Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs NATO 2020
Curs NATO 2020
NATO
I. Elemente generale
1
Secretarul General este şi preşedinte asociat (împreună cu reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre
NATO, funcţionând ca preşedinte onorific) al Consiliului NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte asociat,
alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO-Ucraina.
6. Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al forţelor aliate din
Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem aliat pentru Transformare (SACT), sunt
răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi coordonarea generală a
problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă. De asemenea, ei consiliază şi
Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat pe lângă NATO de militari cu
grad de general sau amiral, care îi ajută menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi
militare de la Cartierul General, dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi
comunicaţiilor în ambele direcţii. Reprezentanţii SC participă la reuniunile Comitetului Militar şi
oferă consiliere cu privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor lor.
7. Secretariatul Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de general sau
amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi selecţionat de Comitetul
Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu planificarea, evaluarea şi
recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le supune analizei Comitetului Militar,
precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor şi deciziilor Comitetului.
Consiliul Nord Atlantic (NAC) reprezintă forul decizional suprem al Alianţei. NAC se
reuneşte la nivel de ambasadori (reprezentanţi permanenţi ai statelor la NATO), la nivel de
miniştri de externe şi/sau ai apărării, sau la nivel de şefi de state sau guverne (Summit-uri). In
cadrul NATO, deciziile sunt luate prin consens, după dezbateri şi consultări între statele
membre. Ca formă de asociere multinaţională şi interguvernamentală de state libere şi
independente, NATO nu are autorităţi supranaţionale sau atribuţii de elaborare a politicii
comune independent de membrii săi. Ca atare, deciziile luate de NATO sunt adoptate de toate
statele membre. NATO poate duce la îndeplinire o acţiune doar dacă toţi membrii săi sunt de
acord.
Mod de finanţare
Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi
prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat la 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza
legală şi contractuală a Alianţei şi a fost stabilit în conformitate cu Articolul 51 al Cartei Naţiunilor
Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau
colectivă.
Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei păci juste şi durabile în
Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în conformitate cu dreptul
internaţional. Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de
cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei sunt principii care statuează implicarea tuturor
Aliaţilor în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariţia unor ameninţări la
adresa securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma
responsabilităţile suverane în domeniul apărării, NATO facilitează atingerea obiectivelor de
securitate naţională printr-un efort colectiv.
În 2009, cu prilejul Summit-ului NATO de la Strasbourg-Kehl, au fost aniversaţi 60 de ani de la
înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice. Aniversarea a reprezentat pentru NATO şi un moment pentru
definirea obiectivelor viitoare, ţinând cont de noile tipuri de ameninţări.
La Summit-ul NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, şefii de stat şi de guvern au adoptat
Noul Concept Strategic al NATO, document vizionar, care oferă liniile principale de acţiune ale
Alianţei Nord-Atlantice în următorii 10 ani. Documentul defineşte trei sarcini fundamentale ale
Alianţei:
- apărarea colectivă;
- gestionarea crizelor;
- securitatea prin cooperare.
La Summit-ul NATO de la Chicago, din mai 2012, şefii de stat şi de guvern au dezbătut teme
legate de evoluţii de actualitate, precum primăvara arabă, situaţia din Libia, criza financiară
globală, tranziţia din Afganistan şi sistemul apărării antirachetă din Europa.
La Summit-ul NATO de la Newport, din septembrie 2014, a fost adoptat răspunsul Alianţei la
provocările din vecinătatea estică, respectiv ca urmare a anexării ilegale a peninsulei Crimeea de
către Federaţia Rusă şi a acţiunilor agresive ale acesteia împotriva Ucrainei. Răspunsul Aliat,
materializat în Planul de Acţiune al NATO pentru creşterea capacităţii operaţionale (Readiness
Action Plan), vizează asigurarea Aliaţilor Estici faţă de riscurile de pe flancul estic, dar şi
adaptarea pe termen lung a Alianţei la provocările de securitate din estul şi sudul NATO.
La Summit-ul NATO de la Varșovia din iulie 2016, s-a hotărât creșterea prezenței militare în est
(Polonia și Țările Baltice) și în Marea Mediterană, precum și continuare misiunilor din Afganistan
cel puțin până în anul 2020. De asemenea, ciberspațiul a fost recunoscut ca un nou domeniu
operațional, iar parteneriatul NATO-UE a fost dezvoltat printr-o cooperare sporită.
III. Misiunile şi principiile fundamentale ale Alianţei
a. Apărarea colectivă
Ţările membre NATO îşi vor asigura întotdeauna asistenţă în mod reciproc în cazul unui atac
îndreptat împotriva lor, conform prevederilor Articolului 5 al Tratatului de la Washington,
considerând un atac împotriva unuia dintre ele drept un atac împotriva tuturor. Acest angajament
rămâne ferm. NATO va descuraja orice ameninţare cu forţa şi va asigura apărarea membrilor săi,
inclusiv împotriva oricăror provocări de securitate emergente, atunci când acestea pun în pericol
securitatea fundamentală a oricărui Aliat în mod individual sau a Alianţei ca întreg.
