Sunteți pe pagina 1din 32

DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ. PERSOANELE

Conf. univ. dr. Petrică Trușcă

I.OBIECTIVELE CURSULUI

Problematica cursului alcătiută pe baza legislaţiei în viguare, a literaturii juridice şi a practicii judecătoreşti, transmite studenţilor cunoştinţe privind conţinutul normativ al reglementărilor juridice şi le formează deprinderi practice pentru aplicarea normelor juridice în diferitele situaţii concrete pe care le înfăţişează activitatea economică. Tematica este astfel formulată încât să stimuleze gândirea independentă a studenţilor, să le creeze interesul pentru cunoaşterea problemelor juridice, să dezvolte preocuparea pentru studiul individual sistematic.

II. SUBIECTE PRINCIPALE CE TREBUIE DEZBĂTUTE

Concepte fundamentale ale teoriei dreptului şi statului. Apariţia dreptului, normele juridice, izvoarele dreptului, aplicarea legii în timp, spaţiu şi persoane.Raportul juridic civil: Subiectele raportului juridic civil, conţinutul raportului juridic civil, obiectul raportului juridic civil, izvoarele raportului juridic civil concret.Actul juridic civil: definiţie, clasificare, condiţii de valabilitate,efecte,sancţiune.Prescripţia extinctivă:

noţiune, domeniu şi cursul prescipţiei extinctive.Drepturile reale principale: proprietatea publică, modalităţile dreptului de proprietate, apărarea dreptului de proprietate.Contractul ca izvor de obligatii civile. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii. Contractul de vânzare-cumpărare.

III.PROGRAMUL LECŢIILOR DE SINTEZĂ

- 28 ore lecţii sinteză

IV.EVALUAREA ACTIVITĂŢII DESFĂŞURATE

- examen scris compus din 10 întrebări tip grilă și 2 subiecte sinteză, cu obligaţia

ca studenţii de la învăţământul cu frecvenţă redusă să elaboreze în cadrul studiului individual până la data examenului o lucrare personală care va fi evaluată la stabilirea notei finale cu condiţia ca la examen să obţină nota 5, cu următoarele teme:

1.Condiţiile de validitate ale actului juridic civil;

2.Atributele de identificare ale persoanelor fizice; 3.Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice; 4.Reorganizarea persoanei juridice; 5.Nulitatea actului juridic civil; 6.Suspendarea şi întreruperea prescripţiei extinctive; 7.Principiile efectelor actului juridic civil; 8.Modalităţi de dobândire a proprietăţii; 9.Răspunderea civilă delictuală;

10.Înfiinţarea persoanei juridice

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Petrică Truşcă Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.

Persoana juridică. Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007.

2. Gabriel Boroi Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu,

2008.

3. Codul Civil.

4. Legislația specifică în vigoare.

V.ÎNDRUMAR METODOLOGIC

APARIŢIA DREPTULUI

Examinarea conceptului dreptului presupune cercetarea, desigur succintă, a cauzelor şi condiţiilor, care au determinat apariţia fenomenului studiat, pe ce căi s-a dezvoltat, care sunt direcţiile evoluţiei sale. Cauzele apariţiei dreptului trebuie căutate, ca şi cele apariţiei statului, dat fiind legătura lor indisolubilă, în evoluţia societăţii primitive, în sferele vieţii materiale şi spirituale care a necesitat o nouă formă de organizare socială statul şi desigur un nou sistem de reguli sociale, în care rolul decisiv aparţine normelor juridice, dreptului. În societatea comunei primitive nu existau norme de drept, dreptul, astfel după cum nu exista nici statul. Întrucât nici o comunitate socială nu se poate lipsi de o anumită ordine socială, condiţionată în primul rând de necesitatea organizării activităţii membrilor săi, pentru procurarea celor necesare traiului, desfăşurarea vieţii în familie, apărarea împotriva duşmanilor externi etc., relaţiile sociale gentilice şi tribale erau reglementate printr-un sistem de reguli sociale cu caracter obişnuielnic, moral, prescripţii religioase şi alte norme de viaţă socială. Aceste reguli, exprimând necesităţile vitale ale comunităţii, s-au format datorită unei experienţe îndelungate şi au devenit o deprindere, o necesitate pentru desfăşurarea traiului comun. De aceea, este şi firesc că respectarea, realizarea prevederilor cuprinse în aceste reguli să nu necesite aplicarea constrângerii, asigurată de un aparat special separat de populaţie. Formarea dreptului, ca sistem de reguli care exprimă voinţa de stat şi a căror respectare este asigurată de puterea statului, în cele din urmă de forţele sale coercitive, constituie un proces de durată şi de o mare complexitate, proces care prezintă particularităţi de la un popor la altul, de la un stat la altul.

DREPTUL, EXPRESIA VOINŢEI DE STAT

Cercetarea naturii sociale a dreptului este un obiectiv important al multor curente juridice, cu toată varietatea şi deosebirea lor, fie că privesc dreptul ca un fenomen voliţional sau nevoliţional, fie că-l situează în sfera relaţiilor sociale. Căutând explicarea voinţei cuprinsă în drept, doctrina a oferit diverse răspunsuri privind conţinutul şi finalitatea acestei voinţe. După părerea unor filozofi şi jurişti, voinţa exprimată îndrept ar fi în mod exclusiv voinţa numai a persoanelor care participă în mod nemijlocit la elaborarea legilor şi altor acte normative, adică a deputaţilor, funcţionarilor din aparatul de stat central şi local şi nu se poate vorbi despre o relaţie de dependenţă dintre vionţa individuală a persoanelor care creează acte normative şi voinţa castei sau grupei sociale din care ele fac parte. În examinarea voinţei cuprinsă în drept nu se poate nega, credem noi, caracterul ei social, care poate fi mai larg sau ai îngust, în funcţie de regimul politic al statelor. Într-o societate democratică, dreptul poate, în anumite limite, exprima voinţa generală a societăţii, sau cel puţin a majorităţii acesteia. Pentru a deveni drept, pentru a se exprima în norme general-obligatorii, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului, voinţa generală trebuie să se exprime ca voinţă de stat.

CONŢINUTUL ŞI FORMA DREPTULUI

Dreptul ca şi orice fenomen se prezintă ca o unitate dintre conţinut şi formă. Conţinutul exprimă totalitatea elementelor şi proceselor care constituie un fenomen, temeiul existenţei şi dezvoltării lui. Forma, determinată de conţinut, exprimă modul de

organizare a conţinutului, structura internă şi externă a fenomenelor, modalitatea existenţei lor. Conţinutul include esenţa fenomenului, el este mai bogat decât esenţa, dar mai puţin profund decât aceasta, el capătă profunzime tocmai prin esenţă. Aplicând aceste teze filozofice la studiul dreptului, constatăm că, conţinutul dreptului cuprinde nu numai exprimarea normativă general - obligatorie a voinţei de stat ceea ce este esenţa dreptului – dar şi totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor juridice diferenţiate pe ramuri de drept şi pe instituţii juridice, adică voinţa de stat transformată în norme juridice, care fiecare în felul lor, dar toate unite prin acelaşi scop, reclamă o anumită conduită a oamenilor în diferitele lor relaţii sociale. Sau, mai concis, conţinutul dreptului este exprimat în totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de drept dat. Forma dreptului reprezintă felul în care voinţa generală devine voinţă general obligatorie, cuprinde mijloacele prin care această voinţă este ridicată la rangul de lege, căpătând o haină juridică adecvată. Cele mai cunoscute forme de exprimare a dreptului sunt actele normative, în primul rând legile şi, de asemenea, obiceiul juridic, precedentul judiciar, contractul normativ. Atunci când privim dreptul în ansamblu, ca fenomen social, acest fenomen are, astfel cum am arătat, o esenţă, un conţinut şi forma corespunzătoare acestora. Prin drept sunt aduse la îndeplinire cele mai importante măsuri politice formulate ca ale statului, norme general obligatorii, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului. În cadrul fiecărei orânduiri sociale, statul consfinţeşte prin norme juridice rânduielile sociale şi instituţiile politice care-i sunt convenabile. Totodată, el prevede interzicerea şi sancţionarea acelor instituţii şi idei politice care se îndreaptă împotriva intereselor lui undamentale. Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relaţiilor sociale conform voinţei de stat a căror respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului.

