1.

MĂRIMI FIZICE
Urmărind evoluţia fenomenelor fizice, se pot observa anumiţi parametrii
care suferă variaţii cantitative ce pot fi măsurate. Aceşti parametrii au primit
numele de mărimi fizice. Dacă două mărimi fizice se deosebesc numai din punct
de vedere cantitativ, cele două mărimi sunt de aceeaşi natură şi reprezintă de fapt
două expresii ale aceleiaşi mărimi fizice.
Mărimile fizice se pot măsura numai dacă sunt comparate cu o altă mărime
fizică, de aceeaşi natură, aleasă în mod convenţional ca etalon şi numită unitate de
măsură. A măsura înseamnă a stabili experimental de câte ori o mărime fizică
aleasă ca unitate de măsură, se cuprinde în mărimea fizică pe care vrem s-o
măsurăm. Numărul care indică de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în
mărimea măsurată poartă numele de valoarea mărimii. Orice mărime fizică va
conţine deci în expresia ei, două elemente şi anume, valoarea şi unitatea de măsură
corespunzătoare.
Toate mărimile fizice pentru care este suficient să se cunoască numai
valorile lor şi pentru care sunt valabile operaţiile ce se efectuează cu numerele
reale, se numesc mărimi scalare (ex; masă, densitatea, volumul, energia, etc.).
Pentru o mare parte din mărimile fizice nu este suficientă cunoaşterea
valorilor ci mai sunt necesare şi cunoaşterea sensului, a direcţiei şi a punctului de
aplicaţie. Aceste mărimi sunt mărimi vectoriale, iar operaţiile care se pot efectua
cu aceste mărimi fac obiectul calculului vectorial (ex; viteza, acceleraţia, forţa,
intensitatea câmpului, etc.).
In afară de aceasta, mai există şi unele mărimi cărora nu le sunt necesare trei
componente în sistemul de coordonate spaţial, pentru exprimarea lor fiind nevoie
de 9 sau chiar mai multe componente. O astfel de mărime se numeşte tensorială şi
este descrisă prin tensori (ex; tensiunea elastică).
In procesul de cunoaştere, trecerea de la observarea calitativă a unui
fenomen la cercetarea lui cantitativă impune efectuarea unor măsurători. Dacă o
mărime fizică, măsurată cu o unitate [A] are o valoare a, şi măsurată cu altă
unitate [A1] are valoarea a1, atunci se poate scrie :

A = a [A] = a1[A1] (1.1)

De unde rezultă :

a  A1 
 (1.2)
a1  A
relaţie ce exprimă faptul că raportul valorilor unei mărimi, obţinute folosind două
unităţi de măsură diferite, este egal cu inversul raportului celor două unităţi.
Această egalitate reprezintă teorema fundamentală a unităţilor de măsură.
La început, când numărul mărimilor fizice cunoscute era mic, stabilirea
arbitrară a unităţilor de măsură nu producea încurcături. Odată cu dezvoltarea
explozivă a fizicii când se evidenţiază mărimi fizice noi şi apare necesitatea unor
măsurători mai precise, alegerea şi definirea arbitrară a unităţilor de măsură pentru

4
fiecare mărime în parte produce dificultăţi greu de depăşit în însuşirea şi aplicarea
cunoştinţelor de fizică.
Operaţia de alegere a unităţilor de măsură a condus la concluzia că există un
număr relativ restrâns de mărimi fundamentale, pentru care alegerea unităţilor se
face prin convenţie. Pentru celelalte mărimi, numite mărimi derivate, alegerea
unităţilor de măsură se face prin intermediul relaţiilor de definiţie şi această
operaţie este simplificată de faptul că legile fizice exprimate prin relaţii matematice
leagă două sau mai multe mărimi fizice, ex;

m 2 A 2 m
E ;  ; etc.
2 v

Ansamblul alcătuit din unităţile mărimilor fundamentale şi unităţile

mărimilor derivate din acestea, constituie un sistem coerent de unităţi. Fizica a
cunoscut începând cu 1799 mai multe sisteme de unităţi de măsură. In 1960 la cea
de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi, s-a adoptat un nou sistem de
unităţi de măsură, cel mai perfecţionat, bazat pe sistemul metric, numit sistem
internaţional (S.I.). Acest sistem a fost introdus şi la noi în ţară în anul 1961, iar
din 1968 utilizarea lui a devenit obligatorie.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE UNITĂŢI DE MĂSURĂ S.I.

