Turnu Rosu Noiembrie Final Carol Corectat Nanu Carte

TURNU ROȘU / PORCEȘTI
MONOGRAFIA UNEI FRONTIERE

BOGDAN ANDRIESCU DAN NANU OVIDIU CALBOREAN
ADRIAN GEORGESCU CLAUDIU MUNTEANU
TURNU ROȘU / PORCEȘTI
MONOGRAFIA UNEI FRONTIERE
Armanis & Mega

Sibiu 2018
COLECȚIA MONOGRAFII LOCALE
Lucrare editată în cadrul Centrului de Cercetări „Andrei Oțetea” al Bibliotecii
Județene ASTRA Sibiu.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Turnu-Roşu - Porceşti : monografia unei frontiere / Bogdan Andriescu,
Dan Nanu, Ovidiu Calborean, .... - Sibiu : Editura Armanis ; Cluj-Napoca :
Editura Mega, 2018

Conţine bibliografie
ISBN 978-606-9006-33-7
ISBN 978-606-020-019-2
I. Andriescu, Bogdan
II. Nanu, Dan
III. Calborean, Ovidiu
908
DTP - Carol Lucian Szatmari

Fotografii: Andrei Buta, Laurențiu Toma
Fotografii aeriene: Octavian Isailă
Editura Armanis Editura Mega

550178 Sibiu, România, 400141 Cluj Napoca, Piața 1 Mai 4-5
George Barițiu 5/7 Tel./Fax: +40 264 439263
Tel./Fax: +40 269 215775 http//www.edituramega.ro
http//www.bjastrasibiu.ro mega@edituramega,ro
editura.armanis@gmail.com
CUPRINS
Cuvânt înainte / p. 7
Introducere / p. 9
I. Poziția geografică și cadrul natural / p. 13
II. Istoricul localității / p. 27
III. Evoluție demografică și structură socială / p. 97
IV. Evoluția urbanistică / p. 115
V. Evoluția administrativă / p. 157
VI. Arhitectura / p. 215
VII. Economia / p. 249
VIII. Infrastructura / p. 279
IX. Învățământul / p. 315
X. Biserica / p. 340
XI. Cultura / p. 369
XII. Sănătate (medicină tradițională, dispensar,
cabinete medicale, igienă) / p. 385
XIII. Turism / p. 393
XIV. Sport / p. 403
XV. Portul popular și obiceiuri tradiționale / p. 413
XVI. Personalități / p. 433
BIBLIOGRAFIE / p. 437
5
CUVÂNT ÎNAINTE
De ce o lucrare monografică despre Porcești Turnu Roșu în 2018, anul

Centenarului Marii Uniri?
Motivațiile și argumentele ar putea fi multiple, depășind numărul
locuitorilor, dar cele mai importante le putem încadra, într-o ordine
cronologică și nu aleatorie, în anumite repere aniversare de reală însemnătate
istorică pentru această străveche așezare românească din Țara Oltului, situată
de mai bine de cinci secole la granița dintre două provincii surori, dar ai căror
locuitori majoritari au vorbit mereu aceeași limbă.
Dintre toate acestea ne putem opri asupra următoarelor date ce scot în
relief momente semnificative din istoricul localității:
- 03 februarie 1453 - aniversarea a 565 de ani de la prima atestare
documentară a satului Porcești, cu ocazia constituirii scaunului filial Tălmaciu,
prin reorganizarea domeniului feudal omonim, ce va fi încorporat scaunului
principal Sibiu printr-o diplomă de donație a regelui maghiar Ladislau al V-lea
către cele Șapte Scaune, ca și teritoriu al Pământului Crăiesc;
- 1653 - împlinirea a 365 de ani de la înălțarea bisericii cu hramul
„Sfântul Ierarh Nicolae”, singura ctitorie din Transilvania a domnitorului Țării
Românești Matei Barsarab (1632-1654), cel care a zidit cel mai mare număr de
bisericii atestate (46) dintre toți domnitorii români;
- 1828 - aniversarea a 190 de ani de la constituirea școlii confesionale
ortodoxe românești, în al cărui local funcționează astăzi muzeul sătesc;
- 16/29 noiembrie 1918 - semnarea credenționalelor pentru unirea
Transilvaniei cu Regatul României, de către un număr de peste 200 de săteni
din Porcești și participarea câtorva zeci dintre aceștia la Marea Adunare
Națională ce a avut loc în data de 1 Decembrie la Alba Iulia;
- 17 decembrie 1964 - preconizata împlinire a 55 de ani de la
schimbarea numelui localității Porcești în Turnu Roșu, denumire pe care halta
de cale ferată a purtat-o încă de la darea în folosință a acesteia.
7
Având în vedere toate aceste considerente am apreciat oportună
întreprinderea unui demers monografic încă din anul 2014, pentru ca întregul
efort să poată fi încununat cu succes în anul Centenarului, ca un omagiu de
recunoștință pentru jertfele eroilor din cele două războaie mondiale, precum
și ca un elogiu înaintașilor care și-au adus aportul la devenirea în timp a acestui
sat aflat la o frontieră vremelnică.
În același timp, lucrarea de față dorește a se prezenta ca o lectură
etapizată pentru contemporani și ca o lecție de istorie pentru cei care vor
prelua ștafeta într-un viitor nu prea îndepărtat. Din acest punct de vedere
această lucrare științifică nu se consideră a fi una exhaustivă, lucrarea fiind
perfectibilă în timp, în măsură de a fi completată cu faptele și împlinirile
dezideratelor de azi ale tuturor celor ce în aceste momente aniversare
constituim comunitatea activă a localității noastre. Turnu Roșu (Porcești), ca
și așezare de la poalele munților Făgăraș, gravitează de aproape șase secole în
sfera de influență a Sibiului, oraș care datorită poziționării sale geo-strategice
a reprezentat mereu centrul sau capitala unor unități administrativ-teritoriale,
indiferent de forma sau denumirea politică a acestora.
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne dea gândul cel bun și, în același timp, să
ne lumineze calea spre viitor, așa cum a făcut-o și în acele „clipe astrale” pe
care le-a traversat poporul român acum un veac întreg de istorie, în acele
momente de nerepetat ale sfârșitului de an 1918.
Primar Turnu Roșu

Stelian Istrate
8
Introducere
Pentru realizarea lucrării au fost consultate, atât izvoare istorice

inedite, cât și edite. Materialul arhivistic bogat existent la Arhiva Comunei
Turnu Roșu (fond documente 1892-1949), împreună cu monografia localității
în format manuscris (elaborată de către un localnic în anul 1948), depistată în
Arhiva Complexului Național Muzeal Astra1, ne-au oferit informații prețioase
referitoare la următoarele aspecte: evoluția structurii de conducere și a
capacității de autofinanțare a localității (componența Reprezentanței
comunale, a Consiliului Local și a serviciilor de dezvoltare comunitară –
pompierii, moașa comunală, paza hotarelor; bugetele aparatului administrativ,
sursele de finanțare a acestora prin arendarea dreptului de cârciumărit, de
vânat și de pescuit, a corabiei și a trecătoarei, a carierei de piatră și a varniței,
a morii comunale; sediile care au adăpostit primăria localității); structura
economică (agricultura, creșterea animalelor, comerțul, meșteșugurile și mica
industrie, institutele de credit); infrastructura (regularizarea cursurilor apelor
Oltului și Cibinului, construirea și întreținerea drumurilor și podurilor
comunale, construcția căii ferate, modernizarea sistemului de canalizare,
fântânile publice și introducerea alimentării cu apă potabilă, electrificarea
localității și racordarea la gazul metan); structura educațională (corpul
profesoral, sediile instituțiilor de învățământ, frecvența școlară).
Informații prețioase legate de sistemul de învățământ (corpul
profesoral) și de patrimoniul cultural local (circulația cărții românești vechi în
localitate), au fost furnizate de materialul documentar aflat în Arhiva Direcției
Județene pentru Cultură Sibiu.
1V. Filip, Monografia sumară a comunei Porceşti, în Arhiva Ştiințifică a Complexului Național
Muzeal ASTRA Sibiu, fond cercetare monografică, dosar nr. 7, 1948; de asemenea, adresăm
mulțumiri doamnei profesor Simea Eleonora, care ne-a pus la dispoziție manuscrisul
monografiei localității întocmit în anul 1941 de învățător Emilia Costeiu.
9
Publicațiile seriale sibiene2 s-au constituit în surse de cercetare
complementare, necesare constituirii unei imagini cât mai complete,
referitoare la evoluția economică și structura educațională și sportivă din
localitate.
Bibliografia de specialitate - materiale documentare, deja publicare
(articole, monografii locale3, lucrări istorice4, memorialistice5 sau de tip
enciclopedic6) - a venit să întregească într-un mod fericit structura finală a
lucrării.
2Amintim, pe scurt, câteva dintre publicațiile seriale sibiene consultate: Telegraful Român,
Foaia Poporului, Oastea Domnului, Buletinul Oficial al Județului Sibiu, Monitorul Oficial al
Județului Sibiu, România viitoare, Flacăra Sibiului, Lupta Sibiului, Tribuna Sibiului, Monitorul
de Sibiu, Turnul Sfatului.
3 Atât trecătoarea, cât și localitatea, s-au aflat în atenția multor istorici români. Cu toate
acestea, remarcăm inexistența unei monografii complete a localității, lucrările tipărite tratând,
în special, aspecte care particularizează zona (patrimonial mobil și imobil bisericesc, păstoritul,
cultura populară, turismul). În context, amintim cronologic aceste lucrări: Gustav Baron
Bedeus, Trecătoarea dela Turnu-Roşu, Bucureşti, 1910; Ion Albescu, Comuna Boița, 1938; Ion
Albescu, Turnu Roșu, București, 1966; Cornel Lupea, Racovița. Monografia unei străvechi
aşezări sibiene, Victoria, 1980 (lucrare aflată în manuscris dactilografiat); Monografia județului
Sibiu, București, 1981; Andrei Gâlea, O ctitorie a lui Matei Basarab în Ardeal. Biserica din
Porcești, Sibiu, 1996; Ana Sărac, Monografia comunei Turnu Roşu - Porceşti - Plopi, Sibiu,
2009; Rodica Bobeș, Cezara Stratulat, Constantin Barbu, Tălmaciu la răscrucea timpului. O
carte pentru minte și suflet, Sibiu, 2011.
4 Menționăm cele mai importante lucrări care ne-au furnizat informații valoroase legate de
trecutul istoric al comunității: George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pre două
sute de ani în urmă, I-III, Sibiu, 1889-1891; Ilarion Pușcariu, Ioan de Preda, Lucian Borcia,
Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Contribuțiuni istorice privitoare la trecutul Românilor, Sibiu,
1913; Silvestru Moldovan, Nicolae Togan, Dicționarul numirilor de localități cu poporațiune
română din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramurăş, Sibiu, 1919; Ștefan Meteş, Relațiile
comerciale ale Țării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighișoara, 1920; Dum.
Z. Furnică, Documente privitoare la comerțul românesc 1473-1868, București, 1931; Ștefan
Meteș, Istoria bisericii românești din Transilvania, vol. 1 (până la 1698), Sibiu, 1935; Ioan
Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. I, 1599-1699, Cluj, 1940; Dumitrescu-Jipa, N.
Nistor, Sibiul în lumina istoriei, Sibiu, 1976; Adolf Ambruster, Dacoromano-Saxonia: cronicari
români despre saşi, românii în cronica săsească, Bucureşti, 1980; Antal Lukács, Țara
Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999; Paul Niedermaier, Habitatul
medieval în Transilvania, Bucureşti, 2012.
5 Călători străini despre Țările Române, vol. I-X, 1968-2001 (seria veche) și vol. 3-4, 2006-2007
(seria nouă); Johann Filstich, Încercare de istorie românească, București, 1979.

6 Enciclopedia Română publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociațiunii pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român de Dr. C. Diaconovich, tomul III: Kemet-
Zymotic, Sibiu, 1904.
10
Așa cum am amintit, una dintre primele scrieri cu caracter monografic
dedicată satului Turnu Roșu / Porcești, păstrată în format manuscris, a fost
elaborată în anul 1948 de către localnicul V. Filip. Dată fiind importanța de
pionierat a scrierii pentru cercetarea monografică a unei localități, redăm
introducerea acesteia (autorul evidențiază importanța monografiilor locale în
reconstituirea trectului istoric al unei națiuni, punctând și izvoarele
documentare la care a recurs pentru elaborarea lucrării, cercetarea de arhivă
fiind strâns corelată cu cea de teren):
„Imperativul zilei de azi, mai mult ca oricând e munca, căci prin ea ne
oglindim puterea sufletului și a trupului, ne dovedim în fața noastră și a lumii
întregi ce putem.
Precum o clădire-și are fundamentul și dacă cel ce a făcut-o a fost om
priceput i l-a făcut durabil și de neruinat așa și munca noastră trebuie basată și
cea mai solidă basă este trecutul care e și temelia neamului nostru românesc,
căci trecutul se îmbină cu presentul pentru a ne da un viitor strălucit. Și acest
strălucit viitor se basează pe muncă. Călăusit de acest gând, încerc a face un
mănunchiu din tot ce satul meu natal are mai însemnat, mai frumos pentru a
ilustra trecutul și presentul (acestei comune), servind astfel viitorul dela care
așteptăm mântuire. Această monografie va cuprinde satul în complexitatea lui.
Ceea ce încerc eu, dacă s-ar găsi în tot satul un om cu drag de țara lui s-o facă,
și-ar avea fiecare colțișor de țară oglinda lui pentru a răsări din toate o țară, așa
cum o văd toți cei ce o râvnesc și urcă pe spinarea ei.
Acest lucru mai e necesar pentru a avea o ideie profundă despre starea
economică prezentă față de trecut precum și pentru a pune la disposiția oricui
dovezile cari arată drepturile noastre de moștenitori naturali ai acestui pământ
sfințit și consfințit de atâtea ori cu sângele ce-i curge’n vine.
Ca îndreptar în alcătuirea acestei monografii, m-am sevit de „Curierul
serviciului social” în care se găsește schiță monografică model, precum și de
Monografia istorică a comunei Porcești scrisă de A. Gâlea, de unde am cules
datele și documentele istorice cu privire la așezarea și trecutul acestei comune
[monografia, în format manuscris, nu am reușit să o identificăm].
Datele statistice și cele referitoare la impozit, le-am cules dela primăria
locală și dela percepție.
11
În mare măsură am fost servit de bătrânii din sat, cari și-au răscolit
bucuros amintirile, precum și de copiii de școală, cari m-au ajutat în colecția
de modele, cântece, ghicitori etc.”7
Autorii
7 Filip 1948, p. 3, 5, 7.
12
I. Poziția geografică și cadrul natural
1. Localizare
Aflată în sudul județului Sibiu, la poalele dealurilor Ciorului și
Piscurilor, în zona de contact dintre Munții și Depresiunea Făgărașului, la doar
2-3 km de intrarea Oltului în defileu - acolo unde acesta face confluența cu
Cibinul și desparte Munții Făgăraș de Munții Cindrel și Lotru - localitatea
Turnu Roșu, reședință a comunei cu același nume, se leagă de principalele
aglomerări urbane învecinate (municipiile Sibiu, 25 km NV, respectiv
Râmnicu-Vâlcea, la 84 km S), atât prin calea ferată (stația locală C. F. R. a liniei
Podu Olt - Râmnicu-Vâlcea), cât şi pe șosea (drumul județean 105N, cu
lungimea de 3 km, desprins din drumul județean 105G Tălmaciu - Racovița -
Avrig, în dreptul stației C. F. R. Podu Olt)8. Este cea mai vestică așezare din
cuprinsul Depresiunii Făgărașului, ultima de pe malul stâng al Oltului.
2. Relief
Aflată așadar într-o zonă de contact (munte-depresiune), suprafața
comunei are un relief variat: montan, colinar (dezvoltat pe formațiuni mio-
pliocene cu structură monoclinală) și de câmpie piemontană, cu terase și lunci9.
Acesta din urmă - constituit dintr-o succesiune laterală de conuri și glacisuri
piemontane, desfășurate către munte pe înălțimi cuprinse între 425-450 m, cu
panta medie de 2° - cuprinde o gamă variată de soluri, între care domină cele
argiloiluviale și cele hidromorfe, cu o largă folosință în agricultură, motiv
pentru care aici întâlnim așezări omenești încă din cele mai vechi timpuri10.
Lunca Oltului este ceva mai coborâtă. În est, spre Racovița, poate fi
întâlnită la altitudinea de 385 m11, iar pe latura vestică, la ieșirea Oltului din
8 *** 2002, p. 3.
9 Popescu 1990, p. 21.
10 Popescu 1990, p. 23.
11 Tufescu 1966, p. 216.
13
județul Sibiu, la gura Văii Rindiboului, la 354 m12. Întreaga câmpie piemontană
este acoperită de o cuvertură loessoidă, doar în lunca Oltului relieful recent
fiind dezvoltat pe nisipuri şi pietrișuri13.
Munții Făgăraș - care se prezintă sub forma unei creste principale,
orientată pe direcția est-vest, din care se desprind mai multe culmi laterale,
atât spre nord, cât și spre sud14 - are cele mai înalte cote din zona Turnu Roșu
în Vârful Bulzului (1.384 m) și Chica Pietrelor (1.606 m). Caracteristica
dominantă a reliefului lor, dezvoltat pe calcare şi conglomerate, o reprezintă
văile și căldările glaciare15.
Relieful colinar, cu pante destul de mari, de peste 20°, este constituit
din două șiruri distincte: unul la nord, denumit frontul cuestic nord-făgărășan
(care delimitează Depresiunea Făgărașului de Podișul Hârtibaci), alcătuit din
roci marno-argiloase, şi altul - care face trecerea dintre câmpia piemontană și
Munții Făgăraș - format dintr-o serie de coline numite Dealurile Blidăriei (sau
Mârșei), cu altitudini medii cuprinse între 500-640 de metri. Ambele șiruri
colinare sunt supuse unor intense procese de modelare actuală - ravenări,
torente și alunecări16.
Înclinația pantelor are între 2°-6° în luncă și câmpia piemontană,
respectiv 16°- 35° în zona colinară și de munte17.
Energia de relief este și ea diferită; astfel, dacă media acesteia în lunca
Oltului este de 6,3 m, în zona de contact cu frontul colinar are valori care
oscilează între 7 și 15 m. Pentru câmpia piemontană valoarea medie
înregistrată este de 24,5 m, iar în dealurile submontane parametrii sunt
cuprinși între 10 şi 60 m18.
Cea mai joasă altitudine a comunei este de 354 metri, la gura de vărsare
a pârâului Ridinbou în Olt, iar cea mai mare de 1.242 metri, în Dealul Pleșii19.
12 Fratu, Beleaua 1991, p. 9.

13 Velcea 1992, p. 127.
15 Velcea 1992, p. 148.
16 Popescu 1990, p. 22
17 ATROST 1991.
18 Popescu 1990, p. 26.
19 *** 2002, p. 3.
14
3. Climă
Datorită poziției geografice a localității (la doar 2-3 km de trecătoarea
Turnu Roșu), asupra climei locale se fac simțite influențe venite din trei direcții:
dinspre Depresiunea Făgăraș - clima temperat-continentală; dinspre Depresiunea
Sibiu (și din vest în general) - clima temperată cu influențe oceanice; dinspre sud
(de unde pătrund prin Defileul Oltului) - masele de aer de origine
submediteraneeană.
Prin urmare, clima locală poate fi caracterizată, în general, drept una
continental-moderată, cu o temperatură medie anuală de 8-9° C; deşi în localitate
nu au fost făcute măsurători în această privință, datele înregistrate de stația
meteorologică de la Boița, aflată în imediata apropiere, sunt valabile și pentru
Turnu Roșu. Conform acestora, temperatura medie a celei mai calde luni, iulie,
este de 20,2° C, în timp ce temperatura medie a celei mai reci, ianuarie, este
cuprinsă între -3° și -1° C; maxima absolută a fost înregistrată la 9 septembrie 1946
(37,6° C), iar minima absolută (-30,6°C) la 28 ianuarie 1943. Ca medie multianuală,
numărul zilelor de îngheț sunt în jur de 120, iar numărul zilelor tropicale, cu
temperaturi de peste 30° C, nu este mai mare de 1020.
Există și o zonalitate verticală a climei, care determină o scădere a
temperaturii, odată cu creșterea altitudinii; în aceste condiții, pe creste,
temperatura medie este de doar 2-3° C. În plus, datorită fragmentării accentuate a
reliefului, apare fenomenul de inversiune termică, care generează - pe văi -
temperaturi mai scăzute decât pe culmile însorite.
Precipitațiile sunt în medie de 80 mm anual, cu cantități medii lunare mai
mari în iunie (120-130 mm) și mai scăzute în februarie (30 mm). Numărul zilelor
cu cer acoperit este de aproximativ 17021.
Începând cu a doua jumătate a lunii noiembrie, precipitațiile cad sub
formă de lapoviță sau ninsoare, situație care durează, de regulă, până la sfârșitul
lunii martie. Pe crestele mai înalte, zăpada își face simțită prezența uneori de la
sfârșitul lunii septembrie, alteori doar din octombrie, topindu-se abia pe la
sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. La sfârșit de octombrie / început de
noiembrie apare frecvent fenomenul de brumă.
20 Bobeș, Stratulat, Barbu 2011, p. 30-31.

15
În lunile octombrie și noiembrie (câteodată și în septembrie) apare foarte
des ceața, iar în lunile de primăvară și vară, roua. Specific lunilor de iarnă este
fenomenul de chiciură22.
Durata medie anuală a zilelor cu zăpadă este de aproximativ 100, iar
grosimea medie a stratului de zăpadă (în luna februarie) măsoară circa 15 cm.
Regimul precipitațiilor diferă şi el, în sensul că există ani mai secetoși şi alții
mai ploioși, care pot influența, în consecință, culturile agricole.
De pe versanții munților, către depresiune, se face simțit un vânt cald și
secetos („Vântu Mare”), care primăvara, datorită efectului „foehn”, grăbește topirea
zăpezilor; prin culoarul Oltului pătrunde „Austrul”, vânt ce aduce, din primăvară
până în toamnă, mase de aer cald și uscat din sudul țării (provocând uneori secetă),
spre deosebire de un alt vânt cald, care suflă din aceeași direcție, dar care este umed,
aducând ploi: „Băltărețu”23. Acestora li se adaugă o serie de vânturi locale, unele
bătând dinspre vest și nord-vest, altele dinspre est, precum „Moroșanu”, „Sădeanu”
și „Făgărășanu”.
4. Rețea hidrografică
Rețeaua hidrografică a comunei - strâns legată de râul Olt, colectorul
tuturor apelor care o străbat - este de 1-1,4 km/km2.
Oltul (cunoscut în antichitate sub denumirea de Alutus sau Aluta) - cu un
curs leneș, caracterizat prin meandre largi şi maluri joase - ocolește comuna prin
nord și vest, având panta de scurgere foarte mică, de 1 ‰ în Depresiunea Făgăraș
și 1,5 ‰ în Defileul Oltului, până la ieșirea din județul Sibiu.
Debitul mediu multianual pentru ultimii 30 de ani este de aproximativ 100
m3/s, după vărsarea Cibinului în Olt; la intrarea în județul Sibiu este de 75 m3/s, iar
la ieșire de 110 mc3/s24. El variază în funcție de anotimp, primăvara fiind înregistrate
debite cu mult peste media anuală. Vara (în luna iulie) se înregistrează debite foarte
ridicate, spre deosebire de toamnă (noiembrie), când acestea sunt cu mult mai
scăzute; totuşi, cele mai mici debite sunt înregistrate iarna25.
22 Jelenicz 1992, p. 42.

23Bobeș, Stratulat, Barbu 2011, p. 37-38.
24Bobeș, Stratulat, Barbu 2011, p. 41-46.
25 Ștef 1994, p. 78.
16
Fenomenele de îngheț, curgeri de sloiuri și gheață la mal au loc în fiecare
an și durează, în medie, 45-50 de zile. Podul de gheață, ce apare iarna cu o
frecvență de 75 %, are o durată medie de 30 de zile.
În dreptul comunei Turnu Roșu se varsă în Olt cel mai important afluent
al acestuia de pe teritoriul județului Sibiu - râul Cibin, care, deși are o scurgere
lentă în zona menționată (panta sa fiind de 1 ‰), atinge totuşi un debit multianual
de 15,5 m3/s26, prin care mărește considerabil volumul Oltului; iarna apare şi pe
Cibin fenomenul de îngheț.
În cadrul rețelei hidrografice cu regim permanent întâlnim o serie de
pâraie cu debite mici și lungimi ce variază între 4 și 12 kilometri. Din această
categorie face parte Valea Caselor, un pârâu cu lungimea de 7 km, care izvorăște
din colinele ce alcătuiesc Dealurile Blidăriei; acesta străbate comuna de la un capăt
la celălalt pe direcția SV-NE, vărsându-se în Olt prin punctul numit de localnici
Gura Văii (în anul 1904, prin ample lucrări, cursul lui a fost sistematizat). Apoi,
prin partea estică, curge pârâul Valea Nișului, neînsemnat și cu lungime foarte
mică, care își are izvorul în aceleași coline premontane. Dinspre vest, din munte,
izvorăsc o serie de pâraie, de-a lungul cărora s-au construit drumuri forestiere și a
căror ordine, de la nord la sud, este următoarea: Valea Strâmbei, cu o lungime de
12 kilometri, Valea Mărului, cu lungimea de doar 4 kilometri și Valea
Rindiboului, care curge de-a lungul a 8 kilometri27. Toate aceste ape au în comun
debitul foarte scăzut, de doar 0,5 m3/s, alimentarea fiindu-le asigurată, în cea mai
mare parte, de precipitații (volumele lor se măresc considerabil doar primăvara,
când se topește zăpada). În nordul și vestul satului se varsă în Olt: „[...] Valea
Rădilii care izvorăște din Frasin, Valea Icucii care izvorăște din Frasinul mic, Valea
Strâmbii care izvorăște din Piciorul mare și Izvorul Laslii, Valea Mărului care
izvorăște din Pău, Valea Rindiboului care izvorăște din Strâmbanul, valea lui Frate
care izvorăște din Claia Bulzului”28.
În dreapta Văii Caselor se afla „[...] Valea Nișului care izvorăște de Sub
fântânea și Valea Glodului care izvorăște din Râpa roșie, Gura plaiului și Grohotiș.