NORMELE JURIDICE

Conceptul de normă juridică Normele juridice constituie structura internă a dreptului privit în ansamblu, elementele sale constitutive. Dreptul fiind alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice organizate în sistem, fiecare normă juridică, indiferent de conţinutul reglementării pe care o prevede şi de ramura de drept căreia îi aparţine, cuprinde unele trăsături comune a căror cercetare este necesară pentru studiul fenomenului juridic în general. Trăsăturile normei juridice.Norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care exprimă voinţa de stat şi a cărei respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. Între trăsăturile normei juridice se menţionează, în primul rând, caracterul ei general. Aceasta se manifestă prin faptul că regula de conduită prescrisă este tipică, se aplică la un număr nelimitat de cazuri şi este impersonală. Din caracterul general al normei juridice nu trebuie trasă concluzia că toate normele juridice s-ar adresa în mod global tuturor oamenilor. Există grade diferite de generalitate ale normei de drept. O trăsătură esenţială a normei juridice priveşte obligativitatea ei. Normele juridice conţin precepte de conduită pe care statul le prescrie şi impune societăţii. Aceste norme nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă în principiu o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Indiferent de nuanţa pe care ar îmbrăca-o, normele juridice sunt, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie. Aici avem în vedere, desigur, trăsătura fundamentală a normei juridice, trăsătură care nu este afectată de faptul că însăşi puterea de stat înţelege ca in anumite împrejurări acest comandament să fie formulat sub forma supleativă sau de recomandare. Caracterul

general obligatoriu, imperativ al normei juridice este esenţial, deoarece asigură ordinea de drept în societate, stabilitatea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele societăţii. Fără acest caracter, norma juridică şi-ar pierde însuşi sensul existenţei sale ca normă socială distinctă.

Structura normei juridice Conţinutul normei juridice – o anume prescripţie stabilită potrivit voinţei de stat

are o structură internă – structura logico – juridică a normei, precum şi o construcţie

externă dată de modul de exprimare în cadrul actului normativ ori al unui alt izvor de drept – structura tehnico-juridică sau tehnico-legislativă a normei. a)Structura logico-juridică a normei arată din ce elemente componente şi reciproc dependente este logic organizată prescripţia normei, indiferent de formularea ei textuală, de ramura de drept căreia îi aparţine. Aceste elemente sunt ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea normei juridice. Componenţa trihotomică a normei corespunde situaţiei logice potrivit căreia orice prescripţie, pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme de drept, trebiue să prevadă condiţiile în care unele categorii de subiecte vor avea

o condiută, care este această conduită şi care sunt urmările nerespectării sau încălcării

ei. b)Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi

a structurii logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică sau mai dezvoltată, la

modul în care normele se încadrează în textele normative. Normele juridice nu se prezintă, de regulă, într-o formă „nudă”, ci sunt o parte a unui act normativ care la rândul său este structurat în capitole, secţiuni, articole, alineate. Articolul este elementul

structural de bază al actului normativ care conţine, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare. Un articol de lege nu coincide, însă de cele mai multe ori cu conţinutul integral al unei norme. În unele cazuri, într-un articol sunt cuprinse mai multe norme de drept. În alte situaţii, o normă de drept este cuprinsă în mai multe articole, elementele ei componente putând fi stabilite numai prin coroborarea lor (uneori chiar a articolelor aflate în diferite acte normative).

Clasificarea normelor juridice Cunoaşterea temeinică a normelor de drept, corecta lor interpretare şi realizare în relaţiile sociale, determină necesitatea împărţirii normelor de drept în anumite categorii

şi grupe potrivit unor criterii date. Deşi aceste criterii şi grupările normelor pe baza lor

nu sunt aceleaşi la toţi autorii, se pot stabili câteva criterii a căror valoare este incontestabilă:

-după obiectul şi metoda reglementării juridice, adică după ramura şi instituţia juridică, distingându-se normele de drept constituţional, civil, administrativ, penal etc.; -după forţa juridică a actului normativ în care sunt cuprinse, adică după izvorul de drept, normele juridice se împart în norme cuprinse în legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordine şi instrucţiunile miniştrilor etc.; -după sfera aplicării lor şi gradul de generalitate în norme generale, speciale şi de excepţie;

-după modul de redactare în norme complete şi incomplete; -după caracterul conduitei prescrise – în norme onerative, prohibitive şi permisive. Normele juridice onerative sunt norme care prescriu în mod expres obligaţia săvârşirii unei acţiuni. Normele prohibitive interzic săvârşirea unor acţiuni. Categoriei normelor prohibitive le aparţin prin excelenţă majoritatea normelor de drept penal, de asemenea numeroase norme de drept administrativ, financiar etc.

Normele permisive sunt acele norme care, fără a obliga sau a interzice săvârşirea unei acţiuni, prevăd posibilitatea ca subiectul să uzeze de anumite drepturi sau stabilesc anumite drepturi, interese, capacităţi şi competenţe.

1. Izvoarele dreptului. Dreptul constituie un sistem de norme, care, însă, nu apar nude, ci îmbracă o anumită haină juridică, sunt cuprinse în anumite acte juridice, iau o anumită formă, denumită izvor al dreptului. Din această cauză, s-a formulat în literatura juridică opinia că noţiunile de izvor de drept şi de formă a dreptului ar fi sinonime. În realitate, aceste noţiuni nu coincid, deoarece forma de drept este plurivocă, se referă la mai multe aspecte ale dreptului. Mai potrivită este expresia, destul de utilizată în doctrina juridică de formă de exprimare a normelor de drept, a dreptului. Actele normative – izvoare ale dreptului.

a) Legile. Noţiunea de lege are o accepţie generală. Prin urmare, în sens larg

noţiunea de lege are menirea să acopere toate actele normative a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului, iar, în sens restrâns, noţiunea de lege desemnează numai actele normative emise de puterea legislativă a ţării: Camera deputaţilor şi Senatul.

1)

Constituţia.

2)

Codul civil român.

3)

Codul familiei.

4)

Legile ordinare.

b)

Decretele – Legi.

c)

Decretele.

d)

Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României

1. Hotărârile Guvernului. Hotărârile se emit pe baza şi în vederea executării

legilor.

2 Ordonanţele Guvernului României Ordonanţa este expresia unei competenţe legislative delegate.

e) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei

de stat şi acte normative adoptate de organele administraţiei publice locale f) Reglementările internaţionale. Aceste reglementări ca: acorduri, convenţii, pacte, tratate, sunt izvoare de drept civil în măsura în care privesc raporturi juridice din sfera dreptului civil, sub condiţia ratificării lor de către Parlamentul României.

2. Aplicarea legii civile .Actele normative care constituie izvoare ale dreptului civil acţionează simultan sub trei aspecte: 1) un anumit interval de timp; 2) pe un anumit teritoriu şi 3) cu privire la anumiţi destinatari. 2.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile Legea civilă intră în vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (întrucât aici este adusă la cunoştinţa publică), iar excepţia la data prevăzută în cuprinsul ei, dacă legea stabileşte o anumită dată de intrare în vigoare. Punctul terminus al acţiunii unei legi este cel al ieşirii din vigoare. Procedeul tehnico-juridic de ieşire din vigoare a unei legi este abrogarea. Abrogarea unei legi poate fi expresă sau implicită. 2.3. Aplicarea legii civile în timp. Principii şi excepţii Pentru dreptul civil, două sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp şi anume: a) principiul neretroactivităţii legii civile noi şi b) principiul aplicării imediate a legii civile noi. Principiul neretroactivităţii legii civile noi. Principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:

- retroactivitatea legii civile noi .

- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi.

2.4. Aplicarea legii civile în spaţiu. Principii şi excepţii Problema acţiunii legii civile în spaţiu comportă două aspecte: unul naţional (intern), care vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul statului român şi unul internaţional, care vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de extraneitate (cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui delict civil ori consumarea efectelor sale). 2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor Principiul care guvernează acţiunea legilor civile asupra persoanelor este acela al egalităţii subiectelor de drept civil în faţa legii civile, dublat de cel al generalităţii aplicării legii civile la toate raporturile de drept civil. De aceea, pentru o justă înţelegere, distingem între:

- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, având ca destinatari atât persoane fizice, cât şi persoane juridice;

- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice.

- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Noţiune, caractere şi structură

Raportul juridic civil este definit ca fiind relaţia socială – patrimonială ori nepatrimonială reglementată de norma de drept civil.

2. Caracterele raportului juridic civil Raportului juridic civil îi sunt proprii atât

caracterele comune tuturor raporturilor juridice cât şi unele caractere specifice, care-l

deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice. - raportul juridic civil are un caracter social. - raportul juridic civil are caracter voliţional.

-raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor.

3. Structura raportului juridic civil Privit din punctul de vedere al structurii

sale, raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul.

Noţiuni generale privind subiectele raportului juridic civil Prin „subiect al raportului juridic civil” se înţelege calitatea de a fi titular al drepturilor subiective şi obligaţiilor civile.

2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civilPrin determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea, individualizarea acestora. Sub acest aspect, prezintă interes dacă părţile raportului juridic civil sunt cunoscute (individualizate) amândouă sau numai una, din momentul naşterii acestui raport.

În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi absolute, numai

subiectul activ este determinat, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil, iar

cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul

subiectele pasive sunt nedeterminate

În

lor drepturi relative, atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate.

- în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este nedeterminat dar constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, în afară de titularul dreptului de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o persoană (în cazul proprietăţii exclusive), ori să fie alcătuit din mai multe persoane, determinate (în cazul proprietăţii comune).

Proprietatea comună există în una din următoarele trei forme:

a) coproprietatea

b)indiviziunea

c)devălmăşia,

- în raporturile juridice nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ.

- în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:

activă, când există mai mulţi creditori;

pasivă, când există mai mulţi debitori;

mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil Se cere a fi făcută după cum raporturile sunt nepatrimoniale sau patrimoniale.În cazul raporturilor civile nepatrimoniale nu se pune problema schimbării subiectului activ care este titularul dreptului, întrucât drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectele pasive sunt nedeterminate (fiind formate din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de subiectul activ).În cazul raporturilor civile patrimoniale, urmează a se distinge între raporturile reale şi raporturile de obligaţii.În cazul raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un mod legal de transmitere a bunului care se află în circuitul civ; În situaţia raporturilor civile patrimoniale obligaţionale poate interveni o schimbare atât a subiectului activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv (debitorul).

Conţinutul raportului juridic civil

drepturilor

subiective şi obligaţiilor civile ce revin părţilor acestui raport.

2 Dreptul subiectiv civil „Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie”.

Clasificarea drepturilor subiective civile. Dreptul civil pentru a răspunde exigenţelor teoretice şi necesităţilor practice, clasifică drepturile subiective civile, în funcţie de mai multe criterii.

Prin

conţinut

al

raportului

juridic

civil

se

înţelege

totalitatea

Principalele criterii de clasificare sunt următoarele:

a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi

relative;b)În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în

patrimoniale şi nepatrimoniale.Drepturile subiective patrimoniale se subdivid în:drepturi subiective reale;drepturi subiective de creanţă.Drepturile subiective nepatrimoniale se subdivid în:drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei;drepturi care privesc identificarea persoanelor;drepturile ce decurg din creaţia

intelectuală.c)După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în princi- pale şi accesorii d)În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor lor, drepturilor subiective se împart în: drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

3. Obligaţia civilă.Obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.Ca şi drepturile subiective civile, şi obligaţiile corelative acestor drepturi pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.Principalele criterii de clasificare (şi categorii de obligaţii în funcţie de aceste criterii) sunt următoarele:a) În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în mai multe categorii:obligaţia de a da; obligaţia de a face;obligaţia de a nu face;obligaţii pozitive; obligaţii negative; obligaţiile de rezultat (determinate);obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (de mijloace);b) După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:obligaţii obişnuite (opozabile numai „între părţi”);obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem); obligaţii reale (propter rem).c) În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, obligaţiile se împart în:obligaţii civile perfecte; obligaţii civile imperfecte (naturale).

Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea la care este îndrituit, îndreptăţit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Putem spune că, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil îl reprezintă conduita părţilor.Problema care se pune în legătură cu obiectul raportului juridic civil este aceea de a şti dacă în situaţia în care conduita părţilor se referă la lucruri, sau dacă acestea intră sau nu în noţiunea de obiect al raportului juridic civil. Aşa se face că, cercetând obiectul raportului juridic civil, ajungem la această noţiune esenţială în dreptul civil şi anume noţiunea de bunuri, iar în dreptul civil când spunem bun, desemnăm ceva precis în sens juridic, şi nu tot ceea ce este bun în sens obişnuit este bun şi în dreptul civil.

2. Clasificarea bunurilor

Criterii de clasificare şi categoriile de bunuri în funcţie de aceste criterii

- 1) In funcţie de natura lor şi calificarea dată de lege, unde distingem între bunuri mobile şi bunuri imobile. 2) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunurile aflate în circuitul civil, ce formează obiect al raportului juridic civil şi bunuri scoase din circuitul civil. 3)După modul în care sunt determinate, distingem între bunuri res certa (individual determinate) sau determinate prin caractere proprii şi bunuri res genera (determinate prin caractere generice). 4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să li se schimbe destinaţia, distingem între bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. 5) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, distingem între bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. 6) După criteriul posibilităţii de a fi sau nu folosite de mai multe ori fără să consume substanţa, distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. 7) După cum sunt sau nu producătoare de bunuri, distingem între bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. 8) După corelaţia dintre ele, deosebim între bunuri principale şi bunuri accesorii. 9)După modul lor de percepere, distingem între bunurile corporale şi bunurile incorporale.

Izvoarele raportului juridic civil concret Prin „izvor al raportului juridic civil concret” se înţelege o împrejurare – act sau fapt – de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.

Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete

Fapte omeneşti şi fapte naturale Principalele criterii de clasificare sunt următoarele:A. după legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în: acţiuni omeneşti, ce depind de voinţa omului; fapte naturale (numite şi evenimente), care sunt independente de voinţa omului.B. după sfera lor, distingem între fapt juridic în înţeles larg (lato sensu) şi fapt juridic în înţeles restrâns (stricto sensu).

ACTUL JURIDIC CIVIL

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil.

2. Clasificarea actelor juridice civile A. După numărul părţilor, actele juridice se împart în unilaterale, bilaterale şi multilaterale. B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit. C. După efectul lor, actele civile se împart în:

constitutive, translative şi declarative. D. După importanţa lor, există acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie. E. După conţinutul lor, actele juridice civile se împart în: patrimoniale şi nepatrimoniale. F. După modul (forma) de încheiere, actele civile se împart în: consensuale, solemne şi reale. G. După momentul producerii efectelor, actele civile se împart în: acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa). H. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile se împart în acte subiective şi acte condiţie. I. După legătura lor cu modalitatea (termen, condiţie), actele juridice se împart în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi. J. După raportul dintre ele, actele civile se împart în: principale şi accesorii. K. După legătura cu cauza (scopul), distingem între actele cauzale şi cele abstracte. L. După modalitatea încheierii lor, actele juridice civile se împart în acte strict personale şi acte care pot fi încheiate şi prin reprezentare. M. După reglementarea şi denumirea lor legală, se disting actele tipice (numite) şi actele atipice (nenumite). N. După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în: acte cu executare dintr- o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.

B. Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil a. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:condiţii de fond, cele care privesc conţinutul actului juridic civil; condiţii de formă, cele care se referă la exteriorizarea voinţei.

Caracterizarea condiţiilor actului juridic civil .Potrivit art. 948 C. civ. “Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:1. Capacitatea de a contracta;2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligă;3. Un obiect determinat;4. O cauză licită.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană juridică) de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu a) Principiul (regula) capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii. Materia capacităţii de a încheia actul juridic civil este dominată de principiul capacităţii, incapacitatea reprezentând excepţia. Prin principiul capacităţii înţelegem faptul că, ori de câte ori legea nu prevede altfel, persoanele au aptitudinea de a încheia orice act juridic. b) Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile. Incapacitatea reprezintă excepţia, în sensul că, numai în cazurile anume prevăzute de lege o persoană nu poate participa la întocmirea unui act juridic civil. Ca toate excepţiile, şi excepţia în materie de capacitate – incapacitatea – trebuie să fie expres prevăzută de lege.

Consimţământul Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior. Pentru a fi valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă) trebuie să înde- plinească următoarele condiţii:să provină de la o persoană cu discernământ;să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;să fie exteriorizat;să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

Obiectul actului juridic civil Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin-un act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

Condiţii de valabilitate Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în circuitul civil; obiectul să fie determinat sau măcar determinabil;obiectul să fie posibil; obiectul să fie licit şi moral. Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile şi anume: în actele translative sau constitutive de drepturi se cere ca transmiţătorul să fie titularul acelui drept;în actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului;existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege.

