Senzația este procesul psihic de receptare și prelucrare a stimulilor din mediul extern sau intern cu ajutorul unor analizatori

specializați în vederea elaborării unei imagini senzoriale cu efect adaptativ (Zlate,

2009). Senzația este primul nivel de procesare a informațiilor (nivelul bazal) și permite elaborarea unei imagini subiective în plan cortical despre stimulii respectiv. Din perspectiva psihologică, specificul
senzației este determinat de mai mulți factori esențiali:1. Existența unor stimuli specializați. Există stimuli în raport cu care analizatorii specializați au capacitatea de a recepta energia specifică a acestor
stimuli.2. Existența structurii analizatorului. Analizatorul, în calitate de organ de simț, este compus dintr-un receptor, o cale de transmitere și o zonă de proiecție corticală. Această structură complexă
facilitează procesarea și interpretarea senzațiilor.3. Procesare primară. Procesul senzației se desfășoară exclusiv în prezența stimulului în câmpul de acțiune al receptorului. Acest aspect subliniază caracterul
imediat și direct al reacției la stimuli.4. Conținut informațional specific. Senzația reflectă însușirile concret-intuitive simple, primare, ale obiectelor, fenomenelor sau stărilor din mediul intern. Astfel, senzația
furnizează informații de bază referitoare la aspectele esențiale ale realității percepute (Golu, 2007

).Excitabilitatea și sensibilitatea Experimentul senzațiilor a fundamentat psihologia ca știință autonomă, deoarece recepția senzorială, inițiată înainte de nașterea individului, reprezintă modalitatea
primordială de comunicare cu lumea externă. Sensibilitatea nu este un fenomen izolat, ci o funcție obiectivă determinată de necesități biologice, condiționată de adaptarea organismului la mediu. În evoluția
biologică, funcția sensibilității s-a dezvoltat prin interacțiunea organismului cu mediul, manifestându-se în capacități de detectare, înregistrare și analiză a stimulilor externi. Excitabilitatea, proprietate
biologică esențială, permite organismelor vii să recepteze și să răspundă selectiv la influențe externe prin modificări interne. Excitabilitatea se manifestă într-o reacție primară și simplă, înnăscută, orientată
către apărare împotriva stimulilor nocivi. Sensibilitatea, derivată genetic din excitabilitate, generează reacții selective și specializate, facilitând comportamente adaptative complexe în fața noilor stimuli
ambientale. Evolutiv-genetic, funcția sensibilității s-a dezvoltat prin specializarea organelor senzoriale (văz, auz, miros, gust, tactil) și a unor trasee specifice de acces a excitației către zone specializate pentru
analiza și sinteza semnalelor. De exemplu, teoria evoluționistă evidențiază selecția naturală în menținerea trăsăturilor favorabile supraviețuirii. Sensibilitatea și mișcarea formează un sistem unitar de comandă
și control cu autoreglare, în care mișcarea contribuie la receptarea și diferențierea stimulilor și stabilirea unui raport adaptativ între stimuli și necesitățile biologice. Astfel, s-a produs diferențierea organelor de
simț, a căilor conducătoare și a zonelor specializate de proiecție. Structural, senzorialitate se compune din două componente mari: senzația și percepția. Delimitarea controversată dintre aceste entități psihice, a
fost depășită recunoscându-se existența ambelor componente. În concluzie, funcția sensibilității, dezvoltată pe fundalul excitabilității, constituie temelia psihicului uman, având un rol central în formarea
componentelor cognitive, afective și motivaționale (Golu, 2007), (Popescu-Neveanu, 1978

).Trăsăturile senzațiilor Senzația ca prim nivel psihic de prelucrare a informației, reprezintă procesul de interpretare și utilizare a detaliilor despre caracteristicile obiectelor și fenomenelor din mediul extern,
precum și despre stările mediului intern. Este sursa fundamentală a cunoștințelor, fiind imposibil să dobândim informații despre lumea materială în alt mod decât prin intermediul senzațiilor. Sensibilitatea în
acest context, definește capacitatea umană de a recepta și distinge subtilitățile stimulilor senzoriali. Imaginea senzorială, ca rezultat al senzației, se caracterizează prin mai multe trăsături esențiale:1.
Intensitatea senzației. Această caracteristică, cu valoare cantitativă, reflectă relația directă dintre magnitudinea stimulului și forța senzației (delimitată de limitele stabilite de legea pragurilor senzoriale);2.
Durata senzației. Exprimă corelația directă dintre durata stimulării și perioada de manifestare a senzației. Ca trăire subiectivă, senzația persistă și după încetarea acțiunii stimulului (postefect), exemplificată de
fenomenul de vedere cinematică;3. Calitatea imaginii senzoriale. Se referă la conținutul informațional specific al diferitelor modalități senzoriale;4. Tonalitatea afectivă a imaginii senzoriale. Reprezintă
răspunsul afectiv al senzației, fiind o trăire afectivă simplă, primară, slab diferențiată și puțin conștientizată;5. Valoarea cognitivă. Se referă la importanța și semnificația senzației în cadrul cunoașterii
senzoriale, inversând ierarhia față de tonalitatea afectivă. Astfel, se impun întâi senzațiile vizuale, apoi cele auditive, tactilo-kinestezice, șamd (Zlate, 2009).

Legile sensibilității Legile psihofizice ale sensibilității se referă la raportul dintre intensitatea fizică a stimulului şi nivelul sensibilității, respectiv al senzaţiei. Acestea au dus la elaborarea conceptului de prag
senzorial:- Prag absolut minimal – valoarea minimă a unui stimul necesară pentru determinarea unei senzații specifice- Prag maximal absolut – valoarea maximă a intensității unui stimul necesară și suficientă
pentru a determina încă o senzație specifică. Dincolo de acest prag senzația își pierde specificitatea și se transformă într-o senzație nespecifică de durere.-Valoarea registrului sensibilității este în funcție de
distanța dintre cele două praguri absolute.

Legile psihofizice se împart în: legea pragurilor absolute care afirmă că între valoarea pragului și nivelul sensibilității există un raport invers proporțional (cu cât crește valoarea pragului cu atât scade nivelul
sensibilității și invers); legea pragurilor diferențiale afirmă că pentru a obține creșterea senzației în progresie aritmetică este necesară o creștere a intensității stimulului în progresie geometrică. Legile
psihofiziologice ale sensibilității exprimă dependența nivelului şi dinamicii sensibilității de fenomenele care au loc în organizarea internă a subiectului, înainte şi în timpul recepționării stimulului modal
specific. Acestea sunt: legea adaptării, legea contrastului, legea sensibilizării, legea sinesteziei, legea compensaţniei, legea exercițiului și legea oboselii. Legile socioculturale ale sensibilității
exprimă dependența organizării şi funcționării mecanismelor senzoriale ale omului de particularitățile stimulilor, sarcinilor, formelor de activitate şi etaloanelor pe care le generează mediul socio-cultural.
Dacă legile psihofizice şi cele psihofiziologice sunt generale, acționând pe scara întregului regn animal, legile socio-cultural sunt proprii numai sensibilității omului. Acestea sunt: legea conștientizării, legea
exercițiului selectiv sau a profesionalizării, legea estetizării şi semantizării, legea verbalizării (Aniței, 2010).

Clasificarea senzațiilor Principalele tipuri de senzații se pot diferenția prin raportare la:- Natura conținutului informațional: senzații care ne furnizează informații despre însuşirile stimulilor modali specifici
(exterocepţia); senzații care ne furnizează informaţii despre stările şi pozițiile postural-spaţiale ale segmentelor osteomusculare ale corpului (membrelor, trunchiului şi capului - propriocepţia); senzaţii care ne
informează despre variațiile mediului intern (interocepţia).-Identitatea analizatorului în cadrul cărora se realizează. Astfel avem senzații cutanotactile, vizuale, auditive, vibratorii, olfactive, gustative,
proprioceptiv-kinestezice, vestibulare, organice (viscerale).

7. Tipuri de senzațiii ! Senzații cutanate Sensibilitatea cutanată reprezintă primul nivel al comunicării informaționale cu mediul extern și constituie fundația acestui proces. Senzațiile cutanate reflectă
diverse proprietăți legate de caracteristicile materiale și substanțiale ale obiectelor externe, precum consistența (solid-vâscos-lichid), duritatea (în cazul corpurilor solide), substanțialitatea (lemn, metal, piatră
etc.), rugozitatea (aspru-neted), greutatea (intensitatea apăsării) și temperatura. Aceste senzații cutanate fac parte din categoria exteroceptorilor și au rolul de a recepta stimulii mecanici, electrici și termici din
mediul înconjurător. Fiecare zonă a pielii este sensibilă la trei forme distincte de sensibilitate (tactilă, termică și dureroasă), prezentând diferențe notabile datorită distribuției diferite pe suprafața și în
profunzimea pielii. Senzațiile tactile se împart în senzații de atingere (contact), senzații de presiune și senzații de gâdilare (prurit). Din perspectivă cognitivă, senzațiile tactile permit perceperea și evaluarea
proprietăților considerate primare, contribuind la formarea conștiinței materialității lumii externe și a graniței obiective dintre corpul propriu și restul obiectelor și ființelor cu care interacționăm. Senzațiile
termice reflectă și informează asupra diferenței de temperatură între propriul corp (o constantă biologică) și temperatura mediului ambiant, inclusiv a obiectelor care vin în contact cu diverse zone ale pielii.
Aceste senzații termice îndeplinesc trei roluri distincte: avertizare, comandă-declanșare și feedback, furnizând informații cu privire la efectul termoreglator al răspunsurilor anterioare ale organismului.
Senzațiile algice cutanate (durere) semnalează agresiuni mecanice, termice, chimice sau electrice la nivelul tegumentului. Ele se dezvoltă relativ lent, astfel încât în starea de veghe, aproximativ o secundă este
necesară pentru a activa cortexul (Golu, 2007).

