ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Departamentul: „Resurse umane, Afaceri publice și Comunicare”

Cursul „Politologie”, Licență,

1. Politica ca obiect de studiu al politologiei. Sarcini, metode.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.
3. Legităţile generale, categoriile şi funcţiile politologiei.
4. Politologia în sistemul ştiinţelor politice. Etape de dezvoltare a politologiei.
5. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic.
6. Tipologia sistemelor politice. Funcţii şi trăsături.
7. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova.
8. Gândirea politică în spaţiu românesc.
9. Regimul politic. Tipuri de regim politic.
10. Esenţa şi geneza statului. Trăsăturile şi funcţiile statului.
11. Tipuri/forme de stat. Caracteristici evoluţii.
12. Statul de drept. Rolul statului în societatea contemporană.
13. Statul, concepte, factorii de apariţie a statului.
14. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice. Structura şi funcţiile partidelor politice.
15. Tipologizarea partidelor politice. Caracteristici doctrinare generale.
16. Partidele politice. Sisteme de partid. Pluripartidismul.
17. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică a activităţii şi relaţiilor politice.
18. Tipologia liderismului politic.
19. Liderul politic şi masele.
20. Doctrinele politice. Diversitatea, esenţa politică.
21. Suveranitatea şi independenţa. Statul naţiune – semnificaţii politice.
22. Ideologia politică, diversitatea diferenţele, caracteristici.
23. Cultura politică, valorile şi dimensiunile.
24. Conflictul politic, diversitatea de conflicte dimensiunea lor şi esenţa.
25. Conflicte geopolitice Divergenţe şi conflicte geopolitice în spaţiul UE şi CSI.
26. Conflictele din R Moldova, esenţe politice şi subordonare.
27. Elitele politice, caracteristica lor. Formarea și diversitatea lor.
28. Conceptul de elitism politic, evoluţie, esenţe.
29. Societatea civilă, esenţa şi evoluţia conceptului.
30. Tipologia de culturi politice, esenţe.
31. Factorii şi căile de soluţionare a conflictelor politice.
32. Alegerile ca fenomen politic. Semnificaţia lor şi funcţiile.
33. Actorii electorali. Noţiuni esenţa lor evoluţia.
34. Alegerile în R Moldova, caracteristici şi particularităţi.
35. Modernizarea politică, necesitatea, conţinutul modernizării.
36. Ideologia politică liberalistă ți neoliberalistă, caracteristici generale.
37. Conceptele contemporane şi formele democraţiei
38. Independenţa, esenţe politice.
39. Ideologia politică conservatoristă, caracteristici generale.

Conf. univ. V Sainsus

 1. Politica ca obiect de studiu al politologiei. Sarcini, metode.

Încercări de a conştientiza viaţa politică au fost întreprinse încă în antichitate, odată cu apariţia
primelor formaţiuni de stat.
Obiectul de studiu al politologiei este activitatea politică a societăţii, studiind esența ș manifestările
politicului în contextul acesteia la un moment dat și din perspectivă istorică. Scopul principal a
politologiei ca ştiinţă, este studierea,prognozarea, modernizarea fenomenelor politice în societate.
Politica este studiată ca ştiinţă de oare ce ea este sursa cunoştinţelor despre sferele vieţii societăţii,
claselor, naţiunilor, partidelor politice, instituţiilor statale. Noţiunea de ” Politologie” provine din
ambianţa a cuvintelor greceşti „Polis” – ce se traduce ca stat, şi „logos” – ştiinţă despre stat şi
ansamblul activităţilor acestuia.
Politologia – se defineşte ca obiectul care studiază, analizează, descrie sistemul politic, fenomenele
politice, compartimentele politice, legile politice conform cărora societatea activează şi se dezvoltă.
Politicul se prezintă prin 3 aspecte esențiale:
-sistem politic;
-acțiunea politică;
-gândirea politică.
Prin noţiunea de metodă se subînţelege totalitatea operaţiilor logice ce permit dezvăluirea
conţinutului obiectului de cercetare. În ştiinţa politică se utilizează cele mai diverse metode.
Metoda normativ-valorică. Fenomenele politice sunt examinate prin prisma corespunderii lor
normelor morale, dreptăţii sociale, binelui comun.
Politica, în cadrul abordării istorice, este examinată din punctual de vedere al posibilităţii de a
utiliza experienţa pozitivă din trecut în soluţionarea problemelor actuale. Unul dintre primii care a
recurs la această metodă în ştiinţa politică a fost N.Machiavelli.
O influenţă considerabilă asupra dezvoltării ştiinţei politice a avut-o metoda sociologică. Prin
intermediul acesteia putem determina corelaţia dintre politică şi alte sfere ale vieţii sociale, putem
descoperi natura socială a statului, a puterii ş.a.
Psihanaliza. Novaţia metodei psihanalitice constă în evaluarea factorilor iraţionali ai activităţii
politice care anterior erau ignoraţi. Metoda în cauză examinează mecanismele psihologice ale
comportamentului.
Metoda comparată. Esenţa acesteia constă în compararea unor fenomene politice identice ce au loc
în diferite ţări, medii culturale.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot
mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Apariţia
„ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul rând, filosofilor greci Platon şi discipolului său,
Aristotel, care în preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouă disciplină
socială, concepută ca o știință regală în rândul ştiinţelor ce vizează societatea, analizând politica din
perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze ca cetăţean.
Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferite trepte de progres
social precum perioada antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor
constitutive ale gândirii politice; perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului
religios asupra celui politic; perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca
ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea
„Principele” (1513); epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice;
perioada contemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa
politică ca ştiinţă politică distinctă.

Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii a revenit înfiinţării unor şcoli
superioare de ştiinţe politice într-o serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A.,
Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. Astfel,
în 1857, în cadrul Colegiului din Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi
ştiinţe politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din societatea americană. În anul
1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al
Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de
Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri” din Florenţa, iar în 1880 îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe
Politice din Colorado (S.U.A.).

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se cere de evidenţiat
că „descătuşarea politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării” anilor 90. La
sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare de Atestare a U.R.S.S. de a
introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei
politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de politologie şi în Republica Moldova în
contextul unei acute necesităţi de formare a unei autentice culturi politice participative, a
mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şi sistemului
politic democratic, a necesităţii formării şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din
Republica Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.
3. Legităţile generale, categoriile şi funcţiile politologiei
Domeniile de interes ale politologiei sunt:
-viața politică;
-conduita politică individuală și colectivă;
-organizarea politică;
-acțiunea grupurilor politice și relațiile dintre acestea.
Ştiinţa politică îndeplineşte în societate un şir de funcţii sociale importante (latinescul functió -
executare, realizare). Realizarea eficace a acestor funcţii contribuie la dezvoltarea stabilă a societăţii,
la stabi- lirea păcii civile şi a consensului social.
Sensul funcţiei teoretico-gnoseologice constă în determinarea naturii relaţiilor de putere, în
acumularea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele politice, în argumentarea formelor eficace
de dezvoltare a societăţii.
Politologia exercită funcţia de pronosticare. Cunoaşterea tendinţelor mondiale de dezvoltare
politică, corelaţia lor cu grupurile de interese existente în societate permite a determina în prealabil
eficacitatea deciziilor politice propuse.
Ştiinţa politică îndeplineşte şi funcţia culturală. Cetăţeanul trebuie să ştie cum se formează şi
funcţionează puterea, care sunt principiile corelaţiei dintre stat şi societate. El trebuie să-şi cunoască
drepturile şi posibilităţile sale de influenţă asupra puterii. Politologia permite perceperea logicii
modificărilor sociale, determinarea căilor raţionale de participare în viaţa politică. În felul acesta,
ştiinţa politică îl înarmează pe cetăţean cu experienţă şi cultură politică, îl formează ca subiect
conştient şi independent al procesului istoric.
4. Politologia în sistemul ştiinţelor politice. Etape de dezvoltare a politologiei.
Fiind o știință a studiului societății, a politicului, politologia face parte atât din cadrul științelor
sociale, cât și a celor politice. Ea se află în relații de comunitate, dar și de identitate, particularitate
cu științele sociale: istoria, filosofia, economia. Un al doilea plan al relațiilor, raporturilor este cel
dintre politologie și științele politice de ramură: filosofia politică, sociologia politică, antropologia
politică, doctrina politică, etc. Relațiile de comunitate dintre politologie și științele politice sunt date
de politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor științe. Drept concluzie putem
afirma că: politologia este singura știință politică care studiază politicul în ansamblul său, pe
când celelalte științe politice cercetează doar unele segmente, părți ale acestuia.
Politologia, ca știință, a apărut și s-a dezvoltat pe măsura evidențierii tot mai pregnante a politicului
în viața socială și a dezvoltării celorlalte științe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca
politologia să nu apară de la început ca o știință distinctă în raport cu alte științe sociale și, în mod
deosebit, cu alte științe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp, politologia se regăsește
sub denumirea de știința politicii sau ca părți ale altor științe. Există și situații în care obiectul său de
studiu se confundă cu alte științe politice.
Momentele importante ale apariției și dezvoltării politologiei se leagă de diferitele trepte de progres
social precum perioada antichității, cu diferitele sale centre (Orientul antic, Grecia antică, Roma
antică), caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale politologiei. Drept exemplu poate
servi lucrarea lui Platon „Statul”, în care este expusă concepţia lui despre un stat ideal. În dialogul
„Politicul” este expusă mai în detalii şi mai tipic tipologia formelor de conducere: monarhia, puterea
minorităţii şi puterea majorităţii. După Aristotel, statul este „creaţie a naturii”, produs al dezvoltării
naturale. La baza lui se găsesc necesităţile oamenilor. Lui Aristotel îi aparţine denumirea celebră a
omului ca „animal politic” ori social, deoarece polisul este societatea.; Perioada feudală
caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii de care
se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modern. Reprezentanţii tipici ai Epocii
Renaşterii se caracterizau prin energie, iniţiativă, credinţă în forţele lor. După ani de dominaţie a
teologiei, în centrul atenţiei s-a dovedit a fi omul. S-a format concepţia umanismului care se
concentra pe necesităţile, interesele, natura omului. Anume atunci ia naştere individualismul ca
proclamare a valorii individuale a omului.; epoca modernă, în care se lărgește sfera de cuprindere a
politologiei ca știință. Iluminiştii au supus unei critici orânduirea feudală şi superstiţiile religioase,
inegalitatea în drepturi.; perioada contemporană, când politologia cunoaște o largă dezvoltare și
când se conturează clar că știință politică distinctă.
5. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic.
Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile dintre societate şi stat, caracterizează
procesele politice care includ instituţionalizarea puterii, starea şi nivelul activităţii politice în
societate, caracterul participării politice, relaţiile politice neinstituţionale.
Sistemul politic al unei societăţi concrete este determinat de sistemul social, forma de guvernare,
tipul statului, caracterul regimului politic, relaţiile social-politice, statutul politico-juridic al statului,
caracterul relaţiilor politico-ideologice şi culturale în societate, tradiţia orânduirii istorice şi
naţionale a vieţii politice.
Sistemul politic există în spaţiul politic al societăţii care are limite teritoriale (schiţate de frontierele
ţării) şi funcţionale, determinate de sfera de acţiune a sistemului politic şi părţile lui componente la
diferite niveluri ale organizării politice a societăţii. Dinamismul sistemului politic diferă de
instabilitate; el determină capacitatea de a se dezvolta, de a se adapta la schimbările din societate.
Sistemul politic reprezintă un proces de relaţii politice, de activitate politică şi de instituţionalizare a
lor, întrucât formele neinstituţionale ale vieţii politice (grupurile de interese, mişcările de iniţiativă,
asociaţiile) în procesul autoorganizării lor neapărat evidenţiază centre de conducere, lideri şi anturaj,
formează reguli de comportament şi organe instituţionale.
Funcțiile sistemului politic:
-direcționarea dezvoltării prin decizii ce privesc totalitatea vieții sociale;
-asigurarea stabilității și integrității prin contracararea proceselor de dezintegrare și haos social;
-adaptarea la modificările interne și externe ce au loc în stat;
-integrarea societății în jurul scopurilor social-politice și valorilor ideologice, culturii politice.
6. Tipologia sistemelor politice. Funcţii şi trăsături.
Tipuri de sisteme politice (raportate la democrație)
 Sistemul politic democratic-ce oferă posibilitatea partidismului.
 Sistemul politic dictatorial (unipartidismul);
 Sistemul politic rațional – legal, unde legitimitatea și consensul reiese din gradul de
concordanță al naturii și concepția guvernanților.
 Sistemul politic autoritar se diferențiază prin concentrarea întregii puteri politice într-un
centru unic de adoptare a deciziilor politice; extinderea maximă a competențelor puterii
executive; participarea politică limitată a partidelor și mișcărilor neguvernatoare, precum și a
deposedării acestora de atribuții pentru realizarea puterii; realizarea strictă a principiului
nomenclaturist. Centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative, limitarea
activității partidelor și organizațiilor de opoziție, limitarea drepturilor și libertăților
cetățenilor ș.a. constituie atribute nemijlocite a sistemului politic autoritar.
Tipologia sistemelor politice (Max Weber)
 Sisteme politice raționale, în care puterea aparține guvernului și numai în mod legitim.
Exercitarea ei intră în sfera obiectivă, stabilită de lege (republici).
 Sisteme politice tradiționale, în cadrul cărora puterea se bazează pe caracterul sacru al
tradițiilor. Legile și legitimitatea puterii nu pot fi contestate de populație. (monarhii)
 Sisteme politice carismatice, puterea este deținută de un lider carismatic, care convinge
populația în calitățile sale excepționale. El își imaginează că i s-a permis să îndeplinească o
misiune ,,de excepție’’ în istorie și că este îndreptățit să impună cea mai bună dintre ordinele
politice, de aceea cere de la mase susținere și supunere absolută. (Hitler în Germania,
Mussolini în Italia, Stalin în URSS)
Tipologia sistemelor politice (Gabriel Almond, axată pe valorile culturii politice)
 Sisteme politice anglo-americane. Sunt atribuite Marii Britanii,SUA, Canadei, Australiei şi
Noii Zeelande. Ele se axează pe principiile şi valorile liberal-democratice. Există o cultură
politică omogenă (valorile impărtăşite de elită şi mase sunt aceleaşi).
 Sisteme politice european-continentale. Includ state europene ca Franța, Germania, Italia,
Spania, Portugalia etc. Incontestabil, sunt sisteme democratice, însă evoluția lor nu a fost
rectilinie, înregistrand devieri radicale (instaurarea regimului totalitar în Germania şi Italia, a
celui autoritar în Spania şi Portugalia).
 Sisteme politice preindustriale sau parțial industrializate. Pot fi atribuite unor state din
Asia, Africa, America Latină, precum şi din Europa de Est. În cadrul sistemelor există un
grad avansat de diferențiere a instituțiilor şi valorilor politice. Cultura politică este
fragmentată şi deseori are o formă rudimentară. Guvernarea este, de regulă, autocrată şi tinde
spre autoritarism. Nu se respectă drepturile şi libertatile fundamentale, nici principiul
separării puterilor in stat.
 Sisteme politice totalitare. Se caracterizează prin monopolizarea puterii de către un partid
politic, a cărui ideologie devine a statului. Statul exercită controlul asupra tuturor sferelor
vieții sociale: economie, cultură, religie, familie etc. Cultura politică este una de subordonare
şi nu se respectă drepturile şi libertătile omului. Exemple: Germania nazistă, Italia fascistă,
URSS, Coreea de Nord, Cuba, China (pană in anii '90).
Sisteme politice conform criteriului politico național
 Sisteme politice liberal-democratice. Se referă la societătile contemporane care s-au
realizat ca state naționale. Drepturile cetățeneşti sunt considerate valoarea politică supremă.
Problema națională a fost soluționată, societatea nefiind divizată conform clivajelor
etnolingvistice sau religioase. Sistemul politic poartă un caracter pluralist şi
ondiscriminatoriu, orice decizie exprimând interesele tuturor categoriilor sociale. Acest
sistem evoluează spre un stat postnațional.
 Sisteme politice național-democratice. Sunt atribuite societătilor care suferă de deficit
identitar. Deşi există instituții statale democratice, ele nu au reuşit să integreze întreaga
societate, care continuă să fie dispersată conform criteriilor etnice, lingvistice sau religioase.
Sunt puternice sentimentele naționaliste, statul prezentandu-se ca una dintre valorile politice
supreme.
Tipuri de sisteme politice
 Sistemul politic Francez -regim republican cu preşedinte ales direct pentru o perioadă de 7
ani. Puterea legislativă este executată de parlamentul bicameral format din Adunarea
Populară (491 deputati) şi Senat (295 deputați) senatorii sunt aleşii locali de consiliile
municipale, pentru o perioadã de 9 ani iar o treime pentru o perioadă de 3 ani, deputații sunt
alesi prin vot direct pentru o perioadă de 5 ani. Proiectul de lege poate deveni lege dacă trece
în aceiaşi formă prin ambele camere, în caz de dezacord rolul principal revine Primului
Ministru.
 Sistemul politic Britanic - monarhie constituțională, regat ereditar. Seful statului Regina are
doar îndatoriri simbolice, puterea aparține primului ministru şi guvernului, Monarhul
urmează recomandările guvernului. Puterea legislativă este exercitată de un parlament
bicameral, constituit din camera comunelor (650 deputați aleşi direct pentru o perioadă de 5
ani), camera Lorzilor (compusă din membri ereditari) şi membri numiți 314.
 Sistemul politic al SUA-republică federală, Preşedintele ales pe o perioadă de 4 ani care are
şi funcția de sef al statului și seful executivului funcția de prim ministru nu există, s-a
verticalizat şi centralizat puterea. În SUA cetățeanul este subiect al două guvernări
independente una la nivel unional alta la nivel local.
7. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova.
Este instituit la 9 aprilie 1918 prin declaratia de unire un sistem politic de factură occidentală, în
baza constituției de la 1923 cu principii şi norme democratice. Constituția de la 1923 a menținut
separarea puterii în stat. Puterea legislativă era executată de rege şi parlament.
Perioada interbelică a fost una instabilă deoarece au avut loc 11 alegeri parlamentare, şi au fost
schimbate 33 de guverne.
După 1940 se instalează un sistem politic dictatorial de tip sovietic. Sovietele de deputați ai
norodului exercită puterea de stat, toate organele se aflau sub controlul sovietelor, sistemul se baza
pe centralismul democratic, alegerea de jos în sus, organul suprem executiv Sovietul de Miniştri.
Nucleul sistemului politic era PCUS. PCUS al Moldovei era o structură combativă.
Adaptarea sistemului politic la rigorile democratice începe la 1989, Sovietul Suprem - Parlament.
Sovietul Miniștrilor Guvern, Sovietele-consilii, primării.
Adoptarea Constituţiei Republicii Moldova (29 iulie 1994), în baza căreia s-a trecut la edificarea
statului de drept, a sistemului instituţional al puterii. Actuala Lege Fundamentală a ţării oferă o
concepţie clară despre raporturile dintre individ şi stat.

