mai jos se observă câmpul vizual al unui senzor liniar CCD, unde imaginea unei mire digitale este proiectată.
Un semnal electric analogic la ieșirea senzorului liniar CCD este transmis către microprocesor pentru procesare.
Microprocesorul are convertorul analog/digital (A/D), care normalizează semnalul analogic și îl transformă în secvența
digitală. Mai mult, microprocesorul găsește poziția centrală a fiecărui impuls.
Centrele de impuls corespund centrelor
benzilor albe ale mirei cod de bare. Intervalul
(P) corespunde pasului centimetric al mirei
centimetrice. Microprocesorul calculează
distanţa f de la centrul impulsului la pixelul
zero al senzorului liniar CCD. Poziţia
pixelului zero este setată de către programul
microprocesorului astfel încât să coincidă cu
linia orizontală a reticulului. Următorul pas
este calculul efectuat de microprocesor pentru
determinarea unei părți exacte a citirii prin
împărțirea lui f la P. Este similară cu citirea
milimetrilor pe o miră centimetrică.
Există două moduri de a găsi citirea
aproximativă a mirei digitale. În primul caz,
mira digitală este împărțită în părți care sunt
codificate ca şi combinații nerepetate ale
benzilor albe și negre ale codului de bare.
13
Există o înregistrare a acestor combinații de coduri de bare în memoria microprocesorului reprezentată într-un tabel.
Rezultatul se obține prin compararea valorii curente cu cea tabelară.
A doua modalitate nu solicită tabelul din memoria microprocesorului. Există două grupuri de benzi. Fiecare grup are benzile
aranjate secvenţial cu intervale regulate, iar lăţimea benzilor variază lin ca o curbă sinusoidală. Variația lățimii are loc diferit.
Au perioade de 600 și 570 mm, cu o defazare de π/2 la începutul mirei. O astfel de combinație permite determinarea unor
citiri aproximative nerecurente la lungimea mirei de 4 m. Mai departe microprocesorul unește citirile exacte și cele
aproximative în timp ce trimite rezultatele pe display.

Principiile constructive ale nivelelor digitale

Instrumentele de nivelment geometric automate digitale asigură metoda de măsurare unidimensională şi folosesc un
senzor liniar CCD pentru citirea pe mire codificate. O caracteristică comună a tuturor instrumentelor de nivelment geometric
automate digitale este aceea, că principiul constructiv corespunde cu cel de la nivelele automate optico-mecanice. Din acest
motiv ele pot fi privite ca o combinaţie dintre o nivelă automată optico-mecanică şi o cameră digitală.

14
 Pentru citirea codurilor, imaginea mirei cuprinsă în
unghiul de câmp este deviată de un cub separator pe un
senzor CCD. Cubul separator este astfel conceput, încât
doar partea de infraroşu a radiaţiei este deviată pe
senzorul CCD, componenta vizibilă trece nedeviată prin
cubul separator şi ajunge fără diminuarea calităţii
imaginii la ocular. Prin aceasta, claritatea imaginii
obţinută de operator nu este diminuată, iar intensitatea
necesară detectorului liniar este suficientă, întrucât
sensibilitatea maximă a acestuia este în infraroşu.
Problematica conceperii unui cod adecvat, a apărut în
momentul când o porţiune din suprafaţa unei mire cu
coduri a fost reprezentată pe o matrice CCD. Chiar dacă
adaptarea scării se realiza tot printr-o optică de zoom, nu La toţi realizatorii de coduri, acestea sunt astfel concepute,
s-au putut depăşi distanţe de 20 - 30 m. Firmele s-au încât să permită transformarea într-o informaţie digitală printr-
văzut puse în situaţia de a elabora coduri speciale, care un simplu senzor liniar CCD. La nivelele digitale aflate astăzi
pe lângă unele proprietăţi pseudo-stohastice trebuiau să în uz, se pot diferenţia următoarele procedee de prelucrare a
permită o reprezentare univocă pe distanţe cuprinse între imaginilor digitale:
1.5 - 100 m fără utilizarea unei optici speciale de zoom. - principiul corelaţiei (Leica Wild NA 2002/2003);
- principiul măsurării poziţiei (Zeiss-Trimble DiNi 10/20,
Sokkia SDL 30).
- principiul măsurării fazei (Topcon DL 101/102);
15
 Senzorul liniar CCD converteşte imaginea mirei
codificate primită într-un semnal electric şi îl pune
la dispoziţia amplificatorului A. Semnalul
amplificat este trimis către o componentă
electronică de eşantionare şi reţinere S/H care
realizează discretizarea în timp a semnalului
analogic în funcţie de un semnal de ceas.
Convertorul analog digital A/D converteşte
semnalul electric primit în informaţie digitală care
este apoi stocată în memoria RAM şi este pusă mai
departe la dispoziţia microprocesorului.
Astfel senzorul CCD produce o “copie” a
segmentului de miră vizat ce este interpretat de
procesor. Procesorul va căuta o corelare a imaginii
înregistrate cu o secvenţă din imaginea întregii mire
stocată în memoria instrumentului, astfel încât
segmentul înregistrat în unghiul de câmp este
detectat şi va avea loc citirea.
Elementele constructive comune cu nivelele automate optico-mecanice sunt: obiectivul, compensatorul, ocularul, iar
cubul separator este cel care deviază pe senzorul CCD componenta de infraroşu a imaginii.
Nivelele digitale lucrează cu partea vizibilă şi de infraroşu a luminii naturale şi făcând abstracţie de măsurătorile
efectuate pe întuneric, nu necesită o iluminare suplimentară a mirelor. 16
La toate nivelele digitale de astăzi există posibilitatea unei citiri optice directe, fără micrometre, raza de vizare parcurgând
pe de o parte drumul optic obişnuit, iar pe de altă parte este deviată de un cub separator într-un alt plan imagine, unde se
află un senzor CCD.
Codificarea mirelor şi procesul de prelucrare a imaginii este diferit de la firmă la firmă. Pe lângă procedeele de corelaţie, se
găsesc procedee de măsurare a poziţiei sau procedee care seamănă mult cu o măsurătoare de fază cunoscută de la
măsurarea electronică a distanţelor.
Compensatorul electronic
Toate nivelele digitale prezintă un sistem de compensare automată a erorilor axelor pentru a corecta deviaţiile de
înclinare. Sistemele convenţionale utilizează o nivelă sferică sau torică pentru calare şi un senzor - pendul pentru
compensarea erorilor pe verticală.
Senzorii electronici de înclinare sunt, de obicei, sisteme de compensare ce conţin lichide şi folosesc fie:
- detectare magnetică;
- detectare cu fotodiode.

În cazul detectării magnetice mişcarea

lichidului în senzor este monitorizată şi
măsurată de bobinele electronice de măsurare
magnetică. Poziţia fluidului este determinată de
o tensiune diferenţială.

17
În cazul detectării cu fotodiode nivelul este perceput şi
detectat cu ajutorul unei lumini de la un LED care trece
prin corpul nivelei. Lumina transmisă este detectată cu
ajutorul cantităţii de lumină incidentă indicând variaţia
ca rezultat al poziţiei lichidului.

Senzorii CCD utilizaţi la construcţia nivelelor digitale

Senzorii CCD sunt senzori electro-optici şi au fost dezvoltaţi în 1970 în laboratoarele Bell din Statele Unite.
Senzorii CCD sunt formaţi din senzori foto, independenţi, care produc un curent când sunt iluminaţi.

18
În timpul iradierii cu lumină sunt acumulaţi
fotoelectroni. Aceştia sunt dirijaţi printr-un tact
de dirijare la un registru şi apoi spre un
amplificator de ieşire. Aici încărcările
individuale ale fotosenzorilor sunt transformate
în tensiuni analogice, care sunt puse la dispoziţie
la ieşirea din senzor. Tensiunea de ieşire este
proporţională cu numărul de fotoelectroni
generaţi, adică produsul dintre intensitatea
luminii (intensitatea de iradiere) şi timpul de
expunere.
În geodezie senzorii liniari sunt folosiţi pentru construcţia nivelelor digitale. Pentru operaţii complexe, cum ar fi prelucrarea
imaginilor şi a tehnicii video, sunt folosiţi senzori de suprafaţă.
În cazul senzorilor liniari, numărul fotosenzorilor individuali utilizaţi la construcţia senzorului variază între 128 până la
6000 pe un chip. Lungimea stratului fotosensibil variază, de asemenea, între 4 mm până la 60 mm. Pentru a atinge domenii
mai mari se folosesc module de senzori cu până la 5 chipuri montaţi unul lângă altul într-o carcasă. Cu astfel de montaje pot
fi înregistraţi până la 15000 de pixeli, ceea ce permite scanarea unor imagini cu 16 linii/mm, cum este cazul la nivelele DI
NA3.
Suprafaţa fotosenzorilor poate fi pătrată sau dreptunghiulară. Lungimea laturilor poate fi de 7 μm, sau tipic de 10
μm…15 μm până la 100 μm. Când suprafaţa senzorului este mare, se admite o iluminare mai redusă. De regulă, suprafeţele
diodelor se învecinează nemijlocit, separarea fiind dată doar de o zonă de difuzie (apertură – grad de deschidere 100%). La
anumiţi senzori spaţiul dintre diode corespunde exact cu dimensiunea diodei (apertură 50%). Senzorii sub formă liniară pot
fi citiţi bidirecţional în funcţie de poziţia tactelor de dirijare. 19
 Frecvenţa de citire este tipic de 2 MHz şi 20 MHz, dar în unele cazuri poate ajunge până la 120 MHz. Rata de date este
limitată superior întrucât nu pot fi transportate mai multe încărcări şi se vorbeşte de o ineficienţă de transport. Rata de date
este limitată însă şi la partea inferioară, când apar efecte de încălzire (perturbaţii termice), ceea ce conduce la o saturaţie de
iluminare.
Nivela digitală Leica

Principiul de măsurare
La nivelele digitale Leica detectorul liniar are o lungime de circa 6.5 mm şi conţine 256 fotodiode (pixeli), care sunt
montate la intervale de 25 μm între ele. Diametrul fotodiodelor este de 25 μm.
Unghiul de câmp al lunetei este de 2g, astfel încât la o distanţă de 1.8 m este cuprins în unghiul de câmp o imagine de
61 mm din miră, iar la o distanţă de 100 m o imagine de 3.5 m din miră, care este apoi reprezentată pe detector. Poziţia
lentilei de focusare este înregistrată de un „traductor de focusare“ şi serveşte la obţinerea unei informaţii grosiere asupra
depărtării mirei faţă de aparat necesar procesului de corelare. De asemenea, în timpul măsurătorii, înclinarea
compensatorului este controlată electronic.
Partea centrală a sistemului de procesare este microprocesorul single chip, care este susţinut în timpul calculelor laborioase
a funcţiilor de corelaţie şi de referinţă de un tablou electronic. Detectorul transformă imaginea codificată într-o imagine
analogă ca semnal video. O componentă electronică de selecţie întăreşte şi digitizează imaginea video, astfel încât ia
naştere un semnal de măsurare format din 256 pixeli, cu o dinamică de 8 biţi, corespunzător la 256 nuanţe de gri, care este
pus la dispoziţie microprocesorului. Din poziţia lentilei de focusare, care în intervalul 1.8 - 100 m se deplasează cu 14 mm
în interiorul lunetei, se poate calcula o distanţă grosieră. Acesta distanţă este dată de relaţia:
k
df = unde: df - distanţa de focusare; k - constanta optică; s - poziţia lentilei de focusare.
s 20
Pentru Leica Wild NA 2002/2003 mărimile măsurate sunt reprezentate pe un display matricial cu două linii; introducerea
datelor numerice se realizează prin intermediul unei tastaturi dispusă spre ocularul instrumentului, sau prin portul serial.
Lângă lentila de focusare se află butonul de măsurare care prin acţionare declanşează procesul de măsurare. Toate datele
măsurate pot fi înregistrate într-un modul REC sau pot fi stocate pe un calculator prin portul serial al instrumentului.

Codurile mirei Leica

Codul de pe miră trebuie privit ca un cod binar, întrucât este format numai din
elemente alb-negru. Codul complet cuprinde 2000 de elemente pe o lungime a mirei
de 4050 mm. Lăţimea unui element de bază a codului este deci: 4050/2000 = 2.025
mm. Prelucrarea codului fiind realizată prin corelaţie, s-a ales un model neperiodic
pseudostohastic pentru acesta. Acest cod are şi proprietăţi speciale, care permit
utilizarea principiului corelaţiei într-un interval pentru distanţe cuprinse între 1.8 - 100
m.
Prelucrarea imaginii

Nivela digitală Leica funcţionează pe principiul corelaţiei. Codul, care este generat
în instrument, este comparat cu semnalul care provine de la senzorul liniar. În timpul
procesului de corelare în nivela digitală, este necesară o optimizare a doi
parametri, înălţimea şi scara. Diferenţa de nivel (instrument-miră) este obţinută prin
deplasarea imaginii mirei codificate, care suferă o modificare de scară, datorită
depărtării mirei faţă de instrument. Funcţia de corelaţie bidimensională are forma:
21
 1 N
FP,Q (d , h ) =  Qi ( y )  Pi (d , y + h )
N i =0
unde:
FP,Q - funcţia de corelaţie între P şi Q;
Qi - semnalul interceptat;
Pi - semnalul de referinţă generat în instrument (calculat).

În figura alaturata se poate urmări graficul tipic pentru funcţia

de corelaţie în interiorul domeniului de măsurare. Acolo unde
semnalul măsurat se corelează optim cu semnalul de referinţă,
apare un vârf (peak) bine definit în graficul funcţiei. Din
valorile coordonatelor vârfului se poate deduce distanţa df şi
înălţimea hf. Pentru a găsi maximul funcţiei de corelaţie, se
caută sistematic în întregul domeniul de măsurare (d = 1.8 ...
100 m şi h = 0 … 4.05 m). Pentru întregul domeniul de
măsurare sunt de calculat circa 50 000 de coeficienţi de
corelaţie, adică ecuaţia de mai sus ar trebui rezolvată de 5×104
ori. În instrument calculele sunt însă reduse, datorită unei
optimizări grosiere şi fine.

22
 Optimizarea grosieră

Aceasta constă în căutarea într-un raster „distanţă - înălţime” a coordonatelor provizorii ale vârfului de corelaţie. Din
poziţia lentilei de focusare df este dedusă o valoare grosieră pentru distanţă, domeniul de căutare pentru corelarea grosieră
poate fi limitat şi în acest fel numărul coeficienţilor de corelaţie este redus cu circa 80%. O altă reducere a volumului de
calcul este realizată prin reducerea dinamicii semnalului de măsurat la 1 bit. Prin aceasta, intensităţile semnalului
fiecărui pixel sunt reduse la 0 şi 1 cu o valoare de prag dedusă din semnal, astfel încât operaţia de multiplicare este
înlocuită printr-o funcţie echivalentă (Exklusiv - Nicht - Oder - Logik, EXNOR). Matematic corelaţia de „1 bit” este
definită în instrumentul de nivelment digital prin relaţia:

1 N
FP,Q (d , h ) = i =0 Qi ( y )  Pi (d , y + h )
N
unde: În fiecare nod al rasterului „distanţă-
FP,Q - funcţia de corelaţie de „1-bit” ; înălţime” este calculat un coeficient de
Qi - semnalul detectorului; corelaţie. În locul în care semnalul de
Pi - semnalul de referinţă; referinţa corespunde cu semnalul
Exemplu de legătură EXNOR: înregistrat va apare un vârf de
P = 0011100011 ................00011100100100100 corelaţie, care se desprinde clar din toţi
Q = 1100110010.................00100100100111100 ceilalţi coeficienţi de corelaţie. Cu
___________________________________________ această metodă optimizarea grosieră
FP,Q = 0000101110 ................11000111111100111 poate fi încheiată după aproximativ 1
secundă.
23
 Optimizarea fină

Prin optimizarea fină se încearcă determinarea cât mai precisă a poziţiei relative a codului mirei faţă de detectorul de
linii, precum şi scara codului mirei. În domeniul de căutare a optimizării fine, semnalul înregistrat şi cel de referinţă
sunt corelate cu întreaga lor informaţie de 8 biţi. Întrucât semnalul înregistrat la măsurătoare şi cel de referinţă au
amplitudini diferite, funcţia de corelaţie se normează. Prin normare coeficientul de corelaţie se va afla întotdeauna în
intervalul 0-1.
Aceasta permite în finalul optimizării, o clasificare a rezultatelor măsurătorilor. Instrumentul NA3003 se deosebeşte de
NA2002 doar în privinţa corelaţiei, în sensul că domeniul de căutare are la bază un raster cu 40% mai dens.
1 N −1
 Qi  Pi − Q  P
FP,Q (d , h ) = N i =0
1 N −1 2 2 1 N −1 2 2
 Qi − Q  i = 0 Pi − P
N i =0 N

Corectarea semnalului măsurat

După optimizare este analizată şi luată în considerare neomogenitatea intensităţii luminozităţii imaginii mirei. Sunt
depistate, de asemenea, elementele de cod care lipsesc, datorită unor eventuale acoperiri parţiale a mirei în zona imaginii
în care se măsoară, care sunt semnalizate pentru alte corelaţii. O acoperire a mirei de până la 20% nu afectează precizia
de măsurare. Totodată nu are importanţă în ce loc al domeniului de imagine are loc acoperirea sau perturbarea imaginii
codului. La măsurători de precizie ridicată este bine să se evite domeniile extreme ale mirei.
24
 Funcţia de sensibilitate a detectorului

În procesul de prelucrare trebuie ţinut cont de faptul, că pixelii detectorului prezintă o sensibilitate a intensităţii sub
formă trapezoidală. Semnalul de referinţă este generat prin convoluţia funcţiei cod C(d,y-h) cu funcţia de sensibilitate
D(y) care este stocată în aparat. Expresia matematică a semnalului de referinţă rezultă sub forma:
+
pi (d , h ) =  C (d , y − h )dy  Di ( y )dy
−
unde:
pi - valoarea de referinţă pentru pixelul i;
C - funcţia cod;
D - funcţia de sensibilitate a pixelului i;
d - distanţa până la planul imagine.
y - poziţia relativă a codului faţă de detector;
h - înălţimea;

Elementele albe ale codului sunt scalate corespunzător distanţei până la planul imagine şi apoi sunt translatate
corespunzător înălţimii de vizare h, iar apoi sunt sortate şi integrate în elementele detectorului. Evident sunt luate în
considerare numai elementele albe ale codului, întrucât numai ele reflectă lumina de pe miră.

25
 Nivela digitală Zeiss

Principiul de măsurare
Nivela digitală Zeiss DiNi 10/20 funcţionează după principiul măsurării intervalelor individuale şi se caracterizează
prin proprietatea, că pe intervalul de măsurare cuprins între 1.5 - 100 m, se măsoară cu un câmp imagine constant de 30
cm. În acest domeniu, nu trebuie să fie acoperită nici o informaţie.
Nivela determină valorile care trebuie măsurate dintr-un segment de miră de numai 30 cm, care are o dispunere
simetrică faţă de axa de vizare. În realitate este interceptat un segment de miră mai mare de 30 cm, dar numai 30 de cm
sunt folosiţi în măsurare. Interpretarea şi recunoaşterea diviziunilor mirei este realizată atât de corect, încât nu este
necesară interpretarea unui segment mai mare de miră, sau efectuarea de măsurători multiple.

Codurile mirei
Codul propriu-zis este reprezentat pe miră ca un cod bifazic. Această
măsurătoare bifazică se bazează pe principiul, că după fiecare bit are loc o
schimbare a luminozităţii şi astfel, fiecare bit al codului poate fi folosit ca interval
de măsurare. Biţii 1 şi 0 se deosebesc prin faptul că biţii “0" au la mijlocul
intervalului o schimbare suplimentară a luminozităţii, care trebuie sesizată chiar
şi la distanţa maximă de măsurare.

Codul se bazează pe un raster fundamental de 2 cm (= 1 bit) şi este astfel realizat, încât dintr-un
segment minim de miră de 30 cm, să fie posibilă interpretarea univocă a imaginii. Geometria
diviziunilor codului fiind cunoscută, poate fi prelucrată poziţia diviziunilor codului prin măsurătoarea
fină.
26
Codul bifazic are o repartiţie optimă peste întregul câmp de vizare, astfel încât, printr-un câmp de vizare minim pot fi
interceptate geometric cel puţin 15 diviziuni, din a căror mediere rezultă o precizie foarte ridicată. Diviziunile albe şi negre
ale mirei, de grosime 1 - 2 mm, sunt folosite numai în domeniul de măsurare apropiat.
Prelucrarea imaginii

Nivela digitală Zeiss funcţionează pe principiul măsurării poziţiei.

Din informaţiile de amplitudine sunt sesizate poziţiile barelor de pe
placa CCD.
Printr-o serie de filtrări digitale este recunoscută imaginea mirei,
este recunoscut şi citit codul şi se determină segmentul relevant de miră
important pentru măsurătoare.
Limitele unui interval de miră sunt notate cu Gi şi Gi+1.
Mira DiNi este gradată în intervale de măsurare de mărimea g = 2 cm.
Într-o prima fază se determină scara de reprezentare a imaginii din
limitele intervalului de 30 cm, S = obiect/imagine: gN Înălţimea citită pe miră rezultă din poziţia limitelor
S=
bN − b0 intervalului „b” pe placa CCD referitor la axa optică,
Din scara de reprezentare este dedusă apoi distanţa. precum şi numărul Ci al valorii codului care aparţine
intervalului, ca o medie a tuturor intervalelor folosite la
măsurare (în mod normal 15).
1 N −1  1 bi +1 + bi unde:
H = 0 g   Ci +  − S 
N  2 2 gCi - înălţimea pe miră a începutului intervalului de măsurare;
g/2 - constanta adiţională, întrucât valoarea de interpolare se află la mijlocul intervalului C;
S(bi+1+bi)/2 - valoarea interpolată a poziţiei intervalului faţă de axa optică. 27
Valoarea măsurată şi afişată de aparat este valoarea medie obţinută din mai multe măsurători individuale consecutive.
Numărul de măsurători depinde de condiţiile înconjurătoare şi de precizia dorită. Câmpul minim de măsurare pentru
distanţa minimă de vizare de 1.5 m este de 10 cm. Din acest motiv, la distanţa minimă de vizare, nu pot avea loc citiri în
domeniul de 6 cm la talpa şi la vârful mirei.

Nivela digitală Sokkia

Principiul de măsurare
În figura alaturata se prezintă mira de nivelment şi nivela digitală care prin citirea codului mirei determină înălţimea h.
Măsurarea constă în calcularea raporturile distanţelor dintre elementele de cod de bară adiacente, iar înălţimea h este
obţinută din modul cum sunt distribuite aceste raporturi.

Codurile mirei

Sokkia foloseşte la nivela digitală SDL30 un aşa numit RAndom

Bidirectional Code (RAB), care la rândul lui conţine 6 coduri individuale.
Mira de nivelment de culoare neagră este marcată cu elemente de cod de
culoare albă la anumite distanţe. Toate elementele de cod au aceeaşi
lăţime D.

28
Distanţele dintre elementele de cod vecine sunt trei tipuri de multipli întregi ai unei unităţi PI, respectiv: 2xPI, 3xPI , 4xPI.
Distanţele sunt astfel alese încât o permutare de valori consecutive, de exemplu în număr de trei din secvenţa de numere ce
reprezintă aceste trei tipuri de întregi, diferă faţă de o permutare aleasă din altă poziţie din secvenţa de numere.

Cu alte cuvinte, pe mira de nivelment din figura

alaturata, secvenţa de numere este reprezentată
astfel: …3, 4, 2, 4, 2, 3, 3, 3, 4, 3, 3, 2, 2…

Prelucrarea imaginii
Din semnalul de ieşire a senzorului liniar
se obţine poziţia X ce corespunde
elementului de cod vizat de instrument şi
apoi sunt calculate pornind de la poziţia X
distanţele A1, A2, A3 dintre vârfurile
semnalului, conform figurii alaturate.
Distanţele dintre vârfuri sunt reprezentate
numeric. Raporturile dintre aceste distanţe
sunt 1:2:1 şi pe baza lăţimii elementului de Structura mirei şi a semnalului imagine
cod W, poate fi obţinută secvenţa [2, 4, 2] ce
corespunde distanţelor dintre elementele de
cod.
29
Distanţele dintre elementele de cod sunt folosite pe de o parte în modul descris anterior, pe de altă parte pentru determinarea
acestora se poate folosi următorul procedeu. Dimensiunea D a fiecărui element de cod coincide cu PI conform figurii
alaturate şi astfel mira de nivelment este divizată în unităţi de PI. Elementele de cod albe sunt definite ca fiind 1, iar
elementele de cod negre sunt definite ca fiind 0. Astfel distanţele dintre elementele de cod pot fi reprezentate în sistem binar
şi lucrul acesta favorizează microprocesorul.

Mira de nivelment şi nivela electronică sunt situate

la o anumită distanţă între ele. Acest lucru nu
constituie o problemă în cazul în care imaginile
unui număr relativ mare de elemente de cod sunt
conţinute în senzorul liniar. Dar, dacă distanţa
dintre cele două devine prea mică pentru a furniza
senzorului liniar un număr suficient de elemente de
cod, măsurătoarea nu se mai poate executa.
De aceea se foloseşte aranjamentul din figura următoare:

30
 Codurile de la 1 la 5 sunt predefinite, astfel o divizare interioară de 4:12 este definită ca fiind 1 şi aşa
mai departe până când o divizare interioară de 12:4 este definită ca fiind 5. Fiecare cod independent
este raportat la elementul de cod fundamental de 16 mm. Pe de altă parte, mira este divizată în
unităţi de PI. Zonele negre ale mirei divizate în unităţi de PI sunt prevăzute cu elemente de cod
subţiri de culoare albă (12 din figura de mai jos) care sunt folosite asemeni unei mire de nivelment
adiţionale. Elementele de cod subţiri sunt adăugate în poziţii ce corespund codurilor descrise mai sus.
Mai mult, în centrul elementelor de cod albe (11 din figura de mai jos) se ataşează elemente de cod
subţiri negre (13 din figura de mai jos), astfel încât codul 0 să poată fi reprezentat. Cu alte cuvinte, se
poate forma o secvenţă de numere folosind cele şase coduri 0, 1, 2, 3, 4, 5. Dacă sunt alese trei numere
din această secvenţă, la fel ca în primul mod de lucru, se obţine o poziţie absolută pentru poziţia vizată
de instrument.

Elementele de cod de tipul 12 şi 13

sunt alese cu lăţime mai mică decât
elementele de cod de tipul 11. Astfel,
în cazul distanţei mari nivelă-miră
elementele de cod de tipul 12 şi 13 nu
vor fi recunoscute de către senzorul
liniar şi rezultă că ele nu vor fi un
impediment pentru modul de lucru.

31
 Nivela digitală Topcon

Principiul de măsurare
Topcon utilizează pentru nivela digitală DL 101/102 măsurarea frecvenţei şi poziţiei fazei a trei modele de cod din care
este dedusă distanţa şi înălţimea pe miră.

Distanţa este determinată din frecvenţa codului de referinţă R,

care se măreşte în planul imaginii odată cu creşterea distanţei.
Frecvenţa şi poziţia fazei celor trei semnale pot fi obţinute
printr-o transformare Fourier rapidă (FFT-Fast Fourier
Transformation). Pentru creşterea preciziei sunt posibile
combinaţii liniare a celor trei informaţii A, B şi R.

Semnalele şi codurile mirei

32
 Codurile mirei

Mira de nivelment 2 din figura de mai jos prezintă o aranjare ciclică cu pasul p a unor modele de referinţă A, B şi R,
acestea fiind grupate în blocuri de câte trei. Astfel se formează o înşiruire continuă de blocuri. Blocul cel mai din stânga este
definit ca fiind blocul 0, include modelele de referinţă R(0), A(0), B(0), următorul bloc este blocul 1 şi include modelele de
referinţă R(1), A(1), B(1), următorul bloc este blocul 2 şi aşa mai departe. Un semnal de referinţă este produs în
corespondenţă cu pasul p care este de 10 mm, dar se pot folosi şi alte valori.

Al treilea model de referinţă R are o lăţime constantă

de 8 mm pentru elementul de cod de culoare neagră, în
timp ce în spatele codului A şi B se ascunde un semnal
sinusoidal cu o lungime de undă de A = 60 cm şi B =
57 cm, care se poate remarca ca o modificare
sinusoidală a lăţimii liniilor corespondente. Prin
aceasta nu este depăşită o lăţime minimă de 1 mm.
Cele două semnale sunt decalate la talpa mirei cu ±
𝜋/2, astfel încât în intervalul de măsurare de 4 m există
întotdeauna o diferenţă de fază univocă între cele două
semnale A şi B. Mira şi codurile de bară

33
 Prelucrarea imaginii

Determinarea înălţimii pe miră

Întrucât primul model de referinţă este modulat cu perioadă de 600 mm, lăţimea elementelor de cod între 0 - 10 mm se
calculează astfel:
D A = 5  (1 + sin (2    X / 600 −  / 2))
unde X ia valorile 10 mm, 40 mm, 70 mm …

Semnale sinusoidale

Similar, al doilea model de referinţă modulat cu perioada 570 mm are lăţimea elementului de cod dată de expresia:

DB = 5  (1 + sin (2    X / 570 +  / 2))

unde X ia valorile 20 mm, 50 mm, 80 mm …

Primul şi al doilea model de referinţă sunt modulate cu o diferenţă de fază de ± π/2. Întrucât primul şi al doilea model de
referinţă au perioade diferite, modele de referinţă identice se formează la distanţa celui mai mic multiplu comun al
perioadelor, adică la distanţa de 11400 mm. Semnalele produse de primul şi al doilea model de referinţă au o diferenţă de
fază ce variază între 0 şi 2π în intervalul 0 - 11400 mm.
34
Rezultatul citirii înălţimii pe mira de nivelment se calculează folosind fazele modelelor de referinţă ΦA şi ΦB astfel:
H = 11400(( B −  A −  ) / (2   ))mm

Determinarea distanţei

Nivela electronică execută citirea pe miră, iar semnalul rezultat este prelucrat folosind o transformare Fourier
rapidă. Componentele semnalului sunt separate în componente de frecvenţă, iar dintre componentele semnalului,
semnalul de referinţă are cea mai mică perioadă şi corespunde pasului p.
Deoarece pasul p este constant, distanţa dintre nivelă şi miră poate
fi calculată pe baza formulei lentilei de focusare. Corespunzător
pasului p, în planul focal, se formează o imagine cu dimensiunea w,
iar distanţa dintre nivelă şi miră se calculează folosind distanţa d,
dintre lentila de focusare şi imagine, cu următoarea formulă:
 p Deoarece distanţa d este aproximativ egală cu distanţa focală a lentilei, se poate aproxima:
L = d 
 w
 p  p
L = d   f  
 w  w
Dacă senzorul liniar are dimensiunea pixelului C şi o lungime de undă la ieşire k corespunzătoare pasului p,
dimensiunea imaginii w se exprimă: w = C  k
f
Prin urmare distanţa nivelă-miră se calculează astfel: L= p
C k
35
 Nivele cu autofocusare
În ultimii 10 ani au intrat pe piaţă nivelele digitale cu autofocusare (AF). În figura de mai jos o nivelă automată digitală
modificată cu noile elemente AF.

În schema optică a unei nivele cu

autofocusare există o prismă
separatoare (denumită şi cub
separator) localizată între
compensator şi reticul. O parte din
fasciculul optic este reflectat de
suprafaţa internă reflectorizantă şi
îndreptată spre senzorul de
autofocusare (AF). Acesta constă
din o lentilă convergentă, câteva
lentile de separare și un dispozitiv
CCD (charge-coupled device), ce
poate fi liniar sau de tip matrice.

36
Lentila convergentă transformă
fasciculul optic convergent într-unul
cu raze paralele. Aceste fascicule
sunt îndreptate spre perechea de
lentile de separare. În domeniul de
focusare al acestor lentile există un
fotodetector CCD. Dacă imaginea
mirei este focusată, atunci perechea
de imagini de pe senzorul liniar
CCD are contururi precise şi
contrast maxim. Dacă imaginea este
defocalizată, atunci contrastul scade,
iar intervalul dintre aceste imagini
de pe modulul CCD este afectat.

Semnalul ajunge de la modulul CCD la microprocesor, care îl prelucrează şi găseşte intervalul între imagini. Dacă acest
interval nu corespunde cu intervalul de referinţă, microprocesorul trimite o comandă către motorul AF, Motorul AF mută
lentilele de focusare până când intervalul măsurat devine egal cu cel de referinţă.
Nivelele cu autofocusare pot fi folosite şi în modul manual de focusare. Ele au manşoane de focusare identice cu cele ale
nivelelor automate cu focusare manuală. Se poate verifica focusarea automată prin încercarea de a obţine, folosind şurubul
de focusare manuală, a unei imagini mai clare. Dacă prin rotirea manşonului de focusare manuală în orice direcţie, imaginea
focusată se înrăutăţeşte, atunci se verifică că modulul de autofocusare funcţionează corect. În caz contrar, este necesară
deplasarea senzorului AF, dar acest lucru se realizează la un centru de service specializat. 37
 Nivele cu laser rotativ

Procedeele active se găsesc de regulă la nivelele cu laser rotativ. La aceste nivele, folosite preponderent în sfera
construcţiilor, o rază laser orizontală este detectată de un senzor sau de o miră pe care se găseşte un şir de diode
fotosensibile. Orizontalizarea razei laser este realizată de un compensator bi - axial.

Laserul rotativ generează o rază orizontală

care formează planul de referință. Planul
generat este orizontal, dar poate fi înclinat
într-una sau două direcții, în intervalul -5%
până la + 25%. Setările sunt realizate digital
de la panoul de control LCD. Viteza de
rotaţie a laserului poate fi modificată
(300/600/900 rotaţii / min).
Domeniul de lucru al unui laser rotativ
este mare, putând ajunge la un diametru de
până la 1100 m, ceea ce înseamnă că poate
funcționa pe o suprafaţă liberă de obstacole
de până la 100 ha fără a fi nevoie să-și Instrumentul este destinat în primul rând utilizării în domeniul
schimbe poziția. construcțiilor avansate, precum cel al construcțiilor de drumuri şi
este folosit pentru determinarea pantei și a elevației, inclusiv la
controlul echipamentelor de construcție (motorgrader, buldozer,
excavator etc.). 38
 Pentru lucrări de construcţii interioare,
laserul rotativ poate fi utilizat la turnarea
şapelor, pentru așezarea podelelor, la fixarea
pereților și a tavanelor, la obţinerea nivelului
orizontal la placarea cu faianţă şi chiar la
montarea mobilierului.
Pentru a asigura planul de referință vertical,
se utilizează un adaptor care pivotează capul
instrumentului pentru a asigura planul vertical.
Adaptorul are un șurub de mișcare micrometrică
care permite alinierea sau îndreptarea planului
vertical în direcția dorită.

