Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Microeconomie - U.I. - 7 Din 14
Microeconomie - U.I. - 7 Din 14
FACTORII DE PRODUCŢIE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 7 110
7.1 Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de producţie 110
7.2 Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici 112
7.3 Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie 119
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 7 122
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 123
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 7 123
Microeconomie 109
Factorii de producţie
Microeconomie 110
Factorii de producţie
Ca urmare, la nivelul fiecǎrui agent economic, avuţia sau averea este formatǎ din
stocul de active deţinute, care poate cuprinde atât bunuri sau active fizice (bunuri
de capital, bunuri de consum de folosinţǎ îndelungatǎ, proprietǎţi funciare, etc), cât
şi active financiare (solduri bǎneşti, acţiuni, obligaţiuni), care reflectǎ, de fapt,
drepturile lui asupra bunurilor în general.
La nivelul unei ţǎri, avuţia naţionalǎ este alcǎtuitǎ din ansamblul bunurilor de care
dispune ţara respectivǎ la un moment dat şi soldul sǎu de resurse financiar-
valutare.
În consecinţǎ, ca elemente ale avuţiei unei ţǎri, toate resursele productive şi
celelalte bunuri sau valori acumulate apar totdeauna ca stocuri sau disponibil la un
moment dat, sursa lor fiind natura şi munca depusǎ de-a lungul timpului de cǎtre
generaţiile de oameni care s-au succedat pe teritoriul naţional.
Avuţia naţionalǎ este, în general, structuratǎ pe mai multe componente principale:
1. Resursele naturale, utilizate sau utilizabile în activitate, cuprind: fondul
funciar pe categorii de folosinţǎ (terenul arabil, fâneţe şi pǎşuni naturale, vii,
livezi), fondul forestier, apele şi potenţialul hidroenergetic, stocul cinegetic şi cel
piscicol, rezervele de substanţe minerale utile, etc. Resursele naturale se împart
dupǎ caracterul lor în resurse regenerabile (pǎmânt, apǎ) şi resurse neregenerabile
(mineralele); din punctul de vedere al volumului rezervelor disponibile, în resurse
abundente şi resurse deficitare; din punctul de vedere al posibilitǎţilor de
reutilizare, în resurse recuperabile, în care se include o gamǎ largǎ de materii
prime şi resurse nerecuperabile, în special combustibilii fosili;
2. Resursele de muncǎ, în calitate de componentǎ a avuţiei naţionale, se referǎ la
acele caracteristici ce definesc capacitatea oamenilor de a munci, care, împreunã
cu tradiţiile şi experienţa în producţie, constituie principala formǎ de acumulare în
avuţie;
3. Bunurile materiale sau avuţia materialǎ acumulatǎ, includ: capitalul fix
productiv, respectiv aparatul tehnic de producţie care constituie factorul cel mai
dinamic al economiei unei ţǎri; stocurile materiale pentru producţie; bunurile din
inventarul casnic, gospodǎresc şi personal al populaţiei; stocurile financiar-
valutare, etc.
4. Bunurile spirituale (avuţie acumulatǎ) sunt: potenţialul de ştiinţǎ şi tehnologie,
(brevete şi licenţe pentru invenţii, inovaţii, tehnologii de producţie etc); stocul de
învǎţǎmânt; stocul de informaţii; stocul sǎnǎtǎţii publice; fondul de culturǎ şi artǎ
etc.
Potenţialul Ansamblul elementelor de avuţie atrase sau care pot fi atrase în circuitul
economic economic în calitate de factori de producţie definesc potenţialul economic al unei
ţǎri.
În funcţie de sfera de cuprindere şi posibilitǎţile efective de punere în valoare a
componentelor sale, potenţialul economic poate fi exprimat în cel puţin douǎ
accepţiuni de bazǎ. Astfel, dacǎ este luat în considerare întregul complex de
resurse economice susceptibile de a fi utilizate în producerea de bunuri şi servicii,
Microeconomie 110
Factorii de producţie
Microeconomie 111
Factorii de producţie
Microeconomie 112
Factorii de producţie
de regulǎ, cumulativ.
