UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MECANICĂ

DEPARTAMENTUL DE INGINERIA ŞI MANAGEMENTUL

SISTEMELOR TEHNOLOGICE

DROBETA TURNU-SEVERIN

Dr. Ing. Olimpia-Constanţa Ghermec

CHIMIE APLICATĂ ÎN INGINERIE

Seminar

2020
 Cuprins

Seminar nr. 1
Corelaţii între structura substanţelor şi proprietăţile chimic 3

Seminar nr. 2
Legături chimice 10

Seminar nr. 3 18
Electrochimie

Seminar nr. 4 21
Conversia electrochimică a energiei

2
 Seminar nr. 1

Corelaţii între structura substanţelor şi proprietăţile chimice

Aspectele concrete sub care se prezintă materia sunt substanţele chimice: apa,
hidrogenul, cărbunele, amoniacul, oxigenul, metanul, etc. Definim substanţa ca fiind o
varietate omogenă de materie cu compoziţie chimică definită – constantă şi invariabilă.
Noţiunea de substanţă nu este echivalentă cu noţiunea de corp (sau obiect) acesta fiind o
cantitate de materie cu formă şi volum bine determinat, constituit din substanţe. De exemplu,
la un inel de argint, inelul este corpul iar argintul este substanţa.

1.1. Structura substanţelor chimice

1.1.1. Definirea conceptului de structură chimică
Substanţele chimice pot fi simple (sau elementare) sau pot fi substanţe compuse.
Diferenţa dintre cele două tipuri de substanţe o face numărul de elemente componente ale
acestora: substanţa simplă este alcătuită dintr-un singur element în timp ce substanţa compusă
este alcătuită din mai multe elemente. Se poate defini substanţa ca un ansamblu de particule
(atomi, cationi, anioni, molecule) care stabilesc interacţiuni între ele.
O noţiune foarte utilizată este compusul chimic care este alcătuit din grupe de mai
mulţi atomi ce sunt uniţi prin legături chimice. Caracterizat prin prisma unei abordări
macroscopice, compusul chimic este reprezentat de substanţă, în care atomii unuia sau mai
multor elemente se leagă unul de altul respectând un raport masic precis (stoechiometric).
Atomii pot fi de aceeaşi specie (compus mononelementar) cu exemplificare oxigenul O2,
fosforul alb P4, azotul N2 sau de specii diferite (compus polielementar) dintre care se pot
aminti hidrogenul sulfurat H2S, etanolul C2H5-OH.
Elementele chimice sunt substanţe simple formate dintr-o singură specie de atomi.
Elementul chimic reprezintă o specie de atomi cu aceeaşi sarcină nucleară, deci acelaşi număr
atomic Z. Spre exemplu, toţi atomii elementului carbon au un număr de 6 sarcini nucleare iar
aurul 79.
Deşi numărul combinaţiilor chimice este deosebit de mare, numărul de elemente din
care sunt constituite este redus: se cunosc 118 elemente din care în natură se regăsesc 94,
restul fiind obţinute în condiţii speciale în laborator.

3
 Fig. 1.1. Clasificarea substanţelor

Prin noțiunea de element chimic se înțelege o specie de atomi identici, adică de atomi
având același număr de protoni în nucleul atomului, respectiv un număr identic
de electroni în învelișul electronic al atomului.
Sistemul chimic reprezentat prin atom este un sistem integral, alcătuit din:
 nucleul care se află în centrul atomului şi are concentrată întreaga sarcină pozitivă şi
aproape toată masa atomului;
 electronii care se rotesc în jurul nucleului, au sarcină negativă şi masă aproape
neglijabilă.
Nucleul este partea centrală a atomului cu dimensiuni de ordinul 10-15m (comparativ
cu dimensiunile atomului care sunt de 10-10m). Masa atomului este concentrată în nucleu. Cea
mai simplă concepţie despre nucleu este aceea că el conţine numai două tipuri de particule
elementare care ar putea exista „independent”: protoni şi neutroni.
Înţelegerea proprietăţilor elementelor este legată de înţelegerea rolului electronului şi a
mişcărilor complexe ale acestuia în atom.
Numărul de protoni din nucleu trebuie să fie egal cu numărul de electroni din învelişul
electronic, pentru ca atomul să fie neutru din punct de vedere electric. Deoarece numărul de
protoni din învelişul electronic este egal cu Z (numărul atomic), rezultă că şi numărul de
electroni este egal cu Z.