Senzațiile vizuale Văzul este unul dintre cele mai complexe şi mai importante aparate senzoriale cu multiple roluri. Stimulul specific, în raport cu acţiunea căruia se desfăşoarî acest proces, este lumina, ca
segment al spectrului electromagnetic, cuprinsă între lungimile de undă 390 şi 790 milimicroni. Cum foarte puţine corpuri posedă lumină proprie, perceperea lor devine posibilă graţie iluminatului, adică
luminii ce cade pe suprafaţa lor de la alte surse. Având aceeaşi intensitate a luminii, dar corpuri cu coeficienţi de absorbţie şi reflexie diferiţi, vom obţine senzaţii luminoase de intensităţi diferite. Pe lângă
absorbţie şi reflexie, razele luminoase pot fi supuse şi fenomenului refracţiei. După gradul de penetrabilitate de către fasciculul luminos, obiectele se împart în transparente, semitransparente şi opace.
Sensibilitatea vizuală este modalitatea care s-a diferenţiat şi specializat în detecţia, recepţia şi prelucrarea (procesarea) semnalelor luminoase. Văzul este considerat ca având cea mai ridicată capacitate
discriminativă, în registrul intensităţilor medii: pragului absolut inferior (adica determinarea nivelului maxim al sensibilităţii vizuale) se efectuează în condiţii de întuneric şi după aproximativ o jumătate de oră
de adaptare la întuneric); pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a stimulului luminos, care continuă încă să producă o senzaţie specifică (de lumină); depăşirea acestor limite se transformă în
stimulare nocivă (senzaţie de orbire şi de durere). Legile psihofiziologice cele mai importante care acţionează în sfera sensibilităţii vizuale sunt: legea adaptării, are două aspecte antagonice în funcție de
sensibilitate: adaptarea la lumină scade sensibilitatea în timp, iar adaptarea la întuneric crește sensibilitatea. Această adaptare produce un fenomen paradoxal în percepție: în întuneric, cu o sensibilitate maximă,
vederea noastră nu distinge aproape nimic; în lumină, cu o sensibilitate minimă, putem distinge forme și culori într-o anumită măsură; legea contrastului e aplică atât la intensitățile stimulului luminos, cât și la
culori și mărimi ale formelor. Cel mai accentuat contrast apare în trecerea bruscă de la lumină la întuneric sau de la întuneric la lumină zilei; legea sensibilizării este rezultatul pozitiv al stimulării altui
analizator, cu cea mai puternică influență în excitarea analizatorului tactil prin rece și a celui auditiv prin sunete de frecvență medie și intensitate submedie. De exemplu, spălarea feței cu apă rece crește
sensibilitatea vizuală. Cele mai importante componente ale structurii analizatorului vizual pentru experimentele de laborator in domeniul sensibilitatii vizuale sunt: Retina reprezintă porţiunea posterioară a
învelişului intern al ochiului. Ea este veriga sensibilă, receptoare alcătuită din 10 straturi; conurile (circa 6,5 mil.) se caracterizează printr-o sensibilitate mai redusă, activarea lor reclamând acţiunea unei lumini
mai puternice; bastonaşele (125 mil.) sunt distribuite cu precădere în zonele laterale ale retinei; ele sunt mult mai sensibile decât conurile, reacţionând la intensităţi foarte slabe ale luminii; veriga intermediară
sau unda de excitaţie purtătoare a informaţiei vizuale; veriga centrală alcătuită din două categorii de zone (zone-nucleu şi zone de asociaţie); veriga conexiunii inverse asigură autoreglarea funcţională a
analizatorului în raport cu caracteristicile stimulilor luminoşi. Proprietățile senzațiilor vizuale: intensitatea este conştientizată în forma unei scale delimitată de punctele foarte slab – foarte puternic; senzaţia de
durată a stimulului luminos presupune capacitatea analizatorului vizual de a contabiliza şi evalua timpul; senzaţia de strălucire reflectă gradul de concentrare sau difuzie (rarefiere) a fasciculului luminos;
senzațiile de culoare sunt rezultatul acțiunii asupra analizatorului vizual a unui fascicul luminos parţial sau filtrat (Golu, 2007), (Aniței, 2010).Câteva din efectele psihofiziologic al culorilor: roşu – vivacitate;
portocaliu – optimism, galben – intimitate, verde – relaxare, albastru – seriozitate,, violet – optimism-nostalgie, negru – compasiune, alb – puritate.

Senzațiil auditiv Caracteristicile stimulilor acustici: Frecvența. În medie, auzul uman percepe registrul acustic cuprins între 16 (18) c/s (cicli/sec) şi 18.000 (20.000) c/s. Sub 16 c/s se situează registrul
infrasunetelor, iar peste 20.000 c/s – registrul ultrasunetelor; Amplitudinea este dată de distanţa dintre vârful unei oscilaţii şi linia de repaus (undă). Unitatea de măsură a intensităţii sunetelor este de tip
logaritmic şi se numeşte decibel (dB); Timbrul. Peste frecvenţa de bază se adaugă un număr mai mare sau mai mic de frecvenţe suplimentare (mai înalte), care conferă sunetului respectiv o trăsătură specială –
timbrul. Dacă vibraţiile suplimentare nu depăşesc un anumit nivel ca număr şi tărie, sunetul rezultat poate fi încă denumit „simplu”. Un sunet se consideră încă „pur” dacă sunetele suplimentare nu absorb mai
mult de 10% din energia acustică. Sunetele în care nu poate fi diferenţiat tonul de bază sunt denumite zgomote. Intensitatea este o proprietate fizică obligatorie pentru ca sunetul să poată fi auzit. Pragul absolut
inferior este intensitatea minimă a tonului standard cu frecvenţa (F) de 1.000 c/s, necesară pentru a provoca o senzaţie. Pragul absolut superior exprimă intensitatea maximă a sunetului care continuă să
provoace încă o senzaţie de tărie specifică (suportabilă). În medie, valoarea lui este aproximată la 140 dB. Depăşirea acestei valori duce la înlocuirea senzaţiei specifice cu senzaţia de durere timpanică. Pragul
diferenţial pentru intensitate exprimă câtimea ce trebuie adăugată la intensitatea sunetului iniţial pentru a determina o creştere abia conştientizabilă a senzaţiei de tărie, fiind aproximată la valoarea 1/10
dB. Pragul diferențial pentru intensitate reprezintă cantitatea de intensitate sonoră care trebuie adăugată la nivelul sonor inițial pentru a provoca o creștere abia conștientizabilă a senzației de tărie. Acest prag
este aproximat la valoarea de 1/10 dB. Frecvenţa este proprietatea fundamentală sub a cărei acţiune s-a produs diferenţierea şi specializarea analizatorului auditiv. Forma, în cazul sunetelor simple sau pure, pe
lângă înălţime, în plan subiectiv se generează o calitate nouă, denumită cromaticitate tonală. Se consideră că aceasta acţionează ca factor facilitator în diferenţierea înălţimii tonurilor muzicale, prin fixarea
poziţiei tonului respectiv în interiorul unei octave. Efectele psihofiziologice ale acţiunii sunetelor se împart n trei grupe: vegetative (modificări ale pulsului, ale sistemului respirator); bioelectrice (modificări
ale tonusului muscular, variaţii ale rezistenţei electrice a pielii, modificări ale ritmurilor bioelectrice ale creierului); psihice (variaţii ale ritmului de desfăşurare a proceselor mentale, ale nivelului de
concentrare, reacţii şi trăiri emoţionale) (Golu, 2007), (Aniței, 2010).

Senzațiile olfactive Pentru a excita receptorii olfactivi este necesar actul inspirării sau inhalării aerului încărcat cu moleculele substanţei-stimul. De regulă, senzaţiile olfactive se însoţesc şi de senzaţii de fond
aparţinând sensibilităţii cutanate. În termenii teoriei concentraţiei moleculare, se apreciază că mirosul este de 10.000 de ori mai sensibil decât gustul. Una din proprietățile olfactive este adaptarea. Sensibilitatea
olfactivă face parte din categoria modalităţilor rapid şi puternic adaptabile. Ne adaptăm rapid la mirosurile ambientale, chiar şi cu unele neplăcute sau repulsive. După câteva minute de stimulare olfactivă
continuă, intensitatea senzației olfactive scade cu 30-40% din valoarea inițială. Factori care influențează sensibilitatea olfactivă: dominanta cerebrala-nazala; diferențele de gen; relația mama-copil;
specificitatea mirosului personal; vârsta; flămânzirea; bolile sistemului nervos; afecțiunile respiratorii și afecțiunile nazale; factori fizici (Golu, 2007), (Aniței, 2010).

