Sunteți pe pagina 1din 19

Capitolul 1 | Capitolul 2 | Capitolul 3 | Capitolul 4 | Capitolul 5 | Capitolul 6 | Capitolul 7 | Capitolul 8 | Capitolul 9

Capitolul 1

Sistemul de educa]ie

Etimologic conceptul de sistem provine din grecescul “systema” care înseamnă ansamblul
unor părţi, corelate între ele.

Sistemul de educaţie este format din totalitatea instituţiilor, organizaţiilor


(economice, politice, culturale), infrastructurilor şi comunităţilor social-umane (familie,
anturaj) care contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii umane prin exercitarea
unor funcţii şi roluri pedagogice explicite sau implicite, în mod direct sau indirect. (vezi
Sorin Cristea, 2002, p. 337)
Într-o societate determinată istoric, sistemul de educaţie se materializează printr-o
educaţie de tip formal, nonformal sau informal, incluzând toate dimensiunile
(intelectuale, morale, estetice, tehnologice, fizice) implicate în cadrul acţiunilor
educaţionale organizate, structurate şi planificate sau în contextul influenţelor incidentale
de tip pedagogic provenite din câmpul psihosocial.
“Societatea educativă” sau “cetatea educativă” pentru care militează Paul
Lengrand (1972) sau Edgar Faure (1974) este aceea în care există multiple şi variate
surse de educaţie, cu deschidere către câmpul larg al influenţelor formativ-educative din
afara şcolii, valorificabile din perspectiva educaţiei permanente şi autoeducaţiei. Această
deschidere angajează responsabilităţi de tip pedagogic la nivelul mai multor
instituţii/organizaţii economice, culturale şi politice precum şi comunităţi social-umane
(familia, naţiunea, grupurile profesionale, etnice sau locale).

1.1 Sistemul de învq]qmânt

Sistemul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de educaţie,


care se referă la organizarea instituţională a învăţământului.
În cadrul sistemului de învăţământ sunt reunite instituţiile specializate implicate în
procesul de educaţie, cercetare şi cultură, responsabile de realizarea în mod organizat,
planificat şi metodic a dezideratelor educative. Proiectarea şi realizarea funcţiilor
educaţiei prin conţinuturi şi metodologii specifice, organizate formal şi nonformal se
realizează în conformitate cu anumite principii educaţionale generale şi în corelaţie cu
gradul de dezvoltare economică, socială şi politică a societăţii.
În viziune postmodernistă, sistemul de învăţământ, în sens larg, cuprinde “ansamblul
instituţiilor care participă la organizarea arhitecturii şcolare, adică la derularea generală a
studiilor pe cicluri, orientări, filiere etc.” (“Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la
formation”, 1994,
p. 956). Privit din această perspectivă, sistemul de învăţământ are un caracter deschis
incluzând pe lângă instituţiile şcolare şi universitare cu caracter formal şi instituţile
specializate în instruire nonformală, cum ar fi centrele de pregătire profesională, cluburile,
taberele şcolare, programele de radio/televiziune şcolară/universitară, pe de o parte şi pe de
altă parte, diferiţi agenţi sociali cu care şcoala stabileşte relaţii de tip contractual (şcolile
militare, şcolile profesionale, biserica) sau consensuale ( familia, comunitatea locală). (vezi
Gabriela C. Cristea, 2002, p. 107)
În sens restrâns sistemul de învăţământ cuprinde instituţiile şcolare (şcoala
primară, gimnaziul, liceul, învăţământul profesional şi superior), organizate pe trepte,
cicluri şi ani de studii. Privit din acest punct de vedere, sistemul de învăţământ este
definit ca sistem şcolar, “specializat în realizarea funcţiilor pedagogice ale sistemului de
educaţie la nivelul procesului de instruire, în cadrul concret al activităţii
didactice/educative.” (Dicţionarul de pedagogie, 1979, p. 411)
Ca “parte a sistemului de educaţie”, sistemul de învăţământ cuprinde “reţeaua
organizaţiilor şcolare” determinată în plan pedagogic şi juridic, în contextul unor “servicii
publice” dorite a fi deschise şi receptive permanent la nou în vederea realizării cu
maximă eficienţă a activităţii de bază a procesului de învăţământ, şi anume instruirea.
(“Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la formation”, 1994, pp. 956-958).
„Şcoala românească se află în plin proces de reformă, atât în plan structural, cât şi
în plan funcţional. Unul dintre domeniile în care reforma trebuie să producă schimbări
esenţiale este cel al managementului sistemului de învăţământ, în general, şi cel al
instituţiei şcolare, în special.” (Emil Păun, 2002, p.11)
Procesul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de învăţământ în
cadrul căruia se realizează instruirea şi învăţărea elevilor şi studenţilor prin intermediul
activităţilor proiectate, organizate şi dirijate de către profesori, în conformitate cu anumite
norme şi principii didactice, într-un context metodic adecvat, apelând la resurse
materiale şi didactice potrivite, în vederea atingerii dezideratelor educaţiei.
Procesul de învăţământ reprezintă dimensiunea dinamică a sistemului de
învăţământ, deoarece în cadrul lui are loc activitatea de învăţăre iar elevii şi studenţii
sunt îndrumaţi de către profesori cum să înveţe. Funcţiile generale ale sistemului de
învăţământ sunt realizate în cadrul procesului de învăţământ prin intermediul
programelor de instruire formală (dar şi nonformală) structurate şi ierarhizate pe cicluri şi
ani de studii.
Procesul de învăţământ este subordonat din punct de vedere structural şi
funcţional faţă de sistemul de învăţământ. Dimensiunea operaţională a procesului de
învăţământ, dependentă de decizia profesorului, conferă acestuia un anumit grad de
libertate în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea curriculară a instruirii, dinamizând şi
actualizând permanent sistemul de învăţământ. (vezi Gabriela C. Cristea, 2002, p. 109).
Abordarea sistemică a procesului de învăţământ permite “valorificarea:
a) raporturilor dintre variabilele independente de cadrul didactic (dependente de
finalităţile/funcţiile şi de structura sistemului de învăţământ) şi variabilele
dependente exclusiv de cadrele didac-tice (calitatea proiectării şi realizării
activităţilor didactice/educative concrete);
b) principiilor pedagogice generale de proiectare şi de realizare a activităţii
didactice/educative (comunicarea–cunoaşterea–creativitatea peda-gogică);
c) structurilor implicate în proiectarea pedagogică a activităţii didactice/educative
(obiectivele-conţinutul- metodologia-evaluarea procesului de învăţă-mânt).”
(Sorin Cristea, 2002, p. 339)
Perspectiva statică de analiză a procesului de învăţământ vizează “structura
internă” a acestuia şi modul cum se intercondiţionează componentele între ele şi “cum
se integrează într-un tot funcţional unitar.” Perspectiva dinamică priveşte procesul de
învăţământ ca un sistem “deschis unui sistem superior (suprasistem), cu o dinamică
proprie (fluxuri de intrare, “input” – şi fluxuri de ieşire – “output”), cu capacitate de
autoreglare.” (vezi Ioan Cerghit, 1988, p. 102)
Schema relaţiei funcţionale dintre sistemul de educaţie, sistemul se învăţământ, procesul
de învăţământ:

SOCIETATEA

SISTEMUL DE EDUCAŢIE

SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

SISTEMUL ŞCOLAR
PROCESUL DE
ÎNVĂŢĂMÂNT

- SOCIETATEA cuprinde: câmpul de influenţe sociale (economice, politice);


