Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

Cursul 2

Teorii integratoare (metaştiinţe) utilizate în proiectarea şi realizarea

sistemelor moderne din domeniul ingineriei electrice

1.1. Sinergetica ca metodă de cercetare în ştiinţa contemporană

Există variate fenomene naturale şi sociale destul de complicate şi complexe care,

din lipsa unui limbaj şi metode ştiinţifice adecvate de cercetare, au fost superficial tratate
pînă la apariţia sinergeticii sau a ştiinţei despre interdependenţă. Anume acest limbaj poate
să ne dea o explicaţie mult mai clară în ce priveşte sistemele neliniar deschise,
autoorganizarea acestora, corelaţia dintre ordine şi haos în cadrul sistemului,
interdependenţa dintre echilibru şi dezechilibru, manifestarea interacţiunii părţilor unui
întreg, şi cum influenţează mediul sistemului interacţiunea elementelor. Sinergetica are un
limbaj interdisciplinar cum ar fi sisteme neliniar deschise, atractori, bifurcaţia, parametru
de ordine, fluctuaţia, tezaurus, selector, detector, etc. Sinergetica scoate în evidenţă legităţi
comune pentru oricare sistem neliniar deschis fie din natură, fie din societate.
În natură şi în societate există o mulţime de sisteme şi fenomene care sunt practic
imposibil de controlat şi de organizat fiindcă, de fapt, ele însăşi se autoorganizează ca
rezultat al interdependenţei elementelor proprii. Acesta a fost şi motivul care l-a determinat
pe fizicianul german Hermann Haken de a alcătui o nouă ştiinţă menită să cerceteze astfel
de sisteme denumite sisteme neliniar deschise care au o evoluţie neliniară şi se
autoorganizează atunci când are loc trecerea la o nouă etapă de dezvoltare. Haken, pentru
prima dată, a introdus termenul de sinergetică la prelegerile lui în cadrul Universităţii din
Stuttgart în 1969, şi astfel acest an se poate considera anul fondării sinergeticii. El a ales
acest termen pe motiv că multe denumiri ştiinţifice au o denumire de origine greacă. Haken
a căutat un astfel de cuvânt care ar exprima o activitate în comun, o energie comună pentru
a face ceva, deoarece sistemul se autoorganizează şi are tendinţa de a crea noi structuri. El a
urmărit scopul de a pune în mişcare o nouă ştiinţă care s-ar ocupa de problemele sus
numite. Încă atunci, el a observat că există o mare asemănare între fenomenele care se
petrec în natură şi cele ce au loc în societate.
De fapt, sinergetica mai poate fi denumită şi Teoria Complexităţii promovată de
şcoala din Santa-Fe, SUA. Acest termen este pe larg răspândit în sinergetică, deoarece
sistemele neliniar deschise în majoritatea cazurilor sunt formate din mai multe subsisteme
care permanent se autoorganizează. În literatura de specialitate putem găsi explicaţia clară
care este diferenţa dintre complexitate şi complicitate a sistemului. Complicitatea exprimă
gradul de structurare al sistemului, varietatea elementelor şi numărul lor. Pe când
complexitatea mai implică şi gradul de schimbare al sistemului în timp, varietatea
corelaţiilor elementelor şi schimbarea corelaţiilor elementelor. Ilya Prigogine a definit
sistemele complexe ca şi capacitatea acestui sistem de a-şi schimba forma şi caracteristicile
în sistem. Pe când cele complicate sunt acele sisteme care sunt formate din diferite
componente şi diferite subsisteme.
Cînd Haken a formulat termenul de „sinergetică” el a mai adăugat o explicaţie –
„ştiinţa despre interdependenţă”. Haken afirmă că sunt mai multe denumiri ale acestei