Pentru a face marcaje la nivelul fasciculului laser, instrumentul folosește detectoare de unghi larg, prevăzute cu săgeți
indicatoare.

39
Fascicul laser detectat este semnalizat pe detector cu ajutorul săgeţilor, iar acustic prin semnale de sunet întrerupte atunci când
detectorul este deasupra sau sub fasciculul laser sau printr-un sunet continuu și absența săgeților atunci când este la nivelul
fasciculului laser.

Principiul de operare al unei nivele laser

O nivelă laser este un instrument care creează fie o rază

laser vizibilă sau un plan, perpendicular pe direcția firului
cu plumb. O nivelă cu laser constă dintr-un modul laser şi
un mecanism de ce îl orizontalizează.

40
Modulul laser roşu are o sursă de lumină laser (o diodă laser roşie) şi o lentilă condensatoare. Dioda laser emite un fascicul
divergent care devine paralel când trece prin lentila condensatoare. Cristalul care emite laserul trebuie fixat cu precizie în
punctul focal al lentilei condensatoare. Cristalul laser este plasat pe un radiator lângă fotodioda de control. Puterea luminii
laser depinde puternic de temperatura cristalului.
Pentru a minimiza această dependență, se
folosește o unitate de control a laserului (un
driver laser cu control prin feedback).
Cristalul laser emite lumină în direcţii
opuse. Puterea luminoasă din partea
anterioară a cristalului intră în fotodioda
integrată. Semnalul fotodiodei depinde de
puterea luminoasă a laserului. Semnalul
intră în unitatea de control a laserului (în
driverul laserului). Semnalul amplificat
controlează regulatorul de putere, astfel
încât puterea luminoasă a laserului să fie
stabilă. Puterea luminoasă din partea
frontală a cristalului laser arată ca o elipsă.
Diametrul lentilei condensatorului se
suprapune doar pe zona centrală a acestei
elipse unde este concentrată cea mai mare Raza laser de la ieșirea lentilei condensatoare poate fi aplicată
parte a puterii luminoase. direct sau poate fi transformată într-un plan laser prin intermediul
unei lentile cilindrice. 41
Uneori sunt folosite lasere verzi în nivelele laser, pe baza considerentului că sensibilitatea spectrală relativă a unui ochi la
lumina verde este de aproximativ de patru ori mai mare decât la lumina roşie. Diodele laser verzi au fost deja dezvoltate,
dar sunt încă foarte scumpe şi nu sunt implementate în mod curent în nivelele cu laser. Totuşi modulele de laser verde, unde
lumina verde este transformată dintr-o sursă infraroşie sunt folosite pe scară largă. Aceste module laser verzi sunt uşor de
produs şi chiar dacă costă un pic mai mult decât laserele roşii sunt de 10 ori mai ieftine decât diodele laser verzi.
Sursa de lumină pentru un modul verde este
un laser infraroşu de 880 nm. Lumina intră în
laserul în stare solidă, care generează lumină
cu lungimea de undă de 1064 nm. Lumina
trece în continuare printr-un cristal non-linear,
care dublează frecvenţa undei şi modifică
astfel lungimea de undă a luminii până la 532
nm. Un mix de lumină verde şi infraroşie
apare la ieşirea din cristalul nonlinear, care
apoi intră în lentila de expansiune şi care
acţionează ca un filtru infraroşu. Lentila
colimatoare transformă lumina dispersată într-
un fascicul laser verde paralel.
Eficienţa modulelor laser verzi este mai scăzută decât a celor roşii datorită transformării complicate a energiei. Domeniul
de temperatură pentru operarea optimă a modulelor laser verzi este mai îngust decât al modulelor laser de culoare roşie. În
cazul în care se utilizează o nivelă laser cu un senzor ce furnizează un plan laser, aplicarea unui laser roșu sugerează că
sensibilitatea senzorului la lumina roșie este mai mare decât la cea verde.
42
 Este posibilă transformarea unui fascicul laser într-un plan laser cu ajutorul unui con oglindă care creează un plan laser de
360°.

Modul laser dotat cu un con oglindă

O lentilă cilindrică permite crearea unui plan laser de calitate, dar care are deschiderea de 90°. În acest caz urma
laserului este mai luminoasă decât urma creată prin intermediul conului oglindă. Acesta este motivul pentru care o lentilă
cilindrică este mai des folosită decât un con oglindă pentru a transforma fasciculul.

Conversia mecanică a unui fascicul laser într-un plan foloseşte un element de rotire
optic. Elementele de rotaţie ce pot fi folosite includ o oglindă înclinată la 45° faţă de axa
fasciculului, o prismă elementară de unghi drept, o prismă acoperiş sau o pentaprismă.
Pentaprisma este adesea folosită ca element principal a convertorului mecanic.
Pentaprisma stabilizează abaterea fasciculului în cazul trepidaţiilor rulmenţilor.
43
Mecanismul de stabilire a nivelului poate fi manual sau automat. Mecanismul manual constă într-o platformă pe care sunt
montate două nivele torice pe direcţii perpendiculare. Platforma conţine modulele laser care transformă fasciculele laser în
plane.
Nivela laser neautomata
Soluţia de bază are două module, unul orizontal şi
unul vertical. Cele mai complicate nivele laser
manuale au patru module verticale şi 3 module
orizontale şi un altul cu un laser pe direcţia firului
cu plumb pentru centrare. Platforma poate fi
înclinată pe două plane prin intermediul a două
şuruburi de basculare sau folosind cele trei şuruburi
ale ambazei.

44
Există două tipuri de mecanisme de nivelare automată: mecanism de nivelare acționat cu motor și mecanism de
autonivelare cu pendul. Primul tip de mecanism se bazează pe principiul de nivelare clasic, în care mişcarea de rotaţie a
nivelei se realizează din motoare şi nu prin rotire manuală.

Nivelele cu laser pot avea motoare cu

reductor sau motoare pas cu pas fără
reductor. Aceste motoare sunt controlate
de unitatea de control a motorului (driver-
ul motorului), care primește semnale de la
senzorii de înclinare.

Nivela laser automata

45
 Există două tipuri de senzori. La nivelele laser sunt utilizați fie senzori mono-axiali, fie senzori pe două axe. Pentru
calarea instrumentului sunt utilizate fie combinații de două nivele torice, poziţionate perpendicular una faţă de cealaltă
sau se foloseşte o nivelă sferică. Senzorul este format dintr-o celulă sensitivă și o unitate electronică. Celula sensitivă este
o nivelă torică sau sferică umplută cu fluid electrolitic.

Celulele sensitive ale unei nivele electronice

Există electrozi pe suprafața interioară sau exterioară a flaconului nivelei. Electrozii sunt segmente metalizate. În
funcție de aranjamentul electrozilor, senzorii acționează ca senzori de capacitate sau senzori de impedanță.

46
 Senzorul de capacitate are segmente externe metalizate, care împreună cu electroliții formează condensatori variabili.
Capacitatea lor depinde de poziția bulei nivelei.

Când condensatorul este parte dintr-

un circuit dependent de frecvență al
unui oscilator, frecvența acestuia
depinde de poziția bulei.
Microprocesorul controlează
comutatorul, conectând alternativ
fiecare condensator la oscilator și
măsoară frecvența oscilatorului la
fiecare pas.
Când bula nivelei nu este în centrul
flaconului, frecvența oscilatorului este
Principiul auto-nivelării folosind o celulă torică capacitivă
diferită în ambele poziții ale
comutatorului.

Microprocesorul generează un semnal care este trimis către driver-ul motorului care indică șurubului de nivelare să
se rotească în direcția dorită. De asemenea, înclină platforma cu senzorii într-o direcție opusă până când diferența de
frecvențe dispare.

47
Electrozii senzorului de impedanță sunt amplasați în flacon. Rezistența și capacitatea care apar între electrozi depind de
poziția bulei. Un exemplu de utilizare a celulei de impedanță este prezentat în figură.

Semnalele pulsului antifază intră în electrozii

superiori. Un semnal rezultat apare în electrodul
comun. Faza și amplitudinea acestuia depind de
poziția bulei nivelei. Semnalul preamplificat intră
în detectorul sincron, care constă din demodulator
și filtru. În detectorul sincron, acest semnal este
comparat cu un semnal de bază de la oscilator.
Semnalul de tensiune continuă apare la ieșirea
filtrului. Polaritatea și amplitudinea acestui semnal
depind de înclinarea senzorului. Motorul rotește
șurubul de nivelare pentru a minimiza semnalul
obţinut la ieșirea din filtru.
Principiul auto-nivelării folosind o celulă torică cu impedanţă
Motoarele pas cu pas sunt utilizate în modelele de vârf ale nivelelor rotative ce utilizează o pentaprismă rotativă.
Mecanismul rotativ furnizat împreună cu motoarele pas cu pas permite funcționarea în trei moduri: modul linie laser
orizontală, modul sector laser și modul plan laser complet. Modul plan laser complet este utilizat în locuri cu
iluminare de fundal slabă. În exterior se preferă utilizarea modurilor de sector laser îngust simultan cu un senzor cu
plan laser.
48
Un senzor de plan laser poate fi utilizat în combinație cu o
miră centimetrică obișnuită. Senzorul are două fotodetectoare
instalate vertical care sunt conectate la amplificatoare de
înaltă sensitivitate.
Semnalele de la aceste amplificatoare intră în procesorul
logic, care are un afişaj simplu, care indică prezența luminii
laser la senzori.
Dacă semnale recepţionate de către fotodetectoare sunt egale,
acest lucru indică prezența planului laser între fotodetectoare.
Evenimentul este indicat pe afișaj și se emite un sunet. Există
un filtru de lumină monocromatic în partea frontală a
fotodetectoarelor pentru a diminua influența luminii de
Senzor de plan laser pe o miră centimetrică
fundal.

49
Există două tipuri de mecanisme de autonivelare cu pendul cu două axe: pendul direct și pendul invers.

Mecanisme de auto-nivelare cu pendul

Soluția cu pendul direct este adesea folosită cu o suspensie cardanică, iar soluția cu pendul invers folosește o
suspensie flexibilă. Pendulul este echipat cu module laser care folosesc convertoare optice „linie-plan”. În figură
putem observa un set minim de module laser: cele verticale și cele orizontale. Producătorul poate instala mai multe
module suplimentare: până la patru verticale și trei orizontale.
Un amortizor magnetic este fixat în partea inferioară a pendulului. Suspensiile pendulului sunt mecanisme foarte
delicate. Prin urmare, la aceste tipuri de nivele laser există o pârghie care fixează pendulul atunci când alimentarea
este oprită. 50
Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Instrumente şi metode pentru

măsurarea diferenţelor de nivel

Nivele clasice

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 Instrumente de nivelment geometric sunt acele instrumente care generează în spaţiu o dreaptă orizontală sau un plan
orizontal, folosindu-se în acest sens efectul forţei gravitaţionale, sub influenţa căreia suprafaţa unui lichid devine
orizontală.
Instrumentele de nivelment geometric pot fi clasificate în:
- instrumente de nivelment geometric simple;
- instrumente de nivelment geometric cu lunetă.
Instrumente de nivelment geometric simple
Din această categorie fac parte lata de nivelment şi furtunul de cauciuc cu apă.

Lata de nivelment - este o riglă de lemn cu lungime de 2 – 4 m, în care se

încastrează o nivelă torică, astfel ca directricea ei NN să fie paralelă cu
muchia riglei. Ea poate fi uşor improvizată dintr-o scândură şi o nivelă de
zidar (boloboc). Se foloseşte des la determinarea diferenţelor de nivel în
cazul ridicărilor profilelor transversale în terenurile cu pante mari.

Nivelul cu apă sau furtunul de cauciuc cu apă - se foloseşte pe şantiere de construcţii şi

instalaţii, în locuri lipsite de vizibilitate cu trasee înguste, printre utilaje, schele, etc. Este
compus dintr-un furtun de cauciuc de 5 - 50 m pe cât posibil transparent, la capetele căruia
se montează două fiole de sticlă, sau din plastic transparent. Transmiterea nivelului se
bazează pe principiul vaselor comunicante, iar în combinaţie cu o ruletă sau o miră, pot fi
deteminate şi diferenţe de nivel.
2
 Instrumente de nivelment geometric cu lunetă
Instrumentele de nivelment geometric cu lunetă realizează riguros orizontalizarea axei de vizare a lunetei în dreptul căreia
se fac citiri pe mirele verticale. După modul cum se realizează orizontalizarea axei de vizare, instrumentele de nivelment
geometric cu lunetă pot fi clasificate astfel:
- instrumente de nivelment geometric rigide cu nivelă torică pe lunetă;
- instrumente de nivelment geometric automate, care folosesc pentru orizontalizarea axei de vizare un compensator.

Instrumente de nivelment geometric rigide cu nivelă torică pe lunetă

Principiul oricărui instrument de nivelment este de a crea o linie orizontală sau o suprafaţă perpendiculară pe direcţia
firului cu plumb. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost inventată nivela torică, odată cu șlefuirea precisă a
suprafeței sticlei. O nivelă torică este un tub de sticlă în formă de arc, umplut cu lichid şi sigilat la ambele capete.

La început nivela este umplută cu lichid

fierbinte şi după ce lichidul se răceşte, se
formează bula nivelei. Suprafaţa exterioară a
nivelei torice este gradată la un interval de 2
mm, raza nivelei torice având valori între 6,9 m
şi 41, 2 m, corespunzătoare unei sensibilităţi a
nivelei torice pornind de la 1’ până la 10”.

3
Una dintre primele nivele având ataşată o nivelă torică este prezentată în figura de mai jos.

Cadrul instrumentului putea fi înclinat

cu ajutorul şurubului de basculare pentru a
aduce bula nivelei torice în poziţie
centrală, iar apoi observarea se realiza ca
ajutorul liniei de vizare, respectând
principiul: „linia de vizare trebuie să
rămână paralelă cu directricea nivelei
torice”.
Dacă presupunem că precizia
unghiulară a liniei de vizare este de 30” şi
sensibilitatea nivelei torice este de 20”, se
ajunge ca la o distanţă de 10 m să se
măsoare cota cu o precizie de 2-3 mm.

4
 Un pas important în dezvoltarea instrumentelor topografice a fost telescopul lui Kepler, inventată de Johannes Kepler la
începutul secolului al XVII-lea. Telescopul consta doar în două componente, respectiv două lentile pozitive cu distanţe
focale diferite.

Când privim la infinit obiecte îndepărtate, stele de exemplu, razele paralele sunt colectate în punctul F, corespunzător
distanţei focale a lentilei obiectiv. Distanţa focală frontală a ocularului a fost setată tot în punctul F, unde s-a montat un
reticul. Acest reticul nu a putut fi plasat în telescopul lui Galileo, deoarece in ocular s-au montat lentile divergente.
Mărirea lunetei în telescopul lui Kepler este raportul dintre distanţa focală a obiectivului şi distanţa focală a ocularului.
Luneta produce o imagine inversată.

5
 În 1703, aproape la 100 de ani de la apariţia telescopului lui Kepler, Mallet construieşte o nivelă rigidă cu şurub de
basculare, care are acelaşi principiu cu instrumentele rigide din prezent.
Un model al unei nivele rigide de la sfârşitul secolului al XIX-lea este prezentat în figura de mai jos. Nivela constă într-un
telescop Kepler, cu focusare externă, o nivelă torică ataşată de lunetă, având şi şuruburi de rectificare şi cu şuruburi ale
ambazei folosite pentru a înclina luneta. Mişcarea bulei nivelei torice se realiza din aceste şuruburile ambazei, iar reticulul
avea trasat un fir reticular orizontal. Unele instrumente aveau şi şurub de mişcare în plan orizontal pentru a îmbunătăţi
vizarea.

6
 Apariţia unui telescop Kepler cu focusare interioară a fost următorul pas în dezvoltarea instrumentelor de nivelment
rigide, care au devenit mai mici şi mai ermetice. Cu timpul, componentele optice principale au devenit mai complicate.
Lentila obiectiv iniţială a fost înlocuită cu un sistem cu trei lentile, numit teleobiectiv, eliminându-se astfel aberaţia
cromatică şi de sfericitate. Lentila ocular a fost înlocuită cu un sistem cu două sau trei lentile, eliminându-se astfel
distorsiunea optică și oferind un câmp vizual larg cu o mărire acceptabilă a obiectului vizat.

Realizarea imaginii drepte (nu răsturnate) în telescopului Kepler a fost un

ultim pas către instrumentele moderne. Există două posibilităţi de inversare
a unei imagini: cu ajutorul unui ocular inversor sau al unui sistem de prisme.
Prima variantă necesită un ocular cu multe componente şi măreşte lungimea
lunetei. În al doilea caz, cel în care se montează un sistem de prisme,
lungimea telescopului se micşorează. De aceea, sistemul de prisme este
adesea folosit în instrumentele topografice.
Prime cu unghi drept
O prismă optică este realizată dintr-un material transparent cu una sau mai
multe suprafeţe de reflexie, realizate cu ajutorul unor straturi metalice cu
efect de reflexie complet, precum oglinzile.
O prismă elementară funcţionează ca o oglindă şi roteşte imaginea doar în
jurul unei singure axe. O întoarcere completă a unei imagini este îndeplinită
de așa-numitele prisme acoperiș care au două suprafeţe de reflexie în loc de
una, suprafețe care reflectă în unghi drept una față de cealaltă.

Prismă acoperiş 7
 Aceste două tipuri de prisme stau la baza construcţiei sistemelor de
prisme mai complicate.
O prismă Porro dublă constă în două prisme elementare plasate la unghiuri
drepte una faţă de cealaltă. Această soluţie permite o întoarcere completă a
unei imagini. Imaginea directă şi cea inversată au aceeaşi direcţie şi sunt
paralele între ele. Acest sistem de prisme este folosit adesea în construcţia
de binocluri.

Prismă Porro dublă

Prismele Abbe-Porro constau în trei prisme elementare cimentate
împreună. Acest sistem creează o imagine inversată complet care coincide
cu direcția de intrare. Acest sistem este folosit adesea în lunetele
instrumentelor topografice moderne.

Prisma Abbe-Porro
8
 Prismele Abe-Koenig constau în două prisme cimentate
împreună sub un unghi de 120° şi o a treia suprafaţă de reflexie,
care este o prismă acoperiş. În imaginea de mai sus, colțurile din
stânga și din dreapta jos ale prismei Abe-Koenig nu sunt necesare
și au fost tăiate pentru a reduce greutatea.
Acest sistem de prisme realizează o inversare completă a
imaginii şi are o caracteristică importantă: direcţia imaginii drepte
coincide cu direcţia imaginii inversate. Datorită acestei
caracteristici, prisma Abbe-Koenig este larg răpândită în lunetele
instrumentelor geodezice şi mai ales în instrumentele de
nivelment.
Prisma Abbe-Koenig

9
Imaginea alaturata arată o nivelă rigidă
actuală. Luneta nivelei conţine un
teleobiectiv, o prismă inversoare şi un
ocular. Teleobiectivul lunetei este un
sistem de lentile duble acromate,
instrumentul având şi un sistem de lentile
pentru focusare. Prisma Abbe-Koenig
este folosită pentru a inversa imaginea,
iar reticulul are un capac de sticlă de
protecţie împotriva prafului.
Nivela rigidă are o mărire a lunetei
cuprinsă între 20x şi 40x şi poate focusa
într-un domeniu de la 0,8 m la infinit.
Nivele torice au o sensitivitate cuprinsă
între 10” şi 30” per 2 mm. Luneta şi
nivela torică au o bază comună ce constă
dintr-o balama, un arc şi un şurub de
basculare, care sunt introduse în
manşonul ambazei. Cele trei şuruburi ale
ambazei sunt necesare pentru o calare
preliminară a instrumentului prin
intermediul nivelei sferice.
10
Instrumentele de nivelment rigide moderne au diverse sisteme
de a supraveghea poziţia bulei nivelei torice. Una dintre ele
este sistemul nivele torice cu coincidenţă, care transferă
marginile bulei nivelei torice în câmpul vizual al ocularului. În
imaginea de mai jos, în partea stângă se observă imaginea
unui reticul al unui instrument de nivelment de precizie medie,
în care se observă şi firele stadimetrice pentru măsurarea
distanţei. În partea dreaptă se observă imaginea unui reticul al
unui instrument de precizie ridicată, care foloseşte o miră de
invar. Imaginea reticulului mai conţine şi citirea la
micrometrul optic
Nivelele rigide sunt greu de folosit, întrucât este necesară
aducerea axei de vizare paralelă cu directricea nivelei torice
pentru fiecare observaţie efectuată. Aceste instrumente sunt
încă folosite pentru că:
1) asigură o precizie mare, de exemplu Ni004 asigură o
precizie de 0,4 mm pe dublu kilometru de nivelment;
2) sunt instrumente care au o rezistenţă mai bună la şocuri
decât nivelele automate;
3) instrumentele prezintă o insensibilitate mare la câmpurile
magnetice și electromagnetice puternice, spre deosebire
de nivelele automate. 11
 O altă clasificare a instrumentele de nivelment rigide poate fi realizată astfel:
- instrumente de nivelment geometric rigide cu nivelă torică pe lunetă fără şurub
de basculare;
- instrumente de nivelment geometric rigide cu nivelă torică pe lunetă şi şurub de
basculare.
Nivelele rigide simple (fără şurub de basculare) sunt de construcţie veche, cu
precizie redusă şi aproape scoase din uz. (Fig. alaturata).
Instrumentele de nivelment geometric rigide cu nivelă torică pe lunetă şi şurub de
basculare posedă o pârghie de basculare care permite înclinarea fină a lunetei prin
intermediul unui şurub - şurubul de basculare Sb (Fig.alaturata). Orizontalizarea
instrumentului se face mai întâi aproximativ din şuruburile de calare cu ajutorul
nivelei sferice, după care se face calarea fină din şurubul de basculare prin aducerea
bulei nivelei torice între repere, înaintea fiecărei lecturi pe miră. Firmele
constructoare caută să reţină lungimea pârghiei de basculare de dimensiuni cât mai
scurte pentru ca modificarea orizontului axei de vizare în timpul lucrului într-o
staţie să fie cât mai redusă, întrucât orizontalizarea axei se realizează înaintea
fiecărei lecturi, dacă este necesar

1 - luneta VV - axa principală de rotaţie a instrumentului

Elemente constructive ale
nivelului rigid cu şurub de
basculare:
2 - nivela torică
3 - ambaza
4 - nivela sferică
5 - şurubul de calare
6 - placa de bază
7 - pârghia de basculare
VsVs - axa nivelei sferice
NN - directricea nivelei torice
rO - axa de vizare a lunetei
Sb - şurubul de basculare
Sr - şurub de rectificare
12
S - şurub de blocare
Nivelul rigid cu
şurub de basculare Nivelul rigid cu
Ni030 şurub de basculare
Ni 004

Secţiune prin nivelul rigid cu

şurub de basculare Ni 030

13
 Instrumente de nivelment geometric automate
Când au apărut telescoapele, s-a încercat fixarea pe ele a unui pendul. Rezultatul a fost nesatisfăcător, deoarece centrul
de greutate al lunetei se schimba la refocusare. Orice încercare de a pune un element vertical de focusare nu a atins
precizia nivelelor rigide. Pas cu pas s-a ajuns la concluzia că nu este necesar de a instala întregul telescop la un pendul, ci
doar de a instala unele părţi optice unui pendul. Unitatea dezvoltată pentru a rezolva aceste probleme poartă numele de
compensator şi respectă principiul conform căruia axa de vizare a lunetei trebuie să rămână perpendiculară pe direcţia
firului cu plumb în întreg domeniul de lucru al compensatorului.
O dezvoltare rapidă a nivelelor automate a început aproximativ în anii 1930 şi a durat până în anii 1990.
Compensatorul este folosit şi ca o unitate de inversare a imaginii în 90% din nivelele automate. În acest caz
compensatorul se găseşte între lentilele de focusare şi reticul.

Să ne imaginăm că luneta unei nivele

automate ar fi înclinată cu unghiul α. Pentru
a aduce imaginea înapoi în acelaşi loc,
compensatorul ar trebui să încline imaginea
cu unghiul β, care este un pic mai mare
decât unghiul α. Direcţia unghiului β ar
trebui să fie în direcţia opusă înclinării
lunetei, de vreme ce compensatorul roteşte
imaginea.
14
 Principiul compensatorului
Se consideră un sistem optic format dintr-o lentilă convergentă L, cu axa Or şi de distanţă focală F, r fiind centrul
reticulului şi P planul focal - imagine. Un punct H aflat la infinit formează imaginea în punctul h din planul focal,
confundat cu r în centrul firelor reticulare.
Dacă se înclină sistemul optic cu un unghi
α, noua axă a sistemului optic intersectează
planul P în h' unde se formează imaginea
lui H' şi unde se află firele reticulare.
Practic prin rotire, punctul r a descris un arc
de rază F ajungând în r'. Planul focal P,
care este perpendicular pe axa de vizare se
roteşte şi el cu unghiul α. Pentru a aduce
imaginea h în r' ne imaginăm că în punctul
k pe axa lunetei, este plasat un compensator,
la o distanţă S de planul focal, care deviază
raza orizontală HOk cu unghiul  = hh' / kh
adică exact în r'.
Din figura de mai sus se constantă: şi deci

Dacă sistemul optic este orizontalizat cu o nivelă sferică, unghiul α este mic şi relaţia devine:

şi Dacă notăm rezultă că

15
 Valoarea „K” este constantă pentru un instrument şi se numeşte amplificator unghiular sau putere de multiplicare a
compensatorului şi depinde de poziţia punctului k în interiorul lunetei.
Dacă K = 1, atunci F = S, deci k coincide cu centrul obiectivului, ceea ce practic este destul de greu de realizat. Pentru a
introduce uşor lentila de focusare şi a da dimensiuni mici compensatorului, k este amplasat cât mai aproape de planul
imagine. La majoritatea instrumentelor de nivelment automate k se află la F/2, adică K = 2.
Din figura de mai sus se constată, că pentru realizarea principiului de compensare există două soluţii tehnice: un pendul
invers sau un pendul ce este suspendat pe benzi flexibile suspendate.

Schema cinematică a compensatorului

Valoarea transformării unghiului se numește

amplificator unghiular sau factor de compensare K:

unde F este distanţa focală obiectivului nivelei

automate.
Sunt mai multe căi de a modifica factorul de
compensare:
1. Schimbând distanţa S de la compensator la reticul.
Sensitivitatea compensatorului se măreşte în funcţie 16
de distanţa până la reticul. 16
2. Alegând tipul de suspensie pentru elementul compensator. Să
notăm cu Km factorul de compensare care depinde de caracteristicile
suportului de suspensie. Diferitele tipuri de suspensie sunt prezentate
mai jos precum şi modul cum Km depinde de aceste suporturi de
suspensie. Părţile statice şi mobile ale compensatorului sunt marcate,
respectiv a şi b.

3. Alegând schema optică a compensatorului. În acest caz, este

necesar să se cunoască traseul razelor optice în compensator şi
suprafeţele de reflexie din schema optică.

4. Ar trebui să se ţină seama de suprafeţele de reflexie numai în

cazul elementelor optice mobile din compensator. Suprafaţa de
reflexie dublează devierea unui fascicul optic. Ca rezultat
factorul de compensare K0 nu poate fi mai mic decât 2.
Majoritatea compensatoarelor de la nivelele moderne sunt
construite pe baza schemelor optice de inversare a imaginii
Abbe-Koenig sau Porro-Abbe, unde anumite elemente sunt
mobile.

17
 Compensator cu prismă Abbe

Compensator cu prismă Porro

18
5. Folosind benzi flexibile de diferite elasticităţi pentru suspensia suport şi schimbarea lungimii benzilor flexibile.
Sensitivitatea compensatorului se măreşte în funcţie de elasticitatea benzilor flexibile, care la rândul ei depinde de
proprietăţile fizice ale benzilor şi de forţa care li se aplică. Forţa depinde de greutatea părţii mobile a compensatorului. În
cazul în care benzile sunt mai elastice, senzitivitatea compensatorului creşte. De asemenea aceasta creşte şi în funcţie de
lungimea benzilor. Vom nota cu Kp factorul de compensare care depinde de lungimea benzilor şi elasticitatea lor.
Formula finală al unui compensator de nivelă care îndeplineşte şi funcţia de inversare a imaginii este:
K= - Km·Ko·Kp
unde semnul minus (-) înseamnă că sistemul optic inversează imaginea.

19
Să luăm în considerare părţile
componente ale unei nivele
automate clasice. Luneta este
aproape aceeaşi cu cea de la
nivelele rigide cu exceptia
sistemului optic de inversare
a imaginii care este înlocuit
de compensator.

Pendulul compensatorului
este echipat cu amortizor.
Şuruburile de rectificare ale
reticulului pot deplasa
reticulul în direcţie verticală.
Restul componentelor,
precum ambaza şi nivela
sferică, râmăn aceleaşi ca la
nivela rigidă.

20
 Compensatoarele din nivelele automate moderne au amortizoare
cu aer sau magnetice, ce permit amortizarea de la fluctuațiile libere
ale pendulului.
Principiul din spatele amortizorului cu aer se bazează pe frecarea
aerului creată în spațiul mic dintre un cilindru și pistonul care este
fixat pe pendulul compensator. Un decalaj atât de mic necesită o
fabricație exactă și o reglare adecvată.

21
Amortizorul magnetic funcționează într-un mod diferit. Pe
pendulul compensatorului este fixată o placă de cupru. Există o
interacțiune între câmpurile magnetice de la un magnet permanent
cu câmpurile magnetice ale curenților turbionari. Acești curenți
(numiți și curenți Foucault) apar în placa de cupru care se mișcă în
câmpul magnetic permanent. Interacțiunea creează o forță
electromagnetică care este direcționată invers mișcărilor plăcii de
cupru, atenuând fluctuațiile pendulului liber

22
Nivelele cu compensator sau automate, simplifică procesul de măsurare, ridicând randamentul lucrărilor de teren.
Orizontalizarea axei de vizare se realizează automat cu ajutorul unui compensator, după ce în prealabil aparatul a fost
calat cu nivela sferică. Din punct de vedere constructiv, compensatoarele pot fi de diferite tipuri, dar toate respectă
aceleaşi principii.

Nivelul automat optico-mecanic Ni025 Nivelul automat optico-mecanic Ni050

23
 Compensatoare pendulate
Din această categorie fac parte în general compensatoarele optico-mecanice. Primului nivel automat realizat şi
introdus în practică, denumit Ni2-Opton a fost creat de firma Zeiss.
Compensatorul este constituit dintr-un ansamblu de prisme, fiecare jucând rolul unei oglinzi. Oglinzile M1 şi M2 sunt
menţinute totdeauna simetrice în raport cu verticala printr-un sistem pendular

7 Nivela Ni2 Opton

Înclinând luneta cu un unghi α, prisma M3 se va roti cu unghiul
iar pentru a realiza acest lucru prisma M3
are un sistem de suspendare având caracteristicile dublului
trapez articulat.
Constructorul a ales ca la acest instrument raportul să fie
În aceste condiţii S este mic, compensatorul fiind foarte apropiat de reticul. De asemenea prisma M3 poate să aibă dimensiuni
foarte reduse şi o greutate foarte mică. Sistemul fiind pendular a impus necesitatea unui mecanism cu amortizor cu aer.
24
Nivelul Ni 007 şi modul de realizare a compensatorului

Compensatorul este format dintr-o prismă pendul, suspendată într-o lunetă verticală şi care realizează o translaţie
optică a liniei de vizare ca să fie îndeplinită condiţia β = K·α. Prisma este suspendată la distanţa S = F/2, deci K = 2.
Când axa verticală a instrumentului este înclinată cu unghiul α (mic) şi prisma se deplasează cu o cantitate x/2, raza
va fi deviată în total cu cantitatea x. Prisma pentagonală poate fi deplasată pe verticală cu ajutorul unui tambur, ca
urmare raza va fi deplasată paralel cu ea însăşi pe o distanţă de 5 mm (o diviziune a mirei de invar), constituind astfel
micrometrul optic al aparatului.
Precizia medie asigurată de Ni 007 pe dublu kilometru de nivelment cu micrometrul optic şi mire de invar este de
± 0.7 mm. Fără utilizarea micrometrului, cu blocarea acestuia la diviziunea 5 şi cu mire centimetrice precizia este de 25
±2
mm pe dublu kilometru de nivelment.
Nivelul Ni 025 şi modul de realizare a compensatorului

Principiul de compensare
În cazul nivelei automate Ni 025, prismele 3 şi 5 ale
compensatorului ocupă prin pendulare, pentru înclinări mici ale
lunetei aceeaşi poziţie ca în cazul lunetei orizontale. Fasciculul
care intră în luneta înclinată cu unghiul α, este rabatat de prisma 3
cu un unghi 2α şi după o triplă reflexie în prisma fixă 4 (prisma
acoperiş), este încă o dată rabatat cu 2α de prisma 5. În total
fasciculul este rabatat cu unghiul β = 4α, deci K = β/α = 4. În
consecinţă S = F/4, iar compensatorul trebuie amplasat între lentila
de focusare şi reticul. Pendulul 6 este amortizat de sistemul de
amortizare cu aer 7.
Nivela automată optico-mecanică Ni 025
Caracteristici: 1 – obiectivul; 2 – lentila de focusare; 3, 4,
- mărirea lunetei 20x; 5 – prisme ale sistemului de compensare
- distanţa minimă de vizare 1.5 m; 6 – corpul pendulului; 7 – sistem de
- precizia ± 2.5 mm pe dublu kilometru de nivelment; amortizare cu aer
- utilizabil numai pentru mire centrimetrice.