Senzațiile gustative După efectul lor asupra receptorilor gustativi, substanţele se împart în două categorii: sipide, a căror acţiune determină apariţia unor senzaţii gustative specifice, şi insipide, a căror acţiune
nu determină asemenea senzaţii. De-a lungul timpului au fost propuse mai multe variante de evaluare a diverselor tipuri de gusturi, dar cea in final acceptata este cea a lui Kiesov (1896) privind patru gusturi de
baza: dulce, amar, sărat și acru. Dinamica sensibilității gustative depinde de: pragurile absolute; pragurile diferenţiale; adaptarea; sensibilizarea; contrastul. Factori ce influențează modificări ale sensibilității
gustative: temperatura mediului ambiant (sensibilitatea la anumite substanțe dulci poate crește odată cu creșterea temperaturii acestora, dar începe să scadă imediat ce temperatura depășește limita de
370 Celsius. La 500 Celsius, senzația de dulce dispare complet. Pentru sărat, temperatura optimă este mai scăzută (18 0 Celsius), iar substanțele amare ating efectul maxim la temperatura de aproximativ
100 Celsius. La 00 Celsius, toate senzațiile gustative se diminuează semnificativ sau dispar în totalitate); lumina; senzaţia de foame (în lipsa satisfacerii nevoii alimentare, diminuarea senzației de foame
determină schimbări în sensibilitatea gustativă: scade reacția la dulce și sărat, iar sensibilitatea la amar crește, generând o senzație amară persistentă. Se observă o intensificare a sensibilității la alimentele
esențiale pentru organism. În contrast, consumul de substanțe saturate sau asociate cu o percepție negativă induce o respingere și diminuare a sensibilității inițiale); modificările care au loc în compoziţia
chimică a sângelui; învăţarea (este un factor subiectiv ce poate influența dinamica sensibilității gustative); diferite maladii ale organismului (dinamica sensibilităţii gustative devine un barometru fidel al stării
funcţionale generale a organismului, o componentă importantă în mecanismele homeostaziei psihofiziologice) (Golu, 2007), (Aniței, 2010).
Senzațiile vestibulare (de echilibru) Acţiunea permanentă a forţei gravitaţionale a impus necesitatea pentru organismele animale a dezvoltării unor mecanisme de stabilire şi menţinere a unui centru de
greutate şi, respectiv, a unui echilibru static şi dinamic al corpului. Aceste senzații trebuie considerată o formă specifică de reglare a poziţiilor şi traiectoriilor comportamentului locomotor în câmpul
gravitaţional. Ca modalităţi de stimulare a receptorilor pot fi considerate mişcările de poziţie, de relaţie şi rectilinii (în plan orizontal: înainte-înapoi sau în plan vertical: sus-jos) (Golu, 2007).

Senzațiile proprioceptiv-kinestezice Aceste procese implică controlul și reglarea continuă a pozițiilor membrelor și trunchiului, precum și a mișcărilor. În contrast cu alte modalități, sensibilitatea
proprioceptiv-kinestezică prezintă o adaptabilitate redusă, senzația păstrându-și intensitatea indiferent de durata stimulului. Recepția proprioceptiv-kinestezică reprezintă o componentă esențială în organizarea
și reglarea schemelor logice corporale, având un rol crucial în exprimarea și finalizarea actelor comportamentale. Informația proprioceptiv-kinestezică contribuie semnificativ la elaborarea schemelor mentale
de orientare în spațiu. Palma și pasul constituie instrumente primare și fundamentale în măsurarea lungimilor și distanțelor, contribuind la formarea reprezentărilor și noțiunilor cu conținut metric (Golu, 2007).

Senzațiile organice interoceptiq În contextul teoriei condiționării, activitatea nervoasă inferioară, responsabilă de reglarea și menținerea echilibrului mediului intern, își are originea în semnalele senzoriale
transmise către centrii integrării reflexe de către receptori situați la nivelul viscerelor. Au fost identificate următoarele sensibilității organice: sensibilitatea la atingere și presiune (visceroestezia); sensibilitatea
termică, exprimată prin reacții la rece și la căldură; sensibilitatea chimică (chemorecepția), manifestată prin reacții reflexe la acțiunea diferitelor substanțe chimice; sensibilitatea algică, răspuns la acțiunea
stimulilor nocivi, cum ar fi înțepături sau comprimări puternice. Principalele tipuri de senzații organice sunt: senzația de foame; senzația de sete; senzația de descărcare (urinare și defecație); senzația de
oboseală; senzația de somn (Golu, 2007).

8. Percepțiile – prima parte . Aspecte generale . În primă instanță percepțiile au fost înțelese ca fiind suma senzațiilor (asociaționiști). Ulterior gestaltiști au modificat acest model interpunând
interpretarea senzațiilor sau chiar condiționarea/anterioritatea percepției mergând chiar spre apercepție. Din perspectiva modelului asociaționist, percepția este considerată o extensie liniară a senzației, fără a
avea o calitate distinctă, fiind percepută ca o sumă de senzații formate în urma acțiunii mecanice a legilor asociației. Prin urmare, percepția nu ar aduce cu sine trăsături noi care să nu se regăsească la nivelul
senzațiilor individuale care o compun, nici nu ar urma legi interne proprii. În contextul gestaltismului, în care observațiile experimentale au adus la lumină fapte neexplicabile prin intermediul acestui model,
W. Wundt și Ed. Titchner au fost nevoiți să introducă concepte noi. Wundt a adus în discuție principiul sintezei creative, bazat pe apercepție și pe legile asimilației și dezasimilației, în timp ce Titchner a
introdus ideea ierarhizării conform criteriului principal-secundar (relația nucleu-context). Aceste concepte ar completa legile asociației și ar conferi modelului asociaționist un grad mai înalt de generalitate.
Școala asociaționistă, cu pretenția sa de a analiza și înțelege orice entitate prin procedeul reducției atomare, este contrazisă de ideea emergenței. Aceasta susține că o entitate nu poate fi adecvat surprinsă și
analizată prin descompunerea în elemente individuale, ci mai degrabă trebuie înțeleasă prin raportarea la principiul emergenței, care implică recunoașterea ireductibilității caracteristicilor calitative ale
întregului la suma proprietăților componentelor (Aniței, 2010).

Definiri Percepția reprezintă un stadiu primordial în care gestaltul, în sensul său de formă organizată sau integrală, se realizează și se manifestă. În prezent, definiția percepției se construiește pe baza fie a
teoriei reflectării, fie a teoriei informației. În lucrările de specialitate autohtone se conturează predominant o perspectivă și interpretare reflectorială. Astfel, percepția este descrisă ca o reflectare subiectivă
nemijlocită, sub forma unei imagini, a obiectelor și fenomenelor externe care acționează asupra noastră prin ansamblul trăsăturilor și componentelor lor. Din perspectiva teoriei informației, percepția este
definită ca un proces de comunicare directă între subiect și lumea externă, mediat de operații și transformări logico-gramaticale, de ordin sintactic, semantic și pragmatic. Se bazează pe punerea în relație de
designare-reprezentare a elementelor alfabetului bioelectric al creierului cu stările (însușirile) sursei externe (stimulului). Conceptul de imagine a fost conceput pornind de la percepția vizuală și tactilă și este
asociat cu spațialitatea, conturul și forma, ceea ce a condus la tendința de a o considera adesea sinonimă cu fotografia sau copia. Indiferent de perspectiva abordată, fie din teoria reflectării, fie din cea a
informației, percepția revelează două aspecte distincte - latura procesuală, dinamică, și latura rezultativă, produsul final. În condiții normale, la un adult, percepția pare a fi un proces instantaneu și automat,
desfășurându-se într-un interval de timp scurt, cuprins între 0,5 și 1,5-2 secunde. Totuși, această desfășurare procesuală devine evidentă și ușor conștientizabilă în cazul sarcinilor perceptuale mai complexe și
dificile, timpul necesar pentru obținerea produsului final (modelului informațional) putând ajunge la câteva zeci de minute (Zlate, 2009), (Aniței, 2010). Percepția se definește ca proces psihic de prelucrare și
interpretare a informației senzoriale sub forma unei imagini cu sens pentru subiect (Aniței, 2010). Percepția reprezintă o etapă superioară a cunoașterii senzoriale. În lucrarea Omul neuronal, Jean Pierre
Changeux menționează termenul de senzație pentru a descrie rezultatul imediat al activității receptorilor senzoriali și utilizează termenul de percepție pentru a desemna faza finală, care, în cazul unui subiect
alert și atent, implică recunoașterea și identificarea obiectelor. El evidențiază că distincția între senzație și percepție devine evidentă în contextul analizei imaginilor duble. Un exemplu notoriu de imagine
dublă este cel în care subiectul percepe fie două profiluri, fie o cupă. Deși senzația vizuală de la ochi la creier rămâne similară și unitară, aceasta dă naștere la două percepții distincte și ireductibile una față de
cealaltă, fiecare cu un sens diferit (Zlate, 2009). După opinia lui L. S. Rubinstein, trecerea de la senzaţie la percepţie se realizează pe măsură ce impresiile senzoriale sau senzaţiile încep să funcţioneze nu
numai în calitate de semnale, dar şi ca imagini ale obiectelor (Zlate, 2009).

