Teoria (comportamentul) producǎtorului

Unitatea de învăţare nr. 8

TEORIA (COMPORTAMENTUL) PRODUCĂTORULUI

Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 8 126
8.1 Combinarea factorilor de producţie; conţinutul şi caracteristicile combinǎrii 126
8.2 Calculul economic al producǎtorului 128
8.3 Opţiunile producǎtorului; echilibrul (optimul) acestuia 135
8.4 Maximizarea producţiei la un cost dat 137
8.5 Minimizarea costului pentru o producţie determinate 140
8.6 Maximizarea profitului 142
8.7 Modificǎri în nivelul resurselor 144
8.8 Modificǎri în structura preţurilor factorilor de producţie 146
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 8 149
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 153
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 8 161

Microeconomie 125
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 8

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 8 sunt:

 Cunoaşterea conţinutului şi caracteristicilor combinǎrii factorilor de

producţie
 Înţelegerea principiilor ce stau la baza calculelor economice fǎcute de
producǎtori în procesul alegerii alternativei de combinare a factorilor de
producţie
 Familiarizarea cu instrumentele matematice utilizate în analiza
comportamentului producǎtorului: funcţie de producţie, suprafaţǎ de
producţie, curbe de isoproducţie

8.1 Combinarea factorilor de producţie; conţinutul şi caracteristicile combinǎrii

Activitatea de producţie poate fi privitǎ, în ultimǎ instanţǎ, ca un ansamblu de

operaţii de utilizare şi/sau transformare a factorilor de producţie în vederea
atingerii funcţiei-obiectiv a producǎtorului: maximizarea profitului în condiţiile
minimizǎrii eforturilor.
Combinarea Combinarea factorilor de producţie reprezintǎ un mod specific de unire a
factorilor de factorilor de producţie, privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva
producţie structural-calitativǎ.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplǎ, ea fiind
influenţatã în mod semnificativ de caracterul relativ limitat al resurselor
productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalitǎţii şi eficienţei combinǎrii
este insǎşi natura activitǎţii economice. Ca urmare, se adoptǎ acea combinare
care asigurǎ eficienţa economicǎ maxim posibilǎ în condiţiile date.
Întreprinzǎtorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa fel
încât sǎ se poatǎ adapta la exigenţele pieţei şi sǎ obţinǎ un profit maxim.
Combinarea factorilor de producţie este expresia a douǎ laturi, proprii oricǎrei
activitǎţi: una tehnicǎ şi alta economicǎ.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specificǎ
fiecǎrui proces de producţie; obţinerea fiecǎrui bun economic presupune unirea
resurselor de muncǎ (de o anumitǎ structurǎ şi calificare), cu elemente de
capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic,
combinarea factorilor de producţie înseamnǎ, în condiţiile economiei de
schimb, concretizarea ei în obiectivele minimizǎrii costurilor de producţie şi,
respectiv, al maximizǎrii profitului.
Combinarea este posibilǎ ca urmare a proprietǎţilor de divizibilitate şi
adaptabilitate ale factorilor de producţie.

Microeconomie 126
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Divizibilitatea unui factor de producţie reflectǎ posibilitatea acestuia de a se

împǎrţi în unitǎţi simple, omogene, fǎrǎ a fi afectatǎ calitatea factorului
Divizibilitatea respectiv.
De exemplu, factorul muncǎ se poate divide în unitǎţi omogene de timp de
muncǎ, în numǎr de salariaţi de o anumitǎ calificare; factorul pǎmânt se poate
divide în unitǎţi de suprafaţã. Pentru alţi factori de producţie (o centralǎ
electricǎ, de pildǎ) este imposibilǎ sau foarte dificilǎ divizibilitatea.
Adaptabilitatea reprezintǎ capacitatea de asociere a unei unitǎţi dintr-un factor
Adaptabilitatea de producţie cu mai multe unitǎţi din alt factor de producţie.
Pe o suprafaţã de teren, de exemplu, este posibil sǎ lucreze un numǎr mai mare
sau mai mic de lucrǎtori agricoli; un muncitor poate lucra la o maşinǎ sau la
mai multe maşini etc.
Dacǎ factorii de producţie se caracterizeazǎ, concomitent, prin divizibilitate şi
adaptabilitate, au loc douǎ procese organic legate între ele: complementaritatea
şi substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintǎ procesul prin care se stabilesc raporturile
cantitative ale factorilor de producţie care participǎ la producerea unui anumit
Complementaritatea
bun economic.
Astfel, la o producţie datǎ, o anumitǎ cantitate dintr-un factor de producţie se
asociazǎ doar cu o cantitate determinatǎ din ceilalţi factori de producţie. De
exemplu, cazul şurubului şi al piuliţei: nu poate fi înlocuitǎ lipsa de şuruburi
sporind numǎrul de piuliţe.
În procesul combinǎrii, factorii de producţie se pot substitui reciproc fǎrǎ a
afecta volumul producţiei.
Substituibilitatea este definitǎ ca posibilitatea de a înlocui o cantitate datǎ dintr-
un factor de producţie printr-o cantitate datǎ dintr-un alt factor de producţie, în
Substituibilitatea condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncǎ şi factorul capital, între factorul natural şi capital sau între diferitele
elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime
naturale cu cele sintetice).

Test de autoevaluare 8.1

1. Combinarea factorilor de producţie constituie:
a) adaptabilitatea şi divizibilitatea factorilor de producţie;
b) operaţia tehnico-economică de înlocuire a factorilor de producţie în
scopul obţinerii de cât mai multe variante;
c) operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de producţie care se
realizează în orice activitate economică;
d) divizibilitatea factorilor de producţie care face posibilă unirea lor;
e) înlocuirea factorilor de producţie în funcţie de natura activităţii.

Microeconomie 127
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

2. Care din urmǎtoarele elemente nu reprezintǎ factor ice influenţeazǎ

combinarea factorilor de producţie:
a) condiţiile tehnice de producţie;
b) abilitatea întreprinzǎtorului;
c) natura activitǎţii;
d) nivelul şomajului;
e) caracterul relativ limitat al resurselor productive.

3. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie trebuie

sǎ rǎspundǎ obiectivelor de:
a) maximizarea profitului ;
b) minimizarea costurilor de producţie pentru un anumit volum al
producţiei de bunuri şi servicii;
c) obţinerea fiecǎrui bun economic prin unirea resurselor de muncǎ şi de
capital;
d) maximizarea producţiei de bunuri şi servicii la un cost de producţie
dat ;
e) maximizarea producţiei de bunuri şi servicii.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A(a), B(a+c); C(a+b+d); D(a+e); E(b+d)

Răspunsul la test se găseşte la pagina 153.

8.2 Calculul economic al producǎtorului

Pe bazǎ de calcule economice, se alege alternativa de combinare de la care se

aşteaptǎ cea mai mare eficienţǎ în condiţiile date. Astfel, dacǎ un agent
economic va avea în vedere eficientizarea tehnicǎ şi economicǎ a producţiei
prin substituirea muncii cu capital, atunci opţiunea sa pentru o anumitǎ
alternativǎ de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţini lucrǎtori.
Pentru aprecierea alegerii fǎcute se vor folosi indicatori de tipul: nivelul
productivitǎţii marginale a muncii şi a capitalului, rata marginalǎ de substituire
(a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca) şi elasticitatea substituirii.

Elasticitatea Elasticitatea substituirii exprimǎ mǎsura în care poate fi menţinutǎ producţia

când un factor este înlocuit cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivǎ
substituirii
pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variazǎ de la
zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din factori poate fi înlocuit cu
altul, producţia rǎmânând constantǎ.
Elasticitatea substituirii se mǎsoarǎ cu ajutorul coeficientului elasticitǎţii
substituirii unui factor A cu un factor B. Acesta aratǎ cu câte procente trebuie
sǎ creascǎ valoarea raportului dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B
atunci când raportul dintre productivitatea marginalǎ a factorului B şi cea a
factorului A creşte cu un procent, astfel încât producţia sǎ rǎmânǎ constantǎ.
Vom avea astfel o relaţie de tipul:

Microeconomie 128
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

X  W 
 A   mB 
K es   B    mA  .
X W
XA WmB
XB WmA
Aceastǎ relaţie permite definirea coeficientului elasticitǎţii substituirii factorilor
şi ca raport dintre variaţia relativǎ a raportului cantitǎţilor utilizate din factorii
A şi B, pe de o parte şi variaţia relativǎ a raportului productivitǎţii marginale
ale celor doi factori, pe de alta.
Productivitatea marginalǎ a fiecǎrui factor de producţie este sporul de producţie
care se obţine prin utilizarea unei unitǎţi suplimentare din factorul de producţie
respectiv, cantitatea folositǎ din celǎlalt factor rǎmânând neschimbatǎ.
Din punct de vedere matematic, productivitatea marginalǎ a unui factor de
producţie este chiar derivata parţialã (de ordinul I) a funcţiei de producţie în
raport cu factorul considerat.
Astfel, dacǎ Q  f L, K  , atunci:
Q f Q f
WmL    f `L şi WmK    f `K
L L K K
Ele sunt pozitive şi descrescǎtoare.