- SISTEMUL DE EDUCATIE cuprinde şi educaţia permanentă, instituţii/organizaţii
eco-nomice, politice, culturale, comunităţi umane (familie, anturaj, grup
profesional, cartierul); educaţie de tip formal, nonformal şi informal;
- SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT cuprinde şi instituţii de educaţie nonformală
(cluburi, tabere şcolare, centre de pregătire profesională, programe de
televiziune şcolară), agenţii sociali (economici, politici, culturali, religioşi,
comunitari, familia);
- SISTEMUL ŞCOLAR cuprinde învăţământul primar, secundar, postliceal,
superior şi special; educaţie formală;
- PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT cuprinde activităţile didactice/educative;
Reprezentând forma cu “cel mai înalt nivel de organizare a activităţii de instruire şi
educaţie, de modelare a personalităţii umane”, procesul de învăţământ este “principalul
mijloc prin care societatea educă şi instruieşte tinerele generaţii”, dar nu unicul,
concurenţa mediilor educaţionale crescând odată cu trecerea timpului şi a accelerării
ritmurilor de dezvoltare tehnică şi informaţională. Responsabilitatea organizării şi
conducerii acestui “proces progresiv (planificat, sistematic, metodic şi intensiv) de acces
la cunoaştere şi acţiune, pus sub controlul personalului didactic, bazat pe selecţionarea
şi structurarea strictă a conţinuturilor reactivate şi pe efortul personal al elevului”, revine
în mare măsură şcolii. (Idem, p. 101)

Funcţiile sistemului de învăţământ

Analiza sistemului de învăţământ presupune nu numai cunoaşterea elementelor


componente şi a relaţiilor existente între stucturile sale, “procesualitatea sa internă”, ci şi
considerarea legăturilor pe care acesta le dezvoltă cu mediul social-economic şi cultural
în care se integrează.
Funcţiile sistemului de învăţământ se constituie drept proprietăţi esenţiale pentru
desfăşurarea activităţii acestuia în condiţiile raportării sale la suprasistem (sistemul de
educaţie, societatea) sau la subsisteme (sistemul şcolar, procesul de învăţământ).
Sistemul de învăţământ este condiţionat de către mediul social înconjurător şi, la
rândul său exercită influenţe asupra lui. În contextul acestei legături cu dezvoltarea
economico-socială se relevă unele dintre funcţiile cele mai importante ale
învăţământului.
Sistemul de învăţământ, asemănător educaţiei în general, realizează cele trei funcţii
educaţionale principale şi anume:
a) funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală, care formează pe “homo
cogitans” (omul care gândeşte);
b) funcţia praxiologică, de muncă şi aplicare a cunoştinţelor în practică, care
formează pe ”homo faber” (omul care munceşte şi creează);
c) funcţia axiologică, de valorizare, de evaluare, care formează pe “homo estimans”
(omul care apreciază, valorizează) (vezi Ioan Bontaş, 1997, p. 243)
Funcţia centrală a educaţiei şi implicit a învăţământului, ce vizează formarea şi
dezvoltarea personalităţii libere şi autonome, înzestrarea sa cu capacităţi menite să
uşureze inserţia activă şi creatoare a individului în societate, implică exercitarea şi a
altor funcţii secundare:
a) funcţia ecomomică, de asigurare a forţei de muncă în conformitate cu nevoile
societăţii şi cu aspiraţiile membrilor ei;
b) funcţia de socializare, de pregătire a tinerei generaţii pentru integrarea optimă
în mediul socio-profesional şi formare a competenţelor de comunicare
interumană, a capacităţilor de a lucra în echipă, a toleranţei şi a respectului
reciproc;
c) funcţia de dezvoltare şi exersare în condiţii optime a talentelor, cultivarea
interesului pentru anumite domenii şi de spijinire a afirmării personalităţii fiecărui
individ;

Funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală este funcţia esenţială a


învăţământului, mediind între individ şi vastele domenii ale cunoaşterii umane şi
transmiţând într-un mod organizat şi sistematic, ceea ce este mai important şi relevant
din experienţa social-istorică acumulată de omenire până în prezent. Ea exprimă
caracterul teleologic al învăţământului, contribuind la înzestrarea individului cu un bagaj
de cunoştinţe ştiinţifice, formându-i, pe această bază, capacităţile de lucru în folosul
personal şi al societăţii, punând bazele realizării dezideratelor educaţiei permanente.
Realizarea acestei funcţii pune în discuţie conexiunile ce au loc între sistemul de
învăţământ şi sistemul de educaţie şi societatea în ansamblul său, ca factori ce concură
la formarea personalităţii umane. Contribuţia acestor factori, diferenţiată după natura
activităţii lor specifice, creşte considerabil, pe fondul evoluţiei societăţii şi al progresului
tehnicii, al amplificării fluxului informaţional şi al diversificării mijloacelor de transmitere al
acestuia (internet, radio-televiziune, calculatoare, CD-ROM-uri). Acest fapt a determinat
pe unii sociologi (vezi Ivan Illich, “Deschooling of Society”, 1971 şi Everett Reimer,
“School is Dead”, 1975) să vorbească despre un pretins proces de “difuziune” a funcţiilor
învăţământului în ansamblul vieţii sociale, care ar prelua astfel în întregime, sarcina
formării tinerilor, a omului în general, fără să mai fie necesară “acţiunea specifică a
şcolii”, militând pentru “pregătirea pentru viaţă” la şcoala vieţii şi prefigurând o “societate
fără şcoală”.
Funcţia cognitivă, instructiv-educativă şi culturală a învăţământului “are o pondere
specifică în cadrul activtăţii de formare-dezvoltare a personalităţii, asigurând autonomia
acesteia prin medierea pedagogică a intenţiilor şi intervenţiilor politice şi economice,
exersate în mod obiectiv sau subiectiv, direct sau indirect, de la nivelul sistemului social
global.” (Sorin Cristea, 2002, p. 163)
Eludarea sau neglijarea acestei funcţii atrage după sine dificultăţi în realizarea
celorlate funcţii ale sistemului de învăţământ, cu repercursiuni grave în ceea ce priveşte
calitatea pregătirii forţei de muncă şi afirmarea ei creatoare, în continuarea tradiţiilor
culturale ale societăţii, prin neglijarea valorilor social-umane.
Funcţia praxiologică, de muncă şi aplicare a cunoştinţelor în practică care
formează pe ”homo faber” – omul care munceşte şi creează (vezi Ioan Bontaş, 1997, p.
243) se corelează cu funcţia ecomomică, de asigurare a forţei de muncă în
conformitate cu nevoile societăţii şi cu aspiraţiile membrilor ei. Sunt vizate, pe de o
parte, formarea şi dezvoltarea la fiecare individ (în măsura posibilităţilor) a capacităţilor
de a aplica în viaţă cunoştinţele însuşite şi totodată de a crea noul prin combinări inedite
ale acestora şi de stimula şi determina individul să se angreneze într-o activitate cu folos
social. Acest fapt presupune atât dezvoltarea aptitudinilor şi calităţilor intelectuale şi
fizice ale fiecărui individ în parte, cât şi a competenţelor inteligenţei emoţionale şi a
trăsăturilor de caracter. Privită din acest punct de vedere, funcţia praxiologică, de muncă
şi aplicare a cunoştinţelor în practică se îmbină cu funcţia de socializare, de pregătire a
tinerilor pentru a lucra în colectiv. Aceasta din urmă are în vedere crearea condiţiilor de
interacţiune şi cooperare interumană, educarea toleranţei şi a respectului vis-à-vis de
punctul de vedere al celuilalt membru al societăţii, printr-un proces complex de însuşire
şi aplicare a normelor şi regulilor de organizare a comunităţii umane.
Funcţia axiologică are în vedere formarea capacităţii de a aprecia valorile
societăţii, din toate domeniile (ştiinţă, artă, tehnică, politică, economie, morală, religie
etc), prin procesul de transmitere a acestora în mod selectiv şi organizat în vederea
receptării şi valorificării lor în mod creativ de către individ. Funcţia axiologică a educaţiei
şi învăţământului este stâns legată de funcţia culturală, dar şi de funcţia de dezvoltare
şi exersare în condiţii optime a talentelor, cultivarea interesului pentru anumite
domenii şi de spijinire a afirmării personalităţii fiecărui individ. Prin acestea se urmăreşte
desăvârşirea personalităţii umane, valorificarea potenţialului bio-psiho-social a fiecărui
individ, pe tot parcursul vieţii.