Accepțiunile percepției
- Ca activitate. Percepția nu este un simplu efect al acțiuniistimulului, ci un rezultat al implicării active a subiectului. Gradul de implicare al subiectului determină fidelitatea percepției;
- Ca deformare a obiectului sau iluzii perceptive;
- Ca expresie a personalității. Percepțiile sunt impregnate de întregul univers al experiențelor și cognițiilor personale. Inteligența, capacitățile emoționale, nevoile, valorile, expectanțele etc., contribuie la
formarea perceptuală (Zlate, 2009).

Teorii ale percepției Gestaltistă. Pentru gestaltiști, percepția reprezintă un proces unitar și autonom, depășind simpla sumă de impresii senzoriale. Aspectul preeminent este forma (Gestalt), în
conformitate cu principiul pregnanței. În această optică, obiectele se impun percepției prin caracteristicile lor distincte de formă și structură (Aniței, 2010). Structuralismul genetic al lui J. Piaget susține că
percepția distorsionează în mod intrinsec prin natura sa. Autorul examinează dezvoltarea perceptivă prin măsurarea evoluției gradului de eroare (inadecvare) între obiectul fizic și cel perceput în funcție de
înaintarea în vârstă. Conform legii centrărilor relative, mecanismele perceptive acționează prin eșantionare de natură probabilistică. Acest tip de procesare, în viziunea autorului, generează efecte de câmp
(centrare perceptivă), responsabile de iluziile perceptive. Efectele de câmp variază cantitativ în funcție de vârstă și de relațiile fizice existente între elementele stimulului pe durata prezentării, însă din
perspectivă calitativă, acestea rămân constante la toate vârstele. Potrivit lui Piaget (1963), percepția este strâns legată de evoluția structurilor inteligenței, evoluând în concordanță cu dezvoltarea acestor
structuri. Piaget preia conceptul de structură de la gestaltism, însă consideră că acestea sunt de natură anatomo-fiziologică, astfel încât, odată cu evoluția structurilor operatorii ale inteligenței, se observă și
dezvoltarea mecanismelor perceptive.
Teoria tranzacționalistă introdusă de Ames în 1952, aduce o perspectivă nouă asupra percepției, privind-o ca rezultat al unui proces de tranzacție sau schimb între organism și mediu. În această abordare,
toate părțile implicate în tranzacție acționează ca participanți activi, dovedindu-și existența doar prin participarea lor activă. Percepția presupune emisia de supoziții, având în vedere tendința noastră de a alege
supoziții verificate în experiența anterioară; semnificația unui obiect este determinată de experiența personală a subiectului, iar această experiență implică un raport anticipativ cu viitorul.
Teoria senzorio-tonică propusă de H. Wemer și S. Wapner în 1965 susține că percepția nu are doar o origine senzorială, deoarece în procesul său intervine și tonusul muscular, asigurând postura și
activitatea motorie. Această teorie subliniază importanța factorilor nonperceptivi în percepție, precum tonusul muscular, postura, kinestezia, senzațiile interne și stările afective.
Teoria stărilor centrale directoare propusă de F.H. Allport în 1955 evidențiază importanța factorilor comportamentali în percepție, cum ar fi trebuințele, valorile, pulsiunile, reacțiile defensive, personalitatea și
experiența subiectului. Teoria psihofizică a lui Gibson (1950, 1987) pune în lumină percepția ca o priză de contact cu mediul, reunind priza de conștiință și comportamentul. Informația este deja organizată în
stimuli, iar rolul percepției este acela de aprehensiune sau rezonanță cu această informație organizată (Aniței, 2010).

Fazele procesului perceptiv Trebuie să recunoaștem că percepția are un caracter fazic. Studiile de laborator au identificat următoarele faze: a) orientarea; b) explorarea; c) detecția; d) discriminarea; e)
identificarea; f) interpretarea. (Golu, 2007).J. Piaget identifică următoarele faze în procesul perceptiv: - Faza de activare perceptivă, în care analizatorii sunt activați, intrând în contact cu obiectul; - Faza de
centrare perceptivă, reprezentând momentul în care subiectul este dominat de particularitățile obiectului;- Faza de decentrare perceptive, caracterizată de momentul în care subiectul dobândește controlul asupra
obiectului și realizează o percepere adecvată (Aniței, 2010).
Cercetările de laborator au identificat următoarele faze în procesul perceptiv: -
Orientarea. Aceasta implică direcționarea și ajustarea aparatului de recepție în raport cu locul și specificul sursei externe de stimulare. Orientarea reprezintă prima reacție la orice stimul exterior și acționează
ca un inhibitor al activității curente, pregătind condițiile psihofiziologice pentru recepția ulterioară a noului stimul;
-Explorarea. Această fază constă într-o succesiune de operații sensorio-motorii care parcurg câmpul stimulator extern, având ca scop stabilirea coordonatelor principale ale stimulului și precizarea schemelor
optime de captare a acțiunii acestuia. Explorarea se desfășoară în două forme (spontan haotică și selectiv-dirijată), în funcție de gradul de dezvoltare și implicare a mecanismelor reglatorii superioare;-
- Detecția. Această fază implică surprinderea existenței stimulului și izolarea acestuia din contextul elementelor de fond. Detecția se finalizează cu răspunsul semnal sau stimul, semnificând recunoașterea
prezenței unui semnal sau a unui obiect. Informația relevantă joacă un rol crucial în această fază;
-Discriminarea. În această fază se realizează o comparație între atributele obiectului și cele ale mediului înconjurător, precum și între atributele obiectului în momentul prezent și cele din momentele anterioare;
- Identificarea. Această fază presupune acordarea unei identități obiectului perceput, prin integrarea informației într-o imagine unitară și semnificativă. Identificarea implică o comparație activă între un model
etalon și obiectul perceput, adesea exprimată verbal;
- Interpretarea. Ultima fază a procesului perceptiv presupune raportarea informației la cerințele activității, la nevoile subiectului și la imperativul situației. Interpretarea poate duce la abandonarea demersului
perceptiv sau la aprofundarea acestuia, în funcție de nivelul de utilitate implicat în momentul respectiv (Golu, 2007).

Rolurile percepție Percepția este un proces psihic ce culminează cu formarea unei imagini primare, complexă și unitare, ce reflectă caracteristicile esențiale ale obiectelor și redă informația senzorială sub
formă de înțeles putând fi astfel exprimată verbal. În cadrul percepției, se realizează o primă interpretare a realității, pornind de la datele senzoriale. Diverse studii au încercat să identifice sarcinile esențiale la
care procesul perceptiv și fazele sale procesuale trebuie să răspundă. În majoritatea acestor cercetări, sunt conturate două roluri semnificative: identificarea obiectelor din mediu (cum ar fi cărți, scaune, cireșe
etc.) în cazul percepției vizuale, și identificarea surselor sonore în percepția auditivă (cum ar fi telefonul, interfonul, radio-ul); localizarea obiectelor, determinarea distanței acestora față de subiect sau față de
alte repere, sau localizarea surselor sonore în cazul percepției auditive (Aniței, 2010).

9. Percepțiile – a doua parte Factorii determinanți ai percepției Factorii care influențează percepția pot fi de două feluri: cele care țin de suportul neurofiziologic al analizatorilor și cele care țin
de aspectele specifice subiectului. În prima categorie se includ:- Calitatea senzorială. Informațiile de la nivelul receptorilor senzoriali comportă calități variabile. De exemplu estimarea distanței poate fi
făcută mai bine de anumiți subiecți decât de alții. La fel și estimarea greutății, vitezei, mărimii, timpului etc.; - Intensitatea stimulului este oferită de semnificația acestuia. Foșnetul frunzelor într-un cadru
natural poate fi mai semnificativ decât semnalul sonor al unei echipe de intervenție; - Durata. Există un optim al expunerii care concordă cu un optim al recepționării și un raport optim perceptiv. Fiecare
stimul necesită o minimă manifestare. În multe cazuri, manifestările foarte scurte creează impresia de manifestare primordială (în raport cu alți stimuli); -- Frecvența. Noutatea stimulului determină o
percepție mai rapidă iar familiaritatea acestuia conduce la procesul de obișnuire și prin urmare analiza tinde să fie automatizată și fără consistența inițială. ! În a doua categorie se includ:- Vârsta, care
influențează dinamica perceptivă. Achizițiile anterioare pot influența percepția în direcția diminuării acesteia; - Diferențele de gen. Afinitatea pentru anumite senzații este dominantă la genuri deși din punct
de vedere al prelucrării perceptive mecanismele cognitive și senzoriale tind să fie mai puțin influențate; - Factori comportamentali. Valorile personale, tipurile de reacții, tensiunile specifice personalității
tind să influențeze percepțiile (Aniței, 2010).

