În Biserica nu te mântuiești pentru că ești fără pată, ci te mântuiești pentru că Cineva continuă să te

iubească cu toată mizeria ta!

Date: septembrie 30, 2020

Author: uliana

Adevărul este că în ultimele decenii imaginea omului duhovnicesc a fost identificată cu cea a omului
vrednic de plâns, a omului închis în sine, interiorizat, care nu se bucură și are mereu remușcări. Chiar și
atunci când respiră, simte că trebuie să dea socoteală cuiva. Însă, acesta nu este omul lui Dumnezeu!

Părintele Emilianos Simonopetritul, acea mare personalitate niptică a ortodoxiei contemporane, spunea:
„Dacă postești, dacă te rogi, dacă mergi la biserică și nu ai bucurie în inima ta, nu ai dobândit Duhul
Sfânt”. Este cu neputință creștinului să nu aibă bucurie. Creștinul nu este acel om biet și nenorocit. Acolo
nu se poate odihni Duhul Sfânt! Este foarte important să înțelegem acest lucru!
Dimpotrivă, creștinul este omul deschis, stând aproape de el simți bucuria, nu te intimidează, nu te face
să te închizi în sine. Te simți deschis în prezenta lui, îți lărgești orizonturile, simți că poți să respiri în
prezenta lui, simți că poți fi tu însuți. Acest fapt este fundamental! Pentru că de multe ori în Biserică
simțim că nu putem fi noi înșine. Ne este rușine să spunem că suntem păcătoși.

De multe ori, mulți oameni îmi spun: „Părinte, să vă spun ceva pentru că mi-e rușine să mărturisesc
duhovnicului meu…” De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că noi provocăm oamenilor o frică nevrotică
în ceea ce privește desăvârșirea. Adică, trebuie să fim perfecți în toate. Însă, acest lucru nu reflectă
duhovnicia ortodoxă. Aceasta reprezintă un perfecționism și o stare nevrotică, în a ne dori permanent să
fim desăvârșiți și ireproșabili în toate. Dimpotrivă, omul, din perspectiva duhovniciei ortodoxe, este
nedesăvârșit, neputincios. Cade, se ridică, iarăși cade; are căderi personale. Se află în luptă cu toate
aspectele pe care o implică ea.

În Ortodoxie nu te mântuiești pentru că ești perfect. În Biserica nu te mântuiești pentru că ești fără pată,
și reușești sa faci foarte bine lucrurile. Ci te mântuiești pentru că Cineva continuă să te iubească cu toată
mizeria ta! Te iubește Dumnezeu, cu toate că ești un ticălos, cu toate că nu ai nimic al tău cu care te poți
afișa, cu toată înfrângerea ta! Cineva te iubește în starea ta de a fi învins, în căderea ta – și continuă să te
iubească în aceeași măsură. Este foarte important să înțelegem acest lucru!

Însă, din păcate, s-a creat un climat de moralism și pietism care nu permite de multe ori membrilor
Bisericii să se manifeste liber, să fie ei înșiși. Dacă îi spun unui creștin din vremea noastră: „ești
păcătos!”, va simți că îi aduc o ofensă, că îl ameninț. În timp ce, în tradiția Bisericii Ortodoxe, în Paterice
părinții se numeau pe ei înșiși păcătoși: „sunt păcătos!”. Nu o spuneau dintr-o dispoziție psihologică și cu
falsă smerenie. Simțeau aceasta cu toată ființa lor. Își cunoșteau limitele existențiale. În a spune că „sunt
păcătos” nu găsesc o învinovățire de ordin moral, ci o mărturisire existențială.

Da, cunosc faptul că existența mea este limitată. Știu că nu sunt desăvârșit, știu că orice aș face și oricât
de mult m-aș strădui, întotdeauna va exista înlăuntrul meu o imperfecțiune, o mare lipsă. Mărturisesc
acest lucru. Acesta este păcatul: neputința mea existențială! Acest fapt nu ține de morală: dacă sunt un
copil rău și nu unul bun. Lucrurile nu sunt atât de simple și superficiale. A spune că sunt păcătos nu
reprezintă o învinovățire, ci un adevăr existențial, ontologic. Este ca și cum am afirma: „sunt muritor, am
anumite limite!”. Iar acest lucru era de la sine înțeles în Biserica Ortodoxă primară. Nu se ascundeau să
mărturisească acest lucru. De aceea, dacă citiți toate scrierile Părinților, în special Everghetinosul și
Patericul, veți rămâne surprinși cu câtă ușurință își mărturiseau public patimile lor, nu se rușinau!

Părintele Haralambos Papadopoulos