Structura sistemului de învăţământ

Structura sistemului de învăţământ evidenţiază elementele componente ale


acestuia şi relaţiile de interdependenţă dintre ele, privite din perspectiva realizării
funcţiilor psiho-pedagogice de instruire şi educare a tinerei generaţii.
Analiza structurii sistemului de învăţământ permite evidenţierea următoarelor
niveluri funcţionale (vezi Lucien Geminard, 1973, pp. 110–112):
a) nivelul structurii de organizare sau al structurii de bază a sistemului ce defineşte
raporturile dintre nivelurile (primar – secundar – superior) – treptele – ciclurile
de instruire, dintre acestea şi programele curriculare adoptate;
b) nivelul structurii materiale care evidenţiază situaţia cantitativă şi calitativă a
resurselor pedagogice: umane, didactice, financiare, informaţionale;
c) nivelul structurii de conducere care vizează raporturile stabilite între decizia
managerială (globală – optimă – strategică) şi decizia administrativă/executivă
(sectorială – punctuală – reproductivă);
d) nivelul structurii de relaţie ce permite instituţionalizarea unor raporturi
contractuale între şcoală, comunitate, agenţi sociali, familie etc.
Sistemul naţional de învăţământ – aşa cum este definit în Legea Învăţământului
Nr. 84/1995 – este constituit din “ansamblul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de
diferite tipuri, niveluri si forme de organizare a activităţii de instruire şi educare”,
cuprinzând “unităţi şi instituţii de învăţământ, de stat şi particulare” (Art. 15).
Învăţământul este organizat pe niveluri, asigurând coerenţa şi continuitatea
instruirii si educaţiei, în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi individuale.
Sistemul naţional de învăţământ cuprinde:
1) învăţământul preşcolar: grupa mică; grupa mijlocie; grupa mare, pregătitoare
pentru şcoală;
2) învăţământul primar: clasele I–IV;
3) învăţământul secundar: – învăţământul gimnazial, secundar inferior,
clasele V–IX;
− învăţământul liceal, secundar superior, clasele X –
XII/XIII;
− învăţământul profe-sional: anii I– II/III;
4) învăţământul postliceal;
5) învăţământul superior:
– învăţământul universitar – de scurtă durată (colegii de 3 ani)
− de lungă durată (facultăţi de 4–6 ani);
– învăţământul postuniversitar (master, studii aca-demice, studii de
specializare, cursuri de perfecţionare postuniversitare, doctorat);
La acestea se adaugă şi alte forme de educaţie precum:
6) Educaţia permanentă
7) Învăţământul deschis la distanţă
8) Învăţământul particular

9) Învăţământul pentru minorităţi


10) Învăţământul special

1. Învăţământul preşcolar. Copiii cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani se pot înscrie
în grădiniţele cu program normal, prelungit sau săptămânal. Învăţământul
preşcolar se desfăşoară pe următoarele niveluri: grupa mică, mijlocie, mare si
pregătitoare, conform vârstei şi abilităţilor copiilor.

2. Învăţământul general obligatoriu este de 9 clase. Vârsta de debut a


şcolarităţii este la 7 ani. Teorectic, vârsta de încheiere a învăţământului general
obligatoriu este la 17 ani, conform Art. nr. 6 din Legea Învăţământului Nr.
84/1995
• Învăţământul primar (clasele I-IV) funcţioneazã numai ca învăţământ de zi.
Achizitionarea fundamentelor culturii generale reprezintã scopul principal al
curriculum-ului de la acest nivel.
• Învăţământul secundar inferior (gimnaziu) (clasele V–IX începând cu anul
scolar 2003–2004) funcţioneazã, în general, ca învăţământ de zi. În mod
excepţional, se organizează cursuri serale sau fără frecvenţă, pentru
persoanele care au depăşit cu mai mult de 2 ani vârsta corespunzãtoare clasei.
Planul de învăţământ cuprinde ariile curriculare: limbă şi comunicare, matematică
şi ştiinte, om şi societate, arte, educaţie fizică şi sport, tehnologii, consiliere şi orientare.
Acest nivel se încheie cu susţinerea unui examen şi obţinerea certificatului de
capacitate, care permite înscrierea la concursul de admitere în învăţământul secundar
superior.
3. Învăţământul secundar superior cuprinde: licee, şcoli profesionale şi şcoli de
ucenici. Admiterea în fiecare dintre aceste niveluri se realizează prin concurs.

• Liceele organizează cursuri de zi, cu durata de trei ani (clasele X–XII) şi cursuri
serale sau fără frecvenţă, cu durata de patru ani (clasele X–XIII).
Învăţământul liceal funcţionează cu următoarele filiere şi profiluri:
– teoretic – real şi umanist;
– tehnologic – tehnic, servicii, exploatarea resurselor naturale şi protecţia
mediului;
– vocaţional – militar, teologic, sportiv, artistic şi pedagogic.
Studiile liceale se încheie cu un examen naţional de bacalaureat (diversificat în
functie de profilul liceului şi de optiunea elevului), care permite obţinerea diplomei de
bacalaureat. Pe baza acesteia, elevii, indiferent de profilul frecventat, se pot înscrie la
concursul de admitere în învăţământul superior.
Pe lângă diploma de bacalaureat, liceele eliberează şi un atestat profesional care
facilitează integrarea în muncă a absolvenţilor. Obţinerea atestatului profesional
presupune susţinerea unui examen la disciplina de profil, a unei probe practice şi a unei
lucrări de specialitate. Dobândirea atestatului profesional nu este condiţionată de
promovarea examenului de bacalaureat.

• Şcolile profesionale organizează cursuri de zi şi serale cu durata de 2–4 ani,


în funcţie de profilul şi complexitatea pregătirii. În şcolile profesionale se pot
înscrie absolvenţii de gimnaziu cu certificat de capacitate. Admiterea presupune
susţinerea unor probe stabilite de unităţile de învăţământ. Cursurile se încheie
cu examen de absolvire şi obţinerea unei diplome, care atestă pregătirea de
muncitor calificat în meseria respectivă.
Cursanţii şi absolvenţii şcolilor profesionale pot frecventa învăţământul liceal, după
sustinerea concursului de admitere pentru acest nivel de studii. Şcolile profesionale
organizează, la cererea agenţilor economici şi a instituţiilor publice sau particulare, pe
bază de contract, cursuri de (re)calificare profesionalã.