1
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

ştiinţe – teoria complexităţii, teoria autoorganizării, teoria dezechilibrului, etc. Haken a

definit următoarele concepte care reprezintă esenţa senergeticii:
 Sistemele studiate se compun din câteva sau mai multe părţi diferite sau similare
care sunt într-o conexiune unele cu altele;
 Aceste sisteme sunt neliniare;
 Este vorba despre sisteme deschise (în chimie, fizică, biologie, ştiinţele sociale –
care au tendinţa de a face o balanţă termică, informaţională, sau de substanţă);
 Aceste sisteme sunt supuse fluctuaţiilor interne şi externe;
 Sistemele pot deveni instabile;
 În aceste sisteme se petrec schimbări calitative;
 În aceste sisteme apar calităţi noi emergente;
 Apar structuri spaţiale, temporale, spaţio-temporale şi funcţionale;
 Structurile pot fi ordonate sau haotice;
 În multe cazuri este posibilă matematizarea.
Toate procesele din viaţă, începând cu cele din celulele umane şi terminând cu
societatea, sunt legate între ele şi interacţionează între ele. De aceea, noi permanent ne
ciocnim de problema unor sisteme foarte complicate şi complexe. Sistemele complexe
seamănă cu o carte voluminoasă, şi pentru a o înţelege cu adevărat trebuie de citit toată.
Dar ce este de făcut dacă nu dispunem de timp? Se poate citi fragmentat sau să întrebăm pe
cineva care, deja, a citit-o. Trebuie să aruncăm detaliile puţin importante. Trebuie să ne
învăţăm să vedem şi să înţelegem totalitatea interacţiunii. Sarcina noastră este să reducem
gradul de complexitate.
Dacă ne vom învăţa să depistăm legităţile de funcţionare ale sistemelor complexe
în domeniul economiei, sociologiei şi al politicii, ne va fi mai uşor să facem faţă greutăţilor
vitale. Vom putea înţelege, de exemplu, că oamenii pur şi simplu se comportă într-un
anumit fel, supunându-se unui anumit model de comportament colectiv.
Specialistul Kneazeva E. susţine că principalul avantaj al sinergeticii este
universalitatea ei: descoperirea parametrilor universali ai evoluţiei şi de autoorganizare a
sistemelor complexe de orice natură. Sinergetica studiază sistemele de la elementar la
întreg, şi invers. Sinergetica reiese din aceea că lumea sistemelor complexe, în care noi
trăim, se supune unei legi unice şi poate fi înţeleasă pe baza unui model unic. “Totul în
toate” spune cunoscutul principiu al învăţăturii orientale.
O explicaţie mai succintă a esenţei sinergeticii ne-o dă specialistul Prîtkov V.
care afirmă că sinergetica nu propune nici foc, nici atomi, nici monade. Nu este adevărat
faptul că sinergetica nu pune întrebăerile „Ce?”, „ De ce?”, dar, chiar mai mult decât atât,
ea răspunde la întrebarea „ Cum?”. Pentru că fiecare ştiinţă, pune, de regulă, acele întrebări
şi probleme pe care ea poate să le soluţioneze la etapa ei iniţială de dezvoltare. Newton nu a
putut da un răspuns despre cauza gravitaţiei, dar aceasta nu l-a impiedicat de a crea tabloul
mecanic al lumii.
Diferenţa clară dintre tabloul universal clasic şi sinergetică este prezentată de
către Kneazeva E. şi Kurdiumov. S. Aceştea susţin că lumea, în viziunea clasică, este dur
legată de legitatea cauză-efect. Deoarece lanţul cauzelor este liniar, iar efectele nu se
identifică cu cauzele, atunci ele pot fi, doar, proporţionale cu acestea. Reieşind din lanţul
cauzelor lumea era prezisă fără limite în trecut şi viitor. Conducerea sistemelor complexe
era concepută ca orice rezultat al influenţei externe asupra sistemului care este liniar şi
unic. Amintea schema: acţiune de conducere – rezultatul scontat. Cu cât mai multă energie