26
 Nivelul automat cu oglindă suspendată vertical

La jumătatea distanţei focale S = F/2 (deci K = 2), se suspendă vertical o oglindă. Când instrumentul este orizontal,
razele orizontale care vin de la H converg către centrul reticulului r şi sunt reflectate de o oglindă în punctul r’ simetric cu
r în raport cu oglinda M.

Când luneta s-a înclinat cu un unghi α, razele orizontale converg în r” din planul focal al obiectivului. Ele însă vor fi
reflectate de oglinda M în punctul r’ simetric r”. După acest principiu a fost realizat nivelul Ni 002, unul dintre cele
mai precise instrumente de nivelment geometric realizate vreodată.
Caracteristici:
- mărirea lunetei 40x;
- destinat numai măsurătorilor cu mire de invar;
- precizia ± 0.2 mm pe dublu kilometru de nivelment;
- oglinda pendulată are şi rol de focusare;
- prin măsurare în două poziţii ale oglinzii pendulate sunt eliminate erori reziduale şi se realizează un orizont cvasi
absolut de ± 1 secundă 27
 Nivelul automat Ni 002
1 – lentilă de protecţie sub formă de pană; 2 – obiectivul; 3 – oglindă suspendată;
4 – reticul ; 5 – buton de rotire a oglinzii de 200g; 6 – prisma pentru iluminarea indicelui micrometrului; 7 – indicele
micrometrului; 8 – lentilă; 9 – oglindă de reflecţie;
10 – scala micrometrului; 11 – oglinda nivelei sferice; 12 – nivela sferică; 13 – planul imagine din ocular 28
 Nivelul automat Ni 002

Mire de precizie cu bandă de invar

Pentru executarea nivelmentului de înaltă precizie se folosesc mire cu bandă de invar. Banda de oţel
de invar are un coeficient de dilataţie a invarului de ± 0,0008 mm pe metru şi grad Celsius. La un
capăt, banda este prinsă direct pe montură (în general la capătul inferior al mirei), iar celălat capăt
este legat de aceeaşi montură prin intermediul unui resort. Se asigură practic o tensiune constantă în
panglică, indiferent de variaţiile suportului de lemn sau de metal sub influenţa temperaturii sau
umidităţii.
Lungimea acestor mire este în general de 3 m, dar pot fi şi de 1.75 m sau de 4 m şi sunt executate
dintr-o singură bucată.
Pe banda de invar se fac de obicei două rânduri de diviziuni, a doua scală fiind decalată faţă de
prima cu 2.5 mm. Cifrarea diviziunilor se face pe părţile suportului benzii de invar, iar originile
celor două scale diferă între ele cu o constantă (de exemplu K=606500). Astfel se permite controlul
citirilor şi se oferă posibilitatea de a diviza eroarea de citire cu 2 29
 Verticalitatea mirelor de invar se asigură cu ajutorul unor nivele sferice care sunt fixate pe miră sau pot fi ataşate la ele.
În cazul mirelor de invar, vom realiza două citiri, la scala din dreapta (cd) și la scala din stânga (cs).
Pentru realizarea citirilor pe mira de invar, este necesar ca diviziunea să fie perfect încadrată între firele reticulare ale
aparatului, ca în figura de mai jos.

Vizarea diviziunii de pe mira de invar

Diferența dintre cele două citiri trebuie să fie egală cu o

constantă ± toleranța.
Pentru citirile pe mira de invar vom avea 6 cifre, pe care le
determinăm astfel:
• primele trei cifre se vor citi de pe miră de pe scala
corespunzătoare – primele două cifre se citesc direct de
pe miră, cea de-a treia reprezintă numărul de diviziuni;
30
• ultimele trei cifre se vor citi pe tambur – prima cifră prin citire directă, a doua cifră reprezintă numărul de diviziuni
întregi, iar cea de-a treia reprezintă o aproximare.
cs este:

După efectuarea citirii la scala din stânga, se va acționa din tamburul micrometric al instrumentului și va încadra o
diviziune din dreapta imaginii între firele reticulare oblice. Considerând că după efectuarea coincidenței citirea la scala
din dreapta este:
cd este:

După efectuarea citirilor se verifică corectitudinea acestora punând condiția ca după scăderea constantei mirei
(606500) din citire dreapta valoarea rezultată să nu difere cu mai mult de 20 de unități de ultim ordin față de citirea
stânga.

Citirea medie se va calcula astfel:

3,09768
Fiind o miră semidecimetrică, pentru a o exprima în metri, vom proceda astfel: 𝑐𝑚𝑒𝑑𝑖𝑒 = = 1,54884
2
31
 Mirele de invar sunt utilizate cu socluri metalice detaşabile sau sunt ţinute pe reperi mobili, ce poartă denumirea de
broaşte de nivelment, dar şi pe ţăruşi metalici.

Acest tip de miră este folosit de instrumentele de nivelment

de precizie ridicată (Ni 002, Ni 004, Ni 007), dar poate fi Broască de nivelment
asociat cu micrometrul optic cu feţe plan paralele, ce poate
fi ataşat la nivelele de precizie medie, în faţa obiectivului
lunetei şi cu un reticul bisector, putându-se astfel aprecia
1/100 de mm

Micrometrul optic cu feţe plan paralele

Citirea pe mira de invar pe scala din stânga este 1.48647

32
Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Masurarea distantelor

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 Măsurarea indirectă a distanţelor
.
Măsurarea paralactică a distanţelor
Principiul de determinare paralactică a distanţelor constă în măsurarea unghiului orizontal sub care
se vede o miră orizontală de lungime constantă, în punctul vizat, cu un teodolit de precizie.
Se consideră o miră orizontală AC şi centrul de vizare O a lunetei unui teodolit. Orientăm mira AC
astfel ca ea să fie perpendiculară pe axa de vizare a lunetei. Proiectăm AC în ac pe planul orizontal care
trece prin punctul O. Liniile de vizare OA şi OC se proiectează în Oa şi Oc, iar înălţimea OH a triunghiului
isoscel AOC se proiecteaza în Oh .
Unghiul care se măsoară cu teodolitul, este unghiul diedru aOc = 
Dacă “b” este lungimea mirei orizontale AC vom avea:
b 
= D  tg
2 2
1 
de unde : D = b  ctg
2 2
Cu relaţia de mai sus se determină distanţa între A şi H
redusă la orizont. În general b = 2 m, astfel că:

D = ctg
2
Prin urmare, este suficient să aflăm cotangenta unghiului paralactic 
măsurat precis cu teodolitul pentru a determina valoarea distanţei D. 2
Această metodă de determinare a distanţei nu necesită deci nici un instrument special, în afară de o miră
prevăzută cu un vizor în centrul său, pentru asigurarea perpendicularitaţii sale pe dreapta OH.
Cu toate că principiul care stă la baza acestui instrument este foarte simplu şi cunoscut de multă vreme, el nu a
putut să fie aplicat în practică decât odată cu perfecţionarea instrumentelor de măsurat unghiuri cu precizie
ridicată.
Determinarea distanţei orizontale folosind mira orizontală de invar BALA

- se instalează în staţie teodolitul de precizie, într-o

extremitate a distanţei de măsurat;
- se instalează în staţie, la celălalt capăt al distanţei mira
BALA, se orizontalizează şi se orientează perpendicular
pe direcţia de vizare;
- se măsoară cu teodolitul de precizie unghiul paralactic 
dintre mărcile M1 şi M2 de la extremităţile mirei, în cele
două poziţii ale lunetei;
- se calculează distanţa prin calcularea ctg  /2
Erorile la măsurarea paralactică a unei distanţe

Eroarea de măsurare a distanţei este la rândul ei în funcţie de următoarele erori:

1) eroarea lungimii b a mirei;
2) eroarea de măsurare a unghiului  cu teodolitul;
3) eroarea de perpendicularitate a mirei pe axa de vizare a teodolitului;
4) eroarea de orizontalitate a mirei. 3
Influenta acestor erori se studiază succesiv şi independent una de cealaltă în măsurarea distanţei.

Eroarea datorată lungimii b între reperele mirei

Pornim de la diferenţierea relaţiei lui D considerând unghiul  ca o constantă şi obţinem:

1 
dD = ctg db
2 2
Dar ctg(  /2) = 2D/b, astfel că înlocuind în relaţia de sus vom avea:
D
dD = db
b
dD db
sau sub forma de eroare relativă: =
D b
Dacă se impune măsurarea distanţelor cu o eroare relativă de 1/20 000 rezultă că fixarea reperilor pentru
o miră de 2 m trebuie să se realizeze cu o eroare de  0.1 mm:
dD 1
db = b =  2000 = 0.1mm
D 20000
Constructorii reuşesc să realizeze această precizie în fixarea reperilor mirei, astfel că pentru această
eroare rezultă următoarele valori: D = 50 m dD = 2.5 mm
D = 100 m dD = 5.0 mm
D = 200 m dD = 10.0 mm 4
 Eroarea datorată măsurării unghiului paralactic cu teodolitul

Această eroare o legăm de eroarea relativă în măsurarea distanţelor, eroare ce nu este constantă pentru
aceeaşi eroare de măsurare a unghiului  .
1 
Ea este o funcţie de lungimea măsurată. Să diferenţiem relaţia D = b  ctg considerând b constant:
2 2
b 1
dD = −   d
4 2 
sin
2 1 1 
  ctg
Unghiul  fiind mic se poate face aproximaţia   2
sin tg
2 2
 2D D2
Întrucât ctg = şi introducând în relaţia de mai sus se obţine: dD = −  d
2 b b

Se remarcă că, eroarea datorată măsurării unghiului paralactic este periculoasă, ea fiind direct
proporţională cu patratul distanţei. Se impune deci, o atenţie deosebită în precizia de măsurare a unghiului
paralactic 
Eroarea relativă la măsurarea distanţelor nu este constantă pentru aceeaşi eroare de
măsurare a unghiului  . Ea este funcţie de lungimea măsurată.
dD D
=  d
D b

5
Dacă vom considera baza b = 2 m şi impunem, ca în cazul precedent, o eroare relativă de 1/20000, rezultă că
unghiul  trebuie să fie măsurat cu o eroare de dD b
d = 
D D
pentru: D = 25 m d  = 3cc
D = 100 m d  = 0.64cc
D = 200 m d  = 0.31cc
În practică, în general măsurăm unghiul  cu o eroare medie de  3cc pentru lungimi până la 100 m. În această
situaţie, eroarea de măsurare a distanţei conform relaţiilor de mai sus, va fi pentru:
D = 25 m dD = 1.5 mm dD/D  1/16.500
D = 50 m dD = 5.9 mm dD/D  1/ 8.500
D = 100 m dD = 23.6 mm dD/D  1/ 4.200
D = 200 m dD = 94.5 mm dD/D  1/ 2.100

Eroarea datorată măsurării unghiului  crescând cu pătratul distanţei, vor trebui să se utilizeze portei cu atât
mai scurte cu cât dorim o mai mare precizie.

6
 Influenta neperpendicularităţii mirei pe axa de vizare a lunetei teodolitului
Eroarea de neperpendicularitate a bazei pe axa de vizare are ca efect o eroare în măsurarea unghiului paralactic 
în sensul că, unghiul măsurat va fi  ‘care este sistematic mai mic decât unghiul  .
Din figura alaturata se remarcă: b cos  + b cos  = b' ; deci : b' = b  cos 
2 2
Prin urmare, eroarea de neperpendicularitate are ca efect o eroare în măsurarea
unghiului  egală cu d =  '−
b b'

Considerând unghiurile si  ‘ mici, se poate scrie:  =  '=
D D
Introducând aceste expresii în relatia de mai sus, se obţine:
b' b b
d = − = − (1 − cos  ) sau d = −2  sin 2
b 
D D D D 2
2  2
Unghiul  fiind foarte mic, se poate face aproximaţia: sin 
2 4
Eroarea comisă asupra unghiului  prin introducerea aproximaţiei de mai sus, va conduce
la expresia b  2 şi indiferent de semnul lui  (A’ situat în urma sau înaintea lui A)
d = − 
D 2 d  este întotdeauna negativ.
 
Deci unghiul ‘măsurat va fi mai mic decât unghiul real. Reluând relaţia dD = − D2
 d
şi înlocuind d  se obţine: D 2
b
dD  7
2
Defectul de perpendicularitate a mirei în raport cu axa de vizare are deci un caracter sistematic, antrenând o
eroare întotdeauna pozitivă asupra distanţei D. Totodată acest caracter sistematic este atenuat de faptul că
eroarea comisă este de al doilea ordin de micime în , deci 2dD
 cc   cc
D

Considerând o eroare relativă în măsurarea distanţelor de 1/20000 va rezulta o eroare de neperpendicularitate

  64c.
Rezultă că pentru asigurarea unei erori relative de măsurare de 1/20000, este necesar ca devierea mirei de la
normală să nu depaşească 0.64g . Se vede că această eroare este neglijabilă în comparaţie cu eroarea de
măsurare a unghiului  analizata mai înainte.

8
 Influenţa neorizontalităţii mirei
În cazul unei înclinări cu un unghi  a poziţiei mirei în loc să participe la măsurarea unghiului paralactic 
lungimea b=AC a mirei, participă lungimea MN=b' care reprezintă proiecţia sa pe planul orizontal b' = b  cos 
astfel că rezultatul măsurătorii reprezintă unghiul  ‘şi deci vom avea o eroare dD în măsurarea lungimii D.
Notând cu d  eroarea de măsurare a unghiului  vom avea d =  '−
Unghiurile  si  ‘ fiind mici, eroarea d poate fi exprimată şi sub forma:
b' b b b 
d = − = − (1 − cos  ) = −2   sin 2
D D D D 2
  exprimat în
Asimilând sin care este mic, cu
2 2
radiani, se va obţine d  − b  
2

D 2

Eroarea de neorizontalitate se demonstrează, aşadar, în mod asemănător şi

este egală ca valoare cu eroarea de perpendicularitate. Oricare ar fi semnul lui
, eroarea d este în mod constant negativă.
2 D 2
După formula dD = − D  d vom obţine mărimea erorii în măsurarea distantelor: dD =
b 2
9
Defectul de orizontalitate a mirei are, deci, de asemenea, un caracter sistematic, antrenând o eroare
întotdeauna pozitivă asupra distanţei D. Totodată acest sistematism este atenuat datorită faptului că eroarea
comisă este de al doilea ordin de micime în .
Rămâne aşadar eroarea de măsurare a unghiului paralactic  ca o eroare preponderentă care antrenează
asupra distanţei o eroare ce creşte cu pătratul distanţei măsurate. Prin analogie cu eroarea de
perpendicularitate, va rezulta că pentru o eroare relativă de minimum 1/20000 este suficientă orizontalitatea
mirei cu o eroare de 0.64g , ceea ce practic se poate realiza uşor cu o nivelă sferică.

Instrumente - mire orizontale de invar de 2 m

Pornind de la principiul simplu al metodei şi de la precizia mare care se poate obţine în masurarea paralactică a
distanţelor, diverse firme constructoare au realizat o miră orizontală de invar de o lungime aproape constantă în
intervalele de temperatură în care se lucrează practic pe teren, eliminindu-se astfel corecţiile de temperatura.
Mira de invar BALA de 2 m (C. Zeiss-Jena)
Mira este formată din două tuburi de metal uşor,
în interior fiind fixate bare de invar sub o tensiune
constantă prin intermediul unor resorturi. Cele două
tuburi se fixează într-o piesă centrală ce nu este de
invar, dar este prevăzută cu o compensare în ceea
ce priveşte dilataţia termică.

Intervalul între mărcile de vizare de la capete fixate pe barele de invar este de 2 m. Piesa centrală posedă la
distanţa de 1 m un reper de vizare romboidală, ce se găseşte pe verticala punctului utilizat ca semnal la
măsurarea unghiurilor orizontale. 10
Măsurători electronice de distanţe
Un avans major în realizarea instrumentele topografice a avut loc odată cu dezvoltarea instrumentelor
electronice de măsurare a distanței (EDM). Aceste dispozitive măsoară lungimile prin determinarea indirectă a
numărului complet și parţial de lungimi de undă a energiei electromagnetice transmise necesară pentru
deplasarea acesteia între două capete ale unei linii. În practică, energia este transmisă de la un capăt al liniei
către celălalt și returnată către punctul de plecare; astfel, parcurge de două ori distanța dintre puncte, dus-întors.
Înmulțind numărul total de unde electromagnetice transmise cu lungimea de undă și împărțind la 2, se obține
distanța necunoscută.

Fizicianul suedez Erik Bergstrand a

realizat primul instrument EDM în
1951. Dispozitivul său, numit
geodimetru (un acronim pentru
măsurarea distanței geodezice), a
rezultat din încercările sale de a
îmbunătăți metodele de măsurare a
vitezei luminii. Instrumentul
transmitea unde electromagnetice în
spectrul luminii vizibile și a fost
capabil să observe cu precizie
distanțe de până la 30 km pe timp de
noapte. 11
În 1957, a fost realizat un al doilea aparat EDM, telurometrul.
Proiectat în Africa de Sud de T. L. Wadley, acest instrument a
transmis unde electromagnetice din domeniul microundelor și a
fost capabil să observe distanțe de până la 80 km atât pe timp
de zi sau noapte.

Valoarea potențială a acestor modele EDM timpurii a fost

imediat recunoscută de către comunitatea topografică. Cu toate
acestea, erau scumpe și nu erau ușor portabile pentru
operațiuni de teren. Mai mult, procedurile de observare durau
mult, iar reducerile matematice pentru a obține distanțe față de
valorile observate au fost dificile și consumatoare de timp.
Cercetările în domeniu au depășit toate aceste deficiențe.
Înainte de introducerea instrumentelor EDM, înregistrarea
precisă a distanţelor se realiza cu panglica şi ruleta. Deși
aparent o procedură relativ simplă, măsurarea precisă cu ruleta
este una dintre cele mai dificile și minuțioase dintre toate
operaţiile topografice. Acum, instrumentele EDM fac posibilă
obținerea rapidă și ușoară de măsurători precise de distanțe.
Dată fiind o direcţie de vizare, lungimi lungi sau scurte pot fi
măsurate peste obstacole precum amenajări de apă, străzi
ocupate sau terenuri inaccesibile pentru măsurarea cu ruleta.
12
Câmpul electromagnetic este consecinţa câmpurilor variabile electric şi magnetic, care se generează în jurul
unui conductor parcurs de un curent (electric) variabil (în timp). În conformitate cu ecuaţiile lui Maxwell, în principiu
orice corp ce produce câmp electric sau magnetic variabil, poate genera (radia) unde electromagnetice în spaţiu,
însă radiaţia va fi eficientă numai dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii:
• Frecvenţa câmpului (oscilaţiei) este suficient de ridicată;
• Dimensiunile sistemului radiant să fie comparabile cu lungimea de undă.
Undele electromagnetice reprezintă variaţii (periodice) în timp şi în spaţiu ale câmpului electromagnetic. Ele sunt
generate în jurul antenelor de emisie, care reprezintă sisteme oscilante deschise şi se propagă în spaţiu cu viteza
luminii. Sunt caracterizate de o serie de parametri ca: intensitatea, polarizarea, lungimea de undă, etc.
La distanţă mare de antena de emisie, undele electromagnetice sunt plane şi sunt caracterizate de doi vectori: E ,
intensitatea câmpului electric, şi H , intensitatea câmpului magnetic. Aceştia sunt perpendiculari între ei şi, în
acelaşi timp, pe direcţia de propagare. În figura alaturata se arată modul de variaţie în timp al câmpului
electromagnetic.
Planul căruia aparţine vectorul E se numeşte plan de
polarizare. Dacă antena radiază un câmp
electromagnetic cu vectorul E vertical, rezultă unde
polarizate vertical. Acestea vor induce o tensiune
maximă numai în antenele de recepţie cuprinse în plan
vertical (adică cuprinse în planul de polarizare şi deci
paralele cu vectorul E ). Polarizarea undelor depinde în
primul rând de construcţia antenelor de emisie şi poate
fi orizontală, verticală sau circulară (când vârful
vectorului E descrie o elice în spaţiu).
13
Polarizarea orizontală se foloseşte cu precădere la emisiunile TV, întrucât astfel de unde sunt mai puţin atenuate
de suprafaţa Pământului şi sunt mai puţin reflectate. Intensitatea câmpului electric, care se măsoară în [V/m],
reprezintă în acest context tensiunea indusă de câmpul electromagnetic într-un conductor de 1m, pe care-l
intersectează cu viteza luminii.
În propagarea lor, undele electromagnetice sunt supuse fenomenelor de reflexie, refracţie, difracţie, schimbarea
planului de polarizare, etc. Particularităţile propagării depind în primul rând de frecvenţă. Întâlnind diverse
obstacole în propagarea lor, undele electromagnetice induc în acestea curenţi electrici; la rândul lor, aceştia
generează câmpuri electromagnetice proprii, adică undele reflectate. Reflexia undelor electromagnetice se
supune aceloraşi legi ca şi reflexia optică. Corpurile conductoare reflectă undele electromagnetice mai bine
decât cele izolatoare. Reflexia poate avea loc şi la incidenţa undei cu neuniformităţile din troposferă sau cu
straturile ionizate din ionosferă. Într-un mediu omogen, undele electromagnetice se propagă în linie dreaptă.
Întâlnind straturi neomogene în atmosferă, traiectoria undelor se curbează, adică apare reflexia. În anumite
condiţii meteorologice, este posibil ca, datorită reflexiei, undele radiate în sus să se întoarcă pe Pământ. Pe
suprafaţa solului are loc o nouă reflexie , generându-se astfel o (altă) undă care se poate propaga la distanţe
mari. Anumite obstacole întâlnite pe direcţia de propagare pot fi “ocolite” de undele electromagnetice, fenomen
ce se numeşte difracţie. Explicaţia fenomenului constă în aceea că suprafaţa obiectului devine un (nou)
generator de unde în toate direcţiile. Difracţia este cu atât mai evidentă cu cât obiectul are dimensiunile mai
apropiate de lungimea de undă. De exemplu, undele de difracţie se pot obţine la suprafaţa (sferică) a Pământului
– pentru undele lungi, sau pe culmile munţilor, în cazul undelor ultrascurte. La propagarea undelor
electromagnetice, o mare influenţă o au starea şi structura atmosferei.

14
. Din punctul de vedere al structurii sale, atmosfera este împărţită în trei grupe:
• Troposfera, ale cărei limite sunt între 6 – 20 km;
• Stratosfera, a cărei limită superioară este de cca. 60 – 80 km;
• Ionosfera, cu o limită superioară la cca 700 km.
Ceea ce caracterizează ionosfera este o cantitate (densitate) mică a gazelor şi una mare de
ioni şi electroni liberi, ce se formează în urma acţiunii razelor solare ultraviolete asupra
moleculelor de gaz. Ionosfera este compusă din câteva straturi cu concentraţii mari de ioni,
deci cu proprietăţi bune în privinţa conductivităţii electrice, astfel că undele electromagnetice
ce ajung acolo vor fi reflectate.
Gradul de ionizare al acestor straturi depinde de radiaţia solară, modificându-se în
consecinţă de la un anotimp la altul, de la noapte la zi, sau chiar de la o oră la alta. Mărimea
energiei electromagnetice reflectată de la straturile ionizate depinde de frecvenţa undelor, de
starea atmosferei şi de unghiul de incidenţă
Câmpul electromagnetic este un câmp rotational şi se propagă în spaţiu sub forma undelor
electromagnetice, cu o viteză care depinde de pemitivitatea dielectrică şi permeabilitatea
magnetică a mediului considerat. Frecvenţa undelor obţinute este egală cu frecvenţa cu care
se deplasează electronii.
Cu cât este mai mare frecvenţa, cu atât o cantitate mai mare de energie este transportată în
acelaşi interval de timp. Lungimea de undă a undelor electromagnetice variază într-un
interval foarte larg. Astfel, în telecomunicaţii se folosesc unde electromagnetice ale căror
lungimi de undă pot ajunge la valori de ordinul kilometrilor, pe când lungimile de undă ale
radiaţiilor gamma emise de unele elemente radioactive au valori de ordinul 10-10 m.
15
Undele electromagnetice au fost prezise teoretic de ecuaţiile lui Maxwell şi apoi descoperite (confirmate)
experimental de Heinrich Hertz. Conform acestei teorii, emise de J. C. Maxwell in 1865, lumina şi radiaţiile
asemănătoare (radiaţiile infraroşii, ultraviolete, etc) sunt tot de natură electromagnetică, diferind între ele prin
lungimile de undă. Informaţia se recepţioneaza la distanţă prin radio, televiziune, telefonie mobilă. Purtătorii
informaţiei sunt undele electromagnetice de frecvenţă ridicată, modulate de undele de joasă frecvenţă care
conţin informaţia. Undele electromagnetice emise de antenele de emisie se refractă, se difractă, interferează şi
sunt atenuate până ajung la antena receptorului. În figura de mai jos se prezintă spectrul electromagnetic,
indicându-se atât domeniul frecvenţelor, cât şi cel al lungimilor de undă.

În funcţie de frecvenţa sau

lungimea de undă cu care
unda electromagnetică se
repetă în timp, respectiv în
spaţiu, undele
electromagnetice se pot
manifesta în diverse forme.
Spectrul radiaţiilor
electromagnetice este împărţit
după criteriul lungimii de undă
în câteva domenii, de la
frecvenţele joase spre cele
înalte:
16
• radiaţiile (undele) herziene, care se
subîmpart în trei categorii:
- unde radio de joasă frecvenţă;
- unde radio;
- microunde;
• radiaţii infraroşii;
• radiaţii luminoase (sau spectrul vizibil);
• radiaţii ultraviolete;
• radiaţii X (Röntgen);
• radiaţii "γ".

Undele radio se folosesc în general pentru comunicaţii (transmiterea semnalelor radio/TV, comunicaţii prin
satelit şi telefonie mobilă).
Microundele sunt folosite atât în comunicaţii, cât şi în altfel de aplicaţii, ca de exemplu cuptorul cu microunde, a
cărui funcţionare se bazează pe absorbţia relativ puternică a radiaţiilor cu aceste frecvenţe în apă sau materiile
de natură vegetală şi animală.
Radiaţia (“lumina”) infraroşie este foarte utilă în aplicaţiile din domeniul termoviziunii sau al detectoarelor de fum
(incendiu), deoarece corpurile calde au proprietatea de a emite raze infraroşii. Ele se obţin prin oscilaţiile
moleculelor, atomilor şi ionilor (adică mişcarea de agitaţie termică favorizează producerea razelor IR), iar
amplitudinile lor depind de temperatura corpurilor şi de tranziţiile electronilor către învelişurile interioare ale
atomilor, cu nivele energetice superioare.
17
Radiaţiile IR sunt şi una din cele trei categorii în care sunt împărţite radiaţiile solare (radiaţiile infraroşii, lumina
vizibilă şi radiaţiile ultraviolete). Sunt puternic absorbite de apă sau de alte substanţe, producând astfel încălzirea
acestora. Şi corpul uman absoarbe aceste raze, percepându-le ca şi căldură.
Radiaţiile sunt folosite în diferite procese de încălzire şi uscare, în construirea detectoarelor cu “lumină” infraroşie,
pentru reţinerea pozelor pe filme sensibile la lumina infraroşie, la fotocopiatoare termice, în analize fizico-chimice
prin spectroscopie, sau pentru transmiterea de date fără fir la distanţe mici, aşa cum este cazul la aproape toate
telecomenzile pentru televizoare şi alte aparate (electro)casnice.
Undele milimetrice se folosesc de exemplu în astronomie.
Undele terahertziene au început abia de curând să fie cercetate şi folosite în aplicaţii practice.
Radiaţiile vizibile sunt singurele percepute de ochiul uman. Ele sunt emise de Soare, stele, lămpi cu filamente
incandescente a căror temperatură poate să atingă 2000 - 3000˚C, tuburi cu descărcări în gaze, arcuri electrice.
Emisia de lumină se mai poate obţine şi în urma tranziţiilor electronilor pe nivele energetice inferioare atomilor.
Lumina vizibilă este cel mai comun exemplu de unde electromagnetice.
Radiaţiile ultraviolete sunt emise de Soare, stele, corpuri încălzite puternic şi vaporii de mercur din tuburi de sticla
specială de cuarţ (care nu absoarbe acest tip de radiaţii). Radiaţiile conţinute în lumina solară se absorb în mare
parte în stratul superior al atmosferei (stratul de ozon). Cu cât altitudinea creşte, cu atât creşte şi nivelul radiaţiilor
ultraviolete. Acestea duc la schimbări la nivelul pielii: pigmentare, ardere, cancer. Lumina ultravioletă încurajează
formarea vitaminei D şi distruge bacteriile. Este de asemenea utilă în dermatologie, la iluminatul fluorescent şi la
instalaţii de numerotare în industrie. Radiaţiile se obţin în urma tranziţiilor electronilor de pe nivele cu energii mari
pe nivele cu energii mici.

18
Radiatiile X (sau Röntgen) sunt emise în tuburi speciale, numite Röntgen, în care sunt electronii sunt acceleraţi în
câmpuri electrice intense, astfel încât aceştia pătrund în interiorul învelişurilor electronice ale atomilor anodului sau
gazului din tub şi smulg electroni din straturile de lânga nuclee. În urma frânării acestor electroni şi în urma
tranziţiilor ulterioare ale electronilor de pe nivele cu energii mici (straturile K,L), se obţin razele X. Au frecvenţe mari
şi sunt folosite pentru realizarea radiografiilor medicale, deoarece sunt absorbite diferit de muşchi şi de oase,
impresionând astfel plăcile fotografice. Tot în domeniul medicinii, razele X sunt folosite şi în scopuri terapeutice,
deoarece ajută la combaterea dezvoltării ţesuturilor celulare bolnave (tumorilor). Produc fluorescenţa unor
substante. Radiatiile Röntgen sunt utile şi în descoperirea falsurilor în artă. Fantele cu lărgimi d 10-12 m,
comparabile cu distanţele interatomice din solide, produc difracţia razelor X. Forma figurilor de difracţie este
folosită în determinarea geometriei structurilor cristaline.
Radiaţiile cosmice şi radiaţiile γ sunt emise în procesele de dezintegrare nucleară, în reacţiile nucleare din Soare,
stele (acestea sunt absorbite de atmosferă), dar şi în reactoarele nucleare terestre. Sunt cele mai penetrante,
având frecvenţele şi energiile cele mai mari. Ca utilizări, sunt folosite în defectoscopie, pentru sterilizare şi în
medicină (tratarea cancerului).
Propagarea energiei electromagnetice

Măsurarea electronică a distanței se bazează pe modul în care energia electromagnetică se propagă prin
atmosferă. Modul de propagare poate fi exprimat prin următoarea ecuație:
v = f 

19
unde: - v este viteza energiei electromagnetice, în metri pe secundă;
- f este frecvența modulată a energiei, în hertz;
- λ este lungimea de undă în metri.
Hertzul este unitatea de măsură a frecvenţei egală cu 1 ciclu/secundă. O frecvenţă de 1 Hz corespunde la o
perioadă de repetare a unui fenomen de o secundă, 2 Hz la o jumătate de secundă, etc. Multiplii hertzului sunt:
kilohertzul - 1 KHz = 103Hz, megahertzul - 1MHz = 106 Hz şi gigahertzul - 1 Ghz = 109 Hz.
Viteza energiei electromagnetice în vid este de 299.792.458 m / sec. Această viteză este încetinită oarecum în
atmosferă conform următoarei ecuații: 𝑐
𝑣=𝑛
unde c este viteza energiei electromagnetice în vid și n este indicele de refracție atmosferică. Valoarea lui
n variază de la aproximativ 1.0001 la 1.0005, în funcție de presiune și temperatură, dar este aproximativ
egală cu 1.0003. Astfel, măsurarea electronică precisă a distanței necesită măsurarea presiunii
atmosferice și a temperaturii, astfel încât să fie cunoscută valoarea corespunzătoare a lui n.
Temperatura, presiunea atmosferică și umiditatea relativă au un efect asupra indicelui de refracție.
Deoarece o sursă de lumină emite lumină compusă din mai multe lungimi de undă și deoarece fiecare
lungime de undă are un indice diferit de refracție, grupul de unde are un indice de refracție de grup.
Valoarea indicelui de refracţie de grup în aerul standard* pentru măsurarea electronică a distanței este ng:

( )
N g = n g − 1  10 6 = 287.6155 +
4.88660 0.06800
2
+
 4
unde λ este lungimea de undă a luminii exprimată în micrometrii (μm), iar Ng indicele de refracţie de grup.
* Aerul standard este definit cu următoarele condiţii: 0,0375% dioxid de carbon, temperatura de 0°C,
presiunea atmosferică de 760 mm coloană de mercur şi 0% umiditate.
20
Lungimile de undă electromagnetice folosite în măsurătorile electronice de distanţe sunt 0.6328 μm pentru
laserul roşu şi 0.900 până la 0.930 μm pentru infraroşu.
Indicele efectiv de refracție de grup na al atmosferei la momentul observării din cauza variațiilor de temperatură,
presiune și umiditate poate fi calculat ca:
 273.15 Ng P 11.27  e  − 6
na = 1 +   −  10
 1013.25 t + 273.15 t + 273.15 
 
unde e este este presiunea parțială a vaporilor de apă în hectopascali** (hPa) definită de temperatura și
umiditatea relativă la momentul măsurării, P este presiunea în hPa și t temperatura în °C. Presiunea parțială a
vaporilor de apă e, poate fi calculată cu o precizie suficientă pentru condiții normale de funcționare ca:

E = 10 7.5t /( 237 .3+ t ) + 0.7858 

h
e = E unde
100
şi h este umiditatea relativă în procente
** 1 atmosferă = 101.325 kPa = 1013.25 hPa = 760 torr = 760 mmHg

Exemplu
Care este lungimea de undă și viteza efectivă a unui fascicul de lumină din domeniul infraroșu (λ= 0.915 μm)
modulat la o frecvență de 320 MHz printr-o atmosferă cu o temperatură (uscată) t de 34 °C, umiditate relativă
h de 56% și o presiune atmosferică de 1041,25 hPa?

