Pop(Man )Andreea Niculina anul 2 PIPP BM

Întemeierea satului Lăpuș

Lăpuș este satul natal, în care am copilarit și despre care nu mă satur să vorbesc oriunde aș
merge in lume , de accea am ales ca în următoarele rânduri să-l descriu . Valorile pe care mi le-am
însușit trăind alături de familia și cunoscuții mei, tradițiile și învățăturile pentru care le sunt
recunoscătoare lăpușenilor sunt însă cea mai de preț zeste pe care mi-o poate oferi Lăpușul.

Prima atestare documentară, sub numele Dragosfálva (satul lui Dragoș), datează de la sfârșitul
secolului al XIII-lea (1293), numele indicând probabil identitatea cneazului fondator, dar teritoriul pe
care e amplasat satul e locuit din cele mai vechi timpuri, după cum o arată resturile arheologice datând
din epoca bronzului descoperite aici. După alte surse, prima atestare datează din 1505 (Lapos). După
toate aparențele, vatra inițială a satului era amplasată mai spre munte, pe valea râului Ruoaia, satul fiind
mutat pe amplasamentul actual în jurul anului 1600. Toponimicul "Lăpuș" apare însă mult mai devreme,
într-un document din anul 1231, fiind menționat sub acest nume râul care trece prin pădurile Kekyus și
Fenteuș. La anul 1315 e menționată, într-o diplomă emisă la Timișoara (capitala din acea vreme a
regatului), de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou, restituirea Țării Lăpușului (terra Lapus), care
fusese ocupată de voievodul Ladislau Kán, lui Toma și Ștefan, fiii lui Dionis (magh. Dénes), din familia
nobiliara de Losonczi-Tomaj (care va da mai apoi faimoasa familie ardeleană Losonczi-Banffy). Între anii
1500-1506 au loc negocieri între Emerich și János Banffy pe de o parte, și Ștefan cel Mare, voievod al
Moldovei, împreună cu fiul său Bogdan (spectabili et magnifico Stephano wayuode et Bogdan filio
eiusdem). Aceștia sunt reprezentați de „alesul Petru pârcălabul de Ciceu" (egregius Petrus Porkolab de
Chicho), care cumpără "jumătate din posesiunile Târgu-Lăpuș, cu pertinențele sale, Borcut, Răzoare,
Valea Lăpușului și Rohia din Solnocul Interior". În acest fel, satul intră pentru o perioadă de timp în
stăpânirea domnitorului Moldovei, Bogdan al III-lea cel Chior. Achiziția satelor din zona Ciceului și
Lăpușului are probabil un rol asigurator, domeniul feudal astfel constituit servind drept „sălaș”
(descensus) - un loc de refugiu în cazul unei pierderi a tronului. Teritoriile transilvane (inclusiv Lăpușul)
rămân în posesia domnitorilor moldoveni până la Petru Rareș, care de altfel se refugiază la Ciceu între
1538-1541.

În urma descoperirilor arheologice făcute în zona Lăpuşului, s-a constatat că aceasta a constituit
mult timp o vatră sigură pentru grupuri de oameni a căror principală îndeletncire era creşterea
animalelor. În plus, apariţia târzie în însemnările documentare nu este explicată prin faptul că aceasta ar
fi fost o zonă nelocuită sau deşertică, ci se crede că aici au existat aşezări vremelnice ale unor populaţii
ce au putut folosi în interesul lor bogăţia naturală a zonei, constituită din păşuni, păduri, resurse
minerale etc. În plus, în anul 1553, a avut loc o cercetare ca urmare a solicitării făcute de împăratul
Ferdinand către voievozii Ardealului de la acea vreme, Francisc Kendi şi Ştefan Dobo, de revizuire a
tuturor bunurilor cetăţii Ciceu. Astfel, din cele 63 de localităţi luate în evidenţă în acel an, majoritatea
erau în totalitate româneşti, respectiv 48-50 de sate, doar Târgu Lăpuş şi Dămăcuşeni având în
componenţă şi populaţie de origine maghiară, astfel că până la începtul secolului al XIX - lea, atunci când
au luat proporţii exploatările miniere de metale neferoase de la Băiuţ şi Groşi, nu a fost înregistrată
prezenţa populaţiei de origine maghiară pe teritoriul Lăpuşului, ceea ce a făcut ca această localitate să
mai fie cunoscută şi sub denumirea de Lăpuşul Românesc. În 1618, satul se găsește în proprietatea
domnitorului transilvănean Sigismund Báthory. La 30 iulie 1661, principele Ioan Kemény, care tocmai
declarase ieșirea principatului de sub suzeranitatea otomană, poposește aici cu un corp de armată. Este
însă atacat de tătarii conduși de Ali-pașa, și, în urma unor pierderi însemnate, este nevoit să se retragă.
Între anii 1850-1892, pe teritoriul satului există o mică manufactură de prelucrare a fierului (fabrica
Kolb), care produce printre altele sobe din fontă, bogat împodobite. În conformitate cu împărţirea
teritoriului pe „ţări", specific Maramureşului, comuna Lăpuş face parte din Ţara Lăpuşului, după cum se
poate anticipa din denumirea acesteia.

