TOAMNA, îmbrăcată-n aur și cu părul său roșcat,

A trecut pe lângă mine, m-a privit și a plecat.

Avea ochii plini de ploaie, și un zâmbet dulce-amar,
Iar la gât purta o salbă, cu pietre de chihlimbar.

Îi cădeau din geantă frunze,... una, două, sute, mii,

Roșii, galbene, pestrițe, frunze verzi și ruginii.
Am privit-o cu mirare și-am strigat în urma sa,
-Vă cad frunzele din geantă!Însă ei nu îi păsa.

"Ce nechibzuită-i toamna!" M-am gândit în sinea mea,

"Își aruncă-n vânt averea, bucură-se, cine-o vrea!"
-E bogată, își permite ! Am zis eu printre suspine,
Fără să observ că TOAMNA, era la un pas de mine.

Dânsa m-a luat de mână și a pus o frunză-n ea.

-Ține minte, frunza asta-i ultima din geanta mea.
Dup-o clipă de tăcere,TOAMNA a adăugat:
-Nu-i bogat cel care are, cel ce dă - este bogat.