Sistemul internaţional de unităţi de măsură este un sistem coerent, având la

bază şapte mărimi fizice fundamentale şi două mărimi fizice suplimentare cărora le
corespund şapte unităţi fundamentale şi două unităţi suplimentare.
Unităţile fundamentale ale S.I. sunt definite astfel :

1. – metrul (m) - unitatea de măsură pentru lungime ce reprezintă

lungimea drumului parcurs de lumină în vid în
1/299,792.951 secunde (lungimea egală cu 1.650.763,73
lungimi de undă, în vid, ale radiaţiei emisă de atomul de
kripton 86 la tranziţia între nivelele 5d5 şi 2p10).

2. – kilogramul (kg) - unitate de măsură pentru masă ce reprezintă masa

“kilogramului internaţional” adică a prototipului de
platină iridiată, păstrată la Biroul Internaţional de
Măsuri şi Greutăţi de la Sevres, în Franţa.

3. – secunda (s) - unitate de măsură pentru timp ce reprezintă intervalul

de timp egal cu 9.192.631.770 perioade de oscilaţie ale
radiaţiei emise la tranziţia între două nivele hiperfine ale
stării fundamentale a izotopului 133 al cesiului.

5
4. – kelvinul (K) - unitatea de măsură pentru temperatură ce reprezintă
unitatea de temperatură în scara termodinamică egală cu
1/273,16 din temperatura absolută corespunzătoare
punctului triplu al apei.

5. – amperul (A) - unitatea de măsură pentru intensitatea curentului

electric ce reprezintă intensitatea unui curent electric
constant care menţinut în doi conductori rectilinii şi
paraleli de lungime infinită şi secţiune neglijabilă, aflaţi
în vid la distanţa de un metru unul de altul, produce între
ei o forţă de 2.10-7 N pe fiecare metru de lungime.
6. – candela (cd) - unitatea de măsură pentru intensitatea luminoasă ce
reprezintă intensitatea luminoasă într-o direcţie dată a
unei surse ce emite o radiaţie monocromatică cu  =
5,4.1012 Hz şi intensitatea energetică în această direcţie
de 1/683 . W/sr intensitatea luminoasă în direcţia
normală a unei suprafeţe de 1/600.000 m2 a unui corp
negru aflat la temperatura de solidificare a platinei la
presiunea atmosferică normală (101.325 N/m2).

7. – molul (mol) - unitatea de măsură pentru cantitatea de substanţă ce

reprezintă cantitatea dintr-o substanţă a unui sistem,
exprimată în kilograme, care conţine atâtea entităţi
elementare câţi atomi există în 0,012 kilograme de
carbon 12.

Două unităţi de măsură suplimentare întregesc sistemul internaţional.

1. – radianul (rad) - unitate de măsură pentru unghiul plan, ce reprezintă
unghiul plan cu vârful la centrul cercului ce subîntinde
un arc de cerc egal cu raza cercului (1 rad. = 57017’45”).

2. – steradianul (sr) - unitate de măsură pentru unghiul solid şi reprezintă

unghiul solid cu vârful la centrul sferei care delimitează
pe suprafaţa sferei o arie egală cu pătratul razei.