8. Gândirea politică în spaţiu românesc.

Istoria este fundamentul pe care ne străduim să edificăm prezentul şi viitorul, ne motivează
să tindem spre o dezvoltare politică, socială, economică a societăţii în care trăim. Tot istoria
demonstrează că forţa motrice a dezvoltării unei societăţi o reprezintă personalităţile ilustre. Nu
există popor să nu fi avut o istorie a gândirii politice sau gânditori, personalităţi care ar fi promovat
idei noi. Spațiul românesc se poate mândri cu prezenţa în cadrul istoriei noastre a unor personalităţi
marcante, cunoscute chiar în plan mondial, și atunci cu siguranță îi vom menționa pe;
-Nicolaie Bălcescu, gânditor politic revoluționar, a meditat pentru drepturile naționale a românilor
egale pentru cei din Transilvania precum şi în Europa;
-Mihail Cogâlniceanu a contribuit la formarea modernă a statului român, unirea în granițele
geografice firesti;
-Al Ioan Cuza fondatorul statului român modern, a realizat reforme structurale politice;
-Mihai Eminescu a pledat în opera sa pe libertate şi independență națională, libertate socială, respect
pentru personalitatea umană;
-Titu Maiorescu consolidarea României modernă şi unitate națională;
-Nicolaie Iorga a dezvoltat doctrinele politice ale partidelor politice;
-Ion Pelivan a indus ideile politice liberaliste.
9. Regimul politic. Tipuri de regim politic.

Regim politic-modalitatea de a exercita puterea politică.

Regimul politic ar putea desemna ansamblul metodelor și mijloacelor instituționalizate cu
ajutorul cărora guvernează cei care dețin puterea politică.
Marxismul defineşte regimul politic drept un ansamblu de instituţii şi raporturi politice, prin
intermediul cărora o clasă socială îşi impune interesele şi voinţa întregii societăţi.
Pentru determinarea regimului politic, M.Duverger, în lucrarea sa „Institutions politique”, ia în
seamă specificul organelor puterii de stat şi modalităţile de realizare a actului de guvernare.
G.Bouthoul, în „Sociologie de politique”, determină regimul politic prin gradele de libertate a
cetăţenilor.
Politologul de formaţie marxistă T.B. Bottomore suprapune regimului politic termenul de sistem
politic
Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic şi, în
consecinţă, prin regim politic se înţelege modul concret de organizare, instituţionalizare şi
funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în
cadrul unei comunităţi sociale sau al unui sistem social global;
Tipuri de regim democratic
Regim democratic - organele de stat se constituie şi acționează prin consultarea cetățenilor prin
respectarea voinței şi intereselor acestora. Primele au apărut în epoca modernă cu precădere în
statele dezvoltate;
Regim dictatorial- organe de stat constituite abuziv voinței cetățenilor, împotriva voinței lor ce
reprezintă interesul minoritar de grup în contradicție cu interesele generale ale societății.
Totalitarismul (lat. totalis) reprezintă regimul care controlează și reglementează în totalitate sferele
politică, socială, economică şi culturală ale societății. Termenul a fost utilizat pentru prima dată de
Benitto Mussolini între anii 1923-1925, pentru a denumi o stare a societății considerată ideală pentru
realizarea țelurilor fascismului.
Caracteristici totalitariste

 fuziunea puterilor; centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieții sociale;

 violența şi represaliile în masă organizate de organele de coerciție;
 realizarea unui consens total în randurile cetățenilor, consens echivalent unei supuneri
necondiționate faţă de putere:
 teatralizarea la scară națională a vieții politice (parade, venerarea conducătorilor,
reconstruirea trecutului glorios);
 planificarea proceselor economice de un singur centru, prezenta proprietății de stat.
Autoritarismul. Regimul în care funcționarea puterii nu este în conformitate cu principiile şi normele
statului de drept, iar mecanismul formării organelor de stat se bazează pe excluderea cetățenilor de
la alegerea nemijlocită a reprezentanţilor puterii. Au venit la putere în urma falsificării masive a
alegerilor.
Trăsăturile autoritarismului
 preşedintele, şeful statului este ales pe viată;
 puterea nelimitată, absenţa controlului puterii din partea cetătenilor;
 societatea civilă foarte slabă;
 suprimarea de către stat a disidenței politice, etnice şi religioase;
 mass-media controlată;
 alegeri controlate sau falsificate.
 serviciile şi indicatorii sociali sunt în continuă decădere (foarte des statele autoritare sunt
țări sărace);
 economia este organizată centralizat;
 utilizarea frecventă a violenței;
 nu tolerează concurența în sfera politicii.
Cleptocrația și Ineptocraţia
Cleptocratia definește de obicei un regim corupt, cinic şi imoral, caracterizat prin lăcomie şi lipsă de
scrupule. Cleptocrații se închină banilor, banilor mulți şi credinței că poți cumpăra cu ei tot ce vrei.
Dicționarul Cambridge definește "cleptocrația" ca fiind o societate în care liderii aspiră să devină tot
mai bogați şi mai influenți, furând de la restul oamenilor prin înșelăciune".
Ineptocrația este regimul care promovează incompetența, construită pe multă trufie, ignoranță şi
autosuficientă, pe fundalul unui placid tranzacționalism moral. Altfel spus, cei pe care-i numim de
obicei "ineptocrați" sunt persoane care nu pun mare preț pe principii morale şi se cred mult "peste
orice legi", considerând că datorează poziţiile lor "de conducere" exclusiv bunăvoinței șefilor, a
seniorilor, mandatul cărora îi face sa se simtă aproape nemuritori. Legile sunt ignorabile, inutile, sau
utile dacă acest lucru convine oportunist şefului.
Ineptocrații nu au convingeri, nici principii pentru care ar muri, ci doar instincte de supraviețuire.
Tocmai din acest motiv ei sunt adeseori promovați şi prețuiți pentru devotamentul lor orb, aproape
fanatic în favoarea unor șefi dogmatici, care nu le cer decât să servească acestui dogmatism cu cât
mai mult entusiasm şi cât mai puţină creativitate. Ineptocrații nu pot fi nici eficienți și nici social
utili, ei sunt indispensabili unor regimuri fricoase și efemere.
10. Esenţa şi geneza statului. Trăsăturile şi funcţiile statului.
Statul realizează rolul de instituţie centrală a sistemului politic şi se caracterizează printr-o structură
complexă instituţională cu funcţii specifice ,cu anumite particularităţi tipologice şi formă de
guvernare.
Originile statului:
• teocratică unde statul este o creație divină;
• patriarhală din care statul are geneza de la familie sau din puterea monarhului, idee expusă și de
Confucius;
• contractuală potrivit ei statul a apărut ca rezultat al înțelegerii dintre putere și cetățeni;
• organistică, statul apare ca sistem de a asigura funcționalitatea sistemului social;
• teoria violenței susține că statul a apărut ca finalitate a stărilor conflictuale dintre oameni;
• teoria rasistă statul a apărut ca rezultat a luptei dintre rase;
• teoria pluralistă definește că statul a apărut prin necesitatea protejării diversității politice.
Spre sfârşitul secolului XIX a fost elaborată teoria generală a statului, care defineşte parametrii
principali ai statului contemporan ca elemente constitutive importante – teritoriul, populaţia, puterea
suverană.
Statul este principala instituție a sistemului politic, pin intermediul căruia se realizează organizarea
societății. Montesquie prezintă statul ca o instituție centrală bazată pe legi și trei elemente structurate
ale puterii:legislativă executivă și judecătorească.
Din conținutul definiției se desprind principalele trăsături ale statului precum:
- este instituția politică cu cel mai înalt grad de organizare și structurare. Sub acest aspect, statul are
trei componente bine conturate și strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă și puterea
judecatorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât și local.
-constituie o organizație politică a unei comunități umane pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere
stricte;
- are caracter suveran, prin faptul ca reprezintă organizarea politică a unei comunități în cadrul unei
frontiere, ca expresie a voinței cetățenilor;
- este o instituție specializată, care asigură funcționalitatea socială prin contribuții financiare ale
cetățenilor, (impozite).
Esenţa socială a statului se realizează prin direcţiile principale de activitate a lui, numite funcţii. Este
general acceptată divizarea funcţiilor statului în interne şi externe. Cele interne apără proprietatea,
ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, creează condiţii necesare consolidării economiei
de piaţă, atenuează efectele şomajului şi ale reconversiei forţei de muncă, înlătură efectele
calamităţilor. Cele externe se exercită întru dezvoltarea relaţiilor economice, politice, culturale şi de
altă natură cu alte state pe baza principiilor colaborării multiculturale, egalităţii depline, respectului
mutual şi avantajului reciproc.