4
 Fig. 1.2. Structura atomului

1.1.2. Sistemul periodic al elementelor

Descoperirea elementelor chimice, observarea proprietăţilor acestora, legile ponderale
(legea conservării masei, legea proporţiilor definite, legea proporţiilor multiple, legea
proporţiilor echivalente, echivalentul chimic) precum şi legile volumice (legea volumelor
constante, legea lui Avogadro) au pus în faţa chimiştilor secolului al XIX-lea problema găsirii
unui sistem unitar de clasificare a elementelor chimice. Clasificarea cea mai ingenioasă a
elementelor a fost propusă de Mendeleev în anii 1869-1871.

Fig. 1.3. Sistemul periodic al elementelor

5
 Informaţiile primare transmise prin sistemul periodic al elementelor:

Fig. 1.4. Reprezentarea elementelor chimice în sistemul periodic

Aşezarea elementelor pe grupe (verticale) şi perioade (orizontale) este şi în prezent cel

mai bun sistem de clasificare al elementelor chimice conform proprietăţilor lor. Acest sistem
se bazează pe structura învelişului de electroni al atomilor.
Configuraţia electronică a atomilor reprezintă distribuţia electronilor în învelişul de Z
electroni al unui atom. Popularea cu electroni se face prin amplasarea succesivă în orbitali
atomici, pe nivele şi subnivele energetice a câte unui electron până la realizarea numărului
atomic Z. Succesiunea ocupării cu electroni a orbitalilor este:

Diagrama energetică–indică succesiunea ocupării cu electroni, pe măsura creşterii

energiei nivelelor şi subnivelelor electronice.

6
 Aplicaţie: configuraţii electronice pentru diferite elemente

Exemplu: Z= 20 1s22s22p63s23p64s2 Elementul se află în grupa a doua, perioada a patra.

1.2. Corelaţii între structura substanţelor şi proprietăţile chimice

Poziţia elementelor în sistemul periodic–corelată cu structura învelişului electronic:
 Numărul perioadei(1-7) este determinat de numărul nivelelor electronice ocupate sau
aflate în curs de ocupare.
 Numărul grupei (1-18) variază în funcţie de blocul de elemente în care este
încadrat; depinde de numărul de electroni de pe ultimul strat.

Fig. 1.5. Corelaţia între configuraţia electronică şi poziţia elementelor

în sistemul periodic

7
 Din studiul configuraţiei electronice a elementelor se observă că, după un anumit
număr de elemente, configuraţia stratului electronic exterior se repetă. Atomii elementelor
aşezate în aceeaşi grupă deşi au configuraţii electronice diferite, se aseamănă la structura
electronică a stratului exterior, astfel încât structurile electronice ale tuturor elementelor pot fi
încadrate într-un număr mic de structuri electronice pe grupe. Proprietăţile care depind mai
ales de stratul exterior de electroni trebuie să fie analoage pentru elementele din aceeaşi grupă.
Este cazul proprietăţilor chimice.

Fig. 1.6. Gruparea elementelor în sistemul periodic

Proprietăţile chimice ale unui element sunt influenţate în cea mai mare măsură de
structura stratului electronic exterior, mai puţin de structura stratului electronic penultim şi, în
cea mai mică măsură, de structura stratului electronic antepenultim. De aceea, în perioadele
mici, proprietăţile elementelor diferă destul de mult între ele iar în perioadele mari,
elementele care îşi completează cu electroni stratul penultim au proprietăţi asemănătoare pe
cînd elementele la care se completează stratul electronic antepenultim au proprietăţile
chimice aproape identice.
Aplicaţii:

- caracterizare grupe şi perioade

8
- periodicitatea proprietăţilor chimice

9
 Seminar nr. 2

Legături chimice

Materia o percepem prin corpuri. Corpurile sunt alcătuite din substanţe. Substanţele
sunt alcătuite din atomi (identici sau diferiţi) reuniţi prin legături chimice. În structura
substanţelor chimice, atomii celor mai multe elemente tind să capete configuraţia electronică
cea mai stabilă accesibilă lor, acceptând sau donând electroni.
Tendinţa dominantă a atomilor de a dona sau accepta electron poate să fie exprimată
cantitativ prin intermediul unui parametru numit electronegativitate (notată X). Valoarea lui
este dată de diferenţa între energia a ionizare a atomului I (de care acesta are nevoie ca să
elibereze un electron) şi afinitatea pentru electron, A – energia dezvoltată când atomul
acceptă un electron. Energia degajată de sistemul considerat (în cazul acesta atomul), A, este
negativă, iar energia absorbită de acesta , I, este pozitivă.
X=I–A (2.1)