• Şcolile de ucenici funcţionează în cadrul şcolilor profesionale. Durata studiilor


(preponderent practice) este de 1–3 ani, în funcţie de complexitatea meseriei.
Admiterea se face prin testări specifice meseriei. Se pot înscrie absolvenţii de
gimnaziu, cu sau fără certificat de capacitate. Cursurile se încheie cu examen
de absolvire şi obţinerea unei diplome care atestă pregătirea de muncitor
calificat. Absolvenţii şcolilor de ucenici care au obţinut la terminarea gimnaziului
certificatul de capacitate pot frecventa învăţământul liceal, după susţinerea
concursului de admitere pentru acest nivel de studii.
Reţeaua şcolilor profesionale şi de ucenici este organizată de Ministerul
Educaţiei şi Cercetării prin consultarea instituţiilor interesate de pregătirea forţei de
muncă şi cuprinde domeniile: mine şi petrol, energie electrică şi electrotehnică,
metalurgie şi construcţii de maşini, chimie industrială, construcţii şi materiale de
construcţii, industria lemnului, transporturi şi telecomunicaţii, industrie alimentară,
industrie uşoară, poligrafie, gospodărirea apelor, agricultură şi silvicultură, comerţ,
alimentaţie publică, industrie mică, prestări de servicii ş.a. Formarea se face în peste
300 de meserii. Instruirea practică se desfăşoarã – în primii ani – în atelierele-şcoală
care funcţionează în unităţile de învăţământ, cu concursul, eventual, al unei întreprinderi
direct interesate în pregătirea elevilor, iar în ultimii ani, consacraţi specializării şi
calificării, direct în unităţi economice, cu îndeplinirea de sarcini concrete de muncă.
4. Învăţământul post-liceal este organizat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
din proprie initiativă sau la cererea agenţilor economici. Durata pregătirii este de
1–3 ani, în funcţie de complexitatea profesiei. Nomenclatorul speciali-zărilor se
stabileste de Ministerul Educaţiei şi Cercetării împreunã cu Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale. Persoanele juridice care solicită organizarea unei şcoli
post-liceale sau şcolarizarea în cadrul acestui tip de învăţământ asigură
finanţarea prin contract cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Fac excepţie şcolile
sanitare post-liceale de stat, care sunt finanţate de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării. Şcolile de maiştri sunt şcoli post-liceale. Admiterea în învăţământul
post-liceal se face prin concurs. Au dreptul să se înscrie absolvenţii de liceu, cu
sau fără diplomă de bacalaureat, aceasta fiind solicitată, însă, în cazul şcolilor
sanitare post-liceale. Principalele profile în care se specializează cursanţii
învăţământului post-liceal sunt: tehnic, agricol, transporturi şi telecomunicaţii,
comerţ, sanitar. Învăţământul post-liceal se încheie cu examen de absolvire şi
obţinerea unui certificat care atestă calificarea de tehnician în domeniile
respective.
5. Învăţământul superior se organizeazã în două forme: învăţământ superior de
scurtă durată (3 ani) şi învăţământ superior de lungă durată (4–6 ani), ambele
desfăşurându-se atât prin cursuri de zi, cât şi seral sau fără frecvenţă. Ambele
forme de învăţământ superior presupun un concurs de admitere, la care pot
participa absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat.

• Învăţământul superior de scurtă durată este organizat în colegii universitare,


în cadrul instituţiilor de învăţământ universitar de lungă durată şi cuprinde
profilurile: universitar, tehnic, economic, medical, sportiv. Studiile superioare de
scurtă durată se încheie cu un examen de absolvire şi obţinerea diplomei ce
specifică specializarea dobândită.
Absolvenţii cu diplomă ai colegiilor universitare pot continua studiile în
învăţământul superior de lungă durată, după un concurs de admitere, în cadrul profilului
studiat initial sau apropiat. Cei admişi, după examene de diferenţă, sunt înscrişi în anul
al III-lea al învăţământului superior de lungă durată.
• Învăţământul superior de lungă durată cuprinde următoarele profiluri de
studiu: universitar şi pedagogic, tehnic, agricol, economic, medico-farmaceutic,
juridic, artistic. Studenţii şi absolvenţii care optează pentru o carieră didactică
sunt obligaţi să participe la activităţile departamentului pentru pregătirea
personalului didactic. Studiile universitare de lungă durată se finalizează cu
examen de licenţă şi obţinerea titlului de licenţiat în profilul şi specializarea
urmată. Absolvenţii cu diplomă de licenţă pot urma o a doua specializare
universitară, fără concurs de admitere însă în regim cu taxă.

6. Învăţământul post-universitar asigură speciali-zarea în domeniu sau


extinderea şi perfecţionarea pregătirii atestate prin diploma de licenţă sau de
absolvire. Admiterea în învăţământul post-universitar se face prin concurs –
pentru master, doctorat şi studii academice post-universitare, sau la cerere –
pentru studii de specializare şi cursuri de perfecţionare.

7. Educaţia permanentă este o formă de instruire pusă la dispoziţia adulţilor din


partea Ministerului Educaţiei şi Cercetării în colaborare cu alte ministere, cu
mass-media şi cu alte organisme interesate. Pentru a facilita accesul la ştiinţă şi
cultură a tuturor cetăţenilor, indiferent de vârstă, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării poate acorda sprijin de specialitate celor care organizează programe
de asistenţă a adulţilor, cursuri de pregătire şi perfecţionare profesională. În
condiţiile colaborării Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, cursurile sunt atestate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Dacă programele cursurilor sunt avizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la
finalizarea lor se acordă certificate de calificare profesională.

8. Învăţământul deschis (la distanţă) este o formă de instruire a adulţilor care


utilizează tehnologii moderne de comunicare şi de transmitere a informaţiei.
Instituţiile şi reţelele de învăţământ de acest tip pot fi organizate cu aprobarea
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, iar cheltuielile sunt suportate de către
instituţiile respective şi de beneficiarii serviciilor lor.

9. Alternativa particulară în domeniul educaţiei este cel mai bine reprezentată la


nivelul învăţământului superior, unde predomină domeniile: juridic, economic,
universitar-pedagogic.

10. Învăţământul pentru minorităţi este organizat pentru persoanele apartinând


minorităţilor naţionale care au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba
maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ. În învăţământul de stat
profesional, liceal (tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan)
şi postliceal pregătirea de specialitate se face în limba română asigurându-se,
în funcţie de posibilităţi, însuşirea terminologiei de specialitate şi în limba
maternă.
În învăţământul universitar de stat se pot organiza grupe şi secţii cu predare în
limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactiă şi cultural-
artistică.
În învăţământul de toate gradele, concursurile de admitere şi examele de
absolvire se susţin în limba română, cu excepţia şcolilor, claselor şi specializărilor la
care predarea se face în limba maternă, cu personal didactic şi manuale
corespunzătoare.

11. Învăţământul special se organizeazã pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe


psihice, senzoriale, motorii etc. în scopul instruirii şi educării, recuperării şi
integrării lor sociale.
Învăţământul special dispune de planuri, programe analitice, manuale şi
metodologii didactice elaborate în funcţie de tipul şi gradul handicapului. Reţeaua de
unităţi cuprinde grădiniţe, şcoli primare, şcoli gimnaziale, şcoli profesionale, licee şi şcoli
postliceale.