11. Tipuri/forme de stat. Caracteristici evoluţii.

Forma statului, ca totalitate a indicilor externi, include trei elemente –forma orânduirii de stat, forma
de guvernare şi regimul politic.
Forma orânduirii de stat reflectă organizarea administrativ-teritorială a statului, corelaţia dintre
organele centrale, regionale şi locale din perspectiva caracterului interdependenţei subiecţilor
constitutivi şi a dimensiunilor teritoriale ale lui. Există următoarele formaţiuni statale:
1. Statul unitar – se deosebeşte prin unitatea politică deplină, este indivizibil şi presupune o putere
politică piramidală. Conducerea se efectuează ca o ordine juridică, fundamentată pe Constituţie, a
cărei putere se răspândeşte asupra întregului teritoriu.
2. Federaţia – o uniune de state unde Constituţia federaţiei coexistă cu constituţiile subiecţilor
federaţiei; există dubla cetăţenie; dubla structură a puterii, cand paralel cu organele federale ale
puterii există şi acţionează şi organele puterii subiecţilor federaţiei.
3. Confederaţia – caz aparte de asociere a statelor, care respect suveranitatea membrilor săi. O stare
de trecere a oranduirii de stat spre definitivare, (Elveția)
Prin forma de guvernare a statului se subînţelege modul de constituire a puterii supreme în stat,
principiile coraportului dintre ramurile de putere şi gradul de participare a cetăţenilor la procesul de
constituire a lor. Deosebim două forme de guvernare – republica şi monarhia.
Republica – forma de guvernare, în care toate organele puterii supreme de stat sunt alese de către
popor sau se constituie de către instituţia reprezentativă naţională. Există trei forme de guvernare
republicană – prezidenţială, parlamentară, mixtă.
 În cea prezidenţială şeful statului este concomitent şi şeful guvernului; funcţia de prim-
ministru lipseşte. Guvernul constituit de către prezident este responsabil doar în faţa lui.
Prezidentul nu deţine dreptul de dizolvare a parlamentului. Procedura impicimentului
presupune responsabilitatea juridică a prezidentului în caz de necoincidenţă a activităţii
lui cu prevederile Constituţiei.
 Republica Parlamentară declară supremaţia puterii legislative. Parlamentul constituie
Guvernul din membrii partidului majoritar. Această formă de guvernare poartă caracter
accentuat partitist, iar guvernul, format astfel, este responsabil pentru activitatea sa în faţa
parlamentului. (Moțiunea de cenzura, moțiune mică)
 Forme mixte (semiprezidențială sau semiparlamentară) este ales direct de popor şi înzestrat
cu prerogative ce-i permit să acţioneze independent de guvern. Paralel cu prezidentul aici
acţionează şi prim-ministrul, responsabil in faţa parlamentului.
Un alt tip de guvernare statală este monarhia, în care juridic puterea supremă prin moştenire o
deţine monarhul. Monarhia se realizează ca absolută şi constituţională.
 Monarhia absolută se caracterizează prin lipsa totală a organelor reprezentative şi
concentrarea puterii de stat în mâinile monarhului (Arabia Saudită, Qatar, Oman).
Sub influenţa procesului de modernizare, în unele ţări monarhia evoluţionează în constituţională,
care, condiţional, se împarte în dualistă şi parlamentară.
 În monarhia dualistă coexistă puterea monarhului şi puterea parlamentului (Iordania, Maroc),
însă parlamentul, căruia Constituţia îi acordă împuterniciri legislative, nu are aproape nici o
influenţă asupra guvernului. Chiar şi funcţia legislativă este esenţial limitată de monarh prin
dreptul lui de veto.
 Monarhia parlamentară, ca formă de guvernare, constituie inversarea celei dualiste. Formal,
monarhul este organul suprem al puterii executive. Real, însă, puterea executivă aparţine
prim-ministrului, puterea legislativă – parlamentului, iar monarhul îndeplineşte doar sarcinile
ceremoniale ale puterii de stat.
Există aşa forme de guvernare, care includ în sine elemente atât din monarhii, cât şi din republici.
Un model elocvent reprezintă Malaysia, în care, conform Constituţiei, se afirmă o formă rară de
monarhie –eclectivă. Şeful federaţiei Malaysiei devine unul dintre cei nouă monarhi pretendenţi ca
reprezentanţi ai subiecţilor federaţiei ales de către Consiliul guvernatorilor pe o perioadă de cinci
ani.
12. Statul de drept. Rolul statului în societatea contemporană.
Statul de drept – garant al democraţiei
Statul de drept este statul în care domneşte dreptul şi legea.
Statul de drept asigură supremația legii.
Puterea trebuie să fie organizată în aşa mod încât să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor de
fărădelegile şi samavolnicia puterii.
Puterile legislativă şi executivă nu trebuie să fie concentrate în mainile unui şi aceluiaşi om sau
instituţie, deoarece, în caz contrar, cei care deţin puterea sunt şi cei care adoptă legile, convenabile
doar lor.
Puterea judecătorească trebuie să fie independentă. (Montesquieu)
Responsabilitatea reciprocă a statului și a cetățeanului.
Principiile statului de drept
 Supremaţia legii ne apare ca primul principiu fundamental.
 Caracterul nestrămutat al drepturilor şi libertăţilor, al demnităţii şi probităţii personalităţii, al
protecţiei şi garantării lor.
 Presupune prezenţa unor forme efective de control şi supraveghere a respectării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeanului.
 Divizarea puterii de stat în legislativă, executivă, judecătorească, cu condiţia că ele se
controlează şi se echilibrează reciproc în limitele legii.
 Responsabilitatea reciprocă a cetăţeanului şi statului.
Tipuri de state
Statul tradițional bazat pe credință în forța și viabilitatea tradițiilor, adeseori coincide cu monarhia ca
formă de stat. De regulă are slabe perspective în fața proceselor de modernizare politică.
Statul modern apărut în urma revoluțiilor burgheze, bazate pe ideia că puterea trebuie să aibă o bază
rațională și legitimitate.
Statul național este corelat cu sentimentul național, conștiința națională. Știința de carte, birocrația și
armata a adus la apariția statelor națiune în modernism.
Statul reduce din libertățile individuale !!!
Daca vrei democrație, pastrează-ți suveranitatea!!!

13. Statul, concepte, factorii de apariţie a statului.

Statul este principala instituție a sistemului politic, prin intermediul căruia se realizează organizarea
societății.
Noțiunea de stat provine de la latinescul status – stare de repaus, romanii foloseau noțiunea de
civitas semnificând – cetate, germanii au utilizat noțiunea de land - țară stat.
Noțiunea apare pentru prima dată în lucrarea lui N Machiavelli în secolul XVII, el considera statul o
organizație politică națională, sub egida unei monarhii absolute, înscrisă în limitele unui teritoriu.
Montesquie prezintă statul ca o instituție centrală bazată pe legi și trei elemente structurate ale
puterii: legislativă executivă și judecătorească.
Immanuil Kant definește statul ca o grupare a oamenilor supuși regulilor de drept.
În concepția marxistă statul este un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.
V.S. Soloviov opinează, metaforic, că statul există nu pentru a transforma viaţa în rai, ci pentru a
împiedica transformarea ei în infern.
Statul este o formă specială de organizare a puterii politice în societate, care se caracterizează printr-
o deplină suveranitate, deţine monopolul legitim de constrângere a populaţiei şi dispune de un aparat
special de conducere a societăţii.
Originile statului:
• teocratică unde statul este o creație divină;
• patriarhală din care statul are geneza de la familie sau din puterea monarhului, idee expusă și de
Confucius;
• contractuală potrivit ei statul a apărut ca rezultat al înțelegerii dintre putere și cetățeni;
• organistică, statul apare ca sistem de a asigura funcționalitatea sistemului social;
• teoria violenței susține că statul a apărut ca finalitate a stărilor conflictuale dintre oameni;
• teoria rasistă statul a apărut ca rezultat a luptei dintre rase;
• teoria pluralistă definește că statul a apărut prin necesitatea protejării diversității politice.
Procesul apariției statului a fost unul obiectiv, determinat de urmatorii factori:
- dezvoltarea de ansamblu a societății în plan social, organizatoric, economic și politic;
- trecerea la sedentarism a impus existența și apărarea unui teritoriu și în strânsă legătură cu acestea,
existența unei instituții politice adecvate, concretizate în stat;
- apariția proprietății private, diviziunea socială a muncii și a plusprodusului a determinat
deasemenea apariția unor instituții politice autonome care să reglementeze relațiile dintre
producători, dintre membrii societății.

14. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice. Structura şi funcţiile partidelor politice.

Partidele politice se numără printre cele mai importante instituţii ale sistemului politic.
Max Weber pune accentul pe organizare, considerand că partidul este o asociaţie de oameni liberi,
voluntar constituită, necesară societăţii, cu un anumit program, cu obiective ideale şi/sau materiale.
Benjamin Constant – subliniază aspectul ideologic al fenomenului: un partid este o reuniune de
oameni care profesează aceeaşi doctrină politică.
Sigmund Neumann, de exemplu, consideră că partidul politic este organizaţia închegată a forţelor
politice active ale societăţii, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale şi care luptă
deschis pentru câştigarea maselor, luptă în care se întrec cu o altă grupare sau cu mai multe grupări
având concepţii diferite.
Dimitrie Gusti - partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni uniţi în mod permanent prin interese
şi idei comune, de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină politică, a ajunge la putere,
a guverna pentru realizarea unui ideal etic şi social.
Edmunt Burke consideră că partidele politice sunt un ansamblu de oameni uniți pentru a lucra în
comun pentru interesul național.

Geneza partidelor este din antichitate. În Grecia lupta de putere în polisuri era între partidul
aristocraților și partidul democraților. În Roma antică în perioada republicii erau cunoscute ciocniri
între (optimates) și (populares).
Partidele politice apar şi se dezvoltă în epoca modernă. Geneza lor fiind strict legată de modernizarea
(în cazul dat, democratizarea societăţii), de maturizarea societăţii civile, de creşterea gradului de
complexitate a procesului politic etc. Se are în vedere conştientizarea de către individ a faptului că el
are dreptul şi poate să se implice în exercitarea puterii politice influenţâd-o. Primele partide apar în
Europa Occidentală şi în America de Nord. În Anglia partidul conservator (tories) și (whigs) liberali;
în SUA federaliști și republicani; în Franța iacobinii și gerondinii.