Microeconomie 129
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Funcţia de producţie
Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante
optime de combinare a factorilor de producţie care sǎ le asigure un anumit nivel
al producţiei şi sǎ le permitǎ maximizarea profitului.
Una dintre cele mai utilizate modalitǎţi de analizǎ este cea a funcţiilor de
producţie care, în linii generale, descriu relaţia dintre producţia scontatǎ a se
obţine dintr-un bun şi cantitǎţile din diferiţii factori de producţie necesare
pentru obţinerea acestuia. În microeconomia modernǎ se pune un accent
deosebit pe asigurarea compatibilitǎţii între analiza comportamentului
consumatorului, pe de o parte, şi cea a producǎtorului, pe de altǎ parte. Studiile
de marketing şi, în special cele vizând abordǎrile din perspectiva
marketingului-mix (Borden) capǎtǎ astfel o nouǎ şi importantǎ semnificaţie în
strategiile specifice întreprinderii moderne. Funcţia de producţie poate fi astfel
redatǎ prin relaţii de tipul:
Q=f(a,b,c,…),
unde prin a,b,c, ……… au fost desemnaţi diferiţii factori de producţie.
În general, în analiza microeconomicǎ se au în vedere, de cele mai multe ori,
funcţii de producţie dependente doar de factorii de producţie: muncǎ (L) şi
capital (K). Funcţia de producţie va fi, în aceste condiţii, de tipul: Q=f(L,K).

Suprafaţa de producţie şi curbele de isoproducţie

Modelul general de analizǎ a comportamentului producǎtorului presupune,
analog modelului descris la analiza comportamentului consumatorului,
recurgerea la metoda graficǎ prin utilizarea curbelor de isoproducţie.
In cazul celor doi factori de producţie luaţi în considerare, putem reprezenta
într-un spaţiu tridimensional, suprafaţa de producţie din care deducem apoi
curbele de isoproducţie sau isocuantele, pe care le vom defini înainte de a
le preciza formele şi caracteristicile.
Funcţia Q = f(L,K) poate fi reprezentatǎ prin graficul din fig. 10.1. în care se
aratǎ cǎ producţia Q, mǎsuratǎ pe ordonata 0Q este funcţie crescǎtoare de
cantitatea utilizatǎ din fiecare dintre factorii care sunt reprezentaţi pe celelelte
douǎ axe (0L şi 0K). In acest spaţiu tridimensional apare, deci, un volum, o
suprafaţǎ care seamǎnǎ cu o colinǎ. Putem, în mod firesc, sǎ ne urcǎm pe colinǎ
(pornind de la originea 0) urmând diferite direcţii pe cele douǎ axe ale
consumului de factori, ceea ce înseamnǎ cǎ producţia poate fi mǎritǎ dacǎ
spotrşte cantitatea utilizatǎ a unuia sau altuia din cei doi factori, sau dacǎ
sporeşte simultan cantitatea ambilor factori.
Pentru a preciza forma suprafeţei de producţie în spaţiu, vom reprezenta
intersecţia suprafeţei prin trei plane paralele cu planul bazei (K0L), dar situate
la înǎlţimi, la niveluri de producţie diferite, Q1, Q2, Q3. De aici rezultǎ trei
curbe, Q1, Q2, Q3, care deseneazǎ contururile suprafeţei la cele trei niveluri de
producţie considerate.

Microeconomie 130
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Q
Q = f(L, K)

Q3

K Q2

Q1
0 Q1 Q2 Q3

Fig. 8.1 Suprafaţa de producţie a unui bun, funcţie de cantitǎţile utilizate din
facotrii de producţie muncǎ (L) şi capital (K)
Prin proiecţie pe plan orizontal (K0L), se obţin elipse concentrice Q1, Q2, Q3,
fiecare reprezentând niveluri diferite de producţie, care descresc dinspre centru
spre exterior (Q1< Q2< Q3). Transpuse în spaţiu bidimensional, cele trei elipse
concentrice din planul K0L urmeazǎ desenul din graficul 10.2.
Curbele Q1, Q2, Q3, sunt curbe de isoproducţie, sau isocuante sau curbe de
producţie egale (“iso” în limba greacǎ înseamnǎ “egal”).
Curba de isoproducţie (isocuantǎ), reprezintǎ totalitatea combinaţiilor factorilor
de producţie care permit obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei.
De exemplu, producţia de pe isocuanta Q1 poate fi realizatǎ fie prin combinarea
de factori reprezentatǎ în A (mulţi K, puţini L) fie prin combinaţia de factori
reprezentatǎ în E (puţini K, mulţi L).

A M
8
N
6 B P Q3
C Q2
4
D
2 E
Q1

0
1 2 3 4 5 L

Fig. 8.2 Curbele de isoproducţie (isocuante)

Microeconomie 131
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

In mod evident, este posibilǎ o infinitate de combinaţii, din moment ce curba

este continuǎ (aceasta provine din ipoteza divizibilitǎţii perfecte a factorilor de
producţie).
Caracteristicile curbelor de isoproducţie (isocuantele)
Existǎ o infinitate de isocuante, o familie de isocuante, fiecare curbǎ
corespunzând unui nivel dat al producţiei. Nivelul producţiei este cu atât mai
ridicat cu cât ne “urcǎm” pe “colinǎ”. (fig. 10.1.), sau cu cât ne îndreptǎm cǎtre
“nord-estul” graficului din fig. 10.2., unde Q3> Q2> Q1.
Trebuie remarcat cǎ este imposibil ca douǎ isocuante sǎ se întretaie. Din
moment ce fiecare dintre ele reprezintǎ ansamblul combinaţiilor care permit
obţinerea aceluiaşi nivel de producţie, este exclus ca o combinaţie datǎ sǎ
permitǎ obţinerea simultanǎ a douǎ niveluri de producţie diferite.
O altǎ caracteristicǎ poate fi pusǎ în evidenţǎ pornind de la cele precedente: o
isocuantǎ oarecare nu este în mod necesar descrescǎtoare, dar numai partea
descrescǎtoare a curbei prezintǎ interes din punct de vedere economic.
Se remarcǎ mai întâi cǎ aceastǎ curbǎ este în mod necesar descrescǎtoare dacǎ
presupunem cǎ productivitǎţile marginale ale celor doi factori sunt strict
pozitive. Intr-adevǎr, dacǎ f ’L > 0 şi f ’K > 0  K/L<0, pentru cǎ, K/L =
-f ’L/f ’K. In cazul în care, dincolo de un anumit prag de utilizare,
productivitǎţile marginale se anuleazǎ, isocuantele devin crescǎtoare (fig.
10.2.), dincolo de punctele A şi E.
Isocuanta descrie o buclǎ, o elipsǎ, etc., a cǎrei formǎ exactǎ nu are importanţǎ,
din moment ce doar linia continuǎ dintre A şi E prezintǎ interes din punct de
vedere economic. Intr-adevǎr, combinaţia productivǎ de tip M nu va fi
niciodatǎ utilizatǎ de producǎtorul care cautǎ sǎ dea o întrebuinţare cât mai
raţionalǎ factorilor de producţie de care dispune; se poate realiza acelaşi nivel
al producţiei utilizând combinaţia C în care consumul din factorul capital este
considerabil mai redus ( M = 8K + 3L; C = 4K + 3L). Situaţia va fi la fel şi
pentru punctele N, P situate dupǎ punctele de întoarcere ale curbei Q1 (punctele
A şi E): combinaţiile N şi P reprezintǎ o risipǎ de factori, întrucât este
întotdeauna posibil sǎ se realizeze acelaşi volum de producţie, utilizând o
cantitate mai micǎ din cel puţin unul dintre factori. Acestea sunt, deci,
combinaţii mai costisitoare şi iraţionale în planul gestionǎrii resurselor de cǎtre
producǎtor. Aici ne situǎm însǎ într-o perspectivǎ normativǎ, respectiv cǎutǎm
reguli de gestionare care sǎ indice producǎtorului raţional modul în care trebuie
sǎ se comporte. Datoritǎ acestui fapt, vom lua în consideraţie doar porţiunile
descrescǎtoare ale isocuantelor pe tot traseul lor (fig. 10.3.)