Principiile de organizare şi funcţionare a sistemului naţional de


învăţământ

Principiile sistemului de învăţământ constituie normele educaţionale de bază, cu


caracter general, care asigură buna organizare şi funcţionarea corectă a învăţământului
de toate gradele, treptele şi formele din ţara noastră, în conformitate cu legităţile
prescrise în Constituţia României şi cu prevederile din “Declaraţia universală a
drepturilor omului” (O.N.U. – 1948)
1. Principiul învăţământului deschis şi democratic

Aşa cum prevede Legea Învăţământului, statul promoveaza principiile


învăţământului democratic şi garantează dreptul la educaţia diferenţiată pentru toţi
cetăţenii ţării, pe baza pluralismului educaţional. (vezi Art.5)
Cetăţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de
învăţământ, indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, rasă naţionalitate,
apartenenţă politică sau religioasă. În acest fel se urmăreşte realizarea idealului
educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile
societăţii româneşti. Idealul educaţional al şcolii româneşti prevăzut în Legea
Învăţământului Nr. 84/1995, constă în “dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a
individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”
2. Principiul învăţământului general obligatoriu

În Romania învăţământul general obligatoriu este de 9 clase iar frecventarea


obligatorie a învăţământului încetează la vârsta de 16 ani. Astfel se doreşte realizarea
dezideratelor învăţământul românesc şi anume formarea personalităţii umane, prin:
a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;
b) formarea capacităţilor intelectuale, a disponi-bilităţilor afective şi a abilităţilor
practice prin asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice;
c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, nece-sare instruirii şi autoinstruirii
pe durata întregii vieţi;
d) educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, al demnităţii şi al toleranţei, al schimbului liber de opinii;
e) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice,
a respectului pentru natura şi mediul înconjurător;
f) dezvoltarea armonioasă a individului, prin educaţie fizică, educaţie igienico-
sanitară şi practicarea sportului;
g) profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi utile,
producătoare de bunuri materiale şi spirituale (vezi Art. 4 din Legea
Învăţământului).
În sprijinul acestor deziderate, este necesar ca, atât elevii, cât şi profesorii, să
depună eforturi de a susţine şi a dezvolta un învăţământ de calitate, bazat pe
activismul elevului, pe motivarea acestuia pentru a obţine rezultate cât mai bune.
Trecerea într-o clasă superioară, în şcoală, se face în urma atingerii standardelor de
competenţă minime stabilite, de promovare. În caz contrar elevii pot rămâne repetenţi.

3. Principiul învăţământului de stat gratuit

Învăţământul de stat din România este gratuit, fiind finanţat de la bugetul de stat şi
de la bugetele locale. Fondurile destinate învăţământului sunt nominalizate distinct în
bugetul de stat şi în bugetele locale. De asemeni, învăţământul poate fi finanţat şi de
către agenţii economici şi poate fi susţinut prin burse, credite de studii, taxe, donaţii,
sponsorizări, surse proprii şi alte surse legale. Pentru unele activităţi se pot percepe
taxe, în condiţiile stabilite de lege.
Statul asigură diverse facilităţi pentru elevii cu posibilităţi financiare reduse, mai
ales pentru cei care se remarcă prin rezultate deosebite la învăţătură.
Învăţământul particular, finanţându-se din resurse proprii, percepe taxe şcolare.
Alternativele educaţionale pot fi organizate în sistemul de învăţământ de stat şi
particular, pe baza evaluării şi validării lor de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

4. Principiul desfăşurării învăţământului de toate gradele în limbă română; dreptul


minorităţilor de a studia în limba maternă

Limba oficială în România este limba română. Învăţământul de toate gradele se


desfasoară în limba română şi în fiecare localitate din ţară se organizează şi
funcţionează clase cu limba de predare română. Studiul şi însuşirea în şcoală a limbii
române, ca limbă oficială de stat, sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii români, indiferent
de naţionalitate. Legea prevede însă şi dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa limba lor maternă. Atât în învăţământul de stat, cât şi în cel
particular, documentele şcolare oficiale se întocmesc în limba română. Ministerul
Educaţiei şi Cercetării poate aproba organizarea de unităţi şi instituţii de învăţământ în
care predarea şi învăţărea să se facă în limbi de circulaţie internaţională, conform legii.
În aceste şcoli, însă, disciplinele Limba şi literatura română, Istoria românilor şi
Geografia României se vor preda şi se vor examina în limba română.

5. Principiul învăţământului unitar

În ţara noastră, “pentru a asigura şanse egale de pregătire şi competenţă, toate


instituţiile de învăţământ de acelaşi grad, profil şi formă sunt organizate şi funcţionează
după o concepţie educaţională unitară.” (Ioan Bontaş, 1994, p. 247)
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pe baza consultării celorlalte instituţii şi ministere
interesate, proiectează, fundamentează şi aplică strategia globală a învăţământului,
stabileşte obiectivele sistemului de învăţământ în ansamblul său, precum şi obiectivele
educaţionale pe niveluri şi profiluri de învăţământ. Se evită organizarea şi stucturarea
învăţământului şi a conţinutului acestuia după criterii exclusiviste şi discriminatorii de ordin
ideologic, politic, religios sau etnic. Tot Ministerul Educaţiei şi Cercetării răspunde de
elaborarea planurilor de învăţământ, a programelor analitice şi a manualelor şcolare
pentru învăţământul preuniversitar, consultându-se pentru acest lucru cu factorii interesaţi
în organizarea unor forme şi tipuri specifice de învăţământ. Acest principiu se aplică şi
pentru învăţământul particular, deoarece are ca finalitate acordarea aceloraşi diplome de
studii ca şi în învăţământul de stat.
În învăţământul superior, planurile de învăţământ şi programele analitice se
stabilesc conform autonomiei universitare şi standardelor naţionale.

6. Principiul libertăţii conştiinţei şi a dreptului la credinţă religioasă

În conformitate cu prevederile “Declaraţiei universale a drepturilor omului”, ale


Constituţiei României şi cu Legea Învăţământului, în ţara noastră se respectă principiul
libertăţii conştiinţei, a gândirii şi a exprimării opiniilor precum şi dreptul la o anumită
credinţă religioasă.
Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca
disciplină şcolară. În învăţământul primar religia este disciplină obligatorie, în învăţământul
gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu
acordul părintelui sau al tutorelui legal, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
7. Principiul sprijinirii elevilor cu performanţe deosebite

Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate aproba organizarea – conform legii – a


unităţilor de învăţământ sau a claselor constituite din elevi capabili de performanţe
deosebite. Statul îi sprijină material, cu precădere, pe elevii şi studenţii care obţin
rezultate foarte bune la învăţătură şi dovedesc aptitudini deosebite pentru formarea lor
într-o profesiune.
Statul şi alţi factori interesaţi subvenţionează activităţile de performanţă, de nivel
naţional şi internaţional, ale elevilor şi studenţilor, în vederea motivării acestora, cultivării
intereselor şi a dezvoltării talentelor.

8. Principiul învăţământului apolitic

Legea Învăţământului precizează că “în spaţiile destinate procesului de


învăţământ, în unităţile de cercetare ştiinţifică, biblioteci, edituri şi tipografii ale instituţiilor
de învăţământ, în cămine, internate, cantine, cluburi, case de cultură ale studenţilor,
case ale corpului didactic, case universitare, tabere şcolare, baze şi complexe cultural-
sportive, palate şi cluburi ale copiilor şi elevilor sunt interzise activităţile care încalcă
normele generale de moralitate, primejduind sănătatea fizică sau psihică a tineretului.
Învăţământul nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor promovate de partide sau de
alte formaţiuni politice.”(Art. 11)
“Politica în învăţământ constituie a piedică gravă pentru demersul intelectului” (Fr.
Mayor, Director General UNESCO). În cadrul sistemului de învăţământ “acţionează
numai orientările general-umane, valorile şi practicile culturale, ştiinţifice, profesionale,
pedagogico-metodice şi moral-civice corespunzătoare unui stat de drept, democratic.”
(Ioan Bontaş, 1997, p. 249)

9. Principiul autonomiei universitare

Autonomia universitară este garantată prin lege, asigurând descentralizarea


conducerii şi automana-gementul eficient în funcţie de particularităţiele unităţii de
învăţământ superior. Ministerul Educaţiei şi Cercetării asigură coordonarea generală, în
cooperare cu universităţile şi cu alte organisme speciale implicate.