Munca este un factor de producţie originar, în sensul cǎ ea este intrinsec asociatǎ
personalitǎţii prestatorului ei, neputând fi creatǎ sau reprodusǎ artificial şi nici
disociatǎ de persoana prestatorului. Raportatǎ la scara timpului, munca apare ca un
factor de producţie neregenerabil; prestaţia de muncǎ este ireversibilǎ, dupǎ cum
timpul de muncǎ neutilizat este irecuperabil.
Munca reprezintǎ un factor de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod
exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a
determina transformarea lor în bunuri economice. Dacǎ munca nu ar acţiona
asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rǎmâne cu desǎvârşire inerţi.
Dimensiunea cantitativǎ a factorului “muncǎ” se referǎ la volumul de muncǎ de o
anumitǎ naturǎ prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi
cuantificat prin numǎrul de unitǎţi de timp de muncǎ prestate, prin numǎrul de ore
de muncǎ aferente unei anumite cantitǎţi de produse, prin numǎrul de lucrǎtori sau
de ore-om de muncǎ prestate în condiţii de producţie date.
Dimensiunea calitativă a factorului “muncǎ”, abordat la nivel individual, se referǎ
la specializarea profesionalǎ proprie fiecǎrui prestator în muncǎ, la gradul sǎu de
calificare şi de experienţǎ de producţie, la nivelul sǎu de productivitate. Pentru a
ameliora anumite caracteristici ale muncii prestate de o persoanǎ trebuie sǎ se
intervinǎ la nivelul abilitǎţilor şi motivaţiei în muncǎ ale celui vizat.
Determinat de dezvoltarea generalǎ a societǎţii, progresul calitativ al factorului
muncǎ se concretizeazǎ, în principal, în:
Creşterea proporţiei în care procesele de muncǎ fac apel la abilitǎţile de
ordin intelectual, care devin preponderente în raport cu cele fizice;
Tendinţa de ameliorare continuǎ a productivitǎţii muncii, pe baza cǎreia are
loc reducerea treptatǎ a timpului lucrat şi creşterea corespunzǎtoare a
timpului liber;
Creşterea duratei de pregǎtire şcolarǎ şi profesionalǎ instituţionalizatǎ,
precum şi a nivelului şi complexitǎţii acestei pregǎtiri;
Amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncǎ, bazatǎ pe
dezvoltarea aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepţie
a muncii în detrimentul celei de rutinã, pe dezvoltarea componentei
informaţionale a celor mai diverse genuri de muncǎ.
Natura B) NATURA.
Factorul natural al producţiei se referǎ la toate resursele brute din naturǎ care sunt
folosite la producerea bunurilor economice.
Factorul natural se materializeazǎ exclusiv în acele elemente care, fiind oferite
omului direct de cǎtre naturǎ, sunt pentru prima datǎ atrase în circuitul economic.
Din sfera sa de cuprindere fac parte solul, aerul, apa, mineralele, combustibilii
fosili, fondul silvic etc. Prezenţa factorului natural al producţiei este sesizabilǎ în
activitǎţile aferente sectorului primar al economiei, specializat în desprinderea din
Microeconomie 113
Factorii de producţie
naturǎ a resurselor brute; asemenea activitǎţi sunt cele din minerit, agriculturǎ,
silviculturǎ, pisciculturǎ, economia apelor etc.
Factorul natural de producţie are un caracter primar, originar. Elementele sale nu
sunt reproductibile în mod artificial. Odatǎ intrate în lanţul de prelucrǎri succesive
care le transformǎ potrivit diverselor necesitǎţi de consum, bunurile de provenienţǎ
naturalǎ se îndepǎrteazǎ de forma lor originarǎ, dobândesc anumite proprietǎţi
inerente bunurilor-capital.
Forma de existenţǎ a factorului natural al producţiei este una materialǎ, de tipul
substanţei şi al energiei. Fiecare tip de resursã primarǎ ce poate fi utilizatǎ în scop
productiv are propriul sǎu regim de formare şi – în unele cazuri – de regenerare.
Ea are, la un moment dat, o anumitǎ disponibilitate ca volum şi însuşiri specifice,
iar exploatarea sa curenta se justificǎ numai în anumite condiţii de ordin tehnic şi
economic.
O altǎ particularitate a factorului natural al producţiei constǎ în faptul cǎ, la nivelul
lui, este cel mai pregnant pusǎ în evidenţǎ raritatea resurselor; astfel, multe dintre
resursele primare sunt epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de
naturã într-un ritm inferior celui al creşterii nevoii de a le consuma.