Microeconomie 132
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Q3
Q2
Q1

O L
Fig. 8.3 Isocuantele, pe traseul (porţiunea) lor descrescǎtor
Rata marginalǎ de substituţie între factori; definiţie şi valoare
Analiza limitei pânǎ la care substituţia factorilor este eficientǎ se face cu
ajutorul indicatorului rata marginalǎ de substituţie. Conţinutul acestui indicator
este perfect similar cu cel folosit în analiza comportamentului consumatorului,
numai cǎ datele problemei se schimbǎ în sensul cǎ este vorba de substituţia
factorilor de producţie şi nu a bunurilor, iar condiţia pusǎ are în vedere
menţinerea constantǎ a producţiei, şi nu a utilitǎţii agregate.
Rata marginalǎ a substituţiei între doi factori K şi L, notatǎ pe scurt Rms,
mǎsuarǎ cantitatea dintr-un factor K necesar pentru a compensa pierderea de
producţie deretminatǎ de diminuarea cu o unitate în utilizarea celuilalt factor L.
Altfel spus, rata marginalǎ de substituţie între K şi L desemneazǎ numǎrul de
unitǎţi din K care trebuie substituite unei unitǎţi din L, astfel încât producţia sǎ
rǎmânǎ constantǎ.
Rata marginalǎ de substituţie poate fi exprimatǎ pornind de la panta isocuantei
corespunzǎtoare nivelului de producţie considerat (Q1 de exemplu); fie A şi B
douǎ puncte situate pe aceeaşi curbǎ (fig. 10.4.);

K K  KA
 B ;
L LB  L A

K K
pentru L 0,:   Rms .
L L

Microeconomie 133
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

KB B

Q3

K Q2
L A
KA Q1

O LB LA L

Fig. 8.4 Rata marginalǎ de substituţie între K şi L

K şi L reprezintǎ diferenţele între dotǎrile cu factori care caracterizeazǎ
fiecare din aceste combinaţii productive. Dacǎ combinaţia productivǎ iniţialǎ
este cea care corespunde punctului A şi dacǎ producǎtorul este nevoit sǎ
diminueze cu o cantitate infinit de micǎ L, volumul folosit din factorul L, se
observǎ cǎ va trebui sǎ utilizeze o cantitate suplimentarǎ K, din celǎlalt factor,
pentru a rǎmâne la acelaşi nivel de producţie. Atunci când L tinde spre 0,
raportul K/L trebuie sǎ se încline cǎtre acest punct al curbei de isoproducţie.
Rata marginalǎ de substituţie pentru L şi K (notatǎ RmsL/K), este definitǎ
pornind de la valoarea pantei isocuantei; valoarea sa este, prin definiţie, opusul
valorii acestei pante.
Luând în consideraţie cei doi factori tradiţionali ai analizei comportamentului
producǎtorului – munca (L) şi capitalul (K) – atunci Rms între cei doi factori se
poate scrie astfel:
K K 1  K 0
Rms    .
L L1  L0
Ea reprezintǎ prin definiţie valoarea pantei izocuantei în punctul respectiv şi,
deci, poate fi exprimatǎ, pentru intervale foarte mici, (L  0) prin relaţia
K
Rms   (adicǎ prin raportul dintre derivatele parţiale ale funcţiei de
L
producţie în raport cu K şi, respectiv, L).
Rata marginalǎ de substituţie a factorilor de producţie într-un punct al
isocuantei este egalǎ cu raportul invers al productivitãţilor marginale ale celor
doi factori de producţie. Dacǎ pornim de la funcţia Q=f(L,K) şi îi aplicǎm
regulile de derivare, punând condiţia de menţinere constantǎ a producţiei pe
isocuantǎ (Q=0), rezultǎ:

Microeconomie 134
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

f `LdL  f `KdK  0 / : f `K :
f `L f `K f `L
dL  dK  dL  dK ;
f `K f `K f `K
f `L dK dQ
  Rms, in care : f `L   WmL,
f `K dL dL
dQ
f `K   WmK .
dK

Test de autoevaluare 8.2

Prin studii tehnice s-a determinat că debitul unei conducte între locul de
extracţie X şi terminalul petrolier T depinde de diametrul conductei (D) şi
energia furnizată (E) în punctul de plecare (X) conform relaţiei:
1 1
Q  10  D 4  E 4
a) Reprezentaţi grafic isocuanta corespunzătoare unui debit de 10 l/s.
b) Fie punctul A(1,1) pe isocuantă. Care este semnificaţia şi valoarea ratei
marginale de substituţie între factorii D şi E (RmsD/E) în punctul A?
c) Care este semnificaţia şi valoarea productivităţilor marginale ale
factorilor D şi E (WmD şi WmE) în punctul A?
d) Ce relaţie generală există între RmsD/E, WmD şi WmE în orice punct al
isocuantei?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 153.

8.3 Opţiunile producǎtorului; echilibrul (optimul) acestuia

Analiza funcţiilor de producţie, a productivitǎţilor marginale ale factorilor de
producţie, a curbelor de isoproducţie, a ratei marginale de substituţie între
factori, etc., deja ne dǎ o informaţie tehnicǎ valoroasǎ asupra diferitelor volume
de producţie posibile pentru diverse combinaţii eficiente ale factorilor de
producţie. Pe baza acestor informaţii tehnice, au fost deja eliminate procese şi
metode de producţie ineficiente de tipul M, N, P, din fig. 10.2.. Aceste
informaţii sunt, bineînţeles necesare producǎtorului care trebuie sǎ hotǎrascǎ
nivelul (volumul) producţiei sale şi în acelaşi timp, metoda de producţie
utilizatǎ. Pentru a lua aceastǎ hotǎrâre, el trebuie sǎ mai cunoscǎ în plus:
a) cantitatea totalǎ a resurselor, respectiv volumul bugetului T;
b) preţurile PL şi PK ale factorilor.
T, PL şi PK exprimate în unitǎţi monetare sunt, deci, date exogene pentru
agentul economic considerat, în momentul în care ia decizia. Desigur, acţiunile
sale anterioare au putut avea un rol în determinarea totalului T al resurselor de
care dispune astǎzi; T depinde într-adevǎr de profiturile anterioare. Dar, în

Microeconomie 135
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

momentul în care se ia hotǎrârea astǎzi, T este o mǎrime datǎ, certǎ. In ce

priveşte preţurile factorilor, acestea scapǎ integral controlului producǎtorului,
care se va mulţumi sǎ le suporte.
Alegerea Posibilitǎţile de alegere ale producǎtorului se vor manifesta pornind de la
producǎtorului compararea hǎrţii isocuantelor cu dreapta bugetului sau dreapta isocostului.
raţional Alegerea producǎtorului în condiţii de constrângere bugetarǎ
Alegerea variantei optime de producţie necesitǎ ataşarea analizei cantitative (în
expresie fizicǎ) şi a analizei specifice restricţiilor financiare, legate de preţurile
factorilor de producţie şi de bugetul disponibila al producǎtorului.
Producǎtorul va utiliza cantitǎţile L şi K din cei doi factori de producţie; L şi K
fiind necunoscute, costul total al producţiei va fi în mod necesar egal cu suma
ponderatǎ de cǎtre preţurile (presupuse cunoscute) ale celor doi factori,
respectiv PL şi PK, adicǎ LPL şi KPK.
Dacǎ producǎtorul dispune de un total al resurselor de T u.m. şi problema sa
Constrângerea este de a repartiza aceste resurse date între cumpǎrarea celor doi factori, avem
bugetarǎ T P
în mod necesar: T = LPL + KPK sau KPK  T  LPL  K  L L ,
PK PK
a cǎrei pantǎ este datǎ de derivata sa de ordinul I în raport cu L:
K T L  PL  K P
   , sau   L , adicǎ panta (negativǎ) liniei de
L PK L  PK  L PK
isocost este definitǎ de structura preţurilor prin raportul dintre preţurile celor
doi factori.
Punctele de intersecţie ale liniei bugetului cu axele, sunt uşor de definit:
T
pentru K = 0  L  ;
PL
T
pentru L = 0  K  (fig. 11.1).
PK
Prin construcţie, orice punct al dreptei reprezintǎ o cheltuialǎ egalǎ, dar cu o
repartizare diferitǎ între L şi K.
Dreapta bugetului sau linia de isocost (T), reprezintǎ ansamblul combinaţiilor
de muncǎ (L) şi capital (K) posibile, pe care producǎtorul poate sǎ le obţinǎ, la
un cost total dat şi la un preţ dat al factorilor de producţie.
Domeniul de opţiune al producǎtorului dat, în condiţii de constrângere
bugetarǎ, este deci reprezentat de triunghiul A0B.

Microeconomie 136
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Dreapta bugetului
K

T P
T A K  L L
K PK PK
PK

B
O T L
L
PL

Fig. 8.5 Dreapta bugetului sau linia de isocost

Test de autoevaluare 8.3

Funcţia de producţie a unei întreprinderi este de forma:

Q  f L, K   L  3K  2 .
Reţinem trei momente din activitatea firmei caracterizate prin:
a) T  120 u.m., PL  10 u.m., PK  15 u.m.;
b) T'  180 u.m., P ' L  6 u.m., P ' K  9 u.m.;
c) T"  264 u.m., P '' L  8 u.m., P '' K  12 u.m. .
Să se reprezinte grafic liniile de isocost în cele trei situaţii descrise mai sus.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 154

8.4 Maximizarea producţiei la un cost dat

Opţiunea producǎtorului, în cast caz, este sǎ producǎ cât mai mult posibil la un
cost de producţie determinat. Gestionarea este optimǎ atunci când producǎtorul
nu mai poate sǎ-şi mǎreascǎ producţia ţinând seama de restricţiile care îi sunt
impuse (nivelul resurselor disponibile şi preţurile factorilor de producţie).
Optimul producǎtorului: soluţia graficǎ
Pentru simplificare, se presupune cǎ întreprinzǎtorul nu utilizeazǎ decât doi
factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K).
Compararea dreptei bugetului cu graficul isocuantelor permite definirea
optimului producǎtorului pornind de la tangenta dintre drepata isocostului şi
una dintre isocuante.