Cauza (scopul) actului juridic civil Cauza (scopul) este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Elementele cauzei actului juridic civil

a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea (prefigurarea mintală), a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă);în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);în actele (contractele) reale, scopul imediat constă în remiterea (predarea) lucrului; în contractele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa unui câştig, sau riscul unei pierderi. b) Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil, reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul determinant pentru încheierea actului juridic, motiv care se referă, fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane. Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii: a) să existe, b) să fie reală, c) să fie ilicită şi morală.

Forma actului juridic civil Cum elementul fundamental al actului juridic civil îl constituie manifestarea de voinţă, înseamnă că această „haină” se referă, în primul rând, şi mai ales, la consimţământ, iar pentru a produce efecte juridice (adică pentru a se transforma dintr-un „fapt psihologic intern”, într-un fapt social) voinţa trebuie exteriorizată. În acest sens prin „forma actului juridic civil” se înţelege mijlocul, modalitatea de exteriorizare a voinţei interne. Sub acest aspect privită, „forma” actului juridic civil, este inerentă oricărui act. Acesta este sensul restrâns (stricto sensu) al termenului “forma” actului juridic. Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului.

Principiul consensualismului.Principiul consensualismului în dreptul civil este regula potrivit căreia, din punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla manifestare de voinţă, fără să fie nevoie ca această voinţă să îmbrace o formă specială.De la acest principiu există cele trei excepţii: forma cerută ad validitatem; forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

Forma cerută ad validitatem.Pentru naşterea valabilă a unui act juridic este nevoie ca manifestarea de voinţă să fie îmbrăcată într-o formă specială, numită solemnă, şi care constă, după sistemul nostru de drept în formă scrisă, care în cele mai multe cazuri este autentică. Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem a) este un element constitutiv, b) este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, c) forma solemnă este exclusivă; Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem Forma cerută ad validatem reclamă îndeplinirea anumitor condiţii, care în esenţă sunt următoarele: întregul conţinut al actului juridic trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa;actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma specială; uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat şi tacit). Aplicaţii ale formei ad validitatem.Principalele acte juridice pentru care legea impune forma ad validitatem sunt următoarele:acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;contractul de donaţie;testamentul;revocarea expresă a unui legat;subrogaţia în

drepturile creditorului consimţită de debitor;convenţia de constituire a unui drept de ipotecă;

Forma cerută ad probationem.Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil. Caracteristicile formei cerută ad probationem

- este obligatorie; nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii probării actului (negotium) cu alt mijloc de probă; reprezintă, ca şi forma cerută ad validitatem, o excepţie de la principiul consensualismului. Aplicaţii ale formei ad probationem:contractul de locaţiune;depozitul voluntar;tranzacţia;contractul de sponsorizare;

Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi.Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi înţelegem acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor. Aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitat:publicitatea constituirii gajului (amanetului) şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în baza unui aviz de garanţie reală emis de către debitor (constituitor); notificarea cesiunii de creanţă potrivit art. 1393 C. civ., sau înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;publicitatea imobiliară prin cărţile funciare .

Modalităţile actului juridic civil Prin modalitatea actului juridic civil se înţelege acel element cuprins într-un act juridic care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul respectiv. Sunt modalitati ale actului juridic civil:

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care se amână fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile. Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a oblgaţiei corelative. Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este obligaţia impusă de dispunător gratificatului, care constă după caz în a da, a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu gratuit.

Efectele actului juridic civil Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act. Aceste efecte au la bază manifestarea de voinţă a părţilor, exteriorizată în actul juridic respectiv, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda Este regula de drept consacrată în art. 969 alin. 1 C.civ.: “Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Pentru actele bilaterale (contracte),

principiul forţei obligatorii se mai exprimă şi în formula “convenţia, contractul este legea părţilor”. Principul – pacta sunt servanda cunoaşte şi el excepţii. Excepţiile de la acest principiu sunt acele situaţii în care efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt ori mai extinse ori mai restrânse, decât cele stabilite iniţial. a) Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii sunt menţionate situaţiile în care actul juridic încetează înainte de termen, datorită inexistenţei unui element al său, precum:

încetarea contractului de mandat prin moartea, punerea sub interdicţie ori insolvabilitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului, după caz; încetarea contractului de locaţiune când lucrul a pierit în tot, deoarece contractul este desfăcut de drept, întrucât locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului şi nici nu poate fi obligat la reconstituirea, refacerea sau înlocuirea lui. În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii includem: prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi; prelungirea efectelor actului cu executare succesivă atunci când, pe parcursul existenţei lui, intervine un caz de forţă majoră care împiedică, un anumit timp, executarea obligaţiilor. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil Este regula de drept consacrată de art. 969 alin. 2 C.civ., care dispune că ele (convenţiile), nu pot fi revocate decât prin consimţământul părţilor, afară de cazurile autorizate de lege. Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa unei singure părţi,actului juridic multilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui. 1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale: retractarea renunţării la moştenire; consimţământul părinţilor sau, după caz al părintelui exprimat la adopţia copilului; legatul; 2. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale şi multilaterale:

denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile, sau la cererea proprietarului ;revocarea contractului de mandat;încetarea depozitului la cererea deponentului; denunţarea contractului de asigurare Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil Acest principiu este consacrat de partea ultimă a alin. 1 din art. 969 Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, precum şi de art. 973:

Convenţiile produc efecte numai între părţile contractante, nu şi faţă de al treilea. Într-o altă exprimare, principiul relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă doar pe autorul acestuia. 6. Veritabila excepţie de la principiul relativităţii, este stipulaţia pentru altul.Stipulaţia pentru altul sau promisiunea în favoarea unei terţe persoane, în dreptul civil este o convenţie prin care o parte, stipulantul, convine cu cealaltă parte promitentul pentru ca acesta din urmă (promitentul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane, numit terţ beneficiar.

Nulitatea actului juridic civil Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care constă în lipsirea actului juridic (negotium iuris) de acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea

valabilă a actului juridic civil. Clasificare, cauze şi regim juridic. Clasificarea nulităţii actului juridic civil:1. în funcţie de natura interesului (general ori inividual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea e absolută şi relativă.2. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea e parţială şi totală.3. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate expresă (textuală) şi nulitate virtuală (implicită).4. După felul condiţiei de validitate nerespectată la încheierea actului juridic civil, se deosebeşte între nulitate de fond şi nulitate de formă.5. După modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate judiciară şi nulitate amiabilă. Cauzele de nulitate .Sunt cauze ce conduc la nulitatea actului juridic civil următoarele:

încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face (de a încheia) actul juridic civil; lipsa ori nevalabilitatea consimţământului; nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil; nerespectarea formei actului juridic civil, cerută ad validitatem; neresocotirea limitelor autonomiei de voinţă (ale libertăţii actelor juridice); fraudarea legii. Regimul juridic al nulităţii .Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă se pot exprima, sintetic, în felul următor

a) dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţa din

oficiu sau de alte organe abilitate de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în

principiu, numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

b) dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă;

c) dacă nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare,

nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

Efectele nulităţii actului juridic civil. Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii; respectiv urmările datorate desfiinţării totale sau parţiale a unui act juridic care a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor a) Enunţare principiilor efectelor nulităţii şi corelaţia dintre ele Din ipotezele menţionate mai sus rezultă că efectele nulităţii sunt guvernate de trei principii şi anume:

1) principiul retroactivităţii (care constă în faptul că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic, respectiv, nulitatea operează atât pentru viitor cât şi pentru trecut; 2) principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat; acest principiu este determinat prin expresia latină restitutio in integrum; 3) principiul potrivit căruia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent; acest principiu este desemnat, prin adagiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (împrumutat de la rezolutiune)

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Prin prescripţia extinctivă se înţelege stingerea dreptului la acţiune în sens material neexercitat în termenul stabilit de lege. Domeniul de aplicare al prescriptiei extinctive Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege totalitatea drepturilor subiective civile ale căror acţiuni care le apără cad sub incidenţa acestei instituţii. Altfel spus, pentru a stabili domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive, vor trebui declarate drepturile subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei şi a le separa de drepturile subiective ale căror acţiuni sunt imprescriptibile. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. Drepturile la acţiune întemeiate pe drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive. Regula prescriptibilităţii rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 21 din acelaşi act normativ, precum şi alte dispoziţii înscrise fie în decretul nr. 167/1958 (art. 7, art. 8, art. 11 îndeosebi), cât şi în alte acte normative izvoare de drept civil. De la principiul potrivit căruia acţiunile personale sunt supuse prescripţiei extinctive, există următoarele excepţii:acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiun; acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de persoane. Prescripţie extinctivă şi drepturile reale principale. În literatura de specialitate, se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă imprescriptibilitatea iar prescriptibilitatea constituie excepţie. Sunt considerate prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

-acţiunea în revendicare a unui bun mobil proprietate privată; acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C.civ. (avulsiunea) şi de art. 520 C.proc.civ; acţiunea confesorie. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale. Prin acest principiu se desemnează acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi, pe calea acţiunii în justiţie, nu este limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine oricând. De la principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privitor la drepturile personale nepatrimoniale, legiuitorul face unele excepţii: acţiunea în anulabilitate;acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentrui vicii de consimţământ; acţiunea în tăgăduire;acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. Începutul cursului prescriptiei extinctive

Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive. Regula generală privind începutul prescripţiei cunoaşte o dublă reglementare legislativă: în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C. civ. Între cele două texte nu există deosebiri de fond, de conţinut, ci numai de formulare, de redactare. Prin urmare regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive, avand ca obiect dreptul la actiune, este aceasta: prescriptia extinctiva incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune.

Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive:Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu (neafectat de modalităţi).Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv.Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate. Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în anulabilitate).

Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune. Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive. Potrivit art. 13: „Cursul prescripţiei se suspendă“:a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război;c) până la rezomvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni socotit de la înregitrarea reclamaţiei”. Potrivit art. 14 : „Între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.

Efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive. Efectele generale ale suspendării cursului prescripţiei extinctive. Principalul efect al suspendării prescripţiei constă în oprirea curgerii acesteia pe toată durata cauzei de suspendare, prin urmare, cauza de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie. Conform art. 15 alin. 1, după încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare, făcând distincţia între:

a)efectul anterior cauzei de suspendare;b) efectul pe durata cauzei de suspendare;c)efectul ulterior cauzei de suspendare. Efectul special al suspendării este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel:

„Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare”.

Întreruperea cursului prescriptiei extinctive Prin întrerupere se înţelege acea modificare a cursului prescripţiei extinctive care se caracterizează prin înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii.

Cauzele de întrerupere a cursului prescripţie extinctive. Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 “Prescripţia se întrerupe:a)prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căreia curge prescripţia;b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent;c) Printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea”.

Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive Aceste efecte sunt determinate de art. 17 din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că:

“Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare”. Repunerea in termenul de prescriptie Repunerea în termenul de prescripţie este o instituţie juridică nouă, neîntâlnită în Codul civil, fiind consacrată, cu caracter general, în art. 19 din Decretul nr. 167/1958, astfel: “Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”. Efectul repunerii în termenul de prescripţie În sistemul Decretului nr. 167/1958, efectul repunerii în termen constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat, ceea ce echivalează, practic, cu anihilarea efectului extinctiv al prescriptiei.

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

Notiune si caractere juridice„Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte componentă a capacităţii civile care constă în aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii civile”. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:

- legalitatea; generalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea; egalitatea; universalitatea.

Începutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice.Capacitatea de folosinţă fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii şi aparţinând fiecărui om indiferent dacă are sau nu voinţă conştientă sau suficient de matură este strâns legată de viaţa omului. Rezultă că, încă din momentul naşterii unei persoane fizice, aceasta dobândeşte capacitatea de folosinţă[, capacitate care durează atâta timp cât durează viaţa acesteia, adică până la moarte. În legătură cu începutul capacităţii de folosinţă[, regula este că aceasta se dobândeşte la naştere. Consacrarea legală a acestei reguli este stabilită de dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 astfel: “Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. De la această regulă avem şi o excepţie consacrată de art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 şi anume: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însâ, numai dacâ el se naşte viu”.

Continutul capacitatii de folosinta. Conţinutul capacităţii de folosinţă, după cum se poate observa, se obţine prin îmbinarea a două laturi:

- latura activă, care exprimă aptitudinea individului de a avea drepturi subiective civile;

- lalura pasivă, care exprimă aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl găsim în toate cazurile, cu excepţia capacităţ\i de folosinţă anticipată, caz în care este avută în vedere doar aptitudinea de a dobândi drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.

Încetarea capacitatii de folosinta a persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă[ a persoanei fizice încetează odată cu încetarea însăşi a existenţei (fiinţei) acestei persoane. Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Din această dispoziţie legală rezultă că, data (momentul) morţii omului marchează sfârşitul capacităţii sale de folosinţă, sau altfel spus, a calităţii de subiect de drept civil. Conform realităţilor, legea civilă reglementează modul de stabilire a datei morţii pentru două ipoteze posibile:

- ipoteza morţii constată fizic, direct (prin examinarea cadavrului), atât în cazul decesului ce are o cauză naturală, cât şi în cazul decesului ce are o cauză violentă; - ipoteza dispărutului, caz în care examinarea cadavrului nu este posibilă, deşi decesul persoanei este cert, ori aproape cert; această ipoteză este aplicată persoanei dispărute, iar legiuitorul a creat instituţia declarării judecătoreşti a morţii. Pentru ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice coincide cu data morţii.

CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI FIZICE

Notiune si caractere juridice. În dreptul nostru civil, definţia legaa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este dată în art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 “Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a- şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”. În doctrină, plecându-se. de la definiţia legală dată capacităţii de exerciţiu, explicându-se înţelesul expresiei “săvârşind acte juridice”, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este definită ca fiind capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, sâvârşind personal şi singur acte juridice. Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Din definiţia dată capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice rezultă că elementele constitutive, esenţiale ale acesteia sunt două:1. exercitarea drepturilor civile şi asumarea de obligaţii civile;2. realizarea acestor operaţiuni juridice se face prin încheierea de acte juridice civile. Fiecare din aceste două elemente constitutive ale capacităţii de exerciţiu a omului presupune existenta unor premise, necesare şi obligatorii. Este adevărat că, pentru a se putea discuta de exercitarea drepturilor civile şi asumarea de obligaţii civile este necesar, în primul rând, să existe aptitudinea omului de a avea asemenea drepturi şi obligaţii; or, această aptitudine nu este altceva decât capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice - ca primă premisă a capacităţii de exerciţiu - este asigurată pentru toate persoanele fizice; este concluzia pe care o impune unul din caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă şi anume universalitatea sa: aparţine tuturor oamenilor. Al doilea element presupune existenţa discernământului, adică a puterii individului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice civile ale manifestărilor sale de voinţă; după cum este ştiut, actul juridic este o manifestare de voinţă săvârşită cu

intenţia de a produce efecte juridice adică de a crea, modifica ori stinge un raport juridic. De esenţa actului juridic este existenţa capacităţii, a puterii omului de a-şi reprezenta consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă; existenţa discernământului de o anumită stare a minţii omului lipsa discernămîntului, în general a celui juridic, în special, se poate datora vârstei omului, fie unei maladii psihice. Felurile capacităţii de exerciţiu ale persoanei fizice.În funcţie de existenţa şi calitatea discernământului omului, există trei feluri (categorii) ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice:

- lipsa capacităţii de exerciţiu: sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu:

1) minorii sub 14 ani; 2) interzisul judecătoresc;

- capacitatea de exerciţiu restrânsă: din această categorie fac parte minorii între 14 şi 18 ani;

- capacitatea de exerciţiu deplină: au deplină capacitate de exerciţiu cei care au împlinit vârsta de 18 ani şi femeia care s-a căsătorit înainte de 18 ani

Caractere juridice. Enumerare şi conţinut. În determinarea caracterelor juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să ţinem seama de două idei de bază în această privinţă. În primul rând, este de observat că, din calitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice de a fi o parte a capacităţii civile decurge consecinţa conform căreia toate caracterele juridice generale ale capacităţii civile (legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea), sunt şi caractere juridice ale capacităţii de exerciţiu.

Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice. Lipsa unei maturităţi psihice suficiente este cauza determinantă a lipsirii unor categorii de persoane fizice de capacitatea de exerciţiu. În conformitate cu prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nu au capacitate de exerciţiu:a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;b) persoana pusă sub interdicţie. Prin urmare, există, în dreptul nostru civil, două categorii de persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu: minorul sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. După cum se poate observa, această enumerare este limitativă şi, potrivit dreptului civil român, nu există alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu. Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”. Caracteristic pentru persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu este faptul că ele nu pot participa personal la încheierea actelor juridice, ci numai prin reprezentare. Pentru minorii până la 14 ani, reprezentarea legală este asigurată, după caz, de părinţi sau tutore, şi prin tutore pentru persoana pusă sub interdicţie. Pentru persoana pusă sub interdicţie judecătorească, dispoziţiile art. 147 din Codul familiei dispun: regulile privitoare la tutela minorului, care nu a împlinit vârsta de 14 ani, se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel, deci, aşa cum am mai arătat, persoana pusă sub interdicţie este reprezentată de tutore.

Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Pentru minorul sub 14 ani, starea de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetează în următoarele cazuri: 1) împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă 2) moartea (fizică constatată ori judecătoreşte declarată)

Pentru interzisul judecătoresc, starea de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetează prin: 1) ridicarea interdicţiei judecătoreşti; 2) moartea (fizică constatată ori judecătoreşte declarată).

Capacitatea de exercitiu restransa Textul principal care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este art. 9 din Decretul nr. 31/1954, care prevede: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă“. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă “se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau tutorelui”. Plecînd de la dispoziţiile legale care o reglementează, capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice poate fi definită ca fiind aptitudinea minorului de 14 – 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile. Capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se poate dobândi decât într-un singur mod:

prin împlinirea de către minor a vârstei de 14 ani. Acesta este sensul art. 91 din Decretul nr. 31/1954: “Minorul, care a împlinit vârsta de 14 ani, are capacitatea de exerciţiu restrânsă“. Capacitatea de exerciţiu restrânsă este o capacitate de tranziţie, iar conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă decurge din caracteristica acesteia de a constitui tranziţia între prima fază - lipsa capacităţii de exerciţiu şi a treia – deplina capacitate de exerciţiu; deci, această capacitate, poate fi socotită ca anticamera deplinei capacităţi de exerciţiu a persoanei fizice. Din punctul de vedere al legăturii lor cu capacitatea minorului ce are vârsta între 14 şi 18 ani, actele juridice civile pot fi împărţite în următoarele patru categorii:

a) Minorul de 14 - 18 ani poate încheia valabil, personal şi singur unele acte marunte,

acte de conservare. b) Minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate încheia valabil, numai cu

încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, acte de administrare, atât cele privitoare la un bun (ut singuli), cât şi cele care privesc patrimoniul minorului precum: contractul privind repararea unui bun, închirierea unui bun”.

c) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate încheia personal acte juridice

civile, dar sub condiţia dublei încuviinţări. Intră în această categorie actele de

dispoziţie, precum actele având ca obiect înstrăinarea unui bun, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipoteca) renunţarea la un drept.

d) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate încheia sub nici o formă, nici

chiar cu dubla încuviinţare prealabilă, acte de donaţie şi nici să garanteze obligaţia altuia. “Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţi sau surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta” (art. 128 C. fam.).

Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă.Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri: când se dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (la împlinirea vîrstei de 18 ani); dacă femeia se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (de la 16 ani, iar, în anumite condiţii chiar de la 15 ani), când, de asemenea, aceasta dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pus sub interdicţie judecătorească (va fi în situaţia de lipsit de capacitatea de exerciţiu); prin moarte (când încetează şi capacitatea de folosinţă).

Capacitatea de exercitiu deplina Formând regula în materie, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice poate fi definită ca aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea -personal şi singur - a tuturor actelor juridice civile. Deplina capacitate de exerciţiu, aşa cum rezultă din definiţie, prezintă trei trăsături caracteristice:a) persoana fizică încheie personal actele juridice civile,b) persoana fizică încheie singură actele juridice civile, fără vreo încuviinţare prealabilă; c) persoana fizică poate încheia toate actele juridice civile. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954 “Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”. Conţinutul capacităţii de exerciţiu deplină a persoanei fizice se exprimă sintetic, în chiar definitia acestei capacităţi: aptitudinea omului de a-şi exercita (şi dobândi, implicit) drepturile civile şi de a-şi asuma (şi executa, implicit) obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur a oricărui act juridic civil, care nu-i este oprit de lege. În sistemul nostru legislativ, în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice încetează în următoarele cazuri:a) odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte);b) prin punerea sub interdicţie judecătorească;c) prin anularea căsătoriei, mai înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani;d) în cazul căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia şi dacă hotărârea de anulare rămâne definitivă şi irevocabilă mai înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 18 ani.

NOŢIUNEA, CLASIFICAREA PERSOANEI JURIDICE, ELEMENTELE CONSTITUTIVE ŞI FUNDAMENTUL JURIDIC

Calitatea de subiect de drept civil poate aparţine nu numai individului. ci, în anumite condiţii stabilite de lege, şi unor grupări de oameni. Conceptul de persoană juridică a fost creat pentru a desemna această ipostază a subiectului de drept. Legiuitorul nu formulează o definiţie legală a persoanei juridice. Legislaţia civilă precizează doar condiţiile în prezenţa cărora o grupare de oameni dobândeşte personalitate juridică. şi implicit devine subiect de drept distinct de persoanele fizice care o alcătuiesc, precum şi de alte asemenea grupări. Luând în considerare toate reglementările legale în vigoare, persoana juridică poate fi definica acel subiect de drept creat de alte persoane care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Prin această definiţie considerăm că se redă ceea ce este esenţial privind noţiunea de persoană juridică, fără a o încărca cu elemente inutile, care de altfel se subînţeleg. Criterii de clasificare. Utilitatea grupării persoanelor juridice după diferite criterii ştiinţifice, constă în posibilitatea acestor subiecte de drept de a participa la multitudinea de raporturi juridice. Se pot stabili o mulţime de criterii după care se disting aceste subiecte de drept între ele, după care se pot împărţi în grupe şi subgrupe. Din multitudinea de criterii posibile, enunţate în literatura de specialitate, reţinem următoarele:

a) După domeniul dreptului de care aparţin, distingem între persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat.

Sunt persoane juridice de drept public: Statul român; Organele puterii legislative; Organele puterii executive; Organele autorităţii judecătorti; Instituţiile de stat; Agenţii economici de stat. Sunt persoane juridice de drept privat: Partidele politice; Sindicatele; Cultele religioase; Organizaţiile cooperatiste; Asociaţiile şi fundaţiile; Societăţile comerciale.

b) După forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului, distingem

următoarele categorii de persoane juridice:- persoane juridice care au la bază proprietatea publică, cum sunt: statul sau unităţile administrativ-teritoriale; - persoane juridice care au la bază proprietatea mixtă, cum sunt: diferitele societăţii şi fundaţii cu astfel de patrimoniu, dar şi statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot deţine şi proprietate publică şi proprietate privată.- persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată. Intră în această categorie; Societăţile comerciale constituite în baza Legii nr.31/1990, diferite organizaţii cooperatiste, cele mai multe asociaţii şi fundaţii

fără scop patrimonial, partidele politice, cultele religioase.

c) În funcţie de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi împărţite în:-

persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ) cum sunt regiile autonome, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, care în general urmăresc realizarea unor acte de comerţ;- persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum sunt instituţiile de stat, partidele politice, sindicatele, cultele religioase, diferitele asociaţii, fundaţiile.

d) După naţionalitatea lor persoanele juridice se împart în:- persoane juridice

române, fiind constituite după cerinţele legii române; - persoane juridice străine, fiind constituite în condiţiile legii locului unde au fost înfiinţate, dar care în condiţiile legii romîne pot desfăşura activităţi pe teritoriul României. e) După modul lor de înfiinţare distingem între: - persoane juridice constituie prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al organului competent, cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral de stat;- persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt societăţile comerciale cu capital privat, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile. Elementele c onstitutive ale persoanei juridice Textul legal cu valoare de principiu, care stabileşte elementele constitutive ale persoanei juridice, în dreptul civil, este art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care este persoană juridică, în condiţile legii, ”orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propiu afectat realizării unui anume scop obştesc.” Altfel spus, legea noastră civilă condiţionează existenţa calităţii de persoană juridică de întrunirea cumulativă a trei elemente sau cerinţe, şi anume (folosind terminologia textului menţionat): 1) o organizare de sine stătătoare; 2) un patrimoniu propiu; 3) un anume scop propriu.

Caracteristicile, conţinutul şi importanţa juridică a elcmcntelor constitutive Caracteristicile elementelor constitutive. Din textul art. 26 lit. e) rezultă că trăsăturile caracteristice ori caracterele acestor elemente constitutive sunt urm[toarele:caracter general, caracter legal, caracter cumulativ; caracter exclusiv; Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice.

a) Organizarea propie. Făcând aplicaţia definiţiei acestui element constitutiv în

general, vom spune că prin ”organizare proprie” ori “organizare de sine stătătoare” înţelegem acel element constitutiv al calitătii de persoană juridică care constă în structura colectivului ei, potrivt unor norme stabilite de lege, în aşa fel încât aceasta să-

şi desfăşoare activitatea ca un tot unitar, în vederea realizării scopului său.

