MĂ NUMESC AMEDEO AVERAL, AM 37 DE ANI

PAUL TATOMIR

Oase… O jumătate de craniu, un femur, apoi un os căruia

niciodată nu i-am reţinut numele, cum naiba s-o fi numind? Melania
mă trage după ea, osul rămîne în urmă, fără să-l fi numit.
Melania îmi arată o direcţie. Sunetele se împotmolesc undeva
între noi. Şi fixez pielea ei urîtă, petele galbene şi cafenii. Melania
îmi ridică bărbia, forţîndu-mă să văd. Pleoapele nu au timp să se
închidă.
— Uite, sînt oameni.
Ridic din umeri: oameni? Şi ce dacă?…
— Uite, OAMENII!
— Oameni? Şi ce dacă?…
— Umblăm de zeci de zile, Amedeo, şi pentru prima oară…
— Da, bine, zic. Oameni.
Ne apropiem. Încropiri de lemn carbonizat şi bare de fier. Şi
vetre fumegînde. Îmi vine în minte un cîntec, îmi plăcea mult de tot,
îl cîntam foarte des. „Ieri au căzut stele argintii de nea…”
— Taci, spune Melania.
— „Ieri au căzut stele…”
— Termină, Amedeo.
Mă strînge de braţ, puternic, parcă n-ar fi femeie, parcă n-ar fi
trecut prin…
Oamenii. Seamănă cu tine, cu Melania. Palizi, prăfuiţi. Şi nimeni
nu ne ia în seamă. Vreau să mă răstesc, hei, vedeţi, eu sînt Amedeo
şi pot să cînt: „Ieri…” O simt pe Melania lîngă mine şi renunţ. Eşti
ridicol, Amedeo.
Privirea ei muşcîndu-mi faţa. Mirat, mă uit la ea.
— Crezi că mai ţine cineva cont de ridicol? Sau de orice altceva?
Spune-mi, chiar crezi?
 — Nu, şopteşte Melania, nu pentru ei eşti ridicol. Pentru mine.
Rătăcim printre colibele joase. În jurul nostru foiesc bărbaţi şi
femei. Ne strecurăm printre ţipete de copii. Jucîndu-se? Melania mă
trage sub un acoperiş, o tablă susţinută de trei drugi. Unul dintre
copii ne priveşte dintr-o parte, cu un singur ochi, ca o gîscă.
— Nu-l lua în seamă.
— Nu-l iau, spun.
— Întinde-te şi ai grijă de arsuri, zice Melania. Culcă-te pe
partea stîngă. S-ar putea să-ţi fie mai bine aşa. Îi fac semn că am
înţeles, să fie liniştită. Mă duc prin tabără, îmi spune. Tu încearcă să
dormi. Melania pleacă şi eu rămîn cu privirile băiatului-gîscă.
— Hai, vino mai aproape. Vino, dacă-ţi spun. Aşa. Să-ţi cînte
nenea ceva frumos. „Ieri au căzut stele argintii de nea, ieri fericirea a
intrat în viaţa meaaaa…”

***

— Haide, scoală!
— Unde mă duci?
— Vezi tu. Mă prind din nou de braţul Melaniei şi pornim
printre colibe.
— Uite, aici e, spune ea.
— Ce să fie?
— Ghicitoarea…
GHICIM TRECUTUL. FOARTE IEFTIN.
Rup foaia din cîrligul agăţat de acoperiş.
— Ce înseamnă asta? Melania, eu vreau să plecăm. Chiar acum.
Singura şansă e drumul. Ceea ce ar putea fi la capătul lui.
— Amedeo, zice, tu nu-ţi dai seama? Asta – şi arată spre hîrtia
mototolită – asta este şansa noastră. Viitorul nu mai e bun de nimic.
Toate drumurile se-nfundă într-un morman de cenuşă. Dar
trecutul… vino, trebuie să intrăm.
Mă las dus. Aplecăm capetele, trecem pragul. Nimerim în
semiîntuneric. Ghicesc silueta unei femei.
— Veniţi, veniţi, vă costă puţin. Melania scoate o coajă de pîine
uscată din sîn. Femeia o ascunde într-o ladă imensă, unica ei piesă
de mobilier.
— Cum te cheamă?
— Amedeo.
— Şi tu?
— Melania.
— Aşezaţi-vă. Vin şi eu imediat.
Pămîntul este ud şi moale. O privire spre Melania:
— Unde m-ai adus? Femeia revine cu un pumn de beţişoare de
lungimi şi culori diferite.
— Numai eu mă pricep la aşa ceva, se laudă femeia. Şi lumea
mă ştie şi vine la mine. Vedeţi, adun beţişoarele într-un mănunchi,
apoi le dau drumul şi după felul în care se împrăştie, eu vă fac
trecutul. Melania se agită, nerăbdătoare.
— Bucură-te, Amedeo, trecutul…
— Nu tu, dă-te la o parte, zice ghicitoarea. El întîi – şi arată spre
mine. Melania se retrage în spatele meu, iar ghicitoarea dă drumul
mănunchiului.

***

Ieşim, ameţiţi. Melania:

— Ştii la fel de bine ca şi mine că un trecut falsificat este mai bun
decît unul uitat sau, dacă nu uitat, dureros. Ştii!
— Un joc stupid – jocul cu trecutul.
Şi astfel, agăţaţi unui de celălalt, ne tîrşîim picioare prin zăpada
prospăta, în căutarea unui paradis iluzoriu, eu, devenit Amedeo
Averal – (37 de ani, agent de imobile – studii juridice întrerupte din
cauza divergenţelor cu părinţii – căsătorit, un copil, se ocupă intens
de educaţia acestuia, unica pasiune: tenisul – nu cultivă relaţiile
extraconjugale, dar nici nu le respinge – fără convingeri politice –
etc.) şi ea, Melania Averal – (32 de ani, deşi susţine că are mai puţin
– coafeză – absolventă de liceu şi curs de specializare – căsătorită –
un copil – posedă calităţi materne certe – îşi risipeşte timpul liber în
diverse activităţi minore – simpatizează cu mişcarea feministă –
tendinţă spre aventuri amoroase în afara căsniciei, refulată însă etc.)
Şi aşa purtăm în spate trecutul de împrumut, răscolind oase şi
cenuşă. Oasele şi cenuşa.