îăConstituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866
este adus în România ca domn şi confirmat de votul poporului Carol
I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen.
Titulatura sa va fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alte ţă regal ă,
iar din 1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa
oamenilor politici români de a organiza un stat cu adevărat modern
şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe
plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul
celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),

guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot,
conducerea statului reprezintă întreaga naţiune),
suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru
actele lor),
monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de
moştenitori din casa de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceştia trebuiau
crescuţi în religia ortodoxă.
Puterile statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

Parlamentul era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii

celor două camere erau aleşi prin vot cenzitar; în Senat însă erau şi
unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi,
foşti miniştrii, generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai
universităţilor, membrii trimişi de Academia Română etc. Atribuţiile
Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi,
votarea legilor, adoptarea bugetului ţării (bugetul este reprezentat
de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern
brut);
Funcţia de rege putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculin ă ai
regelui Carol I (femeile şi descendenţii lor se excludeau de la acest
drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină ai
regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârst ă al
regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui erau:
sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin
semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de
Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea
respinge o lege, pe care apoi o trimitea Parlamentului spre
reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul
Parlamentului.
Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a

elabora proiecte de legi. Miniştrii erau răspunzători pentru faptele
lor în faţa Parlamentului.
Atribuţiile executive ale regelui erau următoarele: numea şi revoca
miniştrii, numea şi confirmă în funcţii publice, putea dizolva
Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu
chipul său), acorda graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei
pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui era
cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-
lea nu au exercitat-o. Constituţia prevedea că în caz de dizolvare a
Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai
scurt timp. Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un an.
Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi
Tribunale. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în
cazuri prevăzute de lege), libertatea întrunirilor (dreptul de a
organiza adunări publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alc ătui
organizaţii: ex. partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul
de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea publică şi
bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile
idei);
inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,
inviolabilitatea corespondenţei (aceste prevederi care interzic
pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat
judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei
private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa
abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor statului şi abia apoi în faţa
abuzurilor persoanelor fizice);
libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi
obligatoriu.
Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau
o anumită avere, prevăzută de lege).
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul
I şi II votau marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii,
liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar la colegiul IV votau
ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi (adică
ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau).
În 1884 s-a modificat legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV
şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:
România devine un stat modern, guvernat după principiile
liberalismului: separaţia puterilor în stat, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele,
care are, prin constituţie, rolul de a păstra echilibrul între forţele
politice şi instituţiile statului.
Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru
examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere
Cartea se poate comanda aici:
http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html
Constituţia democratică din 1923

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi

cu numeroase minorităţi naţionale şi religioase. Constituţia statului
trebuia să se adapteze la noile realităţi.
În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi
în constituţie.
În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea
marilor moşii. Constituţia trebuia să prevadă exproprierea în caz de
utilitate publică prin legi speciale.
Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei
din 1866. Apar însă câteva schimbări importante faţă de constituţia
din 1866:

În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi

indivizibil: conceptul de stat naţional şi unitar, adică alcătuit dintr-o
naţiune majoritară pe un singur teritoriu politic, a fost nou introdus.
Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate
publică se pot realiza exproprieri. În 1866, cazurile de utilitate
publică erau stabilite doar prin constituţie, şi anume: lucrări de
comunicare, de salubritate publică şi de apărare a ţării. În 1923 se
prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa
cum a fost cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile
subsolului, căile de comunicaţie, apele şi atmosfera sunt
proprietatea statului.
Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială
şi fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Constituţia din
1866 prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială.
Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-
catolică este privilegiată în raport cu celelalte culte. În constitu ţia
din 1866 se menţiona ca religie oficială cea ortodoxă.
Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

România devine stat democratic.

România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de
după Marea Unire. Constituţia democratică din 1923

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru

examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere
Cartea se poate comanda aici:
http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html

Constituţiile comuniste
1. Constituţia din 1948
Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful

statului era încă regele Mihai, comuniştii nu au reuşit să instituie
atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit s ă
abdice, România fiind proclamată republică. Noile condiţii politice,
dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară
adoptarea altei constituţii, fapt realizat în 1948. Conform acesteia,
numele ţării era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:

Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după

principii democratice, ca de exemplu:

egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex,

naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale
(libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor etc.);
responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru
faptele lor);
suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat
emană de la popor.
Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are

puteri executive, executivul se implică în justiţie);
deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că
la baza dezvoltării economice a României se află proprietatea de
stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale poporului);
constituţia prevede că economia naţională este planificată de către
guvern (nu este o economie liberă).
Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi
Guvern. Marea Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este
considerată „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât atribuţii
legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de
problemele de pace şi de război, dar formează şi guvernul şi
stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare Naţională este
condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri,
dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are atribuţii pe care de
obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite: emite decrete,
interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice, are drept de
graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în relaţiile internaţionale,
numeşte ambasadorii etc. Guvernul coordonează şi planifică
economia naţională, realizează bugetul şi asigură ordinea publică şi
securitatea statului. La nivel local, conducerea este deţinut ă de
consilii populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot
universal.

Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu

se specifică inamovibilitatea judecătorilor, se permite amestecul
puterii politice în numirea şi destituirea acestora. La toate
instanţele, cu excepţia Curţii Supreme, judecarea are loc cu asesori
populari (un fel de juraţi). Instituţia asesorilor este explicat ă în legea
privind organizarea instanţelor judecătoreşti. De aici aflăm că
asesorii sunt de fapt, subordonaţi direct puterii politice. În cadrul
tribunalelor locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii ale
muncitorilor, ale partidului, ale tineretului, organizaţii culturale etc.
În realitate, absolut toate organizaţiile existente în perioada
comunistă erau controlate de partidul unic, deci şi aceşti asesori
erau aleşi, sub îndrumarea organelor de partid. Asesorii populari
pentru tribunalele speciale şi Tribunalul Capitalei, erau aleşi de
Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau asemănătoare cu cele
prevăzute într-o constituţie democratică: egalitatea în faţa legii,
libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea persoanei,
libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea de asociere,
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. O noutate este
prevederea conform căreia femeia are drepturi egale cu bărbatul.
Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce poate
da loc la interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu
caracter antidemocratic este interzisă), iar dreptul de proprietate nu
este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul
general o cere proprietatea privată poate deveni proprietatea
statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din
prevederile legale, dar, mai ales prin aplicarea abuzivă a acestora
(ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce lasă loc interpretării în
sens totalitar). În practică, orice funcţionar de stat era şi membru al
partidului, deci era subordonat şefului partidului.
Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de
naţionalizare. Se menţionează că apărarea şi dezvoltarea bunurilor
comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetăţean, iar un alt
articol defineşte bunurile comune ale poporului ca proprietate de
stat; deci, cetăţenii au datoria constituţională să dea o parte din
proprietate la stat.
Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar
deoarece drepturile şi libertăţile cetăţeneşti nu au fost deloc
respectate. De fapt, adevăratul conducător era şeful Partidului
Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor
oameni politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.
2. Constituţia din 1952

În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale

statului român, a fost adoptată o nouă constituţie care nu aducea
modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte
grav independenţa statului român. În capitolul introductiv se
specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului
românesc de ocupaţia germană şi faptul că politica externă a
României este una de prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite
despre independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel,
constituţia consfinţea faptul că România nu avea politică externă
proprie.
Instituţiile statului sunt aceleaşi ca şi în Constituţia din 1948, dar se
introduce voalat principiul partidului unic, specificându-se c ă
Partidul Muncitoresc Român coordonează toate organizaţiile
existente (este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce
muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat). Este menționată
egalitatea în drepturi fără deosebire de naționalitate sau rasă. Sunt
prevăzute drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu şi mai multe limitări
decât în 1948. Organizarea administrativ teritorială este în regiuni şi
raioane (în locul judeţelor), după model sovietic (acest tip de
organizare se introdusese printr-o lege din 1950). Există şi Regiunea
Autonomă Maghiară, care cuprinde ţinuturile locuite de secui.

Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a

recăpătat atributele statului independent. Ea rămâne un simbol al
controlului U.R.S.S. asupra politice interne şi externe româneşti.

Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru

examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere
Cartea se poate comanda aici:
http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html
3. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului

Comunist a fost ales Nicolae Ceauşescu. El a afirmat deschis
independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că
România făcuse un drum important înspre crearea unei societăţi
egalitare, adică socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962).
Aceste două aspecte necesitau modificarea constituţiei. Articolul 1
al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este
Republica Socialistă România şi că este un stat suveran,
independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil (adică nu se poate
înstrăina) şi indivizibil. În 1974 se creează funcţia de preşedinte al
republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei pentru a include
prerogativele preşedintelui.

Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu

legile fundamentale anterioare:

Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul c ă

forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist
Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul totalitar al
regimului;
Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie
bazată pe proprietatea de stat şi cooperatistă asupra mijloacelor de
producţie. Acest lucru este reafirmat prin prevederea conform c ăreia
bogăţiile de orice natură aparţin statului. Este menţionată şi
proprietatea personală, dar ea este limitată la casa de locuit şi
construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele
de producţie şi inventarul agricol mărunt.
Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se
menţionează faptul că libertatea cuvântului, presei, întrunirilor,
mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice
orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc. De asemenea,
se menţionează explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi
ocrotesc organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice
organizaţie este controlată de partid. O noutate pozitivă este însă
dată de garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate
personală este ocrotit de lege), prevedere care dispăruse din
celelalte constituţii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a
zilei de muncă la 8 ore.
În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante
faţă de constituţiile anterioare. Marea Adunare Naţională este
condusă de un organism numit Consiliul de Stat, care înlocuieşte
Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în
1961, printr-o lege care revizuia constituţia din 1952. Din acest
organ poate face parte şi primul ministru, iar din 1974, Consiliul de
Stat este prezidat de preşedintele statului, ceea ce demonstreaz ă o
nouă întrepătrundere între puterea legislativă şi cea executivă.
Preşedintele este ales de Marea Adunare Naţională şi are şi func ţia
de comandant suprem al forţelor armate. Cele mai importante
atribuţii ale sale sunt: numeşte şi revocă miniştri şi alţi funcţionari
publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi titlurile de
onoare, acordă graţierea, acordă cetăţenia română, încheie tratate
internaţionale, emite decrete prezidenţiale şi decizii etc.
Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter

totalitar comunist, deoarece se afirmă rolul politic conducător al
partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată
pe proprietatea de stat.
Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi
suveran, ceea ce lipsea constituţiei din 1952.
Fragment din lucrarea Istoria Românilor. Compendiu pentru
examenul de bacalaureat, de Rodica Ianos Toadere
Cartea se poate comanda aici:
http://istorie-bacalaureat-manual.ro/comanda.html
Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constitu ţia

comunistă trebuia înlocuită pentru a menţiona noua stare de fapt,
dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru
a permite dezvoltarea regimului politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi

cuprinde principiile fundamentale, specifice unui regim democratic:
separaţia puterilor în stat, suveranitate naţională, egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii, pluripartidismul. Forma de guvernare a
statului este republica, iar România este considerată stat de drept,
democratic şi social. Sintagma stat de drept democratic şi social
subliniază ideea că în România sunt garantate, prin instituţiile
statului, respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de
drept), se respectă principiile democratice (statul democratic),
statul respectă personalitatea umană şi intervine pentru realizarea
binelui comun, prin măsuri de protecţie a cetăţenilor săi în situaţii
ordinare dar şi extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin
protecţia şi asigurarea de şanse pentru categoriile defavorizate
(statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim
capitol amintim şi garantarea dreptului minorităţilor naţionale de a-şi
păstra limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în afara
ţării, dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea
tratatelor internaţionale.

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera

Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este ales pentru o perioadă de
patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a
bugetului. Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de
legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor guvernului, dar şi
cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250000 de
cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele
României. Guvernul urmăreşte punerea în aplicare a legilor. Primul
ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul
sau partidele care deţin majoritatea parlamentară. El propune
Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde
politic în faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin
acordarea votului de neîncredere.

Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de

4 ani (la revizuirea constituţiei, în 2003, s-a ridicat mandatul la 5
ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul
fundamental al Preşedintelui este acela de a exercita funcţia de
mediere între puterile statului. Preşedintele are urm ătoarele
atribuţii: desemnează primul-ministru, promulgă legile (le
contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare), poate
dizolva Parlamentul, în cazul în care acesta a respins de două ori
învestitura unui guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată
într-un an), este comandant suprem al armatei, conferă decora ţii,
acordă graţiere, încheie tratate internaţionale pe care le propune
aprobării Parlamentului, emite decrete.

Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea

politică şi inamovibili (nu pot fi transferaţi, înlocuiţi sau destituiţi
decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă institu ţie
judecătorească este Curtea Supremă de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constitu ţie

democratică: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi
asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului,
inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot. Spre deosebire de
constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protec ţia
din partea statului român de care se bucură cetăţenii români afla ţi în
străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de
cetăţenie) pe teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor
privind drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991
prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate şi a
pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia
familiei, a copiilor şi a tinerilor.

Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată

instituţia Avocatul Poporului, la care poate să facă apel orice
cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat

de drept (adică un stat ale cărui legi se bazează pe respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea
instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia este independentă, iar
cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor).
Trecerea de la statul autoritar comunist la statul de drept a
întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea
Europeană în 2007 a fost o recunoaştere la nivel european a faptului
că în ţara noastră statul de drept funcţionează.