27 P.UG. 2003, p. 16.
28 Filip 1948, p. 85.
17
Valea Glodului”29 - „la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor,
locuitorii din Sebeșu de Jos credeau în puterea tămăduitoare a apei pentru care
fapt, atunci când aveau un bolnav în casă puneau pe malul ei prescuri, haine și
bani, urmând ca cel ce s-a atinge de aceste lucruri să primească boala”30 – „se varsă
în Olteț, iar apoi în Valea Nișului. Valea Sebeșului de Jos izvorăște din Fedeleaș,
Valea Sebeșului de Sus izvorăște din Tătari. Valea Sebeșului de Jos era numită și
Valea Morii” (deoarece pe apa ei este instalată moara comunală - n. n.)31. În
continuare, se precizau următoarele: „Din dealurile și din munții limitrofi
comunei țâșnesc mai multe izvoare cu apă potabilă: izvorul Corbului, izvorul
Laslii, izvorul Bulzului, izvorul Paltinului, izvorul Răchiții, izvorul Bradului,
izvorul Munteanului”32. Izvorul cunoscut sub denumirea „La bălți” era captat în
anul 1912 de Ioan Buta „[...] cu apa acestui izvor se răcoresc vara muncitorii
câmpului din aceea parte”33. O altă captare a vizat pășunea comunală, „[...] de unde
se adapă toate vitele satului vara când sunt la pășune”, lucrare realizată în anul
1938 „ […] prin prestație publică”34. Apoi, în dealul Piscurilor, mai jos de Lunca
lui Cercel se afla „un izvor cu apă sulfuroasă”35.
Pantele de scurgere variază în funcție de zona pe care o străbat: cele trei
pâraie cu obârşiile pe latura vestică au panta de scurgere cuprinsă între 40-50 ‰
până la vărsarea în Olt, spre deosebire de pâraiele Valea Caselor și Valea Nișului,
care au la trecerea prin piemont aceeași pantă de scurgere ridicată, care scade însă
la trecerea prin depresiune până la 1,5 ‰ la vărsarea în Olt36.
Apele curgătoare sunt în general reci, cu temperaturi sub 20° C și dulci, cu
o salinitate de 1g/l; de asemenea, sunt ape de pori, fundamentul lor fiind constituit
din pietrișuri și nisipuri37.
La marginile de est și nord ale satului, spre malul Oltului, se găsesc o
serie de mlaștini, care au favorizat creșterea stufului și papurei.
29 Filip 1948, p. 85-86.

30 Costeiu 1941, p. 121.
31 Filip 1948, p. 85-86.
32 Filip 1948, p. 85.
33 Filip 1948, p. 85.
34 Filip 1948, p. 86.
35 Filip 1948, p. 86.
36 P. U. G. 2003, p. 16.
37 Velcea 1967, p. 12-13.
18
În amonte și în aval de localitate, pe Olt, au fost amenajate lacuri de
acumulare pentru hidrocentrale, care au influențat și debitul Oltului.
În general, comuna este bine alimentată cu apă pentru uz gospodăresc,
baza fiind asigurată de şipote şi fântâni. Pânza freatică se află foarte aproape de
suprafață, la doar 1-2 metri adâncime.
5. Soluri
În lunca Oltului se găsesc soluri aluviale (pietriș, nisip), cu bogate
resurse pentru construcții; tot aici - dar răspândite pe o arie mai largă decât cea
aluvială - întâlnim solurile hidromorfe, sub formă de lăcoviști și semilăcoviști,
favorabile culturilor agricole (din această categorie face parte şi solul
pseudogleic, evidențiat în zona mlăștinoasă din partea de est a comunei)38.
În fâșia depresionară, cuprinsă între zona de luncă și dealurile înalte,
există soluri argiloiluviale: brun argiloiluvial și brun roșcat luvic (podzolit), pe
care s-au dezvoltat fânațe; o parte a lor constituie fundamentul culturilor
agricole39.
În zonele mai înalte, de deal, întâlnim spodosoluri, categorie din care
fac parte solurile brun-feriiluviale (podzolice) și podzolurile, pe care s-au
dezvoltat pășuni, iar la munte (dar şi în zonele cele mai ridicate de deal) s-au
dezvoltat cambisolurile: solurile brune eumezobazice și cele brune acide40.
6. Floră şi faună
Flora zonei se află în strânsă corelație cu solurile, fiind mult influențată de
acestea; astfel, pe solurile brune feriiluviale (podzolice argiloiluviale) și pe
podzoluri s-au dezvoltat pășuni, iar pe cele agroindustriale, fânațe și culturi
agricole. Fânațele, pășunile și culturile agricole se întind pe o suprafață de
aproximativ 32 de km², vegetația lor fiind alcătuită, în principal, din graminee
(păiușul sau festuca - Festuca, timoftica - Phelum pratense, merișor - Vaccinium
vitis idaea) și din plante cu flori (trifoi sălbatic - Trifolium, sânziene - Sancta diana,
sulfină - Melilotus officinalis, margarete - Leucanthenum vulgare, sunătoare -
38 Florea, Munteanu 1968, p. 443.

19
Hypericum perforatum, arnica - Arnica montana, păpădie - Taraxacum officinale,
clopoței - Campanula bononiensis și bujori - Paeonia, dedițeii de primăvară -
Pulsatilla montana). Prin miriști și pe ogoare, pe lângă culturile de cereale, apar și
o serie de plante parazite, precum: iarba roșie - Uncinia uncinata, traista
ciobanului - Capsella bursa - pastoris, rapița sălbatică - Brassica napus oleifera,
neghina - Agrostemma githago, cicoarea - Cichorium intybus, știrul -
Amaranthus retroflexus, loboda - Atriplex hortensis, pălămida - Cirsium arvense,
mohorul - Setaria viridis, pirul - Agropyron repens, costreiul mare - Sorghum
halepense, susaiul - Sonchus arvensis41. Alte plante, întâlnite pe marginea
drumurilor sau pe terenurile virane sunt: scaiul - Onopordon acanthium, laurul -
Laurus nobilis, troscățelul - Polygonum aviculare, măselarița - Hyoscyamus niger,
Cucuta - Conium maculatum, ciumăfaia - Datura stramonium, toate caracteristice
vegetației de stepă.
Cea mai mare parte a vegetației o alcătuiesc însă pădurile, care ocupă peste
3.000 de hectare. Specia care predomină este fagul montan (Fagus silvatica), într-
un procent de peste 60%; întâlnim apoi alte specii de foioase, precum: gorunul
(Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula pendula) şi
paltinul (Aces pseudoplatanus). Într-o proporție redusă este prezent plopul
(Populus Alba și Populus nigra), iar sporadic ulmul (Ulmus minor) şi frasinul
(Fraximus excelsior)42. Limita pădurilor de fag se situează la înălțimi cuprinse între
1.000-1.200 m43.
Peste altitudinea de 500 m, spre vârfurile munților, apar pădurile de
foioase în amestec cu cele de rășinoase. Ultimele ocupă și ele o suprafață
considerabilă (cele de molid - Picea abies - cu aproape 15%, la care se adaugă
cele de pin - Pinus silvestri - și de brad - Abies alba). O mică pădure de pin
(care este întâlnit cel mai adesea în cadrul pădurilor de amestec) a apărut
recent la marginea sudică a satului, la o altitudine cuprinsă între 425-450 m.
Arbuștii care se întâlnesc la marginea pădurilor, dar mai ales pe văi
sunt: alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), măceșul (Rosa canina),
mărăcinul (Malitia), păducelul (Crataegus monogyna), ienupărul (Juniporus
41 Cilievici 1975, p. 50; Drăgulescu 1992, p. 155.

42 Drăgulescu 1992, p. 152.
20
communis sp. nana), iar dintre plantele agățătoare (de tip liană), iedera
(Hedera helix) și curpenul de pădure (Clematis vitalba)44.
La sol întâlnim diferite specii de graminee: păiușul ( Festuca valesian,
Festuca sulcata), păiușul de stâncă (Festuca saxatilis, Festuca xanthina), scrada
(Festuca drimeja), feriga (Dryopteris filix - mas, Athyrium filix - femina,
Polystichum aculeatum), măcrișul iepuresc (Oxalis acetosella). De asemenea,
în umbra pădurilor pot fi găsite numeroase variante de ciuperci, unele dintre
ele comestibile (urechiușa - Cantharellus cibarius, creasta cocoșului - Celosia
spp., militarca sau hribul cenușiu - Boletus edulis, ghebea - Armillaria mellea),
altele otrăvitoare (buretele pestriț - Amanita muscaria sau ciuperca albă -
Psalliota xantodherma)45.
În poieni și luminișuri apar, alături de graminee, nenumărate plante cu
flori (brândușa - Crocus heuffelianus, vioreaua - Scilla bifolia, ghiocelul -
Galanthus nivalis, brebenelul - Dentaria glandulosa, tulchina sau căldărușa -
Aquilegia vulgaris, etc.) sau arbuști cu fructe comestibile (fragul - Fragaria
vesta, afinul - Vaccinium myrtilus, coacăzul - Ribes nigrum, murul - Rubus
fruticosus și zmeurul - Rubus idaeus), dar și plante otrăvitoare (mătrăguna -
Atropa belladonna, ghințura - Gentiana verna, lipanul - Arctium Lappa),
utilizate totuși, în medicina naturistă.
În lunca Oltului sunt prezente, ca elemente ale vegetației azonale,
plante precum macul (Papaver somniferum), lintița (Lemna), inarița (Najas
minor și marina), crinul de baltă sau stânjenelul galben (Butomus umbellatus),
rogozul (Carex), trestia (Phragmites australis), papura (Typha angustfolia) și
salcia (Salix), iar în zona pășunilor și fânațelor, salcâmul (Robinia
pseudoacacia) și colilia (Stipa capillata)46.
În fauna existentă pe aceste meleaguri, mamiferele sunt bine
reprezentate; menționăm în acest sens cerbul (Cervus elaphus), căpriorul
(Capreolus capreolus) şi mistrețul (Sus scrofa), între prădătoare remarcându-se
prezența ursului - Ursus arctos, râsului - Lynx lynx, lupului - Canis lupus,
vulpii - Vulpes vulpes şi jderului - Martes marte (uzual, acesta din urmă este o
44 Drăgulescu 1992, p. 15.

45 Drăgulescu 1992, p. 15-16.
46
Bobeș, Stratulat, Barbu 2011, p. 53.
21
denumire comună pentru toate speciile asemănătoare din genul Martes, cum
sunt dihorul sau nevăstuica). Alături de mamiferele mici, precum ariciul
(Erinaceus concolor), cârtița (Talpa europaea) și sobolul, în fauna zonei se
întâlnesc și mamifere din ordinul rozătoarelor (iepurele - Lepus europaeus,
bursucul - Meles meles, hârciogul - Cricetus cricetus, șoarecele de câmp -
Microtus pennsylvanicus și de pădure - Apodemus silvaticus, șobolanul -
Rattus, veverița - Sciurus vulgaris), întâlnite adesea pe pajiști, fânațe sau pe
terenurile agricole, care se constituie într-o importantă sursă de hrană, atât
pentru mamiferele carnivore, cât şi pentru păsările răpitoare de zi (acvila -
Aquila chrysaetos, gaia - Milvus regalis, șoimul - Falco peregrinus, șorecarul -
Buteo buteo) sau de noapte (bufnița - Bubo bubo şi cucuveaua - Athene
noctua). Între păsările comune locului, care îşi găsesc adăpost în frunzişurile
dese ale copacilor, se numără: ierunca - Tetrastes bonasia, porumbelul sălbatic
- Columba livia, turtureaua - Streptopelia turtur, pițigoiul - Parus maior, sitarul
- Scolopax rusticola, gaița - Garullus glandarius, stăncuța - Corvus monedula,
corbul - Corvus corax, cioara - Corvus frugilegus, coțofana - Pica pica, cucul -
Cuculus canorus, grangurul - Oriolus oriolus, mierla - Turdus merula,
privighetoarea - Luscinia megarhynchos, sticletele - Carduelis carduelis,
ciocârlia - Lullula arborea și presura - Emberiza.
Fauna de luncă este formată din păsări de baltă (gâşte - Anser anser,
rațe sălbatice - Anas crecca, stârci - Ardea cinerea, buhai de baltă - Botaurus
stellaris), amfibieni (broaşte comune - Anura, broaşte râioase - Bufotes viridis,
brotăcei - Hyla arborea, salamandra - Salamandra salamandra și, cu totul
accidental, broaşte țestoase mici - Testudo hermanni, elemente reprezentative
ale faunei submediteraneene) şi insecte (des întâlnite şi în cadrul vegetației
specifice pajiștilor și fânațelor), între care amintim: viespea - Vespa crabro,
tăunul - Tabanus bovinus, strechea - Hypoderma bovis, musca - Musca
domestica, bondarul - Bombus, greierele - Gryllus, cosașul - Tettigonia
viridissima, mămăruța - Coccinella septempunctata, păianjenul - Araneae,
coropișnița - Gryllotalpa vulgaris, licuriciul - Lampyris noctiluca, rădașca -
Lucanus cervus, gândacul de mai - Melolontha melolontha, țânțarul - Culex,
libelula - Anisoptera, numeroșii fluturi multicolori.
22
Reptilele sunt reprezentate doar prin câteva specii, precum șarpele orb
- Anguis fragilis şi cel de casă (ambii neveninoşi) - Natrix natrix, vipera -
Vipera berus (care însă apare aici cu totul izolat, constituind, ca şi broasca
țestoasă mică, un element specific faunei submediteraneene) şi o serie de
şopârle, între care gușterul (Lacerta viridis) este cel mai frecvent întâlnit.
Apele râurilor Valea Caselor, Valea Strâmbei, Valea Mărului și Valea
Rindiboului, dar şi apele Oltului, sunt populate cu peşti (păstrăv - Salmo trutta
fario, mreană - Barbus barbus, clean - Leuciscus cephalus, nisipariță –
Sabanejewia romanica, somn - Silurus glanis, ştiucă - Belone belone)47.
Aşadar, în ansamblu, zona se prezintă ca un tot unitar (deși diversitatea
este evidentă), pornind de la treptele de relief și continuând cu structura
petrografică, soluri, vegetație şi faună, toate completându-se armonios și
oferind peisaje de vis.
47 *** 1981, p. 44-45

23
Localizarea comunei pe
harta județului
(sursa – Wikipedia)
Depozitul de calcare neocene
24 p
Carte
Comuna Turnu Roșu – vedere aeriană
Comuna Turnu Roșu – vedere aeriană
25
26
Comuna Turnu Roșu – între vară și iarnă
II. Istoricul localității
Prezența omului pe aceste meleaguri este dovedită încă de la începutul

epocii bronzului, prin descoperirea, la marginea de sud a satului (pe malul
stâng al Oltului, spre Boița) - a unor fragmente ceramice, posibil aparținând
culturii Schneckenberg; tot de atunci - și probabil din același loc - mai sunt
semnalate un topor și o măciucă, ambele din piatră48. În defileul Oltului (însă
fără detalii topografice) au fost găsite, întâmplător, o serie de materiale
arheologice izolate (o cute de ascuțit unelte și arme din metal, o săgeată scitică
cu trei muchii din bronz49 și o monedă dacică din argint, tip Petelea, cu
reprezentarea bustului zeiței Artemis50), un tezaur monetar compus din piese
grecești (dyrrhachiene) amestecate cu monede romane imperiale emise de
Gordian al III-lea (238-244)51, precum și urme ale drumului roman care ducea
spre Apulum52. În fine, din puncte neprecizate de pe teritoriul administrativ al
localității provin fragmente ceramice romane dintr-un chiup de culoare
cenuşie, ornamentat cu linii ondulate53, un fel de armă romană54 și o monedă
(denar) emisă de împăratul P. Servilius Rullus55; despre un topor şi un
buzdugan din piatră, alături de tubul ceramic al unei conducte romane, există
indicii că ar fi fost descoperite în zona localității şi că se aflau, la un moment
dat, în colecția muzeului școlar (lipsesc alte informații)56.
Cercetări arheologice medievale au fost efectuate în Cetatea Turnu
Roșu, fortificație care străjuia drumul de legătură dintre Sibiu și Râmnicu-
Vâlcea, la intrarea Oltului în defileu; construită în două etape, era parte a unui
48 Luca 2003, p. 231.

49 Luca 2003, p. 231.
50 Preda 1973, p. 314.
51 Luca 2003, p. 232.
52 Luca 2003, p. 231.
53 Luca 2003, p. 232.
54 Luca 2003, p. 232.
55 Luca 2003, p. 232.
56 Munteanu 2014, p. 107.
27
sistem defensiv organizat de orașul Sibiu pentru apărarea trecătorii, din care
mai făceau parte Cetatea Lotrioara (Lotorvaio, Lauterburg, Lauterbeng), aflată
și ea în Pasul Turnu-Roşu, la vărsarea apei cu același nume în Olt, pe malul
drept al acestuia, mai păstrează doar câteva urme de ziduri şi şanțuri, care nu
permit reconstituirea traseului lor; primul document o menționează în anul
140757, cetatea de la Tălmaciu (Landeskrone, în traducere Cununa / Coroana
Țării, construită în anul 137058, demantelată în 1489 din ordinul regelui Matei
Corvin - 1458-1490)59 și Turnul Spart, ridicat în 150160, distrus de o revărsare
a Oltului din anul 1533.
Asupra cetății de la Turnu Roșu vom reveni pe larg în lucrare.
***
Despre localitatea Turnu Roşu (denumită astfel din anul 1964, anterior
numindu-se Porceşti)61 şi pasul cu acelaşi nume, diversele izvoare istorice care
le pomenesc (documente medievale şi moderne, descrieri ale unor cronicarilor
saşi sau ale unor călători străini aflați în tranzit pe aceste meleaguri, conscripții,
recensăminte, etc.) relevă, aproape toate, un adevăr incontestabil: existența
trecătorii (important punct vamal, bine fortificat, prin care se asigurau
legăturile comerciale - şi nu numai! - dintre Transilvania şi Țara Românească)
a condiționat decisiv apariția aşezării, iar mai apoi, i-a determinat în mod
esențial evoluția istorică. Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică a satului a
57 Luca 2003, p. 232.

58 În anul 1366, voievodul muntean Vladislav-Vlaicu (1364-1377), nemulțumit de faptul că
regele maghiar Ludovic I (1342-1382) îi redusese feuda transilvăneană (Ducatul Amlaşului), a
trecut prin pasul Turnu Roşu şi a atacat vechea cetate a Tălmaciului, căreia i-a distrus o parte
dintre ziduri (Pascu 1957, p. 70-71). Prin urmare, „în 1367, toate fortificațiile din defileul
Oltului şi cetatea Tălmaciului fiind distruse, regele Ludovic I, la sfatul episcopului Wilhelm,
hotărăşte ridicarea unei noi cetăți puternice pentru a apăra gura defileului, în apropierea
Tălmaciului. Rolul important atribuit acestei fortărețe, îl determină pe rege să încredințeze
construcția, conducătorilor Sibiului. Cetatea, ridicată în anul 1370, a fost botezată cu numele
de Landeskrone (Cununa Țării)”. (Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 109)
59 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 109.
60 După alte informații, acesta ar fi fost ridicat în anul 1383. (Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p.
109)
61 Halmaghi 1999, p. 6.
28
fost impulsionată de schimburile dintre cele două provincii româneşti, ale
căror autorități, locale şi/sau centrale, s-au implicat constant de-a lungul
timpului în acest sens, prin asigurarea/dezvoltarea unor căi de comunicații cât
mai facile (construirea şi întreținerea drumurilor, navigabilitatea râului Olt)
de ambele părți ale defileului. Aşadar, istoria localității Turnu Roşu nu poate
fi separată de cea a trecătorii Turnu Roşu, motiv pentru care, în lucrarea de
față, am ales să prezentăm, deopotrivă, atât aşezarea, cât şi sistemul defensiv al
trecătorii, cu vama şi carantina aferentă acesteia, chiar dacă acestea din urmă
fac parte astăzi dintr-o altă unitate administrativ-teritorială (comuna Boița).
***
Dacă un prim castelan de Turnu Roşu era menționat în 1411, din anul
1419 ne-a parvenit documentul prin care regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg (1387-1437), poruncea voievodului Transilvaniei (Nicolae Csáki,
1415-1426), vicevoievozilor şi castelanilor de Tălmaciu şi Turnu Roşu să nu
perceapă vamă pentru mărfuri negustorilor sibieni62.
În 1438, după ce asediaseră - în zadar - timp de opt zile cetatea Sibiului
(la expediție a fost obligat să participe şi voievodul Țării Româneşti, Vlad
Dracul 1436-1442, 1443-144763), turcii se retrăgeau prin defileul Oltului,
distrugând cetățile de la Turnu Roşu şi Lotrioara64. La scurt timp (primăvara
anului 1442), o nouă oaste otomană pătrundea în Transilvania; după bătălia
(nedecisă) de la Sântimbru, aceasta s-a retras spre Sibiu. „Timpul pierdut de
Mezet Bey cu măsurile luate pentru asedierea Sibiului, a fost câştigat de Iancu
de Hunedoara, care își reface armata, mai ales cu cete de țărani români şi
ajunge din urmă pe turci. În primele zile ale lunii aprilie, o luptă sângeroasă s-
a dat nu departe de Sibiu. La această luptă au luat parte şi unități săseşti din
Sibiu. Turcii, bătuți şi cuprinşi de panică, s-au retras în dezordine prin Turnu
Roşu, lăsând în urmă 20.000 morți. Din oastea transilvăneană, relatează
cronicile, au pierit numai 3.000 de oameni”65.

29
În legătură cu numele aşezării (Porceşti), legenda vorbeşte despre „un
boier român din Ardeal”, care „[…] și-a luat cu el averea precum și vitele să
treacă în Țara Românească”, dar căruia, pe drum, „[...] îi mor în Porcești porcii,
în Boița boii și în Câineni câinii cari îi avea cu sine”; conform tradiției locale,
„[...] auzită dela locuitorul Gheorghe Laslea, care, la rândul său, a auzit-o dela
un unchi al său [...] ”, „[...] la început comuna era peste Olt și se numea Plopi,
iar pe locul unde se află azi comuna Porcești, cei din Plopi aveau crescătorie
de porci [...] cu timpul comuna Plopi s-a desființat întemeindu-se alta în stânga
Oltului, căruia i-au zis Porcești, după crescătoriile de porci ce le aveau aici”66.
Cu certitudine însă, prima mențiune scrisă a localității - care apare în
documente, de-a lungul timpului, sub diverse transcrieri (Porckendorf - 1488;
Portschest - 1496; Porkendorf - 1508; Verestoron - 1606; Portsest - 1733;
Porcsed - 1750; Portsesd - 1805; Porcsesd - 1808; Portsesd, Portsesdinum,
Portschescht, Portsesdu - 1839; Porcesd, Rothenthum, Rotherthum - 1861-
1888; Porcsest - 1873; Porcsesd, Rotenturm - 1913; Porcești - 1920 - 1956;
Porcești, Turnu Roșu - 1964; Turnu Roșu - 1966) este din 3 februarie 1453,
când, prin „diploma latina” emisă de regele maghiar Ladislau al V-lea (1453-
1457) sașilor (organizați în cele Șapte Scaune) le erau dăruite așezările din
domeniul feudal Turnu Roșu (din care făcea parte și satul Porcești), împreună
cu cetățile Tălmaciu, Turnu Roșu și Lotrioara (acestea din urmă pentru a fi
reabilitate și întreținute în condiții bune, deoarece, în urma prădăciunilor
năvălitorilor otomani și a neglijenței în păstrarea lor, erau la momentul
respectiv deteriorate și părăsite): „[...] vrând să conserveze întregi hotarele
țării, iar cele stricate să fie din nou tocmite, de altă parte înțelegând dela
magnații săi credincioşi, mai ales dela Ioan Huniadi, comite al Bistriței, mai
înainte guvernator al Ungariei, că Tălmaciul şi Lotrul, castrele sale regale şi
turnul numit Turnu Roşu, cari sunt situate în comitatul Albei din Transilvania,
s-ar derăpăna şi ar fi foarte ruinate şi din cauza aceasta în anii trecuți au intrat
unii pe drumul care-i aproape şi sub castrele şi turnul acela, ducând din părțile
Țerii Româneşti, pe lângă Olt, spre Ardeal, în cetatea Sibiiului, şi au prădat
făcând mari pagube, şi cumpănind bine sfatul prelaților şi al magnaților,
încredințat fiind de credința, fidelitatea şi de precauțiunea prudentă a
66 Filip 1948, p. 138-139.

