Nr.

Realizarea în
Crt. Tema timp (ore)
1 Definirea termenilor și noțiunilor de bază 1
2 Clasificarea resurselor 1
3 Caracteristica resurselor culturale materiale 3
4 Caracteristica resurselor culturale imateriale 3
5 Resursele adiționale 1
7 Perfectarea hărții resurselor culturale a localității 1
În total 10

1. Definirea termenilor și noțiunilor de bază.

Cultura.

Prima definiție a noțiunii de „cultură” a fost dată de către englezul Edward Burnett Tylor
(1832-1917) în lucrarea „Cultura primitivă” (1871) și se referă la calitatea oamenilor din toate
grupurile sociale, care trec printr-o dezvoltare evolutivă de la „barbarie” la „civilizație”.
În procesul de cercetare a fenomenului, numărul definițiilor a crescut, astfel că în 1952,
culturologii americani A. Kroeber și K. Klakhon, sistematizând noțiunile cunoscute de ei, au numărat
164 de definiții. Pe parcursul secolului XX, anii ’70 numărul de definiții a ajuns la 300, iar în anii
’90 a depășit 500. Definițiile existente pot fi clasificate prin evidențierea anumitor caracteristici
importante, cum ar fi modul de abordare. Astfel, se pot distinge convențional patru grupuri –
filosofică, antropologică, sociologică și integrată.
În cadrul abordării filozofice, în primul rând, se subliniază că cultura este o „a doua natură”, o
lume artificială, creată în mod conștient și intenționat de om, iar activitatea umană acționează ca un
intermediar între aceste două lumi, fiind considerată extrem de largă, ca producție nu numai a
mediului material, dar și a întregii existențe sociale a omului. În al doilea rând, cultura este tratată ca
o modalitate de dezvoltare și autodezvoltare a unei personalități conștiente și creative. Exemplu
poate servi definiția oferită de către filosoful german I. Kant: „În general, cultura este libertatea de a
stabili orice obiective și de a crea în concordanță cu acestea, ceea ce este posibil datorită dezvoltării
morale a individului și a rasei umane. Libertatea este baza moralității unui individ și scopul culturii”
[75]. I. Kant a propus și metoda teleologică, ce permite determinarea esenței culturii, care constă în