Legile percepției Sunt împărțite în două categorii. Legile gestaltiste și legile generaliste. Din prima categorie fac parte:
- Legea formei optime alături de principiul pregnanței afirmă că atât în realitatea fizică cât și în cea perceptivă, lucrurile tind să se organizeze în structuri armonioase. Percepția este inițial structurată prin
focalizare pe obiect (restul nefiind necesar). Practic ceea ce percepem în mintea noastră poate prima față de ceea ce percepem în realitatea fizică;
- Legea unificării susține că formele perceptibile sunt supuse principiului incluziunii. Formele incomplete sau anumite descompletări tind să fie întregite în procesul perceptiv;
- Legea bunei continuități postulează că atunci când anumite elemente structurate serial sunt bifurcate, creierul va continua să le perceapă ca parte a unității inițiale integratoare;
- Legea proximității (destinului comun) postulează că elementele aflate în vecinătatea câmpului perceptiv tind să fie percepute unitar. În câmpul social al percepțiilor deseori se asociază evenimente fără
legătură între ele doar datorită apropierii ca timp de manifestare de alte evenimente;
- Legea similitudinii. Elementele diferite ca formă însă ordonate pe aceleași coordonate, tind să fie percepute ca fiind ordonate.
Din a doua categorie fac parte:
- Legea selectivității perceptive. Se face distincția între obiect și fondul acestuia. Această decupare a formei de fond se realizează în procesul perceptiv în anumite etape sau în multiple încercări sau pe
modelul cibernetic de încercare-eroare.
- Legea integralității perceptive. Aspectul esențial în procesul perceptiv este reprezentat de surprinderea integralității însușirilor obiectului. Această tendință spre integralitate simplifică procesul
perceptiv. Atunci când o informație senzorială prezintă sub 50% din informațiile necesare construirii unei imagini unitare, percepția poate fi eronată. Atunci când se depășește procentul menționat, legea
integralității funcționează corect și astfel informațiile care lipsesc sunt reconstituite pe un corespondent fidel;
- Legea structuralității perceptive. În cadrul procesului senzorial-perceptiv există puncte de concentrare informațională maximale. De obicei aceste puncte sunt amplasate pe margini, unghiuri, zone
curbe. Aceste elemente se constituie în elemente de identitate. Astfel, ghidarea procesului perceptiv poate fi anticipatorie.
 - Legea constanței perceptive. Exprimă acea capacitate senzorial-perceptivă care-și menține parametrii funcționali indiferent de modificările de fond care apar (schimbarea distanței, formei,
luminozității, culorii etc.). de exemplu, distanța optimă față de obiect de mărime medie este de 25 m. percepția de la înălțime necesită rectificări constante ale obiectelor cunoscute. Imaginea retiniană se
poate obișnui cu anumite tipuri de percepții standardizate;
- Legea proiectivității perceptive. Este o proprietate specifică percepției care poate elabora imaginea obiectului în plan mental și apoi s-o proiecteze asupra acestuia. Astfel putem vedea ceea ce vedem
după prelucrarea imaginii și proiectării acesteia. Condiția esențială a acestei legi este sentimentul propriei corporalități și istoricul perceptual personal (Aniței, 2010)

Formele complexe ale percepției Percepția spațială. Această percepție presupune perceperea mărimii, formei, distanțelor, direcție, profunzimii anumitor obiecte folosite pe post de raportare sau de ancoră.
În percepția spațiului tridimensional intervin instanțe corectoare care ajustează informația senzorială pentru a corespunde anumitor modele cunoscute deja. În percepția volumului un rol deosebit îl prezintă
o serie de indici proprii spațiului perceptiv: luminozitatea, unghiul de incidență al luminii, raportul dintre lumini și umbre, poziția, amplasarea obiectului. Percepția distanței. Pentru a putea localiza un
obiect în spațiu trebuie să estimăm corect distanța la care se află, sau adâncimea. Cu toate că suntem obișnuiți sa percepem adâncimea și pare că nu depunem nici un efort, această capacitate reprezintă o
achiziție importantă a structurii fizice a organului nostru vizual. În percepția distanței din punct de vedere monocular intervin: gradientul de textură, perspectiva liniară, superpoziția, umbra, viteza mișcării,
perspectiva spațială (distanța crescută față de un obiect favorizează accentuarea nuanței albastre datorită vaporilor de apă din atmosferă), mărimea relativă, poziția verticală. În percepția binoculară intervin:
convergența, disparitatea retiniană. Alte tipuri de percepții ar fi percepția mișcării și a vitezei, percepția timpului etc (Aniței, 2010).

Iluziile perceptive Sunt de numeroase forme și pot rezulta din manipularea fondului sau a efectului de câmp, a formei, a culorilor, liniilor, umbrelor, punctelor de reper, punctul de unde sunt vizualizate etc.
Iluziile vizuale gândite de psihologi manipulează, în mod intenționat, indicii care ne ajută în percepție, creând percepții deformate. Ele sunt instructive întrucât ne ajută să înțelegem mai bine procesul
percepției și demonstrează că ceea ce vedem nu este întotdeauna identic cu informația exterioară la care avem acces prin simțuri. Astfel iluziile reușesc să “păcălească” percepția sau să inducă informații
deformate. Cele mai cunoscute iluzii sunt: iluzia lui Ponzo, iluzia verticalei-orizontale, conturul iluzoriu (Kanisza), Zollner, Muller-Lyer, trei drepte paralele, Delboeuf, dungilor, Ebbinghaus, Ehrenstein,
Ponzo, Hening, lOrbison, Wundt, Pppel-Kundt, Poggendorff, Sanders, Ebbinghaus (Aniței, 2010).

10. Reprezentările – prima parte Perspective și definiri Reprezentarea este procesul de elaborare a imaginii unui obiect în condițiile absenței acestuia din câmpul perceptiv, în baza unei experiențe
perceptive anterioare. Conform acestei delimitări, reprezentarea devine un proces secundar, avându-și fundamentul în explorarea datelor perceptive anterioare. Procesul de reprezentare nu este doar o etapă
izolată, ci reprezintă și un rezultat concomitent. În calitate de proces, reprezentarea se ocupă de sistematizarea experienței perceptive anterioare, realizând o organizare, o restructurare și o schematizare,
generând astfel o imagine mentală secundar. . Produsul acestui proces constă în această imagine mentală, care la rândul ei se remarcă prin caracteristici specifice: este concret-intuitivă, schematică și
figurativă. Astfel, relația dintre procesul și produsul reprezentării aduce în prim-plan o perspectivă complexă asupra modului în care mintea umană ordonează și structurează informația prealabil
percepută (Aniței, 2010). Activitatea umană nu ar putea fi desfășurată în absența capacității de a se distanța de concret, de prezent, și de momentul actual. Individul depinde de abilitatea sa de a opera mental cu
obiectele chiar și atunci când acestea nu sunt prezente fizic. . Procesul psihic care permite acțiunea mentală asupra unui obiect inexistent, cu
condiția ca acest obiect să fi interacționat în trecut cu organele noastre de simț, poartă denumirea de reprezentare (Zlate, 2009). Conceptul de reprezentare este folosit pentru a descrie două realități psihice
distincte - una legată de produs și cealaltă legată de proces. În primul caz, reprezentarea este definită ca imaginea sau modelul informațional intern, actualizat, al obiectelor, fenomenelor, evenimentelor sau
situațiilor care au fost percepute anterior, dar care în prezent pot lipsi din câmpul nostru senzorial. Așadar, în contrast cu percepția, care furnizează informații doar despre obiectele și fenomenele reale prezente,
reprezentarea ne oferă aceste informații chiar și în absența obiectului de referință. În cel de-al doilea caz, reprezentarea este considerată procesul de generare și utilizare mentală a imaginilor unor obiecte în
absența lor. Atât reprezentarea ca produs, cât și reprezentarea ca proces, au surse comune: memoria de lungă durată și imaginația.
Memoria este responsabilă pentru stocarea, păstrarea și reactualizarea informației inițial structurate în imaginile perceptive. Prin urmare, chiar înainte de a se dezvolta imaginația, reprezentarea devine posibilă
datorită fixării mai mult sau mai puțin fidele și durabile a conținutului informațional furnizat de percepție (Golu, 2007). Trecerea de la percepție la reprezentare se realizarea în urma unei contemplări de minim
20 de secunde. Procesul percepției utilizează intens procesul imageriei. În cadrul continuului imageriei, o poziție aparte este ocupată de imaginile eidetice, reprezentând apariții de scurtă durată a percepției în
absența obiectului (Golu, 2007). În acest cadru viața psihică este înțeleasă ca un caleidoscop de imagini. În primele stadii ale psihologiei, Ebbinghaus a evidențiat caracterul palid și acorporal al reprezentării,
în timp ce introspecționismul a încercat să demonstreze existența gândirii fără imagini. Gestaltismul a subliniat consistența și continuitatea imaginilor datorită priorității întregului și relațiilor spațio-temporale.
Wertheimer a sugerat că imaginea secundară rezultă din reactualizarea gestaltului, implicând o restructurare a imaginii după o nouă ierarhizare (Aniței, 2010). Teoria acțiunilor mintale evidențiază legătura
dintre reprezentări și acțiuni mintale transferate la nivelul microcontracțiilor musculare sau ideomotricitate și rolul mișcărilor oculare în elaborarea reprezentărilor vizuale. H. Wallon adaugă perspectiva
imitației și a acțiunilor imitative interiorizate în geneza reprezentărilor. . Structuralismul genetic (Piaget) interpretează reprezentarea ca un substitut al
imaginii perceptive, un simbol care înlocuiește sau simbolizează alte obiecte și acțiuni. Piaget consideră reprezentarea ca o reconstituire activă a experienței perceptive. Perspectivele cognitive și
neuropsihologice aduc argumente experimentale privind mecanismele reprezentării și legătura acesteia cu percepția. Imagistica mentală și percepția sunt mediate de aceeași zonă cerebrală. Studii asupra
traumatismelor cerebrale arată omisiuni vizuale în partea stângă a câmpului perceptiv, afectând și elaborarea imaginilor mentale (Aniței, 2010). O perspectivă inovatoare asupra reprezentării este adusă în
prim-plan de psihologia cognitivă. Conform ipotezei cognitiviste, formulată în 1956 de către un grup de cercetători în domeniul inteligenței artificiale (Simon, Chomsky, Minsky și McCarthy), reprezentarea
este intrinsec legată de inteligență și poate fi înțeleasă ca un proces de prelucrare și manipulare a simbolurilor. În acest context, simbolul se referă la un element sau un ansamblu de elemente care reprezintă în
mod corespunzător altceva. Conștientizarea relației de corespondență conferă atât procesului cât și produsului reprezentării o asociere semnificativă cu intenționalitatea. Un comportament este considerat
inteligent atunci când implică o reprezentare internă coerentă a lumii externe într-un mod specific. Cu cât reprezentarea internă a situației externe este mai fidelă, cu atât comportamentul subiectului devine mai
adecvat, cu toate celelalte condiții fiind egale (Golu, 2007).