Fig. 2.1. Variaţia electronegativităţii în sistemul periodic

10
 Există două tipuri limită de elemente - nemetale cu electronegativităţi înalte şi metale
cu electronegativităţi scăzute.
În funcţie de diferenţa de electronegativitate dintre atomii participanţi la legătură,
teoria electronică prevede patru tipuri de legături chimice:
- legătura ionică între atomi cu electronegativităţi diametral opuse; Ex.: în NaCl, LiO
etc.
- legătura covalentă nepolară între atomi cu electronegativităţi mari şi identice; Ex.: în
H2 , O2 , N2 etc.
- legătura covalentă polară între atomi cu electronegativităţi mari şi diferite; Ex.: în
H2O, HCl, NH3 etc.
- legătura metalică între atomi cu electronegativităţi mici şi identice. Ex.: în Na
metalic, Cu metalic etc.

2.1. Legătura ionică

Legătura ionică (electrovalentă sau heteropolară) se realizează prin transferul total al
unor electroni de la un atom cu electronegativitate şi energie de ionizare mici (metal) la un
atom cu electronegativitate şi afinitate pentru electron mari (nemetal).
Atomii elementelor electropozitive (metalele) pierd uşor electroni, devenind ioni
pozitivi (cationi) cu configuraţia electronică a gazului rar precedent din Sistemul Periodic.
Ex.: formarea ionului de sodiu (Na are un potenţial de ionizare mic).

Uşurinţa unui atom de a pierde electronii este legată de valoarea energiei de ionizare
(I) proprii.
Atomii elementelor electronegative (nemetalele) pot accepta uşor electroni în stratul
exterior, completându-şi octetul şi devenind ioni negativi (anioni) cu configuraţia gazului rar
următor din Sistemul Periodic.

11
 Uşurinţa unui atom de a câştiga electroni este legată de valoarea afinităţii pentru
electron (A) proprii. Formarea ionilor pozitivi şi negativi nu este independentă, ci simultană.
Între ionii formaţi se stabilesc forţe de atracţie electrostatice, de tip coulombian, rezultând
compusul ionic. Ex.: formarea NaCl (clorură de sodiu).

Deşi convenţional se spune “moleculă ionică”, combinaţiile ionice nu sunt formate

din molecule, ci din “perechi de ioni” ce formează reţele cristaline. În aceste cristale fiecare
ion este înconjurat de n ioni de semn contrar (unde n reprezintă numărul de coordinaţie,
N.C.).

NaCl CaF2

12
 2.2. Legătura covalentă
Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun sau cuplarea electronilor de
valenţă necuplaţi proveniţi în mod egal de la doi atomi identici sau diferiţi cu
electronegativităţi mari (nemetale), cu energia de ionizare şi afinitatea pentru electron
similare.
În urma punerii în comun de electroni se formează perechi de electroni, numite
perechi de electroni de legătură, care aparţin în egală măsură celor doi atomi. Restul
electronilor de valenţă, care nu participă la legătură se numesc perechi de electroni
neparticipanţi. Atomii pot pune în comun 1, 2 sau 3 electroni fiecare, formând astfel o
legătură simplă, dublă sau triplă.

a) Molecule covalente substanţe simple (nepolare)

b) Molecule covalente substanţe compuse (polare)

13
 2.3. Hibridizarea orbitalilor atomici
Hibridizarea - procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul
exterior rezultând orbitali hibrizi, modificaţi din punct de vedere al formei, stării energetice şi
distribuţiei spaţiale. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice, molecula
devine mai stabilă repulsiile între electroni fiind minime. Hibridizarea conduce la un set de
orbitali atomici hibrizi, cu o distribuţie asimetrică a norului electronic, care permit o
suprapunere mai bună cu orbitalii altor atomi si deci realizarea unor legături mai puternice.
 Hibridizarea sp - în acest caz, la formarea de combinaţii covalente are loc contopirea
orbitalului s cu unul dintre orbitalii p. Rezultă doi orbitali hibrizi sp, orientaţi
coliniar.