30
magistraților, juzilor, juraților, bătrânilor şi a celorlalți Saşi credincioşi ai săi
din cele şapte scaune ale părților ardeleneşti, cari le-au dovedit şi mai înainte,
a anexat şi incorporat la cele şepte scaune săseşti pentru totdeauna şi irevocabil,
decretând de anectate şi incorporate castrele numite ale Tălmaciului şi Lotrului
şi Turnu-Roşu, cu vama ce se obicinuieşte a se lua acolo, precum şi cu opidele
Tălmaci şi cu satele sau posesiunile Tălmăcel, Boița, Racovița, Porceşti şi cu
amândouă Sebeşurile şi cu prediul Kreuzerfeld şi cu jumătate din posesiunea
Reke, cari aşişderea sunt în comitatul Albei şi precum se zice, aparțin acelor
castre împreună cu celelalte sate şi drepturi posesionare ce se țin, de drept, de
castrele şi turnul amintit, cu utilitățile lor şi cu ori cari alte apartinențe […];
aşa ca Saşii din cele 7 scaune amintite, cei de atunci şi cei viitori să țină, să
guverneze şi să poseadă pentru regele şi pentru coroana sa castrele numite şi
turnul, precum şi satele şi posesiunile numite cu acelaşi drept şi cu aceeaşi
libertate, precum țin, guvernează şi posedă pentru regele şi pentru coroana sa
cetățile, opidele şi satele cari se află pe pământul celor 7 scaune, dar lăsând
neatinse drepturile străine. Voim şi hotărâm ca turnul amintit, castrele, satele
şi posesiunile să se folosească, să se bucure, să se împărtăşească de toate acele
libertăți, drepturi şi privilegii, de cari s-au folosit şi s-au bucurat din vechime
şi până în timpurile de față, cetățile, opidele şi satele celor şapte scaune”67.
Dezafectarea cetății Tălmaciu (1489) a dus la întărirea celei de la Turnu
Roșu, care a fost refăcută și completată cu noi elemente defensive (un al doilea
turn avea să fie ridicat în apropierea celui dintâi). În vederea efectuării acestor
lucrări (la care se adăuga refacerea drumului de acces), regele maghiar Matei
Corvin (1458-1490) acorda, în 1469, o donație anuală de 100 de florini, suma -
dublată mai târziu - provenind din veniturile vămii de la Turnu Roșu68.
În anul 1473, acelaşi Matei Corvin îi cerea castelanului din Turnu Roșu
să permită călugărilor de la Mânăstirea Cozia din Țara Românească „[...] ca
lucrurile ce vor să aducă din Ardeal pentru hrana lor, bucate și postavuri și alte
lucruri, fără de opreală să poată a aduce la locurile lor”69 (de altfel, libertatea
67 Pușcariu 1913, p. LXXXVIII-LXXXIX; Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 292; Halmaghi 1999,

p. 8.
68 Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 292.
69 Furnică 1931, p. 1-2.
31
comerțului era reînnoită într-un alt document, emis de regele Ungariei,
Ludovic al II-lea - 1506-1526, în anul 151770); de asemenea, le permitea
sibienilor să refacă drumul de acces prin defileul Oltului, devenit impracticabil
din cauza inundațiilor provocate de revărsările Oltului71. În aceeaşi ordine de
idei, în anii 1487 şi 1488 poruncea tricesimatorului din Ardeal să dea anual
suma de 200 de florini sașilor din Sibiu, pentru „[...] păstrarea și conservarea
celor două turnuri, pe care ei înșiși au a le întreține de frica turcilor”72.
În 1490, cronicarul sas Johannes de Petersfalwa (rector în Cisnădie),
consemna un raid al oștilor turcești, menționând că: „[...] turcii au ars Cisnădia
în jurul zilei Sf. Maria, dar ei au fost omorâți la Turnu Roșu de puțini păstori
români și sași”. Însă, evenimentul care va reține în mod deosebit atenția
cronicarilor saşi, a fost marea invazie turcească din regiunea Sibiului, din
ianuarie 1493, despre care preotul Blasius din Cristian preciza: „La 21 ianuarie,
turcii sub Ali-Beg au prădat și ars satele din scaunul Sibiului și multe sate
românești, de unde au dus o mulțime de oameni și prăzi”. În continuare însă,
arăta că Ali Beg, conducătorul oștilor turcești, a fost prădat și învins de „[...]
păstorii români care au fost ajutați de sibieni”. În alte cronici, știrea era
preluată, arătându-se că turcii au fost nimiciți în „Alpi”, lângă Turnu-Roșu de
către păstori (cu siguranță români)73.
Pentru o mai eficientă apărare a graniței (1501), regele maghiar
Vladislav al II-lea (1490-1516), îi scutea pe sibieni de plata censului Sfântului
Martin, pentru o perioadă de trei ani, cerându-le în schimb să înalțe un turn
de apărare în apropiere de Turnu Roşu74 (Turnul Spart, distrus în 1533 de apele
Oltului; nu a mai fost refăcut niciodată).
Începutul anului 1508 o găsea pe doamna domnitorului Mihnea
(poreclit cel Rău, 1508-1509) trecând prin Turnu Roşu în drum spre Sibiu
(unde ajungea la 10 ianuarie), oraş care acordase adăpost familiei sale şi sprijin
viitorului domn pentru ocuparea tronului Țării Româneşti75.
70 Furnică 1931, p. 2-3.

72 Albescu 1966, p. 15.
73 Armbruster 1980, p. 189-190.
32
Dacă între secolele XIV-XV comerțul Țării Românești cu Transilvania
se desfășura cu precădere prin vama de la Turnu Roșu, după schimbarea
reşedinței domneşti - mai întâi la Târgoviște, mai târziu la București -
principalul traseu comercial a fost reorientat, trecând de acum pe la Brașov; la
începutul secolului al XVI-lea, cei mai mulți negustori din Țara Românească
care făceau comerț pe la Turnu Roșu proveneau din Curtea de Argeș, Râmnicu-
Vâlcea şi Câmpulung, dar şi din Târgoviște și București76. Cu toate acestea,
unele date referitoare la comerțul cu pește - de exemplu - arătau că în anul
1500, pe la Turnu Roşu încă erau transportate cantități însemnate de mărfuri
(potrivit registrului vămii, pe aici trecuseră 2.538 poveri de cai, echivalentul a
circa 325.000 kg de pește). În 1503, aici se plătea vamă de 2 florini pentru o
majă de orez şi 40 de florini pentru o majă de piper. În timpul lui Mircea
Ciobanul, domnul Țării Românești (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), se
plătea vamă astfel: 12 dinari pentru un cal, 12 dinari pentru o iapă, 50 de dinari
pentru un cal turcesc, un porc pentru 100 de porci77. La sfârșitul aceluiași secol,
nivelul taxelor rămânea aproape neschimbat: pentru un cal turcesc, 50 de
dinari; pentru un cal obișnuit, 12 dinari; pentru un bou îngrășat, 10 dinari;
pentru 100 de porci, 1 porc; pentru trei oi sau capre, un dinar78.
Pentru anul 1528 avem informații legate de sistemul defensiv de la
Turnu Roşu, care era menționat de Georg Reicherstorffer (umanist sas,
diplomat la curtea regelui Boemiei și Sileziei, Ferdinand I de Habsburg, autor
a două lucrări referitoare la aspecte geografice, istorice, politice și etnografice
ale celor două țări românești, Moldova și Transilvania: Moldavia quae Daciae
pars, Chorographia, Viena 1541 și Chorographia Transylvaniae, quae Dacia
olim appellata aliarumque provinciarum et regionum succinta Descriptio et
explicato, Viena, 1550) - „[…] Turnu Roșu, care este așezat la poalele
Carpaților aproape de Dunăre, cu o fortăreață sau o cetățuie foarte bine întărită
și înconjurată de munți înalți și trecând pe o cale așa de îngustă și de stâncoasă,
încât nici măcar un singur cal mergând cu grijă nu poate trece ușor. Aici
obișnuiesc sibienii să țină paza trebuitoare pentru împrejurarea unei sosiri
76 Albescu 1966, p. 25-26.

77 Meteș 1920, p. 116.
78 Albescu 1966, p. 26.
33
neașteptate a dușmanului cândva”79 şi de Anton Verancsics (umanist, prepozit
al capitlului din Alba Iulia, autor al lucrării De situ Transsylvaniae, Moldaviae
et Transalpinae) - „[…] cetatea Tălmaciului clădită pe ruinele unui municipiu
roman și Turnu Roșu care e un post de apărare împotriva năvălirii turcilor, și
o dată ajuns acolo este bun de navigație, și cotind mai întâi spre apus până
începe să se apropie de câmpia Sibiului, apoi de aci întorcându-se spre miazăzi
se varsă în Istru în fața Nicopolului”80.
Consemnând inundațiile care afectau ținutul Sibiului în anul 1533,
cronicarul sas Michael Sigler (1535-1585) nota în lucrarea sa, Chronologiae
Rerum Hungaricum, Transylvanicarum, et Vicinarum Regionum (apărută la
Posoni în anul 1835), că, din cauza acestora, „[...] s-ar fi surpat și Turnul Roșu”81
(de altfel, proporțiile dezastrului provocat de revărsarea Oltului erau amintite
mult mai târziu și în memoriile medicului Ernst Anton Quitzmann, care, în
anul 1846, scria următoarele: „[...] ziduri crenelate puternic se ridică drept în
fața muntelui abrupt și coboară pe stânga până la Olt. În anul 1533 a fost smulsă
o parte a acestei lucrări masive de către viiturile apelor crescute ale Oltului;
din această cauză s-a așezat un nou castel în interiorul terenului pe o ridicătură
povârnită, căci transilvănenii au fost tot timpul preocupați să închidă această
trecere cetelor românești și turcești”82). În fine, date referitoare la nefericitul
eveniment mai există în raportul realizat de Georg Werner „despre veniturile
regale din Transilvania pe lunile martie şi aprilie ale anului 1552” (unde se
preciza că turnul „[...] a fost năruit în mare parte de năvala şi puterea apelor”)
şi în Cronica Ostermayer83.
Ioan Zapolya, rege al Ungariei (1526-1540), dăruia Scaunul Tălmaciului
şi satele aparținătoare (între acestea numărându-se și localitatea Porcești) lui
Ştefan Mailat, voievod al Transilvaniei între anii 1534-1539, care îl anexa Țării
Făgăraşului. După anul 1539, domeniul a fost răscumpărat de către sibieni84.
79 *** 1968, p. 193.

80 *** 1968, p. 402.
81 Armbruster 1980, p. 384.
82 *** 1972, p. 557. Alte inundații catastrofale au fost înregistrate în vara anului 1730.
(Armbruster 1980, p. 385)

83 *** 1970, p. 52.
34
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, veniturile vămii din Turnu
Roșu erau predate pârcălabului din Tălmaciu85.
Cetatea de la Turnu Roşu apare pe harta Transilvaniei întocmită de
Johannes Honterus (1498-1549, umanist sas, a întemeiat Gimnaziul săsesc din
Brașov; a formulat tezele care au stat la baza reformei evanghelice a bisericii
sașilor din Transilvania), (Chorographia Transylvaniae Sybembürgen, prima
ediție publicată la Basel în 1532), iar Sebastian Münster, în lucrarea sa
Cosmographia universalis (1544), puncta caracterul defensiv al cetății și
trecătorii: „[...] Turnu Roșu, cetate foarte puternică așezată în munți lângă
cursul unui râu, unde se deschide un drum îngust printre munți spre această
țară și este ca un meterez al întregii țări, în așa fel că nimeni nu poate pătrunde
din acea parte dacă comandantul cetății îi pune stavilă”86.
Dintr-o însemnare din anul 1552, aflăm că Ferdinand I de Habsburg
(1526-1564), preocupat de starea fortificației, dădea instrucțiuni în acest sens:
„Asemenea turris rubra zis veres torony (vulgo) să i se sape şanțurile de apă şi
îngrijească tot la câțiva ani”87.
Giovani Andrea Gromo amintea şi el - în jurnalul călătoriei sale în
Transilvania (1566-1567), Descrierea Transilvaniei - de trecătoarea Turnu
Roşu, punctând importanța acesteia în apărarea Transilvaniei „[…] la o
depărtare de două mile mari se află Turnul Roşu unde sibienii păzesc neîncetat
râul Olt care, venind de la poalele munților secuieşti şi despărțindu-i pe secui
de Țara Bârsei, curge pe sub acest teren într-o vale foarte îngustă, şi este una
din căile pe care turcii ar putea intra în Transilvania, dar cu greu”88.
Importanța militară a trecătorii în apărarea graniței Principatului
Transilvaniei era din nou subliniată în anul 1584, de clericul italian Antonio
Possevino (1533-1611) în raportul său intitulat Transilvania: „Sibiu […] vecin
cu un Turn numit Roşu - unde acei orăşeni obişnuiesc să țină o pază necurmată
de teama revărsării apelor şi pentru ca să nu fie surprinşi de turci”89.
85 Bobeș 2011, p. 81.

86 *** 1968, p. 504.
87 Albescu 1938, p. 45.
88 *** 1970, p. 354-355.
89 *** 1970, p. 538.
35
La 16 noiembrie 1599, Mihai Viteazu lăsa castelul Turnu Roșu în
stăpânirea și sub supravegherea orașului Sibiului care, până la acea dată, i se
arătase devotat90.
Localitatea era menționată în deceniul al patrulea al secolului al XVII-
lea, în contextul unei posibile amenințări la siguranța alimentară a comunității.
Astfel, este binecunoscută invazia de lăcuste din octombrie 1638, care nu a
pricinuit pagube locuitorilor din regiunea Sibiului, „[...] deoarece totul era
strâns de pe câmp”. Georgius Krauss (1607-1679, cronicar sas, notar în
Sighișoara, autor al lucrării Cronica Transilvaniei) nota însă, în cronica sa, că
„[...] lăcustele vin din Țara Românească pe la Turnu Roșu”, iar apoi „[...] se
întorc în țara de unde veniseră”91.
Într-un document datat în 8 iulie 1647, principele Gheorghe Rákoczi I
(1630-1648) îl numea pe Ioan, preot în Țichindeal, protopop peste următoarele
17 sate: Cornățel, Nucet, Săcădate, Avrig, Racovița, Sebeșu de Sus și de Jos,
Porcești, Glâmboaca, Colun, Găinari, Nou Român, Feldioara, Rucăr, Săsăuș,
Fofeldea și Bendorf92.
În 29 noiembrie 1659, Acațiu Barcsai, principe al Transilvaniei (1658-
1660), cerea sibienilor să păzească Pasul Turnu Roșu de oștile conduse de
domnitorul Țării Românești, Mihnea Vodă (1658-1659), care le însoțeau pe
cele ale tătarilor: „[...] să păziți drumul de la Turnu Roșu, precum și celelalte
poteci, ca să nu poată fugi în țară Mihnea Vodă sau oștile lui, căci să credeți cu
bună samă că pe spinarea lui vin și tătarii în țară”93.
În secolul al XVII-lea, Turnu Roșu făcea parte din categoria domeniilor
fiscului, alături de: Hust, Sighet, Șimleu, Vinț, Blaj, Gurghiu, Iernut, Odorhei,
Hunedoara, Alba Iulia, Făgăraș, Chioar, Gherla, Hațeg, Geoagiu, Gheorghieni,
Gilău, Cluj-Mănăștur, Oradea, Zlatna, Deva, Aiud, Ineu, Lugoj și Caransebeș;
de asemenea, localitatea se număra între vămile de plată ale vigesimei și
tricesimei, împreună cu: Bran, Zăicani, Lugoj, Caransebeș, Brad, Baia de Criș,
Beiuș, Ineu, Oradea, Debrețin, Săcueni, Jibou, Tășnad, Sighet, Visk, Cluj,
90 Cantacuzino–Rădulescu 1997, p. 293.

91 Armbruster 1980, p. 394.
92 Meteș 1935, p. 451.
93 Lupaș 1940, p. 289.
36
Zalău, Bistrița, Vulcan, Orăștie, Deva, Vărădia de Mureș, Brețcu și Vama
Buzăului94.
După anexarea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic, cetatea
Turnu Roșu a fost trecută de sub administrația orașului Sibiu sub autoritatea
trupelor imperiale - care îşi aveau sediul în același oraș - comandant fiind un
ofițer superior austriac.
Cetatea a fost luată cu asalt în timpul răscoalei curuților în anul 1704,
„[…] comandantul cetății fu tăiat, iar ostășimea dusă în captivitate”. Ca urmare
a acestor evenimente, au fost întărite fortificațiile și dotate cu armament nou95.
Informațiile privind trecătoarea, localitatea și condițiile de carantină,
se înmulțesc în secolul al XVIII-lea. Conform Conscripției din 1706, vama
percepută pentru importul mărfurilor se cifra la suma de 39.954 florini, iar
pentru exportul acestora, la 21.218 florini. Iată câteva dintre taxele percepute:
o povară de cal (3 măji) de mătase (50 florini), o povară de cal de ață colorată
de arnici (15 florini), o povară de cal de arnici turcesc (10 florini)96.
Tot în secolul al XVIII-lea, cetatea Turnu Roșu avea să fie consolidată
și transformată, adăugându-i-se noi fortificații și clădiri. Menționarea (1739)
unor lucrări la șanțul ce înconjura cetatea, conduce spre ipoteza conform
căreia, la acea dată, s-a amenajat incinta de formă stelată din jurul donjonului,
care nu apare în stampa lui Schwantz (în care se înfățișează fortificațiile de la
Turnu Roșu văzute dinspre nord - se distinge pe o înălțime donjonul, cu două
caturi deasupra parterului, o balustradă deasupra acestora și un acoperiș în
patru ape, cu o împrejmuire din lemn, în spatele căreia este vizibil un turn mai
mic, alături de două clădiri și un alt turn, situat în apropierea drumului. Lângă
drumul barat de o îngrămădire de stânci și pietre se observă o clădire de mari
dimensiuni, apoi o alta adăpostind vama, iar spre trecătoare - stâlpul de vamă97)
din 1723. Din a doua jumătate al aceluiaşi secol ar putea data și alte clădiri din
apropiere - unele surse istorice relatează faptul că starea construcțiilor a fost
cercetată în anul 1750 de către specialistul în fortificații Hamert, care a
94 *** 2003, p. 715.

95 Cantacuzino–Rădulescu 1997, p. 293; Albescu 1966, p. 16.
96 Albescu 1938, p. 50.
97 Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 293; Albescu 1966, p. 17.
37
constatat deteriorarea turnului, mai ales la bază, propunând efectuarea
imediată a unor reparații98.
Lucrări ample de construcție și modernizare a căilor de acces în Pasul
Turnu Roşu debutau la începutul secolului al XVIII-lea, fiind coordonate
îndeaproape de autoritățile centrale de la Viena. Căpitanul Friedrich Schwanz
von Springfels l-a însoțit pe generalul conte de Stainville, comandantul militar
imperial din Transilvania (originar din Lotaringia, a urmat cariera militară,
trecând prin toate gradele militare, maior, sergent maior, general de divizie,
general de cavalerie și feldmareșal; în anul 1710 a fost numit comandant
suprem al Transilvaniei, peste alți doi ani fiind investit de împăratul Carol al
IV-lea în funcția de comisar imperial general al Transilvaniei; a reorganizat
principatul, atât din punct de vedere militar cât și civil; a gestionat ocuparea
Olteniei)99 în călătoria din Oltenia efectuată în 1723, fiind cel care a
supravegheat îndeaproape planul patronat de conte, legat de regularizarea
cursului Oltului. A fost proiectat un drum pe uscat, de-a lungul peretelui de
stâncă, reluându-se astfel vechea cale ce ducea până la Poarta romanilor,
prelungită acum până la Cozia (noul drum avea să fie numit Via Carolina).
Pentru executarea acestei căi de acces au fost folosiți 200 de locuitori din zona
Câineni, care, în schimbul muncii prestate, au fost scutiți de dări.
Concomitent, acesta a supravegheat și lucrările legate de asigurarea
navigabilității râului Olt - „[...] excelența sa domnul general feldmareșal conte
de Stainville în ultimul război cu turcii, în anul 1717, a pus să fie făcut navigabil
pe porțiunea din munți de la Turnu Roșu la Cozia pe unde nu mersese nici o
luntre de când curge Oltul din cauza stâncilor ascunse care se aflau în multe
locuri sub apa râului și de care se izbea cu putere Oltul, și înainte de a se avânta
mai departe, ridica valuri înalte cu așa vuiet încât nu era cu putință să treci cu
vreo luntre [...]”100.
Fortificarea trecătorii, realizată din porunca feldmareșalului de
Stainville, este amintită și în raportul generalului Charles de Tige - „[...]
trecătoarea se află la trei ceasuri de Sibiu, este păzită și întărită cu un turn

99 *** 2017, p. 115
100 *** 1997, p. 43, 72.
38
ridicat la intrarea vestitei Căi Caroline din porunca feldmareșalului de Stainville
și de către căpitanul Friedrich Schwanz von Springfels”101.
În prima parte a cărții sale, intitulată Tentamen Historiae Vallachicae in
Dei cuncta creantis et conservantis Gloriam pro virium mensura et subsidiorum
penuria a me elaborandae sumptum - Încercare de istorie românească pe care m-
am încumetat s-o alcătuiesc, după măsura puterilor mele și lipsa-mi de mijloace,
întru slava lui Dumnezeu, făcătorul și păstrătorul a toate (redactată în anul 1728
și publicată în limba română în anul 1979), Johann Filstich consemna, la rândul
său, lucrările ample inițiate și coordonate de arhitectul german: „Acea cale pe la
Turnu Roșu care duce călătorii de la Sibiu în Țara Românească, din cale afară de
strâmtă pe vremuri, din porunca împărătească, după supunerea ținutului Craiovei,
s-a lățit și s-a lărgit de către vestitul arhitect ostășesc Schwantz, încât pot trece pe
acolo și carele cele mai late, lucru care mai înainte vreme nu era cu putință [...]
Jakob Zultner, al doilea fiu al răposatului pastor cu acest nume din satul Ghimbav,
s-a străduit, sub îndrumarea meșterului Schwantz, să întocmească această cale, ba
încă și astăzi se îngrijește de ea și veghează asupra-i”102.
Într-un alt capitol al lucrării, referitor la starea politică din Transilvania și
Țara Românească, acesta revenea asupra importanței stategice a localității, arătând
că „[…] treburile ostășești le chivernicește comandantul gheneral de la Sibiu,
pentru care lucru s-a și făcut acel drum al lui Carol, ce duce pe la Turnu-Roșu în
Țara Românească, sub îngrijirea și porunca lui Steinville, fost ghinărar, pe care la
nevoie nu numai oștirea și puștile, ci și altele, pentru hrană pot fi trimise.”103
În 1765, abatele iezuit François-Xavier de Feller (1735-1802) tranzita
trecătoarea Turnu Roșu, prilej pentru acesta de a lăuda peisajul pitoresc: „[...]
singurătatea aceasta este frumoasă și acest ținut pare să fie făcut pentru a fi capătul
din urmă al creștinătății și extremitatea a două mari imperii”. Amintește de
drumul Via Carolina şi de placa din marmură care străjuia drumul de acces (Via
Carolina in Daciis iis aperta MDCCXVII)104.
101 *** 1997, p. 155.

102 Filstich 1979, p. 37.
103 Filstich 1979, p. 243.
104 *** 1997, p. 586.
39
Cam în aceeași perioadă, zona se afla în atenția mineralogului iezuit Jan
Fridwaldszky (1730-1786), care aminteşte în lucrarea sa intitulată Minero-
logia Magni Principatus Transilvaniae (1767) de o peșteră situată în apropierea
satului (descoperită de cercetătorul maghiar Bela Szalai105), ce făcea legătura cu
Tălmaciul: „[...] stalactite oferă micul district al Tălmaciului [...] pe unde duce
o cărare spre satul Porcești este o peșteră care, după ce treci de intrarea sa
îngustă, se lărgește pe un spațiu mai întins și este toată înțesată de stalactite”.
Localnicii credeau în puterea tămăduitoare a stalactitelor din această peșteră,
folosite „[...] pentru sporirea laptelui. Femeile sorb apă printr-o stalactită
găunoasă, însă vitelor de parte femeiască le dau un amestec cu apă și niciodată
nu sunt înșelați în urmările dorite”106.
În Conscripția urbarială din 1768, zona era descrisă astfel: „Lucruri mai
însemnate şi demne de amintit: Turnu-Roşu şi oficiul vamal. În marginea din
jos a Boiții sub dealul Turcilor în colț, pe un deal mijlociu stă Turnu-Roşu, care
este înconjurat de un zid şi are o mică cetățuie întărită. De aici zidul merge
până în marginea Oltului. În zid este poarta de trecere prin care se face
transitul cu Țara Românească. Înăuntrul acestei porți şi pe partea către Olt este
vama şi reşedința vameşilor împreună cu celelalte dependințe”107.
O relatare din anul 1780 (Viaggio in Valachia e Moldavia), aparținând
arheologului, numismatului și geografului florentin Domenico Sestini, aduce
câteva informații prețioase legate de condițiile de carantină la care erau supuși
cei care treceau pe la Turnu Roșu. Astfel, cei care veneau din Țara Românească
erau obligați să respecte regimul de carantină de trei săptămâni, avându-se în
vedere igiena corporală și vestimentară - „[...] rufăria trebuia spălată și
parfumată [...] și toți banii băgați în oțet”108.
Întrucât autorul relatării făcea parte dintr-o delegație oficială ce urma
să fie primită de generalul comandant baron von Preiss din Sibiu, perioada de
carantină a fost scurtată la patru zile; situația a generat nemulțumiri printre
ceilalți călători, polemica iscată fiind rezolvată de comandantul carantinei -
105 Gâlea 1996, p. 135.

106 *** 1997, p. 551.
107 Albescu 1938, p. 68-69.
108 Caradja 1924, p. 102.
40
„[...] doi părinți observanți din provincia Țării Românești, care se înapoiau din
vizita lor, aceștia au început să se plângă că nouă ni s-a fixat o carantină așa de
scurtă, atunci comandantul le-a răspuns că nu era ușor să-i mulțumești cu o leșie
superficială, ci că aveau nevoie să fie bine purificați și să facă trei săptămâni de
carantină”109.
Condițiile de carantină ar fi fost mult mai drastice în cazul izbucnirii unei
epidemii de ciumă. În caz contrar, constrângerile de ordin sanitar erau mult mai
flexibile: „[...] carantina se reducea la o petrecere [...] căci aveam voie să ieșim din
încăpere și să ne urcăm pe un munte, care se afla chiar în fața noastră, decât doar
să nu trecem de cele două posturi de pază, așezate la capătul clădirilor făcute în
acest scop [...] admit că atunci când nu există nici o bănuială de ciumă, funcționarii
sanitari nu se tem de nimic și dacă arată o teamă, o fac numai din ostentație sau
fiind ținuți în respect unii de alții, căci uneori domnește printre familiile adunate
la un loc pe un spațiu mic un spirit de gelozie și de clevetire, urmată de ură și de
dușmănia unora împotriva celorlalți”. De altfel, din relatările ulterioare, se pare că
exista o perioadă fixă de carantină (de patru zile), în special pentru oficialitățile
care tranzitau vama110.
Pentru cazarea călătorilor existau trei clădiri și o bucătărie. Pentru fiecare
cal se plătea vamă 2 parale. Cei care tranzitau vama (exceptând oficialitățile) erau
supuși unor formalități birocratice riguroase - „[...] urmează [...] o sumedenie de
formalități, trecerea într-un registru voluminos a fel de fel de indicații și
semnalmente: nume, pronume, patria, statură, vârstă în ani de zile și ceasuri, ochi,
gene, sprâncene, piele și păr, culoarea lor, privire, fizionomie, cauza călătoriei,
toate acestea și multe alte ca dovadă că el călătorește pro bono publico”. Potrivit
descrierii, călătorii puteau admira aici „[...] vechea Porta Rubra, stricată de
inundații”. Călătorul nota inscripția care amintea de deschiderea „Drumului
Carolin”: Haec via in Dacia aperta este anno MDCCXVII şi faptul că lângă aceasta
puteau fi văzute ruinele Porții Traiane - „[...] numită Poarta Romanilor, iar
drumul Calea Traianului fusese pavat [...] până aproape de Cozia”111.
109 Caradja 1924, p. 102.