10. Principiul educaţiei permanente

Conform acestui principiu, sistemul de învăţământ din România asigură


continuarea studiilor şi după absolvirea facultăţii, oferind programe de perfecţionare
ştiinţifică, culturală şi tehnică, reconversie profesională şi recalificare, tuturor membrilor
societăţii, de-a lungul întregii vieţi. Acest lucru este esenţial pentru adaptarea continuă a
populaţiei la noile schimbări şi revoluţii tehnice, pentru a ţine pasul cu noul şi pentru
asigura progresul social şi individual în general.

Descentralizarea sistemului de învăţământ


Sistemul de învăţământ din ţara noastră s-a caracterizat decenii la rând printr-un
centralism excesiv, de care s-a legat o mentalitate centralistă şi etatistă (conform căreia
statul trebuie să asigure absolut toate soluţiile). Descentralizarea sistemului şi crearea
autonomiei instituţionale a şcolilor şi universităţilor sunt necesare şi reprezintă acţiuni
majore ale reformei învăţământului.
În baza Legii învăţământului (1999), a Legii 154/1998, a Ordonanţei de urgenţă nr.
138/1999, prin măsurile Ministerului Educaţiei Naţionale, în anul 2000 s-a trecut la noul
sistem de funcţionare şi finanţare a învăţământului preuniversitar, care duce până la
capăt crearea autonomiei instituţionale a şcolilor, în conformitate cu experienţa
învăţământului din ţările europene de astăzi.
În învăţământul preuniversitar, descentralizarea s-a concretizat în patru
schimbări fundamentale:
a) Noul Curriculum Naţional lasă la decizia şcolilor aproape o treime din lista de
discipline ce se învaţă de către elevi;
b) Cele peste 4300 de şcoli reprezentative au un rol decisiv în desfăşurarea
concursurilor pentru angajarea pe propriile posturi didactice;
c) Patrimoniul învăţământului preuniversitar a trecut la autoritătile publice, locale,
în baza unei reglementări recente;
d) Odată cu Bugetul 2000 se trece la finanţarea bazată pe autonomia
instituţională în învăţământul preuniversitar şi la sporirea autonomiei
instituţionale a şcolilor.
În învăţământul universitar, descentralizarea s-a concretizat în schimbări
fundamentale:
a) realizarea autonomiei financiare a universităţilor odată cu trecerea la
finanţarea globală;
b) deplina autonomie a universităţilor în cumularea şi folosirea resurselor
extrabugetare, conceperea şi organizarea admiterii, stabilirea ştatelor de funcţii,
admiterea de studenţi şi doctoranzi străini, stabilirea burselor studenţilor;
c) autorizarea universităţilor să-şi stabileasca planurile de învăţământ, ştatele de
funcţiuni didactice, salariile şi personalul;
d) descentralizarea competenţelor şi a atribuţiilor pe facultăţi şi departamente;
e) autorizarea universităţilor să aplice finanţarea globală la nivelul facultăţilor şi
catedrelor. De managementul fiecărei universităţi depinde hotărâtor
funcţionarea şi performanţele ei.
Ca urmare a descentralizării şcolile, liceele şi universităţile s-au diversificat şi se
diversifică în funcţie de iniţiativa, competenţa şi efortul conducerii fiecăreia.
Ministerul Educaţiei Naţionale intervine în sistemul de învăţământ nu numai prin
alocările bugetare pe care le face în baza legii bugetului, ci şi prin programe
cuprinzătoare şi reglementări de susţinere. Se află în derulare programe naţionale
precum Reforma învăţământului preuniversitar, Reabilitarea şcolilor şi va intra în
aplicare programul Relansarea învăţământului rural.
În universităti se derulează programul Reforma învăţământului superior şi se
pregăteşte aplicarea programelor Relansarea cercetării ştiinţifice universitare şi Echiparea
electronică a universităţilor. Se află în pregătire Reglementări de întărire a bugetelor locale
pentru învăţământ.
Prin descentralizarea operată, sistemul de învăţământ din România şi-a recuperat
tradiţia sa viabilă, a fost racordat la societatea de astăzi şi s-a compatibilizat cu practicile
europene.
Cerinţe, tendinţe şi nevoi în politica învăţământului românesc
În dezvoltarea învăţământului românesc sunt vizate următoarele obiective:
1. Asigurarea educaţiei de bază pentru toţi cetăţenii ţării, prin următoarele
acţiuni:
• Dezvoltarea competenţelor pricipale prin educaţia de bază pentru toţi (copii,
tineri, adulţi);
• Asigurarea participării copiilor în sistemul de educaţie preşcolar şi generalizarea
clasei pregătitoare pentru învăţământul primar; Ministerul Educaţiei şi Cercetării a
prezentat o serie de propuneri de îmbunătăţire a învăţământului preşcolar din
România. Printre aceste propuneri figurează:
– introducerea grupei mari pregătitoare (5–6 ani) în învăţământul obligatoriu
(prin modificarea Legii învăţământului);
– extinderea cuprinderii copiilor în învăţământul preşcolar, prin includerea
copiilor în sistemul de învăţământ obligatoriu de la vârsta de 4 ani;
– studierea posibilităţii şi crearea condiţiilor nece-sare pentru a cuprinde copiii
cu vârste între 2 şi 3 ani în grupe preşcolare timpurii fără frecvenţă
obligatorie;
– aplicarea unor teste standard pentru stabilirea nive-lului real de cunoştinte, priceperi
şi deprinderi pentru copiii din grupele de vârstă 2–3 ani şi 6–7 ani;
• Îmbunătăţirea parteneriatului între programele şi instituţiile de învăţământ, pe de
o parte, şi autorităţile publice şi actorii sociali ai comunităţii locale, pe de alta.
Implementarea programelor de educaţie compensatorie sau "de a doua şansă"
pentru cei care au abandonat temporar sistemul formal al educaţiei de bază şi
crearea unor condiţii speciale de învăţare şi a unor programe adecvate pentru
grupurile defavorizate şi persoanele cu nevoi speciale
• Dezvoltarea unei dimensiuni europene în cadrul educaţiei de bază pentru toţi
cetăţenii ţării;
• Adaptarea educaţiei de bază pentru toţi la tendinţele societăţii şi cerinţele unei
societăţi informatizate şi democratice;

2. Dezvoltarea învăţământului în zona rurală prin următoarele acţiuni:


• Îmbunătăţirea capacităţii instituţionale şi a parteneriatului social în zona rurală;
• Optimizarea reţelei şcolare pentru asigurarea accesului egal al tuturor la
educaţie în zonele rurale şi dezavantajate;
• Ameliorarea calităţii serviciilor educaţionale din zonele rurale (standarde
educaţionale, administrare, managementul resurselor umane, infrastructura,
instrumente informaţionale şi de comunicare, biblioteci, asistenţa pentru procesul
didactic elementar, transportul elevilor, servicii de informare şi asistenţa privind
orientarea profesională);
• Stimularea resurselor umane pentru participarea activă la programele de
dezvoltare rurală;