Sistemul colectiv de apărare este şi va rămâne principalul obiectiv al NATO. Totodată, este
cunoscut faptul că, pentru menţinerea securităţii statelor membre, este esenţial ca NATO să
acţioneze şi în afara graniţelor sale, pentru a răspunde ameninţărilor acolo unde acestea apar,
contribuind astfel la crearea unui mediu internaţional mai sigur de care beneficiază inclusiv statele
membre.
Planul de acţiune pentru realizarea capacităţii operaţionale a Alianţei (Readiness Action
Plan/RAP) prevede, în esenţă, o serie de măsuri concrete pe termen lung pentru ca NATO să
răspundă consistent şi eficient la ameninţările ce provin din vecinătatea imediată.
Constituirea unei Forţe de Reacţie Rapidă (Very High Readiness Joint Task Force), capabilă să
se deplaseze în termen foarte scurt acolo unde este nevoie, va consolida apărarea Aliaţilor.
România va găzdui astfel de elemente de comandă, control şi sprijin pentru Forţa de Reacţie
Rapidă
b. Gestionarea crizelor
NATO deţine un set solid şi unic de capabilităţi politice şi militare pentru a aborda întregul spectru
al crizelor – înainte de producerea, pe timpul desfăşurării şi după încheierea acestora. NATO va
întrebuinţa în mod activ un mix corespunzător de instrumente politice şi militare pentru a putea: să
gestioneze crizele care afectează securitatea Alianţei înainte ca acestea să escaladeze şi să
devină conflicte; să pună capăt conflictelor în curs de desfăşurare, atunci când acestea afectează
securitatea Alianţei; să consolideze stabilitatea în perioada post-conflict.
c. Securitatea prin cooperare
NATO se va preocupa în mod activ pentru întărirea securităţii mondiale prin: intermediul
parteneriatelor cu alte ţări şi organizaţii internaţionale relevante; asigurarea unei contribuţii active
în domeniul controlului armamentelor, neproliferării şi dezarmării; menţinerea deschiderii în
privinţa aderării la NATO a tuturor democraţiilor europene care îndeplinesc standardele Alianţei.
IV. Parteneriate
NATO promovează, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din
zona Euro-Atlantică, având ca scop creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a
capacităţii de a acţiona în operaţiuni comune. Această abordare este îndreptată către întărirea
securităţii tuturor, nu exclude pe nimeni şi ajută la rezolvarea diviziunilor care ar putea genera
conflicte. Principalele instrumente ale acestei politici sunt, în prezent, Consiliul
Parteneriatului Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean şi Iniţiativa de la Istanbul.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic
Parteneriatul pentru Pace reprezintă un cadrul formal de cooperare între NATO şi state din
Europa Centrală şi de Est.
La 26 ianuarie 1994, România a fost primul stat care a semnat documentul – cadru al
Parteneriatului pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), după lansarea lui de către
NATO la 10 ianuarie 1994. Parteneriatul reglementează relaţia Alianţei cu 22 de state din
Europa Centrală şi de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în scopul consolidării stabilităţii şi
securităţii euro-atlantice prin cooperare şi dialog între statele participante.
Dialogul Mediteranean (DM)
La Summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004, şefii de stat şi de guvern din statele
membre ale Alianţei au decis adoptarea unui cadru mai ambiţios şi extins pentru Dialogul
Mediteranean (DM).
După cum se precizează în planurile de implementare a deciziilor de la Istanbul referitoare
la DM şi Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), cele două procese sunt complementare,
progresive şi individualizate, urmând a fi dezvoltate în paralel şi în spiritul unei strânse
cooperări („joint ownership”) cu statele vizate.
Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI)
ICI a fost lansată la summit-ul NATO de la Istanbul, din 28-29 iunie 2004. SUA au fost
motorul lansării ICI, pe care o consideră parte a strategiei sale mai largi de transformare a
regiunii Orientului Mijlociu lărgit. ICI acoperă dimensiunea de securitate a acestei strategii şi
constituie începutul unui demers ambiţios, dar dificil, de construire a unui parteneriat al NATO
cu state din această regiune.
Domeniile de cooperare prioritare propuse de NATO prin ICI sunt: Reforma militară
(consultanţă individualizată); Dezvoltarea interoperabilităţii (participarea statelor din GME la
exerciţii NATO şi la programe educaţionale); Combaterea terorismului (inclusiv prin schimb
de informaţii şi cooperare în domeniul maritim); Combaterea ameninţărilor reprezentate de
armele de distrugere în masă şi a mijloacelor lor de lansare; Securizarea frontierelor (în
conexiune cu contracararea terorismului şi traficului de arme si de persoane); Urgenţele
civile.