110 *** 2000, p. 352-353.
111 Caradja 1924, p. 102-103.
41
În apropierea carantinei se afla o mică fortăreață, așezată pe un deal,
„[...] în mijlocul căreia se află un turn și care este înconjurată de un șanț cu un
mic pod mobil și nu rămâne ca garnizoană decât un maior sau un comandant
cu 30 de soldați”112.
Despre cel de-al doilea lazaret nota că „[...] vechea carantină [...] se află
în stare bună, căci toate clădirile care țin de acestea sunt în ființă”, şi laudă
ospitalitatea manifestată de comandant și soția sa - „[...] ne-a oferit o gustare
constând din cafea cu lapte, care ne-a fost servită de o doamnă, care făcea
onorurile pentru el cu multă grație”. De asemenea, mai scria că au fost supuși
unor alte formalități vamale, căpătând, în schimb, „[...] un certificat cum că nu
duceam nici un lucru de contrabandă”113. Trebuie menționat că până spre
sfârșitul secolului al XVIII-lea, carantina se afla la aproximativ 1,5 km de
Turnu Roșu, „[...] pe locul numit astăzi La Ogradă, unde se mai văd și acum
urmele clădirilor”. După această dată, carantina a fost mutată la 9 km sud de
Turnu Roșu, „[...] la vărsarea râului Lotrioara în Olt, în locul numit Lazaret”114.
Diplomatul Constantino-Gugliemo Ludolf își exprima şi el satisfacția
pentru perioada scurtă de carantină (patru zile); în continuare acesta mai
preciza că „[...] mai aveam destulă libertate, căci puteam să ne plimbăm prin
fața casei noastre și să vorbim de la oarecare depărtare cu locuitorii acestui
ținut” şi descria sălbăticia locurilor: „[...] este un loc foarte plicticos și trist,
fiind îngropat între două chei muntoase prin care trece Oltul destul de
mare”115.
Alte impresii legate de trecerea prin vama de la Turnu Roșu le datorăm
unei alt călător străin, Lady Elisabeth Craven (1750-1828), care, în jurnalul ei
(A journey throught the Crimea to Constantinople, Londra, 1788), lăuda
peisajele locului: „[…] țara merită să fie cunoscută din cauza frumuseței sale
[...] ea este într-adevăr un diamant frumos, însă rău montat”, dar îşi exprima și
nemulțumirea legată de starea drumurilor de acces - „[...] drumul însă era atât
de stricat, încât trebuia ridicată trăsura peste bolovanii de piatră mari cât ea”.
112 *** 2000, p. 355.

113 *** 2000, p. 354.
114 Albescu 1966, p. 25-26.
115 *** 2000, p. 437.
42
Consemna totuşi că au existat, se pare, și decizii strategice, de ordin militar, ale
autorităților centrale, potrivit cărora, „[...] toate drumurile trasate după pacea de
la Passarowitz și care fac legătura între Muntenia Austriacă și Ardeal, precum și
fortul de pe acest drum, să fie cu desăvârșire distruse și să nu fie restabilite nici în
viitor”. Condițiile de cazare erau insalubre, fiind cazată „[...] într-o odaie abia
destul de mare pentru ca să poată încăpea în ea o saltea”116.
Câțiva ani mai târziu (1792), William Hunter, aflat în trecere prin vama
Turnu Roșu, descria una dintre locuințele din carantină - „[…] căsuță de Lazaretto
(erau vreo 12 asemenea case) fără mobilă, cu un pat compus numai din câteva
scânduri și așternut de fân”. În ceea ce privește merindea, a putut fi procurată cu
mare greutate, grație insistențelor adresate directorului vămii, călătorii primind,
în cele din urmă, „[...] fel de fel de delicatețe foarte eftine: capră, fazan, miel, cel
din urmă costând numai 6 pence, adecă 60 centime [...] vinul însă foarte prost”.
Carantina era păzită de santinele. Regimul de carantină era flexibil, călătorilor
permițându-li-se să părăseacă spitalul - „[...] li se îngăduiau plimbări făcute prin
munții și pădurile învecinate”117.
Contele Camillo Giacomazzi tranzita şi el (1793-1794) vama de la Turnu
Roșu, prilej pentru a realiza o sumară descriere a zonei: trecătoarea era păzită de
gărzile imperiale, „[…] îmbrăcate cam țărănește și aparent născute în Valahia
învecinată”; în zona de carantină, păzită de „patru sentinele rustice”, se aflau șase
case „[...] pentru folosința celor aflați în carantină, fiecare având două încăperi, și
încă trei închise pe dinafară în țarcuri de lemn”. În apropierea acestor construcții
era situată locuința capelanului carantinei și „[...] o bisericuță sărăcăcioasă [...] dar
de rit italian” (capelanul era un franciscan german), iar lângă carantină se găseau
locuințele celor care asigurau paza trecătoarei - „[...] mai sunt alte opt case, de
altfel jumătate din lemn, dintre care unele slujesc drept locuințe soldaților și
gărzilor valahe, care sunt în număr de 13, și celelalte, din piatră, sunt atribuite
folosinței comandantului [...] sub-comandantului și altor subalterni, adică patru
gărzi în uniforme, neuitând pe spălătoresele postului, nemțoaice și valahe”.
Perioada de carantină a durat 3 zile și jumătate118.
116 Caradja 1924, p. 102-103.

117 Caradja 1924, p. 105.
118 *** 2011, p. 279-280.
43
Ambasadorul italian la Poarta Otomană, Niccolo Foscarini, consemna
că la trecerea prin trecătoarea Turnu Roșu (1794), a fost nevoit să petreacă
patru zile în carantină, cheltuind „[...] pentru bacșișuri 200 de piaștri, împărțiți
între comandant, subcomandant și gardieni”119. În același an, I. B. Moritt of
Rochby nota în lucrarea sa intitulată Journal, că cetatea Turnu Roșu se afla în
stare avansată de degradare120.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, călătorul englez John Jakson era
impresionat de frumusețea peisajului, lăudând ospitalitatea cu care a fost
primit și găzduit121.
Într-un document din 1811, se menționa că domnul Țării Românești
„[...] pentru trebuința de corespondenție ce avea la Austria, ținea în pământul
austricesc, la Turnu Roșu, cai și oameni pentru portatul cărților de la Turnu-
Roșu la Sibiu”122.
Din descrierea lui Auguste de Pelletier, conte de Lagarde (Voyage de
Moscou à Vienne, par Kiow, Odessa, Constantinople, Bucharest et
Hermannstadt), aflăm că numărul construcțiilor din carantină crescuse în
iarna anului 1812-1813 la 20-30 de clădiri, cu destinații diverse - „[...] mai erau
și magazii, locuințe, biserică și cazarme” şi interioare sărăcăcioase - „[...] totul
era foarte primitiv [...] paie în loc de pat, o masă grosolană, și vreun scaun -
două: atât”. Ca și predecesoarea sa, Lady Elisabeth Craven, amintea de starea
precară a drumurilor, dar aprecia atât ospitalitatea, cât și calitatea
sortimentelor alimentare cu care au fost serviți: „mâncarea [...] era bună:
păsări, vânat, felurite mâncări nemțești, ouă, cafele”, toate procurate de la o
cârciumă situată în apropierea carantinei123.
Ludovic, fiul internunțiului papal von Sturmer, menționa în jurnal
condițiile severe de carantină, precizând că „[...] la vamă scrisorile erau
înțepate și afumate, pentru a se distruge microbii molimelor ce bântuiau pe
atunci”124.
119 *** 2011, p. 293.

120 Albescu 1966, p. 10.
121 Albescu 1966, p. 10.
122 Albescu 1966, p. 10.
123 Caradja 1924, p. 107.
124 Albescu 1966, p. 10.
44
O descriere ceva mai detaliată ne este oferită de preotul anglican R. Walsh,
care tranzita zona imediat după anul 1821; aflăm astfel că traversarea Oltului se
făcea pe un pod plutitor; că în apropierea graniței se organiza de două ori pe
săptămână un târg de vite - „[...] multe vite, porci, capre și oi erau exportate pe aci
în fiecare săptămână, cinci sau șase sute de țărani adunându-se în fiecare zi de târg
aci”; cei care participau la târg trebuiau să se supună rigorii carantinei - „[...] vitele
exportate din Muntenia erau mânate mai întâi într-un islaz, și chiar și banii plătiți
din Muntenia trebuiau spălați într-o oală cu oțet, pentru a nu aduce molima în
Ardeal”; personalul care deservea carantina era format din director, medic,
inspector, doi secretari, 12 slugi și 40 de soldați; spațiile de cazare pentru cei aflați
în carantină erau „[...] adevărate închisori, într-o murdărie revoltătoare”.
Mâncarea provenea de la o cârciumă din apropiere, fiind „[...] proastă și scumpă;
pâine, carne de porc, rachiu și vin înăcrit - atâta; apa era rea”. La distanță mică de
carantină se afla cetatea Turnu Roșu, reședință a guvernatorului, „[...] bine
apărată, cu turnuri multe și situată pe o stâncă dominând un sat mic locuit de
țigani”125.
James Edward Alexander, alt „oaspete” al carantinei de la Turnu Roșu,
arăta şi el că în stația de carantină, unde se aflau „[...] o duzină de case, o mică
capelă și o casă de oaspeți”, regulile impuse de carantină erau severe, cei cazați
fiind obligați să le respecte cu strictețe - „[...] am fost găzduiți într-o încăpere mare
și curată a unei case cu un singur cat, înconjurată de o curte închisă cu un gard de
nuiele în care se afla o ferestruică cu grilaj, prin care ne comunicăm dorințele”;
preciza că obiectele personale ale călătorilor erau obligatoriu dezinfectate, „[...]
pachetele cu scrisori erau înțepate cu un ac înroșit în foc în douăzeci de locuri,
după care erau puse într-un butoiaș sub care se băgaseră tăciuni cu pucioasă [...]
hârtiile erau luate de la mine sau înmânate mie cu o pereche lungă de clește sau
pensetă [...] hainele noastre și noi înșine am fost dezinfectați prin fumigații cu acid
sulfuric”. Laudă însă condițiile de cazare din casa de oaspeți, precum și
ospitalitatea celor care își desfășurau activitatea aici: „[...] hangiul și soția lui au
fost foarte buni și îndatoritori cu mine, iar cameristele, cele două fiice ale lor, erau
cele mai drăguțe fete pe care le-am văzut vreodată”126.
125 Caradja 1924, p. 108-109.

126 *** 1970, p. 159-160.
45
În anul 1827, în călătoria făcută în Banat și Țara Românească, Charles
Colville Frankland poposea pentru o scurtă perioadă la Turnu Roșu (descrie
zona în lucrarea Travels to and from Constantinople, in the years 1827 and
1828, volumul I, apărută la Londra în anul 1829). Servirea micului dejun a
fost un prilej pentru a lăuda preparatele culinare - „[...] am găsit nespus de
bune șunca, ouăle, cafeaua și pâinea neagră”, deși spațiul de servire era „[...]
într-o popotă mizerabilă”. Aprecia ospitalitatea directorului carantinei și a
soției acestuia, care, „[...] aflând că nu aveam provizii cu noi, ne-a procurat
cu multă amabilitate o șuncă și trei bucăți de pâine” 127 şi amintea, la rândul
său, de starea precară a drumurilor: „[...] trăsura trebuia trasă de opt cai și
căruța cu bagaj de patru; pe alocuri era nevoie chiar să fie înhămați toți caii
laolaltă pentru a putea urni din loc trăsura” 128.
Anul 1830 înregistra mai multe cazuri de ciumă în Porcești /Turnu
Roșu; pentru a-i susține moral pe săteni, episcopul Vasile Moga s-a deplasat
personal în localitate129.
În 1833, medicul german F. S. Chrismar era impresionat de peisajul de
la Turnu Roșu, menționând în lucrarea sa memorialistică cu titlul Skizzen
einer Reise durch Ungarn in die Turkey, editată la Pesta un an mai târziu:
„[...] lanțul de munți se întindea în fața noastră, năzuind să ajungă până la
cer, astfel că aici formează un zid despărțitor de neînfrânt, prin care castelul
trecătoarei Turnului Roșu domină singura legătură posibilă cu Țara
Românească. Surul cel enorm, unul din munții cei mai înalți din Transilvania,
își întinde spre cer creștetul său pleșuv de stâncă ieșind dintre pădurile
întunecoase de brazi. El mai era încă acoperit de zăpadă, ca aproape toate
vârfurile munților vecini, pe când câmpiile de la șes se întindeau de-a lungul
acestui perete de munți, acoperite de o verdeață proaspătă și de mii de flori de
primăvară, asemenea unui bogat covor țesut cu aur”130.
În acelaşi an (1833), aflat în trecere prin această zonă, călătorul scoțian
James Baille Fraser (1783-1856) făcea o serie de remarci cu privire la traseul
127 *** 1970, p. 275-276.

128 Caradja 1924, p. 109.
129 Halmaghi 1999, p. 9.
130 *** 2006 (III), p. 78.
46
sinuos al trecătorii, la drumul până la Boița, în general nivelat și practicabil,
dar şi asupra stației de carantină, situată la aproximativ 5 mile de sat. Era însă
nemulțumit de sistemul birocratic al vămii, unde „[...] am fost reținuți aproape
o oră la barieră de indolența unui colonel austriac sau a soldaților săi, deși tot
ceea ce trebuia făcut era să ni se contrasemneze pașapoartele”131.
Într-o lucrare elaborată de fostul general-locotenent în armata
austriacă, Ignaz Lenk von Treuenfeld132 (1839), despre Pasul Turnu Roşu și
localitatea Porcești avem următoarele descrieri:
Pasul Turnu Roșu
„Verestorony Passus (zu Römerzeiten Porta Trajana), Rubra turris,
Rothenthurmer Paß, w. Turnu Rossu, ein am untern Ende des Dorfes Boitza,
im Talmátscher Filialstuhl befindlicher Thurm, welcher vor Zeiten roth
angestrichen war, worin der Militär-Gränzcommandant seine Wohnung
hatte, mit dem ihm gegenüber, auch am rechten Altfluß-Ufer stehenden
Mauth-und Dreyßigstamt, dann 1½ St. abwärts am Altflusse, immer an seinem
rechten Ufer, mit dem zu diesem Paß gehörigen, beym Einfalle des Baches
Lotriora situirten Contumazamt, woselbst sich eine zum Hermannstädter
Decanat und Fogarascher Archidiaconat, Hermannstädter Kreis eingetheilte,
75 Seelen zählende katholische Pfarre und Kirche befindet. Dieser Paß liegt
im Alt-Hauptflußgebiethe, 3 St. von der nächsten Post Fenyőfalva SWzW.
entfernt, gleich unter Boitza, auf einer Anhöhe, rechtsuferig vom Altfluß; die
Mauthgebäude stehen am Ufer des Flusses, und die Straße zieht sich verengt
zwischen dem rothen Thurm und den Mauth-Amtsgebäuden durch; er gränzt
mit: Boitza NzO., der Contumaz SSW. Dieser Paß führt den Nahmen von dem
einst zu seiner Beschützung angelegten Castell, dem erklärten rothen Thurm,
welcher dermahlen nur des Commandanten Wohngebäude allein enthält, und
etwas landeinwärts vor einigen Jahren neu gebaut wurde. Einst wurde dieser
Paß eingentlich von drey Castellen oder Gränzschlössern gedeckt, nähmilch
131*** 2006 (III), p. 545.

132von Treuenfeld 1839. Lucrarea, tipărită la Viena în anul 1839, trata, alături de o serie de
date statistice, geografia, topografia, hidrologia și orografia tuturor localităților din
Transilvania.
47
von Lauterburg (Lotárvár), am Bache Lauter, 2 St. von Nagy-Talmátsund von
Landskron (castrum Talmáts), auf einem Berge nahe an Nagy-Talmáts.
Landskron wurde geschleift, der rothe Thurm i. J. 1533 durch die Gewalt des
Altflusses zerissen, so daß man die Ruinen der alten Burg, hart am Altfluß
kaum mehr sieht, wofür ein neues Castell mehr landeinwärts gebaut wurde;
dieses neue Castell oder der rothe Thurm war ½ St. von dem alten, am
südlichen Ende des Dorfes Boitza viel sicherer angelegt (das jetzige
Commandanten-Quartier ist wenig näher am Dorfe neu erbaut); er stand hart
an einem hohen Berg, auf einer steilen Anhöhe, und war mit einer Mauer
umgeben; von dieser ging eine andere Mauer den Berg hinab bis an den
Altfluß, und hatte unten einen Thorweg, an welchem das Mauthhaus steht.
Von diesem Thurme bis an das Kloster Koziain der Walachey ließ der
commandierende General, Graf Stephan Steinville durch den Ingenieur-
Hauptmann, Friedrich Svantz, einen 11 St. langen Fahrweg durch die Felsen
brechen, und i. J. 1717 damit den Anfang machen; allein unter dem
commandirenden General Damian Hugo, des heil. Römischen Reiches Grafen
von Virmont, der den 21. April 1722 starb, hörte dieses Werk unvollendet auf.
Lauterburg viel in Ruinen, die wohl diejenigen seyn dürften, welche man
jenseits des rothen Thurmes, bey der Mündung des Lauterbaches in den
Altfluß, auf der Spitze eines Berges vor einigen Jahren noch bemerkt hat. Die
obere Contumaz bestand ½ St. abwärts vom rothen Thurm, und wurde 1773
aufgehoben. Die noch bestehende untere Contumaz befindet sich weiter
abwärts, auch am rechten Ufer des Altflusses, gerade beym Einfalle des Baches
Válye-Lotriora; dort sind die sämmtlichen Contumaz-Gebäude und die
Wohnungen für den Contumaz Director, den Arzt, den Caplan und das übrige
dazu gehörige mindere Personale, dann für den auf Cordons - Commando
jeweilig dort commandirt stehenden Officier und sein Commando, auch
befindet sich daselbst zur Aufnahme der Reisenden ein Wirthshaus. Wieder
weiter unten, ½ St. unter dieser Contumaz, fällt der Bach Ruu-Váduluj in den
Altfluß rechtsuferig ein, und dieser Bach ist die heutige Monarchiegränze
gegen die Walachey. Am Ende der vorerlkärten Carolinenstraße, in dem
Theile der damahls zu Österreich gehörigen kleinen Walachey, welche
deßhalb die österreichische hieß, ward ein Castell, Straßburg (Arxavia)
48
genannt, angelegt; hier liest man eine Stein-Inschrift, welche den damahligen
Gubernial-Secretär Samuel Kőleseri de Kőrős-Ér zum Verfasser hat”133 („Pasul
Turnu Roșu - turn situat imediat mai jos de Boița, în scaunul filial Tălmaciu,
odinioară de culoare roşie, unde îşi avea locuința comandantul militar de
graniță, cu oficiul tricesimal de graniță; se afla față în față cu localitatea sus-
menționată, dar tot pe malul drept al Oltului. La 1½ ore în aval pe Olt, tot pe
malul său drept şi aparținând tot acestui pas, la vărsarea pârâului Lotrioara, se
afla oficiul de carantină, unde se găsea o parohie cu biserică catolică ce număra
75 de suflete; era arondat decanatului din Sibiu şi arhidiaconatului din Făgăraş,
cercul Sibiu. Este situat în bazinul hidrografic al râului Olt, la 3 ore de proxima
poştă, Bradu, între sud-vest şi vest de aceasta, mai jos de Boița, pe un deal aflat
pe malul drept al Oltului; clădirile vămii se află pe malul râului, iar drumul se
îngustează între turn şi clădirile oficiului de vamă. Se învecinează cu Boița
între nord şi est, Lazaret la sud – sud-vest. Trecătoarea poartă numele
castelului, amplasat odinioară pentru apărarea defileului şi care pe atunci
cuprindea doar locuința comandantului; după un timp a fost reconstruit mai
departe de mal. Inițial, acest pas a fost apărat de trei cetăți de graniță, între care
una era Lotrioara, pe râul Lotrioara, la 2 ore de Tălmaciu, iar alta Landskrone
(castrum Talmáts - Coroana Țării), aflată pe un deal în apropiere de Tălmaciu,
ulterior dărâmată. Turnu Roşu a fost distrus în 1533 de furia Oltului (ruinele
vechii cetăți abia dacă se mai văd), motiv pentru care a fost ridicată o nouă
construcție, mai departe de mal, numită tot Turnu Roşu, la ½ ore de cea veche,
la capătul sudic al satului Boița şi aşezată mult mai sigur ( cartierul
comandantului este acum reconstruit puțin mai aproape de sat). Turnul se afla
pe un deal înalt, pe o creastă abruptă şi era înconjurat de un zid; de aici pleca
un alt zid, pe deal în jos, până la Olt, având la bază o poartă de trecere unde se
afla clădirea vămii. De la acest turn până la mânăstirea Cozia din Țara
Românească, comandantul general contele Stephan Steinville, prin căpitanul
inginer Friedrich Svantz, a dispus tăierea în stâncă a unui drum lung de 11 ore,
lucrare începută în anul 1717 şi care a rămas neterminată datorită morții
generalului comandant al Sfântului Imperiu Roman, Damian Hugo, conte de
Virmont, la 21 aprilie 1722. Cetatea Lotrioara a căzut în ruină şi acum ceva
133 von Treuenfeld 1839 (4), p. 402-403.

49
vreme se mai putea vedea, pe vârful unui deal, de partea cealaltă a Turnului
Roşu, la confluența pârâului Lotrioara cu Oltul. Carantina de sus se află la ½
ore mai jos de Turnu Roşu şi a fost construită în anul 1773. Carantina de jos,
existentă încă, se află şi mai jos, tot pe malul drept al Oltului, exact la vărsarea
pârâului Lotrioara; acolo se află toate clădirile carantinei şi locuințele pentru
directorul acesteia, pentru medic, diacon şi restul de personal. Tot aici se găsea
şi un han pentru ofițer şi comandamentul său, pentru responsabilii de cordonul
sanitar, dar şi pentru primirea călătorilor. În continuare, la ½ ore mai jos de
această carantină curge pârâul numit Râul Vadului, care se varsă pe partea
dreaptă în Olt şi care constituie granița de astăzi a Monarhiei cu Țara
Românească. La sfârşitul drumului menționat mai sus (Via Carolina), din
porțiunea Țării Româneşti ce aparținea odinioară Austriei şi care, din această
cauză, se numea austriacă, se afla un castel, numit Straßburg (Arxavia); aici se
află o inscripție în piatră, care îl are ca autor pe Samuel Kőleseri de Kőrős-Ér,
secretarul gubernial de atunci”134);
Porcești
„Portsesd, Portsesdinum, Portschescht, w. Portsesdu, ein Dorf im
Talmátscher Filialstuhl des Hermannstädter sächsischen Stuhls, welches zu
den Sieben-Richtergütern gehört, von Walachen bewohnt, mit einer
griechisch nicht-unirten Pfarre und Kirche versehen, und in die katholische
Pfarre in Alsó-Porumbák als ein Filiale eingepfarrt ist. Dieses Dorf liegt im
Alt-Hauptflußgebiethe, 2½ St. von der nächsten Post Fenyőfalva SWzS.
entfernt, an des Altflusses linkem Ufer, 1½ St. unter Rakovitza, bey dem
Einfall eines kleinen Baches, gegenüber dem Einfalle des Cibinbaches: es
gränzt mit: Alsó-Sebes O., Boitza WNW., Nagy-Talmáts NNW”135 (Porcești -
sat în scaunul filial Tălmaciu din scaunul săsesc Sibiu, aparținând Domeniului
celor 7 juzi; este locuit de valahi, are biserică şi parohie greco-neunită şi
aparține parohiei catolice din Porumbacu de Jos. Se află în bazinul hidrografic
al Oltului, la 2½ ore de proxima poştă, Bradu, între SV şi V de aceasta, pe malul
stâng Oltului, la 1½ ore mai jos de Racovița, acolo unde se varsă un pârâiaş, de
134 Pepene, Nanu, Popovici 2016, p. 76.

135 von Treuenfeld 1839 (3), p. 344.
50
cealaltă parte a locului unde are loc confluența Cibinului cu Oltul. Se
învecinează cu: Sebeşu de Jos la E, Boița la VNV, Tălmaciu la NNV136).
Una dintre cele mai ample descrieri ale zonei datează din anul 1846 şi
o datorăm medicului german Ernst Anton Quitzmann: „[...] după aproximativ
o jumătate de oră Cibinul se varsă în Olt. Din ce în ce mai minunat se
înfățișează terenul, din ce în ce mai măreț se înalță, unele peste altele, diferitele
trepte ale teraselor munților. Au o singură despicătură, acolo unde Oltul taie
zidul Carpaților, pentru a se grăbi spre mama Dunăre. Minunat de romantic se
desfășoară în jos drumul pe malul drept al Oltului, în mijlocul înălțimilor
muntelui despicate în stânci și acoperite de copaci și de foioase, în timp ce jos,
pe partea stângă, în albia adâncă, râul își învolburează apele albăstrii. Drumul
a fost mai înainte deosebit de periculos datorită alunecării marginilor munților,
deseori închise de prăvălirea stâncilor și rostogolirea pârâurilor”. În acest
context, amintește la rândul său de amplele lucrări de reabilitare a drumurilor
de acces realizate cu mai bine de un secol înainte de inginerul imperial
Frederic Schwanz - „[...] de aceea încă de la începutul secolului trecut a fost
construit de către căpitanul inginer imperial Frederic Swantz, renumita Via
Carolina (numită în cinstea împăratului Carol al VI-lea), un drum lung de
unsprezece ceasuri, care ducea până în Oltenia, aflată atunci sub stăpânirea
Austriei” şi nota că în perioada respectivă debutau lucrările de construire a
unui nou drum de acces în zonă, proiect aflat sub coordonarea senatorului
sibian Rapp: „[...] în prezent se construiește, sub conducerea senatorului sibian
Rapp, o șosea nouă, comodă, până la granița cu Țara Românească, de unde
guvernatorul muntean o prelungește prin Câineni până la București”137.
Anul revoluționar 1848 aduce noi informații legate de sat și locuitorii
săi: un grup de lăncieri din Porcești, în frunte cu preotul Toma Filip, s-a
alăturat moților lui Avram Iancu (despre unul dintre ei, Achim „al Preutesei ”,
știm că a fost avansat ofițer și a căzut pe câmpul de luptă); alți doi localnici,
Ion Stoișor și Toma Boranciu, au făcut parte din compania de grăniceri din
Racovița138, iar la Adunarea Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din
136 Pepene, Nanu, Popovici 2016, p. 292.

137 *** IV 2007, p. 556.
138 Halmaghi 1999, p. 9.
51
3/15 mai 1848, au participat Vasile Contora și Vasile Simon, poreclit
Ișcolarul139.
Cetatea Turnu Roșu este legată de evenimentele anului revoluționar
1849. Astfel, în august 1849, a fost ocupată de trupele maghiare și apoi
cucerită cu greu de trupele austriece și rusești. De altfel, la începutul anului
1849, odată cu apropierea de Sibiu a trupelor generalului Bem, locuitorii
orașului au fost cuprinși de panică, o parte a funcționarilor și arhiva
Comitetului Național fiind evacuate la Turnu Roșu 140.
În memoria întâlnirii din 1852 dintre împăratul Austriei, Francisc
Iosif I (1848-1916) și domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei (1849-1853,
1854-1856), la o distanță de aproximativ 2 km de Turnu Roșu, spre sud, a fost
ridicată o fântână monument, căreia localnicii îi spun și azi Fântâna
împăratului141.
În 1857, între Imperiul Habsburgic şi Țara Românească s-a încheiat o
convenție, prin care „[...] fugarii austrieci să fie predați și prin punctul de la
Turnu Roșu”142.
În timpul Războiului pentru Independență, purtat de Principatele
Române cu Imperiul Otoman între anii 1877-1878, localnicii din Porcești au
colectat și trimis Crucii Roșii din București, pentru ajutorarea răniților de
război, obiecte de primă necesitate (haine, rufărie, pânzeturi), precum și
suma de 36 de florini și 20 creițari 143; tot atunci, autoritățile austriece au
întărit punctul de control de la Turnu Roșu, construind pe ambele maluri ale
Oltului două fortificații144.
Turnu Roșu și-a continuat în secolul al XIX-lea rolul de punct de vamă,
importanța acestuia fiind însă mult diminuată după construcția căii ferate pe
malul Oltului, în anul 1897145.
139 Oprișiu 1995, p. 3; Gâlea 1996, p. 135.