Atunci când urmează ca atomul de C să formeze legături cu alţi 2 atomi, are loc
hibridizarea sp.

 Hibridizarea sp2 - în acest caz, la formarea de combinaţii covalente are loc contopirea
orbitalului s cu doi dintre orbitali p. Rezultă trei orbitali hibrizi sp2, orientaţi după
colţurile unui triunghi echilateral cu unghiul de valenţă de 120°.

 Hibridizarea sp3 - în acest caz, la formarea de legături covalente orbitalul s se

contopeşte cu cei trei orbitali p. Rezultă patru orbitali hibrizi sp3 orientaţi după
vârfurile unui tetraedru regulat (piramidă trigonală) cu unghiul de valenţă de 108o28’.

14
 2.4. Legătura metalică
Legăturile metalice sunt legături chimice ce se formează între atomii metalelor, cum
ar fi magneziul (Mg), sodiul (Na) sau cuprul (Cu).

Cea mai simplă teorie ce explică legăturile metalice spune că atomii metalelor
cedează electronii de pe ultimul strat, pentru a forma cationi.

Aceşti cationi sunt aşezaţi în straturi, straturile fiind aşezate unele peste altele.
Electronii cedaţi de atomii metalelor sunt liberi în interiorul structurii. Astfel, legătura
metalică este atracţia electrostatică dintre ionii pozitivi, care sunt ficşi şi electronii (cu sarcină

15
electrică negativă) care se mişcă continuu printre ioni.

Teoria orbitalilor moleculari

Metoda orbitalilor moleculari are o utilizare mai largă în explicarea legăturii metalice.
Aplicată la metale aceasta a condus la teoria benzilor de energie. In atomi şi molecule
electronii sunt distribuiţi într-un număr limitat de nivele energetice, în timp ce în metale,

16
orbitalii din straturilor electronice exterioare sunt delocalizaţi pe întregul cristal metalic,
astfel încât electronii care ocupă aceşti orbitali nu mai aparţin atomilor individuali.
Vom exemplifica esenţa teoriei pe două elemente: sodiul şi magneziul.
Configuraţia electronică a sodiului este 1s22s22p63s1.
Configuraţia electronică a sodiului este 1s22s22p63s2
Ambele elemente dispun de 4 O.A. exteriori: 1 orbital 3s şi 3 orbitali 3p.
Dacă aplicăm metoda orbitalilor moleculari procedăm dupa cum urmează:
- presupunem ca într-un cristal se afla „n” atomi de sodiu;
- presupunem ca delocalizarea are loc pentru orbitalii din subtratul 3s si 3p(vacanţi);
- atunci fiecare atom de sodiu contribuie cu 4 OA, iar n atomi de sodiu cu 4nOA;
- din 4nOA rezultă 4nOM extinşi în tot cristalul care fiind foarte apropiaţi din punct
de vedere energetic vor forma benzi energetice;
- din cei 4nOM extinşi, 2nOM extinşi sunt orbitali moleculari de legatura OML (cei
de energie mai joasă) iar 2nOM extinşi sunt orbitali moleculari de antilegatura OMA.

 Electronii se plasează pe nivelele moleculare de cea mai joasă energie (care sunt
cele mai stabile), constituind banda de valenţă a benzii energetice.
• Restul nivelelor moleculare ale benzii energetice constituie banda de conducţie.
Ocuparea benzii energetice în cazul celor două metale este următoarea:

Când banda nu este complet ocupată, electronii pot fi promovaţi cu uşurinţă pe un

nivel gol învecinat. Aceşti electroni sunt mobili şi se pot mişca relativ liber prin solid iar
substanţa este un conductor electric.

