Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

Cursul 1

1. Conversia energiei. Generalităţi

Energia este capacitatea unui sistem de a realiza o acţiune. Pentru cerinţele

prezentului curs este vorba, doar, de capacitatea sistemelor fizice de a realiza acţiuni. Prin
sistem fizic se înţelege ansamblul de corpuri în prezenţa unor câmpuri de natură dată, aflate
într-un domeniu spaţial bine precizat.
Un sistem fizic dat este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, dar şi
corpurile care definesc sistemul interacţionează între ele. Aceste interacţiuni – interne sau
externe – pot fi de naturi diferite: mecanice, electrice, magnetice, chimice, termice.
Totalitatea proprietăţilor unui sistem dat, la un moment dat, caracterizează starea lui.
Mărimile independente ce apreciază cantitativ această stare a sistemului se numesc mărimi de
stare. Ele pot fi: mase, temperaturi, volume, presiuni, sarcini electrice, intensităţi de câmpuri
etc. (numai pentru sistemele considerate din punct de vedere macroscopic).
Prin stare de echilibru (din punct de vedere termodinamic) a unui sistem fizic se
înţelege o stare în care mărimile care definesc proprietăţile sistemului nu variază în timp. O
stare de echilibru există numai atunci când condiţiile externe – în care este situat sistemul –
nu variază nici ele în timp.
Orice schimbare a stării unui sistem se numeşte transformare (uneori proces). O
transformare se poate realiza fie ca urmare a unor fenomene care au loc în interiorul
sistemului, fie sub influenţa acţiunilor exterioare asupra sistemului, fie prin combinaţia
acestor acţiuni.
Una din cele mai importante tipuri de interacţiune între un sistem şi mediul
înconjurător este datorat intervenţiei unor forţe. Sub acţiunea unor forţe exterioare (de
frecare, elastice, de tracţiune, gravitaţionale, electrice, magnetice etc.), corpurile componente
ale unui sistem suferă o transformare care constă în deplasarea lor. În mecanică, acţiunea
acestor forţe este caracterizată prin mărimea numită lucru mecanic.
Concluzie: Lucrul mecanic este o mărime ce caracterizează o transformare (trecerea
dintr-o stare iniţială într-o stare finală, pe un anumit drum). Deoarece, conform primului
principiu al termodinamicii, într-o transformare adiabatică a unui sistem izolat, lucrul

1
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

mecanic nu depinde de drumul prin care se realizează trecerea din starea iniţială într-o stare
finală, rezultă necesitatea unei funcţii de stare – energia sistemului. Energia sistemului se
defineşte – în aceste condiţii – prin proprietatea că variaţia ei într-o transformare adiabatică
de la starea (1) la starea (2) este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţele externe:
L12  W2  W1 .

2. Forme de energie. Tipuri de conversie a energiei. Procese energetice

Transformarea energiei – în cadrul unui sistem – presupune existenţa unui convertor.

O parte din aceste convertoare constituie obiectului prezentului curs. Cele mai importante
tipuri de conversie sunt evidenţiate în tabloul 1.
Astfel, lucrul mecanic exercitat de forţe externe sau interne asupra unui sistem se
converteşte parţial sau total în căldură, în decursul unei transformări oarecare. Acest
fenomen de conversie se explică prin intervenţia frecărilor asociate părţilor mobile ale
sistemului.
În alte procese, energia cinetică sau potenţială (de exemplu, cea gravifică) pot
conduce la producerea unei cantităţi de căldură datorate, de asemenea, frecărilor. Invers, în
decursul unei transformări, este posibilă conversia unei cantităţi de căldură în lucru mecanic
şi/sau energie cinetică. Principial, deci, conversia energiei este un proces reversibil. Un
exemplu tipic – de conversie a căldurii în lucru mecanic - îl reprezintă turbinele cu abur din
centralele termice. În aceste centrale se realizează – într-o a doua etapă – şi o conversie
mecano-electrică, prin transformarea lucrului mecanic în energie electrică, cu ajutorul
generatoarelor electrice (convertoarele propriu-zise) antrenate de turbine cu abur.
Conversia căldurii în energie electrică – prin deplasarea unui fluid electroconductor
în câmp magnetic – în cadrul aşa-numitelor fenomene magnetohidrodinamice (MHD), se
bazează pe principii cunoscute o dată cu teoria câmpului electromagnetic, dar aplicate abia
recent după perfecţionarea tehnologiilor moderne pentru producerea şi transportul plasmei.
Avantajul acestei proceduri (MHD) faţă de metoda convenţională de producere a
energiei electrice constă în faptul că se elimină conversia intermediară în lucru mecanic şi o
dată cu aceasta, pierderile de energie aferente. Această aplicaţie scoate în evidenţă faptul că,
pentru creşterea eficienţei conversiei unei forme de energie într-o altă formă de energie,
este necesar un lanţ de conversie cât mai simplu, cu cât mai puţine subsisteme antrenate în
proces.