2
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

depui, cu atât mai mari rezultate ai. Pe când sinergetica promovează următoarele
concepte:
 Sistemele complexe nu au nişte căi de dezvoltare fixate. Mai degrabă trebuie înţeles
cum au contribuit la dezvoltare şi cum rezultat astfel de sisteme, pe aceste căi. Este
vorba despre o dezvoltare autoorganizaţională;
 Ne demonstrează de ce haosul poate fi înţeles ca ceva ce duce la crearea unui nou
început. Din haos se poate crea o nouă organizare. Prin haos s-au creat diferite
nivele ale organizării. În anumite momente de dezechilibru orice fluctuaţie poate
duce la crearea unei macrostructuri. În anumite situaţii de dezechilibru a mediului
social, acţiunea unui individ în parte poate influenţa nivelul proceselor
macrosociale. De aici, apare necesitatea de conştientizare a faptului că fiecare om
poate face ceva pentru întreaga societate (exemplele sunt date din domeniul social
pentru că sunt mai uşor de înţeles);
 Sistemele complexe au, de regulă, mai multe căi de dezvoltare. Deşi, căile de
evoluţie sunt multiple, este un punct unde se alege calea de dezvoltare numit
punctul de bifurcaţie, şi la apropierea de acest punct se poate predetermina calea de
dezvoltare a sistemului în viitor;
 Sinergetica promovează conceptul de colectare a părţii generale din particularii,
construirea structurilor complexe în dezvoltare din cele simple. Unirea structurilor
nu se reduce la o aranjare simplă sau la o sumă a particulariilor. Înţelegerea
principiilor generale de organizare a întregului are o mare importanţă pentru
elaborarea abordărilor corecte la construirea sistemelor sociale, geopolitice, la
unirea statelor aflate la diferite nivele de dezvoltare.
 Cum se poate opera cu sistemele complexe şi cum pot fi ele conduse mai eficient?
Nu este importantă puterea (energia), ci doar configuraţia topografică
potrivită şi arhitectura de influenţă asupra sistemului complex. Acţiunile mici,
dar cu o rezonanţă mare influenţează sistemele foarte eficient;
 Sinergetica descoperă legităţile şi condiţiile de apariţie ale proceselor de avalanşă
şi a proceselor de creştere neliniară şi de autostimulare.
Referindu-se la sistemele neliniare deschise, Hermann Haken, afirmă că aceste
sisteme sunt controlate într-un mod specific numit parametru de control, sau parametru de
ordine, adică de către fluxul de energie, substanţă sau informaţie care intră într-un sistem.
Când sunt schimbaţi unul sau mai mulţi parametri de control, starea precedentă a sistemului
poate deveni destabilizată şi este, apoi, înlocuită de o stare nouă care poate expune structuri
specifice spaţiale, temporale şi funcţionale. Strategia sinergeticii constă în aceea de a
depista şi considera aceste situaţii cînd starea macroscopică a sistemului se schimbă
calitativ (lucru deosebit de important în orice domeniu, în general, şi în tehnică, în special).
Din cele expuse mai sus, avem posibilitatea de a contura legităţile caracteristice
sinergeticii:
 Sistemele deschise au o evoluţie neliniară;
 Evoluţia şi dezvoltarea sistemelor neliniare este ireversibilă;
 Pentru sistemele neliniar deschise există o multitudine de căi de dezvoltare, încât la
influenţa unei mici fluctuaţii venite din interior sau exterior, şi prin schimbarea
parametrului de ordine, sistemul trece la o nouă cale de dezvoltare ;
 În punctul de bifurcaţie are loc alegerea unei singure şi noi căi de evoluţie;