17
 Seminar nr. 3

Electrochimie

Electrochimia este o ştiinţă de interfaţă ce foloseşte atât noţiuni şi concepte

împrumutate din chimie cât şi din domeniul fizicii câmpului electric, dar care şi-a dezvoltat
puternic noţiuni, concepte şi legităţi proprii. Pe lângă partea teoretică, electrochimia
contribuie major la elaborarea unor soluţii tehnologice moderne, economic şi ecologic
avantajoase (tehnologia şi ingineria electrochimică, metode electrochimice de analiză şi
control, metode de depoluare electrochimică etc.).
Industria electrochimică se asociază, până la confundare, cu electroliza soluţiilor
apoase de săruri, cu electroliza sărurilor topite şi cu producţia bateriilor galvanice. Alături de
un preţ de cost mai redus, tehnologiile electrochimice – comparativ cu metodele chimice, dau
posibilitatea să se obţină produse secundare valoroase pornind de la materii prime puţin
costisitoare şi realizarea unor randamente de valorificare a acestor materii prime, mai bune.
De exemplu, clorul se prepară pe cale chimică din acid clorhidric cu un randament de 35-
60%. Pe cale electrochimică clorul se prepară din sare (NaCl) la un randament aproape de
100%, obţinându-se, totodată, subproduse foarte valoroase cum sunt soda caustică (NaOH) şi
hidrogenul. În metalurgia metalelor neferoase, metodele electrochimice au mărit baza de
materii prime, dând posibilitatea prelucrării economice a minereurilor sărace. Astfel, prin
metoda hidroelectrometalurgică se prelucrează cu succes minereuri care conţin 0,7% şi chiar
0,4% cupru, ceea ce nu este deloc economic prin metodele pirometalurgice.

Reacţii redox
Sunt reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare; sunt reacţii cu transfer de
electroni în care întotdeauna exista cel putin douǎ elemente care îşi modificǎ starea de
oxidare.
Orice proces redox este alcătuit din două semireacţii care se produc simultan:
l - reacţiia de oxidare - reacţia ce se petrece cu cedare de electroni. Oxidarea se
produce atunci când starea de oxidare a unui atom creşte în timpul unei reacţii.
2 - reacţia de reducere - reacţia ce se petrece cu cu acceptare de electroni. Reducerea
se produce atunci când starea de oxidare a unui atom scade în timpul unei reacţii.

18
 Exemplu: reacţia de ardere a gazului metan

Cei doi partcipanţi la o reactie redox sunt:

1. Agentul oxidant - compusul care produce oxidarea unei alte substanţe, acceptă
electroni şi astfel îşi micşorează (reduce) starea de oxidare (suferă reacţia de reducere).
Exemple de agenţi oxidanţi:
- nemetale (O2 , Cl2 , F2 , S),
- ioni metalici la trepte superioare de oxidare (Fe3+ , Hg2+ , etc.)
- săruri cu ioni poliatomici care conţin elemente cu stare de oxidare maximă (KMnO4,
K2Cr2O7 , K2CrO4 );
- apă oxigenată, peroxizi
- HNO3 şi H2SO4 concentrat, etc.
2. Agentul reducător - compusul care produce reducerea unei alte substanţe, cedează
electroni şi astfel îşi măreşte starea de oxidare (suferă reacţia de oxidare)
Exemple de agenţi reducători:
- metalele
- cationii în treaptă inferioară de oxidare (Fe2+, Sn2+, etc.)
- nemetale în trepte inferioare de oxidare (S2- , H2PO2- , etc.),
- H2 , C, CO, H2S, HCl.
Exemple:

19
20
 Seminar nr. 4

Conversia electrochimică a energiei

Una dintre definiţiile acceptate pe scară largă până în prima jumătate a secolului
trecut a electrochimiei a fost strict legată de caracterul dual al conversiei energiei chimice în
energie electrică şi invers.
Un sistem electrochimic este un ansamblu de elemente (ce formează celula) în care au
loc reacţii chimice de tip redox, ca urmare a unui transfer de sarcină/electroni la nivelul unor
interfeţe de tipul solid-lichid. Un sistem electrochimic conţine în mod obligatoriu conductorul
electronic/solidul de interfaţă, denumit electrod (metal, semiconductor, nemetal - grafitul),
capabil să preia sarcina electrică şi să o transporte în/din circuitul exterior, conductorul de tip
ionic (soluţie de electrolit sau electrolit topit), cu rolul de a transporta curentul electric între
electrozi, opţional un corp al sistemului (poate lipsi în cazul coroziunii) şi ansamblul
reacţiilor redox ce au loc în sistem. În ultimul timp se acceptă şi noţiunea de electrolit solid
(ex. polimeri conductivi).
Celulele electrochimice sunt sistemele electrochimice autoconduse (întâlnite şi sub
numele de pile electrochimice, surse chimice de energie/curent, elemente galvanice sau
voltaice) în care energia chimică a reacţiilor de oxido-reducere se transformă direct în energie
electrică. Caracteristica esenţială a acestor sisteme de conversie a energiei chimice este
absenţa proceselor intermediare de conversie; (în cazul centralelor termoelectrice, energia
chimică a combustibililor fosili este convertită iniţial în energie termică, prin ardere, apoi în
energie mecanică – aburul generat pune în funcţiune o turbină – şi, evident, cea din urmă
etapă de conversie a energiei mecanice în energie electrică, prin intermediul turbinei). În
acest mod randamentul de conversie al surselor electrochimice de energie electrică este
substanţial mai ridicat rezultând o eficienţă energetică mult mai mare. În plus, pilele
electrochimice pot fi încasetate într-o varietate extraordinar de mare de forme şi mărimi
geometrice (figura 1) permiţând acomodarea acestora în cele mai diverse structuri fixe sau
portabile.

21
 Fig. 1. Forme şi mărimi constructive ale pilelor electrochimice

Un alt avantaj este cel al absenţei poluării directe (absenţa proceselor de ardere
convenţională), iar pentru unele sisteme (pile de combustie) produsul final este apa. Interesul
practic manifestat faţă de sursele electrochimice de curent este datorat, în principal,
consumatorilor mobili de energie electrică (autoturisme, vapoare, submarine, avioane,
rachete, aparate electronice şi electrice portabile etc.); activităţile din zonele izolate sunt de
asemenea condiţionate de surse de energie autonome, uşor de transportat şi cu durată mare de
funcţionare.
Existenţa unui număr extraordinar de mare de celule / pile electrochimice face
aproape imposibilă clasificarea acestora după un criteriu unic, general valabil şi
atotcuprinzător. De aceea, clasificarea acestora se face după diverse criterii, impuse din punct
de vedere istoric sau al uzanţei.
După caracterul reversibil al reacţiei, se clasifică în trei grupe:
1) pile primare, ireversibile – utilizează o singură dată masa activă conţinută fără a
exista posibilitatea de regenerare a acesteia (pila Leclanché);
2) pile secundare, reversibile – sunt sisteme electrochimice în care masa activă poate
fi restabilită după utilizare prin reîncărcare – trecerea curentului electric în sens opus sensului
curentului de descărcare (acumulatorul cu plumb);
3) pile de combustie – sunt sisteme electrochimice ireversibile sau reversibile care

22
funcţionează atâta timp cât sunt alimentate cu un combustibil (pila de combustie oxigen-
hidrogen).
După starea de agregare a depolarizantului (oxidantul care se reduce la catod) se
disting:
1) pile cu depolarizant solid (pila Leclanché);
2) pile cu depolarizant lichid (pila Daniell);
3) pile cu depolarizant gazos (pila zinc-oxigen).
După starea de agregare a electrolitului se disting:
1) pile cu electrolit lichid (pila Volta);
2) pile cu electrolit solid (pila Ag/AgX/X2);
3) pile cu electrolit gazos (pila Mg/AgCl/NH3).
După natura reacţiilor care au loc:
1) pile chimice (pila Daniell);
2) pile de concentraţie (pila de concentraţie cu oxigen). Indiferent de tipul pilelor
electrochimice (primare, secundare sau de combustie), acestea au o serie de mărimi
caracteristice comune, cu menţiunea că, în cazul celor primare vorbim doar de mărimile
asociate procesului de descărcare, acestea fiind surse chimice de curent de unică folosinţă, iar
în cazul pilelor secundare vorbim atât de mărimi caracteristice asociate procesului de
încărcare, cât şi de descărcare.
Pile alcaline
Tehnologia bateriilor moderne a apărut în timpul celui de-al doilea război mondial,
odată cu introducerea bateriilor alcaline de mercur în aplicaţiile militare. Bateriile deja
existente, pe bază de Zn/carbon (Leclanché), se deteriorau rapid în condiţii de umiditate şi
căldură ridicate. Ele au fost înlocuite cu bateriile alcaline de Zn/HgO create de S. Ruben, care
aveau o densitate de energie relativ ridicată şi erau mai stabile (Tabelul 1).