Toate celelalte mărimi fizice se numesc mărimi derivate şi unităţile lor de

măsură se stabilesc pe baza relaţiilor de definiţie. Unele dintre ele au denumiri
speciale :
m
kg N Newton 
s2
N
 P Pascal 
m2
m2
kg 3  W Watt 
s

6
Se mai utilizează multiplii şi submultiplii :
Multiplii Submultipl ii
Yota Y 10 24 m 10 -3 mili
Zeta Z 10 21  10 - 6 micro
exa E 10 18 n 10 -9 nano
peta P 10 15 p 10 -12 pico
tera T 10 12 f 10 -15 femto
giga G 10 9 a 10 -18 atto
mega M 10 6 z 10 - 21 zepto
kilo K 10 3 y 10 - 24 yocto

FORMULE DIMENSIONALE

Mărimile fizice derivate se pot exprima în funcţie de mărimile fizice

fundamentale prin intermediul legilor fizicii. Expresia matematică prin care este
pusă în evidenţă mărimea derivată în raport cu mărimile fundamentale, se numeşte
formulă dimensională.

X = f (L, M, T, , I, J, Q ) = L M T  I J Q (1.3)

Unde L, M, T, , I, J, Q reprezintă simbolurile mărimilor fizice fundamentale, în

ordinea în care au fost enumerate în paragraful 1.4.
O astfel de expresie conţine în primul membru simbolul mărimii derivate, iar
în membrul al doilea, simbolurile mărimilor fundamentale ridicate la puterile la
care apar ele în formula de definiţie a mărimii derivate, sau în relaţia ce exprimă
legea fizică unde apare mărimea respectivă.
De exemplu, formula dimensională a forţei este ;

[F] = M1 L1 T-2 = M L T-2 (1.4)

Exponenţii simbolurilor mărimilor fundamentale din formulele

dimensionale, reprezintă “dimensiunile” mărimii derivate respective în raport cu
mărimile fundamentale.
Analizând relaţia (1.3), se observă că dimensiunile unei mărimi fizice nu
depind de coeficienţii numerici din formulele corespunzătoare de definiţie. Unei
anumite mărimi fizice îi corespunde o formulă dimensională determinată, deci îi
corespund dimensiuni determinate; reciproca, însă nu este adevărată; există mărimi
fizice distincte care formal au aceleaşi dimensiuni (de exemplu, lucrul mecanic şi
momentul forţei). Orice formulă matematică care exprimă o lege fizică, trebuie să
conţină în cei doi membrii mărimi de aceleaşi dimensiuni, cu alte cuvinte, trebuie
să fie omogenă.

7
 Importanţa formulelor dimensionale constă în faptul că pe baza lor se pot
obţine relaţii de legătură între unităţile de măsură din diferite sisteme :
- se poate verifica justeţea unei formule
- se pot stabili unităţile derivate
Uneori, formulele dimensionale pot constitui un mijloc de investigaţie
ştiinţifică. Un exemplu clasic, utilizat adeseori, îl constituie perioada T a
pendulului matematic. Din experienţă se ştie că în cazul oscilaţiilor mici, perioada
de oscilaţie a pendulului matematic nu depinde decât de lungimea pendulului 1 şi
de valoarea acceleraţiei gravitaţionale g ;

T = 1a . gb (1.5)

[T] = [1]a . [g]b (1.6)

[T] = La . Lb .T-2b = La+b . T-2b (1.7)

Rezultă a+b=0

- 2b = 1 b=- 1/2 a=1/2

deci se poate scrie ;

1 1
-- 1
2
T 1 . b 2
 (1.8)
g

Se constată că utilizând formulele dimensionale, legea de oscilaţie a

pendulului matematic a fost exprimată corect, până la un factor numeric (care în
acest caz este 2).

Capitolul I Test:

1. Unităţile de măsură fundamentale ale SI sunt:

a) m, W, V, A, cd, S, mol;
b) m, kg, S, A, cd, K, mol;
c) m, kg, T, V, lx, s, N;
d) km, s, N, A, cd, K, T.

2. Să se stabilească unitatea de măsură exprimată prin unităţile de măsură ale

mărimilor fundamentale pentru: inducţia magnetică, forţa, lucrul mecanic,
tensiune electrică.