3
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

 Legitatea universală care pune în mişcare orice sistem este organizarea şi

dezorganizarea, sau echilibrul şi dezechilibrul;
 Legea entropiei, care spune că închiderea unui sistem deschis duce la
dezorganizarea sa, este legea pe care se bazează dezvoltarea sistemelor în
interacţiune;
 Pentru a mări ordinea în sistem trebuie de mărit gradul de deschidere a sistemului,
şi astfel pragul critic al sistemului va creşte; şi invers;
 Corelaţia elementelor sistemului este controlată de parametrii de ordine care este şi
mediul sistemului. Schimbând acest parametru, putem schimba şi funcţia
sistemului;
 Universul tinde la o entropie maximă (numai dacă acceptăm ideea că este unic şi
închis în timp şi spaţiu).
Deci, conceptele, limbajul şi legităţile pe care le oferă metoda sinergetică
reprezintă în sine o posibilitate mult mai exactă şi mult mai practică de abordare atât a
fenomenelor naturale, cît şi a celor sociale. Cunoscînd aceste legităţi universale, care sunt
valabile pentru orice sistem neliniar deschis, putem studia acest fenomen urmând o cale
mult mai simplificată şi mai sigură. De asemenea, abordarea sinergetică ne oferă şansa de a
descoperi noi aspecte ale fenomenelor şi a obiectelor de studiu.

1.2. Teoria constructală

În cele ce urmează se va face o prezentare simplă a principiilor teoriei

constructale, deoarece aprofundarea ei ar reclama nu numai o mare extensie (ca o
disciplină de sine stătătoare) dar şi o aplicare continuă a ei (necesară şi validării ei, de
altfel).
„Conform teoriei constructale, forma globală a unui biosistem este determinată «a priori
ca directivă genetică», fiind supusă, în acelaşi timp, în decursul creşterii şi evoluţiei lui
unor multiple interacţii locale-autoorganizatoare - de optimizare a distribuţiei
imperfecţiunilor. Spre exemplu, forma globală a unui os rezultă din optimizările locale
determinate de biosenzorii ce măsoară, în permanenţă, presiunea exercitată asupra
osului, obligând osteoblastele să depună compuşii de calciu în zonele în care presiunea
este mai ridicată. Spre deosebire de interpretarea fractală - descriptivă - perspectiva
constructală este predictivă - sugerând că natura nu este fractală, ci constructală,
evoluând antientropic prin autoorganizare.”- spunea un biolog.
Ca ingineri, vom aborda altfel subiectul. Atunci când privim către obiectele din
lumea vie, nu putem să nu remarcăm o luptă continuă pentru optimizare. Să luăm, de
exemplu, un pai de grâu. Forma tubulară a acestuia nu face altceva decât să-i asigure un
consum minimum de masă, pentru a asigura o rezistenţă maximă. Asta demonstrează şi
calculul privind rezistenţa materialelor, la tipul de solicitare pe care îl suportă paiul de
grâu forma tubulară este cea mai eficientă. Altfel spus, confruntat cu necesitatea de a
susţine spicul, grâul a ales soluţia optimă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul fagurelui
construit de albine. Acestea folosesc cantitatea minimă de ceară pentru a-l construi şi de
aceea au fost nevoite să aleagă forma hexagonală pentru celulele din care este construit.
Sunt albinele inteligente? Cu siguranţă nu, în sensul pe care îl acceptăm noi astăzi. Ele nu
fac decât să asculte de un principiu optimizator, scris în codul lor genetic, fapt ce le
asigură viaţa prin minimizarea efortului pe care îl depun în vederea supravieţuirii.
Acestea sunt exemple clasice, binecunoscute de toata lumeă. Dar Adrian Bejan merge