Microeconomie 137
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

K
Optimul
producǎtorului
A
.P. P
1

2
Q4

KM .M Q3
.S 2 Q2

.S 1
Q1

O LM B L

Fig. 8.6 Maximizarea producţiei pentru un cost dat

Domeniul opţiunilor posibile este reprezentat prin triunghiul A0B, inclusiv
frontiera AB. Pornind, de exemplu, din vârful A, este clar cǎ se poate realiza
nivelul de producţie Q1 (deoarece linia de isocost AB intersecteazǎ isocuanta
Q1 în punctul P1), dar şi nivelul de producţie mai ridicat Q2, atingând maximum
de producţie în punctul M, punct de tangenţǎ între isocuanta Q3 şi dreapta
bugetului AB. Acesta este un maxim deoarece, pe de o parte, isocunatele de tip
Q4 nu sunt accesibile la nivelul bugetului disponibil AB şi, pe de altǎ parte,
orice deplasare pe AB dincolo de M s-ar concretiza într-o scǎdere a nivelului de
producţie deoarece (Q1< Q2<Q3). Acest maxim existǎ în mod necesar, deoarece
existǎ, prin ipotezǎ, o infinitate continuǎ de isocuante descrescǎtoare şi convexe
la origine; drepata bugetului are o pantǎ negativǎ, şi este deci întotdeauna
tangentǎ uneia dintre isocuante într-un punct M.
Poziţia acestui punct M în plan, permite sǎ se caracterizeze atât nivelul maxim
al producţiei pe care producǎtorul îl poate atinge (ex. Q3), cât şi combinaţia de
factori utilizaţi (coordonatele LM şi KM ). Existǎ deci o determinare simultanǎ a
volumului de producţie şi a combinaţiei de factori utilizaţi.
Din aceastǎ situaţie de optim al producǎtorului numitǎ şi situaţie de echilibru
(cǎci producǎtorul nu este nevoit sǎ caute altǎ soluţie), se poate formula şi
urmǎtoarea regulǎ de gestionare: în situaţie de echilibru (de optim), raportul
productivitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor factorilor. Este
cunoscut deja cǎ rata marginalǎ de substituire definitǎ prin opusul pantei
isocuantei, este egalǎ cu raportul inverselor productivitǎţilor marginale ale
factorilor consideraţi:
K f
Rms    L . In orice punct al unei isocuante şi, în special în punctul M,
L f K
K f
se obţine în consecinţǎ:   L . Dar, punctul M este situat şi pe dreapta
L f K

Microeconomie 138
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

K P
bugetului a cǎrei pantǎ este datǎ de raportul dintre preţuri:   L . De aici
L PK
f L PL
rezultǎ regula enunţatǎ anterior:  ;
f K PK
Din aceastǎ regulǎ se poate deduce enunţul alternativ urmǎtor: în situaţia de
optim, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale împǎrţite la preţuri. Din
f f
egalitatea anterioarǎ rezultǎ într-adevǎr: L  K .
PL PK
Optimul producǎtorului : soluţia analiticǎ
Acelaşi rezultat poate fi obţinut folosind metode pur analitice.
Producǎtorul trebuie sǎ maximizeze nivelul producţiei, Q=f(L, K), ţinând
seama de restricţiile sale bugetare, adicǎ: Q= f(L,K)  maxim, în condiţiile:
T P
T=LPL + KPK sau K  L L .
PK PK
De aici rezultǎ: K = K(L) şi Q = F[L, K(L)].
Folosind regula de revenire a unei funcţii compuse, obţinem:
Q K K P
 f L  f K şi   L , luând în considerare şi restricţiile bugetare.
L L L PK
Pentru ca producǎtorul sǎ realizeze cel mai ridicat nivel al producţiei în
condiţiile bugetului dat T, este necesar ca derivata de ordinul I a funcţiei de
producţie sǎ fie egalǎ cu 0, adicǎ:
f LL  f KK  0 / : L si :
L K K
f L  f K  f L  f K  0.
L L L

K  PL 
Inlocuind pe cu raportul dintre preţuri   , şi rezultǎ:
L  PK 
f L f K  PL  f L PL K
     0 ; :   , relaţie ce caracterizeazǎ
f K f K  PK  f K PK L
situaţia de optim sau de echilibru a producǎtorului, stabilitǎ grafic în punctul M:
în condiţii de echilibru, raportul productivitǎţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor şi cu rata marginalǎ de substituire. Sau: în condiţii de
echilibru, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale împǎrţite la preţul
factorilor.

Microeconomie 139
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Test de autoevaluare 8.4

Procesul de producţie al unei întreprinderi poate fi descris cu ajutorul funcţiei:
1 1
Q  2L 2 K 2

Determinaţi combinaţia optimă de L şi K ce permite maximizarea producţiei la

un cost dat (T = 90 u.m.; PL = 3 u.m.; PK = 6 u.m.).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 155.

8.5 Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ

In acest caz vom studia comportamentul producǎtorului pornind de la o altǎ

opţiune a acestuia, respectiv producǎtorul cautǎ sǎ minimizeze costul pentru un
nivel de producţie dat.
Optimul producǎtorului: soluţia graficǎ
Producǎtorul cautǎ, conform ipotezei, sǎ minimizeze costul de producţie C = T
= LPL +KPK pentru un nivel de producţie, Q = Q0 determinat. Funcţia de
producţie este Q = f (L, K), iar preţurile factorilor P L şi PK sunt date. Trebuie
deci ca producǎtorul sǎ aleagǎ cantitǎţile L şi K care sǎ îi permitǎ sǎ producǎ Q0
la un cost minim.
In figura 8.7 a fost reprezentatǎ isocuanta corespunzǎtoare nivelului de
producţie Q = Q0 şi trei drepte ale isocosturilor C1 , C2, C3 care au aceeaşi pantǎ
(de moment ce PL şi PK nu se modificǎ), dar corespund unor costuri de
producţie diferite C3 >C2> C1.
In general, existǎ într-adevǎr pentru un C oarecare ecuaţia:
C P
K L L .
PK PK
Notaţia a fost modificatǎ pentru a trage atenţia asupra ipotezei avansate în acest
caz, conform cǎreia C este variabilǎ (dar C = T) şi nu au fost reprezentate decât
trei drepte ale isocostului, deşi existǎ o infinitate.

Microeconomie 140
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Optimul
.
S

producǎtorului
.
M

.
R
Q0

L
0 C1 C2 C3

Fig. 8.7 Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ

Nivelul costului reprezentat de C1 este exclus, întrucât nu se poate produce Q0
cu ajutorul unei combinaţii oarecare de factori disponibili pornind de la aceastǎ
cheltuialǎ C1. Am putea realiza combinaţia Q0 cu combinaţii de factori cum
sunt R şi S, ambele corespunzând unui cost C3, dar, deplasându-ne din R sau S
spre M, constatǎm astfel cǎ producǎtorul poate obţine aceeaşi producţie la un
cost mai scǎzut. Optimul producǎtorului este atins deci, în punctul M, în care
isocuanta Q0 este tangentǎ la una din dreptele isocostului (C2). Se poate
demonstra astfel cǎ în punctul de optim, raportul productivitǎţilor marginale
este egal cu raportul preţurilor factorilor, rezultat care va fi confirmat şi prin
utilizarea metodei analitice.
Optimul producǎtorului: soluţia analiticǎ
Producǎtorul urmǎreşte sǎ minimizeze costul de producţie pentru un nivel al
producţiei dat.
Este vorba, într-adevǎr, de a minimiza C = C(L,K) = LPL + KPK, L şi K fiind
legate prin relaţia implicitǎ ce decurge din Q = Q0 = f (L,K). In acest fel, C =
C[L, K(L)] şi, folosind regula de derivare a unei funcţii compuse:
C K K P
 PL  PK si  L .
L L L PK
Utilizând teorema de derivare a funcţiilor implicite, în vecinǎtatea unui punct
K f L C
(L,K),  , minimizarea costului în raport cu L se scrie  0 , de
L f K L
K f L  f L  f L PL
unde, prin substituţia lui prin : PL + PK    =0 şi = ,
L f K  f K  f K PK
relaţie ce caracterizeazǎ situaţia de optim a producǎtorului, materializatǎ în
punctul M de pe grafic.

Microeconomie 141
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Test de autoevaluare 8.5

1. Opţiunile producǎtorului raţional sunt:
a) maximizarea profitului ;
b) maximizarea încasǎrilor ;
c) maximizarea producţiei ;
d) minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ ;
e) maximizarea producţiei la un cost dat.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A (a+b+c+d+e); B (a+b+c); C(a+d+e); D (d+e); E (a+d).