Partidul politic presupune:

-organizaţie relativ stabilă, formată în baza asocierii libere a cetăţenilor;
-angajarea unei doctrine politice anumite;
-concurenţă/luptă cu organizaţii similare pentru caştigarea sprijinului din partea cetăţenilor cu drept
de vot;
-reprezentarea intereselor anumitor segmente sociale;
-cucerirea, menţinerea şi exercitarea puterii politice.
Funcțiile partidelor
 Funcția de mediere dintre cetățeni și stat. Partidul politic este liantul ce asigură comunicarea
între cetăţeni şi puterea politică.
 Funcţia de exercitare a puterii politice. Partidele politice sunt principalii actori ai procesului
electoral. Ele sunt acelea care, prin obţinerea majorităţii la alegeri, controlează puterile
legislativă şi executivă;
 Funcția de control și critică asupra puterilor executive și legislative (opoziția); Partidele sunt
în stare nu doar să exercite puterea politică, ci şi să o monitorizeze în calitatea lor de opoziţie.
 Funcția de mobilizare socială;
 Funcția de recrutare și selectare a personalului;
 Funcția de elaborare de ideologii doctrine și programe. Funcţionarea partidelor este imposibilă
fără adoptarea unui program, fără aderarea la o doctrină.

15. Tipologizarea partidelor politice. Caracteristici doctrinare generale.

Tipologia partidelor politice
Conform genezei (Maurice Duverger):
1) partide de creaţie internă (în interiorul corpului reprezentativ / parlamentului). De exemplu, Partidul
Conservator din Marea Britanie, care a apărut în baza grupului parlamentar al „tories”;
2) partide de creaţie externă (în afara corpului reprezentativ / parlamentului). De exemplu, Partidul
Social-Democrat din Germania (PSDG), care s-a format în afara parlamentului german (a doua
jumătate a secolului al XIX-lea) cu scopul de a accede în legislativ şi a promova interesele clasei
muncitoare;
Conform criteriului organizaţional (Maurice Duverger):
1) Partide de cadre. Sunt formaţiuni politice formate dintr-un număr relativ mic de membri activi, dar
care excelează prin prestigiu, carismă, posibilităţi financiare şi aptitudini manageriale. Forţa unui
astfel de partid se originează în personalitatea militanţilor (membrilor activi) şi nu în numărul acestora.
Partidele de cadre sunt descentralizate şi flexibile, iar ideologia de multe ori cedează în faţa pragmatis-
mului. Drept exemplu, poate servi Partidul Republican din SUA;
2) Partide de masă. Organizaţii social-politice ce se bazează pe numărul mare de membri activi.
Aceştia acţionează ca un tot unitar şi se supun totalmente conducerii partidului. Partidele de masă sunt
puternic centralizate şi ideologizate. Spre deosebire de partidele de cadre, cele de masă se bazează
mai mult pe cantitate decât pe calitate. Drept exemplu al partidelor de masă poate fi invocat cazul
formaţiunilor comuniste;
Conform doctrinei (ideologiei) împărtăşite:
Partide liberale, ca valori au pluralismul politic, individualismul, libertatea economică, toleranţa
culturală.
Partide conservatoare, pledează pentru aşa valori ca: tradiţia (rezistenţa la schimbare), ordinea,
autoritatea statului. În prezent, denumirea „conservator” şi-au păstrat foarte puţine formaţiuni.
Partide creştin-democrate, programul lor politic conţine anumite valori ale eticii creştine:
personalitatea, solidaritatea, familia, tradiţia... Partidele creştin-democrate, în formula lor actuală, sunt
o creaţie recentă.
Partide social-democrate. Sunt partide socialiste de natură reformistă care au apărut la sfarşitul
secolului XIX, social-democraţia nega necesitatea schimbării puterii politice prin violenţă (revoluţie),
considerând că alegerile sunt principalul mecanism de legitimare a puterii politice, iar reforma este
unica modalitate a schimbărilor sociale. Fundamentul ideologic al acestora este constituit din principii
ca: democraţie, solidaritate, echitate socială, economie mixtă etc.
Partide comuniste (marxiste). Comunismul pledează pentru egalitatea (totală) a indivizilor unei
societăţi, pentru desfiinţarea claselor sociale, pentru proprietatea comună asupra mijloacelor de
producţie şi a tuturor bunurilor, care depăşesc stricta necesitate personală.
Partide socialiste
Partide ecologiste. Sunt partide politice tinere, care au apărut în a doua jumătate a secolului XX, pentru
a face faţă problemelor de natură ecologică ce se fac simţite în societăţile postindustriale. Mişcarea
politică ecologistă, sau mişcarea „verzilor”, se bucură de succes în societăţile preocupate de
problemele protejării naturii, de efectele dezvoltării economice a omenirii. Partidele ecologiste deţin
poziţii solide în Germania, Olanda etc.
Partide „agaţă-totul” (catch-all-party). Termenul este lansat în a doua jumătate a secolului XX de
către Otto Kirchheimer pentru a desemna formaţiunile politice care nu se orientează în mod strict spre
o anumită doctrină politică sau spre un anume segment social (muncitori, intelectuali etc.).
Conform reprezentării parlamentare:
1) partide parlamentare. Sunt partidele care în rezultatul alegerilor parlamentare reuşesc să obţină un
anumit număr de mandate parlamentare. (Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM),
Alianţa „Moldova Noastră” (AMN), Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD), Partidul Democrat
din Moldova (PDM);
2) partide extraparlamentare. Sunt formaţiuni care nu se bucură de reprezentare parlamentară. Printre
cele mai cunoscute partide extraparlamentare din Republica Moldova menţionăm: Partidul Social-
Democrat din Moldova (PSDM), Partidul Liberal (PL) etc.;
Potrivit criteriului exercitării funcţiilor de conducere:
1) partide de guvernare. Sunt partide care exercită sau participă la exercitarea puterii politice (de
exemplu, PCRM);
2) partide de opoziţie (parlamentară sau extraparlamentară). Partidele care nu participă şi nici nu susţin
guvernarea (de exemplu, AMN);
Potrivit criteriul teritorial-administrativ:
1) partide cu reprezentare naţională. Sunt partide care dispun de organizaţii teritoriale şi sprijin
electoral pe întreg cuprinsul ţării;
2) partide regionale. Sunt partide care activează doar într-o anumită regiune a ţării. De exemplu,
Uniunea Creştin Socială (UCS) –din Republica Federală Germania.

16. Partidele politice. Sisteme de partid. Pluripartidismul.

Sistemul de partide include atât partidele ce acţionează într-o ţară anumită şi într-o perioadă dată, cât
şi totalitatea relaţiilor (raporturilor) dintre acestea, constituite în cadrul luptei pentru cucerirea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice.
Monopartitismul este specific sistemelor politice în care funcţionează de facto, iar în unele cazuri şi
de iure, o singură organizaţie social-politică. Acest partid este unul foarte bine organizat, monolit,
supracentralizat, de regulă – puternic ideologizat, care se suprapune structurilor de stat,
transformându-se în partid-stat.
Bipartitismul este un sistem de partide competitiv în care două partide sunt în stare să concureze
pentru a obţine majoritatea absolută a mandatelor reprezentative. Concurenţi electorali pot fi mai
mulţi, însă lupta reală pentru putere se poartă între două formaţiuni, fiecare în parte putându-şi
adjudeca majoritatea.
Pluripartitismul (sau multipartitismul) este sistemul de partide competitive în care pentru cucerirea
puterii se luptă cel puţin trei formaţiuni politice.
Știinţa politică delimitează mai multe modele de pluripartitism:
Pluripartitism cu partid dominant. Este cazul în care un singur partid este în stare să acumuleze
majoritatea ce i-ar permite să guverneze în mod independent.
Pluripartitismul moderat. Putem vorbi despre această specie de multipartitism atunci când numărul
partidelor – calculat în baza criteriului numeric – este de la trei la (aproximativ) cinci.
Pluripartitismul extrem. Se are în vedere sistemul de partide cu un număr mare de formaţiuni social-
politice active. O trăsătură importantă este prezenţa partidului-antisistem, prin această expresie
înţelegându-se un partid care subminează legitimitatea regimului căruia i se opune.
Atomizare. Este caracteristic regimurilor politice ce se află în tranziţie de la totalitarism spre
democraţie. Sistemul presupune prezenţa a zeci de partide necompetitive ce nu obţin rezultate
semnificative în cadrul alegerilor.
17. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică a activităţii şi relaţiilor politice.
Liderismul nu este un nou stil de conducere, ci o metodă de organizare a puterii într-o societate
civilă cu o conştiinţă politică dezvoltată a tuturor sau a majorităţii păturilor sociale. Acest fenomen
social, tip aparte al puterii a apărut relativ recent sau este încă în proces de formare, în ţări precum
Republica Moldova.
Considerente generale:
Cuvântul lider este de origine engleză („leader”) şi în traducere înseamnă literalmente cel ce stă în
frunte, conduce pe alţi oameni, membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influenţă
vădită asupra tuturor celorlalţi.
Liderului îi sunt proprii anumite capacităţi de a influenţa asupra altora în vederea organizării activităţii
în comun spre atingerea scopurilor comunităţii.
Liderismul politic aparține mai mult psihologiei politice decat politologiei.
Liderul politic este doar acela, care este în stare să schimbe mersul evenimentelor, direcţia proceselor
politice. El activează procesele politice în societate, înaintează programe, ce determină mersul istoric
al dezvoltării societăţii.
În politologia apuseană problema liderismului este precăutată la două nivele: 1. general-teoretic şi 2.
utilitar-practic.
Istoria confirmă că, lideri de înalt calibru apar în perioade cruciale în dezvoltarea societăţii, perioade
de criză, de grele încercări pentru societate.
Ca atare lideri sunt consideraţi Franclin Roosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de
specialişti profesionişti de excepţie, a elaborat şi realizat un program de depăşire a celei mai acute
crize din istoria capitalismului;
Ghelmut Kohl pentru nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale);
Margaret Tatcher pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea capitalismului ş.a.
În aspect teoretic - un aspect specific al activităţii de conducere cu o anumită comunitate de oameni
în domeniul politic.
În al doilea rând, ea caracterizează specificitatea activităţii de conducere dintre subiectul şi obiectul
ei. Liderismul politic reprezintă o latură importantă a conducerii politice.
În al treilea rând, această noţiune integrează în sine şi alte momente, fiind după părerea lui Parsons,
unul din instituţiile fundamentale ale sistemului politic al societăţii.
Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării activităţii de grup, când individul se
manifestă în rolul de lider, adică uneşte, direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă,
acceptă şi susţine acţiunile lui.
Concepţia psihologică reduce fenomenul liderismului politic la trăsăturile acestuia. Prin studiul
biografic, căii de viaţă, trăsăturilor de caracter ale militanţilor politici se evidenţiază ansamblul de
calităţi prin care ei s-au evidenţiata fermitatea, rezistenţa clarviziunea, iniţiativa, elasticitatea, arta de
a comunica cu masele, a găsi compromisurile efective. Această abordare este destul de autoritară în
psihologia politică.
Conceptia situaţională este caracteristic faptul că nu atât calităţile şi trăsăturile pe care le are liderul
contează sau valorează, ci înţelegerea de către lider a situaţiei, aprecierea a ceea ce vor sau aşteaptă
masele, poporul. Într-o aşa situaţie liderul este mereu strâmtorat de mediu, este obligat să se considere
cu întreaga gama de factori economici, culturali, corelaţia forţelor sociale ş.a.m.d.
Conform „teoriei trăsăturilor" lider politic este considerată persoana căreia-i sunt proprii astfel de
trăsături ca: energia, înţelepciunea (agerimea minţii), caracterul, sentimentul umorului, iniţiativa,
clarviziunea, capacitatea de aatrage asupra sa atenţia, comunicabilitatea, fermitatea.

Abordarea sintetică politologică a liderismului politic

Liderismul politic este definit ca puterea realizată de un sau câţiva indivizi în scopul orientării
membrilor comunităţii la anumite acţiuni... El se manifestă în capacitatea liderului de a-i forţa pe alţii
să facă lucruri (bune sau rele), pe care nu le-ar face, sau în orice caz, ar putea să nu le facă independent
(I. Blondelle).
Liderismul politic (asemenea puterii politice) este o noţiune relaţională. Esenţa lui îl constituie relaţiile
dintre lider şi subalterni (conduşi), în care liderul exercită puterea sau influenţează asupra celor
conduşi în vederea atingerii anumitor scopuri.

18. Tipologia liderismului politic.

(Max Weber)
Tradiţional – anumite personalităţi devin lideri, adică conducători după tradiţie (prin ereditate).
Astfel de liderism este propriu epocii preindustriale, unde apartenenţa la familia
monarhului redefinea continuitatea liderismului;
Raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se produce în rezultatul competiţiei şi
concurenţei la alegeri sau cum se mai spune prin scrutin (epoca industrială şi postindustrială);
Charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă a unei părţi a populaţiei în calităţile
excepţionale, supraomeneşti ale conducătorului.
După stilul cum îşi îndeplineşte funcţiile liderul, politologul american Kurt îi clasifică în:
 Lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă) - aceasta-i conducerea strict marcată,,
bazată pe impunerea administrativă. Acestui tip de liderism îi este propriu egocentrismul
liderului în elaborarea deciziilor;
 Democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupune colegialitatea ca principiu de
căutare şi elaborare a deciziilor; aici funcţionează principiul participării şi a altora în acest
proces. La acest tip de liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă, ci pe chemări
cointeresate interne; deciziile sunt rezultatul căutărilor colective, prin discuţii, dialog;
 Liberal - acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor, evenimentelor spontaneitate,
chipurile, toate se vor aranja la locul lor în mod firesc. Natura omului, natura procesului, prin
sine însăşi, vor conduce şi garanta rezultatul scontat.
În baza trăsăturilor personale politologii americani propun următoarea diferenţiere a liderilor
politici:
 Lider-stegar. Aceştia sunt strategi de forţă, îşi elaborează programul - platforma politică şi-şi
realizează consecvent scopurile şi ideile. Aceştia sunt oamenii cu o mare putere de voinţă şi
au viziunea proprie privind realitatea (Marx, Lenin).