1
„a considera toate procesele și fenomenele prin analogie cu activitățile adecvate ale oamenilor,
deoarece stabilirea obiectivelor are o relație directă cu mintea” [75].
Esența abordării antropologice este recunoașterea valorii importante a culturii fiecărei națiuni,
care stă la baza stilului de viață atât individual, cât și al întregii societăți. Specificul abordării
antropologice se concentrează asupra cunoașterii omului în contextul unei anumite culturi. În cadrul
acestei abordări, A. Kroeber și K. Klakhon au clasificat toate definițiile culturii în șase grupuri și
subgrupuri principale:
1. definiții descriptive, care se concentrează pe conținutul subiectului culturii. Fondatorul
acestui grup este E. Taylor, care a susținut că cultura este o combinație de cunoștințe, credințe, artă,
moralitate, legi, tradiții, alte abilități și obiceiuri dobândite de o persoană ca membru al societății.
„Cultura se referă la depunerea cumulativă de cunoștințe, experiențe, credințe, valori,
atitudini, sensuri, ierarhii, religii, noțiuni de timp, roluri, relații spațiale, concepte despre univers
și obiectele materiale și bunurile achiziționate de către un grup de oameni în decurs de generații,
prin eforturi individuale și de grup.” [76, p. 4];
2. definiții istorice, care evidențiază procesele de moștenire socială și tradiție. Ele subliniază
că cultura este un produs al istoriei societății și se dezvoltă prin transferul experienței dobândite din
generație în generație. Aceste definiții se bazează pe idei despre stabilitatea și invariabilitatea
experienței sociale. Un exemplu este definiția dată de lingvistul american E. Sapir, pentru care
cultura este un set de metode de activitate și credințe moștenite social, care constituie esența vieții.
3. definiții normative, care afirmă că cultura înseamnă normele și regulile ce guvernează
societatea. Aceste definiții pot fi împărțite în două subgrupuri:
3.1. definițiile culturii ca mod de viață al unui grup social, de exemplu, pentru antropologul
american K. Wissler, cultura este un mod de viață pe care îl urmărește o comunitate sau un grup. „O
cultură este un mod de viață al unui grup de oameni – comportamente, credințe, valori și
simboluri pe care ei le acceptă, fără să se gândească la ele în general, și care sunt transmise prin
comunicare și imitație de la o generație la alta.” [77, p. 1];
3.2. definiții valorice, care atrag atenția asupra idealurilor și valorilor societății, de exemplu,
pentru sociologul american W. I. Thomas, cultura înseamnă valorile materiale și sociale ale oricărui
grup de oameni (instituții, obiceiuri, atitudini, comportamente). „Cultura poate fi definită ca sisteme
de cunoștințe împărtășite de către un grup relativ mare de oameni. Ea include credințe,
comportamente, valori și simboluri [78, p. 12] ;
4. definiții psihologice, care accentuează legătura culturii cu psihologia comportamentului
uman și văd în ea trăsături determinate social ale psihicului uman. Aceste definiții pot fi împărțite în
patru subgrupuri: definiții adaptive, care accentuează procesul de adaptare a omului la mediu;
definiții didactice, care atrag atenția asupra procesului de educație a unei persoane, cultura este ceea
2
ce a învățat și nu a moștenit genetic; definiții ale culturii ca forme de comportament obișnuit comun
unui grup; definiții psihanalitice în care cultura este totalitatea elementelor care în societate depășesc
nivelul animalelor;
5. definiții structurale, care se concentrează pe organizarea culturii, o combinație de
comportament învățat și rezultate, care sunt partajate și moștenite de membrii unei societăți. „Cultura
în sensul cel mai larg este comportamentul cultivat; adică totalitatea cunoștințelor și experienței
acumulate de persoane, care sunt transmise social sau, mai pe scurt, un comportament prin
intermediul învățării sociale.” [77, p. 1];
6. definiții genetice care se orientează spre originea culturii. Aceste definiții sunt împărțite în
patru subgrupuri: definiții antropologice bazate pe faptul că cultura este produsul activității umane;
definiții ideale, care reduc cultura la producția de idei, alte produse din viața spirituală a societății,
care se acumulează în memoria socială; definiții care subliniază activitatea umană simbolică atunci
când o cultură este considerată fie un sistem de semne utilizat de societate, fie o colecție de simboluri
sau o multitudine de texte care sunt interpretate de oameni; definiții negative, care reprezintă cultura
ca ceva care provine din incultură, cultura este ceea ce distinge omul de animale. „Cultura este
comunicarea simbolică. Unele dintre simbolurile sale includ abilități ale unui grup, cunoștințe,
atitudini, valori și motive. Semnificațiile simbolurilor sunt învățate și în mod deliberat perpetuate
într-o societate prin instituțiile sale.” [77, p. 1].
Abordarea sociologică definește cultura ca factor în formarea și organizarea societății.
Principiul organizator este sistemul de valori al fiecărei societăți. Valorile culturale sunt create de
societate și determină dezvoltarea. Cultura s-a aflat în atenția studiilor sociologice realizate de către
E. Durkheim, M. Weber, C. Levy-Strauss, R. Bart, T. Parsons, R. Merton. P. Sorokin și alții. P.
Sorokin interpretează conceptul de cultură ca „o anumită complexitate, creată sau modificată ca
urmare a activității conștiente sau inconștiente a două sau mai multe persoane, care interacționează
între ele sau se influențează reciproc în comportamentul lor” [79].
Fiecare societate umană are propria sa cultură specifică. Diferențele sunt asociate cu
particularitățile condițiilor de viață, prezența sau absența resurselor naturale, obiceiurile și tradițiile
existente, nivelul de dezvoltare socială. Astfel, sociologia studiază două părți ale culturii:
materială, care include produsele culturale, instrumentele, echipamentele și alte; nematerială,
adică cunoștințe existente în societate, valori, ideologie, limbaj, dezvoltare spirituală.
Creșterea rolului culturii în societate a fost confirmată de Conferința Mondială în Politici
Culturale la nivel ministerial a statelor membre și asociate UNESCO, care a avut loc în Mexico la 26
iulie – 6 august 1982. În cadrul acestei conferințe, fără a încerca să se stabilească o definiție științifică
și rigidă a noțiunii de cultură, majoritatea delegaților au acceptat definiția: „În sensul cel mai larg,
cultura poate fi un complex întreg de caracteristici distinctive de natură spirituală, materială,
3
intelectuală și emoțională, care caracterizează o societate sau un grup social. Ea include nu
numai artele și literatura, dar și modele de viață, drepturile fundamentale ale persoanei,
sisteme de valori, tradiții și credințe” [80, p. 41]. Pentru o înțelegere mai clară a noțiunii de
„cultură”, în formularea participanților la conferință, raportul prezintă și domeniile atribuite ei:
creația și interpretarea artistică, producerea și difuzarea operelor de artă, cultura fizică, sportul și
jocurile în aer liber, modurile în care o societate și membrii săi își exprimă sentimentul său pentru
frumusețe și armonie, precum și viziunea sa asupra lumii.
Din cauza dificultății formulării definiției pentru acest termen, multe state evită să elaboreze
documente oficiale în care ar prezenta o definiție a noțiunii „cultura”. Mai puțină atenție în acest
sens manifestă țările în curs de dezvoltare, cum este și Republica Moldova. În Legea culturii nr. 413
din 27.05.1999 cultura este definită ca „totalitatea modelelor de gândire, simțire și acțiune din
sferele materială și spirituală ale societății și produsul valoric al acestora” [81].