Dimensiunea cantitativǎ a factorului natural al producţiei se referǎ, în general, la
volumul în care o resursǎ naturalǎ este atrasǎ efectiv în circuitul economic. Modul
concret de mǎsurare a acestui volum depinde de natura resursei respective.
Astfel, pentru terenul agricol intereseazã suprafaţa cultivatǎ, pentru fondul sivic –
volumul de masǎ lemnoasǎ recoltat, pentru apǎ – debitul captat şi volumul
acumulǎrilor, pentru minerale – cantitǎţile de substanţǎ utilǎ extrase.
Dimensiunea calitativă a factorului natural vizeazǎ, la rândul ei, acele atribute
intrinseci ale unei resurse primare care o fac proprie utilizãrii productive. De
regulǎ, aceste atribute sunt multiple, rezultanta lor regǎsindu-se sintetic în
randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (de exemplu – recolta la
hectar, puterea caloricǎ a unei tone de combustibil etc). Natura se manifestǎ ca
factor de producţie prin cele trei componente ale sale:
Pǎmântul, ca principalǎ formǎ de factor natural, este punctul iniţial al întregii
activitǎţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate
într-o formǎ sau alta de factorul “pǎmânt’, cǎci el oferǎ atât substanţa şi condiţiile
materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie. În agriculturǎ
şi silviculturǎ, pǎmântul este factorul principal al producţiei.
În agriculturǎ şi silviculturǎ, procesul de producţie este indisolubil legat de
valorificarea unui ansamblu de însuşiri ale pǎmântului, specifice solului: suport şi
mediu de viaţǎ pentru toate plantele terestre, sursa primarǎ de elemente nutritive şi
rezervorul principal de energie al organismelor vii, receptor şi regulator al
umiditǎţii în sistemul sol-apǎ-plante etc. Ca urmare, lumea vie în totalitatea ei, ca
şi dezvoltarea societǎţii, depind, direct sau indirect, de capacitatea solului de a
asigura energie şi substanţǎ vitalǎ. Pǎmântul este un factor de productie de
neînlocuit şi, totodatǎ, limitat ca întindere, care dispune însǎ de o mare capacitate
de regenerare şi de creştere a randamentului sǎu, când este utilizat raţional.
Microeconomie 114
Factorii de producţie
Microeconomie 115
Factorii de producţie
Forme funcţionale
ale capitalului
Microeconomie 116
Factorii de producţie
Corespunzǎtor celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta
îmbracǎ trei forme: bani, bunuri-capital şi, respectiv, marfǎ. Dintre cele trei forme
funcţionale ale capitalului, numai una, şi anume bunurile-capital reprezintǎ capital
real, care funcţioneazǎ în calitate de factor de producţie; banii cu care se iniţiazǎ
circuitul, precum şi mǎrfurile destinate vânzǎrii, intervin numai în roluri conexe în
raport cu procesul productiv propriu-zis.
Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv.
Reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintã rotaţia capitalului,
iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintǎ viteza de
rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului influenţeazǎ mai mulţi
factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat. Cum elementele de capital
fix se utilizeazǎ în mai multe cicluri de producţie, întreprinderile caracterizate
printr-o pondere ridicatǎ a capitalului fix înregistreazǎ o vitezǎ de rotaţie mai micǎ
şi invers.
Formarea, uzura şi amortizarea capitalului. Dinamica factorului de producţie
“capital” poate fi explicatǎ prin procesul de formare brutǎ a capitalului real, care
cuprinde: 1) formarea brutǎ de capital fix şi 2) variaţia stocurilor.
Formarea brutǎ de capital fix caracterizeazǎ procesul prin care bunurile de capital
fix sunt procurate de cǎtre întreprinderi în scopul de a fi utilizate în procesul de
producţie. Acest proces cuprinde: a) achiziţionarea, de pe pieţele specializate sau,
dupǎ caz, producerea în regie proprie, de bunuri-capital noi şi punerea lor în
funcţiune; b) exercitarea asupra bunurilor de capital fix existente a unor
intervenţii menite a le ameliora performanţele funcţionale, a le creşte durata de
viaţǎ şi randamentul, a le reface anumite componente (prin modernizǎri şi reparaţii
capitale)
Variaţia stocurilor reprezintǎ diferenţa între intrǎrile în stocuri şi ieşirile din stocuri
în cursul perioadei considerate. Stocurile conţin toate bunurile care se gǎsesc în
posesia întreprinderilor sub formǎ de: materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, producţie neterminatǎ, produse finite.
Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor.
Investiţiile se definesc drept totalitatea cheltuielilor fǎcute de întreprinderi pentru
crearea de noi capacitǎţi de producţie, precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi
dezvoltarea capacitǎţii existente.
Investiţia totalǎ fǎcutǎ într-o anumitǎ perioadǎ pentru formarea brutǎ de capital fix
poartǎ denumirea de investiţie brutǎ. Ea are ca sursǎ atât sumele recuperate de
cǎtre firme prin amortizarea capitalului lor fix în funcţiune, cât şi reinvestirea unei
pǎrţi din profit (investiţia netǎ).
Pe parcursul utilizǎrii capitalului fix, acesta înregistreazǎ un proces de depreciere,
care conduce inevitabil, în timp, la scoaterea din funcţiune a bunurilor de capital
fix, obligând la înlocuirea acestora. Deprecierea capitalului fix se datoreazǎ atât
uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.
Prin uzura fizicǎ a capitalului fix se înţelege pierderea treptatǎ a proprietǎţilor lui
Microeconomie 117
Factorii de producţie
Microeconomie 118
Factorii de producţie
3. Amortizarea:
a) este procesul de recuperare treptată a preţului de cumpărare a capitalului fix;
b) constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix;
c) este procesul prin care are loc regenerarea factorului de producţie pământ;
d) reprezintă procesul de recuperare a valorii de achiziţionare a capitalului
circulant;
e) reprezintă procesul de recuperare treptată a preţului de cumpărare a capitalului
tehnic.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 128.
Microeconomie 119
Factorii de producţie
producţie.
Tehnologiile disponibile la un moment dat formeazǎ “stocul de tehologii”,
concretizat în brevete de invenţie, licenţe, proiecte de produse şi instalaţii, machete
şi prototipuri, diagrame de flux, specificaţii de execuţie a unor operaţii etc.
Ca factor de producţie activ, orice tehnologie se prezintǎ în starea sa operaţionalǎ,
intervenitǎ în condiţiile în care tehnologia respectivǎ a fost aleasǎ şi pusǎ efectiv în
aplicare de cǎtre agentul economic producǎtor.
Progresul tehnologic are drept esenţǎ ameliorarea performanţelor procesului de
producţie, prin gestionarea eficientǎ a factorilor de producţie, paralel cu
îmbunǎtǎţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale şi calitative ale bunurilor
obţinute. El este rezultatul permanenţei activitǎţii de cercetare ştiinţificǎ.
În economia contemporanǎ, agenţii producǎtori nu numai cǎ urmǎresc sǎ se
încadreze în tendinţele generale ale ştiinţei şi tehnologiei, ci abordeazã problema
inovǎrii şi modernizǎrii ca o prioritate strategicǎ majorǎ a propriei activitǎţi. Se
considerǎ cǎ, în condiţiile actuale, o firmǎ îşi poate asigura viabilitatea tehnologicǎ
numai prin alocarea unei cote de cel putin 8-10% din cifra sa de afaceri pentru
acţiuni de cercetare-dezvoltare.
Informaţia. Generic, informaţia se defineşte drept un semnal rezultat din
reprezentarea realitǎţii prin cunoaştere şi cǎruia atât emitentul, cât şi destinatarul, îi
asociazǎ aceeaşi semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiei
faptice sau documentare, stocate pe suporţi materiali (hârtie, film, discuri şi benzi
magnetice, circuite integrate etc) şi introduse ca atare în procesul de producţie.
Informaţia de intrare într-un proces de producţie se concretizeazã în: fişe tehnice,
desene de execuţie, standarde, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de
lucru şi de protecţie a muncii, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizãri,
studii de fezabilitate, rapoarte de asistenţã tehnicã şi consultanţã etc; toate acestea
constituie bunuri informaţionale.
Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de
particularitǎţi, care privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea,
tranzacţionarea pe piaţǎ şi utilizarea acestor resurse. Principalele particularitǎţi ale
informaţiei ca tip de bun economic se referǎ la faptul cǎ:
Producerea informaţiilor prin procesul de cunoaştere are un caracter neîntrerupt şi,
practic, nelimitat; ca urmare, stocul de informaţii se extinde şi se îmbogǎţeşte
continuu;
Utilizarea informaţiei este nedistructivã şi repetitivã; dupã o anumitã utilizare,
informaţia rǎmâne în continuare o resursã disponibilã, dar, în raport cu dinamica
cunoaşterii, poate înregistra o perimare de natura uzurii morale;
Accesul unui utilizator la o informaţie nu-l deposedeazã, de regulã, pe deţinãtorul
ei iniţial de utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe
piaţǎ şi altor beneficiari;
Informaţia nou creatã şi oferitã pe piaţǎ implicǎ, în general, costuri ridicate de
producere, în virtutea caracterului ei de rezultat al actului creativ, intelectual; pe de
Microeconomie 120
Factorii de producţie
altǎ parte, ea este extrem de uşor de reprodus şi de vehiculat; apare, deci, necesar,
ca aceastǎ resursǎ sǎ fie supusǎ unor reguli specifice de gestionare, acces şi
protecţie; protecţia dreptului de proprietate asupra bunurilor informaţionale se
realizeazǎ, în principal, prin contracte, legislaţia dreptului de autor, licenţe,
brevete, patente, mǎrci înregistrate etc.
Abilitatea întreprinzatorului reprezintǎ un neo-factor de producţie propriu
sistemelor economice bazate pe concurenţǎ şi liberǎ iniţiativǎ.
În general, prin întreprinzǎtor este înţeles acel tip de subiect al activitãţii
economice care, fie cǎ iniţiazǎ o nouǎ afacere, fie cǎ, în cadrul unei afaceri în
desfǎşurare, iniţiazǎ un proces de schimbare radicalǎ. Întreprinzǎtorul gestioneazǎ,
fǎcând uz de propriile-i abilitǎţi, ansamblul sistemului de factori de producţie; el
efectueazǎ alegerea factorilor în raport cu scopul pe care şi-l stabileşte, atrage
aceşti factori şi îi aduce în starea activǎ, necesarǎ utilizǎrii lor combinate în
procesul de producţie plasat sub controlul sǎu.
Abilitǎţile cu care este înzestrat întreprinzǎtorul vizeazǎ îndeplinirea de cǎtre
acesta a unor funcţii cum sunt:
- sesizarea ocaziilor şi a şanselor, respectiv a faptului cǎ, într-un anumit
context şi la un anumit moment, o anumitǎ acţiune are şanse de succes şi cǎ,
deci, se justificǎ promovarea ei;
- formularea unui proiect al propriei sale acţiuni şi definirea condiţiilor
concrete, posibil de controlat de cǎtre el însuşi, care ar face ca acest proiect sǎ
devinǎ fezabil;
- promovarea propriu-zisǎ a proiectului, prin asumarea unei iniţiative şi
punerea ei în practicǎ, gestionând procesul de demarare a unei noi afaceri sau
a unei schimbǎri radicale într-o activitate economicǎ în curs.
Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzǎtorului reprezintǎ un element decisiv
de progres, în mǎsura în care economia contemporanǎ este bazatǎ prin excelenţǎ
pe inovare tehnologicǎ şi pe dinamica schimbǎrilor calitative. Comportamentul
antreprenorial este tipul de comportament economic viabil şi legitim într-o
economie sǎnǎtoasǎ. El nu poate şi nu trebuie confundat cu comportamentele
speculative, care deformeazǎ conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a
obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe
producerea unor anumite situaţii favorabile pentru speculator.
Microeconomie 121
Factorii de producţie
1. Uzura reprezintă:
a) deprecierea treptată a caracteristicilor funcţionale ale capitalului fix, ca urmare a
folosirii productive şi acţiunii agenţilor naturali;
b) deprecierea capitalului tehnic;
c) deprecierea capitalului circulant în funcţiune;
d) deprecierea capitalului fix în funcţiune;
e) deprecierea care vizează atât bunurile corporale, cât şi bunurile necorporale.
Microeconomie 122
Factorii de producţie
Microeconomie 123
Factorii de producţie
Microeconomie 124