 Lider-servitor. Acesta este liderul, care se orientează la adepţii şi susţinătorii lui, se strădui să
le exprime interesele. Adepţii şi susţinătorii văd şi intuiesc sarcinile, care trebuie să devină
pentru lider călăuză în activitate (R. Reagan, H. Kohl).
 Lider-negustor. Acest tip de lider „vinde", adică propune alegătorilor programul, ideile în
schimbul susţinerii la alegeri. O particularitate a acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor
reciproce ale liderului cu alegătorii. La acest tip de liderism politic mult importă capacitatea
liderului de a convinge, strategia la care el recurge, pentru a câştiga susţinerea electoratului.
 Lider-pompier. Acesta este preocupat în permanenţă cu stingerea a tot felul de „incendii
sociale” aplanare a tot felul de conflicte, probleme de neamânat etc. Aceştia sunt liderii, care
reacţionează prompt la imperativele timpului, la situaţia politică, care este în permanenţă
dinamică. Acţiunile lor sunt determinate de trebuinţele acute ale momentului.

19. Liderul politic şi masele.

Raportul Lider -mase
Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii, cumpărându-le cu promisiuni, iar de fapt
ignorându-le interesele vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenţă ca un
mijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice.
A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în consideraţie (calcul) toate doleanţele,
cerinţele, propunerile maselor, de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilităţi;
într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele, maselor, care au tendinţa de a se tot
multiplica şi complica; liderul merge în urma evenimentelor. Masele îşi rezolvă problemele, liderul
se manifestă într-adevăr ca slugă.
Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi şi prin diferite mijloace.
Aceştia trebuie să posede o bogată experienţă de viaţă, inclusiv în lucrul cu oamenii – de regulă
colective mari,- să corespundă unor calităţi de cea mai înaltă probă, să poată mobiliza masele;
Pentru perioadele de grele încercări sociale, precum este şi cea de tranziţie, când liderii sunt
consideraţi factori de stabilitate, de armonizare a unor grupări diferite de interese, şi ei înşişi sunt
iniţiatorii transformărilor, liderii personifică cursul politic, conferă structură strategiei dezvoltării
societăţii la momentul dat şi definesc mijloacele de realizare a acesteia.
20. Doctrinele politice. Diversitatea, esenţa politică.
E ştiut că doctrinele politice sunt, de regulă, un rezultat al activităţii fructuoase a diferitelor
personalităţi remarcabile din istorie, sau a unor şcoli, ale căror idei au pătruns prin secole.

Valoarea lor o constituie descrierea mai mult sau mai puţin adecvată a epocilor istorice, a problemelor
acestor epoci, legătura cu interesele socialpolitice ale diferitelor forţe sociale.

Ca obiect de studiu istoria doctrinelor politice include şi un şir de legităţi ale apariţiei şi dezvoltării ei.
Nu mai puţin importantă pentru ştiinţa teoretică politică este legătura indisolubilă cu epocile
precedente, categoriile şi noţiunile caracteristice pentru aceste epoci.
Hegel menţiona că aceste teorii cuprind (ca şi filosofia) doctrine politico-juridice exprimate într-un
sistem de noţiuni şi categorii, care constituie o realitate politică a epocii.
Fiecare doctrină politică se dezvoltă pe fundalul categorial desemnat de alte teorii precedente.
Putem numi aşa categorii ca „bunăstarea generală”, „interesele poporului”, „dreptate”, „egalitate”,
„stat”, „putere”, „putere politică”, „drept”.

Mai târziu au apărut categoriile „sistem politic”, „societate civilă”, „personalitate politică”, „liderism
politic”, „conştiinţă politică”, „politică socială”, „politică naţională” etc.

21. Suveranitatea şi independenţa. Statul naţiune – semnificaţii politice.

•Suveranitatea începe la momentul formării, constituirii națiunii și a afirmării luptei de eliberare

națională, prăbușirea sistemului colonial mondial.
•Statul suveran era chemat să asigure organizarea și întreținerea relațiilor comerciale, economice și
contractelor multilaterale pe principiul independenței și a suveranității.
•Suveranitatea se definește ca cea mai înaltă putere sau puterea nedirivată.
•Suveranitatea contravine în prezent drepturilor, libertăților umanității.

•Independența este una din valorile mondiale ale politicii mondiale. Ea impune fiecărui stat să țină
cont de interesele celorlalte state, este compatibilă cu solidaritatea. Independența statului este o
categorie sacră și nu admite amestecul unui stat terțe, autonomia autorităților statale. Independența
modernă naște dependență. dovadă este integrarea statelor în structuri economice, ideeia constituirii
statului mondial și a uniunilor care sunt structuri supranaționale. Independența a devenit o structură
anacronică, obstacol pentru colaborarea internațională.
•Statul națiune este finalitatea statului modern. Statul național este corelat cu sentimentul național,
conștiința națională. Știința de carte, birocrația și armata a adus la apariția statelor națiune în
modernism. Statul națiune este s-a dovedit a fi cel mai eficientă și cea mai conturată formă de
organizare socială. Primul stat națiune fiind Japonia în sec XIX, Marea Britanie, Franța, Germania,
Italia. SUA nu a ajuns la titlul de stat națiune dar a depășit limitele statelor națiuni, fiind membru într-
o majoritate de organizații internaționale.
•Statul națiune tinde de a îngloba toată națiunea, reflectă interesul națiunii de bază, nu coincide adesea
statul cu spațiul de răspândire a națiunii.

22. Ideologia politică, diversitatea diferenţele, caracteristici.

Ideologia politică este totalitatea concepţiior ideologice ce exprimă şi protejează interesele
unui careva grup social şi care necesită subordonarea ideilor, faptelor individuale ale unui număr cât
se poate de mare scopurilor şi obiectivelor respective de utilizare a puterii. Altfel spus, ideologia
politică constituie acea doctrină, care întemeiază atragerea unui anumit grup la putere sau folosirea
acesteia şi care stipulează o strategie sau alta de acţiuni politice.
Ideologia politică este parte integrantă a ştiinţei contemporane despre fenomenele şi procesele
politice. Alegerea căilor de dezvoltare socială şi politică este strâns legată de noile interpretări şi
aprecieri ale evenimentelor şi ideilor politice.
Analiza forţelor social-politice ce s-au creat în societate şi a curentelor ideologice, care reflectă
interesele acestor forţe social-politice, permit a vorbi despre existenţa doctrinelor ideologice de bază
ale gândirii social-politice contemporane. Din secolul XVII încep să se cristalizeze ideologiile
„clasice” – liberalismul, conservatorismul, marxismul.

În ştiinţa politică contemporană pot fi evidenţiate câteva poziţii stabile privind ideologia:
- delimitarea fără echivoc a ideologiei şi ştiinţei. Sociologul german M.Weber raporta ideologia (la
fel ca şi religia) la domeniul credinţei, negând în felul acesta chiar formularea, modul de a privi
problema referitoare la caracterul ei ştiinţific;
- sociologul german K.Mannheim considera ideologia drept reflectare neadecvată a realităţii, drept
totalitate a ideilor care conştient ascund starea reală a lucrurilor;
- sociologul american T.Parsons considera ideologia drept instrument de integrare a comunităţii,
lăsând în umbră sursele socialistorice ale acesteia;
- un alt sociolog american, D.Braun, plasează ideologia la psihologia unor grupuri separate de
indivizi.
Pot fi evidenţiate următoarele funcţii ale ideologiei:
- funcţia de exprimare şi apărare a intereselor unor grupuri sociale – constă în faptul că ideologia apare
în baza intereselor unui anumit grup social şi are drept obiectiv de a le pune faţă în faţă cu interesele
altor grupuri;
- funcţia de orientare – se manifestă prin faptul că ideologia include în sine imagini fundamentale
despre societate, putere, personalitate şi, în felul acesta, creează sistemul de orientare a activităţii
umane;
- funcţia de mobilizare – constă în faptul că, propunând un ideal de societate, mult mai perfectă,
ideologia apare în calitate de motivaţie nemijlocită a activităţii politice şi mobilizează societatea,
grupurile sociale la realizarea lui;
- funcţia integrativă – rezidă în faptul că ideologia atribuie activităţii politice o astfel de valoare, care,
prin dimensiunile sale, depăşeşte orice interes individual sau de grup. Ideologia se opune intereselor
personale, posedă un pronunţat caracter de grup şi, în felul acesta, apare ca factor integrator;
- funcţia de amortizare – se manifestă prin aceea că, fiind o modalitate de interpretare a realităţii,
ideologia contribuie la slăbirea încordării sociale în societate, când apar discordanţe între cerinţele
individului, grupului, societăţii şi posibilităţile reale de satisfacere a acestora.

23. Cultura politică, valorile şi dimensiunile.

Geneza culturii politice coincide cu apariţia claselor, a statului. Manifestarea premiselor adaptării
culturii vieţii politice o observăm deja în statele Orientului Antic, în Grecia şi Roma Antică. Apariţia
cunoştinţelor despre politică, stat, comportarea politică, arta dirijării vieţii politice şi folosirea lor în
practică sunt recunoscute ca surse ale culturii politice.
Însuşi termenul „cultură politică” pentru prima dată a fost introdus în circulaţie de remarcabilul
cugetător al epocii civilizaţiei moderne I.G. Herder. El era citat la sfârşitul secolului XIX – începutul
secolului XX de un şir de savanţi.
Cultura politică este realizarea cunoştinţelor politice, a orientărilor valorice, e o mostră de
comportare a subiectului social (a personalităţii, clasei, societăţii) într-un sistem concret istoric de
relaţii şi activităţi politice. Ea include experienţa politică a societăţii, care este fixată în tradiţii,
obiceiuri şi legi ale claselor, grupurilor sociale, colectivelor de muncă, indivizilor, în ideile lor
despre putere şi relaţiile politice, posibilitatea unei aprecieri juste a fenomenelor vieţii sociale şi
capacitatea de a ocupa o poziţie politică în ea, exprimată în acţiuni sociale concrete. O determinare
mai succintă a culturii politice îi aparţine politologului american W.Rosenbaum: „Cultura politică e
modelul de orientare şi comportare în politică”.
Cultura politică a unei naţiuni derivă din modul în care se internalizează şi se reflectă sistemul
politic în gândirea, în cunoaşterea membrilor societăţii, derivă din experienţele pe care le au
indivizii cu privire la viaţa politică. În acelaşi timp, ea provine din modalităţile de apreciere a
sistemului politic de către indivizi, din pasiunile şi efectele politice ale acestora. Fondatorii
termenului de cultură politică se referă explicit la faptul că aceasta este „manifestarea, în formă
agregată, a dimensiunilor psihologice şi subiective ale politicului”, este un model formal de
distribuire socială a atitudinilor cognitive, afective şi evaluative faţă de sistemul politic.