21
Soluţie
Din ecuaţia ( )
N g = n g − 1  10 6 = 287.6155 +
4.88660 0.06800
2
+
 4
4.88660 0.06800
N g = 287.6155 + + = 293.5491746
(0.915) (0.915)
2 4

Din ecuaţia h
e = E 7.5  34
a= + 0.7858 = 1.7257 E = 10 a = 53 .18 e = E  h = 53.18 
56
= 29.7788
100 (237.3 + 34) 100

Din ecuaţia  273.15 Ng P 11.27  e  − 6

na = 1 +   −  10
 1013.25 t + 273.15 t + 273.15 
 
 273.15 293.5492  1041.25 11.27  29.7788  − 6
na = 1 +   −   10 == 1 + (268 .268660 − 1.09265 )  10 − 6 = 1.0002672
 1013.25 34 + 273.15 34 + 273.15 

Din ecuaţia c 299792458

v= v= = 299712382m / sec
n 1.0002672
Rearanjând ecuaţia v = f  obţinem lungimea de undă efectivă: =
299712382
= 0.9366012m
320000000

22
Observație. În soluția din exemplul de mai sus al doilea termen din paranteză al ecuației
 273.15 Ng P 11.27  e  − 6
na = 1 +   −  10
 1013.25 t + 273.15 t + 273.15 
 
explică efectele umidității în atmosferă. De fapt, dacă acest termen ar fi ignorat, indicele real de refracție ar
deveni 1.0002683, rezultând aceeași lungime de undă calculată la cinci zecimale. Acest lucru demonstrează de
ce, folosind instrumente EDM care utilizează lumina din domeniul infraroșu, efectele umidităţii la transmiterea
undei electromagnetice pot fi ignorate pentru majoritatea lucrărilor topografice, cu excepția celor mai precise.
Modul prin care energia electromagnetică se propagă prin atmosferă poate fi reprezentat conceptual prin
curba sinusoidală ilustrată în figura de mai jos.
Figura alaturata arată o lungime de undă sau un ciclu.
Porțiunile din lungimea de undă sau pozițiile punctelor de-a
lungul lungimii de undă sunt date de unghiuri de fază.
Astfel, în figura se observa ca un unghi de fază de 360°
reprezintă un ciclu complet sau un punct la sfârșitul unei
lungimi de undă, în timp ce 180° este o jumătate de
lungime de undă sau punctul de mijloc. O poziție
intermediară de-a lungul unei lungimi de undă având un
unghi de fază de 135º este 135/360 sau 0,375 dintr-o
lungime de undă.

23
Principiile măsurării electronice a distanţelor

Procedura de măsurare electronică a unei distanțe este descrisă în figura de mai jos, unde un dispozitiv EDM a
fost centrat peste stația A prin intermediul unui dispozitiv optic de centrare. Instrumentul transmite un semnal
purtător de energie electromagnetică către stația B.

O frecvență de referință al unei lungimi de

undă reglată precis a fost suprapusă sau
modulată pe o undă purtătoare.
Reflectorul instalat în punctul B returnează
semnalul către receptor, astfel încât
traseul de călătorie al semnalului este
dublul distanţei înclinate între punctele AB.
Energia electromagnetică modulată este
reprezentată de o serie de lungimi de n   + 
undă λ și o diferență de fază Δλ. L=
Instrumentul EDM instalat în punctul A
2
unde λ este lungimea de undă, n numărul lungimilor de undă
determină numărul de lungimi de undă al complete și Δλ lungimea părții fracționate a unei unde.
traseului dublu pe care îl va înmulţi cu Lungimea fracționată este determinată de instrumentul EDM din
lungimea de undă în metri, se adaugă măsurarea diferenței de fază (unghiul de fază) al semnalului
diferența de fază Δλ și se împarte totul la returnat.
2 pentru a obține distanța AB.
24
Pentru a ilustra, să presupunem că lungimea de undă a fost exact 20.000 m. Să presupunem, de asemenea, că
unghiul de fază al semnalului returnat a fost de 115,7º, caz în care lungimea Δλ ar fi (115,7 / 360) x 20,000 =
6,428 m. Se observă in figura anterioara că numărul întreg de lungimi de undă este n = 9, iar, lungimea L este:
9  20.000 + 6.428
L= = 93.214m
2
Instrumente electro-optice

Majoritatea instrumentelor EDM fabricate astăzi sunt electro-optice și transmit folosind ca semnal purtător unde
din domeniul infraroșu sau cu lumină laser. Acest lucru se datorează în principal faptului că intensitatea
semnalului purtător poate fi modulată direct, simplificând considerabil echipamentul. Modelele anterioare
foloseau lămpi cu tungsten sau mercur. Erau voluminoase, aveau nevoie de o sursă mare de energie și aveau
limite de funcționare relativ scurte, mai ales în timpul zilei din cauza dispersiei atmosferice excesive.
Următoarele echipamente EDM au folosit lumina produsă de laserele pe bază de gaz. Acestea erau mai mici și
mai portabile și erau capabile să facă observații la distanțe mari atât în timpul zilei, cât și noaptea.

25
Figura alaturata este o diagramă bloc generalizată care
ilustrează metoda de funcționare a unui instrument
electro-optic. Transmițătorul utilizează o diodă GaAs care
emite lumină infraroșie modulată în amplitudine. Un
oscilator de cristal controlează cu precizie frecvența
modulației. Procesul de modulație poate fi considerat
similar cu trecerea luminii printr-un ochi al unui aragaz în
care butonul arzătorului se rotește cu o frecvență
controlată cu precizie. Când arzătorul este închis, nu trece
lumină. Pe măsură ce începe să se deschidă, intensitatea
luminii crește până la maxim la un unghi de fază de 90°
când arzătorul este complet deschis. Intensitatea se
reduce din nou la zero cu butonul arzătorului închis la un
unghi de fază de 180° și așa mai departe. Această variație
a intensității sau modularea amplitudinii este reprezentată
în mod corespunzător de unde sinusoidale.

Un separator de fascicule împarte lumina emisă de

diodă în două semnale separate: un fascicul de
măsurare extern și un fascicul de referință intern. Prin
intermediul unui telescop montat pe instrumentul EDM,
fasciculul exterior este îndreptat cu atenție către un
retroreflector care a fost centrat peste punctul de la
26
celălalt capăt al liniei.
Fasciculul intern trece printr-un filtru cu densitate
variabilă și este redus în intensitate la un nivel egal cu
cel al semnalului extern returnat, permițând o observare
mai precisă. Atât semnalele interne, cât și cele externe
trec printr-un filtru de interferență, care elimină energia
nedorită, cum ar fi lumina soarelui. Fasciculele interne și
externe trec apoi prin componente pentru a le converti în
energie electrică păstrând în același timp relația privind
diferenţa de fază rezultată din lungimile lor diferite de
parcurs. Un contor de fază convertește această diferență
de fază în curent continuu având o magnitudine
proporțională cu faza diferențială. Acest curent este
conectat la un contor nul (tip de contor poate fi utilizat
pentru a indica echilibrul, de exemplu, la comparatoare
de frecvență și fază şi este de obicei un voltmetru cu
centrul zero) care este ajustat pentru a anula curentul.
Lungimea de undă fracționată este măsurată în timpul
procesului de anulare, convertită la distanță și afișată.
Pentru a obţine numărul de cicluri complete parcurse de
o undă, unele instrumentele EDM transmit diferite
modulaţii în frecvență.

27
Diagrama bloc generalizată ilustrată în schema de mai sus utilizează patru frecvențe: F1, F2, F3 și F4, așa cum
este indicat. Dacă frecvențe utilizate sunt de 14,984 MHz, 1,4984 MHz, 149,84 KHz și 14.984 KHz și presupunând
că indicele de refracție este 1.0003, atunci lungimile de undă „efective” corespunzătoare sunt 10.000 m, 1000,0 m,
100,00 m și, respectiv, 10,000 m.
Să presupunem că pe ecran apare o distanță de 3867.142 m ca rezultat al măsurării unei distanţe. Cele patru cifre
din dreapta, 7.142, sunt obținute din defazarea măsurată în timp ce se transmite lungimea de undă de 10,000 m la
frecvența F1. Frecvența F2, având o lungime de undă de 100,00 m, este apoi transmisă, obținând o lungime
fracționată de 67,14. Aceasta oferă cifra 6 în distanța afișată. Frecvența F3 dă o citire de 867,1, care furnizează
cifra 8 în răspuns și, în cele din urmă, frecvența F4 produce o citire de 3867, care furnizează cifra 3, pentru a
completa distanţa afișată. Din acest exemplu, ar trebui să fie evident că rezoluția înaltă a unei măsurători (cea mai
apropiată de 0,001 m) este asigurată folosind lungimea de undă de 10,000 m, iar celelalte soluționează pur și
simplu ambiguitatea numărului de lungimi de undă mai scurte în distanța totală.
Cu instrumentele mai vechi, schimbarea frecvențelor și anularea s-au făcut manual prin setarea cadranelor și
rotirea butoanelor. Acum, instrumentele moderne încorporează microprocesoare care controlează întregul proces
de măsurare. Odată ce instrumentul este orientat către reflector și măsurarea a început, distanța finală apare pe
ecran aproape instantaneu. Alte modificări ale noilor instrumente includ componente electronice îmbunătățite
pentru a controla modulația amplitudinii și înlocuirea contorului nul cu un detector de fază electronic. Aceste
modificări au îmbunătățit semnificativ acuratețea cu care pot fi determinate diferenţele de fază, ceea ce, la rândul
său, a redus numărul de frecvențe diferite care trebuie transmise. În consecință, la câteva instrumente sunt utilizate
acum două frecvențe: una care produce o lungime de undă scurtă pentru a furniza cifrele de înaltă rezoluție și una
cu o lungime de undă lungă pentru a furniza numerele grosiere. Pentru a ilustra modul în care acest lucru este
posibil, se ia în considerare din nou exemplul descris mai sus în care s-au folosit patru frecvențe.
28
Reamintim că s-a obținut o citire de 7.142 cu lungimea de undă de 10.000 m și că 3867 s-a citit cu lungimea de
undă 10.000 m. Se reține suprapunerea cifrei comune 7 în cele două citiri. Presupunând că ambele măsurători
ale diferenţelor de faze sunt realizate în mod fiabil la patru cifre semnificative, cifra din stânga din prima lectură
ar trebui să fie într-adevăr aceeași cu cea din dreapta din a doua lectură. Dacă aceste cifre sunt aceleași în
măsurare, aceasta oferă o verificare a funcționării instrumentului. Instrumentele moderne compară aceste
suprapuneri de cifre și va afișa un mesaj de eroare dacă nu au aceeaşi valoare. Dacă se verifică, distanța
afișată va lua toate cele patru cifre de la prima lectură (lungime de undă scurtă) și primele trei cifre de la a doua
citire.
Producătorii oferă o gamă completă de instrumente cu precizii care variază de la ± (1 mm +1 ppm *) până la ±
(10 mm + 5 ppm).
* Precizia măsurătorilor electronice de distanțe este prezentată în două părți; prima parte este o constantă, iar a
doua este proporțională cu distanța măsurată. Abrevierea este ppm = părţi la un milion. Un ppm este egal cu 1
mm / km.
În concluzie în spectru electromagnetic există două ferestre, pentru care atmosfera este un mediu de
propagare relativ bun. Prima fereastră se află în zona luminii vizibile şi a radiaţiei infraroşie cu lungime de
undă mică 0,4 μm <  < 1,3 μm. A doua fereastră se află în domeniul undelor radio cu  > 8 mm.
Aparatele care folosesc unde electromagnetice din prima fereastră se numesc "aparate electrooptice sau
telemetre electrooptice", iar cele care operează cu unde electromagnetice din cea dea doua fereastră se
numesc "aparate cu microunde sau radiometre".

29
Undele electromagnetice care străbat atmosfera sunt însă supuse şi fenomenului de dispersie datorită
impurităţilor din atmosferă (praf, molecule de gaz, picături de apă etc.). Dacă o sursă de unde electromagnetice
emite o undă de intensitate I0 , după parcurgerea unei distanţe D prin atmosferă aceasta mai are doar
intensitatea: − zD
I = I0  e
Coeficientul de absorbţie "z" şi prin acesta diminuarea puterii semnalului este cu atât mai mare, cu cât
particulele absorbante şi de refracţie sunt mai numeroase pe unitatea de volum. Ca valoare estimativă avem:
1
z 4

Cu cât lungimea de undă este mai mare cu atât coeficientul "z" este mai redus. Rezultă că aparatele care
operează cu unde infraroşii pot măsura distanţe mult mai mari decât cele care operează cu unde din spectrul
vizibil.
Nu numai dispersia şi absorbţia conduc la slăbirea intensităţii semnalului, ci şi divergenţa fascicolului
de unde.

30
Unghiul de divergenţă φ al fasciculului de unde este dat
de relaţia: d
=
f
cu d - diametrul fascicolului
şi f - distanţa focală a dispozitivelor optice emitente.
Datorită unghiului de divergenţă, intensitatea pe
unitatea de suprafaţă scade odată cu creşterea
distanţei, întrucât se măreşte suprafaţa secţiunii
fasciculului. Suprafaţa secţiunii creşte proporţional cu
patratul distanţei conform relaţiei:
 
S =    D2 
2 
I0
Intensitatea I' faţă de intensitatea iniţială I0 va descreşte conform: I '=
 2  D2
La un unghi de divergenţă φ = 5' (ca o valoare medie pentru aparatele moderne) suprafaţa secţiunii
fasciculului la 5 km depărtare de sursa emitentă este de 41,5 m2. O prismă reflector situată la această
distanţă, care are un diametru b = 5 cm şi o suprafaţă reflectorizantă de 0,002 m2 poate să reflecte doar 1
din energia semnalului emis. De la această fracţiune de energie doar o parte va ajunge înapoi la sursa 20000
emitentă, întrucât şi fascicolul reflectat posedă un unghi de divergenţă  ' = b
D
Suprafaţa secţiunii fasciculului este din nou mai mare decât suprafaţa dispozitivului de recepţie.
Suplimentar mai apare şi fenomenul de difracţie şi absorbţie a atmosferei. 31
Pentru a facilita măsurarea distanţelor mari, este necesar ca intensitatea semnalului emis să fie cât mai mare şi
unghiul de divergenţă al dispozitivelor optice cât mai mic. O mărire a diametrului prismelor de reflecţie nu este o
soluţie benefică, întrucât se măreşte şi unghiul de divergenţă φ'. Rezultate mult mai bune se obţin cu ajutorul
seturilor de prisme, montate astfel încât să formeze un reflector compus.
Pentru a putea măsura distanţe mari cu aparate electrooptice este necesar ca lungimea de undă a semnalului
să fie mică. Semnalele folosite la măsurarea distanţelor sunt însă în esenţă cu lungime de undă mare şi se află
în domeniul [dm] sau chiar [km]. Aceste semnale trebuie modulate pe semnalele cu lungime de undă mică.
Semnalele cu lungime de undă mică se folosesc deci ca unde purtătoare pentru semnalele cu lungime de undă
mare, pe care se realizează măsurătorile. Există în special două posibilităţi pentru modularea semnalelor
purtătoare:
- modulaţie în amplitudine;
- modulaţia în frecvenţă.
În cazul măsurătorilor electronice de distanţe în care se
foloseşte modulaţia în amplitudine, putem observa:
- Unda purtătoare nemodulată poate fi exprimată prin
relaţia:
y P = AP  sin 2  f P  t
iar unda modulată:
y M = AM  sin 2  f M  t
Unda purtătoare supusă modulaţiei de amplitudine va putea
fi reprezentată prin relaţia: Modulaţia în amplitudine (AM) şi modulaţia în
y A = ( AP + AM  sin 2  f M  t )  sin 2  f P  t frecvenţă (FM) a unei unde purtătoare 32
Unda purtătoare este deci doar "mijlocul de transport" pentru unda pe care se fac de fapt măsurătorile. Distanţa
până la care se poate măsura, viteza de propagare şi divergenţa semnalului depind deci numai de unda
purtătoare. Deşi măsurătoarea se efectuează cu unde care au lungimea de undă mare, pot fi exploatate toate
proprietăţile de la undele din spectrul vizibil şi infraroşu.

Procedee utilizate la măsurarea electrooptică a distanţelor

Pornind de la realizările tehnice de astăzi, un utilizator al unui telemetru electrooptic în cele mai multe
situaţii nu este familiarizat cu procesele complexe care se derulează într-un astfel de instrument. Utilizarea
acestor instrumente este destul de simplă, chiar şi pentru un nespecialist, iar principiile după care funcţionează
rămân de regulă necunoscute. Chiar dacă se consideră că aceste instrumente au ajuns la o anumită maturitate,
ele nu pot evita producerea anumitori erori sistematice şi accidentale. Fără cunoaşterea principiului de
măsurare nu pot fi luate măsuri pentru combaterea apariţiei acestor erori sau reducerea influenţei acestora.
Principiul de măsurare este relativ simplu. Toate aparatele emit o undă electromagnetică de la
un emiţător spre un reflector, care după reflecţie ajunge la un receptor şi ulterior este prelucrată.
Preponderent se folosesc unde electromagnetice cu lungimea de undă 0,5 μm - 1,0 μm.
Două principii de măsurare folosesc unda emisă şi ca semnal pe care se face măsurătoarea. Un al treilea
principiu modulează unda emisă, suprapunând acesteia un alt semnal pe care se execută măsurătoarea. Pot
fi astfel enumerate următoarele procedee:
- procedeul cu impulsuri, la care emiţătorul emite în fracţiuni foarte scurte de timp, fasciculul servind
şi la măsurarea distanţei;
- procedeul prin interferenţă, semnalul emis este folosit şi ca semnal pe care se face măsurătoarea;
- procedeul fazic, semnalului continuu emis i se modulează un semnal pe care se face măsurătoarea.
În prezent cel mai des utilizat procedeu este cel fazic. 33
Procedeul cu impulsuri

Măsurarea distanţei se bazează pe determinarea timpului de propagare conform figurii de mai jos.

Dacă se măsoară timpul de propagare "t" al

unui impuls, care străbate distanţa emiţător-
reflector şi înapoi, atunci se poate obţine direct
distanţa căutată "D", conform:
c
D = 0 t
2n
cu: c0 - viteza luminii în vid = 299 792 458 m/s;
n - indicele de refracţie al atmosferei
c t
Dacă notăm viteza de propagare a semnalului c = c0 / n , rezultă: D=
2
Impulsurile sunt generate de dioda emiţătorului şi au o durată de cca. 10 ns (1 ns = 10-9 s). Durata impulsului
corespunde unei ferestre de 3 m. Măsurarea timpului de propagare se realizează cu ajutorul unui contor
electronic.
La emiterea impulsului, o mică parte a acestuia
este deviată pe receptor, care pune în funcţiune
contorul. Contorul înregistrează atâta timp, până
când semnalul reflectat de reflector stopează
înregistrarea. 34
Viteza luminii având o valoare foarte mare, se pun condiţii deosebite la cerinţele de precizie pentru măsurarea
timpului de propagare. Pornind de la relaţia c  t iar t = 2 D
D= rezultă pentru precizia de măsurare a
2 c
timpului "st" la o precizie pentru măsurarea distanţei “sD “, dată a priori: 2
st =  sD
c

Dacă distanţa trebuie măsurată cu o precizie de sD = ± 5 mm, rezultă şi cerinţa preciziei de determinare a
timpului de propagare st = ± 0,33 10-10 s = 0,033 ns. De remarcat este faptul, că cerinţele de precizie foarte
ridicate pentru măsurarea timpului de propagare sunt independente de distanţă. Pentru a răspunde la cerinţele
de precizie foarte ridicate pentru măsurarea timpului de propagare, la instrumentele geodezice se folosesc
două procedee: procedeul digital şi analog-digital.
La aparatele cu măsurarea digitală a timpului de propagare, se folosesc oscilatoare cu frecvenţă foarte mare
de 300 MHz. Impulsul emis (impulsul de start) porneşte oscilatorul, care contorizează tactul până când
impulsul reflectat de reflector (impulsul de stop) opreşte contorizarea. Oscilaţiile contorizate pe durata
timpului de propagare corespund distanţei parcurse de undă. Cu acestă tehnică a frecvenţei ridicate se
ajunge la o rezoluţie în domeniul decimetric. Prin numeroasele măsurători repetate şi efectuarea mediilor,
creşte potenţialul de precizie până în domeniul milimetric.

35
Măsurarea analog-digitală a timpului a fost aplicată la Distomat Di 3000 al firmei Wild, măsurătoarea fiind
realizată cu un oscilator cu o frecvenţă de 15 MHz. Pe durata timpului de propagare este contorizat numărul "n"
al oscilaţiilor complete. Nu sunt măsurate fracţiunile dintr-o oscilaţie Ta şi Te. Dacă frecvenţa este de 15 MHz,
rezultă că, rezoluţia în măsurarea distanţei este de 10 m, care trebuie evident îmbunătăţită. Pentru a determina
întregul interval al timpului de propagare:

t = Ta + n  T − Te

Valorile Ta şi Te sunt obţinute prin

intermediul unui traductor tensiune-timp
de rezoluţie foarte mare.

Un traductor tensiune-timp este în esenţă un condensator prin care în perioadele Ta şi Te trece un curent
continu. Tensiunea care ia naştere în condensator este o măsură pentru timpul Ta şi Te.
Acest procedeu analog-digital permite o rezoluţie în domeniul milimetric deja de la o singură măsurătoare. La
acest procedeu, pentru creşterea rezoluţiei, sunt generate şi prelucrate într-un interval de timp un număr
mare de impulsuri. Frecvenţa de generare a acestor impulsuri este şi ea limitată. Pentru a efectua o
măsurătoare univocă, este necesar ca impulsul emis să fie recepţionat şi prelucrat, înainte de emiterea unui
nou impuls.
Dacă dorim de exemplu măsurarea unei distanţe de 50 km, impulsul trebuie să parcurgă 100 km, iar timpul
de propagare necesar ar trebui să fie de 0,3 ms. Teoretic ar putea fi executate deci 3000 de măsurători pe
secundă. 36
La aparatul DI 3000 intervalul dintre două impulsuri a fost stabilit de exemplu la 0,5 ms. Există deci posibilitatea
măsurării a 2000 de măsuratori de distanţă pe secundă, iar o măsurătoare univocă poate fi realizată până la 75
km. Rezoluţia la acest aparat este în domeniul 0,1 mm. O creştere a rezoluţiei, în special pentru distanţe mai mari
de 1 km este lipsită de sens, întrucât erorile generate de parametrii atmosferici sunt mult mai mari decât rezoluţia
instrumentului.
Avantaje ale procedeului cu impulsuri:
- pot fi realizate măsurători univoce, cu rezoluţii foarte mari, în intervale de timp scurte;
- pot fi măsurate distanţe mari întrucât impulsurile au o energie destul de ridicată;
- energia impulsurilor fiind ridicată, există posibilitatea măsurării unor distanţe reduse fără reflector
special, chiar spre obiecte inaccesibile din teren;
Dezavantaje ale procedeului cu impulsuri:
- datorită anumitor motive de securitate, energia impulsului nu poate fi mărită peste limite admisibile;
- sunt necesare realizări tehnice deosebite, pentru a putea cuprinde influenţa parametrilor atmosferici
asupra impulsului generat.

37
Procedeul cu interferenţă
Prin interferenţă se înţelege aici suprapunerea a două unde luminoase de aceeaşi lungime de undă.
Generarea celor două unde luminoase este realizată cu un laser, a cărui radiaţie coerentă (cu frecvenţă
constantă şi faze egale) este descompusă de un interferometru în două raze de aceeaşi intensitate. Dacă
aceste două raze parcurg drumuri optice diferite şi ulterior sunt corelate prin suprapunere, ele se vor amplifica
sau diminua funcţie de diferenţa de fază între ele.

Dacă ambele semnale au

aceeaşi fază, se obţine cea mai
mare amplificare, iar dacă ele
sunt defazate cu λ/2 ele se
anulează.

Diferenţa de fază depinde deci de drumul optic pe care l-au parcurs cele două raze. Dacă ambele raze sunt
dirijate spre un fotodetector şi se variază continuu drumul optic al uneia dintre raze, fotodetectorul va
înregistra o serie de alternanţe întunecat-luminos. Numărul alternanţelor întunecat-luminos reprezintă o
măsură pentru variaţia distanţei. Acest procedeu este utilizat la interferometrul Michelson. Aici lumina
coerentă de lungime de undă λ, emisă de un laser, este descompusă de un interferometru în două radiaţii,
una dintre ele fiind dirijată spre un reflector fix în spaţiu, iar cealaltă spre un reflector mobil. Razele reflectate
sunt recepţionate de acelaşi interferometru unde sunt suprapuse şi dirijate spre un fotodetector.

38
Considerăm pentru început că, cele două semnale luminoase care ajung la fotodector au aceeaşi fază.
Fotodectorul va oferi o tensiune maximă, corespunzător luminozităţi maxime obţinută din suprapunerea celor
două semnale. Dacă reflectorul mobil se va deplasa cu o valoare λ/4, semnalul al doilea va parcurge un drum
optic mai lung cu λ/2. Compunerea celor două semnale în fotodector va genera o anulare a semnalului compus,
întrucât cele două semnale sunt defazate cu λ/2. La o nouă deplasare a reflectorului mobil cu λ/4, va apare din
nou un maxim de luminozitate deci şi de tensiune. Dacă aceste variaţii de maxime N sunt contorizate, rezultă
pentru deplasarea totală a reflectorului mobil:
 Rezoluţia acestui procedeu este deci de λ/2. La o lungime de undă de λ=0,6 μm rezultă deci
D=N
2 o rezoluţie de 0,3 μm. Chiar şi această rezoluţie poate fi mărită prin interpolare electronică.

Acest principiu relativ simplu prezintă în realizarea practică două mari dezavantaje:
- pentru realizarea interferenţei sunt necesare reglaje de precizie deosebit de ridicate;
- la acest procedeu nu se obţin informaţii referitoare la direcţia de deplasare a reflectorului mobil
Aceste două inconveniente pot fi eliminate, dacă sunt emise două semnale de frecvenţe diferite f1 şi f2,
respectiv cu lungimile de undă λ1 şi λ2 . Intern în instrument, prin suprapunerea frecvenţelor se formează
diferenţa frecvenţelor Δf = f1 - f2, care sunt contorizate de un contor. Semnalele de frecvenţă f1 şi f2 sunt
generate de un interferometru cu polarizare, care descompune lumina emisă de un laser în cele două
componente. Semnalul de frecvenţă f1 este dirijat spre o prismă fixă, iar semnalul de frecvenţă f2 este dirijat
spre o prismă mobilă. Cele două semnale reflectate ajung în interferometru, unde sunt compuse şi dirijate
spre un fotodetector, care oferă de asemenea rezultatul Δf = f1 - f2.

39
Acest procedeu asigură o rezoluţie superioară, care poate fi mărită până la 0,01 μm, însă numai pentru distanţe
foarte scurte, întrucât parametrii atmosferici influenţează şi aici hotărâtor rezultatul.
La o distanţă de până la 50 m se poate atinge o precizie de 5 ·10-7 m.
Avantajele procedeului interferometric:
- este metoda cea mai precisă pentru măsurarea distanţelor;
- este metoda cu rezoluţia cea mai ridicată pentru măsurarea distanţelor.
Dezavantajele procedeului interferometric:
- această tehnică necesită aparatură foarte costisitoare, iar măsurătoarea în sine este foarte
laborioasă;
- procedeul poate fi utilizat numai dacă reflectorul mobil se deplasează riguros în lungul axei optice a
laserului;
- procedeul se poate aplica raţional numai pentru lungimi de 50 m.
Se observă, că acest procedeu nu este aplicabil în practica geodezică, fiind mai mult folosit în
laboratoare de calibrare şi etalonare.

Procedeul fazic

La acest procedeu, o undă purtătoare este modulată cu un semnal sinusoidal. Semnalul astfel modulat
serveşte la măsurarea distanţelor. Frecvenţa de modulare este a priori fixată şi se consideră stabilă, astfel încât
lungimea de undă a semnalului modulat va fi:  = c
f

40
Unda modulată este emisă pe direcţia unui reflector, care reflectă semnalul înapoi la un receptor. După
parcurgerea distanţei dus-întors, unda reflectată va fi defazată faţă de cea emisă.
Dublul distanţei (2D) va fi compusă dintr-un multiplu N de lungimi de undă λ a undei modulate şi diferenţa de
fază Δλ:
2 D = N   +   
D=N +
2 2
Trebuie deci determinate fracţiunile de
lungimi de undă Δλ şi numărul total de
lungimi de undă N.

Intr-o primă fază se determină

fracţiunea de lungime de undă Δλ prin
măsurarea diferenţei de fază dintre
semnalul emis şi cel reflectat.
Ecuaţia semnalul emis are forma:
y A = A  sin   t
iar a semnalului recepţionat:
y R = A  sin  (  t +  2 D )

Semnalul recepţionat este deci defazat faţă de cel emis cu valoarea:  2 D = N  2 + 

Aici 2π corespunde unei lungimi de undă complete. Detectorul de fază poate determina din diferenţa de fază φ2D
41
doar componenta Δφ.
Cu aceasta se poate calcula Δλ cu relaţia: 
 = 
2
Prin determinarea fracţiunii de lungime de undă Δλ măsurătoarea nu este încă univocă, întrucât numărul
întreg de lungimi de undă N este încă necunoscut. Un rezultat univoc ar putea fi obţinut doar dacă lungimea
de undă ar fi mai mare decât dublul distanţei de măsurat. În această situaţie mărimea Δλ ar corespunde cu
lungimea distanţei măsurate.
Rezoluţia la procedeul fazic fiind însă doar în limita de 1 până la 1 din lungimea de undă, rezultă o
5000 10000
precizie foarte scăzută. La o lungime de undă de 10 km, precizia de determinare a distanţei ar fi limitată la 1
respectiv 2 m, deci ar fi posibilă doar determinarea unei distanţe aproximative
Dacă se doreşte o precizie superioară trebuie lucrat practic cu două lungimi de undă, una pentru
determinarea valorii aproximative şi alta pentru măsurătoarea de precizie. Măsurătoarea de precizie cu o
lungime de undă scurtă λ1 ar oferi prin rezoluţia Δλ1 rezultatul dorit. Valoarea Δλ2 al măsurătorii grosiere cu
lungimea de undă λ2, (cu λ2 > 2D) serveşte în această situaţie doar la determinarea numărului întreg de
lungimi de undă N pentru λ1.
Pentru distanţa căutată vom putea scrie relaţiile: 2 D = N  1 + 1 şi 2 D  2 de unde rezultă:
2 − 1 Pentru N se va rotunji rezultatul la un număr întreg, ştiindu-se că acesta trebuie să
N=
1 fie un număr întreg.
La aparatele moderne compunerea măsurătorii grosiere şi a celei fine este realizată în aparat de un
microprocesor. 42
Pentru determinarea diferenţei de fază sunt utilizate în prezent trei tehnici diferite:
- măsurarea analogică a fazei;
- măsurarea fazei cu frecvenţă de modulaţie variabilă;
- măsurarea digitală a fazei.

Avantajele procedeului fazic sunt:

- este un procedeu bine testat si maturizat, utilizat astăzi la foarte multe tahimetre electronice, fiind
asigurat in acelasi timp si un preţ de cost accesibil;
- procedeul nu este sensibil la intreruperea temporară a undei;

Dezavantaje:
- o măsurătoare univocă nu este posibilă cu un singur semnal deci cu o singură lungime de undă;
- spre deosebire de celelalte procedee, aici este nevoie de o optică complexă şi sofisticată;
- alimentarea cu energie necesită baterii puternice şi durabile.

Exemple de realizări tehnice:

 N – numărul întreg de lungimi de undă;

D=N + Δλ - fracţiune de lungime de undă.
2 2
Dacă se notează:
 
= U şi =R relaţia devine: D = N·U + R
2 2
43
 Pentru a fixa N, sunt necesare frecvenţe suplimentare, astfel încât avem situaţia:

f1 → D = N1 U1 + R1
f2 → D = N2 U2 + R2
f3 → D = N3 U3 + R3
------------------------
fn → D = Nn Un + Rn

Fracţiunile de fază Ri sunt măsurate în aparat cu un fazmetru şi devin cunoscute.