4
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

mult mai departe. Dânsul pleacă de la aplicaţii inginereşti, care întotdeauna impun
optimizări de tot felul, optimizări care trebuie realizate ţinând seama de constrângerile
lumii fizice reale. După un timp constată că acelaşi lucru face şi natura, care astfel
devine, cu adevărat, un inginer, un inginer genial, dar care, spre deosebire de cel uman
are la dispoziţie foarte mult timp. Natura a avut la dispoziţie câteva miliarde de ani pentru
a da naştere unei păsări, omul numai câteva sute.
„Structura fiinţelor vii este o enigmă, spune Adrian Bejan. De la şoarece la
salamandră, de la crocodil la balenă, structura lor este corelată, cu o surprinzătoare
acurateţe, cu mărimea corpului şi parametrii de performanţă. O cale de a construi - o cale
pur teoretică a structurii fiinţelor vii - este aceea de a le aborda ca pe nişte sisteme
energetice, cu curgeri, constrângeri şi, în primul rând, cu obiective globale”. Altfel spus,
ni se propune să abordăm natura conform principiilor inginereşti de optimizare. Astfel am
putea renunţa la „biomimetică”, adică la imitarea naturii atunci când construim obiectele
inginereşti. Şi, în acest sens, voi lua exemplul avionului. La începuturi se căuta imitarea
păsărilor, în speranţa că vom putea construi aparate mai grele decât aerul, care să zboare.
Aceştia au fost doar primii paşi, după care pe măsură ce teoria zborului a evoluat, am
putut construi aparate cu performanţe ridicate, renunţând la orice imitare a naturii,
deoarece, avioanele noastre nu dau din aripi. Teoria constructală tocmai asta ne propune:
să elaborăm procedee prin care să stabilim principiile care guvernează „funcţionarea”
obiectelor de natură, în loc de a le imita.
Şi întreaga carte a lui Adrian Bejan „Shape and structure, from engineering to
nature“ este o fascinantă demonstraţie a acestui principiu. Vom încerca să dăm numai
câteva exemple. Să luăm un arbore. Să ne imaginăm că ne întâlnim cu un extraterestru,
care nu a văzut în viaţa lui cum arată această minune a naturii, care se cheamă copac. Îi
vom spune ce face copacul, cum ia apa din sol, pentru a o duce către frunze, care, la
rândul lor, expuse la Soare, prin fotosinteză, vor produce substanţele de care are nevoie
pentru a trăi. Iar extraterestrul, înarmat cu teoria constructală, se pune pe calculat. Va
înţelege foarte repede că va avea nevoie de o reţea de „conducte”, care să ducă apa către
frunze. Va înţelege că apa va fi luată din sol, şi, deci, o parte a arborelui se va afla
îngropată în pământ. Conductele vor avea secţiuni diferite, cu diferite regimuri de
curgere, prin care apa va trebui să urce către frunze. Apoi, va aşterne pe hârtie un şir de
formule din care, aproape ca prin minune, va ajunge la forma unui arbore. Să dăm, ca
exemplu numeric, numai cazul rădăcinilor. Astfel, extraterestrul nostru va constata că
suprafaţa rădăcinii este proporţională cu M a (unde M a este masa arborelui), iar
0, 7

suprafaţa internă totală a secţiunii rădăcinii este proporţională cu M a1,3 . Iar, dacă relaţiile
nu spun nimic, măsurătorile asupra copacilor reali tocmai la aceste relaţii au ajuns, numai
că, în cazul teoriei constructale, relaţiile au fost obţinute pe cale strict teoretică.
Un alt exemplu. Măsurătorile au arătat că suprafaţa respiratorie de contact
(suprafaţa prin care se transferă oxigenul către sânge) este aproximativ egală cu
0,98
3,31 M c (unde M c este masa corpului). Relaţia obţinută, pe cale teoretică,
este 10  M c , unde l este un parametru de optimizare care are valoarea aproximativă 3.
l
Concordanţa dintre teorie şi rezultatul empiric este surprinzătoare, la o primă
vedere.