Resurse culturale.
Totalitatea surselor sau a rezervelor care pot fi valorificate.
Conceptul de resurse culturale este de bază pentru planificarea culturală. Astfel, resursele
culturale nu sunt doar produsele culturale subvenționate de stat, ci întregul „set de facilități de
infrastructură, subiecte și evenimente din viața culturală, mituri, legende, imagini și capacitatea lor de
a influența dezvoltarea societății în ansamblu și a altor sfere ale vieții: economic, politic, civic.

Cartografierea resurselor culturale.

Cartografierea este doar o parte componentă a mapării culturale.
Cartografierea culturală este întocmirea unei hărți a sectorului cultural, care dezvăluie
resursele acestuia, nevoile și oportunitățile sale, stă la baza formării politicii culturale și creează, de
asemenea, condițiile prealabile pentru intervenția intelectuală în vederea stimulării creșterii și
dezvoltării sectorului.
Hărțile pot conține doar informații reale, pot fi extinse pentru a include analize și propuneri
pentru dezvoltarea sectorului în viitor. Natura cartografierii depinde de nevoile și obiectivele
studiului, precum și de specificul piețelor care ar trebui dezvoltate.

Maparea resurselor culturale.

Maparea resurselor culturale constituie o abordare sistematică de a identifica, înregistra și
clasifica resursele culturale ale unei comunități. Implică un proces vast, de colectare, analizare si
sintetizare a informației, cu scopul de a descrie și a vizualiza resursele culturale în parametrii precum:
tradiții și obiceiuri, port, centre și colective de creație, meșteri populari, lemnari, olari, vocaliști,
4
instrumentiști, dansatori, monumente, clădiri, legăturile cu alte resurse civice (sistem de
infrastructură și transport, spații verzi, spații publice, etc), tipare de folosire, precum și caracterul
unic, respectiv identitatea unei comunități anumite.