140 Popa 2001, p. 42.
141 Albescu 1966, p. 19.
142 Albescu 1966, p. 19.
143 Gâlea 1996, p. 136; Halmaghi 1999, p. 9.
144 Albescu 1966, p. 19.
145 Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 295; Albescu 1966, p. 18.
52
Anul 1900 marchează un moment de cumpănă pentru aşezare, care este
grav afectată de un puternic incendiu: au fost distuse 127 de gospodării dintre
cele 400 existente146.
În volumul al treilea al Enciclopediei Române (1905), lucrare publicată
sub coordonarea lui Cornel Diaconovich (1859-1923, licențiat în drept,
redactor și director al mai multor ziare și reviste, prim-secretar al Asociațiunii
Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român), trecătoarea era
descrisă astfel: „Turnu-Roşu, punct unde Oltul începe să taie valul carpatic
pentru a-şi deschide drumul cătră Dunăre, situat pe dreapta Oltului la sudul
satului Boița şi la 365 m. altitudine; aci se află construit un foişor de zid a cărui
misiune era de a închide strâmtoarea munților, tocmai pe locul vechei cetăți
romane disă Pretoria. La nord şi pe partea de est a şoselei Sibiiului se află
înălțimea Landskron, pe care se ved ruinele unui castel ce supraveghia gura
defileului. Prin extensiune se dă numele T[urnu] R[oșu] întregei strîmtori
dintre munții Sibiiului şi ai Făgăraşului, cuprinsă între Boița şi Câineni, unde
se desface din defileu drumul Curții de Argeş pe la Pripoare şi Salatrue. Drumul
direct coboară spre Călimănesci cursul Oltului. Între Câineni şi gura Lotrului,
Oltul străbate pe partea vestică basinul Titescilor regiune deschisă, după care
primesce Lotrul, apoi intră în chei sau cârlige, partea cea mai strâmtă şi
stâncoasă a defileului din care iese la Bivolari. Fruntăria taie defileul la Râul
Vadului. La Câineni pe dealul Podului urme de fortificațiuni, doue fronturi
bastionate precedate de şanțuri adânci. Romanii apărau defileul la Poarta
Traiană, la Sargidava (Racovița), la Buridava (Călimănesci). Urmele şoselei
romane se zăresc în mai multe puncte ale defileului”147.
Între anii 1900-1914, au emigrat spre America de Nord aproximativ 100
de localnici, care s-au angajat ca muncitori la liniile de cale ferată și în diverse
întreprinderi; unii dintre ei s-au întors în țară, refăcându-și gospodăriile cu
banii câștigați în străinătate, dar 62 dintre ei au preferat să rămână în Statele
Unite ale Americii, ducându-și acolo rudele sau întemeindu-și familii noi. Cu
toate acestea, au rămas profund atașați de satul natal, pentru care au realizat
colecte în vederea construirii unui cămin cultural - în acest sens, în anul 1919,
146 Halmaghi 1999, p. 9.

147 Diaconovici 1905, p. 1146.
53
Toma Pascu a colectat în Detroit suma de 20.000 de dolari, pe care a adus-o
personal acasă și a inițiat, la 17 august, începerea lucrărilor. În 1922 căminul -
compus dintr-o sală mare pentru reprezentații, o cameră pentru dispozitivul
de proiecție cinematografică, una pentru bibliotecă și un antreu compus din
încăperi alăturate pentru garderobă și casă - era ridicat, primind numele
„Principele Mihaiu”148.
În anul 1916, un număr de 15 porceșteni au fugit în vechiul Regat și s-
au înrolat în Armata Română (între aceștia îi amintim pe „Antonie Stoișor,
Bălteanu, Toma Costei, Tomârzăi, Ion Gâlea, Ion Istrate Mănoiu, Alexandru
Simon”149); alții, înrolați în armata austro-ungară, au preferat să se predea, fiind
luați prizonieri în luptele din Galiția și Italia.150
În preajma castelului construit de Maria Tereza lângă localitatea Boița
a fost ridicat un monument, în onoarea eroilor căzuți în luptele care s-au
desfășurat aici în toamna anului 1916. Pe placa montată deasupra unui izvor
din apropiere se poate citi următorul text: „Pentru pomenirea eroilor căzuți în
luptele din Valea Oltului în anii 1916-1919 a fost zidită cișmeaua aceasta, după
stăruința comandorului Eugeniu Botez, director general al asistenței sociale.
Director al orfelinatului Castelului Turnu-Roșu fiind comandorul Gheorghe
Munteanu. Lucrarea întocmită de căpitanul Carol Schulz, delegat al Societății
mormintelor eroilor în anul 1924”151.
În această zonă s-au desfășurat, în a doua jumătate a anului 1916, ample
mișcări de trupe, încleştările militare fiind cunoscute sub termenul generic de
Bătălia din zona Sibiu-Câineni. În cadrul Armatei I Române, poziționată în
sudul dispozitivului strategic al Carpaților, existau două grupuri de acoperire,
denumite Jiu și Olt-Lotru, a căror misiune era să asigure un cap de pod dincolo
de granițele României; cel de-al doilea grup, Olt-Lotru (format din diviziile 2
și 12 infanterie, „[…] constituite în Brigada 3 infanterie, care dispunea de 17
batalioane și 7 baterii”), urma să acționeze pe aliniamentul înălțimilor de la
nordul orașului Sibiu şi avea un efectiv de aproximativ 18.000 de oameni152. În
148 Halmaghi 1999, p. 9.

149 Gâlea 1996, p. 136.
150 Halmaghi 1999, p. 9.
151 Atanasiu 1982, p. 16-17.
152 Atanasiu 1982, p. 31.
54
primele trei zile de acțiune, forțele sale au depășit aliniamentul stabilit prin
ordinul Marelui Stat Major (Sebeșu de Jos - Porcești - Tălmaciu), reușind să
înainteze aproximativ 20 de km (cu o medie de 6-7 km în 24 de ore), pe un
front larg de 24-30 km (pe aliniamentul Racovița - Bradu - Veștem - Cisnădie
- vârful Guțu)153. La mijlocul lunii septembrie, Corpul Alpin german reușea să
ocupe înălțimea cu vârful Pleșița (cota 1.515 m), ajungând în defileul Oltului,
la aproximativ 2 km sud de comuna Boița. De asemenea, armata germană a
ocupat Dealul lui Vlad, fiind cucerite și localitățile Râu Vadului și Ospiciul
Luncii, din defileul Oltului.154
În ziua de 14/27 septembrie, comandantul Armatei a IX-a Germane a
reluat ofensiva pe întregul front al corpului de armată român, unul dintre
obiective fiind intrarea și ocuparea defileului de la Olt.155 În seara zilei
următoare, corpul de armată de la Olt, care fusese nevoit să se retragă, se afla
pe un front redus de aproximativ 12 km lărgime și la numai 7 km distanță de
intrarea în defileu.156 Potrivit documentelor de arhivă, în după-amiaza acelei
zile a fost ordonată retragerea trupelor române „din Tălmaciu spre Boița”157,
care a continuat și pe parcursul zilei de 16/29 septembrie, avangarda ocupând
deschiderea de la Câineni. La asfințit, trupele române se aflau grupate pe
aliniamentele Câineni - Titești - Greblești - Coți.158 În schimb, trupele germane
ocupaseră Tălmaciu, Prislop, Sadu, Boița, Sebeșu de Sus, Racovița, Avrig,
precum şi înălțimile de la vest de Turnu Roșu.159 După alte câteva zile, trupele
germane comandate de generalul Krafft au forțat trupele române să se retragă
în bazinul Perișanilor, iar în cele din urmă pe aliniamentul Arefu-sud -
Sălătrucu -Rădăcinești-sud - muntele Cozia-sud - Brezoi.160
Grație bunăvoinței fostului director al școlii din localitate (Ioan Andrei
Buta) vă putem reda însemnările localnicului Andrei Gâlea, realizate imediat
după intrarea României în Primul Război Mondial și grupate sub titlul
153 Atanasiu 1982, p. 39.

154 Atanasiu 1982, p. 123.
155 Atanasiu 1982, p. 129.
156 Atanasiu 1982, p. 152.
157 Atanasiu 1982, p. 158.
158 Atanasiu 1982, p. 160.
159 Atanasiu 1982, p. 168-169.
160 Atanasiu 1982, p. 182.
55
Romanul Pribegiei. Peregrinările acestuia stau sub auspiciul mișcărilor
trupelor armatei române, relevate în paragrafele anterioare. „Romanul
Pribegiei. 14 Septembrie 1916 am fost silit să părăsesc patria împreună cu mai
mulți și anume: Ion și N. Purece, I. Butta, N. Pârvu. Trecând peste carpați
păduroși conducând armatele române peste frontiră. La 15 din luna indicată,
seara la orele 8 am sosit la cornet unde neam îmbarcat pe tren. Călătorind spre
râmnic. Pe acoperișul vagoanelor, la ora 12 din noapte, neam debarcat în
Râmnicul Vâlcia. Am căutat adăpostul la vărul N. Butta. Am fost rău primiți
de cătră autoritățile orășenești, în ciele din urmă neau luat interogatorul
fiecărui. Și mai târziu nisau impus renunțarea la protecția austriiacă, apoi am
fost puși în deplină libertate. 2 săptămâni am rămas în localitate. Deaci neam
scos bilete pentru a putea vizita rudenile din Zevideni, nisau concis libera
călătorie, pân la destinație. Călătorind împreună cu cum. Ist. pân la el acasă.
În Zevideni am trecut un timp destul de bun, în ciele din urmă am fost
nevoiți a părăsi Zevideni. La 8 nov. 1916 am plecat din Zevideni înspre
Drăgășani, inamicul era foarte aproape, aci am rămas o noapte la ach.
Moldovan.
În dim. zilei 9 nov. am fost sculați în vuietul tunurilor germane. Am
mers asupra podului să treciem Oltul, dar zadarnic am ostenit, când am fost la
capul lui lau bombardat, siliți fiind să ne reîntoarciem spre oraș, am mers pe
șoseaua Slatina, nice am ieșit din orașul Drăgășani și neau luat în primire
giermanii cu șrapnelele țâșnind prin stradele orașului.
Am grăbit spre ieșire din oraș toată lumea în convoaie mari prin ploaia
de gloanțe cie am putut străbate co viteză recie. Depărtândune de oraș vreo 10
km în drumul spre Slatina, am poposit obosiți fiind 5 minute, unde în mai
multă lume se spunea căci și podul Slatina este bombardat, neam hotărât să
treciem Oltul în ori cie mod.
Mergând dară spre olt dinpreună cu Pârvu Il. Purecie N. și beiatul
achim ionuș din Sebișul mic, neam și îndeplinit scopul, unde am găsit un om
cu un caic (luntre) iam promis un 20 lei, ca să treciem oltul.
Îmbarcândune am pornit spre a trecie. Dar cie să vezi la 5 metri dela
mal, neau luat în primire în salve de focuri de armă de pe malul stâng aci erau
Armata Română. Văzândune surprinși, și că nui posibil de a trecie, am grăbit
56
iarăși de unde am plecat, dar neputând îngrabă de tragie caicul la destinație am
debarcat întro insulă, unde neam căutat adăpostul gloanțelor după o răchită
unde am scos semnul că suntem români și omeni buni. Toate au fost în zadar.
Trăgiau mereu, prin gloanțe am trecut gârla prin ajutorul maicei Domnului
nevătămați nici unul scăpați ca prin urechile unui ac.
Deaci spre Slatina, nemai suferind papuci în picioare neam desculțat și
mergi prin drumul greoiu de iarna prin noroiu în fuga mare, parcurgând 40 km
în 6 ore.
Seara la ora 8 am sosit la podul Slatina mare mulțumită Tatălui din cier
căci salvarea neau fost reușită. Prin focurile ciele aprige de tun. Năvală asupra
podului și de mitralieră am trecut podul împreună cu armatele romane cie să
retragia acu eram în Slatina. În Slatina curgia proiectilurile pe toate străzile.
Am căutat pe Vasile Opriș unde am rămas pana a doua zi dimineața în zori zilei
am pornit pribegia mai departe lăsând pe I. Brădui și ach. […] pe loc unde iam
și găsit, lipsindule finanțele au fost nevoiți să stea pe loc.
Am mers la gară unde din întâmplare am găsit un tren gata de plecare
neam îmbarcat și plecat la 50 metri dela gară au bombardat gara înapoi numai
foc se vedea și nor de fum. 2 zile întregi am mers până în pitești. Foarte grea
neau fost călătoria din cauza alimentelor cie lipseau în general și a oboselilor
cie abia le suporta.
La Pitești din nou am fost primiți de giermani și […] de bubuituri de
tunuri și mitralieră din front și dela spate, singur drumul spre București mai
aveam […] în cia mai mare grabă am părăsit localitatea, greutăți mari am
întâlnit în drumul nostru.
La București am sosit la 15 nov. 1916 în ajunul zilei, am căutat adăpostul
neciesar la Dl. Ach. Costeiu Str. (?) Am rămas 2 nopți la dlor unde neau primit
foarte bine. Deaci am vizitat pe dl. Irimie Leucă unde am găsit pe ach. Costeiu
cu familia socrusău întreagă, am fost bine primiți. Le mulțumim de dragostea
cie neau arătat, rămânâdule datori ca să le putem mulțumi și noi la rândul
nostru, am fost bine tratați și menajați 6 zile. Iar a 7 zi am fost puși din nou pe
goană de către frontal Bulgar. Siliți fiind am pornit în zori însoțindune și v.
ach. Costeiu și cumnatuso Ioan, pe șoseaua colentina și apoi iauo la picior
băieți. În drumul nostru spre urzicieni Buzău prin mulțimea pribeagă am
57
întâlnit din nou greutăți și mai îngrozitoare încât cu mari puteri leam putut
învingie.
A 6 zi am fost în Buzău unde neam perdut tot corajul văzândune lipsiți
de aliment, neam îndreptat spre gară unde am dovedit un tren care sta gata de
plecare, neam înbarcat fără să știm unde vom merge înoptând pe loc neam lăsat
somnului de oboseala cia mare neam trezit mergâ (?) dar cum un viscol de iarna
bântuind am fost nevoiți a juca fără muzică, și așia mai departe îndurând minut
cu minut flămânzi supți de gier și oboseală grea nici că ne mai simțeam inima
numai și numai să ne salvăm viața.
La Râmnicul Sărat-Focșani și în dimineața zilei 1 Deciemvrie am
debarcat în adjudul nou unde interesândune am aflat pe verișoara M. Daneș
născ. Faor. Mare neau fost bucuria unde am văzut un consetean și chiar o
rudenie aproape la toți ne uitam unul la altu și de bucurie aproape nu puteam
răspunde.
Am fost primiți de cătră verișoara Mărie cu cia mai mare dragoste
sărutândune rând pe rând pe toți puteai să citești în scânteia ochilor la fice care
bucuria cie țîșnea printe lacrămile ce udau pleopele ochilor. De mizeria
pribegiei aproape nu ne cunoșteam, o săptămână dea rândul pănă neam venit
iarăș în fire. Obosiți fiind nehodigniți de nopți dea rândul răciți în cia mai mare
cantitate. Fiind primiți cu cia mai mare căldură neam adăpostit foarte bine,
unde apoi am aflat și hrana vieții (?) pe lângă hodina. Gratuit am petrecut Sf.
Nicolaie apoi Nașterea Domnului și Boboteaza în hodină dar nici de cum tihnă.
Deaci au început văru Ilie Pârvu cu beteșugu azi cieva mâine cieva și tot spre
rău mergia, căutatusau pe toate căile totul au fost în zadar. Lipsa de
medicamente era în cia mai mare măsură, deși doctorii îl vizitau dar fără nici
un rezultat căci după rețete nu erau medicamente. Au zăcut în pat la verișoara
Mărie la căldură bună au fost destul de bine îngrijit cu lapte mâncări ușoare
totul au fost în zadar, pe ziua de 12 feb. 1917 au fost ridicat de medic și dus în
spital, aci au fost vizitat de noi în fiecare zi. Dar boala mergia tot mai grea. A
patra zi nam mai putut vorbi cu dânsul. Duminică seara la ora 8 p. m. în 19 feb
- 1917 sau stins din viiață Regretatul nostru, fiindune rudenie, apoi ciel mai
bun camarad în Pribegia grea cie am suportat. Înmormântarea rămășițelor
pământești sau făcut la 21 feb. 1917 adică marți pe la ora 10 din zi slujindui
58
serviciul divin 3 preoți din adjud jud. Putna. La mormânt isau ridicat o crucie
din lemn cu inscripțiia mortului.
Rămând deci pe mai departe în adjud am folosit întreg timpul Il. Peneș
muncind pentru hrana necesară. La 12 apr. 1917 am făcut o vizită spre fundul
moldovei și anume Bacău Roman Iasy în drum spre Dorohoiu am mers la
coloanele Rg. 50 unde era și vărul Ilie Deneș atașat și anume la comuna
Wlădeni 5 klm. Lângă prut aci am rămas 3 zile unde am cumpărat un caș de oii
cu 25 lei […] era grea de 5 kg a 5 lei kg. O scumpete numai pomenită foamete
întreagă kg. cartofi 1 leu un kg lapte 2,50 lei pine nici de leac nu găseai. Tutunul
cel de 10 bani cămătari l vinde cu un franc bucata chibriturile lipsesc de tot.
De mizeria aia mare care bântuie între omenire muriau dete prindea groaza să
privești. La cazanu militarilor se gătea zilnic numai și numai fasole cu zama lui
și mămăligă - o dată pe zi o mică bucățică de fie care zăciau întinși de foame
de îmi era milă să mai văd și de tifos xatematic aiurau. Deaci am mers la Iași
Reședința Moldovei, oraș vechiu dar frumușel. Lam parcurs întreaga ziua, de
18 aprl 1917. Aci o scumpete mare în chestia alimentelor - și întreg comerțul
era mort. La 20 aprl. am sosit iarăși în adjud.
La 15 maiu am fost din nou trimes la Iacobeni (?) de unde am adus și 2
purciei care au fost cumpărați de V. Ilie cu 50 lei mam întors prin Iași unde am
vorbit cu Stoica din Râmnicu V. miau povestit despre Iordima (?) lui […] și în
urmă despre cu Istrate cum leau fost moartea și unde, pe urmă am găsit pe V.
Rusalin Butta unde mam dus cu el acasă la nepoții dânsului aci am luat masași
la 4 ore d.a. am pornit spre adjud călătorind 2 sute km numai pe acoperișul
vagoanelor. Din cauza aglomerației care nici de mai aveau loc să mai se atârne
de tren.
La 19 maiu 1917 am sosit iarăși la adjud unde sosind și cum. nicolaie de
pe linia Bârlad o mare panică mau surprins, când miau adeverit unde au fost
mormântat cumnatul Istrate. La 21 martie 1917 moartea iau fost cauzată de
tifos xatimatic care în întreaga țară bântuia mare supărare neau cuprins pe
amândoi, aci în adjud am petrecut pân la 7 dec. 1917 cu ziua de 7 am plecat la
Bârlad unde am ajuns seara pela orele 9 la verișoara anna Butta dimpreună cu
a. costeiu și Ioan Simon și niculaie aci am găsit pe toți bine sănătoși am tras cu
59
căruța la anna și la 9 dec. sau dus nicolaie și au cumpărat un căruț de cocieni
pentru 1 cal cu 60 lei.
Preotul Andrei Gâlea. Confesorul Brigăzei VI Roșiori. Comratu (jud.
Ismail) Basarabia.”
Caietul mai păstrează o serie de însemnări, minuțios notate, care ne
informează cu privire la adrese ale rudelor, cheluieli efectuate în timpul
peregrinărilor prin Regatul României (sume de bani împrumutate, achiziție de
alimente și obiecte vestimentare, cheltuieli de ordin administrativ). Spicuim
din acestea:
„nikulaie îmi datorează 38.25 / izmene 2 perechi 22.00 / 60.25 / Spese /
țigările dela adjud 018.00 / săpunul 004.00 / spese cu calul la [adjud] 005.00 /
ață la Hain 004.75 / roata ciercu înadit 008.00 / petiția pentru trăsură 002.00 /
timbre 002.20 / șinor fitil la lampe 001.00 / trăsura 600.00 / reparație la trăsură
/ 050.00 / calu al alb 3.80.00 / iapa a neagră 6.75.00 / dovada iepi timbre și coală
02.40 / Hamu cumpărat 160.00 / ovăsu din ivești 100.00 / autorizația la trăsură
030.00 / taxa lunară a [trăsura] 010.00 / tutunu dela ruși 3 pac 25 r 062.50 / 6
potcoave cu cuie 006.00 / 2 kgr benzin dela Toma 001.00 / 1 stuana (?) cumparat
dela ruși 005.00 / 2 potcoave la calul al alb dinainte 003.00 / Pentru Ham dați
de nikulaie 040.00 / 1 car de de fân adus acasă 2.80.00 / 1 kg. Brânză din puilați
(?) 023.00 / 4 kg. majun 040.00 / 1 săci de orz din ivești 0 09.00 / 2 [săci de orz
din ivești] 0 15.00 / 2 măsuri. Băniți orz 0 29.00 / 1 perie de cai 0 12 00 / 1
siroafe la cai 0 96 70 / potcoviți caii 1 00.00 / mâncare pe luna Febr. 0 20.00 / 5
saci orz 0 20. 00 / Adam radu pentru negr[…] / Lui Dumitrescu pentru grajda
/ 302255”.
„Iam dat lui Văru achim dela Zevideni pe ziua de 6. aug în ziua de
schimbarea la față împrumut 123 00 lei.”
„Deacasă la Sep 14.-1916 / În koroane austriacie 1486.00 k / [în] franci
rumânești 120.00 Lei / Total 1606.00 k / Spesați pănăn ziua de 25 / Martie 1917
pe îmbrăcăminte 0 137.40 L / Plus de hrana viieței în sumă 0117.00 L / Spesați
0254.40 / Ghetele schimbate cu 0020.00 / 0274.40.”
„În Cursul Pribegiiei prin Romania / Cheltuiala Dela 14 Sept 1916 / La
Râmnicul Vâlcia câtul / 1 pereche giste, 49 Lei, pălări 6.50 Lei 55 Bani 50 /
kostul Biletului cu poză: [Lei] 04. [Bani] 00 / Trenul păn la Zevideni [Lei] 02.
60
[Bani] 40 / 3 perechi ciorapii [Lei] 04. [Bani] 50 / 1 [perechi] pingiele la bocanci
[Lei] 03. [Bani] 00 / Cuie pe talpă [Lei] 02 [Bani] 00 / 1 pereche pant. de barov.
pe dedesupt [Lei] 12. [Bani] 50 / La adjud, în moldova / Un rând de flanele cu
12 [L] [Lei] 12. [Bani] 00 / [un rînd] pieptar cu 5 [L] [Lei] 05. [Bani] 00 / [un
rînd] albituri 9 50 [Lei] 09. [Bani] 50 / [un rînd] all 2 lea rând [L] [Lei] 09.
[Bani] 50 / 1 pereche pantaloni 6.50 [L] [Lei] 06 [Bani] 50 / Bocancii schimbați
10. [L] [Lei] 10. [Bani] 00 / 2 [bocanci schimbați] 20 [L] [Lei] 20. [Bani] 00.”
„Împrumutul Dat lui / Niculaie Purecie / una pereche ghete din austr.
30.00 / in adjud iam dat una sută lei 100.00 / Când am plecat din Zevideni dela
/ țața paraschivă La 8 nov. 1916 / având în vedere cursul greutăților / prin care
eram nevoiți a trecie / Și fiindune bani românești neciesari / am cierut însă dela
țața paraschivă 200 Lei / Sub cuvânt de o lipsă, neputând schimba / Bani
austriiaci. / Sunt dator ai restitui suma de două sute Lei / Dnei Paraschiva
Ritivoiu Zevideni.”
„Strada Șincai no 10 / Inginer I. Constandinescu / București / Ionache
olteanu / Bârlad str capitan / costache no 20 / calea mosilor la moși a Coșteiu /
București / calea griviței R. Buta / m. Denes / com. adjud putna / Luca Ev Spital
Regina Elisaveta 106 / Str. Cusa vodă Iasi 45 ?”
În 6 noiembrie 1918 se constituia la Sălişte, sub preşedenția lui Ioan
Lupaş, Consiliul Gărzilor Naționale, care cuprindea - alături de Tilişca, Cacova,
Avrig, Boița - şi satul Porceşti161; zece zile mai târziu (16 noiembrie 1918),
comunitatea din Turnu Roșu aproba unirea Transilvaniei cu Regatul României,
printr-un act de adeziune (credențional), al cărui text este următorul: „Obştea
poporului român din comuna Turnu Roșu din îndemn propriu şi fără nici o silă
sau ademenire din vre-o parte, dă la iveală dorința fierbinte, ce însuflețeşte
inima fiecărui Român, şi declară, că voința sa nestrămutată este: Voim să fim
alăturați împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Bănat, Ungaria şi
Maramurăş, la Regatul României, sub stăpânirea Majestății Sale, Regelui
Ferdinand I. În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii
noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de față, şi tot, ce va înălța pururea pe fiii
şi nepoții noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Respectivul act era semnat de
234 de locuitori ai comunei: „Ana W. Faoru, Anton Stoișor, Ana Stoișoru,
161 Nistor, Marinescu-Frăsinei 1990, p. 118.