Cultura politică parohială. Când frecvenţa orientărilor faţă de obiectele politice specializate din
cele patru tipuri specificate în tabel se apropie de zero, putem vorbi despre cultura politică ca despre
una parohială.
În aceste societăţi nu există roluri politice specializate: şefia de trib, şefia de clan, „postul de şaman”
sunt roluri politico-economice-religioase difuze, iar pentru membrii acestor societăţi orientările
politice faţă de aceste roluri nu se separă de orientările lor religioase şi sociale.
Cultura politică dependentă. Aici există o înaltă frecvenţă a orientărilor către sistemul politic
diferenţiat şi către aspectele de output ale sistemului, însă orientările către obiectele specifice de
input şi către sine, ca un participant activ, se apropie de zero.
Subiectul este conştient de autoritatea guvernamentală specializată; el este afectiv orientat către ea,
având, probabil, un anumit ataşament faţă de ea sau displăcând-o; tot el o evaluează fie ca legitimă,
fie ca ilegitimă.
Cultura politică participativă., este unul în care membrii societăţii tind să fie în mod explicit
orientaţi către sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi administrativ.
Cultura participativă este un start adiţional care poate fi adăugat şi combinat cu trăsăturile culturilor
dependentă şi parohială. Astfel, cetăţeanul unei forme participative de guvernământ nu este doar
orientat către o participare activă în politică, el este, de asemenea, şi subiectul legii şi autorităţii.
24. Conflictul politic, diversitatea de conflicte dimensiunea lor şi esenţa.
Conflictul este caracterizat drept opoziţie deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale,
partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale sau
incompatibile, cu efecte destructive asupra interacţiunii sociale. La baza conflictului politic este
tensiunea socială, conflictul s-a conturat ca rezultat al structurării sociale, pluralismului social.
Conflictul are şi instabilitate politică, instabilitate a instituţiilor politice şi violenţa politică.
• Conflict politic este lupta unor subiecţi împotriva altora pentru obţinerea influenţei în sistemul de
relaţii politice accesul la luarea deciziei, posibilitatea de a avea resurse.
• Cuvântul conflict din latină este cu esenţa de ciocnire diferend. Conflictul prevede şi ostilitate sau
confruntare închisă sau deschisă.
• Conflictele politice sunt consecinţa confruntărilor într-un sistem complex multinivelar al relaţiilor
de conducere şi subordonare, intersecţia intereselor, adeseori sunt închise.
• . La baza conflictului politic este tensiunea socială, conflictul s-a conturat ca rezultat al structurării
sociale, pluralismului social. Conflictul are şi instabilitate politică, instabilitate a instituţiilor politice
şi violenţa politică.
• Definirea ştiinţifică a noţiunii de „conflict” a fost dată de G Simmel la începutul secolului XX . El
defineşte conflictul ca un fenomen universal, este imposibilă funcţionarea fără conflicte, altfel ar fi o
societatea a sfinţilor.
• Definiţia promtă o aduce profesorul Lewis Coser - conflictul este lupta pentru valori şi pretenţii,
pentru un anumit statut social , politic, pentru putere şi resurse în care lupta uneia din părţi este
neutralizarea, cauzarea unor pagube sau eliminarea adversarului. Conflictul este ciocnirea valorilor
şi a intereselor.
• Definirea conflictelor de către M Deutch este tranziţia de la modul de viaţă tradiţional şa cel
contemporan.
O definiţie amplă o aduce R Mack şi R Snyder. Ei definesc câteva criterii ale conflictului:
• 1. prezenţa părţilor contraverse
• 2. existenţa deficitului de poziţie atitudine de surse
• 3. intenţia de a căpăta profit pe baza părţii opozante
• 4. valori incompatibile
• 5. intenţii de a schimba sistemul de relaţii existent, schimbarea normelor

25. Conflicte geopolitice Divergenţe şi conflicte geopolitice în spaţiul UE şi CSI.

După o perioadă de 50 de ani în uzul limbii române a intrat toponimicul de Transnistrie.
Disputa este atât în corectitudinea acestei noţiuni, dar şi a originii romanice sau slavice a acestui ţinut.
Este o noţiune mai mult de origine naturgeografică decât istoricogeografică. Transnistria ar desemna
mai mult teritoriul dintre cursul inferior al râului Nistru şi Bugului meridional. Dar dacă ne conducem
de actualele frontiere administrative atunci cea mai clară imagine ar putea să ne-o dea frontierele celor
cinci raioane ale Republicii Moldova şi raioanele Transnistriei ale regiunii Odesa.
• Suprafaţa totală ar însuma 25, 1 mii km 2 , din 4,2 km 2 , populaţie de 630 mii de locuitori sunt în
Republica Moldova, dintre care moldovenii reprezintă 11%, dar există o importantă diasporă
moldovenească în principalul oraş al Transnistriei – Odesa. Iar 20,9 km 2 , cu o populaţie de 2090 mii
locuitori în Ucraina. Dacă istoric este foarte greu de a demonstra apartenenţa Transnistriei din motiv
că nu sunt credibile documentele istorice, teritoriu a făcut parte politic din sistemul moldovenesc
atunci a făcut parte din incontestabil din spaţiu etnocultural românesc.
• Anume constituirea în 1924 a RASSM a pus începutul unei prezenţe politico-geografice
moldoveneşti în Transnistria, unde mai locuiesc şi astăzi zeci de mii de moldoveni.(Codâma, Ocnele
Roşii Ananiev, Balta Cotovsc.)
• În cazul Transnistiei este vorba şi de revanşismul lingvistic românesc din Republica Moldova. La
baza conflictului mai sunt şi uşoare diferenţe de psihologie de percepere a simbolurilor noi tricolor
imn, cât şi atitudine respingătoare faţă de tot ceia ce este pro-occideental.
• Paralel există şi o cultură a frontierilor o psihologie a percepţiei spaţiale. Timp de sute de ani Nistru
a fost o barieră naturală dintre Moldova de Răsărit.
Problema găgăuză
• Al doilea conflict teritorial uneşte mai mulţi actori interni şi externi. Este vorba despre nodul
conflictual sud-basarabian unde sunt trei protagonişti locali: Republica Moldova, comunitatea turco-
găgăuză, şi bulgară, şi trei externi Bulgaria Ucraina şi Turcia.
• Acest conflict are origini la începutul secolului XIX când autorităţile imperiale au susţinut popularea
sudului cu etnii turco-găgăuze şi cu bulgari Geografic conflictul rezultă din linia de frontieră trasată
din 1940, iar politic în mişcarea românilor-basarabeni în mişcarea de proclamare a independenţei.
Nodul conflictual sud-bsarabean este unul complex şi se comportă ca nod cu multiple pericole.
• Chiar dacă problema găgăuză şi a minorităţii bulgare a fost aplanată apoi nu trebuie să uităm că în
perspectivă această arie poate crea dificultăţi mari geopolitice şi anume aceste etnii ocupă o arie
compactă. Prezenţa unei minorităţi etnice cât de mici subminează suveranitatea unui stat. Cu atât mai
mult a unui stat atât de mic ca Republica Moldova. Spre regret aceste minorităţi întrunesc toate
calităţile deloc favorabile.
• Cel de-al treilea conflict, cel moldo-ucrainean este unul care se suprapune cu cel sud-basarabean şi
cel transnistrean Conflictul îşi are origini la 1940 când 19,2 mii km 2 au trecut arbitrar de partea RSS
Ucrainene pe aceste teritorii conform recensământului din 1989 locuiau 210 mii de romăni. Acestea
şi-au lăsat amprentele asupra relaţiilor dintre Chişinău şi Kiev. Pentru a sustrage interesul exagerat al
Chişinăului în 1991- 1992 faţă de problema relaţiilor moldo-ucrainene şi teritoriile pierdute Kievul a
susţinut tacit, dar evident, mişcarea secesionistă din Transnistria. Ucraina este cu adevărat un spate de
front pentru “Republica moldovenească nistreană”.
• Nu ar fi corect dacă nu vom trece în revistă şi alte situaţii din ţară care se pot coace cu timpul şi
anume acest conflict poate apărea real în perspectivă. Factorul cere îl poate provoca este de asemenea
cel etic Ucrainenii în Republica Moldova locuiesc compact nu numai în extremitatea estică dar şi în
cea nordică, mai ales judeţul Edineţ. Migraţia excesivă ce a avut loc, dar şi diminuarea reproducerii a
făcut sporirea ponderii acestei etnii.
• Centru de dirijare a acestui conflict de perspectivă poate fi oraşul Bălţi care deseori are poziţii cu
totul deosebite de cele ale Chişinăului, iar etnic este dominat de etniile slave. Ariile din extremitatea
nordică rămân puţin dirijate de centru, iar prin activitatea lor economică, mai ales comerţ sunt legate
de oraşele Ucrainei Cernăuţi Moghileov, Viniţa. Iată de ce Ucraina se înscrie geopolitic ca unul din
cel mai pronunţat rival al Sud-Estului. Aceste conflicte pătrund mai mult indirect şi alimentează mai
mult starea de incertitudine în care ne aflăm.
• Bulgarii – este naţiunea care o perioadă îndelungată de timp au rămas în afara unor disensiuni active
manifestânt o atitudine comparativ loială faţă de basarabeni. Cu toate acestea marea majoritate a
bulgarilor i-au susţinut pe ruşi în perioada de restructurare, mai ales cei din oraşe. Disensiunile au
apărut odată cu reforma administrativă. Administraţia de la Taraclia a început să utilizeze formula
etnică bulgărească pentru a asigura menţinerea la putere şi a antrenat administraţia de la Sofia care s-
a pronunţat pentru acordarea autonomiei administrative.
• Cazul Taraclia se transformă de la acest moment într-un conflict moldo-bulgar cu difuzări de
declaraţii diplomatice dintre Chişinău şi Sofia aşa s-a pomenit devizat teritorial dar şi politic judeţul
Cahul unde populaţia anunţase baicotarea alegerilor judeţene.
• Legătura dintre cazul “Taraclia este evidentă prin tranzitarea deşeurilor radioactive de la Kozlodui
pe teritoriul Moldovei şi introducerea vizelor pentru cetăţenii RM de către autorităţile de la Sofia.
Caracterul problemei creării judeţului Taraclia este unul arbitrar deoarece din 59 000 în fostul raion
locuiau doar 32 000 de bulgari ceia ce repreyintă doar 55 % la sută (conform datelor ultimului
recensământ) Logic ar fi corect dacă ar fi 2+3 din total. Din cele 19 localităţi bulgarii sunt în minoritate
iar procentul bulgarilor fie că este egal fie că este depăşit cu mult. Din totalul de 82 000 de bulgari din
Republica Moldova numai 32 000 sunt cuprinşi în judeţul separat bulgăresc al Taracliei restul adică
60 % la sută în afara acestuia. Autonomia culturală extrateritorială ar fi fost adevăratul avantaj al
bulgarilor. Ucraina a urmărit cu prudenţă evoliţiile în această problemă deoarece ţine de demararea ei
şi în Ucraina.
• Naţionalismul bulgar este mult mai slab, dar logica acestei probleme este destabilizarea situaţiei
interne şi internaţionale.
• În RM nu mai au autonomie teritorială doar ţiganii.
• Prin naţionalismele existente în RM se pretinde de a forma autonomii culturale a intereselor pro-ruse
se subminează caracterul unitar al spaţiului, statului. Ele nu se pronunţă pentru democratizare ci
preferă naţionalizarea agendei politice moldoveneşti, frânând procesul de democratizare.

26. Conflictele din R Moldova, esenţe politice şi subordonare.

Reieşind din particularităţile procesului politic moldovenesc, specificăm următoarele tipuri de
conflicte politice specifice Republicii Moldova:
a) conflicte de identitate;
b) conflicte secesioniste;
c) conflicte dintre agenţii implicaţi în cucerirea puterii politice.
Conflictele din R Moldova
Conflictele politice de identitate din sistemul politic moldovenesc se manifestă în următoarele
ipostaze: identitate geopolitică, identitate etnică, identitate lingvistică, identitate confesională. La
capitolul conflicte politice legate de identificarea geopolitică a populaţiei se are în vedere dilema
iscată referitor la orientarea geopolitică a societăţii moldoveneşti – spre Est, identificată cu Federaţia
Rusă şi Comunitatea Statelor Independente (CSI) sau spre Vest, identificată cu Uniunea Europeană
(UE) şi România. Aceste contradicţii au apărut din momentul obţinerii independenţei RM şi persistă
până la moment pe ordinea de zi. Conflictul politic respectiv rămâne a fi încă unul nesoluţionat. De
o intensitate şi mai mare (îndeosebi în prima jumătate a anilor '90 ai secolului al XX-lea) au fost
conflictele politice legate de problema identificării etnice, o parte se autoidentifică drept romani alta
drept moldoveni o naţiune distinctă de cea română, iar populaţia alolingvă la fel moldoveni.
O a doua categorie de conflicte politice, care au lăsat o amintire dureroasă poporului Republicii
Moldova, sunt conflictele secesioniste. Se are în vedere dorinţa unor forţe politice separatiste de a
ieşi din componenţa Republicii Moldova. Drept exemplu servesc: conflictul din stanga Nistrului
(Transnistria); conflictul găgăuz; conflictul bulgar; conflictul ucrainean.
O a treia categorie de conflicte politice le constituie cele ce se originează în lupta pentru puterea în
sistemul politic al ţării. Un rol primordial în aceste tipuri de conflicte îl joacă partidele politice.
Conflicte secesioniste
- Conflictul din stanga Nistrului (Transnistria);
- Conflictul Găgăuz;
- Conflictul bulgar;
- Conflictul ucrainean.