Sistemul de ecuaţii nu poate fi rezolvat, întrucât dispunem de “n” ecuaţii cu “n+1" necunosute (D şi respectiv
Ni).
Posibilităţi de rezolvare:

1. Se alege U1 astfel încât să fie mai mare decât D

N1 = 0
D = R1

însă D va avea numai o valoare grosieră, întrucât rezoluţia este limitată. Dacă U1 este de câţiva
kilometri, precizia de măsurare este de ordinul metrilor. O măsuratoare mai precisă poate fi obtinuta numai
prin folosirea de măsurători suplimentare pe alte frecvenţe. Pentru exemplul de mai jos primele trei
măsuratori reprezintă măsurători grosiere, măsurătoarea fină rezultând din măsurătoarea a 4-a.
44
 Frecvenţa Scara Citirea la Valoarea
fazmetru reziduală R
f (KHz) U (m) A (m)
R=A ·U
Masuratoarea 1 15 10 000 0,622 6220
Masuratoarea 2 150 1 000 0,216 | 216
Masuratoarea 3 1 500 100 0,156 | | 15,6
Masuratoarea 4 15 000 10 0,573 | | | 5,73
6215,73

La multe aparate electrooptice pentru distanţe scurte, sunt suficiente două frecvenţe.

f1 → D = N1 U1 + R1
f2 → D = N2 U2 + R2

Dacă se alege U1 = 0, rezulta valoarea grosiera: D  R1

şi cu: D = N 2  U 2 + R2  R1
Rezultă: R1 − R2
N2  Valoarea N2 trebuie rotunjită la valoarea întreagă cea mai apropiată:
U2
 R − R2 
N 2 = RND 1 
 U2 
45
Exemplu: U1 = 1000 m, U2 = 10 m
 743 − 2,92 
Măsurat: R1 = 743 m, R2 = 2,92 m N = RND  = RND(74,008) = 74
 10 
Rezultă: D = 74 ·10 + 2,92 m = 742,92 m

2. A doua posibilitate constă în alegerea a două frecvenţe f1 şi f2 astfel corelate, încât N1 şi N2 să

satisfacă relaţia simplă:

N2 = N1 +1

Sistemul de ecuaţii se va extinde cu această ecuaţie şi rezultă:

D = N1 U1 + R1
D = N2 U2 + R2
N2 = N1 +1

Condiţia N2 = N1 +1 poate fi realizată, dacă considerăm o frecvenţă iniţială f0, pentru care avem ecuaţia:

D = N ·U0 + R Se măreşte acum frecvenţa încontinu, până când fazmetrul arată “0 - zero”
pentru valoarea reziduală R. Această frecvenţă f1 este măsurată.
46
Cu aceasta valoare avem o nouă scară: U1 =
c şi rezultă: D = N1  U1
2 f1
Dacă se măreşte din nou frecvenţa până când fazmetrul indica valoarea “zero” obţinem o nouă valoare pentru
distanţă: D = N 2  U 2

Întrucât frecvenţa s-a mărit de la f1 la f2 s-a micşorat şi scara de la U1 la U2, astfel încât U2 este cuprins cu o
unitate mai mult în distanţa D decât U1 şi rezultă:
U2
D = N1  U1 = ( N1 + 1)  U 2 sau: N1 = şi cu relaţia: U=
c
rezultă:
(U1 − U 2 ) 2f
f1 respectiv f2
N1 = N2 =
f 2 − f1 f 2 − f1
Datorită erorilor la măsurarea frecvenţei valorile pentru N1 şi N2 nu vor rezulta numere întregi şi vor trebuie
rotunjite la valoarea întreagă cea mai apropiată. Distanţa va rezulta conform relaţiilor:

 f1  c  f2  c
D = RND   şi D = RND  
−
 2 1  2 f1  f 2 − f1  2 f 2
f f

47
Exemplu: S-au măsurat frecvenţele f1 = 14,90750 MHz şi f2 = 15,14413 MHz.

Rezultă: U1 = 10, 06205 m şi U2 = 9,90483 m respectiv

N1 = RND (62,99920) = 63

D = N1 · U1 = 63 ·10,06205 = 633,909 m şi

D = N2 · U2 = 64 · 9,90438 = 633,909 m

48
 X  107
N
2 1 Instrumente Geodezice si Metode de Masurare
107

107
 106 106
 14
106 14 14

101
 105 105 102
101 
105 101

102  102

104
 104 103
104

0
103  103
E
Y
Drumuiri
X X8
8 X4
N Y8 N
4
f Y4

5
N
N N 
63 X 63
4
 3 4
i Y 63
 H 63
3
1
785
 784
1
N

62 X 62
2
2 Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu
Y 62
H 62 Facultatea de Geodezie Bucuresti
783

0 Y 1
 1. GENERALITĂŢI
Drumuirile au ca scop îndesirea reţelei de sprijin pentru ridicarea în plan a detaliilor de pe teren. Din punct de
vedere geometric drumuirea reprezintă o linie frântă sau poligonală la care unghiurile în punctele de staţie sunt
măsurate cu ajutorul unei staţii totale (în trecut s-a utilizat teodolitul), iar laturile sunt măsurate cel mai adesea cu
ajutorul dispozitivelor electronice de măsurat distanţe (sau se pot folosi instrumente clasice precum panglica şi
ruleta de oţel). Drumuirile se dezvoltă între punctele de triangulaţie, trilateraţie, poligonometrie, GPS, precum şi
între punctele obţinute prin intersecţii sau între puncte de drumuire determinate anterior.
Ansamblul drumuirilor executate pe suprafaţa de ridicat poartă numele de poligonaţie.
Proiectarea reţelelor de drumuiri.
Pentru executarea drumuirilor se întocmeşte un proiect al reţelelor de drumuiri pe un plan la scara 1:10.000
sau 1:5.000 sau la scări mai mici pe care se găsesc amplasate punctele cunoscute. În funcţie de aceste puncte
şi de suprafaţa care trebuie ridicată se proiectează pe acest plan axul reţelelor de drumuiri.
La proiectarea reţelelor de drumuiri se vor respecta următoarele condiţii:
1. să se sprijine pe punctele de triangulaţie sau poligonometrice;
2. să parcurgă terenuri adecvate măsurătorilor (străzi, alei, şosele, drumuri pietruite, etc.);
3. distanţele între vârfurile drumuirii să fie pe cât posibil egale;
4. lungimea maximă a unei drumuiri nu trebuie să depăşească 3 km pentru scara planului 1:2.000, 2 km pentru
scara 1:1.000 şi 1 km 1:500;
5. lungimea unei laturi de drumuire trebuie să fie în medie de 250 m pentru scara planului 1:2.000, 150 m
pentru scara 1:1.000 şi 100 m 1:500;
2
 6. materializarea în teren a punctelor de drumuire trebuie să se facă cu picheţi metalici;
7. laturile drumuirii trebuie să fie măsurate de două ori, în sens direct şi invers cu panglici de oţel sau cu
instrumente electronice;
8. distanţele măsurate se reduc la orizont când unghiul de pantă este mai mare de 1G.
În cuprinsul acestui proiect mai trebuie prevăzute:
- metodele de măsurare a unghiurilor şi distanţelor;
- planul de observaţii în punctelor de sprijin.
Elementele necesare pentru calculul unei drumuiri sunt:
- coordonatele punctelor de sprijin şi a punctelor pentru orientarea drumuirii;
- unghiurile orizontale;
- unghiurile verticale;
- lungimile laturilor.
Definitivarea traseului se face pe teren.

Recunoaşterea terenului
Recunoaşterea terenului se face în scopul confruntării proiectului cu terenul şi pentru stabilirea poziţiei
punctelor de staţie.

3
 Recunoaşterea constă în:
1. identificarea punctelor de sprijin ale fiecărei drumuiri, verificând dacă bornele reţelei de sprijin sunt în bună
stare, conform descrierilor topografice;
2. parcurgerea traseului fiecărei drumuiri cu planul sau harta în mână;
3. stabilirea pe teren a punctelor de drumuire proiectate pe plan; eventualele modificări se vor corecta şi pe
plan;
La alegerea locului punctelor de staţie se vor avea în vedere următoarele:
1. aliniamentele drumuirii să se afle în apropierea detaliilor de ridicat, astfel încât ridicarea detaliilor
planimetrice şi nivelitice să se facă cu uşurinţă;
2. punctele de staţie să fie amplasate în locuri ferite de distrugeri, deplasări şi tasări;
3. să existe vizibilitate perfectă între punctele consecutive;
4. măsurarea distanţelor să se facă în condiţii optime.
După stabilirea locului staţiilor de drumuire, aceste puncte se marchează provizoriu cu ţăruşi, vopsea, sau cu
alte semne, întocmind şi o schiţă de reperaj pentru regăsirea amplasamentului punctelor în vederea marcării
definitive.
Marcarea şi semnalizarea punctelor de drumuire
După ce s-a definitivat proiectul cu reţelele de drumuiri şi s-a stabilit pe teren poziţia punctelor de staţie ale
drumuirilor se face marcarea acestora. Marcarea punctelor de drumuire se face în intravilan prin ţăruşi de fier,
iar în extravilan marcarea se execută cu ţăruşi de lemn. Pentru marcarea punctelor mai importante se folosesc
borne de beton. 4
 Lucrări de teren pentru executarea drumuirilor

Înainte de deplasarea în teren a echipei de lucru aceasta trebuie să facă verificarea şi rectificarea
instrumentelor din dotare: a staţiei totale, a teodolitului, dacă este cazul cât şi a panglicilor de oţel folosite.
Într-o staţie de drumuire se măsoară următoarele elemente:
i – înălţimea instrumentului
 - unghiul orizontal dintre laturile de drumuire
 - unghiul de pantă a laturilor de drumuire
l – lungimea laturilor de drumuire

Măsurarea lungimii laturilor de drumuire

Măsurarea distanţelor între staţiile de drumuire se face pe cale directă sau pe cale indirectă.
Măsurarea directă a lungimilor laturilor se va face cu panglica de oţel de 50 m, etalonată în prealabil.
Lungimile laturilor se măsoară în valoare înclinată, pe aliniamente de pantă uniformă.
Lungimile laturilor drumuirii se măsoară de două ori : l’ la dus şi l” la întors, iar diferenţa între ele nu trebuie
să depăşească anumite toleranţe. Aceste toleranţe depind în special de panta terenului.

5
 Atunci când l = l’ – l”  Tl, lungimea laturii va fi
l '+ l "
l=
2
Lungimilor medii înclinate l li se vor aplica
corecţiile corespunzătoare.

Lungimile laturilor drumuirilor se pot măsura şi pe cale indirectă (paralactic, electronic sau cu tahimetre
autoreductoare) cu condiţia respectării toleranţelor date de relaţiile prezentate mai sus.
Măsurarea unghiurilor orizontale între laturile de drumuire
La o drumuire se vor măsura toate unghiurile orizontale dintre laturile de drumuire, precum şi unghiurile
care leagă aceste laturi la pornire şi la închidere de direcţii fixe de sprijin. Măsurarea unghiurilor
orizontale se va face prin metoda seriilor.
Observaţiile se fac printr-o singură serie în
poziţia I şi II a lunetei, iar unghiurile dintre
laturile de drumuire rezultă din diferenţa
direcţiilor compensate în staţie. Toate unghiurile
orizontale într-o drumuire trebuie să fie
determinate pe aceeaşi parte a drumuirii, adică
fie toate pe stânga sau fie toate pe dreapta
sensului de parcurgere al drumuirii între
capetele sale.
6
 Măsurarea unghiurilor verticale
Măsurarea unghiurilor verticale se face în poziţia I şi II a lunetei şi în ambele sensuri ale fiecărei laturi,
vizând la înălţimea i a instrumentului. Unghiul vertical se ia ca medie a celor două măsurători, păstrându-se
semnul unghiului de pantă obţinut în sensul direct al drumuirii.

m  +  BA
 AB = AB
2

Să notăm cu c1 şi c2 citirile efectuate la

cercul vertical în poziţia I, respectiv poziţia
II a lunetei când instrumentul se găseşte în
staţia A şi cu c3 şi c4 citirile efectuate la
cercul vertical în poziţia I, respectiv poziţia
II a lunetei când instrumentul se găseşte în
staţia B. Unghiul de pantă obţinut din staţia B:
Unghiul de pantă obţinut din staţia A:

 +I II  I +  II
 AB =  BA =
2 2
unde: unde:
Media se va face numai atunci când I G  I = 100G − c3
 = AB - BA  T =  2e, în care e  = 100 − c1
este precizia dispozitivului de citire a  II = c 2 − 300G  II = c 4 − 300 G
unghiului vertical. 7
 Calculul şi compensarea drumuirilor

Există diferite proceduri ce pot fi utilizate pentru calculul și compensarea drumuirilor. Acestea variază de la
metode elementare la tehnici mai avansate bazate pe metoda celor mai mici pătrate.
Pașii obișnuiți urmați în realizarea calculelor elementare de drumuire sunt:
1) Compensarea unghiurilor sau direcțiilor la condiții geometrice fixe;
2) Determinarea orientărilor provizorii ale laturilor drumuirii;
3) Compensarea orientărilor laturilor de drumuire;
4) Calculul creșterilor de coordonate provizorii;
5) Compensarea creșterilor de coordonate;
6) Calcularea coordonatelor definitive ale stațiilor de drumuire;

Compensarea unghiurilor
Neînchiderea unghiulară pentru o drumuire închisă pe punctul de plecare este diferența dintre suma unghiurilor
observate și valoarea totală corectă din punct de vedere geometric pentru respectivul poligon. Suma, notată cu
Ʃ, a unghiurilor interioare ale unui poligon închis ar trebui să fie:
Ʃ = (n-2)·200g
unde n este numărul de laturi sau unghiuri din poligon. Această formulă este ușor derivată din fapte cunoscute.
Suma unghiurilor dintr-un triunghi este de 200g; într-un dreptunghi 400g și într-un pentagon 600g. Astfel fiecare
latură adăugată la cele trei necesare unui triunghi crește suma unghiurilor cu 200g. 8
 Neînchiderile unghiulare rezultă din acumularea de erori aleatorii din observațiile unghiurilor. Neînchiderea
unghiulară permisă poate fi calculată cu formula:
T = c n
unde n este numărul de unghiuri și c este precizia dispozitivului de citire a teodolitului sau a stației totale.
Unghiurile unei drumuiri închise pot fi ajustate la totalul geometric corect, aplicând o corecție medie
fiecărui unghi. Corecția pentru fiecare unghi se obţine prin împărțirea neînchiderii unghiulare totale la
numărul de unghiuri. Spre deosebire de corecțiile pentru observațiile liniare, corecţiile aplicate unghiurilor
sunt independente de dimensiunea unghiului.

Determinarea orientărilor provizorii ale X X8

laturilor de drumuire N
8
Y8 N X4
4
f Y4
Orientările laturilor cunoscute pot fi calculate din
5
N
coordonate: N N 
63 X 63
4
 3 4
YAB Y − YA i Y 63
 AB = arctg = arctg B 
3 H 63
X AB XB − X A 
1
785
1 784
Folosind formula de mai sus se calculează orientările N

62 X 62 2
inițiale și finale ale drumuirii. Y 62
2
H 62
783

0 Y

9
Orientările celorlalte laturi ale drumuirii trebuie găsite. X X8
8 X4
N Y8 N
Aceste orientări sunt numite „preliminarii” sau f
4
Y4
„provizorii”, deoarece se vor schimba după 5
N
compensarea drumuirii și se obțin folosind unghiurile N N 
63 X 63
4
 4
orizontale ωi și pe baza dependenței dintre orientările i 3
Y 63
 H 63
înainte și înapoi. 1
3
785
 784
1’ = i + 1 1
N

2’ = 1’ + 200g + 2 62 X 62
2
2
Y 62
3’=2’ + 200g + 3 H 62
4’ = 3’ + 200g + 4 783

0 Y
.......
’f = ’n = n-1’ + 200g + n

unde unghiurile ωi au fost calculate prin diferenţa direcţiilor de la stația de drumuire din spate la stația de
drumuire din faţă în sensul acelor de ceasornic. Dacă orientarea este mai mare de 400g, atunci este necesar
să se scadă din aceasta 400g.
Compensarea orientărilor laturilor de drumuire
Eroarea de neînchidere unghiulară este diferența dintre orientarea provizorie a laturii finale a drumuirii ’f și
orientarea finală calculată din coordonatele f.
e = ’f – f
10
 Neînchiderea permisă poate fi calculată prin formula:
X
T = c n N
8
X8
Y8 N X4
4
În cazul unei erori de neînchidere admisibile, aceasta f Y4

din urmă ar trebui eliminată. N

5
N N 
Mai întâi calculăm corecția unitară qθ prin formula : 
i 3 4
4
63 X 63
Y 63
−e 
q = 
3 H 63
1
785
n  784
1
În al doilea rând, distribuim această corecție în N

2
62 X 62
progresie aritmetică la valorile orientărilor provizorii Y 62
2

obținute. Prin urmare, notând cu i valoarea H 62

783
compensată a unei orientări, obținem: 0 Y

1 = ’1 + 1q 
2 = ’2 + 2q 
3 = ’3 + 3q
4 = ’4 + 4q 
......
n = ’n + n q 

11
 Calculul creșterilor de coordonate
Înainte de a începe calcularea coordonatelor relative, trebuie determinate distanțele orizontale ale laturilor
drumuirii. Calculul distanței orizontale se face cu relația:
dij = lij cos ij
unde ij este unghiul de pantă și lij este distanța înclinată a unei laturi de drumuire.
În topografie este frecvent necesară transmiterea coordonatelor dintr-un punct în altul. Cunoscând
coordonatele inițiale ale unui punct dat, distanța orizontală de la punctul dat la celălalt punct și orientarea liniei
care leagă ambele puncte putem determina coordonatele celui de-al doilea punct.

Creşterile de coordonate sunt calculate cu formula:

δxij = dij cos ij δyij = dij sin ij δhij = dij tg ij
unde dij sunt distanțele orizontale ale laturilor de drumuire; ij sunt orientările compensate al laturilor de
drumuire; ij sunt unghiuri de pantă ale laturilor de drumuire. 12
Pentru un poligon închis, se poate argumenta că, dacă toate unghiurile și distanțele au fost măsurate perfect,
suma algebrică a creșterilor coordonatelor tuturor laturilor din drumuire ar trebui să fie egală cu zero. Pentru
drumuirile sprijinite la capete pe puncte şi laturi cunoscute, ca cea din figura de mai jos, suma algebrică a
creșterilor coordonatelor ar trebui să fie egală cu diferența coordonatelor dintre punctele de control inițiale și
finale. Deoarece observațiile nu sunt perfecte și există erori atât unghiulare cât și de distanțe, condițiile enunțate
mai sus sunt rar îndeplinite. Diferenţele constatate sunt denumite neînchideri ale creșterilor de coordonate.

În figura alaturata, punctul de control de pornire este 62

și punctul de control final este 63.
Diferența de coordonate dintre aceste două puncte este:
ΔX 62-63 = X63 – X62
ΔY 62-63 = Y63 – Y62 X X8
8 X4
N Y8 N
ΔH62-63 = H63 – H62 f
4
Y4

5
Neînchiderea pe creşteri de coordonate este: N
N N 
ex = Σδx - ΔX 62-63 
i 3 4
4
63 X 63
Y 63
 H 63
ey = Σδy - ΔY 62-63 1
3
785

eh = Σδh - ΔH 62-63 1
N
784

2
Neînchiderea liniară a drumuirii este calculată folosind 62 X 62
Y 62
2

formula: H 62
e x, y = e x2 + ey2 783

0 Y
13
Precizia relativă a drumuirii este exprimată printr-o fracţie care are neînchiderea liniară la numărător şi
perimetrul drumuirii sau lungimea totală la numitor, sau:
e x, y
Precizie _ relativa =
 l ij
Fracția care rezultă din ecuația de mai sus este apoi redusă la forma reciprocă și numitorul rotunjit la același
număr de cifre semnificative ca și numărătorul.

Neînchiderea liniară este comparată cu valoarea toleranței obținută conform instrucțiunilor tehnice în
vigoare:
- pentru drumuiri executate în intravilan şi pe terenuri cu panta sub 5g toleranţa este:
 d 
T =  0,003 d + 
 5000 
- pentru drumuiri executate în extravilan şi şi pe terenuri cu panta sub 5g, toleranţa este:

 d 
T =  0,0045 d + 
 1733 
Neînchiderea pe cote eh este comparată cu toleranţa:

(
Th =  0,20 d (km ) )
14
 Compensarea creșterilor de coordonate
Dacă erorile de neînchidere ale creşterilor de coordonate sunt admisibile, acestea trebuie compensate. Cea
mai simplă metodă de compensare, numită Regula Bowditch, constă în faptul că se determină corecţiile
corespunzătoare erorile de neînchidere ale creșterilor de coordonate, care sunt distribuite tuturor creșterilor de
coordonate calculate proporțional cu lungimile laturilor.
Prin urmare:
c − ex cy − ey c − eh
kx = x = ky = = kh = h =
d d d d d d

Creşterile de coordonate compensate vor fi:

Δx1 = δx1 + kx d1 Δy1 = δy1 + ky d1 Δh1 = δh1 + kh d1
Δx2 = δx2 + kx d2 Δy2 = δy2 + ky d2 Δh2 = δh2 + kh d2
Δx3 = δx3 + kx d3 Δy3 = δy3 + ky d3 Δh3 = δh3 + kh d
• ....... ....... .......
Δxn = δxn + kx dn Δyn = δyn + ky dn Δhn = δhn + kh dn
Pentru drumuirea prezentata mai sus, putem verifica creşterile de coordonate compensate.

Control: ΣΔx = Δx1 + Δx2 + Δx3 + Δx4 =ΔX62-63

ΣΔy = Δy1 + Δy2 + Δy3 + Δy4 = ΔY62-63
ΣΔh = Δh1 + Δh2 + Δh3 + Δh4 = ΔH62-63

15
 Calculul coordonatelor rectangulare ale punctelor de staţie ale drumuirii
Coordonatele punctelor de staţie ale drumuirii sunt calculate în concordanţă cu creşterile de coordonate
compensate. Pentru acest scop, avem nevoie de coordonatele iniţiale

X1 = Xi + Δx1 Y1 = Yi + Δy1 H1 = Hi + Δh1

X2 = X1 + Δx2 Y2 = Y1 + Δy2 H2 = H1 + Δh2
X3 = X2 + Δx3 Y3 = Y3 + Δy3 H3 = H2 + Δh3
...... ....... .......
Xf = Xn-1 + Δxn Yf = Yn-1 + Δyn Hf = Hn-1 + Δhn

Ridicarea detaliilor topografice

Ridicarea detaliilor topografice presupune stabilirea punctelor caracteristice ale detaliilor topografice şi
determinarea poziţiei relative a acestora faţă de punctele reţelei de ridicare în vederea redării lor pe plan,
la scară. Reţeaua de sprijin cea mai reprezentativă în acest scop este drumuirea, prin punctele şi laturile
sale, fără a se exclude şi alte moduri de determinare (intersecţii).
Punctele caracteristice planimetrice ale terenului sunt toate punctele de schimbare de direcţie ale liniilor,
traseelor, contururilor, etc., alese într-un număr minim, funcţie de scara planului şi de geometrizarea
figurilor pe teren, folosite la determinarea şi reprezentarea detaliilor la precizia cerută.
Pentru ridicarea planimetrică a detaliilor se folosesc următoarele metode: metoda radierii, metoda
coordonatelor echerice, metoda coordonatelor bipolare liniare şi metoda coordonatelor bipolare
unghiulare.
16
 Metoda radierii
Metoda radierii, cunoscută şi sub numele de metoda coordonatelor polare, este metoda curentă de
ridicare a mulţimii punctelor de detaliu din jurul punctelor cunoscute. Se aplică în orice fel de teren unde este
posibilă vizarea şi măsurarea directă sau indirectă a distanţelor de la staţie la punctele de detaliu.
Metoda radierii se execută în general odată cu executarea drumuirii şi din această cauză poartă şi
denumirea de metoda drumuirii cu radieri.
Pentru determinarea poziţiei unui punct se măsoară în teren unghiul orizontal ωi între direcţia punctului de
detaliu şi o direcţie de referinţă, unghiul vertical αi şi lungimea înclinată li de la punctul de staţie la punctul
radiat.
Astfel, pentru obţinerea unghiurilor orizontale se măsoară direcţii orizontale, de regulă concomitent cu
ridicarea drumuirii, în tur de orizont, într-o singură poziţie a lunetei.
În cazul restaţionării ulterioare a punctului de drumuire se vor viza pentru orientare alte 1-2 puncte din reţea
(punctul dinapoi şi dinainte al drumuirii sau alte puncte vizibile ale reţelei topografice de sprijin).
Se recomandă vizarea la baza mirei sau a jalonului cu care se semnalizează punctul de detaliu pentru a
preîntâmpina eroarea de neverticalitate a acestuia.
Unghiurile verticale se vor măsura vizând pe mire la înălţimea instrumentului, pentru a determina distanţa
redusă la orizont şi diferenţa de nivel. În cazul măsurătorilor efectuate cu staţia totală, este obligatorie
introducerea în staţia totală a valorii înălţimii instrumentului şi a prismei.
Distanţele se vor măsura indirect, iar în acest caz este vorba de radieri tahimetrice, sau folosind dispozitivul
de măsurare electronică a staţie totale. Se va alege aceea metodă de măsurare care asigură o precizie
corespunzătoare scării planului de executat, adică de 0,1 – 0,2 mm la scara respectivă.
17
 Astfel, revenind la cazul drumuirii sprijinite la capete pe
puncte şi laturi cunoscute, după determinarea coordonatelor
punctelor de drumuire se calculează coordonatele punctelor
radiate. Să presupunem că din punctul de staţie 785 s-au
radiat trei puncte: 1000, 1001 şi 1002. S-au măsurat
lungimile înclinate către cele trei puncte, precum şi direcţiile
orizontale şi verticale.

Determinarea coordonatelor absolute ale punctelor

radiate s-a efectuat în următoarele etape:
1. Calculul orientărilor punctelor radiate:
Pentru calculul orientărilor punctelor radiate se pot folosi
două metode:
Metoda 1
a) se determină unghiurile formate de direcţiile punctelor radiate cu o latură a drumuirii. În exemplul dat s-au
calculat unghiurile ω1000, ω1001, ω1002 ca diferenţe de direcţii:
ω1000 = dir785-1000 - dir785-63
ω1001 = dir785-1001 - dir785-63 785-1000 = 785-63 + 1000
ω1002 = dir785-1002 - dir785-63 785-1001 = 785-63 + 1001
b) se determină orientările punctelor radiate ţinând cont de unghiurile 785-1002 = 785-63 + 1002
determinate la punctul a) şi de orientarea laturii de drumuire : 18
 Metoda 2
Orientările punctelor radiate se pot determina şi cu
ajutorul unghiului de orientare al staţiei.

Unghiul de orientare al staţiei reprezintă

orientarea direcţiei „0” a limbului teodolitului
sau a staţiei totale în staţia respectivă.
Unghiul de orientare al staţiei este folosit în mod
curent pentru calculul punctelor radiate în
programele de calcul topografice.
m – este orientarea direcţiei „0” a limbului sau
orientarea staţiei.
şi se obţine astfel:

a) în cazul în care nu avem decât o latură de sprijin. În de mai sus să presupunem că din punctul de staţie 14
vizăm doar punctul 1 (şi nu ar exista şi punctul 2) de coordonate cunoscute. În acest caz, unghiul de orientare al
staţiei se determină astfel:
 = 14-1 – dir14-1
b) în cazul în care avem două sau mai multe laturi de sprijin. În figura de mai sus, dacă vom folosi laturile de
sprijin 14-1 şi 14-2, unghiul de orientare al staţiei se determină astfel:
’ = 14-1 – dir14-1 ” = 14-2 – dir14-2 19
Orientarea staţiei se obţine ca medie ponderată:
 ' p1 +  ' ' p2
m =
p1 + p2
unde
p1 = D14-1(km), iar p2 = D14-2(km)
Orientarea iniţială din figura alaturata va fi:
14-101 = m + dir14-101
Revenind la figura din dreapta jos, se detemină
unghiul de orientare al staţiei 785 ca:
αm =785-63 – dir785-63
Prin urmare orientările punctelor radiate obţinute
folosind unghiul de orientare al staţiei, sunt:
785-1000 = m + dir785-1000
785-1001 = m + dir785-1001
785-1002 = m + dir785-1002
Se observă că oricare dintre cele două metode s-ar
aplica, rezultatul este acelaşi.

20
 2. Calculul distanţelor orizontale.
Distanţele orizontale se obţin cu relaţia:
dij = lij cos ij
unde:
- lij – lungimile înclinate măsurate
- αij reprezintă unghiurile de pantă calculate
3. Coordonatelor relative provizorii
Coordonatelor relative provizorii se determină cu aceleaşi relaţii de calcul folosite în cazul drumuirii sprijinite la
capete pe puncte şi laturi cunoscute:
δxij = dij cos ij δyij = dij sin ij δhij = dij tg ij
unde:
- dij – distanţele orizontale către punctele radiate
- ij, αij – orientările, respectiv unghiurile verticale de pantă către punctele radiate.
4. Coordonatele absolute ale punctelor radiate
Coordonatele punctelor radiate se obţin prin însumări algebrice, pe fiecare coordonată, în felul următor:
X1000 = X785 + δx785-1000
Y1000 = Y785 + δy785-1000
H1000 = H785 + δh785-1000
21
 Raportarea pe plan a punctelor se poate face prin coordonate polare sau prin coordonate rectangulare.
Raportarea punctelor prin coordonate polare se face prin raportarea unghiului ωi faţă de o direcţie de referinţă,
iar pe direcţia obţinută prin aplicarea distanţei di redusă la scara planului.
Determinarea poziţiei unui punct prin metoda radierii se poate face prin radiere simplă (cazul prezentat mai
sus) sau prin radiere dublă (figura de mai jos). Radierea dublă serveşte la determinarea punctelor de detaliu
mai importante şi se execută prin ridicarea punctului din două staţii vecine. Prin această dublă determinare
creşte precizia de determinare a poziţiei punctului.
Coordonatele punctului se determină ca medie din cele două determinări.
Exemplu. Punctul 1005 din alaturata a fost
obţinut prin dublă radiere. Coordonatele sale
se determină astfel:
' ''
X1005 + X1005
X1005 =
2
' ''
Y1005 + Y1005
Y1005 =
2
'
unde X1005 = l784 −1005 cos  784 −1005 cos 784 −1005
''
X1005 = l785 −1005 cos  785 −1005 cos 785 −1005

'
Y1005 = l784 −1005 cos  784 −1005 sin 784 −1005
''
Y1005 = l785 −1005 cos  785 −1005 sin 785 −1005 iar θ784-1005 = θ784-785 – ω1005 respectiv θ785-1005 = θ785-784 + β1005
22
 Controlul radierilor este asigurat de o schiţă de teren cât mai fidelă, pe cât posibil la scara ridicării, precum şi prin
duble determinări ale unor puncte, din staţii diferite. În timpul efectuării lucrărilor operatorul culege şi înscrie pe
schiţe informaţii referitoare la denumirile toponimice (râuri, lacuri, obiective naturale), caracteristicile şi destinaţia
clădirilor, etc. În carnetul de teren (chiar şi în cel electronic) se vor înscrie de asemenea numele operatorului, data
şi orele de efectuare a măsurătorilor, starea vremii, tipul şi caracteristicile instrumentului.
Precizia necesară a măsurătorilor unghiulare şi de distanţe, precum şi a lungimii maxime a radierilor se poate
estima din eroarea maximă admisă de 0,1 – 0,2 mm la scara planului pentru coordonatele punctelor radiate.
Astfel, la scările 1:500 şi 1:1000 rezultă o precizie de 10 cm, respectiv 20 cm, care nu se poate asigura prin
măsurarea indirectă stadimetrică a distanţelor, datorită unei erori de cel puţin 15 – 20 cm la această metodă; se
va utiliza deci măsurarea directă sau cu ajutorul staţiei totale.
Exemplu. Eroarea punctelor reţelei de ridicare se poate considera ms = ±15 cm. În cazul unei radieri cu
lungimea d = 100 m precizia de măsurare a distanţei pe cale tahimetrică va fi md = ± 20 cm, iar a direcţiei mα = ±
2c. Eroarea totală mt de poziţie a punctului radiat va fi:
𝑐
𝑚𝛼 2
𝑚𝑡 = ± 𝑚𝑠2 + 𝑚𝑑2 + 𝑚𝑢2 =± 𝑚𝑠2 + 𝑚𝑑2 + 𝑑
𝜌𝑐
𝑐
𝑚𝛼
unde 𝑚𝑢 = 𝑑este contributul erorii unghiulare în eroarea punctului.
𝜌𝑐
2
2
𝑚𝑡 = ± 0,152 + 0,202 + 100 = ±0,25𝑚
6366,2

Rezultă deci că radierile tahimetrice pot fi utilizate la scara 1:2000 (şi mai mici), unde erorile admise
sunt 40 cm (respectiv mai mari), cu condiţia ca lungimea radierii să nu depăşească 100 m (150 – 200 m la
scări mai mici). Precizia de măsurare a direcţiilor de ± 2c este suficientă la aceste distanţe. 23
În situaţii deosebite când din punctele drumuirii nu există vizibilitate la o zonă de ridicat, o soluţie posibilă este
determinarea unui nou punct de sprijin, dispus mai favorabil, prin radiere. Punctul astfel determinat se mai
numeşte „staţie aruncată” şi se măsoară în ambele poziţii ale lunetei, prin introducerea lui în turul de orizont al
axului drumuirii. Figura de mai jos prezintă o staţie „aruncată”.

Controlul măsurătorilor se realizează prin măsurarea suplimentară a distanţelor între punctele de detaliu
determinate. Pentru completări şi control toate obiectivele se perimetrează.

Metoda coordonatelor echerice

Se aplică de obicei în terenuri aproximativ orizontale, în special în localităţi pentru ridicarea faţadelor
străzilor şi curţilor, pentru ridicarea detaliilor din interioarele curţilor, luând ca axă a absciselor drepte
perpendiculare sau oblice faţă de axa de drumuire. Această metodă se mai foloseşte pentru ridicarea
malurilor râurilor, conturului lacurilor, limite de parcele, etc.

24
Metoda coordonatelor echerice sau metoda absciselor şi ordonatelor constă în a coborî perpendiculare din
punctele care trebuie determinate pe o axă. Pentru fiecare punct se măsoară distanţa de la originea axei la
piciorul perpendicularei şi distanţa de la axă la punct.

Poziţia punctului de detaliu 1 se

determină prin ordonata lui Y1 (distanţa
1-1’ până la aliniamentul AB, coborâtă
cu echerul) şi prin abscisa X1
(depărtarea piciorului perpendicularei
faţă de unul din punctele care determină
aliniamentul de referinţă, de exemplu A-
1’).