3. Continuarea reformei calitative a învăţământului gimnazial prin următoarele


acţiuni:
• Îmbunătăţirea capacităţilor institutionale din învăţă-mântul pre-terţiar şi post-
secundar (simplificarea legislaţiei, procedurilor şi a reglementărilor, descen-
tralizarea şi redefinirea structurilor educaţionale, dezvoltarea parteneriatelor cu
autorităţile şi comunităţile locale şi cu mediul de afaceri)
• Asigurarea eficienţei programelor de îmbunătăţire a calităţii educaţiei
(curriculum, instruirea profesorilor, managementul educaţiei, evaluare);
• Eficientizarea programelor pentru accesul egal la educaţie al tuturor şi
consolidarea mobilităţii sistemelor de continuare a studiilor;
• Implementarea eficace a finanţării învăţământului secundar şi diversificarea
surselor de finanţare;
• Asigurarea continuităţii programelor privind adaptarea structurilor, conţinutului şi
calificării profesionale la cerinţele şi interesele individuale, la cele ale pieţei
forţei de muncă şi în concordanţă cu dezvoltarea comunităţilor local şi
regionale;
• Definitivarea sistemului de certificare a formării profesionale şi asigurarea
transparenţei calificărilor profesionale;
• Armonizarea politicilor şi practicilor privind instruirea initială, continuă şi
permanentă (asigurarea calităţii şi continuităţii prin conţinutul curriculum-ului,
evaluare şi recunoaştere)

4. Reforma învăţământului superior din perspectiva dezvoltării resurselor


umane prin următoarele acţiuni:
• Îmbunătăţirea procedurilor de selecţie şi acces la învăţământul superior şi
dezvoltarea sistemului de credite pentru studenţi;
• Implicarea studenţilor în programe postuniversitare (studii de masterat şi
doctorat) şi în activităţi de cercetare ştiintifică (centre de excelentă, de transfer
tehnologic etc);
• Consolidarea managementului academic, admi-nistrativ şi financiar în
conformitate cu autonomia universitară;
• Adaptarea specializărilor academice la cerinţele strategiei de dezvoltare
economică pe termen mediu şi lung;
• Stimularea dezvoltării unor forme noi de învăţământ (ex.: învăţământul la
distantă);
• Creşterea rolului universităţii în atingerea dimensiunii europene a procesului de
învăţământ;
• Corelarea fluxurilor de studenţi cu cerinţele pieţei forţei de muncă;
• Generalizarea introducerii modului ECDL (Permisul european de condus
calculatorul) în învăţământul superior;
• Înfiinţarea de noi specializări în domeniul Tehnologilor informaţiei şi
Comunicării;
• Ameliorarea pregătirii psihopedagogice a viitorilor profesori;
• Reorganizarea structurilor de studii începând cu 2003, prin compartimentarea
studiilor de lungă durată în două cicluri (vezi Discursul Rectorului U.B. – I.
Mihăilescu – 2002):
– ciclul de bază, studii universitare generale (anii I şi II), în care vor fi concentrate
disciplinele fundamentale comune tuturor specializărilor. Acest nivel se termină cu un
certificat de studii universitare generale care va da dreptul studentului să opteze
pentru una din cele trei rute:
¾ pentru colegii pedagogice care vor forma profesori de gimnaziu (anul III, în
semestru I – cursuri psihopedagogice şi în semestrul II – metodică şi practică);
¾ ruta a doua – colegii tehnice pentru tehnicieni de laborator;
¾ studii universitarea de specializare;
– ciclul de studii universitare de specialitate, pe două rute:
¾ ruta didactică, cea care va forma profesori de liceu. În această rută,
pregătirea psihopedagogică va avea o pondere importantă, şi
¾ ruta de cercetare (profesională) care va pregăti absolvenţi pentru a exercita
diverse profesii sau pentru a-şi continua studiile la nivel post-universitar;
Repartizarea pe rutele educaţionale se face după terminarea anului al II-lea, în
ordinea preferinţelor şi a mediilor. Cele două rute din ciclul II au parte de cursuri comune.
Fiecare facultate va defini ce este comun şi ce este diferenţiat în cele două rute.
Absolvenţii colegiilor pedagogice sau tehnice pot reveni în sistemul studiilor universitate
de specializare, putând opta pentru una din rute.
Masteratul va avea două variante:
– masteratul predoctoral cu durata de 2 ani. Acest tip va fi o condiţie obligatore,
începând cu promoţia 2002, pentru intrarea în programele de doctorat, masteratul fiind
partea de pregătire generală – examene, referate;
– masteratul profesional (aprofundarea unei spe-cializări, o nouă specializare)
care nu se continuă cu doctoratul şi care va avea durată de un an;
Doctoratul cu o durată de 3–5 ani.

5. Dezvoltarea educaţiei permanente prin urmă-toarele acţiuni:


• Diversificarea şi extinderea ofertei de educaţie elementară şi asigurarea calităţii
serviciilor;
• Includerea învăţământului şi instruirii permanente ca o componentă esenţială în
toate programele de dezvoltare economică şi socială;
• Dezvoltarea programelor de stimulare a participării sociale active şi a interesului
pentru perfecţionarea individuală de-a lungul întregii vieţi;
• Asigurarea sinergiei dintre învăţământul formal, nonformal şi informal;
• Asigurarea accesului egal al tuturor la informaţie, utilizarea activă a tehnologiilor
comunicaţionale;
• Clarificarea cadrului legal şi institutional al formării profesionale continue;
• Crearea unui mediu propice învăţării şi a unor programe pentru grupuri
defavorizate, persoane cu handicap sau nevoi speciale;
• Extinderea rolului instituţiilor de învăţământ şi transformarea acestora în centre
de resurse ale comunităţii;
• Extinderea ofertei iniţiale de cursuri ID şi Formare continuă pentru a răspunde
unor nevoi specifice ale beneficiarilor (continuarea studiilor întrerupte, conversie
profesională, specializare, ridicarea nivelului general de educaţie);

1.2. Tendin]e [i evolu]ii pe plan na]ional


[i mondial

Sistemul de învăţământ din fiecare ţară are particularităţi proprii determinate de