De ce este necesară cartografierea?

Cartografierea culturală permite:
- sprijinirea dezvoltării economice a teritoriului și a industriei turismului.
Cartografierea culturală servește drept „bancă de idei” pentru crearea unei imagini atractive a
teritoriului, promovează produsele din industria locală pe piețele interne și externe, oferă un
marketing eficient pentru facilitățile turistice și dezvoltă turismul;
- planificarea dezvoltării industriilor creative. Cartografierea culturală vă permite
să identificați și să afișați concentrația spațială a clusterelor culturale, analizează și prezice
tendințele în dezvoltarea ocupării forței de muncă în sectorul creativ și elaborarea strategiilor
pentru dezvoltarea acestuia;
- identificarea și satisfacerea cererilor de informații în domeniul culturii.
Tehnologiile de cartografiere culturală permit crearea de portaluri web dinamice care să
reflecte diversitatea tematică a vieții culturale a teritoriului, oferind posibilitatea de a căuta în
baze de date și punerea în aplicare a informațiilor și solicitărilor întreprinderilor din industria
culturală, organizațiilor publice și populației în domeniul culturii;
- asigurarea planificării dezvoltării sociale a teritoriului. Cartografierea culturală
vă permite să analizați distribuția resurselor culturale între diferitele grupuri sociale ale
populației (în funcție de vârstă, educație, venituri etc.) și să evaluați disponibilitatea acestora
pentru categoriile socialmente vulnerabile de cetățeni;
- creșterea eficienței luării deciziilor manageriale în domeniul culturii.
Cartografierea culturală oferă o bază informațională pentru adoptarea deciziilor de
management bazate pe fapte în domeniul planificării și gestionării resurselor culturale ale
teritoriului, îndeplinind funcția de analiză a datelor, prezentând rezultate analizei într-o formă
vizuală și ușor de citit;
- îmbunătățirea integrării resurselor culturale în teritoriu. Unul dintre principalele
avantaje ale cartografierii culturale îl reprezintă noile oportunități de îmbunătățire a
gestionării resurselor materiale, de muncă și financiare ale organizațiilor culturale pe baza
creării unei baze de date comune, care oferă posibilitatea utilizării lor comune și a modificării
coordonate.

5
 2. Clasificarea resurselor.

Procesul de cartografiere culturală cuprinde 6 etape principale:

1. Etapa pregătitoare. 2. Determinarea instrumentelor. 3. Colectarea și prelucrarea datelor. 4.
Sinteza datelor. 5. Pregătirea raportului. 6. Prezentarea raportului.

1. Etapa pregătitoare.
În această etapă, la inițiativa autorităților culturale regionale sau municipale, a asociațiilor
profesionale, se creează un grup de lucru. Aceștia, în formă de consultări constante cu publicul și
părțile interesate, determină obiectivele viitorului studiu.
Procedura de stabilire a obiectivelor implică căutarea de răspunsuri la întrebările: De ce este
necesară efectuarea cartografierii? Ce trebuie cartografiat? Cine va fi interesat de rezultatele
cartografierii? Ce actori pot acționa ca parteneri în organizarea cartografierii culturale? Care
este acoperirea teritorială a procesului de cartografiere ?
6
 Scopul principal este de obicei dorința de a evalua starea actuală a resurselor culturale și
dinamica socio-culturală a dezvoltării teritoriului, de a identifica problemele nerezolvate, de a găsi
noi resurse culturale și oportunități de parteneriat între toți actorii din procesul cultural, de a crea o
bază de informații pentru planificarea politicii de dezvoltare culturală. În plus, pot fi stabilite
obiectivele cercetării „resurselor culturale intangibile” - legende locale, ritualuri, tradiții unice care
determină identitatea comunității și imaginea teritoriului. După cum arată experiența străină, pot fi
stabilite și obiective mai ambițioase - renașterea economiei urbane bazată pe industrii culturale etc.?
O cerință necesară pentru pregătirea cartografierii culturale este definirea parametrilor
principali ai studiului - acoperirea teritorială (regiune / oraș / district); acoperire sectorială (toate
tipurile de resurse culturale / numai artă / numai patrimoniu cultural); informații cantitative /
calitative); public țintă (intern, extern); respondenți (persoane / grupuri); formular de raport (hartă
grafică / site web / raport text).
Cartografierea culturală este un proces complex din punct de vedere tehnic care necesită
costuri financiare și de muncă semnificative, care trebuie luate în considerare și evaluate în mod
adecvat deja în etapa pregătitoare.