27. Elitele politice, caracteristica lor. Formarea și diversitatea lor.

Elita politică pune în evidență cateva probleme fundamentale:
-Cine ocupă pozițiile formale ale puterii,
-Cine posedă cât mai multă putere,
- Cine adoptă și realizează deciziile.
Conform dicționarului politologic – elita în sens propriu este cu esența de cei mai buni, oameni
deosebiți cu pregătire și talent în domeniu ce se remarcă prin creativitate și valori pentru societate.
Elitele – persoane și personalități, profesioniști formați în diferite sfere de activitate umană, nu
neapărat în politică. Pentru unii, politică nu este o activitate de bază profesională.
Formarea elitei politice
Elita politică este o reflectare a structuri acesteia;
Elita este o fizionomie sau o fiziologie a a cesteia;
Membrii elitei ajung în această poziție prin statutul familiar, virtutea bunăstării, superioritatea
pregătirii, abilitățile profesionale.
Elita politică determină scopurile imediate ale acesteia și perspectivele dezvoltării comunitare.
Elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu puterea, pe care fie că o deţine,
fie că o influenţează. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor politic care reuneşte persoane
cu acces la exercitarea puterii politice, care au influenţă asupra structurilor de putere, sau, aflându-se
în opoziţie, urmăresc să obţină puterea politică.
În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate socială) şi al raporturilor
orizontale (integrarea grupului), în ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale de elită
politică:
1) elita democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului);
2) elita pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului);
3) elita puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului);
4) elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut). Desigur, pentru societatea contemporană
este optimală funcţionarea unei elite democratice stabile, care ar îmbina legătura strânsă cu masele şi
cooperarea (unitatea, integritatea) membrilor grupului.
Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în dependenţă de volumul de putere,
se evidenţiază elita politică superioară, de mijloc şi administrativă (birocratică); 2) în funcţie de
atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă, neguvernantă (pasivă), de influenţă, de opoziţie
(contrelită); 3) după nivelul componenţei –elita politică superioară (naţională), de mijloc (regională),
locală; 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică profesională, demografică,
etnică, religioasă; 5) în dependenţă de calităţile personale –elita politică carismatică, oligarhică,
profesională, aristocratică; 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică, liberală,
autoritară, totalitară; 7) după metodele legitimării – elita politică „de sânge”, instituţională, deschisă,
închisă; 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii –elita politică propriu-zisă (pozitivă), pseudoelită,
antielită.

28. Conceptul de elitism politic, evoluţie, esenţe.

Elitismul – concepție antidemocratică care supralicitează rolul elitelor și le opune majorității
societăților;
Pareto consideră că elitele se separă în raport cu msele datorită superiorității naturale psihologice,
diferenței de temperament între cei slabi și cei tari.
Jeims Burham consideră că intrarea în rîndul elitelor se datorează statulului obținut de individ,
adeseori marginalizându-se și selectând mediu de existență.
Elitismul nu este în nici un caz o formă de snobism ori de discriminare, așa cum s-a considerat
deseori, ci este o formă de recunoaștere a adevăratelor valori. Elitismul este singura cale de a asigura
o dezvoltare ascendentă, o stabilitate și o forță unei societăți. Elitismul înseamnă și recunoașterea
unui adevăr simplu: cei care depășesc media sunt singurii capabili să ajute cu adevărat întreaga
societate de la vârf și până la bază.
• Elitismul mai poate fi descris, însă, și ca un proces social profund, care afectează viața publică.
Este vorba de modul în care se creează și se menține în mod nemijlocit clasa intelectuală. În timp ce
ideologia și ideile elitismului afectează viața publică la nivel de vârf, procesele sociale care îl
sprijină subteran se referă la modul în care intelectualii și urmașii lor au acces la educație și la o
șansă neegală de a înainta în societate, în general.
• Alternativ, termenul elitism poate fi folosit pentru a descrie o situație în care puterea este
concentrată în mâinile unui număr limitat de oameni. Opoziția elitismului include anti
elitismul, egalitarismul, populismul și teoria politică a pluralismului.
De la sfârșitul secolului XIX și până la mijlocul secolului XX s-au dezvoltat teoriile elitiste, moment
istoric marcat de mișcări revoluționare și sociale. Pareto și Mosca sunt cei doi pionieri ai acestui tip
de abordare. Viziunea elitistă promovează o formulă restrânsă de acces la elită, îi atribuie un grad
înalt de unitate internă, precum și cote înalte de putere în societate.

29. Societatea civilă, esenţa şi evoluţia conceptului.

Societatea civilă termen pătruns pe scară largă în limbajul politic în perioada formării societăților
capitaliste.
Formarea societății civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie
în mod benevol diverse forme de asociere politică, econmică, culturală.
G Hegel definea două laturi proprii oamenilor ce constituie societatea – burghezi ce urmăresc
interesele lor private și cetățenii care își asumă finalitățile sociale.
Într-un sens profund societatea civilă este cadru care se susține pe sine însăși.
După al II RM conceptul de societate civilă a fost revigorat și a căpătat rol principal în mișcarea de
disiență de opoziție față de regimurile totalitare din Europa Centrală.
Deşi în antichitate termenul societate civilă nu era cunoscut, conținutul Evangheliei constituie deja o
primă încercare de divizare între sferele sociale şi stat.
În epoca medievală conceptul despre societatea civilă poate fi desprins din lucrarea teologului
creştin Toma d‫׳‬Aquino (Despre Împărăţie). Tomismul este important, mai ales prin faptul că
susţinea că statul trebuie să-şi asume grija pentru sfera economică a vieţii sociale.
În epoca Renaşterii conceptul societăţii civile a cunoscut o evoluţie deosebită. Astfel, ideea de
societate civilă se desprinde din lucrările unor mari gânditori ai epocii, cum sunt Hobbes, Locke,
Rousseau. Termenul de societate civilă îl descoperim într-o lucrare a filosofului englez Th. Hobbes
în care autorul descrie una dintre formele de trecere de la starea de natură la societatea civilă.
Societatea civilă: concepţia modernă
Alexis de Tocqueville este primul politolog contemporan care a definit conceptul de societate civilă
reieşind din realitatea social-politică din SUA. Tocqueville observă că societatea civilă are un rol
stabilizator pentru puterea politică, dacă aceasta este una democratică, desigur.
Postmoderniştii au declarat modelul clasic al societăţii civile „static”. Şi s-au pronunţat în favoarea
aşa-numitului model „participativ”, dând prioritate „drepturilor pozitive” ale cetăţenilor –
participanţi la mişcările de masă şi activităţile colective.
Raporturile societății civile
• Asociații;
• Cluburi;
• Organizații - în vederea promovării unei diversități de interese și obiective.
30. Tipologia de culturi politice, esenţe.
Cultura politică a unei naţiuni derivă din modul în care se internalizează şi se reflectă
sistemul politic în gândirea, în cunoaşterea membrilor societăţii, derivă din experienţele pe care le
au indivizii cu privire la viaţa politică. În acelaşi timp, ea provine din modalităţile de apreciere a
sistemului politic de către indivizi, din pasiunile şi efectele politice ale acestora. Fondatorii
termenului de cultură politică se referă explicit la faptul că aceasta este „manifestarea, în formă
agregată, a dimensiunilor psihologice şi subiective ale politicului”, este un model formal de
distribuire socială a atitudinilor cognitive, afective şi evaluative faţă de sistemul politic.
Cultura politică parohială. Când frecvenţa orientărilor faţă de obiectele politice specializate din
cele patru tipuri specificate în tabel se apropie de zero, putem vorbi despre cultura politică ca despre
una parohială.
În aceste societăţi nu există roluri politice specializate: şefia de trib, şefia de clan, „postul de şaman”
sunt roluri politico-economice-religioase difuze, iar pentru membrii acestor societăţi orientările
politice faţă de aceste roluri nu se separă de orientările lor religioase şi sociale.
Cultura politică dependentă. Aici există o înaltă frecvenţă a orientărilor către sistemul politic
diferenţiat şi către aspectele de output ale sistemului, însă orientările către obiectele specifice de
input şi către sine, ca un participant activ, se apropie de zero.
Subiectul este conştient de autoritatea guvernamentală specializată; el este afectiv orientat către ea,
având, probabil, un anumit ataşament faţă de ea sau displăcând-o; tot el o evaluează fie ca legitimă,
fie ca ilegitimă.

31. Factorii şi căile de soluţionare a conflictelor politice.

În cazul în care conflictul devine o realitate şi necesită a fi soluţionat, iniţial este bine să
analizăm parametrii principali ai procesului conflictual, dintre care: obiectul conflictului,
caracteristica participanţilor, cauzele şi dimensiunile conflictului, motivul declanşării conflictului şi
nivelul intensității lui.
Factorii de soluționare: factorul instituțional; factorul consensual – acorduri, hotărâri de comun
accord; factorul cumulării – numărul de participanţi mici în soluţionare; factorul experienţei
istorice; factorul echilibrului de forte; factorul psihologic – depinde de particularităţile personale ale
celor implicaţi.
Metode de soluţionare: Dialogul permanent, Tratativele;
Compromisul- o formă de acord realizat pe calea cedărilor reciproce în scopul obţinerii beneficiilor
reciproce;
Consensul – acordul, înţelegerea din cadrul unui grup privind un scop, o valoare; o identitate de
opinii.;
Arbitrajul – acordul benevol de soluţionare unei părţi terţe cu examinarea neutră a conflictului în
conformitate cu dreptul statal sau international;
Metoda forţată;
Metoda integrativă (căutarea unor scopuri şi valori noi de exemplu Transnistria ZEL);
Metoda mediaţiei sau medierii – implicarea celei dea treia forţe ori a organismelor internaţionale.
Esenţial în activitatea de mediere este faptul ca mediatorul nu trebuie să fie cointeresat în câştigul
uneia dintre părţile implicate în conflict.
Specialiştii au constatat că chiar dacă la moment conflictul pare a fi reglat, în realitate soluţionarea
lui deplină poate fi tergiversată pe o perioadă îndelungată.

32. Alegerile ca fenomen politic. Semnificaţia lor şi funcţiile.

Alegerile reprezintă o modalitate de selectare şi desemnare a actorilor ce concurează pentru

obţinerea funcţiilor publice politice. Alegerile sunt o emergenţă a libertăţii. Pentru democraţiile
contemporane, alegerile reprezintă o metodă de guvernare şi o modalitate de constituire a instituţiilor
puterii.
Semnificațiile alegerilor:
Pentru popor alegerile sunt uncul mijloc eficient de a influența guvernarea și de a fi auzit.
Pentru cetățean alegerile trebuie să justifice întrun anumit mod comportamentul său și așteptările,
prin alegeri cetățeanul ajunge la concluya că acceptă regimul sau va găsi argumente pentru soliție.
Pentru formațiuni și liderii politici alegerile întruchipează momente cruciale ale evoluției lor pe arena
politică. Alegerile sunt unica posibilitate de a accede la putere, dar și cele care pot scoate de la din
circitul politic.
Funcțiile alegerilor:
 Alegerile asigură funcționalitate democratică prin periodicitatea și regularitatea alegerilor, ceia
ce presupune că alegerile sunt dsfășurate la anumite intervale stricte fixate de timp.
 Alegerile în regimurile totalitare sunt utilizate pentru a demonstra legitimitatea puterii, pentru
a demonstra susținerea populară a regimului, ritual pentru a promova valorile totalitare.
 Pentru regimurile autoritare alegerile sunt o farsă, de cele mai de se ori sunt o victorie a
opoziției și o pierdere a puterii partidului și a persoanei dictatoriale.
Funcțiile alegerilor în regimurile democratice:
o Exprimarea voinței poporului, racordarea sistemului politic la necesitățile și interesele
societății civile.
o Controlul instituțiilor puterii / prin acceptarea și refuzul prelungirii mandatului guvernării. În
primul mandat este mai mult o acordare a încrederii, în cel de/al doile este o penalizare.
o Constituirea instituțiilor puterii – se constituie principalele instituții ale statului și puterii
politice. Exigențele democratice sunt elemente ale instituțiilor.
o Legitimitatea sistemului politic – alegerile sunt mijloc de legitimare prin libertatea cetățenilor
de a desemna reprezentanți. Scăderea ratei de participare indică scăderea legitimității
sistemului politic existent.
o Transferarea conflictelor în albia instituțională de soluționare. Alegerile permit legal
soluționarea civilizată și corectă a conflictelor dintre grupările sociale. Acestea se manifestă
dublu, alegătorii sunt arbitru, unde conflictele sunt judecate de alegători și ca reprezentanță a
instituțiilor politice.
o Formarea vonței politice unice – alegerile stabilesc scopurile și prioritățile dezvoltării
acceptabile ale majorității cetățenilor. Alegerile depistează majoritatea fie unipartidistă sau
pluripartidistă.
o Recrutarea elitei politice – prin algeri se selectează din totalul de candidați electorali
persoanele care vor ocupa funcții publice. Calea spre funcțiile publice exclusiv trece prin
alegeri.
o Renovarea sistemului politic – alegerile presupun concurență. Concurența a programelor, a
 candidaților, credibilitatea promisiunilor.