Caracteristicile diverselor tipuri de baterii/pile primare

Nr. Bateria Tensiune de Densitatea energetică
crt. operare, V
Wh/L Wh/kg
1 Zn/carbon 1,5 – 0,9 100 65
2 Alcalină 1,5 – 0,9 350 120
3 Li/FeS2 2,8 – 2,0 400 200
4 Li/MnO2 2,8 – 2,0 550 240
5 Li/SOCl2 3,5 – 2,0 650 300
6 Zn/aer 1,4 – 0,9 900 300

23
 Sistemele de baterii/pile primare care domină azi sunt cele de tipul Zn/carbon
(Leclanché) şi cele alcaline (pila/bateria Duracell), utilizate pentru aplicaţiile generale de
consum, iar o mică parte a pieţei este reprezentată de celulele de tipul Ag/Zn, Zn/aer şi
Zn/Hg. Pilele cu mercur au fost aproape complet înlocuite datorită problemelor de protecţie a
mediului.
Bateriile alcaline sunt destul de asemănătoare atât din punct de vedere constructiv, cât
şi ca principiu cu cele de tip Leclanché, diferenţa constând în faptul că electrolitul de clorură
de amoniu a fost înlocuit cu un electrolit pe bază de hidroxid de potasiu, determinând un
randament mai mare şi o durată de utilizare mai îndelungată.
Pile primare cu activare. Pila „buton”
Modificările masei active survenite prin coroziune şi autodescărcarea indusă de
reacţiile chimice secundare ce au loc pe perioada depozitării impun anumite limitări în
alegerea tipului de baterie ce urmează a fi folosit. Aceste reacţii secundare indezirabile pot fi
evitate dacă se poate controla punerea în funcţiune a pilei (activarea ei) numai la scurt timp
înainte de utilizare. Activarea acestor pile se face prin contactul cu apa (de râu sau de mare),
prin adăugarea sau regenerarea soluţiei de electrolit lichid, prin încălzirea pilei (activare
termică) sau prin dezobturarea unui orificiu pentru a permite oxigenului din aer să intre în
contact cu masa activă (activare cu gaz).
O pilă activată prin gaz foarte interesantă este pila Zn/aer, cunoscută şi sub numele de
bateria „buton” zinc | aer. Reacţiile care au loc în această pilă sunt:

Anod (–): Zn + 2 HO-  Zn(OH)2 + 2e−

Catod (+): 1/2 O2+ H2O + 2e−  2HO −
Reacţia globală fiind: Zn + 1/2 O2  ZnO

Fig. 2. Bateria zinc – aer

24
 Acumulatorul alcalin
Acumulatorii alcalini şi-au găsit o largă aplicaţie în practică, ei având o serie de
avantaje faţă de acumulatorii cu plumb: capacitate specifică mai mare, durată de funcţionare
mai mare (1000 – 1500 cicluri), posibilitatea de ermetizare. Pentru construcţia acumulatorilor
alcalini se folosesc în mod curent următoarele sisteme, primele două fiind de largă circulaţie,
cel de-al treilea, datorită costului ridicat, fiind preferat pentru aplicaţii speciale:

Nichel/Cadmiu: (+) β -NiOOH/KOH/Cd (−)

Nichel/Hidrură Metalică: (+) β -NiOOH/KOH/MeH x (−)
Argint/Zinc: (+) AgO/KOH/Zn (– )

Reacţiile de electrod pentru acumulatorul NiCd sunt următoarele:

(+) β-NiOOH+H2O+e–  Ni(OH)2 +HO−

(–)Cd+2HO –  Cd(OH)2+2e−
reacţia globală fiind:
Cd + 2β – NiOOH +2H2O  Cd(OH)2 + 2Ni(OH)2

Caracteristicile acumulatorilor alcalini sunt puternic influenţate de compoziţia masei

active şi de puritatea reactivilor. Electrodul de nichel este constituit dintr-o masă omogenă de
hidroxid de nichel amestecat cu grafit (pulberea de grafit se adaugă pentru creşterea
conductibilităţii electrice), presată pe o sită metalică şi înfăşurată sub forma unui bandaj
cilindric.

Fig. 3. Acumulatorii NiCd şi Ni

25