Axa absciselor se mai numeşte şi axa de operaţie. Punctele de capăt ale acestei axe au coordonate cunoscute
şi sunt de obicei puncte de drumuire. Măsurarea distanţelor pe abscise se face cu panglica, iar pe ordonată cu
panglica sau ruleta, măsurate direct în valoarea orizontală.
Valoarea absciselor şi ordonatelor se înscriu direct pe schiţă, abscisele punctelor înscriindu-se cumulat de la
punctul de referinţă. Perpendicularele se construiesc cu echerul topografic.
Tehnica operaţiilor pe teren este următoarea: se întinde panglica pe aliniamentul 304 – 305 cu zero pe reperul
304 şi cu echerul topografic se coboară perpendicularele din punctele de detaliu pe axa de operaţii 304 – 305.
25
Se citeşte abscisa direct pe panglică şi cu ruleta se măsoară ordonata.
 Raportarea pe plan a punctelor de detaliu se face prin raportarea absciselor şi ordonatelor faţă de axa de
operaţie.
Controlul la această metodă se face prin măsurarea distanţelor perimetrice ale detaliilor şi verificarea mărimii
acestora cu cele de pe plan, obţinute prin raportare.
O variantă simplificată a metodei, cunoscută sub denumirea de „punct pe segment” apare în cazul în care se
cunosc coordonatele capetelor unui aliniament din teren pe care din loc în loc există detalii de poziţionat, cum ar
fi faţadele construcţiilor, capetele parcelelor ce se sprijină pe aliniamentul considerat, stâlpii de iluminat, copaci,
etc.
La această metodă ordonata punctelor de detaliu
fiind nulă, operaţia de măsurare este mai rapidă şi
mai precisă, deoarece punctele de detaliu se vor
determina prin măsurarea distanţelor succesive
dintre puncte. Punctele de capăt ale aliniamentului
1006 –1007 se determină ca puncte radiate din
punctele de drumuire 305 şi 306. Pentru celelalte
puncte intermediare de pe segment se calculează
lungimile l1 – l6.
Atunci când aliniamentul nu se află pe un teren orizontal se va determina unghiul de pantă α1006-1007, funcţie de
diferenţa de nivel şi de distanţa dintre puncte:
H − H1006 2 2
1006 −1007 = arctg 1007 unde D1006 −1007 = X1006 −1007
+ Y1006 −1007
D1006 −1007 26
Cu unghiul α calculat se reduc toate distanţele la orizont:
di = li cos α1006-1007
Dacă se impune calcularea coordonatelor punctelor intermediare se procedează astfel:
- se calculează orientarea aliniamentului 1006-1007:

Y1006 −1007
1006 −1007 = arctg
X1006 −1007

- deoarece toate punctele de pe aliniament

au aceeaşi orientare:

X i = X 1006 + x1006 − i = X 1006 + d i cos 1006 −1007

Yi = Y1006 + y 1006 − i = Y1006 + d i sin1006 −1007

H i = H1006 + h1006 − i = H1006 + d i tg1006 −1007

Raportarea punctelor se face prin distanţele reduse la orizont aplicate la scara planului pe aliniamentul
1006-1007 raportat prin coordonate. Pentru control suma distanţelor parţiale trebuie să fie egală cu
lungimea totală a aliniamentului, admiţându-se eroarea de neînchidere prevăzută la măsurarea distanţelor.

27
 Metoda coordonatelor bipolare liniare
Metoda coordonatelor bipolare liniare, denumită şi metoda intersecţiilor de distanţe constă în determinarea
poziţiei planimetrice a unui punct prin intersectarea a cel puţin două distanţe măsurate pe teren din puncte
cunoscute. Această metodă este folosită în teren aproximativ orizontal pentru ridicarea detaliilor apropiate de
puncte determinate prin alte procedee.

Distanţele di până la punctul de detaliu nu trebuie să depăşească

lungimea panglicii sau ruletei şi se măsoară direct în valoare
orizontală.
Pe plan punctele de detaliu (punctul 1 şi 2 din figura alaturata) se
obţin prin intersectarea distanţelor reduse la scară d1’ şi d1’’,
respectiv d2’ şi d2’’ raportate din punctele cunoscute 307 şi 308.

Metoda coordonatelor bipolare unghiulare

Metoda coordonatelor bipolare unghiulare este cunoscută
şi sub numele de metoda intersecţiilor unghiulare. În
terenuri accidentate sau cu obstacole care împiedică
măsurarea distanţelor, dar există vizibilitatea din puncte
cunoscute către punctele de detaliu poziţia planimetrică a
punctelor se poate determina prin măsurarea pe teren a
coordonatelor bipolare unghiulare ωi’ şi ωi’’ faţă de o
28
direcţie de referinţă 308 – 309.
 Perimetrarea.
Este o metodă utilă la măsurarea punctelor inaccesibile de pe construcţiile cu unghiuri drepte, permiţând
determinarea acestora folosind o ruletă electronică (distomat) sau o ruletă metalică. Această metodă poate fi
folosită dacă pe construcţie au fost măsurate cel puţin două puncte (P1, P2), folosind teodolitul sau staţia totală.
Se procedează astfel:

- se intocmeşte o schiţă cu laturile ce urmează a fi măsurate, între

cele două puncte de coordonate cunoscute (P1, P2);
- se porneşte măsurătoarea dintr-un punct (P1) şi se măsoară
succesiv laturile construcţiei (d1, d2, …., d11) până la celălalt punct
(P2);
Conturul măsurat se va raporta la scara planului executat,
respectând dimensiunile măsurate şi sensul de pe schiţa iniţială;
După raportarea pe plan a punctelor cunoscute (P1, P2) se vor
putea determina punctele măsurate prin perimetrare cu ajutorul
unui program CAD.

29
 Calculul drumuirilor cu ajutorul calculatoarelor
Există o varietate de software-uri disponibile pentru efectuarea calculelor topografice. Unii producători
furnizează programe topografice odată cu achiziționarea de echipamente topografice. Software-ul topografic
este în principal comercial, dar există și software open source. Foile de calcul Excel pot fi folosite și pentru
compensarea drumuirilor. Firmele topografice dezvoltă, la rândul lor, software pentru propria utilizare.
Mai jos este metoda de calcul a drumuirii oferită de producătorul Trimble, inclus în software-ul stației totale.
Pentru a calcula neînchiderea drumuirii se parcurg următorii paşi:
1. Se selectează opţiunea Cogo / Traverse.
2. Se solicită introducerea numelui drumuirii.
3. În câmpul Start station, se apasă Listă.
4. Din lista punctelor de drumuire valide, se selectează punctul utilizat ca stație de pornire. Se apasă Enter.
O stație de pornire validă are una sau mai multe vize către puncte de coordonate cunoscute și una sau mai
multe observații către următoarea stație de drumuire.
5. Se apasă Adaugă.
Când programul găseşte o singură stație de drumuire validă, aceasta este adăugată automat. Dacă există mai
multe stații de drumuire valabile, se selectează următoarea stație din drumuire.
Pentru a vizualiza orientarea și distanța dintre două puncte din listă, se selectează primul punct și se apasă
Info. Pentru a elimina puncte din listă, se selectează punctul și se apasă Eliminare. Toate punctele după
punctul selectat sunt, de asemenea, eliminate.
6. Se continuă adăugarea de puncte până când toate punctele din drumuire au fost adăugate. 30
 7. O stație de capăt validă are una sau mai multe vize către puncte de coordonate cunoscute și una sau mai
multe observații la stația de drumuire anterioară. Nu se pot adăuga mai multe puncte după selectarea unui punct
de control.
8. Se apasă Închidere pentru a calcula drumuirea.
9. Pentru a stoca rezultatele drumuirii, se selectează Stocare.

Pentru a compensa drumuirea

1. Pentru a selecta metoda de compensare, se selectează Opțiuni. În continuare se alege metoda Compass
sau Tranzit, apoi se selectează metoda de distribuire a erorilor pentru unghiuri și cote.
2. Pentru a compensa neînchiderea, se alege Adj. Ang.
3. Pentru a stoca raportul de compensare unghiulară, se alege Memorare.
4. Pentru a compensa neînchiderea pe distanțe, se alege Adj. dist.
5. Pentru a stoca raportul de compensare a distanțelor, se alege Memorare.
Când drumuirea compensată este stocată, fiecare punct utilizat în drumuire este stocat ca un punct de
drumuire compensat. Dacă există puncte de drumuire compensate anterior cu același nume, acestea sunt
șterse.

31
 Domeniu Opţiune Ce face
Metoda de Compass Compensează drumuirea prin
compensare distribuţia erorilor proporţional cu
distanţa dintre punctele de drumuire.
Transit Compensează drumuirea prin
distribuţia erorilor proporţional cu
coordonatele Nord şi Est ale
punctelor de drumuire.
Distribuţia erorii
Unghiulară Proporţional cu distanţa Distribuie eroarea unghiulară între
unghiurile din drumuire pe baza
sumei inverselor distanțelor dintre
punctele de drumuire.
Proporţii egale Distribuie eroarea unghiulară
uniform între unghiurile din drumuire.
Fără Nu distribuie eroarea unghiulară.
Altitudine Proporţional cu distanţa Distribuie eroare pe înălţime
proporţional cu distanţa între punctele
de drumuire.
Proporţii egale Distribuie uniform eroarea de cotă
între punctele de drumuire.
Fără Nu distribuie eroarea pe înălţime. 32
 Redactarea planului topografic
Redactarea planului topografic constă în operațiunile prin care punctele de control și punctele caracteristice
măsurate în zona supusă măsurătorilor topografice sunt raportate pe o foaie de hârtie.
Ordinea operațiunilor la redactare planului este:
1. în funcție de dimensiunea și forma zonei măsurate și de scara planului, se alege formatul foii de reprezentare
a planului;
2. se desenează cadrul exterior (care va fi conturul final al planului) la 1-2 cm de marginea foii;
3. se desenează cartuşul planşei cuprinzând: data elaborării, factorii implicați (instituții, persoane, beneficiarul
lucrării), scara planului, date legate de locaţia măsurată (localitate, județ);
4. se trasează din 10 în 10 cm caroiajul planului pentru scările 1: 500, 1: 1000 și 1: 2000, în sistemul de
coordonate în care s-a lucrat (X0Y);
5. se raportează punctele de detaliu măsurate prin coordonate rectangulare;
6. detaliile sunt reprezentate, unind punctele caracteristice dintre ele, conform schițelor de pe teren;
7. în final pe plan sunt trecute: inscripții, nume de detalii naturale și artificiale, scrierea se face pe direcția vest-
est, eventual de-a lungul detaliilor desenate (pe detaliile naturale);
8. este indicată direcția nordului geografic;
9. se desenează legenda planului și scara grafică.
Operațiunile menționate mai sus se referă la redactarea manuală a planului topografic, dar în prezent majoritatea
operațiunilor de teren se efectuează cu stații totale, procesarea datelor se face automat pe baza unor programe
specializate, iar redactarea planului topografic se face utilizând programe CAD. 33
 Redactarea planului topografic în format digital
Etapele creării unui plan topografic digital sunt:
- Raportarea punctelor
Cu ajutorul software-urilor CAD (Computer-Aided Design), punctele sunt raportate folosind coordonatele lor
rectangulare. Coordonatele raportate ale punctelor de detaliu sunt obținute în urma unui proces de
compensare. Nu este recomandată raportarea punctele de detaliu rezultate direct din fişierul de măsurători,
fără a verifica corectitudinea măsurătorilor, eliminarea greșelilor și parcurgerea unui program de compensare
topografică.
AutoCAD oferă facilitatea de a încărca rutine AutoLISP care permit utilizatorului să efectueze operații
repetitive, cum ar fi raportarea punctele rectangulare dintr-un fișier text.
O astfel de rutină AutoLISP ar solicita deschiderea unui fișier text care să conţină „număr punctului şi
coordonate x y z” și raportează la scara dorită toate punctele din fișier, creând diferite straturi pentru numele
punctului, valoarea cotei și semnul grafic al punctului raportat.
Există, de asemenea, programe comerciale care pe lângă alte aplicații utile în editarea grafică a unui plan
topografic, raportează şi puncte.
- Reprezentarea detaliilor
Reprezentarea detaliilor topografice se face prin conectarea punctelor raportate prin linii, polilinii și arcuri,
folosind schițele realizate în teren. În situaţia în care operatorul a efectuat măsurători cu staţia totală şi a folosit
coduri pentru punctele măsurate, software-ului dedicat permite desenarea detaliilor folosind aceste coduri,
reușind astfel elaborarea parțial automată a planului topografic.
34
Pentru a completa planul, operatorul va insera semnele convenționale ale detaliilor topografice, utilizând
bibliotecile de semne convenționale, create în conformitate cu atlasul semnelor convenționale. Detaliile liniare
sunt unite pe categorii distincte, folosind straturi specifice, de exemplu se creează stratul de Rețele electrice și
pe acest strat vor fi reprezentate toate detaliile de la sol legate de rețeaua electrică: stâlpii de electricitate (care
pot fi din lemn, beton sau metal), transformatoare electrice, stâlpi de înaltă tensiune etc.

- Completarea planului topografic

Orice plan topografic trebuie să conțină un caroiaj kilometric, să indice direcția Nord, să conțină partea de
toponimie pentru detaliile măsurate (de exemplu numele străzii, numerele poștale ale clădirilor etc.). Este, de
asemenea, necesar să se specifice scara planului, inginerul care a executat lucrarea, scopul lucrării etc.
Dacă este necesar să se reprezinte curbele de nivel pe planul topografic, există programe comerciale precum
Surfer, TopoLT, TopoGraph, AutoCAD Land care permit, pe baza fișierelor text cu valorile coordonatelor
planimetrice și a cotelor, să reprezinte curbele de nivel.
În ultima etapă, dacă este necesară imprimarea planurilor topografice, există imprimante și plotere care permit
tipărirea planurilor la scară mare.

35
Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Verificarea si rectificarea
teodolitului si a statiei totale

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 Verificarea şi rectificarea teodolitului

Verificarea generală a teodolitului

Această verificare are ca scop să constate următoarele:

- piesele de sticlă ale teodolitului sunt intacte;
- punerea la punct a lunetei se face în condiţii bune;
- dispozitivul optic de centrare funcţionează corect;
- şuruburile micrometrice funcţionează corect pe tot domeniul de acţiune;
- şuruburile de calare funcţionează corect;
- picioarele culisabile şi şuruburile trepiedului funcţionează corect;

Verificarea îndeplinirii condiţiilor constructive

Aceste erori, numite şi erori de construcţie ale teodolitului, nu se pot elimina ci efectul lor poate
fi doar micşorat, prin adoptarea unor metode speciale de lucru. Stadiul actual al tehnicii de realizare a
instrumentelor topografice, precum şi verificarea lor în uzină înainte de livrare, conduc la erori, care sunt
în cele mai multe cazuri mici şi pot fi stăpânite fără probleme prin tehnici de măsurare.
Cercurile gradate să fie perpendiculare pe axele lor constructive

- limbul ⊥ VV; O abatere de la perpendicularitate în limita a 10c nu afectează

măsurarea unghiurilor. La stadiul actual al tehnicii, condiţiile sunt uşor
- cercul vertical ⊥ OO realizabile în uzinele constructoare.
2
Axele de rotaţie VV, respectiv OO, să coincidă cu centrele cercurilor gradate
Excentricitatea axei VV faţă de centrul limbului poartă denumirea de excentricitate a alidadei în raport cu
centrul limbului (centrul alidadei nu coincide cu centrul limbului).

L - centrul limbului;
A - centrul alidadei;
e - excentricitatea;
ai , bi - citiri pe limb;
În cazul necoincidenţei centrelor limbului şi a
cercului alidad, se va măsura unghiul eronat ω1 în loc de
unghiul corect  cu care s-a rotit de fapt suprastructura
teodolitului.
Eroarea care apare, este dată de relaţia:
 =  − 1
Din figura rezultă egalitatea:  +  = 1 + 
de unde rezultă:  − 1 =  =  − 
e r e r
În triunghiurile: Δa1-L-A şi Δb1-L-A se pot scrie relaţiile: = ; =
sin  sin( a1 − M ) sin  sin(b1 − M )

unde M reprezintă valoarea diviziunii de pe limb pe direcţia excentricităţii.

3
 𝑒 𝑒
𝑠𝑖𝑛𝛼 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛 𝑎1 − 𝑀 ; 𝑠𝑖𝑛𝛽 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛 𝑏1 − 𝑀 ;

Valorile unghiurilor α şi β fiind foarte mici (excentricitatea fiind foarte mică), se poate scrie:

e e
 cc =  sin( a1 − M )   cc ;  cc =  sin(b1 − M )   cc
r r
Rezultă:
 cc =
e
sin( a1 − M ) − sin(b1 − M )  cc
r

Din relaţia de mai sus se observă, că influenţa erorii de excentricitate a cercului alidad în raport cu centrul
limbului ia valoarea maximă, când (a1 - M)=100g, iar (b1 - M) = 300 g, adică direcţiile care se măsoară
sunt diametral opuse şi sunt perpendiculare pe direcţia excentricităţii. Pentru această situaţie rezultă
valoarea erorii:
2e Exemplu:
 cc =   cc
- pentru e = 0,005 mm şi r = 50 mm, rezultă  = 127 cc.
cc
r

Constatarea erorii: prin citirea valorii unei direcţii la două dispozitive diametral opuse, care trebuie să
difere cu ± 200g ± 2p (unde p = aproximaţia de citire). Operaţiile trebuie să se repete pe diferite sectoare ale
limbului, întrucât eroarea este variabilă în funcţie de unghiul dintre direcţia excentricităţii şi direcţia
măsurată.

4
Eliminarea erorii: eroarea fiind o eroare sistematică şi
cunoscându-se modul ei de acţiune, ea poate fi eliminată printr-o
metodă de măsurare. Din figură se observă:
 =  +
1 1 1 1
 =  2 = (b2 − a2 ) ;  = 1 = (b1 − a1 )
2 2 2 2
rezultă:

b1 + b2 a1 + a2
= −
2 2

Se observă, că eroarea de excentricitate a alidadei se elimină prin citirea valorilor direcţiilor la două
dispozitive de citire dispuse diametral opus. La teodolitele reiteratoare (Wild T2, Wild T3, Theo 010 ş.a.)
prin efectuarea coincidenţei imaginilor diametral opuse înaintea efectuării citirilor, această eroare este
eliminată automat.

5
 Eroarea de excentricitate a axei de vizare (rO nu trece prin centrul de vizare Cv)

Această eroare produce erori sistematice la

măsurarea unghiurilor.
Constatarea erorii: Se vizează două puncte
A şi B din teren şi se măsoară direcţiile spre
aceste puncte în ambele poziţii ale lunetei
(CS) şi (CD). Se calculează unghiul din
direcţiile măsurate (CS) şi direcţiile măsurate
(CD), care trebuie să aibă aceeaşi valoare ±
2-3σ (σ fiind abaterea standard de măsurare
a unei direcţii).

Eliminarea erorii - din figura rezultă următoarele relaţii: 1 + =  +  ; 2 +  =  +

Adunând cele doua relatii rezultă unghiul corect: 1 +  2

 =
2
Se constată, că eroarea de excentricitate a axei de vizare este eliminată prin măsurarea direcţiilor în
ambele poziţii ale lunetei, calcularea unghiurilor din valorile direcţiilor măsurate şi în final medierea valorilor
unghiurilor obţinute.

6
 1 = b1' − a1' ;  2 = b1" − a1"

Ca metoda de lucru pentru eliminarea simultană atât a

erorii de excentricitate a alidadei cât şi a axei de
vizare se presupune, că dispunem de un instrument de
măsurare a direcţiilor care culege imaginea din două
poziţii diametral opuse de pe limb:

 1 = b1' − a1' ;  2 = b1" − a1"

 1 = b2' − a 2' ;  2 = b2" − a 2"
Adunând cele doua relatii rezultă:
b1' + b2' a1' + a 2' b1" + b2" a1" + a 2"
1 = − 2 = −
2 2 2 2

Pentru eliminarea simultană a celor două erori constructive se mediază citirile la dispozitivele diametral
opuse, atât în prima poziţie a lunetei (CS), cât şi în a doua poziţie a lunetei (CD), se calculează unghiurile
 1 şi  2 din valorile medii şi în final se calculează media celor două unghiuri obţinute.

1  b1' + b2' a1' + a 2'   b1" + b2" a1" + a 2" 

 =  −  +  − 
2  2 2   2 2 
7
(CS) (CD)
Eroarea de divizare a limbului

Această eroare se poate constata prin aducerea originii dispozitivului de citire pe o diviziune a limbului şi se
urmăreşte ca ultima diviziune a dispozitivului de citire să corespundă cu o diviziune întreagă de pe limb. La
stadiul actual al tehnologiei de fabricaţie şi în special la instrumentele cu cercuri electronice, această eroare
are valori neglijabil de mici. La teodolitele optico-mecanice reducerea influenţei acestei erori se poate realiza
prin măsurarea unghiurilor cu origini diferite (metoda reiteraţiei).
Verificarea îndeplinirii condiţiilor geometrice
La instrumentele pentru măsurarea direcţiilor orizontale şi a unghiurilor verticale luăm în considerare axele
din figura:
- axa VV – axa principală de rotaţie
a instrumentului (axa verticală);
- axa OO – axa secundară sau axa
de basculare a lunetei;
- axa rO1 – axa de vizare a lunetei;
- axa NN – directricea nivelei torice;
- i-i sau h-h – linia de credinţă a
indecşilor de la cercul vertical;
- Vs – Vs – axa nivelei sferice.

8
Condiţiile geometrice ale axelor:

a) VV să fie verticală.
Această condiţie este realizată indirect, prin calarea instrumentului. Prin această operaţie se realizează
VV ⊥ NN. Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la eroarea de înclinare a axei principale de rotaţie a
teodolitului;
b) rO ⊥ OO ( axa de vizare r-O1 să fie perpendiculară pe axa secundară O-O). Neîndeplinirea acestei
condiţii conduce la eroarea de colimaţie.
c) OO ⊥ VV ( axa secundară trebuie să fie orizontală). Neîndeplinirea condiţiei conduce la eroarea de
înclinare a axei secundare.
d) linia indecşilor de la cercul vertical să fie într-un plan orizontal sau vertical. Neîndeplinirea acestei
condiţii conduce la eroarea de index.
Verificarea şi rectificarea condiţiei VV să fie verticală (VV NN )
Îndeplinirea acestei condiţii se face indirect, prin ⊥ calarea teodolitului, presupunând apriori că
nivelele instrumentului sunt verificate şi rectificate. Cercurile orizontale fiind din construcţie perpendiculare
pe axa VV, înseamnă că prin orizontalizarea acestora, se obţine automat şi verticalizarea axei VV.
Constatarea erorii: dacă în urma calării instrumentului se constată că nivelele se dereglează prin
rotirea teodolitului în diferite poziţii, înseamnă că axa VV nu rămâne verticală, deşi nivelele au fost
verificate şi rectificate în prealabil, iar calarea s-a făcut corect şi cu atenţie.
Rectificarea: se face numai în atelierele specializate, sau la uzinele constructoare.
Eroarea de neverticalitate a axei VV nu se elimină printr-o metodă de lucru. Din acest motiv:
- operaţia de calare trebuie făcută cu cea mai mare atenţie;
- nivelele teodolitului trebuie verificate şi rectificate înaintea măsurătorilor. 9
 Influenţa erorii de neverticalitate a axei principale de rotaţie VV asupra măsurării unghiurilor orizontale.
Influenţa erorii este dată de relaţia:
 =  =  −  '

unde: ω – este unghiul măsurat pe limbul

orizontal, iar ω' - unghiul măsurat pe limbul
înclinat.

Din triunghiul sferic creat se poate scrie:

sin m sin z sin 

= de unde rezulta : sin m =  sin z
sin  sin  ' sin  '

De asemenea:
sin m  cos  ' = sin   cos z + cos   sin z  cos 
sin   cos  ' =   ctgz  sin  '+ cos   sin  '
Înlocuind (sin m) din prima relaţia şi luând în considerare sin( −  ' ) = sin  = sin   
că unghiurile δ şi ε sunt unghiuri foarte mici, rezultă :
 =   ctgz  sin  ' 10
 sin   cos  ' =   ctgz  sin  '+ cos   sin  '
sin( −  ' ) = sin  = sin   
 =   ctgz  sin  '

Concluzii:
Pentru valori normale ale unghiului zenital 0g ≤ z ≤ 50g rezultă:
- pentru z = 50g ; ε = δ sin ω’ (valoare maximă);
- pentru z = 100g ; ε = 0 (se anulează când luneta este orizontală);
Se remarcă că influenţa erorii creşte odată cu înclinarea lunetei. Când luneta este aproape
orizontală, valoarea erorii este practic nulă.
Pentru reducerea influenţei acestei erori, se recomandă:
- calarea instrumentului să se realizeze cu maximă atenţie;
- pentru evitarea decalării instrumentului în timpul măsurătorilor, aparatul trebuie să fie instalat în teren
stabil;
- în timpul măsurătorilor instrumentul trebuie protejat contra influenţei radiaţiilor solare, pentru a evita
încălzirea neuniformă a suprastructurii instrumentului.

11
 Verificarea şi rectificarea nivelelor teodolitului
A. Verificarea nivelei torice
Nivela torică este reglată dacă directricea
nivelei torice este paralelă cu suportul său.
Dacă o nivelă torică rectificată este plasată
pe un plan orizontal, bula sa va fi centrată
în jurul reperului central M.
Pentru a aprecia comportamentul unei
nivele torice nerectificate, aceasta este
plasată pe un plan înclinat. Acest lucru se
poate face cu ajutorul unei plăci plane, care
poate fi înclinată în jurul unei axe orizontale
cu ajutorul unui șurub de fixare. Așa cum se
arată în figura, α este unghiul de înclinare al
planului, în timp ce β reprezintă unghiul de
reglare greșită a nivelei torice.
Poziţia bulei în L1 este rezultatul atât al ajustării greșite a nivelei torice, cât și al înclinării plăcii și se ridică la
valoarea (α+β) faţă de punctul central M al nivelei (jumătatea stângă a figurii. După ce nivela torică este
adusă în poziţie “cap la cap”, adică este rotită cu 180° (jumătatea dreaptă a figurii), bula se deplasează în
direcția opusă, în poziţia L2, formând un unghi cu valoare (α-β) faţă de punctul central M al nivelei. Astfel,
traseul total al bulei de la L1 la L2 reprezintă un unghi de valoare 2α. Dacă se notează centrul arcului L1L2
cu S, atunci L1S=SL2=α. 12
Prin urmare, α este egal cu zero dacă bula este centrată în jurul lui S, ceea ce înseamnă că planul este orizontal.
Arcul MS corespunde unghiului de reglare greșită β. Pentru a regla nivela, arcul MS trebuie adus la zero, sau cu
alte cuvinte, centrul cursei S trebuie adus la marcajul central M cu ajutorul șuruburilor de rectificare.
Rectificarea devine destul de simplă dacă se
utilizează α=β. Acest lucru poate fi obținut
automat dacă bula este centrată pe marcajul
central cu ajutorul șuruburilor de calare ale
ambazei Pentru aceasta se aduce nivela
torică paralelă cu două şuruburi de calare şi
prin rotirea acestora se aduce bula nivelei
torice în centru. (jumătatea stângă a figurii).
După aducerea nivelei torice în poziţia “cap
la cap”, bula se deplasează cu valoarea “d”,
adică 2α=2β (jumătatea dreaptă a figurii).

Jumătate din deplasarea d a bulei nivelei torice este eliminată cu ajutorul șuruburile de calare (S2 şi S3 din
figura) și astfel linia ambazei devine orizontală. Cealaltă jumătate a deplasării d este eliminată prin
aducerea bulei nivelei torice în punctul central al nivelei torice cu ajutorul șuruburilor sale de rectificare Sr1
şi Sr2. Nivela se consideră rectificată. Operaţia se repetă, poziţionând nivela torică paralelă cu alte două
şuruburi de calare. Dacă bula nivelei torice continuă să se deplaseze când nivela este din nou inversată,
procedura trebuie repetată.
13
 Verificarea şi rectificarea nivelei sferice
O nivelă sferică este rectificată dacă un plan tangențial la capacul sferic din centrul său este paralel cu
suprafața de sprijin a nivelei astfel încât acest plan să devină perpendicular pe axa verticală.

Pentru a regla nivela sferică, bula sa este mai întâi

centrată cu atenție cu ajutorul șuruburilor de calare
S1, S2 și S3 din partea stângă a figurii. Se are în
vedere respectarea dispunerii şuruburilor de
rectificare Sr1, Sr2, Sr3 în raport cu şuruburile de
calare S1, S2 și S3. În continuare nivela este rotită
cu 200g în jurul axei verticale. Dacă bula de aer a
nivelei sferice rămâne centrată, nivela sferică este
rectificată.
Dacă bula se deplasează cu valoarea d, se
anulează toată deplasarea d cu şuruburile de
rectificare ale nivelei sferice, astfel: se descompune
deplasarea d pe două direcţii perpendiculare, (d1 şi
d2 din figura), deplasarea d1 se elimină cu ajutorul
șuruburilor de rectificare Sr2, Sr3 și deplasarea d2
din șurubul de rectificare Sr1. Operaţia se repetă,
poziţionând nivela sferică faţă de alte două şuruburi
de calare. 14
Eroarea de colimaţie (neîndeplinirea condiţiei rO ⊥ OO)
Această eroare apare din cauza deplasării
reticulului (centrul firelor reticulare r nu se mai află
pe axa optico-geometrică a lunetei). Prin rotirea
lunetei în jurul axei secundare OO, axa de vizare rO
nu mai descrie un plan perpendicular pe axa OO, ci
descrie un con a cărui generatoare este rO.
Cu luneta aproximativ orizontală, se observă un
punct cât mai departe posibil și clar vizibil în
ambele poziții ale lunetei și se efectuează citirile
M1 și M2 la cercul orizontal.
Dacă M1 = M2 ± 200g ± 2σ (σ = abaterea standard
de măsurare a unei direcții) se poate considera că
rO OO și eroarea de colimație nu există.
⊥
Dacă condiția de mai sus nu este îndeplinită,
eroarea de colimație se consideră că există și prin
urmare, instrumentul trebuie rectificat. 𝑀′ = 𝑀1 + 𝜀 𝑀" = 𝑀′ ± 200𝑔 = 𝑀2 − 𝜀
Dacă se face media citirilor efectuate în ambele
poziții ale lunetei, se observă că eroarea de colimație 𝑀1 +𝑀2 ±200 𝑔
2𝑀′ = 𝑀1 + 𝜀 + 𝑀2 − 𝜀 ± 200𝑔 𝑀′ =
2
este eliminată.
Dacă luăm în considerare diferența dintre citirile 𝑀1 + 𝜀 − 𝑀2 + 𝜀 = ±200𝑔
efectuate în ambele poziții ale lunetei, rezultă: 𝑀2 ±200𝑔 −𝑀1
2𝜀 = 𝑀2 ± 200𝑔 − 𝑀1 𝜀 = 15
2
2𝜀 = 𝑀2 ± 200𝑔 − 𝑀1

Diferența dintre valorile direcțiilor măsurate în ambele poziții ale lunetei (neținând cont de ± 200g) reprezintă
dublul erorii de colimație. Se consideră că instrumentul are eroare de colimație, numai dacă valoarea
determinată a erorii de colimaţie este mai mare decât toleranța 𝑇 = 2 ÷ 3 ⋅ 𝜎, unde σ reprezintă abaterea
standard de măsurare a unei direcții.

Influenţa erorii de colimaţie asupra lecturilor de pe limb.

Din triunghiul sferic se deduce:

sin c sin z sin c
= ; sin  =
sin  1 sin z

"c" având valoare mică rezultă:

c cc
 cc
=
sin z
Dacă înlocuim z=100g-α, relaţia devine
𝑐𝑐
𝑐 𝑐𝑐
𝜀 =
𝑐𝑜𝑠 𝛼
Se remarcă că pentru z=100g influenţa erorii asupra lecturilor pe limb εcc = ccc. Acesta este şi raţionamentul
pentru care se alege un semnal îndepărtat, bine vizibil, situat pe cât posibil în orizontul instrumentului.
16
Rectificarea erorii: cu luneta în poziția a II-a, se introduce la cercul orizontal valoarea justă calculata pentru
direcția considerată (M" = M'± 200g), rezultată din media citirilor din ambele poziții ale lunetei.

Exemplu:
- cu luneta în poziţia I se vizează un semnal bine vizibil, situat aproximativ în orizontul instrumentului şi se
face citirea la cercul orizontal M1= 127g57c30cc
- se vizează acelaşi semnal în poziţia a II-a a lunetei şi se face citirea M2= 327g52c50cc.
- se calculează M2-M1=199g95c20cc, iar diferenţa faţă de 200g reprezintă dublul erorii de colimaţie:
2𝜀 = 𝑀2 − 𝑀1 − 200𝑔 = −4𝑐 80𝑐𝑐
Deci 𝜀 = −2𝑐 40𝑐𝑐
Dacă nu este îndeplinită condiţia 𝜀 ≤ 𝑇, în care toleranța 𝑇 = 2 ÷ 3 ⋅ 𝜎, unde σ reprezintă abaterea standard
de măsurare a unei direcții, trebuie să se facă rectificarea erorii.
Se calculează citirea justă, lipsită de eroarea de colimaţie, luând media citirilor din cele două poziţii ale
lunetei:
127,5730+ 327.5250−200𝑔
𝑀′ = = 127𝑔 54𝑐 90𝑐𝑐
2
Se introduce această citire în aparat acţionând din şurubul micrometric al mişcării azimutale (se va ţine
seama că luneta este în poziţia a II-a, deci citirea corectă care trebuie introdusă va fi = 327g54c90cc).
Privind prin telescop, se va constata că firul reticular vertical s-a deplasat de pe imaginea punctului vizat.

17
 Rectificarea erorii constă in restabilirea punctării corecte (suprapunerea firului reticular vertical peste punctul
vizat) se va face din șuruburile de rectificare S1 și S2 ale reticulului, dispuse în plan orizontal. Operația de
verificare şi eventual rectificare se va repeta, fie prin alegerea unui alt semnal, fie prin schimbarea poziției
direcției zero a cercului gradat orizontal, până când 𝜀 ≤ 2 ÷ 3 ⋅ 𝜎.

Eroarea de colimaţie nu ar trebui să depășească 30cc pentru instrumentele de precizie ridicată,

60cc pentru instrumentele de precizie medie şi 180cc pentru instrumentele de precizie scăzută.

18
 Verificarea şi rectificarea condiţiei de perpendicularitate dintre axa secundară şi axa principală de
rotaţie (OO ⊥ VV )

Eroarea de înclinare a axei de basculare a lunetei OO afectează măsurarea unghiurilor orizontale. Axa de
vizare va descrie un plan azimutal care intersectează axa principală de rotaţie a instrumentului VV sub un
unghi "i" .

Pentru a testa dacă axa de rotație a telescopului este

perpendiculară pe axa principală a instrumentului, se pot
folosi două metode.
Prima metodă folosește un punct marcat pe un perete
la înălțime şi o riglă, gradată în milimetrii, care este
plasată în orizontul instrumentului sub punctul marcat pe
perete.

19
După instalarea instrumentului în stație, se vizează punctul marcat la înălțime de pe un perete (punctul A din
figura), după care se plonjează luneta din punctul A pe rigla orizontală, în ambele poziții ale lunetei

În poziția I se vizează punctul A, se deblochează

mișcarea generală verticală și se înclină luneta până
în dreptul riglei gradate și se marchează pe riglă
punctul a1. Se procedează analog în poziția a II-a a
lunetei și se marchează punctul a2. Coincidența între
punctele a2 și a1 este dovada îndeplinirii cerinței.
Lipsa coincidenței între puncte va dovedi lipsa de
perpendicularitate între axa lunetei OO și axa de
rotație principală a instrumentului VV.
Dacă instrumentul este plasat la o distanță de 3,0 m
față de perete, o diviziune de 1 mm pe riglă
corespunde unui unghi de 150cc.