2. Determinarea instrumentelor.
Pasul 1. Formularea obiectivelor cercetării. În acest stadiu, repetat reflectarea și clarificarea
obiectivelor cercetărilor viitoare.
Pasul 2. Elaborarea unui registru al resurselor culturale. Registrul este o listă sistematică a
resurselor culturale care servește ca bază pentru o viitoare hartă culturală. Procesul de creare a
acestuia include dezvoltarea unui model structural al resurselor culturale, compoziția categoriilor,
subcategoriile resurselor culturale și o listă de caracteristici (atribute) care descriu această resursă
culturală.

7
8
Registrul Resurselor Culturale

Precizări:

 Selecția resurselor se va realiza în scopul punerii în valoare a culturii ca factor de

dezvoltare comunitară.

 Cadrul de întrebări fundamentale la care trebuie să răspundă această cartografiere:

• Ce ne reprezintă, ce ne oferă identitatea noastră culturală?

• Cine suntem noi?

• Care sunt principalele noastre atuuri şi resurse? Ce avem diferit, de calitate şi atractiv?

• Ce ne face pe noi unici?

• Ce am putea spune sau arăta despre noi dacă un străin ne-ar întreba?

9
  Criteriile de selecție şi de prioritizarea a resurselor vor fi cele privind: unicitatea,
atractivitatea şi calitatea acestor resurse.

1. Resurse culturale 2. Resurse adiţionale

• 1. 1.Patrimoniul cultural material • 2.1. Populaţia şi grupurile etnice,

diversitatea etnica
• 1.2. Patrimoniul cultural imaterial
• 2.2. Sevicii de ospitalitate
• 1.3. Festivaluri şi evenimente
• 2.3. Educaţie
• 1.4. Spaţii şi facilităţi
• 2.4. Biserici şi alte locuri de cult
• 1.5. Organizaţii culturale
• 2.5. Facilităţi comunitare
• 1.6. Ocupaţii culturale
• 2.6. Agricultură
• 1.7. Industrii creative
• 2.7. Resurse culinare
• 1.8. Patrimoniul natural
• 2.8.Tehnologia informaţiei şi
comunicaţii

Componente ale patrimoniului cultural imaterial:

Artefacte arheologice,
obiecte etnografice,
creații artistice,
artizanat,
opere de cultură populară,
arhive,
manuscrise,
colecții private și publice care, din punct de vedere științific, istoric, antropologic, artistic, estetic sau
tradițional, au o valoare națională și / sau universală, indiferent dacă sunt elemente izolate sau
colecții.

Componente ale patrimoniului cultural material:

Monumente,
lucrări de arhitectură,
lucrări de sculptură sau pictură,
elemente sau structuri arheologice monumentale,
cum ar fi inscripții,
gravuri sau picturi în rocă,
peșteri,
monumente funerare sau orice alt element care are valoare pentru artă, istorie sau civilizație națională
și / sau universală;

10
Componente ale patrimoniului natural:

1. Monumentele naturale constituite de formațiuni fizice si biologice sau de grupări de asemenea

formațiuni care au o valoare universală excepțională din punct de vedere estetic sau științific;

2. Formațiunile geologice și fiziografice și zonele strict delimitate constituind habitatul speciilor

animale și vegetale amenințate, care au o valoare universală excepțională din punctul de vedere al
științei sau al conservării;

3. Siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate, care au o valoare universala excepțională din
punct de vedere științific, al conservării sau al frumuseții naturale.