Formarea reprezentărilor Procesul de geneză a reprezentărilor derivă din activitatea cognitivă cotidiană a oamenilor, depășind simpla evocare a imaginilor din memorie. Reprezentarea se conturează prin
intermediul unui proces complex ce implică acumulare, sistematizare, condensare, structurare și restructurare a experienței perceptive. Se observă că mecanismele genezei reprezentării sunt puternic influențate
de particularitățile socio-culturale specifice unei anumite populații și spațiu geografic. De exemplu, atunci când persoanelor din zona de influență a culturii europene sau nord-americane li se cere să-și
reprezinte un obiect (casă, cabană, munte, oraș etc.), se constată similitudini notabile. Aceste similitudini sunt explicabile prin utilizarea prototipurilor în procesul de gândire și reprezentare (Aniței, 2010).
Jean Piaget a investigat geneza reprezentării în dezvoltarea ontogenetică, evidențiind că aceasta apare la copii spre sfârșitul primului an de viață, odată cu sistematizarea experienței perceptive. În primele luni,
experiențele perceptive ale copilului sunt repetitive, iar obiectele pierdute din câmpul perceptiv dispar fără a mai fi solicitate. Cu evoluția și sistematizarea experienței, se formează treptat un invariant perceptiv
al obiectelor, incluzând aspecte precum formă, volum, greutate, și culoare. Momentul cheie al dezvoltării intelectuale este denumit de Piaget “conservarea obiectului permanent”, permițând copilului să
opereze mental cu imaginea obiectelor indiferent de particularitățile concret-intuitive. Dezvoltarea capacității de conservare a permanenței obiectului marchează o schimbare esențială în comportamentul
copilului, care acum caută, solicită sau se deplasează pentru a recupera obiectele dispărute din câmpul perceptiv. Această capacitate se realizează prin schema reversibilității. În stadiul inteligenței senzorio-
motorii (0-2.5 ani), apare funcția simbolic-reprezentativă, în care imagini mintale devin substituți pentru obiecte, iar cuvintele devin substituți atât pentru obiecte, cât și pentru imaginile acestora. Esența
inteligenței constă în capacitatea de a opera mental cu acești substituți, de a intui transformări, de a realiza reversibilitatea. Extinderea reprezentărilor are loc în stadiul inteligenței preoperaționale (2.5-7 ani),
iar jocul simbolic permite copilului să substituie realitatea cu ajutorul imaginilor și să opereze asupra lor cu autonomie crescândă. În final, reprezentările se integrează natural în activitatea cognitivă, fiind
solicitate continuu în elaborarea unor imagini tot mai schematice și abstracte (Aniței, 2010). Trecerea la gândirea logico-formală (de la 11-12 ani) devine posibilă după ce sunt elaborate și consolidate schemele
reprezentaționale şi sistemul operațiilor concrete (Golu, 2007). Prin intermediul reprezentării putem realiza proiecte şi pattern-uri comportamental-acţionale compleze
precum reprezentarea modului de deplasare de acasă la facultate, un joc de calculator, modul de explorare a unu device nou etc. Astfel reprezentarea devine ireductibilă la percepţie (Golu, 2007).

11. Reprezentările – a doua parte Mecanismele reprezentării Reprezentarea este un proces complex care se situează între prelucrarea senzorială directă și cea cognitiv-intelectuală. La baza
reprezentării stau mecanismele perceptive, mnezice, cognitive, verbale, imagistice și reglatorii. Mecanismele perceptive evidențiază importanța experienței perceptive în reprezentare. Informația analizatorilor
se integrează într-o imagine unitară, având atribute de integralitate. Această informație senzorială condiționează percepții specifice (vizuale, auditive sau kinestezice), reprezentând sursa primară și criteriul de
clasificare al acestora. Formele complexe ale percepțiilor conduc la reprezentări spațiale, tridimensionale sau ale timpului și mișcării. Mecanismele cognitive sugerează implicațiile procesării cognitive de
tip descendent, indirect. Reprezentarea nu este o reproducere fidelă, ci o imagine conceptualizată. Mecanismele mnezice subliniază rolul memoriei ca substrat neurofiziologic. Este important de subliniat că
reprezentarea nu trebuie confundată cu o simplă replicare a conținutului memoriei. Memoria servește doar ca suport al reprezentării, fără a fi esența acesteia. Caracteristică definitorie pentru memoria este
abilitatea sa de a reproduce cu fidelitate informația stocată. Astfel procesele mnezice sunt validate. În contrast, reprezentarea se distinge prin actualizarea sa într-un mod intuitiv, figurativ și schematic. Acest
proces selectiv redă doar trăsăturile cele mai semnificative și relevante, omițând detaliile nesemnificative și irelevante. Putem afirma că validarea reprezentării derivă tocmai din nivelul său înalt de
schematizare și generalizare. Mecanismele verbale evidențiază importanța cuvântului în procesele cognitive. Cuvântul acționează ca un integrator verbal, conectând însușirile unui obiect cu denumirea acestuia
și activând acele însușiri în planul mental. Cuvântul se substituie atât obiectului cât și imaginii acestuia, devenind un intermediar pentru reprezentările mentale. Rolul cuvântului nu se limitează doar la
integrare, ci include și o funcție reglatoare. Prin activarea sa, cuvântul poate influența, susține, coordona și ghida procesul de reprezentare mentală. Astfel, cuvântul nu doar reflectă realitatea, ci devine un
factor activ în modelarea și orientarea proceselor cognitive. Mecanismele imaginației devin evidente doar după ce procesul de reprezentare s-a maturizat și s-a integrat în activitatea intelectuală. În perspectivă
ontogenetică, reprezentarea reprezintă nu doar un suport esențial, ci și un mecanism fundamental pentru stimularea imaginației. Diversitatea reprezentărilor și dinamica acestora contribuie semnificativ la
evoluția și manifestarea imaginației. În contextul activității intelectuale, reprezentările se confruntă adesea cu provocarea de a reda structuri informaționale mult mai complexe și dinamice decât cele furnizate
de percepție. Aceste procese și manifestări, caracterizate prin dinamism și autonomie mentală, devin posibile datorită implicării mecanismelor imaginației. Cu alte cuvinte, există reprezentări care nu derivă
direct din experiența perceptivă, ci sunt rezultatul unor construcții și reconstrucții cognitive și imagistice. Rezultatele procesului imaginației devin adesea obiect și conținut al reprezentării. De exemplu, visele
sau alte construcții imagistice rezultate din reverie sau imaginație reproductivă sunt aduse la viață și supuse unei prelucrări ulterioare prin intermediul procesului de reprezentare.
Mecanismele reglatorii evidențiază în mod optim autonomia procesului psihic al reprezentării. Inițierea și menținerea reprezentării pot fi influențate de nevoi, motive, stări de necesitate, interese și preocupări
ale individului, precum și de cerințele impuse de activitate. Toate aceste mecanisme reglatorii au capacitatea de a declanșa și susține dinamica elaborării imaginilor mentale (Aniței, 2010).