2
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

3
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

Energia chimică este o formă de energie internă, deoarece ea depinde exclusiv de

mărimi de stare interne ale unui sistem dat. De exemplu, energia chimică a unui combustibil
reprezintă energia lui internă în starea iniţială faţă de starea în care este ars (când devine
cenuşă şi produse de ardere).
Energia chimică intervine în toate reacţiile chimice care nu se pot produce fără
transfer sau conversie de energie. Ea este stocată în legăturile intramoleculare. Ruperea
acestor legături se realizează cu consum de energie din exterior. Formarea acestor legături
este însoţită de eliberarea unei cantităţi de energie. Energia care intervine în ruperea sau
rearanjarea legăturilor poate proveni din: conversia căldurii (încălzirea substanţelor
respective), în cadrul fenomenului de termoliză; din conversia energiei luminoase, în cazul
fenomenelor fotochimice, sau cu ajutorul energiei electrice, în cazul procesului de
electroliză.
Energia luminoasă provenită în mediu, în cea mai mare parte sub formă de energie
solară, condiţionează însăşi viaţa prin efectele sale fotochimice şi fotocalorice (conversia
energiei luminoase în căldură). Energia luminoasă poate fi, însă, produsă şi pe cale artificială,
prin conversia căldurii care apare în fenomenele de incandescenţă (iluminatul electric), prin
conversia energiei chimice în cadrul fenomenelor chemoluminescente (asociate fenomenelor
de combustie şi explozie), prin conversia energiei electrice la apariţia descărcărilor electrice
(producerea unui canal de transport al sarcinilor electrice între electrozi aflaţi la distanţă şi în
condiţiile unui câmp electric suficient de intens, fenomen la care se asociază efecte
luminescente).
Energia solară reprezintă o sursă energetică naturală, încă neutilizată suficient. Există
aplicaţii tehnologice bazate pe conversia energiei solare în energie electrică prin efect
fotovoltaic, cât şi pe conversia energie solare în căldură prin efect fotocaloric, dar în acest
fel se utilizează în prezent numai o infimă parte din energia disponibilă.
Energia nucleară reprezintă acea energie care se eliberează în urma reacţiilor nucleare
de modificare a compoziţiei nucleelor atomice. Cele mai cunoscute reacţii nucleare sunt
fisiunea, care presupune combinarea unui nucleu greu cu un neutron şi separarea în două
nuclee uşoare şi fuziunea, în cadrul căreia două elemente uşoare se combină pentru a forma
un atom mai greu.
Reacţia nucleară este însoţită de producerea unei cantităţi enorme de căldură. În
centralele nuclearoelectrice se aplică reacţia de fisiune controlată, în urma căreia se produce o
cantitate de căldură preluată de un agent intermediar şi care serveşte la realizarea unui abur de
înalţi parametri (presiune, temperatură). Cu ajutorul acestui abur se pun în mişcare turbine cu