3. Caracteristicele resurselor culturale.

Caracteristicile pentru descrierea unei resurse culturale pot avea diferite grade de detaliere și pot
include puncte geografice, tehnologice, organizaționale, juridice, economice, demografice etc. De
exemplu, pentru a descrie o resursă culturală (un obiect, o organizație sau o persoană), pot fi utilizate
următoarele categorii:

Sectorul - comercial, de stat, sfera politică, sfera socială, educație.

Nivelul - local, regional, național.

Statutul organizațional și juridic - antreprenor individual, organizație publică, întreprindere

privată, cooperativă, angajat, parteneriat.

Rolul în cercetare - individ, organizație, persoană cheie sau lider, asociație informală, instituție,
instituție de învățământ, program guvernamental, industria culturală.

Sfera de activitate - arta profesională, creativitatea amatorilor, patrimoniul cultural, servicii

sociale, protecția drepturilor omului, recreerea, turismul, popoarele autohtone, tinerii, pensionarii,
diversitatea culturală, mediul înconjurător.

Practici culturale - patrimoniu arhitectural, patrimoniu istoric, muzee, artele literare, artele
media, artele spectacolului, artele muzicale, coregrafie, artele vizuale, cercetare, cărți.

Pe baza unei liste detaliate a categoriilor și a atributelor acestora, se dezvoltă un registrul

resurselor culturale, care arată ca o tabelă care conține informații despre toate resursele culturale ale
teritoriului, categoriile și caracteristicile acestora.

Pasul 3. Alegerea software-ului.

Instrumentul principal pentru cartografierea culturală este GIS - un sistem de informații

geografice conceput pentru a colecta, stoca, analiza și vizualiza grafic date spațiale și informații
conexe despre obiecte.

Funcțiile cheie GIS pentru a sprijini procesul de cartografiere culturală sunt: inventarierea,
analiză, evaluarea, monitorizarea resurselor culturale pentru deciziile de management. Procesul de
11
selectare a software-ului în scopuri de cartografiere culturală necesită cunoașterea caracteristicilor de
bază funcționale și de cost ale produsului software. Costul produselor software GIS variază astăzi de
la 5.000 la 10.000 de dolari. În prezent, cele mai răspândite practici interne de cartografiere culturală
sunt ArcGIS, software-ul Arc View de la ESRI, care poate funcționa atât pe Platforme Windows, cât
și UNIX.

Pasul 4. Dezvoltarea instrumentelor de colectare a informațiilor.

În conformitate cu obiectivele de cercetare definite în etapele anterioare, se dezvoltă un set de

instrumente pentru a colecta cele mai detaliate și complete informații despre resursele culturale ale
teritoriului. Necesitatea de a maximaliza cantitatea de informații necesită acces la diverse surse de
informații primare și secundare.

Ca surse secundare de informații, pot servi utilizarea bazelor de date ale agențiilor
guvernamentale, universităților și centrelor de cercetare, asociațiilor profesionale și agențiilor
independente de informare, rapoarte statistice, cărți, cărți de referință, surse Internet.

Informațiile primare sunt colectate prin cercetări speciale. Principalele metode de colectare a
informațiilor primare în cartografierea culturală sunt metodele de sondaj, interviurile în grupuri
focus, întâlnirile cu publicul etc. La cercetarea prin sondaj sunt preferate metodele mai puțin
costisitoare: sondaje online (fie prin trimiterea de chestionare către adresele poștale ale potențialilor
respondenți sau prin postarea unui chestionar pe site-ul web al organizațiilor guvernamentale
regionale (municipale), publicarea chestionarelor în presă, interviuri telefonice și personale, focus
grupuri publice. Pentru efectuarea sondajelor este utilizată eșantionul. Principalul criteriu de selecție
este statutul respondentului și tipul de informații furnizate de acesta. În funcție de statutul lor, toți
respondenții sunt împărțiți în: 1. Publicul larg. 2. Organizații (șefi și specialiști de frunte ai
organizațiilor culturale). 3. Persoane fizice (artiști independenți, muzicieni, cântăreți etc.). În funcție
de tipul de informații furnizate, respondenții sunt împărțiți în informatori cheie și de susținere.