2. În punctul de optim al producǎtorului :

a) raportul productivitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor
factorilor ;
b) productivitǎţile marginale pe unitatea monetarǎ sunt egale ;
c) dreapta bugetarǎ este tangentǎ la o isocuantǎ ;
d) se atinge cea mai înaltǎ isocuantǎ de pe grafic ;
e) raportul utilitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor bunurilor de
consum.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A (a+b+c); B (a+b+c+d); C(a+d+e); D (a); E (a+c).

3. Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ:

a) este o opţiune a consumatorului raţional;
b) este o opţiune a producǎtorului raţional;
c) presupune ca producǎtorul sǎ aleagǎ cantitǎţile L şi K care sǎ îi permitǎ sǎ
obţinǎ producţia determinatǎ la un cost minim ;
d) se realizeazǎ atunci când raportul productivitǎţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor factorilor ;
e) se realizeazǎ atunci când raportul utilitǎţilor marginale este egal cu
raportul preţurilor bunurilor.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A (a+e); B (b+c+d); C(a+d+e); D (d); E (b+c).
Răspunsul la test se găseşte la pagina 156.

8.6 Maximizarea profitului

Atunci când producǎtorul are posibilitatea de a alege în acelaşi timp nivelul

producţiei şi cel al resurselor de care dispune, maximizarea profitului obţinut
poate fi analizatǎ direct. Preţul produsului final (pv) şi preţurile factorilor de
producţie (PL şi PK) sunt date.
Profitul producǎtorului (P) este diferenţa dintre venitul total sau cifra de afaceri
(Q  pv) şi nivelul costurilor ( C).
Fie P = Q  pv – C, unde: Q = f (L,K) şi C = LPL + KPK.
Deci P = pv  f (L,K) – (LPL + KPK).

Microeconomie 142
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Profitul, funcţie de L şi de K este maximizat în raport cu aceste douǎ variabile.

Dacǎ derivatele parţiale în raport cu L şi K sunt egale cu zero, condiţie necesarǎ
a maximizǎrii, rezultǎ:
P
 pv  f L  PL  0, şi : PL  pv  f L
Condiţiile L
maximizǎrii P
 pv  f K  PK  0, şi PK  pv  f K
profitului K
Ori f L şi f K sunt productivitǎţile marginale în expresie fizicǎ ale fiecǎruia
dintre factori, respectiv derivatele parţiale ale funcţiei de producţie; pv  f L şi
pv  f K reprezintǎ în aceastǎ situaţie productivitǎţile marginale în expresie
valoricǎ pentru fircare din cei doi factori.
Astfel, pentru ca producǎtorul sǎ-şi maximizeze profitul, trebuie ca
productivitatea marginalǎ în expresie valoricǎ a fiecǎrui factor sǎ fie egalǎ cu
preţul sǎu.
Acest aspect poate fi înţeles în mod intuitiv: întreprinzǎtorul este interest în
creşterea cantitǎţii folosite dintr-un factor determinat ( L de exemplu), atâta
timp cât câştigul suplimentar care decurge din introducerea în producţie a unei
unitǎţi suplimentare din acest factor ( fie pv  f L ), este superior preţului acestui
factor, respectiv costului de utilizare a unei unitǎţi suplimentare din acest
factor.
Putem remarca de asemenea urmǎtorul aspect: condiţiile necesare pentru
maximizarea profitului reprezinta un caz particular al condiţiilor de maximizare
a producţiei sub constrângere bugetarǎ, enunţatǎ anterior.
Intr-adevǎr:
PL f L f f
PL  pv  f L şi PK  pv  f K  = sau L  K .
PK f K PL PK

Test de autoevaluare 8.6

Funcţia de producţie a unei întreprinderi este:

Q = f (L, K) = L1/3 · K1/3.

Întreprinderea este o „primitoare” de preţ atât în privinţa factorilor de

producţie, cât şi produsului final:

p = 50 u.m., PL = 16 u.m., PK = 2 u.m.

a) Să se determine condiţia de maximizare a profitului;

b) Să se identifice volumul de producţie pe care firma trebuie să îl
realizeze pentru a obţine un profit maxim atunci când are un singur
angajat (L = 1).

Răspunsul la test se găseşte la pagina 156.

Microeconomie 143
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

8.7 Modificǎri în nivelul resurselor

Echilibrul producǎtorului a fost analizat în cazul în care acesta dispune de un
buget de cheltuieli dat, de un anumit volum al resurselor. Ce se întâmplǎ în
cazul în care restricţiile se modificǎ?
A. Schimbarea de “scarǎ de producţie”
Schimbarea de
Dreapta isocostului a fost trasatǎ presupunând un volum dat de resurse T0 şi o
scarǎ de producţie
structurǎ datǎ a preţurilor factorilor. Dacǎ vom considera cǎ producǎtorul va
dispune de resurse mai mari T1, noua dreaptǎ de buget va fi deplasatǎ spre
dreapta şi va avea o pantǎ paralelǎ cu dreapta iniţialǎ (din moment ce PL/PK
rǎmâne prin ipotezǎ invariabil).
Punctele de intersecţie cu axele de coordonate vor fi acum T1/PL şi T1/PK. Intr-
un mod mai general, orice relaxare a constrângerii bugetare determinǎ apariţia
unei noi drepte, dar paralelǎ cu prima; şi invers: orice accentuare a restricţiilor
genereazǎ o nouǎ dreaptǎ a isocostului paralelǎ cu prima, dar situatǎ la stânga.
Domeniul de opţiune al producǎtorului se restrânge sau se extinde conform
ipotezei avute în vedere (fig. 10.8).
Ansamblul dreptelor isocosturilor (T0, T1, T2) defineşte o hartǎ a isocosturilor.
Pentru fiecare nivel de constrângere, pentru fiecare poziţie a dreptei bugetului,
putem defini echilibrul producǎtorului în punctul de tangenţǎ al unei a dintre
isocuante (Q0, Q1, Q2) cu dreapta isocostului corespunzǎtor (M0, M1, M2).
K

T1/PK
Traiectoria de expansiune
Schimbare de (linia de scara)
T0/PK
scarǎ fǎrǎ
substituire între
factori T2/PK .
M1
.
M0
Q1

.M2 Q0
Q2
0 L
T2/PL T0/PL T1/PL

Fig. 8.8 Traiectoria de expansiune a întreprinderii

Atunci când unim ansamblul punctelor care definesc echilibrul producǎtorului
(M2, M1, M0), construim traiectoria de expansiune sau linia de scarǎ. Aceastǎ
linie exprimǎ creşterea cantitǎţilor utilizate din cei doi factori, creştere datoratǎ
mǎririi bugetului, relaxǎrii constrângerii bugetare, presupunându-se cǎ preţurile
relative ale factorilor de producţie sunt aceleaşi. Când linia de expansiune este
o drepatǎ, cei doi factori progreseazǎ în aceleaşi proporţii în timpul expansiunii
întreprinderii, fiind vorba de schimbare de scarǎ fǎrǎ substituire între factori.

Microeconomie 144
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Atunci când schimbarea de scarǎ a producţiei se realizeazǎ cu substituire de

factori, linia de scarǎ are forma unei linii frânte (AB) (fig. 8.9.).
K

Schimbarea de
scarǎ cu
substituire între B
factori . . M2
M3

. .
M1
T3
A M0 T2
T1
T0
0 L

Fig. 8.9 Traiectoria de expansiune a întreprinderii

B. Randamentul de scarǎ (sau de dimensiune)
Ce se va întâmpla dacǎ producǎtorul dubleazǎ, de exmplu, cantitǎţile utilizate
din cei doi factori?
Nu este deloc obligatoriu ca producţia sǎ se dubleze din aceastǎ cauzǎ. Dacǎ
acest lucru se întâmplǎ, vom spune cǎ randamentele de scarǎ (sau de
dimensiune) sunt constante; randamentele de scarǎ vor fi considerate
crescǎtoare dacǎ dublarea scǎrii de producţie duce la o creştere şi mai
accentuatǎ a volumului producţiei; randamentele de scarǎ sunt descrescǎtoare
dacǎ dublarea scǎrii de producţie va deremina o creştere a producţiei în mai
micǎ mǎsurǎ.
Generalizând, putem formula:
- randamentele de scarǎ sunt considerate constante atunci când
unei creşteri proporţionale a cantitǎţilor întrebuinţate din cei doi
factori îi corespunde o creştere proporţionalǎ a volumului
producţiei;
- randamentele de scarǎ vor fi crescǎtoare dacǎ volumul
producţiei creşte într-o proporţie superioarǎ celei cu care se mǎreşte
volumul factorilor utilizaţi;
- randamentele de scarǎ vor fi descrescǎtoare, în cazul contrar.
Existǎ economii de scarǎ în cazul randamentelor crescǎtoare: amplificarea
dimeniunii (mǎrimii) întreprinderii îi sporeşte eficienţa ca urmare, de exemplu,
a unor noi posibilitǎţi de organizare a producţiei şi a muncii.
Dimpotrivǎ, cazul randamentelor descrescǎtoare se referǎ la economii de scarǎ
negative, pierderi de eficienţǎ sau cum li se mai spune dezeconomii de scarǎ.

