Aci sosi pe vremuri

Ca specie, poezia este o elegie prin referirea melancolică la

trecut și prin evidențierea trecerii ireversibile a timpului peste ființa
umană. Aparține tradiționalismului prin descrierea spațiului rural în
care are loc întâlnirea bunicilor, prin valorificarea trecutului folosind
procedeul evocării în prezentarea iubirii bunicilor, prin utilizarea
arhaismelor care creează parfumul unei epoci: „peruzea”,
„crinolină”, „obloane”, „pridvor”. Deasemenea, clopotul evidențiază
prezența religiosului iar casa părintească (un axis mundi) păstrează
legătura cu străbunii. Peisajul este unul pitoresc, tabloul naturii este
unul plin de armonie de care sufletul poetului este îndrăgostit.
Titlul poemului este unul inedit deoarece este alcătuit dintr-o
propoziție prin care poetul comunică ideea centrală a întregului
poem, și anume, apropierea până la identificare a trecutului cu
prezentul, două valori ale existenței umane plasate într-un spațiu și
timp neidentificate. Adverbul în formă
populară „aci”, verbul „sosi” (la perfect simplu) și locuțiunea
adverbială de timp „pe vremuri”, sugerează ideea că existența umană
se bazează pe experiențe repetabile, retrăite și reluate de fiecare
generație în parte, generație care simte și trăiește viața asemenea
predecesorilor.
Tema poeziei este pe de o parte iubirea, experiența de viață
fermecătoare care se repetă peste generații dar și trecerea
ireversibilă a timpului în secvența meditativă a textului. O imagine
poetică semnificativă este prezentarea casei părintești, acum
părăsită, acoperită de mister dar care rămâne un axis mundi, un
centru al existenței ființei poetului. O altă imagine vizuală sugestivă
este cea a clopotului din „vechiul turn din sat”, element atemporal
de echilibru ce veghează peste generații.

Viziunea despre lume este una profund tradiționalistă. În opinia

autorului specificul autentic românesc și spiritul țăranului român
sunt singurele realități generatoare de viață, de opere originale.
Mediul rural nealterat asigură autenticitatea trăirilor, a
sentimentelor, favorizează o continuitate a generațiilor. În opoziție,
mediul urban înstrăinează omul, îl îndepărtează de adevărata sa
natură.

Eul liric este obiectiv în prima secvență a poeziei, în descrierea

poveștii de dragoste a bunicilor dar este subiectiv în a doua parte,
cea cu caracter reflexiv și în secvența a treia unde prezintă propria
poveste de iubire. Astfel identificăm în text mărci lexico-gramaticale
subiective: „m-ai găsit”, „ți-am șoptit”.

Poezia conține 19 distihuri și 1 monostih împărțite în 3

secvențe. Prima secvență ilustrează iubirea bunicilor. În incipit eul
liric obiectiv prezintă imaginea casei bunicilor, un centru al
universului (axis mundi) sufletului uman. Deși acum este părăsită,
paianjenii fiind stăpânitorii locurilor, ea reprezintă un spațiu aparte,
de stabilitate pentru ființa poetului, emanând un mister ce parcă
așteaptă să fie descoperit. Proiecția poveștii de iubire este într-un
timp mitic: „de când luptară-n codru și poteri și haiduc”. Idila
bunicilor se desfășoară după un ritual: sosirea bunicii care
călătorește prin lanul de secară într-o berlină, cu o talie subțire,
îmbrăcată în crinolină, cu ochii de peruzea. Bunicul este romantic și îi
recită poezii din lirica romantică (Lamartine, Heliade- Rădulescu),
atmosfera e paradiziacă, de un pitoresc accentuat prin imaginile
vizuale („umbrele”, „luna”) sau prin cadrul rural ce conturează o
geografie imaginară, un topos tradițional cu „lanuri”, „plopi”,
„berze”. Peste toate se remarcă prezența clopotului „din vechiul turn
din sat”, un simbol atemporal al echilibrului, al protecției divine
asupra satului, asupra locuitorilor acestuia în decursul generațiilor.

Strofele 11-12 din poezie constituie a doua secvență a poeziei,

ea funcționând ca o meditație pe tema trecerii timpului și ca un liant
între povestea trecutului și prezent. Secvența începe cu o exclamație
retorică: „Ce straniu lucru: vremea!”, o expresie a reflecției autorului
asupra trecerii timpului. Percepția faptului că suntem victime ale
îmbătrânirii se realizează brusc: „deodată pe perete/ Te vezi aievea
numai în ștersele portrete”, singurele obiecte care consemnează
imaginea ființei peste vremuri rămânând portretele. Această
secvență accentuează caracterul elegiac al poeziei.

Ultima secvență este o confesiune a eului liric, a iubirii

prezente. Scenariul primei părți se repetă construindu-se pe alocuri
pe niște relații de opoziție: trecut/ prezent, bunica vine în berlină/
iubita în trăsură, iubitul recită din poeți romantici/ iubitul din
simboliști, ochi de peruzea/ ametist. Rămâne acceași casă, aceelași
drum, aceelași lan de secară și imagine a frumuseții femeii.
Atmosfera e din nou romantică, natura e blândă și paradiziacă.
Sunetul clopotului ce veghează momentele importante din viață este
prezent și aici. Prin reluarea imaginilor din prima secvență se
accentuează ideea tradiționalistă a legăturilor profunde între
generații și a principiului ancorării în realitățile trecutului.

Poezia și volumul sunt reprezentative pentru specificul poetului

deoarece poeziile incluse realizează imaginea spaţiului natal
patriarhal (moşia Florica), casa părintească, obiectele specifice,
universul rural, împrejurimile casei, natura câmpenească, toate
acestea fiind însufleţite de amintirile copilăriei.