Calitățile reprezentări Integralitatea imaginii în reprezentare își găsește sursa în integralitatea imaginii perceptive. Conform școlii gestaltiste, există o predispoziție către integrare în relațiile perceptive
dintre individ și lume.. Contrar ideilor gestaltiste, J. Piaget a demonstrat că reprezentările nu au un caracter înnăscut, ci sunt dobândite și se dezvoltă în contextul evoluției structurilor operatorii ale intelectului.
Integralitatea imaginii mentale ne sugerează că reprezentăm obiecte și lucruri într-un mod unitar și integrat. Figurativitatea imaginii izvorăște din cea percepțională, strâns legată de structuralitatea acesteia.
Construcția imaginii perceptive are loc prin operarea asupra elementelor de contur și structură. Fiecare obiect își dobândește o identitate specifică prin modul în care particularitățile sale se organizează pe
elementele de configurație. Se manifestă o tendință de a reține cu prioritate informațiile asociate cu identitatea obiectului. Prin intermediul unui proces de codificare, se selectează și rețin elemente structurale și
figurative ale obiectului. Astfel, în sfera mentală, se atinge un nivel înalt de schematizare sub forma unui simbol figurativ. Un exemplu relevant sunt formele geometrice care, prin câteva trăsături, reprezintă
întregi categorii de obiecte, precum arbori, acoperișuri, piramide etc. Operativitatea imaginilor mintale, expresie a proceselor cognitive ascendente, revelează dinamism și asociativitate. Aceste reprezentări se
integrează în lanțuri ideative și asociative, conferind eficiență și constructivism mental. Procesul de operativitate al imaginilor mintale se dezvoltă gradual, strâns legat de inteligența cognitivă. Un exemplu
ilustrativ este rotirea imaginilor mintale, unde nivelul de operativitate este corelat cu viteza reală de rotire în plan perceptiv. Caracterul panoramic al imaginii mintale evidențiază absența fundalului, redând
obiectul în toate fațetele simultan. Acest atribut ilustrează evoluția reprezentării ca aptitudine specializată în diverse domenii, cum ar fi arhitectura, pictura sau scenografia (Aniței, 2010).

Clasificarea reprezentarilor După conținut avem: Reprezentările vizuale evidențiază trăsăturile și calitățile unei imagini mintale, fiind mai puțin nuanțate decât percepțiile corespunzătoare. Acestea sunt
caracterizate de figurativitate, operativitate și un aspect panoramic, angrenându-se puternic în domenii precum pictura, arhitectura, scenografia, desenul și modelarea. De obicei, reprezentările vizuale sunt
bidimensionale, iar cele tridimensionale necesită antrenament și dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligenței; Reprezentările auditive transformă sunetele muzicale, structurile melodice și discursurile
verbale în imagini mentale, reducând succesivitatea la o formă relativă de simultaneitate. Percepția auditivă, cu caracterul său de succesiune, este transpusă în reprezentări prin elemente precum ritm, intonație
și variație de înălțime; Reprezentările kinestezice înfățișează în minte mișcările asociate cu micromișcări specifice în grupurile de mușchi. Astfel, reprezentarea unei acțiuni dinamice generează micromișcări în
mușchii implicați, reflectând situații reale și exprimând încărcătura afectivă a acțiunii. Observăm astfel de micromișcări și la spectatori în timpul evenimentelor sportive. Actele ideomotorii se manifestă și în
vorbirea internă, unde există micromișcări în coardele vocale care reproduc vorbirea reală. Anestezia coardelor vocale poate perturba discursul mental. În sportul de performanță, antrenamentul ideomotor
dezvoltă scheme mentale, antrenând grupurile musculare și facilitând învățarea schemelor de acțiune motorie sau tactice.

După nivelul de generalizare avem Reprezentările individuale se referă la obiecte, situații sau fenomene specifice, oferind o imagine detaliată și vie. Ele sunt adesea bogate în conținut, detaliate și
încărcate emoțional, evidențiind situații semnificative din viața individului. Există și reprezentări mai rare, rezultate din experiențe unice care au avut un impact profund asupra vieții individului, având o
puternică încărcătură afectivă și motivațională. Acestea pot include imagini ale evenimentelor sau situațiilor care au provocat un șoc emoțional semnificativ. Reprezentările generale sintetizează într-o schemă
însușirile comune relevante pentru o întreagă clasă de obiecte sau fenomene. Sunt esențiale în procesul de categorizare, în care gândirea utilizează imagini schematizate pentru a defini diferite categorii de
obiecte. Reprezentările generale reprezintă un aspect crucial în demersul ascendent al gândirii, contribuind la construcția conceptelor empirice.

După nivelul operativității intelectuale Reprezentările reproductive sunt imagini obișnuite ce derivă din experiența perceptivă anterioară și pot fi statice, cinetice sau de transformare. Reprezentările statice
redau obiecte fixe așa cum au fost percepute inițial, fiind primele și cele mai prezente în experiența personală. Reprezentările cinetice redau obiecte în mișcare, dar dificultatea apare din lipsa fondului și a
reperelor mentale, necesitând adesea efort voluntar pentru evocarea acestora. Reprezentările de transformare redau secvențele prin care o structură geometrică le parcurge.
Reprezentările anticipative, fie că sunt cinetice sau de transformare, redau deplasări sau schimbări ce nu au corespondent direct în experiența perceptivă. Aceste reprezentări implică gândirea și imaginația,
fiind caracterizate în mod excelent de procesarea descendentă. Astfel, subiectul poate anticipa mișcări complexe, precum traiectoria unei nave cosmice sau transformări bazate pe modele abstracte, cum ar fi
circulația sanguină sau mișcarea plăcilor tectonice (Aniței, 2010).

12. Cercetarea psihologică Printre cele mai relevante probleme în cadrul cercetărilor psihologice sunt strategiile utilizate și etapele cercetării ceea ce se constituie deseori în designul cercetării.
Strategiile cercetărilor Strategia cercetării genetice implică explorarea originii și evoluției fenomenelor psihice și comportamentale într-o perspectivă dublă: istorico-filogenetică și individual-ontogenetică.
Această abordare este predominantă în domeniul psihologiei copilului, unde unii psihologi, precum Preyer și W. Stern, documentează comportamentele zilnice ale propriilor copii. Strategia cercetării
comparative se concentrează pe surprinderea și evidențierea diferențelor calitative dintre diferitele etape evolutive ale psihicului. Acest lucru se realizează prin compararea psihicului uman cu cel animal, a
psihicului copilului cu cel al adultului și a manifestărilor psihocomportamentale între culturi diferite. Aceasta are o aplicabilitate extinsă, iar un exemplu notoriu este experimentul soților Kellogg din 1933, care
au crescut și educat propriul copil și un pui de cimpanzeu în condiții identice. Strategia cercetării psihopatologice constă în studiul tulburărilor sau devierilor funcțiilor psihice și comportamentale, cu scopul de
a completa și preciza legile generale și particulare ale organizării și manifestării psihicului normal. Școala psihopatologică franceză, cunoscută pentru cercetările lui Charcot la Salpetriere și ale lui Bernheim la
Nancy, se remarcă prin utilizarea acestei strategii. Strategia cercetării longitudinale presupune urmărirea unui individ pe parcursul mai multor etape ale vieții și evoluției sale. Aceste cercetări diacronice
urmăresc evoluția unui individ sau revin la acesta după mai mulți ani. McGraw și Dewey, de exemplu, au observat sistematic comportamentul a 60 de gemeni timp de 2 ani. Strategia cercetării transversale
implică examinarea mai multor indivizi aflați la niveluri diferite de dezvoltare psihică, fiind cercetări sincrone. Aceasta poate include și studii repetate asupra aceluiași obiectiv, cu aceleași metode, dar pe o
populație diferită. De exemplu, Louis Zurcher a repetat tehnica celor 20 de propoziții după 13 ani, pe o altă populație, obținând schimbări spectaculoase în "dominantele" personalității. Strategia cercetării de
teren se bazează pe transpunerea ipotezelor în viața reală și observarea subiecților anonimi în situații aparent naturale, dar în realitate regizate. Acest tip de cercetare a fost adoptat ca urmare a considerării ca
imorale a cercetărilor experimentale bazate pe manipularea subiecților. Ridică întrebări etice și științifice cu privire la dreptul psihologilor de a observa fără știrea subiecților și la valoarea acestor observații.
Strategia cercetării-acțiune combină observarea și experimentarea cu intenția directă de a îmbunătăți comportamentele sau activitățile celor investigați. Aceste scopuri sunt comunicate subiecților, exemplu
fiind un psiholog care urmărește comportamentul didactic al unui profesor și propune modalități de îmbunătățire. Această strategie nu are un scop exclusiv academic, ci și unul practic și optimizator, ridicând și
ea probleme etice cu privire la respectarea promisiunilor și la posibilele repercusiuni negative ale soluțiilor propuse (Zlate, 2015).

Etapele cercetării psihologice Delimitarea domeniului, temei și problemei de cercetare. Aceasta reprezintă etapa inaugurală a oricărei cercetări și influențează într-un mod esențial desfășurarea întregului
ciclu al acesteia (este bine cunoscut din experiența empirică și cotidiană că o problemă formulată corect este pe jumătate rezolvată). Un cercetător deja specializat într-un anumit domeniu va începe direct cu
formularea problemei. În contrast, un începător, cum ar fi un tânăr student pregătindu-și lucrarea de licență, va începe prin a delimita domeniul, apoi tema, și în cele din urmă, va stabili problema de cercetare
care se potrivește propriului nivel de înțelegere și dezvoltare. În acest proces, el trebuie să facă o serie de selecții succesive, orientându-se spre formularea precisă a problemei care va fi investigată.