5
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

De fapt, observăm că, Adrian Bejan nu face nimic altceva decât să constate că
natura se supune principiilor inginereşti. El pleacă de la diferitele regimuri de curgere
prin vasele sangvine, caută o cale de optimizare şi constată că pulsul mamiferelor este
invers proporţional cu M 0, 25 , o valoare care concordă cu relaţiile stabilite pe cale
empirică!
Iată un ultim exemplu care se referă la ceea ce poate zbura. Există o legătură între
viteza optimă de zbor şi masa vehiculului (fie el gâză, pasăre sau avion). Aceasta este
1
proporţională cu 30  M z 6 . Datele empirice confirmă strălucit această concluzie teoretică.
Este clar, cu ajutorul metodelor teoriei constructale putem explica foarte bine structura
fiinţelor vii. Şi lucrurile nu se opresc aici. Teoria constructală ne explică de ce delta
fluviilor arată aşa cum arată. Este suficient să luăm în calcul constrângerile şi necesitatea
optimizării pentru a ajunge la formule care descriu foarte bine structura acestora. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru forma râurilor. Putem, de asemenea, prezice ce forma va avea
un fulg de nea sau cum arată structura unui teren uscat de secetă. Totul depinde de
măsura în care suntem capabili să ţinem cont de factorii fizici care intră în joc. Trebuie,
înainte de orice, să înţelegem foarte bine ce se întâmplă cu obiectul studiat.
Iar teoria constructală nu ne ajută numai în înţelegea formelor naturii. Ea va
deveni un instrument puternic în mâna inginerului pentru a crea forme noi. Ea nu este
numai o teorie, ci şi o metodă pentru a le găsi. Şi, de fapt, în timp veţi constata că reţeaua
de apă a unui oraş, atunci când este optimă, seamană surprinzător de bine cu sistemul
circulator. Veţi vedea că, de cele mai multe ori, atunci când inginerul realizează o formă
optimă, aceasta exista mai înainte în natură.
După ce am vorbit, mai degrabă, despre aspectele inginereşti ale teoriei
constructale, trebuie să precizăm că domeniul ei de aplicare poate fi mult extins, aşa cum
se aminteşte în capitolul 11 al cărţii „Shape and structure, from engineering to
nature“; teoria constructală îşi poate găsi o puternică aplicare în zona economică. Acolo
trebuie să optimizăm fluxuri de mărfuri, de capital, de materii prime etc. Apar
constrângeri şi imperfecţiuni similare celor cu care se confruntă natura şi inginerul, iar
teoria constructală poate oferi soluţii.
Adrian Bejan spune, citez: „Distribuţia optimă a imperfecţiunilor este principiul
ce generează formă. Sistemul, inevitabil, rămâne imperfect. Sistemul funcţionează mai
bine când imperfecţiunea este distribuită astfel încât din ce în ce mai multe puncte ale
sistemului se supun cerinţei constructale: obiectivul este îndeplinit mai bine cât timp se
supun constrângerilor globale şi locale.”
În acest context, sarcina inginerilor este de a identifica – pentru orice sistem, pe
care vor dori să-l construiască – tocmai, constrângerile globale şi locale.
Teoria constructală, după cum am precizat la început, este pusă în balanţă cu
teoria fractală, care este, mai degrabă, o metodă generală de analiză, în timp ce teoria lui
Adrian Bejan este o metodă generală de sinteză. Principial, ele trebuie să coexiste, pentru
că numai împreună pot oferi o imagine mai completă asupra lumii înconjurătoare.
Ceea ce este şi mai important este faptul că această coexistenţă este statuată de
cealaltă ştiinţă integratoare, precizată la începutul cursului, respectiv, sinergetica. Lupta
contrariilor, din cadrul unui sistem complex, jocul dinamic dintre echilibru şi
dezechilibru, sunt cele care generează arhitectura unui sistem viabil (deci, forma, poate
genera, totuşi, funcţia unui sistem). Un lucru pe care ştiinţa l-a conştientizat în ultimii 30-
40 de ani. Surprinzător este faptul că electromagnetismul a vorbit despre influenţa formei

6
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

asupra performanţelor unui sistem cu mult înainte de apariţia metaştiinţelor (ştiinţelor

integratoare).

1. 3. Studiu de caz. Utilizarea dualismului constructal/fractal în analiza şi sinteza

reţelelor electrice
Reţelele electrice reprezintă – la ora actuală – un sistem integrat deosebit de
complex. Pentru a vizualiza funcţionarea, dar mai ales a cunoaşte stabilitatea sistemului,
la orice moment de timp şi în orice punct, este deosebit de dificil, practic, imposibil,
datorită multiplelor mărimi perturbatoare atât interne cât şi externe. Numai utilizarea
teoriilor integratoare poate aduce un plus în cunoaşterea mai aprofundată a
funcţionalităţii sistemului şi poate permite luarea unor decizii în dezvoltarea acestui
sistem cu păstrarea stabilităţii funcţionale şi reducerea impactului asupra mediului
ambiant.
Utilizând principiile teoriei contructale (legea constructală) şi ideile inovatoare ale
teoriei fractale se poate construi o reţea electrică (optimizată global, conform teoriei
constructale) apelând la dualismul continuu/discontinuu, linie/punct.
Un astfel de dualism este întâlnit în teoria fractală în obţinerea prafului lui Cantor
(fig. 1.1).