61
Vasile Buta, Ioan N. Denghel [În anul 1924 ocupa funcția de primar al
localității. După 1918 a deținut și o cârciumă. A fost membru al fanfarei
comunale și membru supleant în consiliul de administrație al Băncii Populare
Turnu Roșu, înființată în anul 1923. În 1929 era consilier comunal]162, Iordan
Denghel, Ion Grigore [În anul 1932 câștigase contractul privitor la îngrijirea
animalelor comunale]163, Vasile Ritivoi, Petru Vancu, Ion Albu, Ionu Hóndră,
Paraschiva, Mihăilă, Ilie Câzetea, Dobrița Purece, […] Chidu, Ananie Moraru
[A fost unul dintre acționarii Băncii Populare Turnu Roșu, înființată în anul
1923]164, Angelu Grigore [A fost membru fondator și secretar al clubului
cultural denumit Tinerimea Porceșteană, înființat în anul 1919]165, Ana
Stoișor, Toma Chidu, Marta Laslea, Toma Dragomir - paroch gr. ort. [S-a
născut în anul 1861 în comuna Porcești. A urmat cursurile Facultății de
Teologie din Sibiu, la finalizarea acestora fiind numit preot în localitatea natală
în anul 1889. În cei 52 de ani de preoție „[…] a contribuit cu muncă și
înțelepciune la ridicarea satului, prin biserică, rugăciuni și școală”] 166, Ioan
Ritivoi - primariu [Consilier al Reprezentanței comunale în anul 1892]167,
Achim Filip [În anul 1924 ocupa funcția de consilier în cadrul Consiliului
Comunal]168, Mafteiu Butta [Consilier în Reprezentanța comunală în anul
1892]169, Ioan Deneș, Ioan Chidu, Iosif Ciocea, Ion Caldarea [În anii ‘40 ai
secolului trecut era proprietar al unei mașini de treierat]170, Simion Steva,
Toma Filip [În anul 1896 ocupa funcția de primar al localității. Anterior a fost
consilier comunal]171, Niculaie Stoișor, Ion Posa [În 1899 era consilier
comunal]172, Toma Deneșu, Ioan Coșteiu - sublocot. [„Fiu de țăran”, a absolvit
cursurile de pedagogie din Sibiu. A participat pe front la prima conflagrație
162 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1923.

166 Filip 1948, 258.
62
mondială, datorită meritelor personale fiind promovat la gradul de locotenent.
După încheierea războiului, în calitatea de căpitan în rezervă, „[…] a dirijat
pregătirea premilitară pe o rază de 15 comune”. A ocupat funcția de consilier
local în 1926. În anul 1941 era director al școlii și conducea „[…] destinele
școalei în colaborare cu ceilalți învățători cu multă dragoste și pricepere”.]173,
Ion Braduiu, Ilie Butta, Niculaie P. Costeiu, Ioan Faur [Împreună cu Ioan
Crăciun și Vasile Cârpătorea în anul 1898 au câștigat dreptul de arendă a
trecătorii Turnu Roșu și a corabiei (proprietate a comunei). În anul 1896 era
consilier comunal]174, Nicolae Olaru, Vasile Tudur, Niculae Hoandră, Stoișor
Toma, Purece Toma, Mihăilă Ion, Vasile Filip, Vasile Oancia, Gavrilă Gâlea,
Niculae Sarchis [În 1925 a făcut parte din comisia care trebuia să se ocupe de
alimentarea cu apă a localității. A ocupat funcția de primar în 1936] 175, Niculae
Stoișor, Ana Gâlea, Istrate Vasile, Ioană I. Bradiu, Stoișor Niculae, Purece
Onofrie [În anul 1924 ocupa funcția de consilier al Consiliului Comunal]176,
Simion Denghel, Ștefan Coșteiu, Niculae Gâlea, Angel Gligore, Ion Crăciun
[Împreună cu Vasile Cârpătorea și Ioan Faur, în anul 1898 au câștigat dreptul
de arendă a trecătorii Turnu Roșu și a corabiei (proprietate a comunei)]177, Ana
Deneș, Toma Dan Stoișor, N. Purece, Vasile Sarchis, Iordan Costeiu, Stoișor
Vasile, Vasile Dragomir, Ionu Crăciun, Avram Antonie [A făcut parte din
consiliul de administrație al Băncii Populare Turnu Roșu, înființată în anul
1923]178, D. Chidu, Toma Posa, Stefanu Ritivoi, Paraschiva Grama, Mărie
Grațilă, Marie Dragomir, Coșteiu Ioana, Niculae Cârpătorea, Marta Olariu,
George Mujat, Ioană Andreiu, Ion Crăciun, Stoea Coșteiu [În anii ‘30 a fost
proprietar al unei brutării]179, Toma Potra, Niculaie Posa, Filip Ion Onete, Ioan
Laslea [În anul 1925 câștiga licitația privind arendarea dreptului de pescuit pe
teritoriul comunal]180, Ana V. Morariu, Niculae Andreiu, Ioan Andrei, Ion
Murar, Vasile Andreiu, Niculae Cristea, Ion Crăciun, Simea Vasile, Nistor
173 Filip 1948, p. 259.

63
Gâlea, Ion Denghel, Ana Chidu, Vasile Grama [În anul 1924 era proprietar al
unui cazan de rachiu]181, Toma Istrate, Anghelu Denesiu, Vasile Coșteiu, Ilie
Buta [În anul 1896 ocupa funcția de consilier local. În 1938 a fost notar și
primar delegat]182, Nicolae Grecu [În anul 1895 ocupa funcția de comandant al
unității de pompieri din localitate. În anul 1912 deținea un atelier de
pielărie]183, Ilie Stoișor, Ilie Dragomir, Ioan Sânu, Ion Tudor, Andreiu Stoișor,
Elisaveta Simea, Leuca Niculae [În anul 1939 deținea brevet de vânzare a
băuturilor alcoolice pe teritoriul comunal]184, Posa Pascu, Irimie Anghel [În
1926 a făcut parte din comisia care trebuia să se ocupe de alimentarea cu apă
potabilă a localității]185, Niculaie Grigore, Ion Tănase, Andrei Vasile, Marku
Istrate, Petru Stoișor, Cotora Niculae, Simion Gâlea [După 1918 a fost
proprietar al unei prăvălii de coloniale]186, Ioan Șoima, Iacob Filip, Ion Ciolan
[1899-1983] [A absolvit cursurile Școlii Normale din Sibiu, fiind numit apoi
învățător în satul natal. A fost unul dintre fondatorii Băncii Populare Turnu
Roșu, a Cooperativei și a Căminului Cultural. A urmat și cursurile pedagogice
din Sibiu, după absolvirea acestora ocupând postul de învățător în Sibiu.
Pentru merite profesionale de excepție a fost ales președinte al Asociației
învățătorilor din județul Sibiu, „[…] apărând interesele acestor colegi cu tot ce
i-a stat în putință”. S-a implicat în activitatea politică, fiind ales deputat în
Parlamentul României. Electrificarea comunei, construirea podului de peste
Cibin și a Băii populare sunt rodul eforturilor depuse de acesta. În anul 1941
făcea parte din Comitetul Institutului Național de Cooperație. De asemenea,
deținea și „[…] funcția de Președinte la o mulțime de cooperative fondate din
îndemnul și înțelepciunea lui”.]187, Ion Moscoviciu, Ioană Bută, Kăldărea Ion,
Vasile Leucă, Purece Maria, Purece Istrate, Ioan Posa, Ionu Laslea [A fost
membru fondator și secretar al clubului denumit Tinerimea Porceșteană,
înființat în anul 1919]188, Ana Lasălea, Ion Hoandră, Iordan Buta [A fost

187 Filip 1948, p. 258.
64
membru supleant în consiliul de administrație al Băncii Populare Turnu Roșu,
înființată în anul 1923]189, Ion Hodorogea [A fost membru fondator al clubului
cultural denumit Tinerimea Porceșteană, înființat în anul 1919]190, […] Buta,
Toma Mujat, Vasile Sarchiz, Vasile Deneșiu, Ion Grama, Ioan Cîrpătorea [A
fost membru supleant în consiliul de administrație al Băncii Populare Turnu
Roșu, înființată în anul 1923]191, Niculae Murariu, Ioan Anghel, Marc Buta,
Pantilimon Buta [În anul 1892 era proprietar al unei instalații forestiere]192,
Niculae Frățilă, Nicolaie Simion, Maria V. Filip, Iosifu Stoișoru, Maria Contora,
Geiu Nuta, Toma Purece, Ion Purece [A fost unul dintre acționarii Băncii
Populare Turnu Roșu, înființată în anul 1923. În 1926 a făcut parte din comisia
care trebuia să se ocupe de alimentarea cu apă potabilă a localității]193, Toma
Costeiu [În 1892 și în 1896 a ocupat funcția de consilier local. În 1936 a fost
adjunctul comandantului de pompieri]194, Vasile Lazăr, A. Morariu, V.
Denghel, Costeiu Ionu, Mărie Costeiu, Niculae Costeiu, Ilie Costeiu, Ștefan
Costeiu, Ion Stoișor, Aana Cositeiu, Marie M. Gâlea, Marie Gâlea, Iakob Grecu,
Chidu Danil [În anii ‘40 ai secolului trecut era proprietar al unui teasc de
ulei]195, Vasile Simon, Niculae Denghely, Ioan Mujat [În anul 1928 a primit în
arendă măcelăria comunală. Anterior, în 1922, câștigase contractul de arendare
a dreptului de vânat pe terenul comunal]196, […] Cossenski, Niculae Crăciun,
Ana Leucă, Niculae Purece, Ion Simon, Iacob Grecu, Ion Stoișor, Ioan Faur,
Ionu Ghizășanu, Ioan Morar [În 1938 era măcelarul satului]197, Vasile
Hodorogea, Toma Stoișoru [A făcut parte din Consiliul de administrație al
Băncii Populare Turnu Roșu, înființată în anul 1923]198, Filip Ioan [În 1926 a
făcut parte din comisia care trebuia să se ocupe de alimentarea cu apă potabilă

65
a localității]199, Dengel Ioana, Simion Floarea, Posa Toma, Purece Toma, Ion
Murariu, Chidu Vasile, Ritivoiu Toader, Iona Visitiu, Angelu Vistunu, Ana
Posa, Costeiu Ionu, […], Toma Galea, Craciun Ionu, Fratala Ionu, Achim
Crăciun [După 1918 a fost proprietar al unei prăvălii de coloniale]200, Ananie
Murar, Galea Simion, Gomonea Ioan, Ion Angel, Deneș Ion, Ion Angel, Ion
Contora [A fost membru fondator al clubului cultural denumit Tinerimea
Porceșteană, înființat în anul 1919]201, Maria Oancea, Posa Iordan, Contora
Stana, Niculae Deneș, Aron Morariu, Grecu Ioan, Marta Deneș, Ana Gâlea,
Niculae Gâlea [În anul 1924 ocupa funcția de consilier al Consiliului Comunal.
A deținut și o mașină de tors lâna. A făcut parte din consiliul de administrație
al Băncii Populare Turnu Roșu, înființată în anul 1923]202, Marta Șoima,
Cârpătorea Ioan, Ciolan Ioan, Danil Frățilă, Vasile Morariu, Toma Ureche, Ana
Steva, Radu Ioana, Niculae Dragomir [A fost consilier local în anul 1896. A fost
membru fondator și secretar al clubului denumit Tinerimea Porceșteană,
înființat în anul 1919. A fost membru al fanfarei comunale]203, Ion Drăganu,
Ion Vancea, Costeiu Maria, […] Buta, Vasile Morar, Ionu Carpatorea Vasile,
Achim Vestemean”204.
În condițiile în care zona Turnu Roșu (așa cum am precizat anterior) a
fost epicentrul unor aprige confruntări în perioada Primului Război Mondial,
soldate cu numeroase victime, în anul 1925, prim-pretorul Sibiului cerea
autorităților locale să identifice mormintele celor decedați în luptele din munți
și să le mute în cimitirele de eroi. Însă, deshumarea cadavrelor și mutarea lor
era finalizată, încă înainte de emiterea ordinului, comunicându-se că „[…]
mormintele de eroi cari au fost pe munți deja în anii precedenți au fost
transportate aceste oseminte a eroilor în cimitire de eroi, o parte la Sebeșul de jos,
Câineni și Greblești - așa că din prezent nu se mai află pe hotarul comunei nici un
mormânt”205.

204 Biblioteca Județeană Astra Sibiu, Colecții speciale (Manuscrise), Cota C. XXXVII/36.
205 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1925, p. 279.
66
În anul 1950, la inițiativa unor foști combatanți în cel de Al Doilea Război
Mondial a fost ridicat un obelisc în memoria celor care și-au dat viața în cele două
conflagrații mondiale (obeliscul este executat din piatră de râu și ciment, având
încastrată o placă de marmură cu numele eroilor; dimensiunile acestuia sunt 3 m
x 1,20 m x 0,80 m; este împrejmuit de o zonă verde). După alți 40 de ani a fost
permisă înscrierea numelor tuturor eroilor comunei:
Primul Război Mondial 1914-1918 (Bruzlea Gheorghe, Buta Ioan, Buta
Ioan, Buta Nicolae, Buta Pantilimon, Chidu Ioan, Chidu Ioan, Chidu Vasile,
Crăciun Achim, Crăciun Ioan, Crăciun Nicolae, Crăciun Nicolae, Căldărar
Grigore, Filip Achim, Frățilă Iosif, Gîlea Andrei, Gîlea Gheorghe, Grama Teofil,
Grecu Nicolae, Istrate Ilie, Istrate Toma, Leucă Ioan, Morar Nicolae, Morar Vasile,
Olar Nicolae, Pîrvu Vasile, Posa Iordan, Purece Ioan, Purece Istrate, Purece
Nicolae, Purece Toma, Săliștean Ioan, Simea Ioan, Simon Vasile, Stănese Ioan);
Al Doilea Război Mondial 1939-1945 (Andrei Nicolae, Andrei Vasile, Buta
Nicolae, Buta Ilie, Buta Vasile, Chidu Ilie, Chidu Nicolae, Cornea Nicolae, Costei
Ilie, Costei Toma, Crăciun Achim, Dăian Andrei, Deneș Ioan, Denghel Vasile,
Filip Vasile, Gîlea Toma, Gîlea Toma, Gîlea Simion, Hodorogea Vasile, Leucă
Nicolae, Morar Achim, Morar Ananie, Posa Ilie, Ritivoi Iordan, Săliștean Ioan,
Simion Ioan, Stoișor Gavrilă, Veștemean Andrei, Veștemean Vasile);
Revoluția din Decembrie 1989 (Nicolae Istrate și Toma Posa). În anul 2014
au fost efectuate reparații, fiind amenajat și un parc în imediata apropiere.206
***
Cetatea Turnu Roșu - în fapt un ansamblu de construcții cu rol

defensiv, ridicate la momente cronologice diferite - este amplasată pe
înălțimea care domină drumul ce străbate defileul Oltului; ulterior, i s-au
adăugat clădiri cu caracter administrativ, dar și de locuit 207.
Acest ansamblu a fost înconjurat într-o etapă târzie de un zid de
incintă cu plan stelat, având la exterior un șanț mărginit de contraescarpă.
Spre est se înălța un turn poligonal, legat printr-un zid de un alt turn, cel
206 Date furnizate de Primăria Comunei Turnu Roșu.

67
de acces, situat în imediata vecinătate a drumului. Între celelalte construcții
se detaşează edificiul de mari proporții, aflat la nord de turnul principal, cu
o arhitectură caracteristică celei de-a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea,
dar cu o serie de adaosuri din secolul al XIX-lea și chiar mai târzii. Cele
două corpuri de clădiri, aflate deasupra drumului, în partea de nord-est a
ansamblului, au fost ridicate în secolul al XIX-lea208.
Turnul este principalul - și cel mai vechi - element al complexului
de fortificații; caracteristicile arhitecturale îl încadrează în categoria
donjoanelor, care îmbină rolul de locuință al castelanului cu funcțiile
militare: observație, recunoaștere, refugiu. Este de plan pătrat, cu latura de
aproximativ 14 metri și înălțimea de circa 20 de metri; zidurile, groase de
1,50-1,80 m, sunt construite din piatră legată cu mortar de var şi acoperite
la exterior cu o tencuială vopsită în roșu. În prezent se mai păstrează o
pivniță, aflată inițial la nivelul solului, parterul și trei etaje, ultimul fiind
anterior deschis şi folosit pentru observație. Forma actuală datează din jurul
anului 1930, când au fost lărgite ferestrele de la mijlocul celorlalte caturi.
Inițial, turnul era prevăzut la fiecare nivel cu deschideri înguste pentru
tragere, dispuse câte cinci pe fiecare latură, cu dimensiunile interioare de
0,75 x 0,75 m, şi cele exterioare de 0,65 x 0,15 metri. Pivnița avea intrarea
marcată cu un arc semicircular, pe latura de sud; în prezent este compusă
din două mari încăperi pe latura de vest şi o încăpere lungă, despărțită de
doi stâlpi, pe cea de est. De aici pornește o scară spre nivelul superior.
Celelalte caturi au ziduri care corespund, în general, celor de la nivelul
inferior, cu unele compartimentări în partea mediană. În mijlocul turnului
se găseşte un horn central, reprezentat și pe o stampă din anul 1723. Între
etaje se comunică prin scări de lemn. Acoperișul turnului, ridicat deasupra
unui pod încăpător, este amenajat în patru ape și acoperit cu țiglă 209.
Zidul de incintă care înconjoară turnul are planul în formă de stea și
se ridică deasupra nivelului actual al terenului interior cu circa 2 m; în
partea superioară - unde lățimea sa este de 0,85 m - este prevăzut, la
intervale regulate, cu deschideri pentru tragere, mai înguste spre interior.

68
Partea inferioară este ușor înclinată şi separată de cea superioară printr-un
brâu profilat, tencuit. Spre exterior este înconjurat de un șanț cu lățimea de
aproape 7 m, mărginit de un zid de contraescarpă. Pe partea de vest, în
dreptul colțului de sud-vest al clădirii alăturate turnului, se află intrarea.
Poarta - care depășea înălțimea zidului - era prevăzută cu un pod mobil din
lemn, care făcea trecerea peste șanț (după cum reiese şi dintr-o descriere de
la sfârșitul secolului al XVIII-lea)210.
Cea de-a doua unitate a construcțiilor defensive este constituită din
turnurile aflate la distanțe de peste 35 m de donjon. La marginea înălțimii,
dominând drumul, a fost ridicat un turn cu plan hexagonal, cu laturile de
circa 7 m, ale cărui ziduri, din piatră și cărămidă, sunt mai groase în partea
inferioară; pe fiecare latură existau câte 3 deschideri înguste pentru tragere,
una mai largă fiind plasată pe latura de est. Acest turn era legat de turnul
de acces printr-un coridor acoperit care cobora panta, cu zidurile străpunse
de ferestre pentru tragere. Turnul de acces, ridicat chiar la marginea
drumului, are înălțimea de aproximativ 14 m, cu latura dinspre drum de
5,60 m. Zidurile sale, mai late la bază, sunt construite din blocuri de piatră
cioplite, fățuite la muchii. Are trei niveluri, cu câte o fereastră la fiecare
nivel pe latura de est. Partea superioară, variat profilată, este încununată de
creneluri. Intrarea - cu lățimea de aproximativ 1 m și înălțimea de 2,30 m -
este marcată printr-un arc semicircular în partea superioară. În interior se
găseşte o scară în spirală, cu trepte mari de piatră. Lângă turn, spre sud, se
află o încăpere boltită, cu dimensiunile interioare de 3,25 m x 5,65 m;
paramentul acesteia este construit într-o tehnică asemănătoare turnului, cu
arcuri semicirculare deasupra intrării și ferestrelor 211.
În urma cercetărilor arheologice au fost descoperite fragmente
smălțuite și nesmălțuite de oale, străchini, castroane, tigăi cu piciorușe,
capace și cahle, cărora li se adaugă fragmente de vase din sticlă și obiecte de
fier - o cheie, cuie, piroane, balamale și scoabe; în cea mai mare parte,
acestea se datează în secolul al XVIII-lea212. Însă, prin gradul mare de

69
generalitate şi caracterul neconcludent, materialele arheologice respective
nu ajută prea mult la datarea primelor etape de construcție a fortificațiil or,
care se bazează, în aceste condiții, exclusiv pe date istorice și caracteristici
arhitectonice; prin urmare, datorită particularităților tipologice, se
apreciază că donjonul ar fi fost construit în cursul secolelor XIII-XIV (mai
degrabă în secolul al XIV-lea), el apărând deja ca existent în mențiunile
documentare de la începutul secolului al XV-lea213.
Ipoteza referitoare la existența unei incinte întărite cu turnuri - care
ar fi înconjurat donjonul într-o perioadă târzie - are la bază o stampă din
secolul al XVII-lea. Cercetările arheologice însă, nu au surprins urme de
fortificații în jurul donjonului, și nici în interiorul sau exteriorul zidului de
incintă - prevăzut cu șanț și contraescarpă - care îl înconjoară; așadar, foarte
probabil, respectiva stampă are caracterul unei reprezentări imaginare,
situația respectivă nefiind singulară. De altfel, aceasta vine în opoziție și cu
deja amintita stampă a lui Frederic Schwantz (1723), în care turnul apare
înconjurat numai de o împrejmuire din lemn 214.
Luând în discuție izvoarele scrise, se poate considera că incinta, de
plan stelat, a fost amenajată în 1739. Într-o fotografie din anul 1910, ea este
vizibilă și pe latura de est, în spațiul ocupat în prezent de unele clădiri
moderne. După propunerea de refacere a turnului din anul 1750, se poate
aprecia că s-au executat lucrări de consolidare și refacere în partea
inferioară a paramentului acestuia (soclul), din blocuri de piatră fățuite,
lucrări confirmate și din perspectivă arheologică ca fiind ulterioare, dar
apropiate în timp de momentul amenajării incintei.
Pentru al doilea turn, cel cu plan hexagonal, s-au avut în vedere
transformările efectuate la nivelul său superior, unele putând fi datate în
secolul al XVIII-lea; prin combinarea caracteristicilor arhitectonice cu
datele istorice s-a ajuns la concluzia că înălțarea acestui turn a avut loc în
ultima parte a secolului al XV-lea, ulterior asupra sa fiind operate o serie de
transformări.

214 Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 303-304.
70
În privința datării turnului de acces, informațiile arheologice nu sunt
(încă) concludente; cu toate acestea se consideră - prin elementele de
arhitectură pe care le conține - că este ulterior turnului hexagonal,
transformările - efectuate de la nivelul superior al paramentului în sus -
fiind târzii215.

71
72
73
Pasul Turnu Roșu, la 1723, după Friedrich Schwantz von Springfels
Pasul Turnu Roșu și castelul (sus) și Pasul Turnu Roșu (jos), picturi de Franz Neuhauser,
1817, colecțiile Muzeului Național Brukenthal
74
Carte p
Pasul Turnu Roșu la Lotrioara ( litografie, sfârșitul secolului XIX)
Carte p
Pasul Turnu Roșu (litografie, sfârșitul secolului XIX)
75
Carte p
Castelul Turnu Roșu, cetatea medievală de la Tălmaciu și Oltul
(carte poștală, sfârșitul secolului XIX)
Carte p
Defileul Turnu Roșu (carte poștală, 1918)
76
Carte p
Castelul Turnu Roșu (carte poștală, 1912)
Carte p
Pasul Turnu Roșu – Izvorul împăratului (carte poștală, sfârsitul secolului XIX)
77
Carte p
Pasul Turnu Roșu – pod peste Olt (carte poștală, începutul secolului XX)
Carte p
Pasul Turnu Roșu (carte poștală, începutul secolului XX)
78
Carte p
Pasul Turnu Roșu (fotografie, începutul secolului XX)
Carte p
Pasul Turnu Roșu (fotografie, începutul secolului XX)
79
Carte p
Castelul Turnu Roșu și defileul Oltului (fotografie, începutul secolului XX)
Carte p
Castelul Turnu Roșu și defileul Oltului (fotografie, începutul secolului XX)
80
Carte p
Ruinele cetății Landeskrone
Carte p
Castelul Turnu Roșu, azi
81
Carte p
Pasul Turnu Roșu - Turnul spart (litografie, sfârșitul secolului XIX)
fostul punct de graniță dintre Transilvania și Țara Românească
Carte p
Pasul Turnu Roșu - Turnul spart – azi,

fostul punct de graniță dintre Transilvania și Țara Românească
82
Carte p
Pasul Turnu Roșu - Turnul spart – reconstituire de arhitect Emil Crișan
Carte p
[Soldati români]; Carte poștală; alb/negru; însemnări manuscris: Doamnei Filoftiea A

Buttă, Porcești, No 1898. Up Véréștöróný II, Szeben Megye Ungarn
83
Carte p
[Soldați români]; Carte poștală; alb/negru; revers, însemnări manuscris: Doamneii Ioană
A. Contora. Porcsesd No 39 up Viriștörony II. Szeben megye; 1918 Aug 10. Află Soție și
Despre mine cum că io pănă în present mă aflu bine Sănătosu și Aici ca Avem un pazar
(?) și neam lo at în pază dacă primești paza. Sămi Dai răspuns dac nea lot (?) negri (?) ia
io și Depe mărgini sântem sucaci (?) voie bună la toți dela mine vă salut eu Achim contora;
Inft […] /131 feldcomp Rücklass dettachement I. […] 53. Feldpost. 363; ștampilă cu
textul: K. u. K. Infanterieregiment 12 Feldkompagnie; ștampilă rotundă cu textul: K. u.
K. Feldpostman 136. 11 VIII. 18; colecția particulară Ioan Andrei Buta.
84
Carte p
[Soldați români]; Fotografie; sepia; revers, însemnări manuscris: Doamneii Ioană a
Contora, Porcsesd, No 39, up Véréștöróný II, Szebenmegye; 1918 Aug 8, Află Soție și
Despre mine cum că ieo mă aflu în voașă pănă în present și ieri o vent un pozor(?) și ne-
am loat însă să vedeți cum sînt de slab și afumat de grănate de răsboiu că Acuma e mai
bine că sânt mai […] și voie bună în fine la toți. Vă salut AContora .
85
[Soldați români]; Fotografie; alb/negru; revers, însemnări manuscris: Ionă A. Contora;
colecția particulară Ioan Andrei Buta.
86
Carte p
1916 – Bătălia de la Turnu Roșu, grafică de Albert Reich
Carte p
87
1916 – Bătălia de la Turnu Roșu, grafică de Albert Reich
Carte p
1916 – Bătălia de la Turnu Roșu, echipament abandonat de trupele române,

grafică de Albert Reich
88
Carte p
Monumentul eroilor
89
Carte p
Eroii comunei din cele două războaie mondiale – lucrare expusă în incinta Primăriei
90
Carte p
Adeziuni ale locuitorilor din Porcești / Turnu Roșu la Marea Unire de la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918
91
Carte p
92
Carte p
93
Carte p
Ultima pagină și coperta
primei monografii a
localității Porcești /
Turnu Roșu, 1941
94
95
Posibila localizare a ipoteticei localități Plopi
96
III. Evoluție demografică și structură socială
Primele informații de ordin demografic, datate la mijlocul și în a doua

jumătate a secolului al XVIII-lea - le datorăm conscripțiilor inițiate de
autoritățile centrale și de cele bisericești. Astfel, conform Conscripției din
1748, în Turnu Roșu/Porcești locuiau 168 de familii216, iar din Statistica
românilor, realizată de vicarul episcopesc Petru Pavel Aaron (1709-1764, a fost
Episcop al Bisericii Române Unite cu Roma din Transilvania între anii 1752-
1764) în anul 1750, aflăm că populația localității se cifra la 701 locuitori (exista
un singur lăcaș de cult la care slujeau trei preoți greco-catolici și un crâsnic).217
Din Conscripția elaborată de autoritățile habsburgice în anul 1761,
suntem informați că aici își ducea existența o comunitate formată din 4 familii
greco-catolice și 161 de familii de ortodocși; slujbele religioase erau oficiate de
trei preoți uniți218.
Conscripția intitulată Legea Grecească Neunită în Ardeal la anul 1766,
întocmită de Episcopul Dionisie Novacovici (decedat în anul 1767, a fost un
cleric ortodox sârb, al cincilea Episcop de Buda – 1749-1761 - și primul episcop
ortodox din Transilvania de după unirea Mitropoliei de Alba Iulia cu Biserica
Romei în anul 1759, stabilindu-și reședința la Rășinari), înregistra în localitate
908 persoane, 461 de bărbați și 447 de femei219. Doi ani mai târziu (1768), într-
o altă conscriere, situația se prezenta astfel: familii - 175, văduve - 23, total
familii - 198220.
Refuzul de a fi înrolați în regimentele grănicereşti a determinat un exod
al populației din localitatea învecinată, Racovița înspre satele limitrofe, rămase
în afara jurisdicției graniței militare. Spre exemplu, în anul 1768, în Porceşti
erau conscrişi trei locuitori proveniți din Racovița (unii racovițeni s-au stabilit
216 Albescu 1938, p. 67.