4
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

abur, care convertesc căldura în lucru mecanic. Apoi, generatoarele electrice antrenate de
turbine realizează conversia mecano-electrică (la fel ca în centralele clasice).
Combustibilul nuclear folosit în centralele nuclearoelectrice are energia raportată la
unitatea de masă cu cel puţin şase ordine de mărime mai mare decât în cazul combustibililor
fosili.
Energia hidraulică este energia maselor de apă puse în mişcare printr-unul din
următoarele procedee: curgere naturală (ape curgătoare, cascade); deplasare naturală
(valuri, maree); cădere forţată (lacuri de acumulare care alimentează canale şi conducte de
aducţiune cu diferenţă de nivel şi pantă mare de înclinare, în scopul măririi energiei
potenţiale şi cinetice).
Ţările cu potenţial hidrografic ridicat utilizează această energie în sistemele de
conversie mecano-electrică din hidrocentrale. Lacurile de acumulare reprezintă şi o formă de
stocare a energiei pe termen îndelungat. Hidrocentralele cu lac de acumulare sunt prevăzute
să funcţioneze numai în perioadele de vârf de sarcină; pornirea şi întreruperea funcţionării lor
sunt operaţii care se pot face rapid. Celelate tipuri de hidrocentrale se construiesc pentru
funcţionare permanentă, dar nivelul parametrilor energetici depinde de condiţiile naturale.
Conversia inversă, a lucrului mecanic în energie hidraulică, se realizează cu ajutorul
pompelor, care deplasează forţat fluidele.
Energia eoliană este energia vântului, care se poate capta cu ajutorul unor mori de
vânt sau elici şi converti în lucru mecanic. Funcţionarea unor astfel de sisteme de conversie
necesită o serie de condiţii (menţinerea constantă a forţei vântului, posibilitatea de orientare
după direcţia vîntului, blocarea la furtuni etc.), ceea ce reclamă investiţii exagerate care
limitează răspândirea lor şi fac dificilă generalizarea acestora ca surse de energie mecanică.
Concluzii
Din cele expuse anterior rezultă că în procesele tehnologice, ca şi în viaţa de toate
zilele, energia electromagnetică joacă un rol cheie. Energia electromagnetică admite o
descompunere aditivă în doi termeni, dintre care unul depinde numai de mărimi electrice şi se
numeşte energie electrică, iar celălalt depinde numai de mărimi magnetice şi se numeşte
energie magnetică.
Rolul deosebit al energiei electromagnetice rezultă din următoarele proprietăţi:
 se poate produce pe baza conversiei tuturor celorlalte forme de energie, ca şi
pe baza unor procese în care intervin lucrul mecanic şi căldura;
 se poate converti în alte forme de energie, în lucru mecanic şi/sau căldură;

5
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

 se poate uneori stoca şi se poate transmite la distanţe apreciabile (chiar peste

1000 km), prin linii aeriene sau cabluri, cu pierderi sub 10 %;
 se poate divide în cantităţi extrem de mici, ca şi extrem de mari, iar cu ajutorul
transformatoarelor electrice se poate livra la valori foarte diferite ale parametrilor săi
(tensiune, curent), funcţie de cerinţele utilizatorilor;
 nu poluează (se poate compara troleibuzul cu autobuzul cu motor Diesel sau
încălzirea electrică cu cea realizată prin arderea de combustibili fosili).
Obiectul prezentului curs îl constituie studiul particular al sistemelor de conversie
electromecanică (fapt ce presupune, în ultimă instanţă, „lucrul” cu energia electromagnetică).
Creşterea eficienţei sistemelor de conversie electromecanică se poate face pe două căi
principale:
printr-o optimizare internă a convertorului particular utilizat (constructivă şi
funcţională);
printr-o optimizare externă a lanţului din care face parte convertorul electromecanic
(constructivă, dar mai ales funcţională prin utilizarea principiilor ciberneticii).
Interesant este faptul că entitatea numită câmp electromagnetic (energia electromagnetică
fiind o potenţialitate a acestuia) se supune principiilor ciberneticii (câmpul electric variabil
generează câmp magnetic variabil, fiecare parte a câmpului electromagnetic – sistemul
integrator – jucând rolul unei reacţii inverse pentru cealaltă parte şi realizând, astfel, un
control intern permanent). Din nefericire, orice intervenţie din exterior asupra acestui „cerc
vicios” – cum l-a denumit Paul Postelnicu – reclamă crearea unei noi reacţii inverse
(deoarece se distruge echilibrul intrinsec), a unui control din exterior. Iată motivul pentru care
– în cadrul acestui curs – va fi abordată, exhaustiv, cea de-a doua cale de creştere a eficienţei
sistemelor de conversie electromecanică (şi, implicit, a duratei de viaţă) - din cele menţionate
mai sus – prin utilizarea unui joc dinamic între sistemele integrate şi integratoare de conversie
a energiei.