Cerința suficientă pentru respectarea condiției de perpendicularitate dintre axa principală și axa secundară
este de 90cc pentru instrumentele de precizie scăzută și medie, ceea ce corespunde unei diferențe pe riglă
între punctele a1a2 de 0,6 mm. Pentru teodolitele de precizie ridicată, cerința care se impune este de 30cc,
care corespunde unei diferențe între punctele a1a2 de 0,2 mm.

20
A doua metodă folosește un fir cu plumb, care este
suspendat de partea de sus a peretelui. Pentru a
elimina oscilațiile firului, greutatea (plumbul) este
pusă într-o cutie cu ulei. Grosimea firului ar trebui
să fie de aproximativ 0,1 mm.
Se montează teodolitul pe trepied la o distanța
de 2,6 m de perete. Dimensiunea unghiulară a
unui fir cu plumb de 0,1 mm este de 15cc la
distanța de 3 m față de obiectivul teodolitului.
Se îndreaptă telescopul în poziția I către capătul
superior al firului, se deblochează mișcarea
generală verticală și se înclină luneta către
capătul inferior al firului. Linia corespunzătoare
firului vertical a reticulului trebuie să coincidă cu
centrul firului. În caz contrar se măsoară abaterea
unghiulară dintre cele două capete ale firului
folosind cercul gradat orizontal.

Cerințele de precizie sunt aceleași ca la metoda 1, respectiv o abatere de 90cc este suficientă pentru
instrumentele de precizie scăzută și medie, respectiv o abatere de 30cc pentru teodolitele de precizie ridicată.

21
Influenţa erorii OO ⊥ VV asupra lecturilor de pe limb

Din triunghiul sferic VPQ se poate scrie:

sin PQ sin z
= sin PQ = sin   sin z
sin  sin 100 g

Din triunghiul sferic rPQ rezultă de asemenea:

sin PQ sin(100 g − z )
= sin PQ = sin i  cos z
sin i sin 100 g

Din cele două relaţii rezultă influenţa erorii:

sin  = sin i  ctgz
Unghiurile “ε” şi “i” fiind unghiuri mici, rezulta relaţia finală:

 cc = i cc  ctgz
Se remarcă că influenţa erorii asupra lecturilor de pe limb creşte odată cu înclinarea lunetei şi devine egală cu
eroarea de neperpendicularitate la z = 50g. Atunci când luneta este orizontală, deci z = 100g, influenţa erorii
devine egală cu zero. Aceste concluzii justifică procedeul de măsurare descris mai sus, pentru constatarea
22
erorii.
 Reglarea axei de rotație a telescopului implică ridicarea sau coborârea unuia dintre capetele axei OO, operație
care se execută în ateliere specializate. Pentru teodolitele moderne, cerința în cauză este garantată de
producător.
Această eroare influențează valorile măsurate la cercul orizontal și poate fi minimizată prin efectuarea de
măsurători unghiulare în ambele poziții ale lunetei.

Verificarea și rectificarea erorii de index la cercul vertical

Eroare de index se mai numește și eroarea

de colimație a cercului vertical. Intervine în
măsurarea unghiurilor verticale și se
datorează următoarelor cauze:
a) necoincidența dintre proiecția axei de
vizare pe cercul vertical cu linia care unește
gradațiile 0g - 200g (eroarea ε1);
b) indicele de citire al cercului vertical nu
este într-un plan vertical și deci nu asigură o
linie verticală (eroarea ε2).

23
 Valorile erorilor individuale ε1 și ε2 nu pot fi
estimate. Prin verificarea erorii de index se
poate observa doar efectul comun al acestor
două erori. Din acest motiv vom considera ε =
(ε1 + ε2), eroarea de index. De asemenea, este
de așteptat ca efectul erorilor individuale să nu
corespundă cu cel din figura, semnele erorilor
individuale fiind diferite.
Un obiect îndepărtat clar vizibil este vizat în
ambele poziții ale lunetei, efectuându-se citirile
C1 și C2 la cercul vertical. Suma celor două citiri
la cercul vertical trebuie să fie egală 400𝑔 ± 2𝜎
(σ fiind abaterea standard pentru măsurarea
unui unghi vertical).
Media citirilor din cele două poziții de măsurare arată: 𝑧 = 𝐶1 − 𝜀 𝑧 = 400 − 𝐶2 + 𝜀

Se observă că prin medierea citirilor efectuate în cele 𝐶1 −𝐶2

⇒𝑧= + 200𝑔
două poziții ale lunetei eroarea de index se elimină. 2

Dacă suma citirilor efectuate la cercul vertical în cele două poziţii ale lunetei nu satisface condiția de mai sus,
se consideră că eroarea de index există, iar diferența citirilor efectuate în cele două poziții ale lunetei ne conduce
la relația: 𝐶 +𝐶 −400𝑔
𝐶1 − 𝜀 − 400𝑔 + 𝐶2 − 𝜀 = 0 𝜀 = 1 22 24
 𝐶1 +𝐶2 −400𝑔
𝜀= 2

Exemplu:
- cu luneta în poziţia I se vizează un semnal bine vizibil, situat aproximativ în orizontul instrumentului şi se face
citirea la cercul vertical C1= 98g82c60cc
- se vizează acelaşi punct în poziţia a II-a a lunetei şi se face citirea C2= 301g26c20cc.
Dacă C1+C2=400𝑔 ± 2𝜎 nu există eroare de index.
Dacă condiţia nu este îndeplinită, diferenţa faţă de 400g este dublul erorii de index.
2𝜀 = 𝐶1 + 𝐶2 − 400𝑔 = 98.8260 + 301.2620 − 400𝑔 = 8𝑐 80𝑐𝑐
𝜀 = 4𝑐 40𝑐𝑐
Se calculează citirea corectă în poziţia II a lunetei:
𝑍𝐼𝐼 = 301 𝑔 26𝑐 20𝑐𝑐 − 0𝑔 04𝑐 40𝑐𝑐 = 301𝑔 21𝑐 80𝑐𝑐
Pentru rectificarea erorii de index se introduce, în poziția a II- a lunetei, valoarea corecta a unghiului zenital
prin acționarea asupra șurubului micrometric pentru deplasarea lunetei în plan vertical.

Privind prin lunetă, se va constata că firul reticular orizontal s-a deplasat de pe punctul vizat. Restabilirea
punctării corecte a semnalului se va face din șuruburile de rectificare verticală ale reticulului S3 și S4.

25
 Operația de verificare și eventual rectificare se
va repeta prin vizarea unui alt semnal, până
când eroarea de index scade sub valoarea 𝜀 ≈
2𝜎.
Verificarea poziției juste a firelor reticulare
Firele verticale ale reticulului trebuie să fie
perpendiculare pe axa de rotație a lunetei. Testul de
conformitate cu această cerință presupune vizarea cu
centrul de intersecție al firelor reticulare a unui punct și o
rotire treptată a lunetei în jurul axei sale de rotație,
urmărind tot timpul poziția firului reticular vertical față de
punct. Alternativ, se poate viza un fir cu plumb suspendat,
urmat de rotirea lunetei în jurul axei secundare și
urmărirea poziției firului reticular vertical.
Pe tot parcursul rotației, firul reticular vertical trebuie să
se suprapună peste punctul dat sau peste firul cu plumb.
În caz contrar, este necesar să se desfacă șuruburile de
rectificare ale reticulului Sc1, Sc2, Sc3 și Sc4 (figura 4.45)
și să se rotească plăcuța firelor reticulare până când
această condiție este îndeplinită. Se strâng șuruburile de
rectificare ale reticulului și se repetă operația până când
firele reticulare vor ocupa o poziție corectă. 26
Verificarea şi rectificarea staţiei totale

Ca şi în cazul teodolitului, este necesară o verificare şi o rectificarea generală a staţiei totale, respectiv să se
verifice că piesele de sticlă sunt intacte, că luneta funcţionează corect, la fel şi şuruburile micrometrice şi de
calare funcţionează pe tot domeniul de acţiune.
În funcţie de tipul staţiei totale, se verifică, în cazul în care există, dacă dispozitivul optic de centrare
funcţionează corect. Există staţii totale la care centrarea se face cu ajutorul unui laser (Leica), dispozitivul
optic de centrare fiind eliminat. La această verificare generală a staţiei totale, se poate verifica starea bateriei
(bateriilor) staţiei totale. Se poate solicita staţiei totale să măsoare în mod continuu către un anumit punct
stabilit de operator şi se poate astfel determina durata de funcţionare a bateriei.

Erorile datorate neîndeplinirii condiţiilor constructive la staţiile

totale sunt neglijabil de mici datorită tehnologiei de fabricaţie, în
schimb verificarea îndeplinirii condiţiilor geometrice rămâne o
problemă de actualitate.

Astfel este necesar să se verifice dacă nivelele sferică şi torică

funcţionează corect, în situaţia în care există în forma clasică.
Există staţii totale care au înlocuit nivela torică cu una digitală,
păstrând fizic doar nivela sferică, care deseori se regăseşte în
ambaza staţiei totale.

27
Staţia totală permite prezentarea înclinării axei principale pe direcţia axei secundare şi pe direcţia axei de
vizare şi compensarea acestor înclinări în cazul în care se încadrează în domeniul de lucru al compensatorului.
Necesitatea centrării şi calării staţiei totale cu exactitate este la fel de importantă ca şi în cazul teodolitului. În
situaţia în care staţia totală se decalează pe parcursul măsurătorilor dintr-un punct de staţie şi iese din
domeniul de lucru al compensatorului, nu va mai efectua măsurătorile solicitate de operator, putând afişa pe
display un mesaj de eroare, arătând doar valorile gradelor, fără minute şi secunde, sau emiţând un semnal
acustic la încercarea pornirii unei noi măsuratori.
Toate staţiile totale permit verificarea erorii de colimaţie şi de index. Verificarea acestora la începutul sesiunii de
măsurare este obligatorie. Dacă se fac măsurători zilnice cu staţia totală, verificarea erorii de index şi de
colimaţie este primul lucru ce trebuie executat după punerea în staţiei a aparatului.
O verificare suplimentară care apare în cazul staţiilor totale este legată de coincidenţa dintre axa optico-
geometrică a lunetei cu axa dispozitivului de măsurare electronică a distanţei, încorporat în lunetă. Unele staţii
totale permit verificarea intensităţii semnalului EDM (Electronic Distance Measurement), iar în cazul unora
dintre ele chiar rectificarea coincidenţei dintre cele două axe de către operator.
În continuare este prezentat modul de
verificare a condiţiile geometrice la staţia
totală Rec Elta Zeiss.
Apelarea modulului Rectificare se face din
meniul principal al instrumentului. Modulul
Rectificare prezintă următoarele aplicaţii :

28
La deschiderea aplicaţiei se poate
alege INDEX-V sau COLIMATIE-HZ.
si se va arata ultima valoare
determinată pentru eroare de index,
respective de colimaţie.

Se pornește aplicația folosind

tasta Enter, lucru care se
observă și în colțul din dreapta
sus al figurii alaturate.

Programul comută la meniu de introducere Puncte. În continuare sunt folosiți aceeași pași ca la determinarea
erorii de index la un teodolit clasic.

29
Programul solicită în continuare vizarea
punctului în poziția a II-a a lunetei.

Daca corecţia depăşeşte cantitatea de

2’40’’ sau 4c95cc, nu se calculează nicio
corecţie, se aude un semnal acustic de
avertizare şi se afişează un mesaj de
eroare.

În cazul în care nu este depăşit

domeniul de lucru al compensatorului,
rezultatul erorii de index este afișat.

Pentru comparare, este afișată atât eroarea de index inițială (Vechi), noua eroare de index determinată
(Nou) sau varianta 3 în care eroarea de index este setată la zero. Utilizatorul i se solicită să aleagă o
variantă care va fi folosită în continuare la măsurători.

30
 Eroarea de colimație se efectuează respectând aceeași pași ca și la eroarea de index.

Prin apăsarea tastei MEN de la tastatură se iese din aplicație, vechea valoare a erorii de colimație este
reținută și se revine la meniul anterior acesteia. Tasta MEN este similară tastei ESC de la calculator.
Tastele soft din linia a treia a ecranului pot fi activate prin apăsarea simultană a tastei FCT și a tastei de pe
tastatură din dreptul funcției soft solicitată:
FCT+1 – apelează funcția soft D/T – Dată și timp;
FCT+2 – apelează funcția soft Sta – prezintă starea principalilor parametrii ai instrumentului: înălțime reflector
th (target height), înălțime instrument ih (instrument height), eroarea de index i, eroarea de colimație c,
constanta adiţională A, factorul de scară m, eroarea de înclinare a axei principale pe direcția axei secundare
SK, eroarea de înclinare a axei principale pe direcția axei de vizare SZ, data, ora, valorile temperaturii și
presiunii atmosferice și unitățile de măsură folosite.
FCT+3 – apelează funcția soft Bat - starea bateriei este afișată în display-ul Elta, prin intermediul unui grafic
cu bare, după apăsarea tastei soft Bat.
31
 Accesarea programului Compensator din meniul Rectificare permite determinarea înclinării axei principale VV
în punctul central la nivelul alidadei pe două direcții:
Instrumentele Rec Elta dispun de un compensator cu lichid, al cărui punct central necesită o verificare, în
special înainte de măsurători precise de cote.
Înclinarea axei verticale este afișată după calculul punctului central:
- SK înclinarea axei principale VV în direcția axei secundare OO;
- SZ – înclinarea axei principale VV în direcția axei de vizare rO.

Domeniul de lucru al compensatorului este: SK= 2c55cc și SZ = 5c15cc, dacă măsurătorile depășesc
domeniul compensatorului, apare un mesaj de eroare. Există posibilitatea de reluare a procedurii cu tasta
Enter sau de ieșire din program cu tasta MEN.

32
Toate staţiile totale au programe speciale pentru a calcula eroarea de index. Utilizatorii sunt sfătuiți să
folosească programul de rectificare în loc să folosească șuruburile de rectificare verticale ale reticulului.
Programul este de obicei inițiat printr-o combinație de taste apăsate simultan (care este specifică fiecărui
producător și descrisă în manualele acestora) sau intrând într-un meniu special. În continuare se vizează un
punct în cele două pozitii ale lunetei. După fiecare observare ar trebui să apăsăm tasta Enter. După a doua
măsurare, corectarea erorii de index este îndeplinită automat. Teodolitele electronice fără compensator sunt
reglate astfel fără probleme. Este necesară o rectificare mai complicată pentru staţiile totale cu compensator.
Dacă o staţie totală este supusa unui soc, rectificarea erorii de index bazată pe software poate fi incorectă.
Acest lucru se întâmplă din cauza deplasării compensatorului după șoc. Pentru a verifica poziția verticală a
indexului ar trebui să poziţionăm luneta în poziție orizontală, setând citirea la cercul vertical egală cu 100g.
Apoi testăm instrumentul ca şi cum ar fi un instrument de nivelment optic obișnuit cu mire de nivelment.

33
 Compensatorul teodolitului
Teodolitele optice de precizie medie au o schemă optică mai complicată a cercului vertical din cauza
existenței indicelui cercului vertical ce face parte din compensatorul teodolitului.
Compensarea se efectuează în felul
următor. O placă plan paralelă de sticlă este
suspendată pe benzi elastic, fiind așezată
între microscopul cercului vertical și mască.
Schema de suspensie este similară cu cea
a unui compensator de nivelă cu pendul
invers şi se echilibrează prin reglarea
greutăților situate în partea superioară a
pendulului compensator.
Atunci când axa verticală a teodolitului
este înclinată de-a lungul direcției
longitudinale x, placa plan-paralelă de
sticlă se rotește în jurul axei sale păstrând
starea anterioară de echilibru. În timpul
acestei rotații, imaginea de pe limbul
vertical este deplasată în jurul măștii
scăriţei cu valoarea compensatorie În momentul înclinării axei verticale a teodolitului, direcția
solicitată. transversală y de compensare nu apare.
Prin urmare, atunci când se utilizează teodolite optice, este necesară urmărirea îndeaproape a poziția bulei în
nivela torică. Într-un teodolit de precizie medie, nivela torică este întotdeauna poziţionată într-o poziție
34
transversală (în lungul axei y din figura alăturată).
Compensatorul staţiei totale

Compensatoarele din staţiile totale îndeplinesc aceeași funcție ca în cazul teodolitelor optice, adică
minimizează influența înclinării axei verticale asupra rezultatelor măsurătorii. Cu toate acestea, această
problemă într-o staţie totală este rezolvată într-un mod diferit decât în cazul teodolitului optic. Un compensator
în teodolitul optic modifică mișcarea fasciculului în unitatea optică de citire. Mișcarea fasciculului depinde de
înclinarea axei verticale.
În staţiile totale, compensatorul este un dispozitiv independent care măsoară înclinări unghiulare mici ale axei
verticale. Datele de la compensator intră în microprocesorul staţiei totale. Depinde de utilizator ce să facă cu
datele. Se pot da instrucțiuni microprocesorului pentru a ține cont de datele provenite de la compensator în
rezultatele măsurării unghiulare. Se poate opri compensatorul sau datele provenite de la compensator pot fi
afişate pentru estimarea înclinării instrumentului. Există staţii totale care nu au nivelă torică. În acest caz, se
poate folosi o nivelă electronică pentru a seta axa verticală pe direcţia firului cu plumb. Calarea preliminară a
staţiei totale se realizează cu ajutorul nivelei sferice. Înclinarea de-a lungul direcției x influențează cel mai mult
rezultatele măsurătorilor. Direcția x este paralelă cu planul de rotație al lunetei. Înclinarea axei verticale în
direcția x influențează direct rezultatul măsurării unghiului vertical. Direcția y este perpendiculară pe direcția x.
Înclinarea axei verticale de-a lungul direcției y are o influență mai mică asupra rezultatelor măsurătorii. De
aceea, compensatoarele pe două axe sunt de obicei aplicate într-o stație totală și rareori într-un teodolit
electronic.

35
Un compensator monoaxial este
aplicat în staţiile totale unde precizia
este de 15cc sau mai mare. Acest lucru
depinde de producător, de exemplu
Leica instalează compensatoare axiale
duale şi în staţiile totale cu precizie
scăzută (de 27cc).
Un compensator monoaxial tipic care
este instalat în majoritatea staţiilor
totale este prezentat în figura alaturata.

Componenta principală a compensatorului este o nivelă torică a cărei parte exterioară are contacte metalice.
Aceste sunt folosite ca plăci ale condensatorului variabil.
Știm că lungimea bulei într-o nivelă torică depinde de temperatură. La teodolite sunt utilizate nivele torice ale
căror sensibilitate variază de la 20″ la 2 mm la 30″ la 2 mm. Precizia compensatorului prevăzut cu o astfel de
nivelă torică este de câteva secunde. Acest tip de precizie în întregul interval de funcționare poate fi atins
numai luând în considerare corecția de temperatură. De aceea, lângă flaconul nivelei este poziţionat un senzor
electronic de temperatură. Datele de la senzor intră direct în microprocesorul staţiei totale.
Orice sistem de măsurare a condensatorului este foarte sensibil la inducția electrică. De aceea, flaconul nivelei
torice a compensatorului este protejat cu un ecran electrostatic metalic. Pe partea de jos a suportului
compensatorului există două orificii pentru a-l fixa pe partea interioară a instrumentului.
36
Fiecare staţie totală are un software special pentru detectarea poziției zero a cercului vertical. Software-ul este
de obicei combinat cu un program electronic de calare a nivelei. Uneori, programul electronic de reglare a nivelei
este de sine stătător în meniul staţiei totale, mai alea în cazul compensatoarele duale axiale.
În cazul în care o staţie totală a trecut printr-un impact puternic, se recomandă testarea compensatorului. Trebuie
realizat acest lucru chiar dacă staţia totală efectuează corect programul de rectificare. În timpul testului, ar trebui
determinat domeniul de funcționare al compensatorului și liniaritatea funcționării acestuia.
Se începe prin a așeza staţia totală la câțiva metri de un perete, astfel încât unul dintre șuruburile de calare să
fie îndreptat spre perete. Acum setăm axa verticală pe direcţia firului cu plumb folosind nivela torică. În
continuare se aduce luneta în poziţie orizontală, rotindu-o până când unghiul vertical indică 100g00c00cc. Se
caută domeniul de funcționare al compensatorului dat în specificațiile tehnice ale instrumentului. De obicei este
de 3′ (3x 60” = 180” = 540cc = 5c40cc). Se marchează trei linii index orizontale pe un perete. Prima linie este
orizontală (când citirea la cercul vertical este 100g00c00cc), iar celelalte două sunt la 3′ deasupra și sub linia
orizontală, în mod corespunzător. Marcarea acestor linii se realizează cu ajutorul citirii unghiului vertical. (citirile
la cercul vertical fiind de 99g94c60cc, respectiv 100g05c40cc). Se îndreaptă staţia totală către linia index orizontală
de pe perete. În continuare se va roti şurubul de calare al ambazei (cel îndreptat spre perete) până când firul
reticular orizontal se va suprapune cu linia index superioară pe perete. În acest fel se înclină axa verticală a
staţiei totale cu 3′. Se notează valoarea unghiului vertical. Ideal ar trebui să fie egal cu 99g94c60cc. Diferența
admisibilă este de ±9cc pentru staţiile totale de înaltă precizie și este de ±15cc pentru staţiile totale de precizie
medie. Se testează compensatorul în același mod, înclinându-l în direcția opusă. În acest moment suprapunem
firul reticular orizontal cu linia index inferioară de pe perete prin intermediul aceluiaşi şurub de calare. Dacă
abaterile depășesc valorile menționate mai sus, dar rămân aceleași la înclinații opuse, putem ajunge la concluzia
unui factor de scară nerelevant.
Dacă aceste abateri sunt asimetrice, înseamnă că compensatorul s-a deplasat. Corecția poziției
37
compensatorului trebuie efectuată la un atelier specializat.
Unul dintre cei mai cunoscute
compensatoare axiale duale este
prezentat în figura alaturata. A fost
folosit în stațiile totale ale unor
producători de top, precum şi în
teodolitele electronice fabricate de
Sokkia.
Componenta principală a acestui
compensator este o nivelă sferică
precisă. Partea inferioară este
realizată din sticlă optică clară. Sursa
de lumină este configurată mai jos.
Razele trec liber prin centrul bulei
nivelei sferice.
Fasciculele care ajung la marginile bulei sunt reflectate și dispersate. Acele fascicule care au trecut prin bula
trec liber pe verticală prin nivela sferică, cu o deviere minimă spre centru. Dacă se instalează un ecran
deasupra nivelei, atunci se poate vedea umbra inelară mișcându-se în timpul înclinării nivelei sferice. Dacă se
instalează o matrice cu patru fotodiode în loc de ecran, se poate urmări mișcarea bulei analizând semnalele
fotodiodelor.
Aceste fotodiode sunt instalate pe o placă electronică împreună cu amplificatoare de semnal și cu un senzor
de temperatură. Microprocesorul aplică aceste semnale pentru a calcula poziția bulei. Informațiile despre
poziția bulei sunt disponibile fie sub formă grafică, fie digitală.
38
Un compensator dublu axial este instalat în aceeași locație cu cea a unui compensator monoaxial, prin
intermediul celor două șuruburi de fixare, fiind reglat de producător pe cele două direcţii x şi y.

Testarea compensatorului dublu axial este foarte asemănătoare cu testarea monoaxială. Se efectuează
testarea separată a ambelor direcții. Testarea direcției x este la fel ca testarea compensatorului monoaxial.
Testarea direcției y este asemănătoare, dar unghiurile de înclinare sunt obţinute într-un mod diferit. În primul
rând, se înclină staţia totală de-a lungul direcției x prin rotirea șurubului de calare și se vizează cu firul reticular
orizontal către linia index superioară. Apoi se întoarce staţia totală cu 100g de-a lungul direcţiei y şi se citeşte
valoarea unghiulară la cercul vertical pe această direcţie. Se roteşte staţia totală cu 200g şi se notează
valoarea unghiului vertical şi pe această direcţie. Se execută aceleasi operatii şi pentru linia index inferioară.
Reglarea se realizează cu ajutorul software-ului compensatorului.

39
O soluție de compensator cu două axe de la Leica este
prezentată în figura alaturata.

Un vas etanş umplut cu ulei siliconic este folosit ca

element sensibil în compensator. Uleiul este folosit
deoarece oscilațiile scad rapid în el. Vasul are fundul
transparent. Suprafața superioară a uleiului are o
oglindă pentru razele de lumină care cad pe suprafață
sub un unghi ascuțit. Emisia LED-ului (a diodei
emiţătoare de lumină) este direcționată către o mască
optică (partea superioara a figurii alaturate) care
formează imaginea dungilor ortogonale și înclinate.
Imaginea este întoarsă cu oglinda si trece prin
jumătate din obiectiv. Apoi imaginea dungilor trece prin
elementul sensibil (baia cu ulei) și revine la jumătatea
obiectivului care trimite imaginea către senzorul liniar
CCD.

40
Există un semnal electronic la ieșirea CCD.
Distanța de la pixelul zero până la grupul central
de pixeli expuși oferă informații despre
înclinarea direcției x. Intervalul dintre două
grupuri de linii înclinate oferă informații despre
înclinația direcției y.

41
Alți dezvoltatori folosesc, de
asemenea, un vas umplut cu ulei de
silicon în compensatoarele lor.
Soluția propusă de Trimble este
prezentată în figura alaturata Un
fascicul îngust vine de la un LED
către prismă care îl rotește spre
fundul vasului. Există o fereastră
pentru lentile în fundul vasului.
Fasciculul de lumină este reflectat
de suprafața uleiului. Apoi fasciculul
atinge matricea imaginii (CCD). Un
tip similar este utilizat în camerele
video. Se obţine astfel un punct
luminos pe zona sensibilă a matricei
imaginii. Semnalul video care iese
de la matricea imaginii este transmis
către microprocesorul de imagine
care calculează coordonatele x și y
ale centrului energetic al punctului
de lumină.

42
În cele mai noi modele, Sokkia aplică
aceeași structură pentru un
compensator cu două axe. Principala
diferență constă în folosirea unei
măști pătrate care constă din două
coduri de bare ortogonale care se
încrucișează. Imaginea măștii se
mișcă în jurul zonei sensibile a
matricei imaginii ca urmare a
schimbării înclinării suprafeței
uleiului. Microprocesorul de imagine
calculează mișcarea imaginii atât de-
a lungul axei x, cât și de-a lungul axei
y. Programele specifice sunt aplicate
pentru procesarea imaginilor cu
coduri de bare.
Compensatoarele care au un vas
umplut cu ulei de silicon și o matrice
de imagine (sau un senzor liniar
CCD) sunt mai stabile decât cele cu
nivelă torică sau nivelă sferică.
De asemenea, au un domeniu mai mare de operare și o liniaritate mai bună. Acesta este motivul pentru care
de obicei nu necesită rectificare mecanică. Periodic este necesară o rulare a programelor de rectificare a
43
compensatoarelor în scopul reatribuirii pixelilor zero ai acestora.
Instrumente Geodezice si Metode de Masurare

Instrumente şi metode pentru

măsuratori tridimensionale

Prof. univ. dr. ing. Caius Didulescu

Facultatea de Geodezie Bucuresti

1
 Metode de măsurare a unghiurilor topografice

Generalităţi, definiţii
În topografie unghiurile orizontale se măsoară în scopul determinării poziţiei planimetrice a punctelor, iar unghiurile
verticale servesc la determinarea poziţiei altimetrice şi la reducerea distanţelor la orizont.
Unghiul orizontal (ωAB) este unghiul diedru format de două plane verticale care conţin dreptele din teren SA şi SB. El
poate fi măsurat între proiecţiile ortogonale ale dreptelor SA şi SB ş.a.m.d. într-un plan orizontal, care trece prin punctul S.

Folosind teodolitul, se măsoară direcţiile

orizontale, care sunt unghiuri cu aceeaşi origine
(βA, βB, βC, βD ). Unghiurile orizontale rezultă
ca diferenţe de direcţii, de exemplu:
ωAB = βB - βA
ωBC = βC - βD,
ωCD = βD - βC, etc.

2
 Pentru măsurarea unghiurilor cu teodolitul este necesar să se efectueze următoarele operaţii:
a) verificarea şi rectificarea teodolitului;
b) aşezarea în staţie a teodolitului (centrare, calare, punere la punct a lunetei);
c) semnalizarea punctelor;
d) vizarea aproximativă a punctelor folosind colimatorul, executarea unui tur de orizont informativ şi
executarea observaţiilor;
e) întocmirea schiţei vizelor – planul de observaţie.

Punctarea azimutală (pentru măsurarea direcţiilor orizontale) se

face la baza semnalului vizat (jalon sau fişă în punctul de
drumuire şi punctele de detaliu sau semnal topografic în
punctele de triangulaţie şi îndesire).

Pentru măsurarea unghiurilor verticale se face punctarea cu

firul reticular orizontal la înălţimea instrumentului sau la
înălţimea semnalului.

3
 Metoda simplă de măsurare a unghiurilor orizontale

Se utilizează pentru măsurarea unghiurilor izolate şi are două

variante:
a) Procedeul prin diferenţa citirilor:
Pentru măsurarea unghiului ωAB se procedează astfel:
- se vizează punctul A cu luneta în poziţia I (cerc vertical stânga)
şi se face citirea c'A;
- se eliberează mişcarea generală a cercului alidad, se roteşte
teodolitul în sens orar, se vizează punctul B şi se face citirea c'B;
- se aduce luneta în poziţia a II-a, se vizează punctul B şi se face
citirea c"B;
- se roteşte instrumentul în sens invers acelor de ceasornic, se
vizează punctul A şi se efectuează citirea c"A;  '+"
- unghiul ωAB se calculează astfel:  AB =
2
- în poziţia I: ωAB' = c'B – c'A
- în poziţia a II-a ωAB'' = c''B – c''A sau:
Dacă abaterea T = ω'' – ω' ≤ T (T = 2eT; e T – eroarea de
'
citire a unei direcţii într-o singură poziţie a lunetei), atunci valoarea cB + c "B  200 g c 'A + c "A  200 g
 AB = −
unghiului orizontal se obţine efectuând media valorilor ω' şi ω'': 2 2

4
 Exemplu: Instrument Zeiss Theo 010A Metoda simplă - procedeul prin diferenţa citirilor

Punct Punct Direcţii măsurate Media Unghiul

staţie vizat ωAB
Poziţia I Poziţia a II-a
A 108. 77 90 308. 77 94 108. 77 92 40. 49 69
S B 149. 27 64 349. 27 58 149. 27 61

S-au făcut mai întâi mediile citirilor către cele două puncte A şi B, în poziţia I (CS) şi poziţia a II-a (CD), unghiul
rezultând ca diferenţă a acestora.
b) Procedeul cu zero în coincidenţă
Unghiul ωAB se măsoară în mod asemănător, cu deosebirea că pe direcţia punctului A se introduce la cercul
orizontal gradaţia zero (diviziunea zero a dispozitivului de citire se aduce în coincidenţă cu diviziunea zero a
limbului).
Acest procedeu se poate aplica numai în cazul utilizării teodolitelor repetitoare sau reiteratoare. Înaintea vizării
punctului A, se introduce “zero” la cercul orizontal, astfel încât citirea c’A = 0, operaţiile următoare decurgând
asemănător:
Exemplu: Instrument Zeiss Theo 020B
Punct Punct Direcţii măsurate Media Unghiul
- în poziţia I: ωAB' = C'B – C'A = C'B – = C'B
0g staţie vizat ωAB
- în poziţia a II-a: ωAB'' = C''B– C''A Poziţia I Poziţia a II-
Unghiul ωAB rezultă ca diferenţă a mediilor a
citirilor din cele două poziţii. A 0. 00.00 200.00.50 0. 00.25
S 66.98.00
B 66. 98.00 266.98.50 66.98.25 5
 Metoda repetiţiei
Această metodă se aplică atunci când este necesară măsurarea unui unghi izolat, precizia rezultatului final putând fi
îmbunătățită prin diminuarea erorii de citire prin măsurarea unghiului prin repetare.
Metoda constă în esență în faptul că mărimea unghiului ω este măsurată de mai multe ori succesiv.