Imponanţa primului element constitutiv al persoanei juridice a fost relevată, sintetic, în literatura de specialitate în felul următor: ”Datorită organizării de sine stătătoare. persoana juridică are posibilitatea să participe la raporturile juridice ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf”

b. Patrimoniu propriu. Ţinând seama de definiţiile date patrimoniului în literatura

de specialitate, vom spune că prin “patrimoniu propriu” înţelegem acel element constitutiv al calităţii de persoană juridică care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, distincte de ale altor subiecte de drept, care permit persoanei juridice să participe la raporturile juridice şi în consecinţă, să aibă o răspundere patrimonială proprie.

Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice, este format din două laturi: cea activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de creanţă) şi cea pasivă, cuprinzînd obligaţiile patrimoniale (contractuale ori extracontractuale).

Patrimoniul propiu şi distinct are importanţă deosebită în toată perioada constituirii, existenţei şi activităţii persoanei juridice precum şi în faza de lichidare. El este suportul material al calităţii de subiect de drept distinct, permiţănd intervenirea în situaţiile date a răspunderii patrimoniale proprii a subiectului de drept. Persoana juridică răspunde, cu unele excepţii, numai cu patrimoniul său pentru obligaţiile asumate de ea. În lipsa unui patrimoniu distinct de al membrilor săi, persoana juridică ce se cere

a fi înregistrată nu va putea realiza acţiunile propuse.

c. Scopul propiu. Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care concretizează pentru fiecare entitate felul sau obiectul său de activitate. Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:să fie în concordanţă cu prevederile legale; să fie determinat;să fie în concordanţă[ cu interesul public, general. Scopul propriu, ca element constitutiv al persoanei juridice, prezintă importanţă sub mai multe aspecte. În primul rând, scopul propriu este acel element constitutiv care explică şi justifică raţiunea înfiinţării persoanei juridice. Apoi, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate, scopul propriu este elementul care justifică prezenţa celorlalte două elemente constitutive, întrucât organizarea proprie cât şi patrimoniul propriu sunt strâns legate de îndeplinirea scopului persoanei juridice. În al treilea rînd, scopul este elementul care determină întinderea capacităţii civile

a persoanei juridice: în consecinţă, în raport cu concordonanţa faţă de acest element se apreciază în concret valabilitatea actelor juridice încheiate de persoana juridică. În înţelegerea exactă a acestui aspect trebuie să se ţină seama atît de obiectul de activitate (scopul) iniţial stabilit, cât şi de modificările conţinutului ori întinderii lui; această subliniere prezintă importanţă mai ales în prezent, când, odată cu trecerea la economia de piaţă, orice persoană juridică trebuie să se adapteze la cerinţele pieţei libere.

ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE

Noţiunea şi rolul statului în înfiinţarea persoanelor juridice şi reglementare. Expresia „Înfinţarea persoanelor juridice” este susceptibilă de două înţelesuri: într-un prim sens, se desemnează actul sau actele juridice prin care legea recunoaşte efectul creator de persoană juridică; în al doilea sens, se desemnează ansamblul operatiunilor juridice de îndeplinirea cărora legea condiţionează crearea persoanei juridice. Ţinând seama de cele arătate şi de legislaţia în vigoare, putem reţine că prin înfiinţarea persoanei juridice înţelegem crearea unui subiect colectiv de drept civil,în condiţile stipulate de lege.

Reglementarea înfiinţării persoanelor juridice se exprimă, de legea dată în două categorii de dispoziţii: a) dispoziţii generale şi b) dispoziţii speciale. Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse, mai întâi, cum e firesc, în Constituţie şi apoi în decretul nr. 31/1954 care este, după cum se ştie, legea generală sau dreptul comun în materie de persoane juridice. Legea fundamentală a ţării reglementează, primar, înfiinţarea, organelor statului din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi judecătoreşti. Decretul nr. 31/1954 conţine norme generale privind înfiinţarea persoanelor juridice în art. 28. Potrivit acestei norme cu caracter de normă generală în materie, persoana juridică se înfiinţează:înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut; înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat; înfiinţarea prin alt mod prevăzut de lege. Normele speciale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt consacrate de legile speciale aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice, dintre care sunt de menţionat aici următoarele:

Continutul modurilor de infiintare 1.Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de dispoziţie al organului de stat competent” În concepţia Decretului nr.31/1954 – modul de înfiiţare prin actul de dispoziţie al organului de stat competent a fost rezervat înfiinţării persoanelor juridice de stat. În concluzie, putem spune că, “prin act de dispoziţie al organului de stat competent “, care are ca efect înfiinţarea persoanei juridice, înţelegem, după caz: lege adoptată de Parlamentul României, hotărâre sau Ordonanţă a Guvernului, hotărâre a Consiliului judeţean sau local.

2Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare recunoscut”. Acest mod de înfiinţare a persoanei juridice, prevăzut de art. 28 lit. b din Decretul nr. 31/1954 a fost rezervat pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe. Este concluzia ce rezultă din art. 30 din Decret, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste” precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create de acestea, sunt persoane juridice prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile prevăzute de lege”. În legislaţia adoptată după 1989, acest mod de înfiinţare este consacrat în Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşngăreşti şi Legea nr. 109/1996 privind organizarea cooperaţiei de consum şi de credit. Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, presupune adoptarea următoarelor acte: aclul de constituire, adoplat de adunarea generală, conferinţă ori congres, după caz; statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte generic “actul de înfiinţare”; actul recunoaşterii în vederea înfiinţării prin care se verifică în principiu legalitatea (iar nu oportunitatea) actului de înfiinţare. Dacă acestea sunt cumponentele modului de înfiinţare “prin actul de înfiinţare recunoscut”, este de reţinut că, înfiinţarea completă a persoanei juridice mai presupune o operaţiune juridică, şi anume înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal) şi înmatricularea la Registrul comerţului (conform legii 26/1990 privind registrul comerţului şi O.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor).

3.Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare autorizat” Persoanele juridice cărora li se aplică acest mod de înfiinţare sunt prevăzute, generic, în art.31 din Decretul nr.31/1954, în următoarea formulare: ”Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop

nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe create de acestea sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către organele şi condiţiile prevăzute de lege”, partea ultimă a textului “în condiţiile prevăzute de lege”. Începând cu anul 1990, acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice a suferit numeroase modificări, în sensul reglementării, printre mai multe acte normative, a categoriilor de persoane juridice conţinute în art. 31 din Decretul nr. 31

/1954.

Înfiinţarea persoanei juridice “prin actul de înfiinţare autorizat” cuprinde următoarele acte juridice: actul de constituire care, de regulă, este “contract de societate” ori “contract de asociere”, încheiat în forma autentică notarială (cum prevăd Legile nr. 31/1990 şi nr. 36/1991); statutul societăţii, asociaţiei etc. (de regulă, tot în formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc “actul de înfiinţare” (denumit “act constituliv”, în cazul societăţilor comerciale); autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz. De reţinut că aceste trei acte trebuie întrunite cumulativ. Pentru completa înfiinţare a persoanei juridice, supuse acestui mod de înfiinţare, se mai cere uneori, de către lege, să se îndeplinească încă o operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această formalitate condiţionează, de regulă, dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către persoana

4. Înfiinţarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de lege”Art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954 prevede că persoana juridică poate lua fiinţă “printr-un alt mod reglementat de lege”. Acestui text i s-au dat interpretări diferite, în doctrină, avându-se în vedere şi reglementările apărute ulterior Decretului nr. 31/1954; în raport cu legislaţia în vigoare la un moment dat, s-a apreciat sfera de aplicare a acestei dispoziţii. De lege lata, sunt supuse, între altele, înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege” următoarele categorii de persoane juridice: statul român; acesta este declarat, direct de către lege ca având calitate de persoană juridică (art. 25 în Decretul nr. 31/1954); desigur, înfiinţarea unui stat este supusă nu unor norme de drept civil, ci normelor de drept constituţional; misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit “articolului unic” al Legii nr. 37/1991: „înfîinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare se fac prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Guvernului”; astfel încât acest mod poate fi numit: înfiinţarea “prin actul şefului statului român la propunerea guvernului ţării”, se poate observa că, în acest mod de înfiinţare, există două acte juridice succesive: 1) propunerea Guvernului; 2) decretul prezidenţial;

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE

Notiunea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Fiind subiect de drept, persoana juridică are capacitate de folosinţă în temeiul legii. Prin prisma acestui element component al capacităţii civile, este indiscutabil că cel mai important aspect constă în apartenenţa juridică a oricărei persoane juridice la această mare categorie de subiecte de drept. Calitatea de persoană juridică şi capacitatea de folosinţă sunt inseparabile. In literatura de specialitate capacitatea de folosinţă a persoanei juridice a fost definită ca “fiind acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile”.Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin: legalitate, inalienabilitate, intangibilitate, generalitate şi specialitate.

Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice Dispoziţii generale privind începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. După ce în art. 32 se dispune că “Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere” în alin. 1 şi 2 ale art. 33 este stabilită data dobândirii capacităţii de folosinţă, pe baza distincţiei între: 1) persoanele juridice supuse înregistrării şi 2) celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării. De menţionat că, pentru fiecare din aceste două categorii există regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la o anumită dată. Într-adevăr art. 33 în alin. 1 şi 2 dispune “Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepruri şi obligaţii, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege” Instituind prin alin. 1 şi 2 cele două reguli privind dobândirea capacitătii de folosinţă - de la data înregistrării, respectiv de la o altă dată - art. 33 din Decretul nr. 31/1954 adaugă, în alineatul final: “Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricaror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Din aceste dispoziţii de principiu ale Decretului nr. 31/1954, rezultă că, în concepţia legiuitorului, există un început al capacităţii de folosinţă depline (alin. 1 şi 2) şi un început al capacităţii de, folosintă anticipa.(alin. 3).

Incetarea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei juridice încetează o dată cu dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către subiectul de drept respectiv, moment care coincide cu dobândirea personalităţii juridice. Încetarea capacităţii de folosinţă deplină, în lipsa unui text legal care să prevadă expres momentul sfârşitului acestei capacităţi, se produce pe data încetării fiinţei persoanei juridice. Este ceea ce rezultă din cuprinsul art. 40 al Decretului nr. 31/1954, potrivit căruia “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, termenul fiinţă desemnează în context, capacitatea de folosinţă.

CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE

Notiunea capacitatii de exercitiu a persoanei juridice.Semnificaţia juridică a acestei componente a capacităţii civile este, în cazul persoanei juridice, aceeaşi ca în cazul persoanei fizice. Întrucât dreptul nu poate fi decât o ordine raţională introdusă în societate prin sistematizarea activităţilor care se pot manifesta în ea, tot raţiunea trebuie să ne călăuzească când dorim să observăm cum o persoană juridică, căreia îi este recunoscută aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, şi se deosebeşte ca entitate juridică distinctă de persoanele fizice ce o alcătuiesc, se manifestă în raporturi juridice civile (sau de altă natură) în vederea realizării scopului pe care şi l-a propus, determinat prin lege actul de înfiinţare sau statut.

Considerând persoana juridică ca subiect de drept distinct, legea presupune o asemenea organizare a ei, încât şi acest subiect de drept să-şi exprime voinţa juridică proprie, atunci când intră în raporturi juridice cu alte subiecte de drept, prin încheierea de acte juridice, şi astfel legea conferă şi subiectului colectiv de drept capacitate de exerciţiu. Aşa cum persoana fizică, pentru a încheia acte juridice valabile, trebuie să aibă o voinţă conştientă, pentru a-şi da seama de consecinţele acestor acte, tot astfel şi persoana juridică, pentru a participa la circuitul civil, trebuie să manifeste o voinţă conştientă care se realizează prin intermediul organelor de conducere. Între-adevăr, legiuitorul s-a oprit la soluţia considerării voinţei organului de conducere a persoanei juridice, ca fiind voinţa subiectului colectiv de drept. Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este (ca şi în cazul persoanei fizice) opera legiuitorului şi se pune în valoare prin participarea la circuitul civil. În acest sens Decretul nr. 31/1954 prin art, 5 alin. 3, defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind ”capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”. Ţinând seama de dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi prevederile art. 35 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ (“persoana juridică îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi”.), ca şi de faptul că, după cum am arătat, capacitatea de exerciţiu este un element din strucrura capacităţii civile, putem defini capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacităţii sale civile care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuna şi îndeplini obligaţiile civile, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.

ÎNCEPUTUL, CONŢINUTUL ŞI ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE

Începutul capacităţii de excrciţiu a persoanei juridice.Dacă începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este reglementat expres, pentru începutul capacităţii de exerciţiu nu există dispoziţii legale care să rezolve problema momentului iniţial al acesteia. Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, ca subiect de drept civil distinct;numai punerea în valoare a acestei capacităţi se face prin organele de conducere ale persoanei juridice; prin urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice-care înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturile sale civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile-nu trebuie confundată cu organele de conducere ale persoanei juridice, care constau într-un colectiv de persoane fizice ori o singură persoană fizică, investit(ă) cu atribuţii de organ de conducere; dacă recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este opera legii (fiind un aspect al legalităţii capacităţii sale civile) desemnarea organelor de conducere este efectul unur acte juridice individuale În concluzie,.capacitatea de exerciţiu, care aparţine persoanei juridice se dobândeşte de la data înfiinţării ei, iar exerciţiul acestei capacităţi, poate fi marcat de mai multe momente, succesive, care sunt datele desemnării efective a organelor de conducere.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu şi limitele sale. Conţinutul sau întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se exprimă prin ansamblul de atribuţii şi competenţa de a încheia acte juridice, ce rezultă din chiar definiţia acestei capacităţi; aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi de-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheiera actelor juridice de către organele de conducere. Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este format din latura activă - constând în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile prin încheierea de acte juridice, -şi latura pasivă, constând în aptitudinea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.

Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice. Chiar în lipsa unui text legal expres în acest sens, literatura de specialitate admite, constant, că data încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este chiar data încetării capacităţii sale de folosinţă care, la rândul ei, încetează o dată cu încetarea fiinţei persoanei juridice.

REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE

Notiune, forme si efecte. Având în vedere precizările literaturii de specialitate şi pe baza dispoziţiilor ce formează sediul materiei vom defini reorganizarea ca fiind “operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor”. Reorganizarea persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile economico- sociale, în continuă mişcare. Astfel încât, dinamica vieţii, pe plan juridic şi în ceea ce numim reorganizarea persoanelor juridice a fost un important instrument juridic de implementare a reformei, pe plan instituţional. Întrucât în legislaţie lipseşte un text, de principiu, care să reglementeze competenţa care dispune reorganizarea, în doctrina se admite existenţa unor reguli comune instituţiilor înfiinţării, reorganizării şi încetării persoanelor juridice. Regula comună aplicabilă, este în sensul că organul competent a decide înfiinţarea persoanei juridice este competent să hotărască şi reorganizarea ei. Această regulă comună nu este decât un caz de aplicaţie a unui principiu în general, întâlnit în domeniul dreptului care este principiul simetriei juridice. În cadrul teoriei reorganizării persoanelor juridice, formulată pe baza Decretului nr. 31/1994 s-a precizat că formele reorganizării persoanelor juridice sunt două: comasarea şi divizarea. “Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă“. Efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice implică cercetarea mai multor aspecte precum: soarta persoanelor juridice prinse în operaţiunea reorganizării (înfiinţare ori încetare); caracterul transmisiunii patrimoniale în caz de reorganizare; întinderea răspunderii patrimoniale a persoanelor juridice dobânditoare de activ şi pasiv prin efectul reorganizării. Pe baza dispoziţiilor legale care le reglementează, efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice sunt următoarele: efectul creator şi efectul extinctiv;

efectul translativ; întinderea răspunderii patrimoniale a persoanei juridice dobânditoare; transmiterea contractelor şi data producerii efectelor reorganizării.

ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

Notiune si moduri de incetare. Prin încetarea persoanei juridice se înţelege sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil. În doctrină se apreciază că încetarea persoanei juridice înseamnă „moartea juridică“ a subiectului colectiv de drept, întrucât ea indică sfârşitul existenţei acesteia Sediul materiei se află în Decretul nr. 31/1954, care constituie dreptul comun în materie. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954 “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”.

DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE

Dizolvarea persoanei juridice, deşi este reglementată de lege, nu o defineşte. În lipsa unei definiţii legale. doctrina a formulat câteva definiţii. Dacă privim dizolvarea în contextul