Sunteți pe pagina 1din 1

În grădina Ghetsemani

De Vasile Voiculescu

Poezia face parte din volumul Pargă, volumul care marchează afirmarea originalităţii
stilului lui Voiculescu. Poetul depăşeşte tradiţionalistul sămănătorist prin spiritualizarea
imaginii şi înoirea expresiei. Scenele şi motivele biblice sunt alegorii ale neliştilor omului în
aspiraţia sa către Dumnezeu.
Punctul de plecare se află în Evanghelia Sf. Luca. Motivul rugăciunii lui Isus în
grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţinea
în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic. În poezia de inspiraţie religioasă
imaginea lui Isus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra
patimilor acestuia.
Rugăciunea are loc înaintea arestării lui Isus de către escorta înarmată, condusă de
Iuda care apare înspaimântat de apropierea patimilor predestinată de Tatăl.
Întrreaga poezie se organizează în jurul elementelor ce ţin de natura duală a lui Isus.
Înaintea martirului Isus ezită. Îndoielile şi neliniştea, teama de moarte sunt ale omului.
Depăşirea momentelor de zbucium, de teamă ţin de natura divină.
În prima strofă poetul poetul compune imaginea iconică a lui Isus în grădina
Ghetsemani, accentundu-se zbuciumul omenesc, lupta cu un destin care înspăimântă. Se pun
în opoziţie omenescului şi divinul, sugerate pe de o parte de sângele care reprezintă viaţa
terestră şi, pe de altă parte, albul, simbol al purităţi cereşti. Intensitatea durerii capătă proporţii
cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale metafizică:
„Isus luptă cu soarta şi nu primea paharul...
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Şi-amornica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.
„Infima băutură”, simbol al păcatelor omenirii ce trebuie răscumpărate prin jertfă, se
ascunde sub aparenţa amăgitoare mierii, veninul se asociază cu dulceaţa. Lupta cu moartea
depăşeşte limitele unei drame omeneşti, ea reprezintă alegoric esenţa eternului conflict dintre
suflet şi trup, dintre spirit şi materie.
Ultima strofă complectează cadrul tradiţional evanghelic din prima strofă. Imaginea
măslinilor care „păreau că vor să fugă din loc să nu-l mai vadă” amplifică tracismul viziunii.
Un vânt de spaimă frământă lumea anunţând martirul care va schimba destinul omenirii.
Ultimul vers: „Şi ulii de seară dau roate după pradă” e încărcat de sugestii premonitorii.
Epitetele definesc zbuciumul interior, cadrul este redus la câteva elemente esenţiale.
Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează la nivel gramatical prin folosirea
verbelor la imperfect, toate fiind predicate ale propoziţiilor principale.