217 Bunea 1901, p. 15.
218 Lascu 2006, p. 70.
219 Lascu 2006, p. 75.
220 Albescu 1938, p. 67.
97
şi în Sebeşu de Sus, unde, în lipsa unor loturi de pământ, au practicat
boştinăritul221).
Potrivit Conscripției fiscale din 1776, în Porcești erau înregistrați 217
iobagi , iar în anul 1846 satul număra 390 de familii, cu 1.714 locuitori (839
222
bărbați și 875 femei223).

Începând cu ultima decadă a secolului al XIX-lea, autoritățile locale au
impus măsuri menite să reglementeze statutul celor care ar fi dorit să obțină
calitatea de cetățeni cu drepturi depline ai comunei. De altfel, după cum vom
putea observa în capitolele următoare, în mai multe cazuri, dreptul de a
participa la licitațiile de arendare a bunurilor mobile și imobile, proprietăți ale
comunei, era condiționat de calitatea de cetățean al comunei a ofertantului.
Astfel, la jumătatea anului 1892, Reprezentanța Comunală lua o serie de măsuri
care vizau statutul și numărul străinilor din sat - „[...] se propune a se facie
pentru strein un statut de indegenitate in care se va descrie partial tote
drepturile [...] deci ca comuna să nu fie expusă la inundarea din partea
streinilor”224, iar în septembrie același an, judele și notarul erau desemnați „[...]
ca în numele comunei se se angajeze cu a lua asupra-şi dreptul de incassare a
deosebitelor dări de vin – spirt - zachar și bere”. Aceștia urmau să reprezinte
comuna la licitația programată la Sibiu, motivația hotărârii respective fiind
cuprinsă în protocolul ședinței: „[...] și ca să nu vină ceva strein în comună”225.
Patru ani mai târziu (1896), era reglementat în detaliu statutul celor
care ar fi dorit să se stabilească pe teritoriul comunei: fiecare străin avea
obligația să-și înregistreze prezența la Primărie în termen de 24 de ore și să
dovedească că nu săvârșise fapte reprobabile, „[...] că nu este acuzat cu
decisiune validă pentru crime sau culpă din poftă de câștig sau stă sub efectul
unei sentintia adecă pentru crime sau culpă de felul acesta”. În acest sens,
trebuia să prezinte autorităților comunale un certificat emis de oficialitățile de
unde domiciliase anterior, care să ateste moralitatea acestuia, „[...] dacă pote
produce dela locul unde sau sustinut mai pre urmă un atestat bun de
221 Lupea 1980, p. 325.

222 Lascu 2006, p. 78.
223 Grecu 2000, p. 8.
224 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1892, fila 38.
98
moralitate”. Apoi, trebuia să dovedească că dispune de resursele financiare
necesare traiului zilnic: „[...] dacă dovedește că se pote sustinea fără
înpovararea comunei” și să plătească comunei o taxă, în valoare de 1.000 de
florini. În schimb, îi erau conferite toate drepturile de care se bucurau ceilalți
cetățeni ai comunei, fiind „[...] îndreptățit a să folosi de pădurile și pășunatul
comunei”. De asemenea, era reglementată (și) situația în care străinul ar fi
refuzat să părăsească comuna în urma unei decizii a autorităților locale - „[...]
se pote sili la departare și cu poliția locală”. În final, apărea următoarea
precizare: „[...] corpul representativ primesce statutul fără nicio observare si lu
declară intru tote [...] și insarcinează primaria comunală cu esoperarea
aprobarei lui dela locul competent”226.
Avem și un exemplu concret al modului în care autoritățile locale
reglementau situația celor care ar fi dorit să se stabilească definitiv în Porcești,
în baza aplicării prevederilor statutului sus-menționat: la 1900, cererea lui
Samuel Telegdi, de a fi declarat cetățean al localității, era respinsă de Corpul
Reprezentativ, „[...] deoarece acesta nu au produs dela locul unde sau susținut
mai pe urmă un atestat suficient de maturitate și deoarece nu se pote susține
fără împovărarea comunei și nici nu și-au aretat voinția lui de colonisare; au
locuit în comuna Porcești numai provisoriu pe tempul cât a ținut edificarea
liniei ferate podu oltului – Turnu rosiu”227.
În Statistica locuitorilor comitatului sibian din anul 1900 erau precizați
1.529 locuitori, dintre care români - 1449, germani şi maghiari - 80228.
Actul care reglementa statutul străinilor care doreau să fie declarați
oficial cetățeni ai comunei a rămas în vigoare și după sfârșitul Primului Război
Mondial; în aceste condiții, în vara anului 1921, a fost fixată - la propunerea
primarului - o taxă (1.500 de lei) pentru toți cei care ar fi dorit să se stabilească
definitiv în comună: „[...] primarul comunal propune ca și în comuna noastră
să să statorească o taxă de indigenitate ca și în comunele vecine, căci streinii să
folosesc fără a solvi vreo taxă comunei, deci propune ca streinii cari să
căsătoresc cu femei din comună să solvească odată pentru totdeauna 1500 lei”.

99
Taxa urma să crească în cazul în care cei căsătoriți nu erau băștinași, „[...] iar
dacă atât bărbatul cât și soția sunt streini 5000 lei”. Taxele precizate urmau să
fie plătite în patru rate anuale229. Se pare însă că, hotărârea nu a fost pusă în
aplicare în totalitate, ea aflând-se din nou în dezbaterea Reprezentanței
Comunale, care decidea, „[...] ca toți acei streini cari nu voesc a solvi taxa de
indigenitate conform conclusului repre. com [...] cu ziua de azi se esclud dela
folosul comunei și nu li să mai permite a să folosi de acest bun pănă când nu
solvesc taxa statorită”230.
În anul 1925, autoritățile locale respingeau cererea „țiganului Traian
Zoltan” din Racovița, care cerea „[…] loc de casă în comună pe baza că este
botezat acia”. Cererea era respinsă „[…] pe motivul că aduce și ceilalți țigani
acia, și de lucrat la câmp n-o să aibă voie”231.
Că „strănii” nu se bucurau de aceleași drepturi ca cele conferite de
statutul de cetățean al comunei, reiese (și) din contractul încheiat de primărie
(în anul 1932) cu Ioan Grigore, îngrijitorul animalelor comunale, contract în
care se stipula că „[…] la streinii de comună [...] cari nu sunt trecuți în tabela
taxelor, taurul se va admite la montă numai după ce s-a arăta chitanța de
achitarea taxei legale”232.
Atât înainte de Primul Război Mondial, cât și în perioada interbelică,
fenomenul emigraționist în Statele Unite ale Americii a cuprins și comunitatea
din Porcești, fetele din sat reușind să-și unească destinele cu băieți plecați
anterior tot de aici: Sarchiz Ioana cu Anghel Grigore, Marta Crăciun cu Ioan
Ciolan, Ana Dragomir cu Ilie Grigore, Maria Stoișor cu Ion Frățilă, etc. O parte
a celor care au ales să emigreze s-au stabilit definitiv în noua patrie, obținând
cetățenia americană și întemeind noi familii. Un exemplu în acest sens îl
constituie solicitarea ambasadei S.U.A. la București, adresată Consiliului
Comunal din Porcești, care viza clarificarea cetățeniei unui locuitor din sat:
„Domnule primar, Am onoarea a vă aduce la cunostinta ca susnumitul John
Ritivoi nascut in Statele Unite ale Americei, și domiciliat în comuna Dv.,
229Arhiva Comunei Turnu Roșu 1921, p. 20.

232Arhiva Comunei Turnu Roșu 1932.
100
dorește sa faca o cerere pentru un pasport American la acest birou. Spre a se
putea stabili daca numitul este indreptatit la cetatenia Americana, Consulatul
are nevoe de urmatoarele informatiuni: 1. Dacă tatăl Domnului John Ritivoi,
anume Vasilie Ritivoi, este trecut pe lista de nationalitate a comunei Dv., si in
caz afirmativ data inscrierei. 2. Daca inscrierea s-a facut din oficiu de catre
Primarie, sau la cererea expresa a Domnului Vasilie Ritivoi in scris.
Informatiunile cerute mai sus sunt necesare pentru uzul oficial al
acestui Consulat. Mulțumindu-va anticipat pentru bunavointa Dv., primiți, va
rog, Domnule primar, asigurarea consideratiunei mele”. Documentul era
semnat de Rudolph Peltzer, vice-consulul Statelor Unite ale Americii de la
București233.
După Primul Război Mondial se constată și o migrație internă a
locuitorilor în localitățile: București (funcționari superiori - 2 persoane; la
Atelierele Grivița - 5 persoane; funcționari superiori în cadrul C. F. R. – 11
persoane; la Fabrica de bomboane - o persoană; cofetar - o persoană; zugrav -
o persoană; hamali - 12 persoane; la S. T. B. - o persoană; total 34 de persoane),
Râmnicu Vâlcea (proprietari - 3 persoane; măcelar - o persoană; fete căsătorite
devenite proprietar - 3 persoane; fete căsătorite fără proprietate - 2 persoane;
total nouă persoane), Brașov (lucrători în cadrul C. F. R. - 9 persoane), Sibiu
(funcționari superiori - 3 persoane; la Fabrica de bomboane - 3 persoane;
comercianți și proprietari - 7 persoane; hamali - 4 persoane; funcționari C. F.
R. - 6 persoane; proprietari – 2 persoane; total 25 persoane), Fundulea
(proprietari - 3 persoane), Craiova (negustori - 4 persoane), Tălmaciu (1
persoană - proprietar); de asemenea, avem știință și de persoane care au migrat
în Banat: Vasile Stoișor, David Grigore, Ioan Popa, Ilie Dragomir, Ioan
Ritivoi234.
În legătură cu acest ultim aspect, respectiv migrația în Banat (atestată,
totuși, într-o măsură mai redusă pentru Turnu Roșu), aducem în prim plan
fenomenul care a marcat profund situația demografică a unui sat vecin. La
începutul secolului XX, terenul satului Sebeșu de Jos (în prezent localitate
aparținătoare comunei Turnu Roșu) devenise neîndestulător pentru cele 300

234Filip 1948, p. 102.
101
de gospodării existente. În consecință, câteva zeci de familii au emigrat în
Banat (prin Legea agrară din 1921 au fost împroprietărite multe familii,
Banatul devenind una dintre zonele cu mult pământ disponibil), fiind depuse
130 de solicitări pentru colonizare. Dar, potrivit legii, doar 107 familii erau
îndreptățite să primească pământ - prin urmare, aceștia și-au constituit o
delegație, compusă din Gheorghe Frățilă, Gheorghe Stoica și Toma Stănilă,
care urma să-i reprezinte în negocierile pentru colonizare. Au fost identificate
ca fiind disponibile 735 de hectare, situate în comuna Bucovăț, din apropierea
Timișoarei. În cele din urmă, Oficiul Național de Colonizări acorda (doar)
pentru 73 de familii aprobare de colonizare. În 1925, au fost date în posesie
loturile, fiecare familie primind 14 iugăre de pământ arabil și 2 iugăre de
pășune (au fost împroprietărite următoarele familii: Nicolae Purece, Gheorghe
Cârpătorea, Ioan Cârpătorea, Ilie Dragomir, Vasile Stoișor, Nicolae Budui,
Vasile Sâtea, Ioan Sâtea, Ilie Sâtea, David Grigore, Ioan Moscoviciu, Toma
Costeiu, Ioan Popa, Ioan Ritivoiu235), iar în anul 1927, coloniștii au mai primit
câte 2.877 m2 pentru construcția casei și a anexelor gospodărești. A luat astfel
ființă colonia Bucovăț Brod, „[...] cu 70 de familii din Sebeșu de Jos, 7 familii
din Sadu și alte 4 familii din Alba și Timiș”, redenumită Albina câțiva ani mai
târziu (1931). Potrivit unei relatări, „[...] în adunarea publică de atunci
colonistul Stoica a spus: Oare noi nu suntem ca albinele?! Părinții, moșii și
strămoșii noștri n-au colindat din sat în sat, de la stup la stup în toată țara și
chiar peste hotare - în Serbia, Bulgaria, Grecia, Ungaria - cu pașapoarte, înainte
de primul război mondial și aduceau negoț din belșug? Atunci, noi care am
adus această tradiție și în Banat, nu suntem ca albinele care adună mierea din
floare în floare?”. De remarcat faptul că nou-sosiții își duc mai departe vechea
îndeletnicire, boștinăritul, construind două teascuri pentru produs ceara. Deși
au ales să-și continue existența pe meleaguri noi, ei nu și-au uitat originile - în
1934 au pus în scenă o piesă de teatru intitulată „Colonizarea”, jucată atât în
satul lor, cât și în Sebeșu de Jos; mai mult decât atât, căminul cultural din noua
așezare, Albina, poartă numele vechiului lor sat: Sebeșanul236.
235 Costeiu 1941, p. 153, 155.

236 Spătariu 2014, p. 17.
102
Potrivit recensământului din 1930, în localitate trăiau 1.600 de suflete,
satul număra 397 gospodării cu 420 de numere de casă (spre comparație, în
1941 erau înregistrate 407 gospodării și 453 de numere de case - „Diferența de
gospodării și case se explică prin faptul că sunt numerotate și locurile virane
aflătoare în cuprinsul satului și că de atunci s-au mai clădit 10 case”237.
Prezentăm „Populația stabilă după etnie la nivel de comună” în anul
1930: total populație 2.572 locuitori din care români - 2.486 locuitori, maghiari
- 12 locuitori, țigani - 68 locuitori, germani - 3 locuitori, polonezi - 3
locuitori238.
În perioada 1940-1941 au fost realizate recensăminte locale, importante
totuși, pentru că oferă date demografice destul de consistente, în contextul în
care timp de 26 de ani (1930-1956) nu au fost organizate recesăminte oficiale,
inițiate de Statul Român. Astfel, aflăm că bunăoară, în anul 1940 de Racovița
aparțineau 40 de „cortorari”, dată după care aceştia au fost arondați localității
Turnu Roşu239.
Din punct de vedere demografic, pentru anul 1941 avem următoarea
situație: 2.021 locuitori (dintre care 1.580 erau localnici, iar 441 erau flotanți
ce trăiau în Căminul C. F. R.), 1.114 bărbați și 907 fiind femei. Remarcăm că
în comună erau recenzați 701 bărbați (exceptându-i pe flotanți), numărul
femeilor fiind sensibil mai ridicat (873 de femei). Subliniem faptul că „[...]
numărul ridicat al bărbaților îl dă Căminul C.F.R. care au internați 300 băieți
plus personalul care aproape în întregime e de sex bărbătesc”.240
Informații interesante din punct de vedere al stării civile ne sunt oferite
de statistica căsătoriilor oficiate pe plan local în perioada 1912-1941: 1912 - 17
căsătorii; 1913 - 16 căsătorii; 1914 - 8 căsătorii; 1915 - o căsătorie; 1916 - 2
căsătorii; 1917 - o căsătorie; 1918 - 6 căsătorii; 1919 - 25 de căsătorii; 1920 - 19
căsătorii; 1921 - 31 de căsătorii; 1922 - 30 de căsătorii; 1923 - 16 căsătorii; 1924
- 23 de căsătorii; 1925 - 27 de căsătorii; 1926 - 20 de căsătorii; 1927 - 21 de
căsătorii; 1928 - 20 de căsătorii; 1929 - 14 căsătorii; 1930 - 18 căsătorii; 1931 -
237 Filip 1948, p. 94-95.

238 Recensământul 2002, p. 52.
239 Lupea 1980, p. 297.
240 Filip 1948, p. 96.
103
17 căsătorii; 1932 - 21 de căsătorii; 1933 - 10 căsătorii; 1934 - 16 căsătorii; 1935 -
13 căsătorii; 1936 - 31 căsătorii; 1937 - 10 căsătorii; 1938 - 17 căsătorii; 1939 - 9
căsătorii; 1940 - 9 căsătorii; 1941 - 14 căsătorii. Se constată creșterea spectaculoasă
a căsătoriilor după Primul Război Mondial, izbucnirea celei de-a doua conflagrații
mondiale determinând scăderea lor accentuată (mulți bărbați înrolați, pierzându-
și viața pe front). În context, pentru aceeași perioadă, procentul celor divorțați
este neînsemnat (sub 1%).241
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, compoziția etnică a
comunei era preponderent românească, în sat locuind o singură persoană de
origine etnică maghiară - „Iosif Kalajvari așezat aici ca lucrător zilier la atelierul
de pielărie a locuitorului N. Grecu prin anul 1912 [...] s-a căsătorit cu o româncă
iar copiii în număr de 6 au primit botezul ortodox [...] acest locuitor se mai ocupă
și azi cu tăbăcitul pieilor însă în măsură redusă din cauza patimei ce-l stăpânește,
beția”. În partea estică a satului, la poalele dealului Piscurilor, exista o comunitate
mică de rudari, care „[...] se ocupă cu împletitul din nuiele a coșurilor precum și
lingurărit din lemn”, iar pe malul râului Morii viețuiau 8 familii de căldărari,
ocupația lor fiind „[...] cerșitul, cârpitul oalelor și sunt samsari de cai”. Așezate la
marginea satului în anul 1930, cele două comunități de țigani trăiau însă separat:
„[...] vieața țiganilor din marginea satului se desfășoară în ritmul satului însă
făcând grup aparte. Își au gospodăriile lor și chiar case de piatră acoperite cu țiglă.
Căsătoriile se fac între ei, nu se amestecă absolut cu cortorarii dela râul Morii, cei
dintâi vorbind românește iar cei dela moară țigănește cunosc însă și limba
românească”242.
Constatăm o creștere spectaculoasă a populației la nivel de comună la
următorul recensământ, cel din anul 1956, când erau recenzați 3.168 de locuitori,
dintre care: români - 3.008 persoane, maghiari - 5 persoane, țigani - 151 persoane,
germani - o persoană, cehi - o persoană, polonezi - 2 persoane. Remarcăm, de
asemenea, înmulțirea accentuată a numărului de țigani din comună243. Pe raza
localității Turnu Roșu erau recenzați 1.910 locuitori, 47 % fiind bărbați.244
241 Filip 1948, p. 99.

242 Filip 1948, p. 103-106.
244 Buta 1984, p. 13.
104
Zece ani mai târziu (1966), populația comunei ajungea la 3.251 de
locuitori, dintre care: români - 3.181 persoane, maghiari - 7 persoane, țigani -
55 persoane, germani - 5 persoane, slovaci - o persoană, polonezi - o persoană,
nedeclarați - o persoană. Față de recensământul anterior (1956), constatăm
scăderea accentuată a numărului de țigani (este posibil ca o parte dintre aceștia
să se fi declarat de etnie română)245. În localitatea Turnu Roșu trăiau 1.946
persoane (53 % femei246).
Potrivit unor recensăminte neoficiale, inițiate de autoritățile locale,
peste alți patru ani (1970), populația satului era formată din 1.953 persoane (53
% erau femei), în anul 1975 fiind recenzați 2.020 locuitori (de asemenea 53 %
femei). 247,
În 1977, în comună au fost înregistrați 3.368 de locuitori, situația
demografică din punct de vedere etnic prezentându-se astfel: 3.291 erau
români, 4 - maghiari, 65 - țigani, 8 - germani248.
În 1980 numărul locuitorilor era de 2.095, dintre care 53 % erau femei
(și acesta fiind un recensământ neoficial, inițiat de autoritățile locale)249.
Ritmul de creștere al populației a fost redus în primele trei decenii ale
celei de-a doua jumătăți a secolului XX (nașteri: 25 în 1945, 21 în 1956, 32 în
1965, 46 în 1970, 35 în 1975, 30 în 1980), iar numărul deceselor, în general,
constant (15 în 1945, 11 în 1956, 16 în 1965, 17 în 1970, 14 în 1975, 12 în 1980);
sporul migratoriu a fost unul negativ (1956 - 25 veniți, 32 plecați; 1965 - 50
veniți, 67 plecați; 1970 - 36 veniți, 46 plecați; 1975 - 32 veniți, 33 plecați; 1980
- 6 veniți, 10 plecați).
Fenomenul scăderii numărului celor care părăseau comuna a fost vizibil
mai ales după anii ʼ70 ai secolului trecut, când au crescut posibilitățile de
navetă pentru cei care își desfășurau activitatea în unități industriale limitrofe
localității. În ceea ce privește structura populației comunei pe grupe de vârstă,
corespunzătoare anului 1980, situația se prezenta astfel: 586 de persoane
reprezentând 28 % (grupa de vârstă 0-15 ani); 1.069 persoane reprezentând 51

246 Buta 1984, p. 13.
247 Buta 1984, p. 13.
249 Buta 1984, p. 13.
105
% (grupa de vârstă 15-60 de ani); 440 persoane peste 60 de ani reprezentând
21 % din totalul populației250.
La recensământul local organizat în anul 1989 la nivel de comună se
înregistrau 3.184 de locuitori dintre care 1.503 bărbați (47 %) și 1.681 femei
(53 %)251, iar în anul 1992 (primul recensământ organizat la nivel național după
cel din 1977), în localitatea Turnu Roșu trăiau 2.072 de locuitori (908 bărbați
și 1.164 femei)252.
Populația stabilă (la nivel de comună) consemnată în recensăminte
locale este în scădere ușoară în intervalul 1990-1995: 1990 (2.907 locuitori
dintre care 1.341 bărbați și 1.566 femei); 1991 (2.954 locuitori dintre care 1.378
bărbați și 1.576 femei); 1993 (2.949 locuitori dintre care 1.372 bărbați și 1.577
femei); 1994 (2.940 locuitori dintre care 1.368 bărbați și 1.572 femei); 1995
(2.901 locuitori dintre care 1.359 bărbați și 1.542 femei).253
În anul 2000, densitatea populației era redusă (la suprafața localității,
de 78 km² - reveneau 45 locuitori/km²), comparativ cu media înregistrată la
nivel județean (83 locuitori la km²)254.
Potrivit recensământului național din anul 2002, populația satului
scădea la 1.943 de locuitori (877 bărbați și 1.066 femei), pentru întreaga
comună fiind recenzați 2.627 de locuitori (1.192 bărbați și 1.435 femei)255.
În baza aceluiași recensământ, din punct de vedere al populației stabile
pe grupe de vârstă, la nivel de comună, situația demografică se prezenta astfel:
151 de locuitori - grupa de vârstă 0-4 ani; 149 de locuitori - grupa de vârstă 5-
9 ani; 245 de locuitori - grupa de vârstă 10-14 ani; 216 locuitori - grupa de
vârstă 15-19 ani; 205 locuitori - grupa de vârstă 20-24 ani; 184 de locuitori -
grupa de vârstă 25-29 ani; 192 de locuitori - grupa de vârstă 30-34 ani; 125 de
locuitori - grupa de vârstă 35-39 ani; 146 de locuitori - grupa de vârstă 40-44
ani; 172 de locuitori - grupa de vârstă 45-49 ani; 130 de locuitori - grupa de
vârstă 50-54 ani; 147 de locuitori - grupa de vârstă 55-59 ani; 170 de locuitori
250 Buta 1984, p. 14.