Zona Ţării Lăpuşului este una cu o tradiţie etnografică bogată, în care se păstrează, mai ales în
zonele rurale, tradiţiile, arhitectura specifică, bisericile de lemn şi meşteşugurile tradiţionale. De-a lungul
timpului, gospodăria ţărănească a jucat un rol important în viaţa oamenilor şi a comunităţii, asigurându-
le acestora mijloacele de trai şi sursele de venit. În ceea ce priveşte gospodăriile tradiţionale din Ţara
Lăpuşului, se remarcă casele de dimensiuni mici, construite din lemn sau chirpici, vopsite în albastru sau
văruite, cu acoperiş din şindrilă sau paie. Interiorul caselor tradiţionale cuprindea două sau trei încăperi,
aveau geamuri mici şi uşa scundă, în scopul păstrării căldurii pe timp de iarnă, şi mobila tradiţională,
făcută din lemn, fiind, în acelaşi timp, decorate cu textile tradiţionale cusute în casă (ştergare, ţoluri,
peretare, şterguri, feţe de masă şi de pernă cusute cu motive tradiţionale). Pe de altă parte, exteriorul
gospodăriei era prevăzut cu grajd, coteţe şi şură, construite aproape de casă, şi împrejmuite cu gard,
adesea natural, din tufe dese sau împletitură de nuiele. În plus, în Ţara Lăpuşului se găsesc porţi
maramureşene tradiţionale, sculptate în lemn, cu modele ornamentale de o frumuseţe şi o simbolistică
deosebită, poarta sculptată aratând, mai ales în trecut, statutul social al gospodarului, şi fiind construită
pentru a apăra gospodăria şi familia de răul văzut şi nevăzut şi de a-l împiedica să distrugă armonia casei.
Portul popular din Maramureş poate fi caracterizat ca având note se sobrietate, fiind de o
frumuseţe şi vechime incontestailă. În cazul femeilor, portul popular este compus din cămaşă, ţesută în
casă, la războiul de ţesut, făcută din pânză de in şi cânepă, sau doar bumbac, şi realizate într-o bogată
paletă de modele, iar pe lângă cămaşă, costumul popular mai cuprinde şi poalele, care sunt fuste ţesute
în casă, din pânză albă, făcute din acelaşi material ca şi cămaşa, fiind însă mai largi şi încreţite puţin la
talie, peste care se aşează în cele din urmă cele două zadii. Pe de altă parte, portul popular al bărbaţilor
din Maramureş este compus din cămaşă, ţesută din pânză albă de bumbac, care este cusută simplu cu
broderii la gât şi la mâneci, din mătase albă sau galbenă, iar mânecile cămăşii sunt largi, lungi sau trei
sferturi şi se termină cu „cipca cu coltişori" la camăşile de sărbătoare. Totodată, costumul este
completat de pantaloni, numiţi „gatii", care se poartă vara şi care sunt largi şi scurţi, până deasupra
gleznelor, aceştia fiind ţesuţi din pânză de bumbac albă, în vreme ce iarna, bărbaţii poartă aşa-numiţii
„cioareci" simpli, din lână albă sau gri care sunt deosebit de călduroşi. Tradiţiile ocupă un loc foarte
important în Ţara Lăpuşului, motiv pentru care aici se trăieşte intens fiecare sărbatoare, fie ea laică sau
religioasă, portul popular fiind obligatoriu la sărbătorile religioase importante. În acest context, trebuie
spus că viaţa la ţară este orânduită după muncile câmpului şi după marile sărbători creştine, astfel că la
începutul anului totul este animat de sărbătorile de Anul Nou şi Bobotează, având în vedere mai ales că
serbările iernii reprezintă pentru locuitorii din Maramureş una dintre cele mai importante evenimente
ale anului. Astfel, un obicei de iarnă, menţinut şi astăzi, este mersul cu colinda, unele dintre colinde fiind
de inspiraţie religioasă, creştină, altele aduc în prezent rituri dispărute în negura vremurilor, dar care au
rămas actuale prin mesajul profund uman.

De-a lungul timpului, locuitorii Ţării Lăpuşului s-au ocupat cu munca pământului şi îngrijirea
animalelor, deprinzând şi meşteşuguri pentru a-şi asigura traiul precum prelucrarea lemnului (de la
obiecte mărunte, de uz casnic, la mobilier tradiţional şi chiar până la meşteşugul construcţiei şi sculptării
caselor şi bisericilor de lemn), olăritul, meşteşug străvechi în zona Ţării 36 Strategia de Dezvoltare
Economico-Socială a Comunei Lăpuș, Județul Maramureş în orizontul de timp 2021-2027 Lăpuşului, şi
ţesutul, îndeletnicire specifică femeilor din mediul rural, care, până în secolul trecut, confecţionau toate
textilele pentru casă şi îmbrăcămintea pentru familie, însă, din păcate, toate aceste meşteşuguri sunt pe
cale de dispariţie.