33. Actorii electorali. Noţiuni esenţa lor evoluţia.

În calitate de actori electorali sunt alegătorii, concurenţii electorali, societatea civilă şi autoritatea
electorală (puterea electorală).
Concurenţii electorali, în afara scopului de a câştiga alegerile, ceea ce semnifică a constitui guvernul,
pot avea şi scopul de a se promova (aceasta se referă la noile formaţiuni politice) sau de a realiza un
scor bun.
Comportamentul concurenţilor electorali este unul al producătorului care tinde să-şi realizeze marfa
pe piaţa politică.
O atenţie deosebită trebuie acordată mesajului electoral. Mesajul electoral este ideea principală a
concurentului electoral, este o expresie succintă a valorilor şi viziunilor acestuia. Mesajul trebuie să
conţină neapărat deosebirile dintre concurentul şi oponenţii săi şi să ofere argumente alegătorilor
pentru a vota respectiv.
Nemijlocit în campania electorală concurenţii electorali desfăşoară trei activităţi fundamentale –
promovarea proprie, atacarea oponenţilor şi contracararea atacurilor oponenţilor. Toate aceste
activităţi necesită mijloace de comunicare cu electoratul.
Scopul actorilor electorali este diferit, în unele cazuri chiar contrar. Buna desfăşurare a alegerilor
necesită o prestaţie de calitate din partea tuturor celor antrenaţi în alegeri. Acţiunea concurenţilor
electorali asupra alegerilor este diferită, având şi diferiţi vectori de acţiune. Interacţiunea dintre actorii
electorali asigură funcţionalitatea alegerilor şi desfăşurarea lor conform principiilor democratice.

34. Alegerile în R Moldova, caracteristici şi particularităţi.

În Republica Moldova, la nivel naţional este eligibil Parlamentul Republicii Moldova,
Preşedintele Republicii Moldova, la nivel local şi regional – primarii, consiliile locale şi consiliile
raionale (municipale). Toate instituţiile enumerate, cu excepţia Preşedintelui, se aleg prin vot direct.
Preşedintele Republicii Moldova, după modificarea Constituţiei Republicii Moldova la 5 iulie 2000,
se desemnează prin vot în mai multe trepte. În Republica Moldova, Preşedintele este ales de către
Parlament. Mandatul tuturor instituţiilor puterii de stat eligibile constituie 4 ani.
•Primele alegeri democratice au fost cele parlamentare din 1994. Ulterior, în Republica Moldova
alegerile parlamentare s-au desfăşurat în 1998, 2001, 2005. Alegerile parlamentare din 1994 şi din
2001 au fost alegeri anticipate, adică mandatul Parlamentului a fost întrerupt până la expirare.
•Alegeri locale în Republica Moldova s-au desfăşurat în 1995, 1999, 2003 şi 2007. Aceşti ani indică
alegerile locale generale în cadrul cărora se aleg toate autorităţile locale şi regionale.
•Alegerile parlamentare din Republica Moldova au tendinţa de a oferi majoritatea unui singur
concurent electoral. În pofida faptului că numărul concurenţilor electorali este mare, relativ puţini
concurenţi electorali reuşesc să depăşească pragul electoral.
•Activismul electoratului Republicii Moldova se află în continuă descreştere. Dacă la ultimele alegeri
sovietice din 1990 rata participării era de 83,43%, atunci, prin câteva cifre intermediare, ea coboară
până la 67,52% la alegerile parlamentare anticipate din 2001 şi la 64,84% în 2005. Participarea
electoratului este mai redusă în alegerile locale, de regulă, în jur de 60%.
•Participarea la alegeri nu semnifică şi influenţarea rezultatelor alegerilor prin vot. Alegătorii pot vota
necalitativ, buletinul de vot fiind considerat nevalabil. Acest vot se realizează din cauza inculturii
electorale, fie pentru a protesta. Începând cu 1994, în Republica Moldova se observă o creştere a
nivelului culturii electorale al cetăţenilor, de la 4,98% de voturi nevalabile la alegerile parlamentare
din 1994 la 2,54% la cele din 2001 şi la 1,16% la cele din 2005.
35. Modernizarea politică, necesitatea, conţinutul modernizării.
Modernizarea politică, se referă la schimbarea culturii politice și a instituțiilor politice, ca
urmare a procesului de modernizare. Schimbarea culturii politice și a instituțiilor politice este cea
care se combină și duce la accelerarea unui proces prin care standardul de performanță și realizarea
poate fi obținută de către societățile mai puțin dezvoltate. Asemenea dezvoltării politice, este foarte
greu de dat o definiție precisă a modernizării politice. Este un proces care se bazează pe utilizarea
rațională a resurselor care vizează constituirea unei societăți moderne.
Termenul de societate modernă reprezintă o societate care se caracterizează prin aplicarea
tehnologiei, prin interdependență socială extinsă, urbanizare, alfabetizare, mobilitate socială și mulți
alți factori. În contextul societăților occidentale, modernizarea a implicat o prăbușire a societății
tradiționale și apariția pe cenușă a unei societăți complet diferite. O societate care se bazează pe
tehnologie avansată și spiritul științei, o abordare seculară a relațiilor sociale, un sentiment de
dreptate în chestiunile publice.
Aspectele politice ale modernizării se referă la ansamblul schimbărilor structurale și culturale din
sistemul politic al societăților în curs de modernizare. Sistemul politic cuprinde toate acele activități,
procese, instituții și credințe care se ocupă de elaborarea și executarea unei politici cu autoritate și de
urmărirea și atingerea scopurilor colective.
Conform opiniei sociologului român C.Schifirneţ, există mai multe tipuri de modernizare: politică,
economică, instituţională, culturală, socială etc . Dacă modernizarea socială înseamnă urbanizare,
instruire, industrializare, creşterea produsului naţional brut, mijloace de comunicare, atunci
modernizarea politică cuprinde democraţie, stabilitate, diferenţiere structurală, modele de
dezvoltare, integrare naţională. Modernizarea politică înseamnă:
1) procesul de raţionalizare a societăţii, înlocuirea unui mare număr de autorităţi politice
tradiţionale, religioase, familiale şi etnice cu una singură, naţională;
2) diferenţierea unor noi funcţii politice şi dezvoltarea structurilor specializate care să îndeplinească
aceste funcţii, iar domeniile juridic, militar, administrativ, ştiinţific să fie separate de domeniul
politic;
3) participarea lărgitã în politică a grupurilor sociale din întreaga societate.

36. Ideologia politică liberalistă și neoliberalistă, caracteristici generale.

Neoliberalismul apare în anii '30 ai secolul XX. Începutul acestuia ţine de „cursul nou” al
preşedintelui american F.Roosevelt (Partidul democrat). Neoliberalii sunt de părere că este necesară
participarea nemijlocită a statului în sfera socială şi economică. Ideologiei neoliberale îi sunt
caraceristice: limitarea puterii monopolurilor, redistribuirea bunurilor materiale prin sistemul de
impozitare, promovarea programelor de stat în favoarea păturilor socialmente vulnerabile. La baza
programelor politice ale neoliberalilor au fost puse ideile consensului între guvernanţi şi guvernaţi,
necesitatea participării maselor în procesul politic, democratizarea procedurii de luare a deciziilor
politice. În programul politic al neoliberalilor accentul se pune pe formele pluraliste ale organizării
vieţii politice.
Liberalism (lat. liberalis - liber) – doctrină şi mişcare social-politică ce proclamă libertatea
personalităţii, protecţia drepturilor politice şi civile ale indivizilor, restrângerea sferei de activitate a
statului. Clasificând formele de libertăţi, adepţii doctrinei liberale plasează pe primul loc libertatea
economică, întemeiată pe proprietatea privată. Liberalismul în teoria economică propagă libertatea
antreprenoriatului, pieţei şi a concurenţei. B.Constant, unul dintre întemeietorii liberalismului,
consideră că libertatea alegerii şi de a fi ales trebuie oferită doar celor bogaţi. Astfel, el distinge între
libertatea politică şi cea economică.
37. Conceptele contemporane şi formele democraţiei
Democrația este formă de organizare politică a societății unde conduce poporul. De aici
rezultă și o contradicție dacă conduce poporul sau conduc masele cine este condus. Un regim politic
poate fi democratic doar în măsura în care democraţia, libertatea şi egalitatea, ca valori ale
democraţiei, pluralismul politic şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii civile.
Democrația este formă de orgaanizare politică a societății unde conduce poporul. De aici rezultă și o
contradicție dacă conduce poporul sau conduc masele cine este condus.
Democrația este o formă de organizare și conducere politică a societății în care cei ce dețin puterea
prin consultarea cetățenilor ținând cont de voința acestora, de interesele și aspirațiile de progres
ale țării.
Concepțiile democrației:
a) existența unui cadru legislativ (constituția)
b) existența separată a puterii legislative, executivă și judecătorească.
c) existența unui mecanism de executare liberă a dreptului de a alege.
d) pluralismul politic și garantarea alternativelor reale de organizare și conducere.
e) manifestarea liberă a mass-media transmiterea informației prin convingere, falsul este într-o
societate democratică o infracțiune.
f) valorificarea tradițiilor proprii și a experienței altor popoare.
g) apărarea drepturilor și libertăților prin lege.
h) democrația să preocupe toate sferele.
Tipuri de democrații
•Democrație antică – limitată la dimensiunile statului cetate.
•Democrația reprezentativă – fie că realizează numai interesele celor care i-au ales, fie că se bizuie pe
pături sociale mai iluminate, adițional ei se consideră aleșii națiuni, mai des exprimată sunt la partidele
național țărănești (agrare de exemplu în Angia) Democrație reprezentativă – acționează în numele
celor celor care i-au ales.
•Democrația transnațională – (de genul Comunității europene)
•Democrația consociativă – existența unui număr mare de partide și grupări dificil să realizeze cualiții
(Olanda, Elveția, Belgia, Austria) deciziile se iau prin înțelegeri, și prețul unor repetate compromisuri.
Guvernare pe bază de înțelegeri, reprezentarea comună în guvern.
•Democrația creștină – termen apărut în 1948, bazat pe etica filozofiei creștine. Este interveția
spiritului creștin în politic. Democrația creștină a apărut datorită faptului că liberalismul și revoluția
industrială nu este compatibilă cu morala creștină. Adepții susțin că munca nu este marfă, puterea
trebuie să fie cu ochii pe cei slabi, promovează democrația deplină, garantarea demnității și a libertății
umane.
-Democrație economică și socială – sistem unde inegalitatea economică are loc prin intervenția
statului.
-Democrație locală – autonomie localăă și descentralizare
-Democrație formală – manipularea puterii din alegeri sau din parlament, ideia este că poporul trebuie
educat, des exprimat de oligarhie, adeseori identivică voința sa cu voința poporului ce real este un
fals.
-Democrație modernă – persistă reprezentativitatea, extensia demosului, diversitate a vieții politice,
clivajul și concurența politică, pluralism social și politic, libertăți gararantate.
-Democrație participativă – implicarea directă a cetățenilor societății civile în procesul de decizie,
dezbateri publice, audieri.
-Democrație pluralistă.
-Democrația veritabilă a societăților vestice s-a datorat organizării clasei muncitoare, sindicatelor și
partidelor, luptei pentru drepturi și statornicirea unui climat democratic.
Democrația modernă
a) constituția țării - fundament legal al statului de drept;
b) votul universal și secret;
c) separarea puterii în stat;
d) alegerea puterii în stat de popor;
e) sistem politic pluriartidist;
d) garantarea drepturilor și libertăților.

38. Independenţa, esenţe politice.

Independența este una din valorile mondiale ale politicii mondiale. Ea impune fiecărui stat să
țină cont de interesele celorlalte state, este compatibilă cu solidaritatea. Independența statului este o
categorie sacră și nu admite amestecul unor state terțe, autonomia autorităților statale. Independența
modernă naște dependență. Dovadă este integrarea statelor în structuri economice, ideeia constituirii
statului mondial și a uniunilor care sunt structuri supranaționale. Independența a devenit o structură
anacronică, obstacol pentru colaborarea internațională

39. Ideologia politică conservatoristă, caracteristici generale.

Conservatorismul (lat. conservo - păstrez) reprezintă o doctrină şi mişcare social-politică,
îndreptată spre menţinerea şi susţinerea formelor statale şi sociale, în primul rând a principiilor
valorice, ce-şi găsesc îndeplinire în familie, naţiune, religie, proprietate.
Conservatorismul declară principiile fundamentale ale guvernării: -înţelegere între putere,
conducători şi cei care sunt conduşi;
-exercitatea puterii prin intermediul reprezentanţei împuterniciţilor;
- participarea permanentă a cetăţenilor la administrarea locală.
Conservatoriştii considerau că în conştiinţa oamenilor trebuie cultivat ataşamentul faţă de
proprietatea privată, tradiţiile umane ale trecutului, ideile decentralizării puterii. Unul dintre cele mai
importante principia ale conservatorismului a fost principiul despre incompatibilitatea libertăţii şi
egalităţii absolute a oamenilor.
În perspectiva politică, partidele politice conservatoare ajunse la guvernare, au îndatorirea
conservării societății și a economieii existente în țară și se fundamentează pe valori tradiționale.
Guvernarea conservatoare, presupune o subordonare strictă, și face distincție între elitele societății
și mase considerând cetățenii că pe niște simpli ”supuși” ai statului.