Informarea și documentarea. Cercetătorul dispune de o varietate extrem de bogată de surse de informare: publicații de specialitate și nu numai care includ documente cu difuzare restrânsă, precum
rapoartele de cercetare, tezele de doctorat, rapoartele tehnice de cercetare, memoriile instituționale, cererile de subvenții, articolele din periodice cu diverse forme, monografiile de specialitate. cărțile științifice;
comunicări, colocvii, simpozioane, conferințe, workshop-uri etc.; internetul

Specificarea obiectivelor și a scopurilor. După finalizarea informării și documentării, urmează definirea obiectivelor cercetării. Acestea pot fi generale, având caracter teoretico-metodologic, sau
aplicative, având caracter ameliorativ. Obiectivele generale includ formularea sau reformularea teoriilor și concepțiilor existente, corectarea explicațiilor din alte cercetări, analiza comparativă a teoriilor sau
soluțiilor, sintetizarea concepțiilor existente și elaborarea unor modele sintetice. Obiectivele aplicative vizează intervenția în realitatea studiată pentru îmbunătățirea funcționalității acesteia, prin programe de
intervenție psihoeducațională, psihoterapeutică sau psihoergonomică, menite să rezolve probleme practice. Obiectivele generale și aplicative servesc drept ghiduri sau principii călăuzitoare pentru întreaga
investigație, justificând cercetarea în scopul avansului cunoașterii științifice sau optimizării acțiunilor umane. Claritatea, exactitatea și relevanța obiectivelor evidențiază angajamentul și amplitudinea
eforturilor cercetătorului, reflectând capacitățile sale inovatoare și previzionale

. Formularea ipotezelor și a variabilelor. Într-o teorie, ipoteza este un enunț care anticipă existența unei entități (ipoteza existențială) sau a unei proprietăți posedate de un obiect (ipoteza de posesiune). De
asemenea, poate anticipa relațiile dintre entități sau fapte. Toate enunțurile dintr-o teorie, inclusiv postulatele, axiomele, legile și teoremele, sunt ipoteze. În cercetare, ipotezele capătă nuanțe concrete,
formulându-se progresiv pe parcursul investigației. În cercetarea științifică, ipotezele generale (prima etapă) sunt stabilite în baza cunoștințelor generale ale cercetătorului și a modelelor teoretice, reprezentând
o tramă de fond pentru reflecția ulterioară. Ipoteza de cercetare, a doua etapă, este formulată precis și enunțată formal, orientând manipulările sau observațiile empirice. Aceasta trebuie să fie operațională,
riguroasă și să ofere fecunditate teoretică, conducând la noi dimensiuni și generalizări teoretice. Verificabilitatea ipotezei este asigurată în etapa ulterioară, ipotezele statistice arătând dacă faptele empirice
confirmă sau infirmă ipotezele de cercetare. Acestea nu doar precizează gradul de validitate al măsurătorilor, ci și evidențiază hazardul asociat evaluărilor. În cercetarea psihologică există o mare varietate de
ipoteze. Ipotezele operează cu variabile, sau în formularea ipotezelor folosim minim o variabilă. Variabilele sunt caracteristici sau trăsături ale persoanelor/aspectelor/fenomenelor cercetate (gen, vârsta,
temperament, nivel IQ etc

.). Definitivarea metodelor, procedeelor și tehnicilor de investigare. În această etapă, cercetătorul se confruntă cu două situații distinctive: una în care metodele de cercetare sunt deja elaborate și disponibile, iar
cealaltă presupune dezvoltarea unor metode noi. În primul scenariu, cercetătorul selectează metodele de investigație în funcție de concepția general-teoretică adoptată și de obiectivele cercetării. Alegerea nu
este aleatorie ci se bazează pe criterii specifice. Un criteriu important este compatibilitatea metodelor cu ipotezele cercetării. În al doilea caz, în care se dezvoltă noi metode de investigație, cercetătorul se
confruntă cu diverse probleme, variind în funcție de specificul instrumentului creat. Adaptarea și etalonarea probelor de investigație sunt operațiuni esențiale, mai ales în metodele psihometrice, pentru a
asigura relevanța și eficiența acestora în contextul socio-cultural al populației studiate.

Alegerea și descrierea domeniului de aplicare a metodelor. În această etapă, cercetătorul trebuie să decidă cine vor fi subiecții asupra cărora se vor aplica metodele și instrumentele de cercetare stabilite
anterior. Ce caracteristici trebuie să dețină aceștia și de unde vor fi recrutați? Aceste întrebări sunt esențiale în această fază. Natura problemei studiate influențează alegerea caracteristicilor individuale ale
subiecților și identificarea celor la care aceste caracteristici vor produce variabilele dependente anticipate. De exemplu, cercetătorul care investighează proprietățile percepției vizuale nu va selecta ca subiecți
persoanele nevăzătoare. În cazul unei abordări evolutiv-comparative privind capacitatea de achiziționare a unor noi modalități de reacționare, cercetătorul va include reprezentanți nu doar dintr-o specie umană,
ci și din alte specii. Când se dorește evaluarea gradului de generalizare a unei conduite, se vor alege subiecți de diferite vârste și sexe. Prin urmare, natura problemei studiate sugerează implicit alegerea
subiecților și a mediului (spațiului) de recrutare.Aplicarea metodelor și recoltarea datelor. Scopul acestei etape este măsurarea variabilelor și testarea ipotezelor formulate, calitatea și finalitatea cercetării
depinzând în mare măsură de modul în care aceasta este realizată. În psihologie, metodele sunt aplicate de cercetători specializați, rar de către subiecți. Relația cercetător-subiect este o relație psihosocială
interpersonală, cu implicații asupra fenomenelor și efectelor psihosociale. Factori precum personalitatea cercetătorului, natura relației cu subiectul și numărul cercetătorilor devin relevanți în cercetarea
psihologică. De exemplu, în anchetele pe bază de chestionar, persoanele diferite aplică acest chestionar, iar rezultatele pot reflecta trăsăturile de personalitate ale aplicatorului, nu neapărat convingerile reale ale
subiectului

. În experimentele pretest-posttest, personalitatea cercetătorului poate influența rezultatele, iar comportamentul său în timpul instructajului verbal poate modifica conduitele și performanțele subiecților. Aceste
aspecte evidențiază importanța gestionării efectelor psihosociale și a modalităților de preîntâmpinare a acestora în cercetarea psihologică. Locul de aplicare a metodelor și testelor influențează calitatea
cercetării. Laboratorul oferă control sporit asupra variabilelor și minimizează intervenția factorilor perturbatori, dar poate crea un grad crescut de artificialism. În schimb, terenul sau condițiile naturale permit
manifestarea reală a comportamentelor subiecților, dar oferă mai puțin control. Această distincție impune utilizarea metodologiilor coercitive în laborator și a metodologiilor noncoercitive în teren.

Prelucrarea datelor recoltate. După aplicarea diverselor metode și strategii de cercetare, cercetătorul adună o mulțime de informații, care trebuie apoi analizate, interpretate și generalizate pentru a dobândi sens
și a se transforma în concluzii. Analiza vizează confirmarea sau infirmarea ipotezelor prin fapte, evidențiind modul în care orice aspect al datelor ajustează sau completează primele concluzii legate de ipoteze.
Interpretarea presupune integrarea faptelor analizate, coordonarea datelor pentru a genera noi ipoteze sau pentru a deschide noi direcții de cercetare. Astfel, în timp ce analiza se concentrează pe stabilirea
faptelor, interpretarea constă în explicarea lor.

Formularea concluziilor. După analiza și interpretarea datelor colectate și stabilirea semnificației acestora în contextul problemei abordate și, în special, a ipotezelor elaborate, se procedează
la formularea concluziilor pentru întreaga cercetare. Concluziile sunt exprimări sintetice care cuprind sau rezumă esența rezultatelor obținute în studiu. Acestea pot avea un caracter mai general sau mai
specific, în funcție de gradul de generalitate sau specificitate al obiectivelor și ipotezelor inițiale. După validare, concluziile pot fi generalizate sau extinse asupra întregii populații.

Comunicarea sau publicarea rezultatelor și a concluziilor cercetării. De obicei, cercetarea nu are un scop în sine, ci este realizată pentru a fi cunoscută de alții. Comunicarea și difuzarea
rezultatelor și concluziilor se realizează prin două mijloace semnificative: transmiterea informațiilor prin rezumate prezentate la manifestări științifice și publicarea lucrărilor sub diverse forme, precum articole
în periodice științifice, monografii sau cărți. Fiecare modalitate implică cerințe și constrângeri specifice; de exemplu, un articol empiric trebuie structurat cu titlu, numele autorului (autorilor), rezumat,
contextul problemei, descrierea cercetării cu informații despre subiecți, material experimental și desfășurare, analiza și interpretarea rezultatelor, precum și referințe bibliografice (Zlate, 2015).