6
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

3. Sisteme integratoare. Sisteme integrate

Defalcarea sistem integrator – sistem integrat depinde de scara la care se face analiza.
De exemplu, un strung poate fi privit ca un sistem integrator în raport cu părţile sale
componente, dar este un sistem integrat dacă este privit ca parte a mulţimii strungurilor dintr-
un atelier mecanic. De asemenea, un motor pas cu pas (MPP) este un sistem integrator dacă
este vizualizată imaginea sa ca bloc funcţional (motor propriu-zis, modul de comandă, sistem
de frânare etc.) dar este un sistem integrat dacă-l vizualizăm în cadrul lanţului de acţionare.
Deci, conform celor precizate mai sus nu se poate accepta o viziune unilaterală pentru
fiecare noţiune în parte (sistem integrator, respectiv, sistem integrat) ci, doar, o viziune duală,
ca un joc dinamic, sistem integrator – sistem integrat, în funcţie de scara la care sunt
percepute lucrurile.
Desigur, noţiunea globalizatoare este cea de sistem integrator. Pentru a vizualiza
corect subsistemele acestei globalităţi (respectiv, sistemele integrate) este necesară fixarea
unor principii fundamentale, respectiv a condiţiilor integrării. Pentru a vorbi de un sistem
integrator, subsistemele componente (integrate) trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 unitate spaţio – temporală. De exemplu, maşina electrică ca sistem integrator
poate exista dacă pentru bobine (ca sisteme integrate) există posibilitatea fizică de plasare a
lor în zona unde trebuie dezvoltată energia electromagnetică, respectiv, în preajma
întrefierului (lucru ce reclamă un nou sistem integrat – miezul feromagnetic);
 capacitatea de autocontrol. Sistemul integrat trebuie să aibă o capacitate
proprie de autoreglare pentru a-şi menţine unitatea de spaţiu şi timp. Această capacitatea
presupune şi autostabilizarea constructivă şi funcţională (prin reacţii negative sau pozitive
(sinergice));
 capacitatea de a fi controlat (prin reacţie inversă). Sistemul integrat trebuie
să poată fi introdus într-o buclă de reglare (conexiune inversă) şi să poată fi astfel menţinut –
din punct de vedere funcţional – sub control. Această capacitate presupune şi stabilitatea
constructivă şi funcţională a sistemului dual (integrator – integrat);
 capabilitatea de a exercita acţiuni prin mijloace proprii (autocomandă).
Sistemul integrat fie să genereze o energie (prin care să dezvolte forţe) fie să absoarbă o
energie pe care să o utilizeze tot pentru a genera forţe. Exemplu: magneţii permanenţi
integraţi într-o maşină electrică;
 capabilitatea de a exercita acţiuni sub comandă (din exterior). Sistemul

7
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 1

integrat trebuie să fie capabil ca prin interacţiuni între subsistemele componente, mediate prin
intermediul modulelor de comandă, să dezvolte forţe în cadrul sistemului integrator;
 capacitatea de autoorganizare în regimuri limită. Aceasta reprezintă o
condiţie esenţială pentru o fiabilitate sporită şi o durată mare de viaţă. Capacitatea reclamă
găsirea unei armonii (interne sau indusă din exterior) în orice proces de funcţionare.
Toate aceste capacităţi concură la obţinerea unui joc dinamic performant între
sistemul integrator din supraiacent şi sistemele integrate din subiacent.