Microeconomie 145
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Ipoteza omogenitǎţii funcţiilor de producţie permite definirea matematicǎ a

diferitelor cazuri de randamente de scarǎ.
Spunem cǎ o funcţie de producţie cu douǎ variabile Q = f (L,K) este omogenǎ
de gradul n dacǎ, multiplicând variabilele independente cu o constantǎ m,
funcţia se multiplicǎ cu mn, adicǎ dacǎ:
f (mL, mK) = mn f (L,K) = mnQ.
Presupunem cǎ m>1, regǎsim cele trei cazuri arǎtate deja mai înainte:
1) n=1, f (mL, mK) = mQ m, randamentele sunt constante;
2) n>1, f (mL, mK) = mn Q >mQ, randamentele sunt crescǎtoare;
3) n<1, f (mL, mK) = mn Q< mQ, randamentele sunt descrescǎtoare.
C. Randamentele de scarǎ şi randamentele factoriale
In cazul randamentelor de scarǎ se relevǎ consecinţele pe care le are asupra
volumului producţiei o creştere simultanǎ şi în aceeaşi proporţie a cantitǎţii
utilizate din fiecare factor de producţie.
In cazul randamentelor factoriale, sunt urmǎrite consecinţele pe care le are
asupra volumului producţiei o creştere a cantitǎţii utilizate dintr-un singur
factor, cantitatea utilizatǎ din celǎlalt factor rǎmânând nemodificatǎ.
Aceste douǎ metode permit caracterizarea procesului de producţie. Dar, dacǎ
ele sunt alternative, nu înseamnǎ cǎ se şi exclud una pe alta. Trebuie doar ca ele
sǎ fie bine disociate.
In consecinţǎ, trebuie subliniat cǎ este perfect posibil ca un proces de producţie
sǎ fie caracterizat simultan de randamente de scarǎ constante şi de randamente
factoriale descrescǎtoare.

Test de autoevaluare 8.7

Activitatea de producţie a unei întreprinderi se desfăşoară conform funcţiei: Q
= L2  K . Să se determine:
a) tipul de randament de scară;
b) ecuaţia dreptei de expansiune pentru PL = 5 şi PK = 10;
c) combinaţia optimă de L şi K pentru:
1. T = 150, PL = 5, PK = 10;
2. T' = 300, PL = 5, PK = 10;
3. T'' = 180, P''L= 4, P''K= 8.
Evidenţiaţi grafic cele trei situaţii.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 157.

Microeconomie 146
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

8.8 Modificǎri în structura preţurilor factorilor de producţie

Dupǎ ce au fost studiate modificǎrile echilibrului producǎtorului pentru T
variabil şi PL şi PK constante, va fi abordat acum cazul în care volumul
resurselor (T) este constant, structura preţurilor factorilor se modificǎ, iar
funcţia de producţie este presupusǎ omogenǎ.
Pentru un volum de resurse (T) dat, pot fi prevǎzute cu uşurinţǎ consecinţele
unei modificǎri a structurii preţurilor relative presupunând P K fix şi PL variabil.
Dreapa bugetului va pivota în jurul punctului P (câci T/PK este fix) cǎtre
dreapta, dacǎ PL scade şi cǎtre stânga dacǎ PL creşte (putem cumpǎra cu atât
mai mult din factorul L cu volumul de resurse dat (T), cu cât preţul unitar P L
este mai mic (fig. 8.10). Panta liniei bugetului variazǎ într-adevǎr, o datǎ cu
structura preţurilor relative, cǎci :
K P
 L .
L PK
Cum este afectatǎ poziţia de echilibru a producǎtorului? Fie, de exemplu, o
scǎdere de PL. In fig. 8.11, se vede cǎ din aceasta rezultǎ o creştere a volumului
producţiei, evidenţatǎ prin trecerea la o isocuantǎ superioarǎ Q1.
In afarǎ de aceasta, intervine o schimbare în combinaţia productivǎ, în raportul
de utilizare a factorilor. Echilibrul producǎtorului din punctul M0 se deplaseazǎ
în M1 datoritǎ raportului de preţ iniţial.
K

P
T
PK

PL scade
PL crete

S’2 S’1 S0 S1 S2
O L
T
L
PL
Fig. 8.10 Deplasarea dreptei bugetului datoritǎ modificǎrii PL
Scǎderea lui PL determinǎ (în afarǎ de creşterea producţiei evidenţiatǎ prin
trecerea de la isocuanta Q0 la Q1), o schimbare în raportul de utilizare a
factorilor care scade: el trece de la m0M0/0m0 la m1M1/0m1, unde m1M1/0m1 <
m0M0/0m0.

Microeconomie 147
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Modificǎri în
structura A
M0
preţurilor
factorilor
. M’
M1
.
. Q0
Q1

m0 m’ m1
0 L
S0 B S1

Fig. 8.11 Modificǎri în structura preţurilor factorilor

Scǎderea lui PL în raport cu PK a determinat folosirea mai amplǎ a factorului de
producţie respectiv (adicǎ L), care a devenit relativ mai puţin scump şi
economisirea acelui factor al cǎrui preţ relativ a crescut sau nu s-a modificat
(adicǎ K). O operaţie simetricǎ ar arǎta cǎ, în cazul creşterii preţului lui P L,
existǎ tendinţa ca utilizarea factorului de producţie respectiv sǎ fie relativ
diminuatǎ.
Considerǎm la fel de util sǎ disociem un efect de substituţie pur de un efect de
venit, scǎderea lui PL determinând creşterea puterii de cumpǎrare a bugetului
dat T, de care dispune producǎtorul.
Acest fenomen poate fi evidenţiat dacǎ trasǎm (cu o linie întreruptǎ pe grafic) o
paralelǎ AB la noua restricţie bugetarǎ (PS1), astfel încât sǎ fie tangentǎ (într-un
punct M’) la isocuanta pe care se situa iniţial producǎtorul (Q0). Prin
construcţie, noua dreaptǎ reprezintǎ un nou raport al preţurilor, iar punctele M 0
şi M’ se aflǎ pe aceeaşi isocuantǎ.
Trecerea de la M0 la M’ reprezintǎ, în fapt, un efect de substituţie pur, adicǎ
schimbarea în combinaţia factorilor care corespunde modificǎrii din structura
preţurilor pentru un nivel constant al producţiei (Q0): substituirea va fi fǎcutǎ de
cǎtre producǎtor în favoarea factorului de producţie al cǎrui preţ a scǎzut.
Trecerea de la M’ la M1 reprezintǎ un efect de venit: punctele M’ şi M1 sunt,
prin construcţie, puncte de echilibru care corespund aceleiaşi structuri de
preţuri, dar unui volum diferit de resurse. Totul se petrece ca şi cum scǎderea
lui PL l-ar fi fǎcut pe producǎtor mai bogat, iar restricţia sa s-ar fi deplasat spre
dreapta; el va produce mai mult sporind simultan utilizarea ambilor factori.
Trebuie subliniat faptul cǎ în centrul analizei se aflǎ structura preţurilor
relative. Se va verifica în grafic faptul cǎ o modificare simultanǎ şi
proporţionalǎ a preţurilor celor doi factori va determina, dupǎ caz, o relaxare
sau o creştere a restricţiei, fǎrǎ modificarea pantei dreptei. Eventuala mǎrire a

Microeconomie 148
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

preţului unui factor determinǎ o substituire a acestuia dacǎ, şi numai dacǎ,

preţurile celorlalţi factori cresc într-o proporţie mai micǎ (dacǎ acestea in urmǎ
rǎmân stabile sau scad, substituirea respectivǎ va fi mai acentuatǎ).
Astfel, modificarea preţului unui anumit factor nu generazǎ un efect de
substituire pur dacât în mǎsura în care existǎ o schimbare în structura preţurilor
relative ale factorilor.

Test de autoevaluare 8.8

O întreprindere produce un bun folosind, la trei momente diferite, tehnologii şi
bugete distincte:
t0: Q0 = L1/2 · K1/4, T0 = 60 u.m.;
t1: Q1 = 2 · L1/2 · K1/2, T1 = 100 u.m.;
t2: Q2 = 4 · L · K2, T2 = 150 u.m..
Funcţia de cost este aceeaşi pentru cele trei situaţii:
T = 5 · L + 10 · K
a) Să se determine numeric şi grafic echilibrul producătorului la momentele
t0, t1 şi t2;
b) Să se reprezinte grafic traiectoria de expansiune a întreprinderii.
Schimbarea de scară s-a făcut cu substituire de factori?

Răspunsul la test se găseşte la pagina 159.

În loc de rezumat Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 8.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 8 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 8

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 8.

1. Substituirea factorilor de producţie se bazeazǎ pe :

a) compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi de adaptabilitate a pǎrţilor care se
combinǎ ;
b) productivitatea medie a factorilor ;
c) rata marginalǎ de substituţie între bunuri ;
d) caracterul limitat al producţiei ;
e) nici o variantǎ nu este corectǎ.