Fig. 1.1. Construcţia ansamblului (prafului) lui Cantor

Pentru construcţia reţelei electrice – plecând de la această analogie – se

procedează, în modul următor:
 La iteraţia zero, celula de bază este reprezentată de un tronson de linie electrică
(celula elementară optimizată conform teoriei constructale) de secţiune S şi lungime L ;
 La iteraţia 1, presupunem că linia se divide în două celule identice de aceeaşi
lungime L şi de secţiune S / a . Rezistenţa acestei noi celule este deci egală cu a  R ,
unde R este rezistenţa celulei de bază. Inductivitatea variază şi ea, desigur, o dată cu
micşorarea secţiunii, dar legea de variaţie este neliniară. Vom ţine cont de evoluţia
inductivităţii printr-un factor b . Pentru simplitate, vom considera b  2 . Principiul de
divizare este fractal, în timp ce construcţia reţelei se supune legii constructale.
 Vom aplica, în continuare acest joc de divizare şi construcţie – în acelaşi timp –

7
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

urmând regulile de mai sus. Se obţine, după un anumit număr de iteraţii, o reţea ca cea
din figura 1.2.
Iteraţia 0

Iteraţia 1

Iteraţia 3

Fig. 1.2. Structura reţelei electrice derivate din fractalul lui Cantor

8
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

Ve
Răspunsul în frecvenţă al impedanţei de intrare Z e    a reţelei – după
Ie
fiecare iteraţie – este redat în figura 1.3. Parametrii reţelei sintetizate sunt: R  25 ;
L  0,1mH ; C  1F ; a  3 .

Fig. 1.3. Răspunsul frecvenţial al reţelei studiate pentru diferite iteraţii

9
Sisteme integrate de conversie electromecanică Cursul 2

Analizând răspunsurile frecvenţiale, distingem trei zone de comportament ale

acestei impedanţe:
 Un comportament inductiv pentru frecvenţe înalte;
 Un comportament capacitiv pentru frecvenţe joase;
 Pentru valori intermediare ale frecvenţei, comportamentul impedanţei corespunde
unui blocaj de fază.
Concluziile care se desprind – în urma analizei – sunt următoarele:
o Impedanţa de intrare a reţelei sintetizate înregistrează un blocaj de fază –
la frecvenţe intermediare – fenomen caracteristic unei invarianţe de scară;
o Această zonă de blocaj, inexistentă pentru două celule RLC conectate în
cascadă, se extinde – la joasă frecvenţă – dacă numărul de celule elementare creşte.
Aceste prime constatări reclamă, desigur, un studiu teoretic aprofundat – deoarece
ele nu sunt specifice reţelelor electrice clasice – fiind, calităţi emergente noi, rezultate în
urma procesului particular de integrare.
Studiile viitoare trebuie să desluşească influenţa structurii particulare a reţelei
asupra impedanţei de intrare.
Cu siguranţă, pot fi prezentate şi alte studii de caz, dar este cert că metaştiinţele
propun noi soluţii şi noi modele. Utilizarea lor pe scară largă, în viitor, va permite nu
numai dezvoltarea de noi paradigme (modele), nu numai realizarea de aplicaţii optimizate
dar, mai ales, înţelegerea – în profunzimi – a funcţionării unor astfel de sisteme, cu efecte
benefice asupra eficienţei lor, utilizării raţionale a resurselor de materii prime şi materiale
şi a impactului asupra mediului.
Utilizarea pe scară largă a teoriilor integratoare constituie provocarea acestui
început de secol XXI. Sunteţi invitaţi să răspundeţi acestei provocări.

10