Eugen Lovinescu

Modernismul românesc
Spiritul critic este absolut necesar pentru evoluția unei culturi. Momentele importante în
cultura română stau sub semnul contactelor unor oameni de cultură cu evoluția culturală
europeană. Astfel, în paradigma culturii române, sunt recunoscute câteva nume pentru
promovarea spiritului critic și a unei culturi fundamentate pe criterii estetice: Mihail
Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu.
Criticul Eugen Lovinescu a fost mentorul unei noi generații de scriitori care s-a
manifestat în efervescența culturală a perioadei interbelice. Literatura română dintre cele două
războaie mondiale se caracterizează prin două tendințe majore: modernismul și tradiționalismul.
Termenii au fost introduși în vocabularul istoriei literare de Eugen Lovinescu, definind orientări
estetice și culturale. Prin activitatea lui se definește o importantă direcție a culturii interbelice –
modernismul. Modernismul este un termen care definește tendința de înnoire a literaturii și
perioadele în care scriitorii au manifestat interes pentru curente și idei universale. Conceptul
promovat de Lovinescu se întemeiază pe ideea mai generală a sincronismului, al cărui mecanism
funcționează pe baza legilor cu valoare universală ale imitației.
În anul 1919 apare sub conducerea lui Eugen Lovinescu primul număr al revistei
„Sburătorul”, considerată ferment al culturii românești în perioada ei de maturitate. Cenaclul și
revista adună scriitori interesați de modernizarea literaturii, precum Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Ilarie Voronca, Victor Eftimiu.
Pe bazele teoretice ale modernismului, criticul elaborează sintezele „Istoria civilizației
române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”. Scrierile lovinesciene,
caracterizate prin rafinament critic mai ales prin viziune sincronică, impun un sistem nou de
receptare artistică. Pe urmele lui Maiorescu, el face distincția dintre etic (valoarea morală a
operei artistice), etnic (specificul național) și estetic (valoarea artistică, pe care se întemeiază
emoția actului creator), impunând principiul estetic la baza evaluării critice. De asemenea,
studiile, discuțiile din cenaclu, revista au contribuit decisiv la modernizarea literaturii, pe care o
dorea sincronizată cu marile literaturi ale lumii, intrată în circuitul universal. Acuzat de
cosmopolitism, Lovinescu intră în polemică cu tradiționaliștii, în discuția despre orientalizarea
sau occidentalizarea românilor – un subiect sensibil al climatului cultural românesc. Teoria
sincronismului apare în contextul unei crize culturale cauzată atât de condițiile istorice, cât și de
stagnarea culturală. În acest sens, se poate invoca războiul dintre clasici și moderni, cunoscut mai
devreme în cultura occidentală.
Deși continuator al liniei maioresciene, Lovinescu are, aparent, optică diferită în unele
situații. Ceea ce Maiorescu definea ca „sticăcios” pentru cultură, „împrumutul” formelor înainte
de a exista o bază mentală în cultură, Lovinescu definește în termeni laudativi. Teoria
sincronismului cu dimensiunea culturii occidentale promovează ideea că, prin împrumutarea
formelor, se creează cu timpul și fondul. În opinia criticului, sincronismul se produce involuntar,
atâta timp cât fiecare epocă literară are o ideologie general valabilă. Diferențierea, cea care oferă
originalitate, este de ordin geografic, rasial și particular. Apartenența la un anumit grup etnic,
existența într-un anumit spațiu geografic oferă, involuntar, elementul de originalitate. Dar
elementul cel mai important în oferirea originalității este coeficientul talentului particular.
În privința imitației, situată la baza sincronismului, criticul afirmă că se manifestă printr-
un „spirit al veacului” care acționează de sus în jos, de la aristocrație la plebe, de la orașele mari
către provincii, de la țările evoluate către celelalte. Valorile circulă și sunt imitate, dar imitația nu
se produce în mod egal, ci în funcție de personalitatea fiecărui popor. Printre exemplele date, se
numără și romantismul românesc, preluat din literatura occidentală, fără să fi existat o bază
clasicistă în literatura română, dar care devine o temelie a scrisului românesc.
Prin modernizare, Eugen Lovinescu înțelege depășirea universului rural și renunțarea la
orice fel de militantism de natură socială, ideologică, politică. Lovinescu crede în deplina
libertate și independență a creatorului. De aceea, modern prin excelență va fi scriitorul inspirat de
viața lumii contemporane, desfășurată în cadrul civilizației de tip urban. Criticul propune
existența unei originațități de substanță, întrucât doar prerzența ideologiei în operă nu asigură
valoare literară. Prozatorului modern îi va cere un mod propriu de a observa și de a „traduce”
viața, iar de la poezia lirică se așteaptă putere de expresie și senzații moderne, ceea ce presupune
talent, conștiință intelectuală și forță de individualizare.
În altă ordine de idei, teoria lovinesciană referitoare la sincronism și la imitația valorilor
estetice a fost benefică dezvoltării literaturii române în contextul cultural interbelic. Astfel,
recunoașterea europeană a culturii române nu putea avea loc prin exacerbarea unor valori
naționaliste, ci prin racordarea formelor estetice la cultura apuseană, dar prin valorificarea
fondului cultural autohton, care să confere originalitate și diferențiere culturală. Tradiționalismul
este semnul unei culturi minore, pe când modernismul dovedește deschidere și permite
emancipare culturală.
În concluzie, perioada interbelică a reprezentat un moment de vârf al literaturii române,
prin lărgirea fără precedent a orizontului tematic și de viziune, prin multitudinea formulelor
estetice și prin sincronizarea cu marea literatură europeană.

Bibliografie
Adrian Costache, Florin Ioniță –Limba și literatura română, manuale pt. clasele a XI-a și
a XII-a, Ed. ART
Victoria Gal, Horia Corcheș, Ancuța Pârv –Limba și lit. română; tehnici de redactare a
eseului, Ed. Eurodidact, Cluj-Napoca, 2003
Doina Ruști, Literatura română pentru examene, Iași, 2006