2. În condiţiile unor nevoi mari şi în creştere, combinarea factorilor de producţie se

bazeazǎ pe :
a) obţinerea bunurilor necesare cu consumuri minime de factori de producţie ;

Microeconomie 149
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

b) maximizarea producţiei de bunuri indiferent de consumul de factori de

producţie ;
c) maximizarea producţiei de bunuri la un volum dat al factorilor de producţie
utilizaţi ;
d) creşterea consumului de factori de producţie în vederea obţinerii mai multor
bunuri ;
e) nici o variantǎ nu este corectǎ.

3. Combinarea factorilor de producţie constituie:

a) consumul de factori de producţie în expresie monetarǎ;
b) operaţia tehnico-economică de substituire a factorilor de producţie;
c) operaţia tehnico-economică de unire a factorilor de producţie care se
realizează în orice activitate economică;
d) activitatea în care se combinǎ diverse bunuri de consum;
e) operaţia economicǎ prin care se stabileşte cantitatea dintr-un factor de producţie,
necesarǎ pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor.

4. Rata marginalǎ de substituţie reprezintǎ :

a) cantitatea dintr-un factor de producţie necesarǎ pentru a determina reducerea
cu o unitate a producţiei în condiţiile în care ceilalţi factori nu se modificǎ ;
b) cantitatea dintr-un factor de producţie necesarǎ în producerea unei cantitǎţi de
bunuri mai mari cu o unitate ;
c) cantitatea dintr-un factor care se diminueazǎ pentru a creşte un alt factor, astfel
încât producţia sǎ creascǎ cu o unitate ;
d) cantitatea dintr-un factor de producţie necesarǎ pentru a compensa reducerea
cu o unitate a unui alt factor astfel încât producţia sǎ rǎmânǎ aceeaşi ;
e) producţia ce trebuie sǎ se obţinǎ astfel încât cantitatea dintr-un factor de
producţie sǎ fie egalǎ cu cantitatea dintr-un alt factor.

5. Elasticitatea substituirii unui factor de producţie A cu un factor B:

a) exprimǎ mǎsura în care poate fi menţinutǎ producţia când un factor este
înlocuit cu altul ;
b) este negativǎ pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie ;
c) este pozitivǎ pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie ;
d) variazǎ de la zero la infinit, în funcţie de usurinţa cu care unul din factori poate
fi înlocuit cu altul, producţia rǎmânând constantǎ.
e) se masoarǎ cu ajutorul coeficientului elasticitǎţii substituirii .
Alegeţi rǎspunsul corect :
A(a+e); B(a+c); C(a+c+d+e); D(a+b+e); E(c+d).

6. Opţiunile producătorului raţional sunt:

a) maximizarea cifrei de afaceri;
b) maximizarea producţiei la un cost dat;
c) minimzarea producţiei la un cost dat;
d) minimzarea costului pentru o producţie determinată;
e) maximizarea profitului.
Alegeţi răspunsul corect: A(a+b+e); B(b+d+e); C(d+e); D(e); E(a+d).

Microeconomie 150
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

7. Linia de isocost reprezintǎ:

a) dreapta bugetului producǎtorului ;
b) ansamblul combinaţiilor de muncǎ şi capital pe care producǎtorul poate sǎ le
obţinǎ la un preţ dat al factorilor ;
c) ansamblul combinaţiilor de muncǎ şi capital pe care producǎtorul poate sǎ le
obţinǎ la un cost total dat şi preţuri date ale factorilor ;
d) ansamblul combinaţiilor de muncǎ şi capital pe care producǎtorul poate sǎ le
obţinǎ pentru costuri totale diferite;
e) domeniul de opţiune al producǎtorului.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a+b+c); B(b+d+e); C(a+e); D(a); E(a+c).

8. Panta dreptei bugetare a producǎtorului este determinatǎ prin raportul:

P
a) L ;
PK
P
b) K ;
PL
L
c) ;
K
W
d) mL ;
PL
W
e) mL .
WmK

9. Panta isocuantei este determinatǎ prin raportul:

P
a) L ;
PK
P
b) K ;
PL
W
c) mK ;
WmL
W
d) mL ;
PL
W
e) mL .
WmK

10. Traiectoria de expansiune a întreprinderii:

a) reprezintǎ linia de isocost ;
b) exprimǎ creşterea cantitǎţilor utilizate din muncǎ şi capital datoratǎ mǎririi
bugetului când preţurile relative ale factorilor rǎmân aceleaşi ;
c) se prezintǎ sub forma unei drepte când cei doi factori progreseazǎ în aceleaşi

Microeconomie 151
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

proporţii în timpul expansiunii întreprinderii ;

d) reflectǎ schimbarea de scarǎ a producţiei ;
e) se mai numeşte line de scarǎ.
Alegeţi răspunsul corect:
A(a+b+c); B(a+b+c+d+e); C(a+d+e); D(b+c+d+e); E(a+c).

11. Definiţi combinarea factorilor de producţie şi descrieţi caracteristicile sale.

12. Caracterizaţi funcţiile de producţie recurgând la metoda graficǎ.

13. Maximizarea producţiei la un cost dat – una dintre opţiunile producǎtorului

raţional.

14. Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ – una dintre opţiunile

Microeconomie 152
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

producǎtorului raţional.

Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 8.1
1. c 2. d 3. C

Răspuns 8.2
a) Ecuaţia curbei de isoproducţie pentru Q = 10 l/s este:
1 1 1
10 = 10  D 4
E 4
 ED 1 E 
D
D 0 0,25 0,33 0,5 1 2 3 4 ∞
E ∞ 4 3 2 1 0,5 0,33 0,25 0
Graficul este o hiperbolă echilaterală ce tinde asimptotic către ambele axe de
coordonate.
E

1 A (1, 1)

D
0 1 2 3 4

b) Rata marginală de substituţie între D şi E măsoară cantitatea suplimentară

necesară din E (variaţia energiei în punctul de plecare) pentru a compensa o

Microeconomie 153
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

diminuare infinit de mică a diametrului conductei (D), astfel încât debitul să rămână
constant (Q = ct). RmsD/E se calculează ca inversa valorii pantei isocuantei în orice
punct al acesteia.
dE 1 1
RmsD/E =  . Pentru E = în punctul A(1, 1) avem: RmsD/E   2  1
dD D D

c) Productivitatea marginală a factorului D (respectiv, E) indică măsura în care

variază debitul conductei (Q) ca urmare a unei variaţii infinitezimale a diametrului
conductei D (respectiv a energiei furnizate în punctul de plecare E), cantitatea din
celălalt factor rămânând constantă.
Pornind din punctul A(1,1) considerăm E constant şi variem D:
 1
1 1 1
Q  10  D 4 4  10  D 4

dQ 10  3 4 10
WmD    D . În A(1,1) avem: WmD  l s
dD 4 4
dQ 10  3 4 10
WmE    E . În A(1,1) avem: WmE  l s
dE 4 4

dE
d) În orice punct al isocuantei, RmsD/E =  .
dD
Variaţia diametrului conductei (dD) determină o variaţie a debitului dată de relaţia:
dD  WmD . Analog variaţia energiei din punctul de plecare (dE) determină o variaţie
a debitului dată de relaţia: dE  WmE . Având în vedere că de-a lungul unei isocuante
producţia este constantă, putem scrie:
dD  WmD  dE  WmE  dQ  0
WmE dE
  R msD E
WmD dD

Răspuns 8.3
a) Q  f ( L, K )  L  3K  2;
T  120; PL  10; PK  15; PL /PK  2/3
T 120 T 120
"OL" : K  0, L    12; "OK": L  0, K   8
PL 10 PK 15
b)
T'  180 u.m.; P' L  6 ; P' K  9; P' L /P'K  2/3
T ' 180 T' 180
"OL" : K  0, L    30; "OK": L  0, K    20
P 'L 6 P 'K 9
c)
T"  264 u.m.; P"L  8 u.m.; P"K  12 u.m.; P"L /P"K  2/3

Microeconomie 154
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

264 264
"OL" : K  0, L   33; "OK": L  0, K   22
8 12

22
20

T T' T″
0 12 30 33 L

Răspuns 8.4
1 1 1 1 1 1 1 1
Q  2  L 2  K 2 ; WmL  2  K 2  L 2 ; WmK  2  K 2  L 2
2 2

WmL K

WmK L

 WmL PL K 1
    2K  L  0 L  15
 WmK PK  L 2  
T  L  P  K  P 3L  6K  90 : 3 2K  L  30 K  7,5
 L K 

Aşadar, punctul de echilibru al producătorului este E(15; 7,5) iar nivelul maxim al
producţiei realizabil în condiţiile date de cost este: Q
1 1
= 2  15 2  7,5 2  21,21 produse
Pentru a transpune pe un grafic rezultatele obţinute vom determina, de asemenea,
punctele de intersecţie ale dreptei bugetului cu axele de coordonate:
T T
B (30; 0) pentru K = 0  L   30 ; A (0; 15) pentru L = 0  K   15 .
PL PK