Metoda presupune măsurarea unui unghi de mai multe ori, luând de fiecare dată ca origine de citire valoarea unghiului
obţinută în determinarea precedentă.
Pentru măsurarea unghiului orizontal ωAB se procedează astfel:
- se vizează punctul A şi se citeşte direcţia C0 înscriindu-se în carnetul de observaţii. Se deblochează mişcarea
generală, se vizează punctul B şi se face citirea C1 (doar gradele pentru a stabili mărimea unghiului ce se măsoară) care se
trec în carnet. Mărimea unghiul orizontal se poate determina:
ω1 = C1 – C0;
6
 - se cuplează limbul şi alidada pe citirea C1, se deblochează mişcarea generală şi se vizează din nou punctul A (C1 va fi
citirea iniţială pentru cea de-a doua măsurare). Se decuplează limbul de alidadă, se deblochează mişcarea
înregistratoare şi se vizează punctul B. Citirea C2 va deveni origine pentru următoarea măsurare, dacă se solidarizează
iar limbul cu alidada pe direcţia punctului B şi se revine vizând punctul A.
- în acest fel unghiul va fi măsurat de trei ori pe cerc;
Unghiul căutat este: C − C0
= 3
3
Procedând în mod asemănător se va obţine pentru “n” repetiţii citirea finală Cn. Citirile necesare pentru determinarea
unghiului ω sunt C0, Cn şi C1 (pentru control – se reţin numai gradele pentru stabilirea ordinului de mărime a unghiului ω):
1 C − C0
(1 +  2 + 3 + ..... +  n ) = n
n n

În timp ce se efectuează măsurători ale unui unghi prin această metodă, trebuie avut în vedere de câte ori se efectuează
rotaţii complete ale cercului orizontal, deoarece fiecare rotaţie completă necesită adăugarea a 400g la citirea finală. Acesta
este motivul pentru care se face o citire de cerc după prima repetiţie.
Cunoscând estimarea aproximativă a unghiului orizontal ω măsurat, din prima repetiţie, se poate calcula coeficientul:
q=INT (400g/ωg) și se calculează valoarea finală a unghiului ω cu relația: C − C + (n − q )  400g
= n 0
n
Exemple de măsurători unghiulare prin metoda repetiţiei, efectuate cu instrumentul Zeiss Theo 020B:
a) C0 = 115g.28c 50cc ; C1 = 153g.,…; Cn = 230g 43c 00cc ; n = 3 ω = 38g.38c 17cc
b) C0 = 297g 83c 50cc ; C1 = 50g ….. ; Cn = 110g 76c 25cc ; n=4 q = INT(400 :153) = 2; ω = 153g 23c 19cc 7
 Metoda seriei
Dacă dintr-un punct de staţie trebuie măsurate unghiurile dintre mai multe direcții, măsurătorile sunt efectuate prin
metoda seriei. Modul de lucru constă în următoarele:
- se poziționează instrumentul peste un punct dat și cu luneta în prima
poziție, se alege o direcţie de referinţă (A din figura alaturata) şi se
efectuează la citirea la cercul orizontal (CA1). Se vizează succesiv
următoarele direcţii, rotind instrumentul în sens orar şi se efectuează
pentru fiecare direcţie citirea la cercul gradat orizontal (CB1, CC1, CD1).
Se finalizează măsurătorile vizând din nou direcția de referință (A din
figura 4.30) şi efectuând citirea (CA1'). Această nouă citire către acelaşi
punct este folosită pentru a se asigura că cercul gradat orizontal a
rămas imobil, este şi un control al faptului că s-a vizat acelaşi punct,
iar ambele citiri nu trebuie să difere cu mai mult decât de 2-3 ori
precizia de citire a unei direcţii, dată de producătorul instrumentului.
Pașii menționați mai sus constituie prima rundă de măsurători în
prima poziție a lunetei şi poartă denumirea de tur de orizont.
Ulterior, luneta este adusă în poziţia a doua şi se măsoară aceleaşi
direcţii (CA2, CB2, CC2, CD2, CA2') dar în sens invers acelor de
ceasornic, reducând astfel efectul frecării dintre axele exterioară și
interioară a instrumentului.
Acesta măsurătoare în poziția II a lunetei reprezintă cel de al doilea tur de orizont. Cele două tururi de orizont
formează o serie. 8
Măsurătorilor direcţiilor orizontale sunt grupate într-un tabel, care este folosit şi pentru prelucrarea datelor înregistrate.
Calculul unghiurilor orizontale prin metoda seriei este dat în tabelul de mai jos.

Măsurători cu instrumentul Zeiss Theo 020B

Pct Pct Direcţii orizontale Direcţii Corecţii Direcţii Unghiuri orizontale
de vizate Poziţia I Poziţia II medii corectate
staţie
g g g cc g g
A 74.2300 274.2300 74.2300 0 74.2300 ωAB= 93.3300
B 167.5600 367.5650 167.5625 -25 167.5600 ωBC = 73.8900
S C 241.4575 41.4525 241.4550 -50 241.4500 ωCD = 103.1075
ωDA = 129.6725
D 344.5675 144.5625 344.5650 -75 344.5575
A 74.2350 274.2450 74.2400 -100 74.2300
eω=74g24c00cc – 74g23c00cc=100cc
− e
q = = −25 cc
n
Pentru verificarea corectitudinii măsurătorilor efectuate, diferența dintre citirile efectuate în ambele poziții ale
lunetei, pentru una și aceeași direcție, nu trebuie să depășească toleranța T = (2  3  e )
d
unde ed este eroarea de măsurare a unei direcții. 9
După calcularea citirilor medii, diferența eω dintre ambele citiri medii ale primei direcții (direcția de referință) se numește
„eroare de închidere a seriei”. Această „eroare de închidere” nu trebuie să fie mai mare decât toleranța Tω:
T = eu n
unde n este numărul de direcții; eu este eroarea de măsurare a unui unghi orizontal
eu = ed 2
unde ed este eroarea de măsurare a unei direcții.
În cazul unei „erori de închidere” admisibilă, aceasta din urmă ar trebui eliminată, prin introducerea de corecții în
citirile medii ale direcțiilor de măsurare, cu semn opus celei a „erorii de închidere”. Aceste corecții se calculează cu
formula: − e
q=
n
unde n este numărul de direcții;
Aceste corecții vor fi distribuite în progresie aritmetică.
Direcțiile corectate vor fi:
o
CA = CA + o  q
Valoarea unui unghi poate fi obținută prin scăderea citirilor medii corectate
CBo = CB + 1 q consecutive (de exemplu ωAB este citirea medie a direcției B minus citirea medie a
o
direcției A).
CC = CB + 2  q
.............................
o
CA = C Ai + n  q 10
Precizia de măsurare a unghiurilor orizontale depinde în mare măsură de precizia instrumentului, de precizia de vizare a
punctelor măsurate (care ţine de operatorul instrumentului), iar la teodolite şi de acuratețea citirii la dispozitivul de citire al
cercului orizontal. Dacă se ia în considerare efectul cumulat al tuturor acestor surse de erori, eroarea pătratică medie eω a
unui unghi măsurat cu un teodolit cu precizia de un minut este de ± 0,5c, iar eroarea maximă de ± 1,5c.

Metoda reiteraţiilor
Metoda reiteratiilor consta in realizarea mai multor serii cu origini diferite, reducandu-se astfel erorile de măsurare
accidentale.
Prin executarea mai multor serii cu origini diferite se elimina si erorile de divizare a limbului. Intervalul dintre
originile seriilor se calculează cu relaţia:

400 g
I=
mn
m – numărul dispozitivelor de citire;
n – numărul de serii.
200 g
La toate teodolitele de precizie m = 2 şi rezultă I =
n
Dacă alegem de exemplu n = 4, rezultă I = 50g. Pentru a diminua influenţa erorilor de perioadă scurtă de gradare a
limbului, se modifică intervalele calculate cu câte 10c şi rezultă valorile direcţiei iniţiale pentru fiecare serie:

11
 Seria Relaţia de calcul Originea seriei
1 0 g 00 c 0 g 00 c 00
2 0 g 00 c + (I+10 c ) 50 g 10 c 00
3 0 g 00 c + 2 (I+10 c ) 100 g 20 c 00
4 0 g 00 c + 3 (I+10 c ) 150 g 30 c 00

Realizarea practică:
- se face un tur de orizont informativ şi se notează doar gradele şi minutele;
- direcţiile se măsoară cu două coincidenţe ale micrometrului, iar diferenţele între valorile obţinute nu
trebuie să depăşească 4 cc;
- închiderea unui tur de orizont nu trebuie să depăşească:

T = p n
p = abaterea standard de măsurare a unei direcţii
n = numărul de vize
- variaţia între direcţiile reduse la origine nu trebuie să depăşească 15 - 20 cc.
- între serii este acceptată recalarea instrumentului;
- într-o serie se acceptă maximum 8 vize. Dacă numărul lor este mai mare, se vor forma două grupe,
care să conţină vize comune. De preferinţă direcţia de origine este inclusă în cele două grupe.
12
 Măsurarea direcţiilor prin metoda reiteraţiei
Denumirea punctului: S, Odinul:IV, Foaia de hartă L-34-94 I=400g/mn, m=2, I=200g/n n= 4, I=50g
Data: ............... Instrument Theo 010A Origini: 0.00.00
Început ora ......; Terminat ora ........; 50.10.00 (0.0000+1 (I+10c))
Starea timpului: ………………..Vizibilitate: …………….. 100.20.00 (0.0000+2 (I+10c))
Numărul reiteraţiilor: 4 150.30.00 (0.0000+3 (I+10c))
Pct. Pct. Reite- Direcţii măsurate Media Corec- Medii Direcţii Direcţii
staţie vizat raţia CS (I) CD(II) ţia corectate reduse la medii
cc orgine (zero)
1 0.0010 200.0018 0.0014 0 0.0014 0.0000 0.0000
2 50.1024 250.1032 50.1028 0 50.1028 0.0000
3 100.2016 300.2012 100.2014 0 100.2014 0.0000
A
4 150.3032 350.3038 150.3035 0 150.3035 0.0000
1 89.3647 289.3641 89.3644 +2 89.3646 89.3632 89.3641
2 139.4648 339.4658 139.4653 +3 139.4656 89.3628
3 189.5672 389.5666 189.5669 -3 189.5666 89.3652
B
4 239.6684 39.6700 239.6692 -3 239.6689 89.3654
1 177.3689 377.3695 177.3692 +4 177.3696 177.3682 177.3683
2 227.4726 27.4728 227.4727 +6 227.4733 177.3705
S 3 277.5694 77.5704 277.56.99 -6 277.5693 177.3679
C
4 327.6712 127.6702 327.67.07 -6 327.6701 177.3666
1 0.0002 200.0014 0.0008 +6 0.0014 0.0000 0.0000
2 50.1017 250.1019 50.1018 +10 50.1028 0.0000
3 100.2020 300.2026 100.2023 -9 100.2014 0.0000
A
4 150.3044 350.3046 150.3045 -10 150.3035 0.0000
13
 Măsurarea unghiurilor verticale

La măsurarea unghiurilor verticale, cercul vertical al instrumentului este mobil, iar indicii de citire sunt ficşi,
unghiul vertical se obţine direct, nu prin diferenţa a două direcţii ca la unghiurile orizontale.
Unghiul vertical (αAB) este unghiul format de planul care conţine axa de
vizare a lunetei şi axa de rotaţie a lunetei OO (planul de vizare zenital), cu
un plan orizontal care conţine axa de rotaţie a lunetei OO. Unghiul de pantă
“α” poate avea valori pozitive sau negative în funcţie de înclinarea axei de
vizare. Unghiurile de pantă se consideră convenţional pozitive dacă sunt
deasupra planului orizontal şi negative dacă sunt sub planul orizontal.
Unghiul zenital (zAB) măsoară înclinarea axei de vizare faţă de zenit, indicii
de citire de la cercul vertical fiind dispuşi într-un plan vertical.
Verticalizarea indicilor de la cercul vertical este realizată cu ajutorul unui
compensator.
La măsurarea unghiurilor verticale se procedează astfel:
- se instalează teodolitul (statia totala) în punctul de staţie A;
- se măsoară înălţimea aparatului până la axa de rotaţie a lunetei (înălţimea centrului de vizare al lunetei);
- se vizează ţinta (mira sau reflector) din punctul B aducând firul reticular orizontal la înălţimea “i” a aparatului;
- se citeşte unghiul vertical la dispozitivul de citire.
Măsurarea se face în ambele poziţii ale lunetei.
Considerând că se măsoară unghiuri zenitale (aşa cum asigură în prezent toate aparatele moderne), unghiul zenital
mediu se va calcula cu relaţia: 14
Conform figurii alaturate, se vor efectua următoarele
citiri:
Poziția I (CS) z' = C1
Poziţia II (CD) z" = 400 g − C2
Control: C1 + C2 = 400 g  2  e
Citirile medii vor fi:

z'+ z" C1 + 400g − C2 C1 − C2

z= = = + 200g
2 2 2
Unghiul de pantă al terenului (α) poate fi calculat în funcţie de unghiul zenital mediu, α = 100g - z sau, în funcţie
de valorile unghiului zenital măsurat în cele două poziţii ale lunetei:

α 1 = 100g – z’ = 100g - C1 si

α 2 = 100g – z” = 100g – (400g – C2)= C2 – 300g

Unghiul de pantă este: 𝛼1 + 𝛼2 100 𝑔 − 𝐶1 + 𝐶2 − 300𝑔 𝐶2 − 𝐶1

𝛼= = = − 200𝑔
2 2 2

15
În timpul lucrărilor de teren, unghiul de pantă între
punctele A şi B se măsoară în ambele poziţii ale
lunetei, atât în punctul A (αAB), cât şi în punctul B
(αBA). Presupunem că vizarea s-a făcut la înălţimea
instrumentului atât în punctul A cât şi în punctul B.

 'AB +  "AB  BA
'
+  "BA
 AB =  BA =
2 2
Dacă:
 =  AB −  BA  T  2  e
unde eα este eroarea de citire a unei direcţii vizate într-o singură poziţie a lunetei la cercul vertical. Se face media
aritmetică între valorile absolute ale unghiurilor verticale măsurate dus - întors şi se ia semnul unghiului de pantă de
la dus:
 AB +  BA
 AB =
2

16
 Exemplu:
Instrument Zeiss Theo 010A
Măsurarea unghiurilor verticale

Pct. Pct. Unghiuri zenitale Unghiuri de panta Media

staţie vizat unghiurilor
de panta
Poziţia I Poziţia II Media Poziţia I Poziţia II Media
g g g g g g g
A B 93.8412 306.1572 93.8420 +6.1588 +6.1572 +6.1580
i = 1.64 + 6.1578
B A 106.1568 293.8418 106.1575 - 6.1568 - 6.1582 - 6.1575
i = 1.53

17
Când în punctul B se află un semnal geodezic,
vizarea trebuie să se facă cu firul reticular orizontal
la baza popului (deasupra fluturelui semnalului)
unde este dată de regulă şi înălţimea semnalului.

Precizia de măsurare a direcţiilor şi unghiurilor

cu teodolitul

Abaterea standard de măsurare cu teodolitul a

unei direcţii σdir se calculează cu relaţia:

 dir =  c2 +  r2 +  i2 +  v2 +  l2

unde:
σc- abaterea standard de centrare a aparatului în punctul de staţie;
σr - abaterea standard de reducţie (de centrare a semnalului vizat);
σi - abaterea standard datorată instrumentului;
σv- abaterea standard de vizare;
σl- abaterea standard de citire (lectura) la dispozitivul de citire;

18
Acceptând ipoteza că ambele direcţii ale unui unghi sunt măsurate cu aceeaşi precizie (σ dir1= σ dir2 = σ dir), abaterea
standard de măsurare a unui unghi se va determina cu relaţia:
  =  dir  2
Relaţia de mai sus permite determinarea abaterilor standard de măsurare a unghiurilor în funcţie de abaterile
standard ale factorilor care influenţează procesul de măsurare, sau, pornind de la valorile impuse ale abaterilor
standard de măsurare ale unghiurilor să se determine instrumentaţia necesară şi condiţiile de lucru.
- abaterea standard a unei direcţii măsurată în ambele poziţii ale lunetei se calculează cu relaţia:

 dir (2) =  dir
2
- abaterea standard de măsurare a unui unghi într-o singură poziţie a lunetei:

  (1) =  dir  2
- abaterea standard de măsurare a unui unghi în ambele poziţii ale lunetei:
 (1)
  (2) =   =  dir
2
- abaterea standard de măsurare a unui unghi cu “n” serii:


  (n) =  dir
n
19
În funcţie de precizia solicitată la măsurarea unghiurilor şi cunoscând abaterea standard de măsurare a unei direcţii se
poate stabili numărul de serii ce trebuie executate pentru a atingere precizia solicitată:

 dir
2
n=
 2
De exemplu dacă σdircc = 10cc şi σωcc.= 5cc (care se solicită de regulă), rezultă n = 4.
Dacă dispunem de un teodolit Theo 010 cu σdir = ±10 cc, sunt necesare 4 serii pentru a măsura un unghi cu precizia
de ± 5 cc .

20
 Stațiile totale Rec Elta

La descrierea instrumentului se menționează:

„Rec Elta ®=Measuring Sensor+Control and Display Unit”, adică este o staţie totală care are un senzor de măsurare şi
o unitate de comandă şi afişare.
Senzorul de măsurare permite:
- efectuarea de măsurători (SD, HZ, V), unde prescurtarea SD vine de la Slope Distance, adică măsurători de lungimi
înclinate, Hz – măsurători la cercul orizontal și V – măsurători la cercul vertical.
- posibilitatea de a lucra cu sau fără compensator activ;
- corectarea datelor măsurate pentru:
o înclinarea axei principale a instrumentului pe direcția axei de vizare și pe direcția axei de rotație a lunetei;
o erorile de colimație și index;
o constantă adițională și scară;
o reducerea la planul de proiecție;
o condiții meteorologice.
Unitatea de comandă și afișare dispune de :
- 4 linii cu 40 de caractere fiecare;
- selecția funcțiilor prin intermediul meniurilor;
- prompturi de dialog;
- controlul programelor;
- editarea și calculul datelor;
- afișarea datelor măsurate și/sau calculate și a identificatorilor de puncte; 21
 Tastatura unității de comandă și afișare:
- taste:
o 24 de taste cu o singură funcție, codificarea culorilor grupurilor de taste;
o operarea și controlul executării programelor;
o introducerea și editarea valorilor și parametrilor, selectarea funcțiilor și a programelor;
o intrare alfanumerică.
- taste funcționale (taste soft):
o funcții specifice programului selectat;
o afișare pe linia de jos a ecranului
Instrumentul utilizează o baterie NiCd de 4,8 V şi 2.0 Ah, care ar trebui să permite operarea instrumentului pentru
aproximativ 6 la 8 ore și permite susținerea unor funcții specifice prin semnale acustice.

22
 Date tehnice Rec Elta 3 Rec Elta 5 Rec Elta 13C
Precizia conform DIN 18723:
Măsurători de unghiuri 5cc 20cc 15cc
orizontale
Măsurători de unghiuri 5cc 20cc 15cc
verticale
Măsurători de distanțe 3mm+3 ppm 5 mm=3ppm 3 mm+2ppm
Luneta
Deschiderea lunetei 45 mm 35 mm 45 mm
Lungime 170 mm 170 mm 170 mm
Câmp vizual la 100 m 2,4 m 3,3 m 2,4 m
Cea mai scurtă distanță de 1,2 m 1,9 m 1,2 m
vizare
Mărirea lunetei 30 x 22 x 30 x
Măsurători unghiulare
Cercurile Hz şi V Metoda Metoda Metoda incrementală,
incrementală, incrementală, setare origine zero
setare origine zero setare origine zero pentru HZ şi V
pentru HZ şi V pentru V
Cea mai mică unitate de 2cc 2cc 2cc
afișare
Compensator Pe două axe Pe o axă Pe două axe
Domeniul compensatorului 4c80cc 4c80cc 4c80cc

Mod de măsurare a distanţei electro-optic, cu electro-optic, cu electro-optic, cu

lumină infraroșie lumină infraroșie lumină infraroșie
modulată modulată modulată
Domeniul de măsurare a 1,6 km 1,o km 1,6 km
distanţei cu o prismă
Nivela sferică 10’ / 2mm pe 10’ / 2mm pe 10’ / 2mm pe ambază
ambază ambază
Nivela torică 30” / 2 mm 30” / 2 mm 30” / 2 mm
Greutate instrument cu 5,9 kg 5,9 kg 5,2 kg 23
baterie
 Părţile componente ale staţiei totale Rec Elta:

Pornirea / oprirea instrumentului

Instrumentul are pe partea laterală un panou de
de pornire oprire în cazul staţiilor totale Rec Elta
3 şi RecElta 5, iar pentru instrumentul Rec Elta
13 C, pornirea instrumentului se face apăsând
pe tasta FCT, iar oprirea prin apăsarea simultană
a tastelor FCT şi TAB. 24
 Tastatura unității de comandă și afișare: Tastele sunt grupate după funcțiile lor:
- taste gri deschis: tastele numerice 1,...,0, +/-, și tasta spațiu.
- taste gri mediu: tastele cursor verticale și orizontale.
- taste gri închis: tastele funcționale: TAB, FCT, INP, LEV,
MEM, ABC, MEN și ENT.
Funcțiile tastelor funcționale sunt:
- tasta TAB - suport pentru introducerea informațiilor legate de
punctele ce se măsoară;
- tasta FCT
o – activează tastele soft în combinație în combinație cu
tastele numerice 1,..,0;
o tasta Shift pentru introducerea de puncte zecimale și
litere mari.
- Tasta INP - apelarea meniului de introducere dintr-o funcție
și, ulterior, revenirea la punctul în care a fost efectuat apelul.
- Tasta LEV – afișează înclinarea axei verticale a
instrumentului.
- Tasta MEM - afișarea memoriei curente interne Mem și revenirea ulterioară la punctul în care a fost
efectuat apelul.
- Tasta ABC - tasta funcțională pentru activarea intrărilor de caractere alfabetice și speciale.
- Tasta MEN
o ieșirea dintr-o funcție la meniul superior următor.
25
o revenirea dintr-o subrutină la programul în care a fost efectuat apelul.
- Tasta ENT – funcția Enter:
o continuarea execuției programului (așa cum este afișat).
o declanșarea măsurătorii.
Tastele soft sunt taste funcționale cărora le sunt
atribuite diferite funcții, și apar în concordanță de
programul implicat. Funcțiile curente sunt afișate în
linia de jos a afișajului în abrevieri cu maximum 3
semne (cifre/litere/semne speciale).
De exemplu, combinația de taste FCT+3 activează
funcția soft Ino în Ion (adică Increment_no sau
Increment_on, adică incrementează sau nu numărul
punctului la viitoarea măsurătoare);

26
 Rutina de pornire
Se așază instrumentul în stație, folosind aceeași pași ca la un teodolit clasic, respectiv centrarea pe punctul
de stație, calarea aproximativă cu nivela sferică și calarea definitivă cu nivela torică. Se efectuează punerea la
punct a lunetei şi se măsoară înălţimea instrumentului.
În continuare se pornește instrumentul. În cazul stațiilor totale Rec Elta care au un display pe umărul lunetei,
numit display Elta, se afișează, împreună cu testul de inițializare următoarele informații:
DIST: N – afişează modul de măsurare pentru
determinarea distanţelor: N- măsurătoare normală, R –
măsurătoare rapidă, L – măsurătoare pentru distanţe
lungi.
METER, GON, ZENITH – prezintă unităţi de măsură
pentru distanţe (metrii), pentru măsurători unghiulare
(gradaţia centezimală) şi sistemul de referinţă pentru
cercul vertical: către zenit.
A 19 CELSIUS – A – indică achiziţia automată a
temperaturii şi valoarea curentă (19°C)
A 1022 hPa/mb – A indică achiziția automată a
presiunii atmosferice și valoarea curentă 1022 hPa sau
mb.

27
Urmează inițializarea cercului vertical și utilizatorului i se solicită să balanseze ușor telescopul în sus și în jos în
jurul axei de rotație a lunetei. Inițializarea reușită este confirmată de un semnal sonor. În funcție de instrument,
urmează inițializarea cercului orizontal, care se realizează prin rotirea instrumentului în jurul axei verticale.
Această operație se solicită la instrumentele Rec Elta 2 şi 3. Instrumentele Rec Elta 4 şi 5 nu au un punct zero
cvasi-absolut.

Rotirea lunetei prea încet sau prea rapid sau în smucituri poate cauza erori. Se reia procesul de rotire a lunetei,
ținând cont de indicație: Slower – se mișcă luneta mai încet; Faster – se mișcă luneta mai repede; Repeat –
mișcare insuficientă.

28
Meniul principal al instrumentului
Meniul principal al instrumentului Rec Elta are două pagini:

Schimbarea între paginile meniului

principal se face folosind tasta 0 de
sub semnul →1 sau →2

Pagina 1 conține programele cele

mai importante, iar pagina 2
programele care nu sunt utilizate la
fel de des.

29
 Acțiuni ce se execută înaintea începerii măsurătorilor
1. Stabilirea unităților de măsură
Se trece în pagina 2 a meniului principal și apoi se selectează meniul Unități, folosind tasta 1 de la
tastatură, corespunzătoare selecției grafice a acestui program.

Se activează o unitate de măsură cu ajutorul tastei ENT, apoi folosind tastele cursor stânga, dreapta se
setează unitatea de măsură dorită. Se confirmă cu tasta ENT și se trece la selecția următoarei unități de
măsură folosind tastele cursor sus și jos. În partea dreaptă a meniului, pe fundal închis, se prezintă tastele
ce sunt folosite în meniu pentru selectare: tastele cursor stânga, sus, jos, dreapta și tasta Enter.

30
2. Introducerea parametrilor stației din meniul INTRODUCERE
Meniul Introducere permite afișarea și editarea parametrilor necesari pentru corectarea și reducerea
măsurătorilor.

Accesul la meniul Introducere se poate face și prin apăsarea tastei funcționale INP.
Se introduc în acest meniu: înălțimea reflectorului (REFL:), înălțimea instrumentului (INST:) care sunt
necesare pentru calculul distanțelor orizontale și a cotelor sau a diferențelor de nivel.
Scara (SCAR:) și constanta adițională (C.AD:) sunt introduse pentru a corecta distanțele măsurate. Scara
va modifica distanța măsurată, valoarea 1.000000 arată că distanța măsurată este identică cu cea calculată și
afișată. Se poate modifica Scara pentru reducerea distanțelor la planul de proiecție. Valoarea factorului de
scară se determină în funcție de zona din țară unde se efectuează măsurătorile. Constanta adițională este, de
regulă, înscrisă de fiecare producător pe spatele prismei și se poate introduce în meniu pentru a fi luată în
calcul la fiecare măsurătoare.

31
1. Verificarea erorilor de colimație și index din meniul RECTIFICARE
Solicitarea puternică exercitată asupra instrumentului în condiții extreme de măsurare sau în timpul
transportului, după perioade lungi de depozitare sau prin variații considerabile de temperatură poate face ca
axele instrumentului să se abată ușor de la pozițiile lor nominale. Acest lucru poate duce la rezultate imprecise
care trebuie eliminate prin rectificare sau prin metode specifice de măsurare.
Prin măsurători de direcții orizontale în ambele poziții ale lunetei și medierea lor se elimină efectele erorilor de
colimație și de înclinare a axei secundate OO pe axa principală VV a instrumentului. Măsurând unghiul zenital
în ambele poziții ale lunetei și efectuând media citirilor, eroarea de index poate fi de asemenea calculată.
Aceste erori de colimație și index sunt determinate de producător înainte de livrarea instrumentului. Eroarea
de înclinare a axei secundare pe axa principală poate fi ignorată întrucât efectul ei este mic și este determinată
în fabrică.
Valorile erorilor de colimație și de index sunt aplicate fiecărei măsurători. Datorită aplicării acestor erori,
măsurătorile pot fi făcute doar într-o singură poziție a lunetei,

32
Aceste corecții pot fi determinate și stocate în memoria instrumentului în orice moment. Se recomandă ca
instrumentul să fie verificat la începutul unei sesiuni de lucru.

Se pornește aplicația folosind tasta Enter, lucru care se observă și în colțul din dreapta sus al figurii 4.60.
Programul comută la meniu de introducere Puncte. În continuare sunt folosiți aceeași pași ca la
determinarea erorii de index la un teodolit clasic.
Se vizează un punct și se introduce numărul acestuia în meniul de introducere Puncte. Se inițializează
măsurătoarea cu tasta Enter. Programul solicită în continuare vizarea punctului în poziția a II-a a lunetei.
Rezultatul erorii de index este afișat. Pentru comparare, este afișată atât eroarea de index inițială (OLD),
noua eroare de index determinată (NEW) sau varianta 3 în care eroarea de index este setată la zero.
Utilizatorul i se solicită să aleagă o variantă care va fi folosită în continuare la măsurători.
Eroarea de colimație se efectuează respectând aceeași pași ca și la eroarea de index.
Prin apăsarea tastei MEN de la tastatură se iese din aplicație, vechea valoare a erorii de colimație este
reținută și se revine la meniul anterior acesteia. Tasta MEN este similară tastei ESC de la calculator.

33
 Accesarea programului Compensator din meniul Rectificare permite determinarea înclinării axei principale
VV în punctul central la nivelul alidadei pe două direcții:
Instrumentele Rec Elta dispun de un compensator cu lichid, al cărui punct central necesită o verificare, în
special înainte de măsurători precise de cote.
Înclinarea axei verticale este afișată după calculul punctului central:
- SK înclinarea axei principale VV în direcția axei secundare OO;
- SZ – înclinarea axei principale VV în direcția axei de vizare rO.
Domeniul de lucru al compensatorului este: SK= 2c55cc și SZ = 5c15cc, dacă măsurătorile depășesc
domeniul compensatorului, apare un mesaj de eroare. Există posibilitatea de reluare a procedurii cu tasta
Enter sau de ieșire din program cu tasta MEN.
Tastele soft din linia a treia a ecranului pot fi
activate prin apăsarea simultană a tastei FCT și a
tastei de pe tastatură din dreptul funcției soft
solicitată:
FCT+1 – apelează funcția soft D/T – Dată și
timp;
FCT+2 – apelează funcția soft Sta – prezintă starea principalilor parametrii ai instrumentului: înălțime
reflector th (target height), înălțime instrument ih (instrument height), eroarea de index i, eroarea de colimație
c, constanta adiţională A, factorul de scară m, eroarea de înclinare a axei principale pe direcția axei
secundare SK, eroarea de înclinare a axei principale pe direcția axei de vizare SZ, data, ora, valorile
temperaturii și presiunii atmosferice și unitățile de măsură folosite.
FCT+3 – apelează funcția soft Bat - starea bateriei este afișată în display-ul Elta, prin intermediul unui grafic
34
cu bare, după apăsarea tastei soft Bat.
 Efectuarea de măsurători
Din pagina 1 a meniului principal se apelează meniul DATE PROIECT, care permite introducerea de informații
despre proiectul respectiv: numele proiectului, numele operatorului, data, ora, starea vremii.

Informațiile despre proiect permit identificarea mai ușoară a datelor măsurate în fișierul de măsurători ce se
va transfera spre calculator. De asemenea programele topografice de prelucrare vor permite prelucrarea
măsurătorilor dintr-un anume proiect, chiar dacă fișierul încărcat conține date din mai multe proiecte.
Pentru efectuarea de măsurători, instrumentul dispune de meniul MĂSURARE din pagina 1 a meniului
principal.

35
 Există mai multe subprograme de măsurare:
1) D-HZ-V – permite măsurarea distanței înclinate (D), a unghiului orizontal (HZ) și a unghiului vertical (V).
2) E-HZ-V – permite măsurarea distanței orizontale (E), a unghiului orizontal (HZ) și a unghiului vertical (V).
3) E-HZ-H – permite măsurarea distanței orizontale (E), a unghiului orizontal (HZ) și a diferenței de nivel (H).
4) HZ-V – permite măsurarea unghiului orizontal (HZ) și a unghiului vertical (V).
5) TRASARE E-HZ-V – permite măsurarea în modul de urmărire (afișare continuă).
6) SET HZ – permite setarea unei valori dorite la cercul orizontal pentru o direcție dată.
Pentru efectuarea măsurătorii se vizează reflectorul cu ajutorul colimatorului, se vizează ținta și se
inițializează măsurătoarea cu tasta Enter.

36
 Se solicită introducerea identificării punctului măsurat, prin număr punct, care are setat inițial un câmp de 14
caractere și opțional informații legate de descrierea punctului, care permite introducerea de caractere
alfanumerice pe un câmp de 15 caractere.
Introducerea unei valori pentru punctul măsurat este necesară în vederea atribuirii unice a unei adrese
corespunzătoare punctului măsurat.

Se inițiază măsurătoarea, iar semnalul recepționat este optim dacă graficul cu bare afișat de display-ul Elta
este situat la jumătate

După efectuarea măsurătorii și înaintea afișării, distanța este

corectată, prin aplicarea corecțiilor legate de temperatură și
presiune atmosferică, de constanta prismei și a valorii scării

37
 Dacă calarea este insuficientă, apar bare în locul valorilor zecimale la unghiul orizontal HZ și la unghiul vertical
V, adică compensatorul este în afara intervalului. În acest caz înregistrarea nu este posibilă.
Tasta soft R-M (FCT+4) permite comutarea între diferitele posibilități de înregistrare în memoria instrumentului
a măsurătorilor efectuate. Astfel:
- Rno – nu va înregistra în memorie măsurătoarea;
- R-M – va înregistra în memorie datele măsurate;
- R-R – va înregistra în memorie datele calculate (în cazul în care se solicită efectuarea de măsurători în
programul E-HZ-H, vor fi înregistrate doar datele calculate din măsurătoare: distanța orizontală (E), direcția
orizontală (HZ) și diferența de nivel (H), fără a fi înregistrate și lungimea inclinată D și unghiul vertical V, care
au fost măsurate pentru a obține datele calculate.
- RMR- sunt înregistrate atât datele măsurate cât și cele calculate.

38
Pentru stabilirea formatului legat de numărul de caractere ce sunt atribuite pentru număr punct și pentru
informațiile de descriere a punctului (în exemplu de mai jos la informații suplimentare este înregistrat cuvântul
gard), se selectează tasta soft Mrk, prin apăsarea tastelor FCT+8 sau se accesează programul Setare din
pagina 2 a meniului principal, de unde se accesează programul Marcare

Prin apăsarea tastei soft Ino (FCT+3), aceasta trece în forma Ion și permite incrementarea numărului
punctului în mod automat la următoarea măsurătoare (operație utilă la măsurarea punctelor radiate).
În situația în care dintr-un punct de stație nu s-au terminat măsurătorile în ziua respectivă, în ziua în care
se continuă măsurătorile, este necesară introducerea aceleiași origini la cercul gradat orizontal către o
anumită direcție (de exemplu se reintroduce citirea la cercul orizontal către punctul de stație anterior al
drumuirii). Sunt necesare două etape: 1) aflarea valorii direcției orizontale către punctul dinapoi al drumuirii;
2) introducerea acestei valori în instrument pe direcția respectivă.
Găsirea valorii direcției orizontale dorite se face prin accesarea meniul Editor din pagina 2 a meniului
principal.
39
 Pentru a găsi o anumită înregistrare se folosesc tastele soft din linia 3 a display-ului.
- Tasta soft ?Pt – va realiza o căutare în funcție de numărul punctului.
- Tasta soft ?PI – va realiza o căutare după informațiile suplimentare atribuite punctului
- Tasta soft UAd – va arăta ultima adresă înregistrată.
- Tasta soft ?Ad – va realiza o căutare după numărul adresei alocat punctului în memoria
instrumentului
- Tasta soft ?↓ - va permite afișarea tuturor măsurătorilor

40
Setarea cercului orizontal prin introducerea unei valori pe o anumită direcție se realizează din meniul Măsurare,
programul SET HZ:

Meniul Transfer Date permite transferul măsurătorilor din instrument către computer prin cablul cu interfață RS
232.

41