În plus, organizațiile și persoanele pot fi diferențiate în funcție de profil - aparținând unui anumit
sector cultural.

O cerință metodologică necesară pentru dezvoltarea instrumentelor necesare este capacitatea de a

asigura amploarea anchetei. Gradul de acoperire a respondenților este asigurat prin realizarea
chestionării online și între organizații, persoane fizice și publicul larg. Scopul principal al sondajului
publicului larg este de a obține informații despre disponibilitatea, frecvența utilizării resurselor
culturale și gradul de satisfacție de calitatea acestora.

Chestionarea lucrătorilor creativi independenți, care se găsesc adesea în afara câmpului vizual al
autorităților culturale de stat, vizează schimbul de informații și prezentarea problemelor, intereselor și
nevoilor lor ca artiști individuali. Chestionarul oferă întrebări pentru a colecta informații despre
profilul activității, resursele utilizate, viziunea perspectivelor.

Se realizează un sondaj al managerilor și al angajaților organizațiilor pentru a obține informații

complete despre numele, adresa, profilul activității, statutul juridic, funcțiile îndeplinite, bugetul,
suportul material și tehnic, publicul țintă, perspectivele de dezvoltare ale organizației. Interviurile se
desfășoară, de obicei, printre informatorii cheie care sunt capabili să ofere informații cu privire la
problemele cheie de cercetare, care pot demonstra o înțelegere a problemelor și nevoilor

12
contemporane ale dezvoltării mediului cultural, o viziune a perspectivelor dezvoltării culturale a
localității și a posibilului sprijin al culturii de la agențiile guvernamentale și organizațiile publice.

Informatorii cheie sunt reprezentanți ai autorităților locale, șefi ai organelor și instituțiilor

culturale, reprezentanți ai afacerilor, ai organizațiilor publice și politice și ai lucrătorilor culturali.

O metodă specifică de colectare a informațiilor sunt focus-grupurile, care se desfășoară sub forma
comunicării de grup cu reprezentanți ai diferitelor sectoare culturale, clustere creative și comunități
profesionale, ceea ce permite să obțineți informații suplimentare de calitate mai bună.

Etapa 3. Colectarea și prelucrarea datelor.

Procesul de colectare a informațiilor este împărțit în mai multe etape. Prima etapă este anunțarea
viitorului studiu. Informațiile sunt difuzate de obicei prin comunicate de presă, reclame în presă, pe
site-ul autorităților municipale etc. Apoi vine a doua etapă - colectarea informațiilor secundare din
surse interne și externe. În a treia etapă, informațiile primare sunt colectate prin intermediul
chestionarelor, interviurilor, focus grupurilor. Listele electorale sunt utilizate pentru efectuarea
sondajelor la locul de reședință al respondenților, rețelele sociale și locurile de agrement sunt utilizate
pentru sondaje online și de audiență, iar listele sunt întocmite pe baza selecției preliminare pentru
sondajele informatorilor cheie. Pe baza informațiilor colectate, se completează un formular de
inventar. În etapa a patra, se efectuează procesarea matematică și sistematizarea datelor colectate.

Etapa 4. Sinteza datelor pe hartă.

Pas cu pas, etapa de sinteză a datelor pe hartă poate fi descrisă prin următorii pași: 1. Pregătirea
datelor pentru introducerea pe hartă. 2. Dezvoltarea legendei hărții. 3. Conversia datelor într-un
formular electronic. 4. Realizarea hărții. 5. Analiza și interpretarea datelor.