Microeconomie 155
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

15

10 E (15; 7,5) Q = 21,21

0 5 10 15 30

Răspuns 8.5
1. C
2. A
3. B

Răspuns 8.6
a) Profitul se defineşte ca diferenţă între încasarea totală sau cifra de afaceri şi costul
total:
Pr = ÎT – CT ; ÎT = p · Q ; CT = L · PL + K · PK
Pr = p · Q – L · PL – K · PK = p · L1/3 · K1/3 – L · PL – K · PK
Funcţia profitului se maximizează atunci când derivatele sale parţiale, în raport cu L
şi K, sunt egale cu zero:
Pr 1
 0  p  L2/3  K 1/3  PL  0
L 3
Pr 1
 0  p  L1/3  K -2/3  PK  0
K 3
1 2/3 1/3 dQ 1 1/3 dQ
De fapt, L  K  f ' L   WmL şi L  K -2/3  f ' K   WmK
3 dL 3 dK
Deci, în general, putem spune că profitul se maximizează când sunt îndeplinite
concomitent condiţiile:
p · WmL = PL şi p · WmK = PK.
Acest lucru înseamnă că firma îşi va suplimenta producţia şi consumul de factori
atât timp cât productivitatea marginală în expresie valorică a fiecărui factor este mai
mică (profitul este pozitiv şi în creştere) sau egală (profitul atinge valoarea maximă)
decât preţul fiecărui factor.
În particular, ţinând cont de ipoteza problemei, condiţiile de maximizare a profitului
sunt:
50  2/3 1/3
 L  K  16
3
50 1/3
 L  K  2/3  2
3

Microeconomie 156
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

Raportând cele două expresii, obţinem o condiţie echivalentă:

K W P 
 8  mL  L  .
L  WmK PK 

K
b) Pentru L = 1 şi 8K 8
L
Q = L1/3 · K1/3 = 11/3 · 81/3 = 2 produse
Pr = 50 · 2 – 16 · 1 – 2 · 8 = 100 – 32 = 68 u.m.
Deci, firma cu un singur angajat va obţine un profit maxim de 68 u.m. realizând o
producţie de 2 produse.

Răspuns 8.7
a) Q = f (L, K) = L2 · K
Randamentele de scară indică maniera în care producţia variază ca urmare a unei
variaţii proporţionale a factorilor de producţie.
Q  f 1, 1  12  1  1
Q  f 4,4  4 2  4  64
Multiplicarea de 4 ori a cantităţii utilizate de L şi K a determinat creşterea producţiei
de 64 ori, ceea ce înseamnă că randamentul de scară este crescător.
În cazul unei funcţii de producţie omogene de genul Q  f mL, mK   mn f L, K  ,
pentru orice n>1 randamentele de scară sunt crescătoare. Într-adevăr, funcţia din
ipoteza problemei prezintă randamente crescătoare:
Q  f mL, mK   mL   mK  m3L2 K  m3f(L, K)
2

b) Traiectoria de expansiune, locul geometric al combinaţiilor productive care fac ca

raportul productivităţilor marginale să fie egal cu raportul preţurilor factorilor, este o
dreaptă dacă funcţia de producţie este omogenă, oricare ar fi gradul de omogenitate,
deci indiferent dacă randamentele sunt constante, crescătoare sau descrescătoare.
WmL PL

WmK PK
WmL  2LK
WmK  L2
2LK 5 K 1 1
 2     K  L , ecuaţia căii de expansiune.
L 10 L 4 4

 1
K  L L  20
c) 1.  4  E (20,5)
150  5L  10K K  5

 1
K  L L  40
2.  4  E' (40,10)
300  5L  10K K  10

Microeconomie 157
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

PL PL"
3. Întrucât  , ecuaţia căii de expansiune rămâne aceeaşi.
PK PK"
 1
K  L L  30
 4  E'' (30; 7,5)
180  4L  8K K  7,5

T 150
"OL" : K  0, L    30
1. PL 5
T 150
"OK": L  0, K    15
PK 10
T  300
"OL" : K '  0, L    60
PL 5
2.
T  300
"OK": L'  0, K     30
PK 10

T  180
"OL" : K ''  0, L    45
P '' L 4
3.
T  180
"OK": L''  0, K   ''   22,5
PK 8
K

’
30
Calea de expansiune
22.5
1
E' K L
20 E'' 4
E

0 10 20 30 40 45 50 60 L
10
Răspuns 8.8
a) Pentru a determina cantităţile optime ce trebuie utilizate din factorii L şi K, în
condiţiile Q0 = L1/2 · K1/4, T0 = 60 u.m.; PL = 5 u.m. şi PK = 10 u.m., vom rezolva
sistemul:

Microeconomie 158
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

 WmL0 5
 
 WmK 0 10 ,

5L  10K  60
dQ 0 1 1/2 1/4 1 K 1/4
WmL0   L  K   1/2
dL 2 2 L
dQ 0 1 1/2 3/4 1 L1/2
WmK 0   L K   3/4
dK 4 4 K
WmL0 1 K 1/4
K 3/4
K
  1/2  4  1/2  2 
WmK 0 2 L L L
 K 1  L
2   K  L  8
 L 2  4 
5  L  10  K  60 5  L  2,5  L  60 K  2
Punctul de echilibru la momentul t0 este: E0 (8, 2).

Pentru a identifica punctul de echilibru la momentul t1 rezolvăm următorul sistem:

 WmL1 5
 
 WmK1 10

5  L  10  K  100
dQ1 1 K 1/2
WmL1   2   L1/2  K 1/2  1/2
dL 2 L
dQ1 1 L1/2
WmK1   2   L1/2  K 1/2  1/2
dK 2 K
WmL1 K 1/2
K 1/2
K
 1/2  1/2 
WmK1 L L L
K 1  L
  K  L  10
L 2  2 
5  L  10  K  100 5  L  5  L  100 K  5
Aşadar, echilibrul la momentul t1 este atins în punctul E1 (10; 5).
În a treia situaţie vom rezolva sistemul:
 WmL2 5
 
 WmK 2 10

5  L  10  K  150
dQ 2 dQ 2
WmL2   4  K 2 şi WmK2   8 L K
dL dK
WmL2 4 K2 1 K
  
WmK 2 8LK 2 L

Microeconomie 159
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

1 K 1
   L  K L  10
2 L 2  
5  L  10  K  150 15  L  150 K  10
Noul punct de echilibru este: E2 (10, 10).

Pentru reprezentarea grafică recapitulăm rezultatele obţinute, evidenţiind totodată

producţiile maxime ce pot fi obţinute şi intersecţiile dreptelor bugetare cu axele:
t0: L0 = 8, K0 = 2, Q0 = 81/2 · 21/4 = 3,363 produse;

T0 = 60 u.m., PL = 5 u.m.; PK = 10 u.m.;

T T
„∩OL”: K = 0, L = 0  12 ; „∩OK”: L = 0, K = 0  6 .
PL PK
1/2 1/2
t1: L1 = 10, K1 = 5, Q1 = 2 · 10 · 5 = 14,142 produse;
T1 = 100 u.m., PL = 5 u.m., PK = 10 u.m.;
T T
„∩OL”: K = 0, L = 1  20 ; „∩OK”: L = 0, K = 1  10 .
PL PK
2
t2: L2 = 10, K2 = 10, Q2 = 4 · 10 · 10 = 4.000 produse;
T2 = 150 u.m., PL = 5 u.m., PK = 10 u.m.;
T T
„∩OL”: K = 0, L = 2  30 ; „∩OK”: L=0, K = 2  15 .
PL PK
K

15

E2 (10, 10)
10 Q2

E1 (10, 5)
5 Q1

E0 (8, 2)

Q0
0 5 10 15 20 25 30 L
b) Pe graficul precedent, unind punctele de echilibru, punem în evidenţă traiectoria
de expansiune a întreprinderii (E0 – E1 – E2).
Analizând rezultatele anterioare observăm că producţia a crescut spectaculos
datorită:
- creşterii cheltuielilor totale de la 60 u.m., la 100 u.m. şi, în final, la 150 u.m.
(dreptele bugetare corespunzătoare sunt paralele întrucât raportul preţurilor
factorilor nu s-a modificat);
- schimbării tehnologiei de producţie de la Q0 = L1/2 · K1/4, la Q1 = 2 · L1/2 ·

Microeconomie 160
 Teoria (comportamentul) producǎtorului

K1/2 şi, în final, la Q2 = 4 · L · K2.

Ecuaţiile traiectoriei de expansiune sunt:
L
t0 : K =
4
L
t1 : K =
2
t2 : K = L
K
Prin urmare, coeficientul capitalului sau intensitatea capitalului (k = ,
L
reprezentând cantitatea de capital utilizată de un lucrător sau capitalul per capita) a
1 1
crescut treptat   1 . Aşadar, expansiunea întreprinderii s-a produs
4 2
substituind L cu K.

Bibliografie unitate de învăţare nr. 8

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Mic, oeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.

Microeconomie 161