Consiliul NATO – Rusia (NRC)
Pornind de la o iniţiativă a Marii Britanii, Consiliul NATO-Rusia (NRC) a fost înfiinţat la
Summit-ul NATO-Rusia de la Roma (28 mai 2002), pe baza principiilor Actului Fondator al
relaţiilor bilaterale, cooperării şi securităţii din 1997. Noua formulă a introdus un cadru de
cooperare la nivel „28+1” pentru consolidarea şi extinderea dialogului politic NATO-Rusia,
deschizând perspectiva promovării unor abordări şi acţiuni comune. Potrivit acordului NRC,
toate aspectele care cad sub incidenţa art. 5 al Tratatului de la Washington, cum ar fi
terorismul, misiuni de menţinere a păcii, pot fi discutate în Consiliul NATO-Rusia.
Actul fondator NATO-Rusia constituie expresia unui angajament reciproc, de durată, asumat
la cel mai înalt nivel politic, de a coopera în vederea asigurării unui cadru durabil de securitate
în zona Euro-Atlantică.
Cooperarea la nivelul celor 15 comitete componente ale NRC a fost concepută pentru a viza o
sferă extinsă de activităţi: operaţiuni şi exerciţii comune, iniţiativa spaţiului aerian,
proliferare, terorism, apărarea antirachetă, reforma apărării, urgenţele civile, cooperare
nucleară, controlul armamentelor convenţionale, ştiinţă.
Ca urmare a agresiunii ruse împotriva Ucrainei, NATO a decis suspendarea cooperării
civile și militare cu Rusia.
În cadrul Summit-ului de la Varșovia din 2016, liderii Alianței și-au reiterat îngrijorarea față de
acțiunile și politicile Rusiei, în special în zona Mării Baltice și a Mării Negre, dar și prin sprijinul
acordat regimului din Siria.
TRATATUL NORD-ATLANTIC
2
Definiţia teritoriilor cărora li se aplică Articolul 5 a fost revizuită de către Articolul 2 al Protocolului la Tratatul Nord-Atlantic, odată cu aderarea
Greciei şi Turciei, semnată la data de 22 octombrie 1951
3 La data de 16 ianuarie 1963, Consiliul Nord-Atlantic a luat notă de faptul că, în ceea ce priveşte fostele departamente algeriene ale Franţei,
clauzele relevante ale acestui tratat au devenit inaplicabile începând cu data de 3 iulie 1962.
atâtea organisme subsidiare cât este necesar; în primul rând, va înfiinţa de urgenţă un comitet al
apărării care va recomanda măsurile de implementare a Articolelor 3 şi 5.
ARTICOLUL 10
Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european aflat în
poziţia de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea zonei nord-atlantice, să
adere la acest Tratat. Orice stat astfel invitat poate deveni parte la Tratat, în urma depunerii la
guvernul Statelor Unite ale Americii a documentului de aderare. Guvernul Statelor Unite ale
Americii va notifica fiecare Parte în legătură cu depunerea fiecărui astfel de document de aderare.
ARTICOLUL 11
Acest Tratat va fi ratificat şi prevederile sale vor fi îndeplinite de către Părţi, în conformitate cu
regulile constituţionale respective. Documentele de ratificare vor fi depuse cât mai curând la
guvernul Statelor Unite ale Americii, care îi va notifica pe toţi ceilalţi semnatari în legătură cu
fiecare depunere. Tratatul va intra în vigoare între statele care l-au ratificat, imediat ce se va
depune ratificarea de către majoritatea semnatarilor, incluzând ratificările Belgiei, Canadei,
Franţei,
Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii şi Statelor Unite, şi va intra în vigoare, cu privire la alte
State, la data depunerii ratificărilor lor4.
ARTICOLUL 12
După zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, sau la orice dată ulterioară, Părţile, la cererea
oricăreia dintre ele, se vor consulta în scopul revizuirii Tratatului, luând în considerare factorii care
la vremea respectivă afectează pacea şi securitatea în zona nord-atlantică, inclusiv dezvoltarea
de acorduri universale sau regionale, conform Cartei Naţiunilor Unite, pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
ARTICOLUL 13
După douăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, oricare Parte poate să se retragă din
cadrul acestuia la un an de la depunerea notificării de denunţare la guvernul Statelor Unite ale
Americii, care va informa guvernele celorlalte Părţi în legătură cu depunerea fiecărei astfel de
notificări de denunţare.
ARTICOLUL 14
Acest Tratat, ale cărui variante în limba engleză sau franceză sunt în mod egal autentice, va fi
depozitat în arhivele guvernului Statelor Unite ale Americii. Copii autorizate conforme vor fi
transmise de către acest guvern celorlalte guverne semnatare.
4 Tratatul a intrat în vigoare la data de 24 august 1949, după depunerea ratificărilor din partea tuturor statelor semnatare.