condiţiile economice, sociale, politice, de gradul de cultură şi civilizaţie al societăţii, de
tradiţiile specifice unei naţiuni şi de concepţiile pedagogice pe care le promovează.
Fiecare ţară îşi construieşte un învăţământ specific care corespunde nivelului şi gradului ei
de dezvoltare, precum şi expectaţiilor şi cerinţelor referitoare la instruirea şi formarea
generaţiilor viitoare. Diversitatea sistemelor de învăţământ de pretutindeni nu împiedică
însă manifestarea unor trăsături comune şi a unor tendinţe generale de evoluţie şi
dezvoltare.
În întreaga lume, se manifestă cerinţa primordială conform căreia sistemele de
învăţământ trebuie să înceapă, să continue şi să susţină transformările şi progresele
sociale, asigurând un învăţământ de calitate, pregătind individul pentru viitor, dezvoltând
capacităţile acestuia de a se adapta schimbărilor tehnico-ştiinţifice şi de a crea noul. Din
această perspectivă, sistemele de învăţământ suferă adaptări continue, înregistrând
următoarele tendinţe, confirmate la scară universală:
ƒ Organizarea unui “sistem de educaţie preşcolară bine dezvoltat – obligatoriu
sau nu” – în scopul “favorizării egalizării şanselor” şi pentru a uşura trecerea
copiilor către învăţământul primar;
ƒ Prelungirea duratei învăţământului obligatoriu de la 8 la 9 ani şi uneori chiar de
la 10 la 11 ani, pentru a asigura o mai bună pregătire a tinerilor pentru viaţa
socială, prin coborârea vărstei de debut al şcolarităţii (5–6 ani) şi/sau
continuarea educaţiei formale obligatorii până la 16–18 ani;
ƒ Ridicarea prestigiului social al învăţământului profesional şi manifestarea
tendinţei de fuziune a acestuia cu învăţământul general;
ƒ Crearea ocaziilor tot mai numeroase de afirmare a talentelor şi a intereselor
tinerilor, prin creşterea şi diversificarea ofertei de opţionale şi de alternative
educaţionale, mai ales după vârsta de 16 ani;
ƒ Integrarea tot mai rapidă a noilor tehnologii în învăţământ, profesorul rivalizând
cu televizorul, cu internetul, etc;
ƒ Adoptarea unor măsuri eficiente de integrare socială şi de calificare a tinerilor
care părăsesc de timpuriu sistemul şcolar (vezi “Măsuri luate în statele membre
ale Uniunii Europene pentru tinerii care au părăsit sistemul educaţional fără
calificare”, 1997);
ƒ Crearea unui “echilibru între diferite specializări: umaniste, ştinţifice, tehnologice
şi profesionale”;
ƒ Tendinţa de “despecializare”, finalizată în “regrupări ale programelor de
formare, având ca obiectiv formarea unor ansambluri de priceperi şi deprinderi
comune mai multor meserii”;
ƒ Crearea unui “sistem deschis de admitere în învăţământul superior”
ƒ Asigurarea pregătirii iniţiale a tuturor cadrelor didactice la nivelul învăţământului
universitar “cu durata de cel puţin trei ani”;
ƒ Considerarea formări iniţiale şi a celei permanente ‘ca un întreg” (vezi
“Învăţământul din alte ţări”, 1990, pp. 7–14, 41, 64, 83);
ƒ Deschiderea şcolii către problemele comunităţii sociale “pentru a depăşi
cauzele principale ale incertitudinilor şi ale blocajelor trăite de sistemele
educaţionale”; ( vezi “Dictionnaire encyclopedique de l’education et de la
formation”, 1996, pp. 959–963), precum şi o mai profundă implicare a acestor
medii (familia, autorităţile locale, biserica, organizaţiile de copii şi de tineret,
asociaţii) în problemele şcolii;
ƒ Democratizarea şi reformarea “structurilor în învăţământul obligatoriu” (vezi
“Formarea continuă a cadrelor didactice în Uniunea Europeană şi în statele
AELS/SEE” , 1997, p. 7);
ƒ Compatibilizarea sistemelor naţionale de învăţă-mânt superior din Europa,
recomandare devenită imperativ mai ales pentru ţările candidate la UE;
ƒ Trecerea de la educarea centrată pe profesor la învăţarea centrată pe elev şi
student;
ƒ Apropierea, până la identificare, a sistemului de învăţământ special cu
învăţământul obişnuit şi extinderea educaţiei integrate şi incluzive, spargerea
barierelor privind accesul acestor categorii de tineri la forme superioare de
educaţie şi învăţământ, prin următoarela acţiuni:
– Sistemul de învăţământ special să acţioneze în direcţia integrării sale în
învăţământul obisnuit;
– Şcolile din sistemul de învăţământ obişnuit trebuie pregătite să primească şi să
integreze copiii din învăţământul special.
Evoluţia sistemelor moderne de învăţământ confirmă deschiderea socială a şcolii
instituţionalizată la nivelul unor modele cu o arie de extindere din ce în ce mai largă. În
această perspectivă pot fi evocate:
– centrele interşcolare/teritoriale de formare profe-sională cu programe de instruire
nonformală (S.U.A.);
– şcolile duale (cu programe de instruire profesională în şcoală şi în întreprindere),
proiectate pe baza unor relaţii contractuale realizate cu agenţii economici cointeresaţi
(Germania);
– şcolile alternative, care angajează opţiunea şi responsabilitatea comunităţilor
locale/zonale – familia, biserica, agenţii sociali etc. (Olanda, Danemarca);
– centrele de vacanţă, cu programe pedagogice multiple de educaţie activă
(Franţa);
– reţelele şcolare/universitare de televiziune şi de informatizare, cu programe de
instruire formală – nonformală (Japonia). (vezi Sorin Cristea, 2002, p. 337)

1.3. Problemele actuale ale [colii

“Şcoala şi alte instituţii sociale cu funcţii educaţionale sunt adânc implicate în acest efort
de construire a personalităţii subiectului uman privit atât ca interioritate, ca subiect cu
certitudini sensibile, reflexiv şi anticipativ, cât şi ca exterioritate, deci ca subiect ce se deschide
lumii prin comunicare, acţiune şi confirmare.” (Ioan Neacşu, 1999, p. 11)
Problemele actuale cu care se confruntă şcoala atât pe plan naţional cât şi pe plan
mondial sunt:
¾ scăderea ratei natalităţii şi implicit creşterea riscului şomajului în rândul
cadrelor didactice;
¾ problemele financiare cu care se confruntă învăţământul, lipsa alocării
fondurilor;
¾ creşterea procentajului abandonului şcolar, concomitent cu scăderea interesului
fată de şcoală atât din partea elevilor cât şi din partea părinţilor;
¾ apariţia noilor tehnologii şi a mijloacelor rapide de difuzare a informaţiilor în
masă care concurează şcoala, şi orientează interesul tinerilor către domenii
noi;
¾ numărul relativ mare de specializări înguste în raport cu posibilităile de
plasament profesional;
¾ diversificarea ofertei educaţiei nonformale ce răspunde şi se adaptează mai
bine cerinţelor tinerilor, stimulând autoinstruirea şi îmbogăţind formarea de
bază. Monopolul asupra învăţământului superior exercitat din partea
universităţilor prin eliberarea diplomelor şi a certificatelor a fost deja fisurat prin
apariţia ofertei de pregătire superioară ne-universitără care califică forţa de
muncă, în special pentru companiile private. Aceste programe au avantajul
rapidităţii, flexibilităţii şi eficienţei;
¾ “în multe ţări – indiferent de tendinţa către o formare generală - tinerii se plâng
de o prea mare specializare în cadrul învăţământului secundar superior,
precum şi de absenţa unor cunoştinţe şi tehnici generale” (vezi “Învăţământul
din alte ţări”, 1990, p.16);
¾ supraîncărcarea programelor şcolare cu “detalii inutile şi informaţii
enciclopedice, în loc de a se insista pe studiul independent.” (Idem);
¾ discriminările sexuale în unele ţări, “fetele benefi-ciind mai puţin decât băieţii
de diversele profiluri de învăţământ” ca rezultat al falselor idei precon-cepute
conform căreia ele ar fi mai puţin “dotate” intelectual pentru studiu (Idem,
p.17);
¾ slaba individualizare şi tratare diferenţiată optimă pentru sprijinirea elevilor cu
nevoi speciale, precum şi a celor supradotaţi;
¾ sistemele de evaluare deficitare, accentul fiind pus în special pe evaluarea
finală, în detrimentul celei continui, mai ales în învăţământul superior;