„Testament” – Tudor Arghezi (1927)

1. Încadrare perioadă

Perioada interbelică este marcată de o deschidere culturală, este perioada marilor creații epice,
lirice și dramatice, a modernizării liricii și a înfloririi dramaturgiei, în care coexistă două direcții
culturale majore: tradiționalismul și modernismul. Lirica interbelică se constituie într-o perioadă de
mare diversitate, atât în ceea ce privește temele și motivele abordate, cât și în privința noutății limbajului
poetic. Cei mai importanți poeți ai momentului au fost George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și
Ion Barbu.
2. Încadrare curent

Modernismul, curent literar manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de
Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”,
promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare
de exprimare.
3. Specie + apariție

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi se află în fruntea volumului „Cuvinte potrivite”, publicat în
1927, și este o „ars poetica” modernă ce ilustrează rolul artistului în lume și misiunea artei, transfigurând
socialul în estetic. Este o poezie tradiționalistă, deoarece poetul așază creația scriitorului cult în
continuitatea creației anonime a colectivității din care face parte, prin cultul străbunilor și prin credința
în misiunea socială a poeziei. Este, în același timp, o poezie modernistă prin promovarea esteticii
urâtului, prin ambiguitatea limbajului și inovațiile prozodice.
4. Titlu

Titlul este o metaforă care desemnează creația reprezentată sub forma unei moșteniri spirituale
pe care poetul este obligat să o lase posterității, unui „fiu” – cititorul. Pornind de la sensul denotativ al
termenului „testament” – act oficial prin care se lasă o moștenire materială – poetul reinterpretează
titlul, conferindu-i valoare estetică; în sens conotativ, acesta devine o metaforă care desemnează
sacralitatea prin trimiterea la Noul și Vechiul Testament.
5. Temă

Tema este creația literară, exprimarea crezului artistic privind rolul poeziei și al creatorului; fiind o
artă poetică, opera este o reflecție în versuri asupra menirii literaturii și asupra rolului artistului în
societate. Poetul este văzut ca un artizan al limbajului, este un „poeta faber” (poet meșteșugar), deoarece
deține puterea de a crea și de a schimba lumea prin intermediul cuvântului. De asemenea, „Testament”
este o artă poetică modernă, deoarece nu se limitează doar la indicarea rolului poetului și al poeziei, ci
tratează și problematica limbajului, a transformării socialului în estetic, a raportului dintre inspirație și
tehnica poetică.
6. Structură (incipit/ final)

Poezia este alcătuită din cinci strofe inegale, în care tensiunea exprimării ideilor și a
sentimentelor rămâne la fel de puternică. Din punct de vedere compozițional, textul este un monolog
adresat: lirismul este subiectiv, iar discursul liric este organizat sub forma unui dialog imaginar între un
tată spiritual și un fiu, între străbuni și urmași. Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului
central, metafora „carte” fiind un element de recurență și un simbol al creației.

Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, conține ideea
moștenirii spirituale – „un nume adunat pe-o carte” – care devine simbol al identității obținute prin
cuvânt.

7. Strofe

7.1 Strofa 1

Stilistic, prima strofă este o metaforă a devenirii. Acumularea spirituală se realizează în timp
(„De la străbunii mei până la tine”) și se bazează pe cuvânt; enumerația „râpi și gropi adânci”, ca și
versul „Suite de bătrânii mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al cunoașterii. Vocativul intim „fiule”
desemnează un potențial cititor și identifică poetul, în mod simbolic, cu un tată, un mentor al generațiilor
viitoare.

7.2 Strofa 2

În strofa a doua, „cartea” devine o treaptă în evoluția socială, generațiile viitoare având datoria
de a înnobila munca artistului; creația preia valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei sau
mărturiilor istorice: „Așeaz-o cu credință căpătâi,/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi”. Poetul este
elementul de legătură dintre trecut și viitor, el preia experiența strămoșilor („osemintele vărsate-n
mine”) și o transmite mai departe, prin intermediul poeziei.

7.3 Strofa 3

Ideea centrală din cea de-a treia strofă este suprapunerea poeziei cu lumea obiectuală. În viziunea
lui Arghezi, poetul este cel care poate transforma munca fizică în muncă intelectuală: „Sapa devine
condei și brazda călimară”. Creatorul are abilitatea de a schimba limbajul nonartistic în limbaj artistic,
cuvântul este înnobilat prin poezie iar graiul onomatopeic devinde sursa inspirației poetice: „Din graiul
lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”. Totodată, Arghezi consideră că, prin artă,
cuvintele se metamorfozează, păstrându-și însă forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul
„Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”.
 7.4 Strofa 4

Cea de-a patra strofă prezintă opinia autorului cu privire la misiunea socială a poeziei – arta adoptă
un rol vindicativ și are datoria de a cânta durerea neamului, cartea și creația devin mesageri ai suferinței
trecutului: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”. Poezia devine, astfel, un document spiritual, dar și
social, care mângâie și alină, pedepsește si răzbună.

I. Trăsătură modernism

O altă trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Poetul este cel care introduce pentru prima dată în literatura română estetica urâtului, considerând că și
aspectele mai puțin plăcute ale existenței se pot transforma în obiect al artei, prin măiestria creatorului:
„Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. La fel ca și autorul francez Charles
Baudelaire, întemeietor al acestui conceptului de reabilitare a urâtului prin volumul „Les fleurs du mal”,
Arghezi consideră că orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică.

7.5 Strofa 5

Ultima strofă susține caracterul de artă poetică, fiind o definiție concentrată a poeziei. În viziunea
lui Arghezi, opera de artă ia naștere ca urmare a îmbinării talentului și inspirației, exprimate prin
metafora „slova de foc”, cu truda, efortul creator, simbolizat prin metafora „slova făurită”. Se creează
un raport de interdependență între artist-creație-cititor, poetul devenind „robul” care își înțelege
misiunea și se pune în slujba urmașilor, iar cititorul este „Domnul”, arta asigurându-și astfel locul în
eternitate prin cititor.

8. Prozidie

II. Trăsătură modernism

Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca număr
de versuri, cu măsură și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile exprimate, iar
rima ține de vechile convenții – este împerecheată. Ca și trăsătură a modernismului se remarcă
expresivitatea produsă de asocierile surprinzătoare de cuvinte, ineditul limbajului arghezian provenind
din valorificarea diferitelor straturi lexicale în contexte neobișnuite: „seara răzvrătită”, „slova de foc”,
„Dumnezeu de piatră”. La nivel stilistic, frecvența metaforei generează ambiguitatea sensurilor, iar
materialitatea imaginilor artistice conferă forța de sugestie a ideii.

9. Concluzie

„Testament” este o artă poetică modernă care conține numeroase elemente specifice
modernismului: poezia exprimă crezul artistic privind arta, introduce elemente care aderă la „estetica
urâtului”, nu respectă convențiile prozodice, iar limbajul este caracterizat prin ambiguitate și
expresivitate. Cuvintele capătă noi semnificații și sunt alese din toate registrele stilistice (neologisme,
arhaisme, regionalisme), rolul poetului fiind de a potrivi aceste cuvinte pentru a transmite mesajul
operei.