Pasul 1. Pregătirea datelor pentru introducerea în GIS.

În această etapă, informațiile primite sunt analizate pentru a respecta obiectivele declarate ale
cartografierii culturale. Informațiile colectate sunt supuse structurării repetate și sortării luând în
considerare categoriile suplimentare de date identificate etc. La un nivel mai profund, pot fi necesare
informații despre cine le folosește și de ce, dacă sunt împrăștiate pe întreg teritoriul sau concentrate
într-un anumit grup. De asemenea, este posibil să se creeze subseturi de informații legate de anumite
categorii de date, de exemplu, grupuri sociale sau sectoare culturale folosind resurse specifice, în
scopul efectuării unei analize mai aprofundate a datelor.

Pasul 2. Dezvoltarea legendei hărții.

În această etapă, harta culturală își primește designul vizual. Componentele structurale și
mijloacele de reprezentare grafică (scară, coordonate, dimensiune, simboluri, culori, pictograme) în
totalitatea lor formează așa-numita legendă - un sistem de simboluri pentru resursele culturale de pe
hartă și explicații pentru acestea. Legenda joacă rolul unui navigator pentru utilizatorii hărții
culturale, iar aici sarcina principală este de a transmite corect asemănările și diferențele dintre
resursele culturale de pe hartă.
13
 Când dezvoltați o legendă, sunt abordate următoarele întrebări: cum vor fi prezentate resursele pe
hartă, ce tipuri de instrumente vizuale vor fi utilizate pentru a le afișa, câte categorii vor fi incluse în
meniul de pe pagina de pornire etc. Un exemplu de legendă:

14
Etapa 5. Pregătirea raportului final.
Structura raportului final poate include următoarele secțiuni:
I. Scurt rezumat: 1) obiectivele proiectului; 2) amploarea proiectului; 3) concluziile 4)
prezentarea unei hărți sau a unui site cultural.
II. Relevanța și obiectivele proiectului.
III. Efectuarea cartografierii culturale: 1) conceptul și domeniul de aplicare al cartografierii
culturale; 2) indicatori de cercetare; 3) datele anchetei populației; 4) datele de cercetare ale
organizațiilor și ale membrilor publicului; 5) metode de colectare a informațiilor: chestionare,
interviuri, focus grup, întâlniri publice.
IV. Concluziile: 1) concluzii generale asupra principalelor întrebări de cercetare; 2) concluzii
pentru cazuri neprevăzute; 3) concluzie.
V. Prezentarea rezultatelor: 1) proiect de hartă sau site web; 2) o descriere a legăturilor și
relațiilor dintre subiectele politicii culturale.
VI. Recomandări.
Anexe: rezultatele ședințelor publice; instrumente pentru realizarea de sondaje și interviuri;
rezultatele întrebărilor și interviurilor; comentariile respondenților; registrul resurselor
culturale; GIS sau hartă web.

Etapa 6. Prezentarea publică. La această etapă, se dezvoltă o strategie de comunicare pentru

a atrage atenția asupra problemelor și nevoilor sectorului cultural a celor care nu ascultă, dar
trebuie să audă (aceștia pot fi autorități de stat, asociații profesionale, public larg) și cei care
susțin proiectul (participanți la proiect, respondenți, susținători).

15
 Complexul de activități de comunicare include pre vizualizări ale hărților culturale, rapoarte
prin e-mail, publicarea rezultatelor cercetării în presă etc. Prezentarea oficială a raportului
final se realizează în formă publică la ședințele Consiliului Local, conferințe, forumuri cu o
acoperire extinsă și discuții în presă ... Harta culturală este postată pe site ale administrației
locale.

4. Caracteristica resurselor culturale imateriale.

5. Resursele adiționale.
6. Perfectarea hărții resurselor culturale a localității.

16
17