251 Grecu 2000, p. 8.
253 Halmaghi 1999, p. 16.
254 Grecu 2000, p. 8.
106
- grupa de vârstă 60-64 ani; 133 de locuitori - grupa de vârstă 65-69 ani; 129 de
locuitori - grupa de vârstă 70-74; 65 de locuitori - grupa de vârstă 75-79 ani;
48 de locuitori - grupa de vârstă 80-84 ani; 20 de locuitori - grupa de vârstă 85
de ani și peste. Pe baza acestei statistici, constatăm, pe de o parte, numărul
relativ ridicat al populației tinere (0-18 ani), iar pe de altă parte, numărul mai
scăzut al populației cu vârste cuprinse între 35-44 de ani, pe fondul migrării
forței de muncă în țări din Europa occidentală256.
Situația „populației stabile după etnie” arăta un număr de 1.943
persoane total populație, dintre care: români - 1.925 persoane, maghiari – o
persoană, țigani – 15 persoane, germani – 2 persoane257, iar „populația stabilă
după religie” se prezenta astfel: ortodocși - 1.924 de locuitori, romano-catolici
- un locuitor, greco-catolici - un locuitor, evanghelici-luterani - un locuitor,
creștini după evanghelie - 11 locuitori, alte religii - 4 locuitori, atei - un
locuitor258.
După starea civilă, în comună trăiau 1.112 persoane necăsătorite (femei
- 556, bărbați - 556), 1.137 de persoane căsătorite (femei - 570, bărbați - 567),
50 de persoane divorțate (femei - 29, bărbați - 21), 304 văduve/văduvi (femei
– 265, bărbați - 39) și 74 de persoane care conviețuiau în uniune consensuală
(37 cupluri). Ne atrage atenția numărul relativ redus al celor care trăiau în
concubinaj, comparând aceste date cu cele din alte localități sibiene (Brateiu -
227 cupluri, Iacobeni - 167 cupluri, Nocrih - 153 cupluri, Moșna - 129 cupluri,
Roșia - 233 cupluri, Târnava - 144 cupluri, Vurpăr - 120 cupluri)259.
Același recensământ ne oferă și amănunte legate de „[...] gospodării ale
populației pe tipuri, după numărul de persoane”, situația fiind următoarea:
total gospodării - 839 (gospodării familiale 631, gospodării nefamiliale 208);
gospodării cu o persoană - 189 (189 de gospodării nefamiliale); gospodării cu
două persoane - 203 (187 de gospodării familiale, 16 gospodării nefamiliale);
gospodării cu trei persoane - 143 (140 de gospodării familiale, 3 gospodării
nefamiliale); gospodării cu patru persoane - 155 (155 de gospodării familiale);

107
gospodării cu cinci persoane - 84 (84 de gospodării familiale); gospodării cu
șase persoane - 37 (37 de gospodării familiale); gospodării cu șapte persoane -
19 (19 gospodării familiale); gospodării cu opt persoane - 5 (5 gospodării
familiale); gospodării cu nouă persoane - 2 (2 gospodării familiale) și gospodării
cu zece persoane și peste - 2 (2 gospodării familiale)260.
Un recensământ inițiat în anul 2011 de autoritățile locale, ne prezintă
situația întregii populații a comunei Turnu Roșu, atât după etnie (români -
98,98 %, germani - 0,12 %, țigani - 0,88 %, maghiari - 0,1 %), cât și după
confesiune (ortodocși - 99,12 %, creștini după evanghelie - 0,42 %, luterani -
0,04 %, romano-catolici - 0,04 %, greco-catolici - 0,04 %, alte religii - 0,30 %,
atei - 0,04 %) și sex (femei - 52,4 %, bărbați - 47,6 %).261
La începutul anului 2013, comuna Turnu Roșu număra 2.481 de
locuitori, înregistrându-se un ușor spor demografic prin comparație cu anul
2011, când numărul de locuitori era de 2.415, dar în regres față de anul 2002,
când numărul acestora era de 2.627.262
În ceea ce privește structura socială a localității ne vom opri asupra
câtorva aspecte legate de: prestarea de servicii în folosul comunității, societățile
de întrajutorare, liste de inventar ale averii mobile și imobile. Pentru început,
dăm citire unui pasaj intitulat „Antropologia locuitorilor din Porcești”, realizat
de către un localnic într-o monografie păstrată în manuscris și datând din anul
1948: „Tipul Porceșteanului se poate caracteriza în felul următor: Statură
mijlocie, având înălțimea medie 1,70 m, bine legat cu o putere fizică bine
pronunțată și adaptabili la orice fel de muncă. Îi vezi la munca câmpului,
deopotrivă la crăpatul lemnelor precum hamali, frânari, acari și chear
funcționari mai superiori. O bună parte din ei sunt încadrați în funcția căilor
ferate, având cu deosebire un spirit de prezență ori în ce situație s-ar găsi.
Chipul lor, atât al fetelor cât și al băieților e frumos, bruneți în genere, rareori
blonzi, ochii negri sau căprui, gura mică, fruntea lată, având totdeauna expresia
feței vioaie, după cum și firea le este la fel. Sunt comunicativi, destul de discreți
[...] Așa fiecare fată, fie chiar săracă, lucrează prin fabricile din apropiere:

108
Avrig, Tălmaciu, adunându-și de zestre o sumă ce variază între 20-50.000 lei.
Expresiunea sufletească e bine pronunțată, în joc, muncă, precum și în dragoste
atunci când e cazul ca unul să fie lăsat de o fată. În timpul jocului i-se adresează
strigături, uneori chiar ofensatoare dar pătrunse de regret. Tipul local se
împrospătează în mare măsură prin căsătorii, fapt îmbucurător pentru viitorul
acestei comune, care durează aici de mai multe secole. Familia o formează Tata,
mama și copiii. În familie se distinge bine respectul copiilor față de părinți
precum și a soților între ei, în unele cazuri are vădită autoritate soțul care se
poate vedea mergând înaintea femeii și acest lucru se mai păstrează între cei
mai săraci, mulțimea, dând respect civilizat femeii. Sunt dese cazurile când
într-o gospodărie se găsesc câte 2 familii, părinții și feciorul căsătorit, cari de
obiceiu trăiesc în bune raporturi, formând astfel o unitate economică bazată pe
legături de familie”263.
Primele dispoziții (despre care avem cunoștință) care au reglementat
munca în folosul comunității (construcția de drumuri) au fost fixate de
autoritățile centrale în ultima decadă a secolului al XIX-lea, acestea fiind
adaptate de fiecare comunitate. În vara anului 1921, Reprezentanța Comunală
statua prestarea de servicii în folosul comunității astfel: „[…] lucrul public
comunal au să-l presteze toți locuitorii cari posed avere mobilă și imobilă, e
scutit comandantul pompierilor dela acest lucru public, iar ajutorul de
comandant de lucrul public în măsură mai mică”264.
Într-o ședință din luna ianuarie a anului 1922, Primăria stabilea
regulamentul privind prestarea activităților comunale de către locuitori pe
anul în curs, hotărându-se în unanimitate „[...] ca tot lucrul public in decursul
anului 1922 are a se presta din partea locuitorilor în natură, cel ce nu presteză
in ziua cînd a fost destinat are a solvi la fondul lucrului public cei cu 2 vite
trăgătore pe zi 40 lei, cu 1 vită 30 lei, iar pălmași 20 lei”265.
În 1925 erau depuse la Consiliul Comunal mai multe cereri ale
locuitorilor privitoare la răscumpărarea prestărilor de servicii în folosul
263 Filip 1948, p. 107-109.

109
comunității, decizia finală fiind amânată „[…] pănă la pertractarea bugetului
pe anul 1926”266.
Pentru anul 1926 erau prevăzute următoarele zile de lucru în folosul
comunității: „[…] zile de lucru cu carul cu 1 vită 110 zile; zile de lucru cu carul
cu 2 vite 342 zile; zile de lucru cu palmele 2052 zile”267.
În luna august a anului 1996, Consiliul Local emitea o dispoziție privind
prestarea unor servicii în folosul comunității. Erau vizate persoanele care
beneficiau de ajutorul social, „[…] la 3.000 lei primiți, o oră de muncă în folosul
comunității”. Grație acestei măsuri a fost curățat canalul Valea Caselor și au
fost reabilitate mai multe drumuri comunale268.
Prima informație legată de o organizare socială locală de întrajutorare
ne parvine din cea de-a treia decadă a secolului XX. Astfel, în anul 1931, Obștea
Argișelul cerea aprobarea Consiliului comunal „[…] prin care solicită sau 40
de turpini fag […] sau 40 de stejar, precum și a cererei referitor la demontarea
corabiei și facerea pintenului prin prestație comunală”. Obștea dispunea de
statute proprii (din păcate, cercetările noastre nu au putut depista structura și
conținutul acestora)269.
În perioada interbelică, în localitate și-au desfășurat activitatea mai
multe societăți de întrajutorare, una dintre cele mai importante fiind
Societatea de ajutor reciproc Turnu Roșu a ceferiștilor din comuna Porcești,
care se înființase în anul 1935, avea 35 de membri și dispunea de un capital de
25.000 de lei270.
Reuniunea femeilor ortodoxe române luase ființă în anul 1934 cu 51 de
membri fondatori, „[…] plus cinci membri fondatori între cari se numără
venerabilul părinte Toma Dragomir, Eugen Piso advocat Sibiu, Nicolae
Regman fost prefect de Sibiu și Ioan N. Ciolan învățător”. În anul 1941 număra
75 de membri și dispunea de un capital net de 7.411 lei; totalul încasărilor era
de 35.562 lei, diferența dintre încasări și capitalul net reprezentând „[…] banii
folosiți pentru binefaceri, cumpărând pentru cei nevoiași la sărbători haine și

268 Rusu 2000, p. 3.
270 Filip 1948, p. 167-168.
110
alimente, ajutorul ce l-au dat în sumă de 3.000 lei înfometaților din Basarabia
în anul 1937”. Societatea se conducea după Statutele elaborate de
Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia și Sibiu271.
În componența primului comitet de conducere intrau: Valeria
Dragomir - președinte (soția preotului), Elena Ciolan - vicepreședinte, Maria
Costeiu - secretară, Floarea Modran - casieră (învățătoare), Paraschiva Grecu -
cenzor, Elena Popescu, Emilia Costeiu, Maria Grama, Paraschiva Gâlea, Maria
Onofrei Purece, Maria I. Purece, Maria Filip, Ioan Denghel, Maria Buta, Marta
Moraru, Veturia Pușcaș, Paraschiva Ciolan, Ana Fronescu, Ana I. Filip, Ana N.
Filip, Ioana Spiridon, Ioana Costeiu, Ana Verzescu, Maria I. Mujat.272
Comunitatea a fost solicitată în câteva rânduri să sprijine material pe
cei aflați în suferință. Astfel, cererea Societății pentru ocrotirea orfanilor de
război din anul 1923, care viza primirea unei cantități de lemne de foc, era
aprobată de Corpul Reprezentanților, „[…] fiind ajutorarea orfanilor un interes
public şi o obligațiune morală”273.
Doi ani mai târziu (1925), subprefectul județului cerea comunei
realizarea unei colecte „[…] pentru ajutorarea păgubiților din Basarabia și din
județul Sibiu”. Solicitarea era aprobată de Corpul Reprezentativ, fiind votată
suma de 4.500 de lei274.
Ne-au parvenit relativ puține informații legate de statutul social al
locuitorilor, din perspectiva averii mobile și imobile deținute. Cunoaștem că la
mijlocul secolului trecut, fata primea ca zestre din partea părinților sume de
bani care variau între 20-100.000 lei, „[…] iar în cazurile când fetei i se oferă
o partidă foarte bună se dă și 150-200.000 lei”. Băieții primeau din partea
părinților gospodăria, „[…] care se da în special celui mai mare în trecut, iar
azi pare a se fi inversat dându-se celui mai mic”. Pământurile erau moștenite
de copii după moartea părinților275.
În context, prezentăm inventarul bunurilor mobile care au aparținut
lui Toma Grecu, decedat în luna aprilie a anului 1934 (și care făcuse parte din
271 Filip 1948, p. 169.

272 Costeiu 1941, p. 275, 277.
275 Filip 1948, p. 164.
111
categoria locuitorilor înstăriți), o parte a acestora fiind, cu siguranță, obținută
prin moştenire (mobilier, lenjerie de pat, obiecte vestimentare, de artă și
decorative, veselă): „[…] una masă de lemn […] una masă lungă […] una masă
lungă […] două laviți […] paturi, unu de lemn și 2 de fier […] un garderob […]
un garderob […] una noptieră […] un dulap pentru vasă (?) […] șase scaune
[…] șase icoane […] tablou istoric […] oglindă […] ștergare cu podoabă […]
ștergare lungi moderne […] foale lână […] foale pânză […] scoarțe de pat […]
perini […] scoarță pe perete […] lampă […] ceas de masă […] una vestă și
haină […] val de pânză (10 m) […] prosoape […] pereche desagi […] rechel
purtat de soție […] pieptari de piele […] ceas de buzunar […] pereche de
bocanci […] serpar […] patru perechi pantaloni de lână […] sapte cămăși […]
costum de haine […] una haină uzată […] perechi de ismene […] perechi de
pantaloni […] furculițe […] linguri […] cuțite […] plapome […] scoarțe […]
țoale de americă […] țoale de lână […]”. Averea imobilă și depozitele bancare
erau constituite din „[…] una vacă și junincă (1.000 lei) […] depunere la Albina
(3.000 lei) […] depunere Banca T. Roșu (917 lei) […] acții la Cooperativă (300
lei) […] titluri cu împrumut național (2.500 lei) […] arabil Pojorâte 40 stg (200
lei) […] arabil Lunca Turnului 147 stg (1.200 lei) […] arabil Fața Baltelor 164
stg (1.000 lei) […] arabil Fața Baltelor 201 stg (1.300 lei) […] fânaț Fața Baltelor
263 stg (1.500 lei) […] fânaț Brădățel 402 stg (2.000 lei) […] arabil Lunca
Turnului 80 stg (600 lei) […] Săcurea arabil 192 stg (2.000 lei) […] Olteț fânaț
30 stg (50 lei) […] verzărie 27 stg (150 lei) […] arabil Pojorâte 197 stg (1.000
lei)” și se ridicau la suma totală de 27.817 lei276.
După instaurarea regimului comunist structura socială a satului a
cunoscut profunde transformări, mutații. Astfel, potrivit unor aprecieri, „[...]
dacă în 1938 [...] populația satului era formată din 70 la sută agricultori și
numai 30 la sută muncitori și funcționari, în anul 1971 sunt 30 la sută
agricultori (socotind și femeile casnice) și 70 la sută muncitori și
funcționari”277.
O imagine relativă privind gradul de prosperitate al locuitorilor ne este
oferită de o statistică din anul 1972, potrivit căreia în sat existau 360 de aparate

277 Albescu 1971, p. 2
112
de radio (peste 60% din gospodării), 150 de televizoare, 130 de mașini de spălat,
15 instalații cu apă caldă). Câteva locuințe beneficiau de încălzire centrală278.
Pentru anul 2000, structura ocupațională era dominată de cei care își
desfășurau activitatea în agricultură (72 %), urmați de cei din industrie (15 %),
transporturi și servicii (8 %), sănătate, comerț, poștă și telecomunicații,
forestier, administrație (5 %)279.
În ceea ce privește gradul de confort, în același an, 523 de case erau
racordate la rețeaua de apă curentă, 67 la sistemul de încălzire centrală, „[...]
iar pentru menaj 498 folosesc gaze lichide îmbuteliate”280.
În anul 2009, în cele 679 gospodării existau televizoare (363), aparate
radio (297), maşini de spălat (416), aragaze cu butelii (250 gospodării), biciclete
(280), motociclete (9), autoturisme (112), instalații baie (108), încălzire
centrală (46), aparate video (2)281.
278 Albescu 1972, p. 2.

279 Grecu 2000, p. 8.
280 Grecu 2000, p. 8.
281 Sărac 2009, p. 43.
113
114
IV. Evoluția urbanistică
1. Localitatea şi zona
Importanța trecătorilor a supus unor presiuni distincte administrațiile
tuturor statelor care au dominat teritoriul Transilvaniei de-a lungul marilor
perioade istorice. Fără a face referiri detaliate asupra Antichității, remarcăm că
vestigii ale drumului roman al Văii Oltului erau atestate la începutul secolului
al XVIII-lea de către inginerii militari austrieci282. Drumul roman era, cel puțin
parțial, practicabil în secolul al XV-lea283. De altfel, lucrările de refacere
eficientă a legăturii dintre Transilvania şi Oltenia prin defileu, până la Cozia,
are la bază studierea traseului drumului roman (fără a-l urma), iar la
construcția inițială a cetății Tălmaciului s-au folosit materiale spoliate de la
castrul roman din Boița284 .
Fortificarea frontierei şi consolidarea controlului asupra gurii nordice a
defileului Oltului constituie o preocupare majoră a regalității maghiare
începând cu deplasarea frontierelor până la limitele naturale ale Transilvaniei
(Munții Carpați), după secolul al XII-lea285. Cum, în Evul Mediu, drumurile de
uscat - unele folosind parțial tronsoane ale vechilor drumuri romane - erau
prost întreținute, calea apei „a fost un ideal mijloc de comunicare”286. Ceea ce
face ca toate fortificațiile să fie „adaptate” acestor „şosele” de apă287.
Această perioadă coincide, în acelaşi timp, cu destrămarea Comitatului
Alba şi cu fixarea teritoriilor scaunelor săseşti. Bunăoară, la cetatea
Tălmaciului, un turn este cu siguranță atestat la 1386288, iar turnul actual
282 *** 1997, p. 43, 72.

283 Rusu 2005, p. 178.
284 Rusu 2005, p. 112.
285 Niedermaier 2012, p. 44.
286 Rusu 2005, p. 39.
287 Rusu 2005, p. 39.
288 Rusu 2005, p. 540.
115
aparține secolului al XV-lea, dar cu multe transformări realizate în secolul al
XVIII-lea289.
În 1407, este atestată Cetatea Lotrioara (Lotorvaio, Lauterburg,
Lauterbeng), în pasul Turnu-Roşu, pe malul drept al Oltului, la vărsarea
Lotrioarei în Olt.
Cetatea Landskrone (în traducere Cununa / Coroana Țării), dezafectată
la sfârşitul secolului al XV-lea, este atestată la 1370290.
Ulterior, relațiile regatului Ungariei cu domnitorii munteni și
acordarea de feude în Ardeal, respectiv ducatele Almaș și Făgăraș, precum și
înflorirea comerțului între cele două state, consolidează importanța pasului
Turnu Roşu şi, desigur, a cetății.
Aşadar, zona este vitală pentru apărarea frontierelor Ungariei
medievale, ca şi pentru Imperiul Habsburgic, fiind în acelaşi timp şi un nod
comercial esențial pentru rutele estice şi sudice ale Europei Centrale (vezi
harta de la p. 72). Însemnătatea acestui nod va determina amputarea
timpurie291 a teritoriului, altfel unitar, al Țării Făgăraşului, prin desprinderea
celor cinci sate vestice şi încorporarea lor, mai târziu, în scaunele săseşti292.
Evenimentele respective sunt plasate de către autori în sfera temporală
anterioară invaziei mongole de la 1241293, într-un context politic nuanțat de
disputele dintre Regatul Ungariei şi Imperiul Bizantin: „expediția comitelui
Ioachim de Sibiu este dovada importanței drumului Oltului, dar constituie şi
un bun exemplu pe care-l reprezentau cumanii care supravegheau îndeaproape
regiunile extracarpatice”294.
Satele aparținătoare Scaunului Tălmaciului şi Domeniului Celor Şapte
Juzi, printre care Porceştii sau Turnu Roşu de mai târziu, s-au dezvoltat în acest
complex conjunctural. Dat fiind că, nu mai puțin de şapte localități (opide şi
sate) sunt consemnate în 1453295 ca posesiuni deja existente ale Tălmaciului,
289 Rusu 2005, p. 189.

290 Fabini 1998, p. 725.
291 Pentru secolul al XIII-lea, vezi Antal 1999, p. 159, fig. 26.
292 Ne referim la localitățile: Avrig, Racovița, Sebeşu de Jos, Sebeşu de Sus şi Porceşti.
293 Nägler 1981, p. 197.
294 Antal 1999, p. 161.
295 Acestea sunt, conform diplomei regelui Ladislau al V-lea: Tălmăcel, Boița, Racovița,
Porceşti, Sebeşu de Sus şi Sebeşu de Jos, Kreuzefeld.

116
putem presupune datarea lor cu cel puțin o jumătate de secol mai devreme,
după părerea noastră, chiar mai timpuriu296. Este discutabilă atestarea prediului
Kreuzefeld sau, mai precis, identificarea sa pe teren. Tradiția orală a porceştenilor
susține existența vechii vetre a satului la nord de râul Olt, sub denumirea de
Plopi297. Conform acestei tradiții, satul a fost distrus de o mare inundație, locuitorii
fiind nevoiți să-şi mute vatra pe malul stâng al Oltului, mai ferit, respectiv în locul
unde îşi țineau porcii. Afirmațiile legate de localizarea vechii vetre nu sunt
susținute ştiințific, dar existența unui prediu este confirmată. Este drept, o
revărsare de proporții devastatoare este înregistrată pentru anul 1533298, la optzeci
de ani distanță de prima atestare a satului Porceşti, ceea ce a putut conduce la
distrugerea integrală a vetrei; în realitate, sunt extrem de rare cazurile în care s-a
consemnat că localități întregi ar fi dispărut din cauza inundațiilor în izvoarele
scrise despre Transilvania, dar sunt frecvente pierderile unor teritorii ale
intravilanului unei localități în urma alunecărilor de teren, incendiilor sau
evenimentelor militare. Într-un izvor documentar din anul 1768, care descria
granița dintre Sebeşu de Sus şi Porceşti, pe râul Sebeşului este amintit „din sus de
moara Porceștilor” locul „în Poduri la Plopi”, unde se află piatra de hotar. Dar
locul nu este nicidecum propice unei locuiri permanente, cu atât mai puțin de
către o comunitate extinsă. Oricum ar fi, această localitate a încetat să mai existe
cu mai bine de patru sute de ani în urmă, hărțile militare austriece neindicând, în
afara colibelor, stânelor sau a posturilor de supraveghere, nici o formațiune
habitațională, pe teritoriul administrativ al comunei sau al comunelor vecine.
Dacă acest prediu a existat pe malul drept al Oltului, atunci a fost cu mult timp în
urmă îngropat de ape. Mai avem şi posibiliatea, des întâlnită în tradiția orală a
comunităților rurale din Ardeal, ca un trup de sat sau o aşezare de colibari să fie
identificată ca un loc de origine a unui grup de familii înrudite. Nu trebuie uitată
nici „elasticitatea”299 relativă a habitatului, respectiv părăsirea temporară a unor
vetre sau chiar dispariția acestora, în condiții istorice vitrege.
296 Vezi referințele despre localități la Antal, 1999.

297 Informații furnizate de Andrei Buta, fiu al satului.
298 Armbruster 1980, p. 384.
299 Antal 1999, p. 104.
117
Judecând după onomastica celor mai vechi locuitori ai satului, cel
puțin o parte însemnată a lor aparțin unor grupuri cu caracter exogen. Cât
ce priveşte toponimia, mai realistă pare asocierea numelui cu ocupația
locuitorilor300.
Satele care străjuiesc pasul Turnu Roşu par a fi rodul unor creații
regale, respectiv ca așezări ale iobagilor de castre depinzând de rege (şi
ascultând de cneji) - cu precizarea că, la acea vreme, termenul de „iobag”
nu are neapărat înțelesul de „țăran aservit” de mai târziu301 - și trecuți apoi
în administrarea sibienilor, prin scaunul filial al acestora, Tălmaciu 302. De
altfel, servituțile locuitorilor acestor sate, menționate ulterior, începând cu
secolul al XV-lea, sunt legate direct şi în mare măsură de întreținerea
fortificațiilor; pe scurt, se evidențiază dependența de această situație
militar-administrativă.
Este momentul aici, reiterând invocarea situației politice, începând
cu secolul al XIII- lea, să notăm că, deşi satele din vestul Depresiunii
Făgăraşului care sunt străbătute de afluenții de sud-vest ai bazinului
mijlociu al Oltului aparțin aceleiaşi unități morfo-geografice, istoric - şi în
mare măsură cultural - acestea sunt mult mai legate de Ținutul Sibiului. O
frontieră virtuală s-ar putea trasa undeva la limita hotarului dintre
comunele Arpaşu de Jos şi Porumbacu de Jos; etnografii în special,
delimitează Țara Oltului, ca zonă etnografică, fiind teritoriul cuprins între
Porumbacu de Jos la vest şi Comăna de Jos la est - nord-est303.
Începând cu restructurarea castelului Turnu Roşu şi reorganizarea
militară austriacă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, starea acestor sate
s-a modificat, locuitorii Boiței, Porceştilor sau ai Sebeşului de Jos fiind
nevoiți să treacă printr-o reconversie economică. Situația s-a îmbunătățit
abia începând cu secolul al XIX-lea, în condițiile unor reforme multiple a
vieții sociale în imperiu.
300 Antal 1999, p. 121.

301 Pentru detalii despre organizarea „castrensă”, vezi Rusu 2005, p. 66-68, 98.
302 Vezi diploma de atestare a localității din anul 1453.
303 Stahl 1969, p. 189-195.

118
În altă ordine de idei, caracterul românesc al acestor sate este
indiscutabil304. Iată o descriere a satului, conform unei conscripții austriece de
la jumătatea secolului al XVIII-lea:
„Tabel care serveşte la conscripția scaunului Tălmaciu şi a Satului Turnu Roşu”
„Acest sat românesc aparține Domeniului celor Şapte Juzi. Se află la
două mile şi jumătate distanță față de Sibiu şi este aşezat într-un ținut al cărui
sol este prea puțin fertil din cauza frecvenței nisipului şi a pietrelor. Nu se face
comerț, căci locuitorii îşi câştigă existența destul de slabă mai ales prin munca
manuală, cu deosebire treierat, iar alții ducând la vânzare lemne de foc la Sibiu.
Se găsesc aici şi pielari, care-şi practică nefericitul meşteşug din cînd în cînd în
timpul iernii, dar, aşa cum reiese din datoriile lor, mai multă în pagubă decât
cu folos şi ca urmare sânt de condiție aproape mai proastă decât ceilalți. Părți
de hotar în acest teritoriu sunt două, ele pot fi arate cu patru animale de jug şi
trebuiesc gunoite în fiecare an. Una din ele rămâne alternativ necultivată
pentru a se reface. Fânețele se află fie în aceste părți de hotar, fie separate şi ele
pot fi cosite în fiecare an. Un cubul din semănătura de toamnă produce
douăsprezece clăi, alcătuite din câte douăzeci de snopi fiecare, două clăi
oferind o măsură de grăunțe, într-un an de fertilitate medie. Un cubul din
semănătura de primăvară dă, la rândul său, șase clăi și fiecare din acestea aduce
obișnuit o măsură de grăunțe. Pădurile ajung oarecum pentru lemne de foc,
păşunile, în schimb, nu sunt suficiente / pentru cei de aici /.”305
Textul este valoros şi prin filtrul relațiilor economice oferite, informații
care s-au dovedit utile pentru evoluția localității, pornind de la aprecierea
potențialului de dezvoltare al locuitorilor.
Situația descrisă mai sus este confirmată şi de către toponimie, încă de
la prima consemnare cartografică, cea a lui Schwanz, care, pe lângă denumirea
localității (Porceşti - Porcesti), notează şi câteva repere din munții satului, cum
ar fi Chica lui Ionel (Khc. Ionel), Valea Caselor (Vale Caselor), sau Muntele
Arsa - probabil Dealul Arsurilor (Mt. Arsa).
304Din noianul bibliografic referitor la temă facem trimitere la lucrarea lui Antal Lukács, Țara
Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), editată în anul 1999, considerând această
sinteză mai mult decât lămuritoare.
305 Conscripția 1750 2009, p. 2239-2240.
119
Aflăm, în schimb, din conscripția satului Boița, că mărfurile din Turnu
Roşu erau transportate, din când în când, de către boiceni la Sibiu306.
În cele din urmă, poziția sa geografică avantajoasă va favoriza
recuperarea prosperității localității, astfel că, la începutul secolului XX,
comuna Porceşti trecea drept una întărită economic, cu un nivel educațional -
şi, în consecință, cultural - peste multe dintre localitățile învecinate. Ni se pare
relevant a aduce în fața cititorului un fragment din statistica maghiară de la
1907: din 1.686 de locuitori, dintre care 292 aveau vârsta sub 6 ani, iar 349 nu
mai domiciliau în localitate, deci nu au putut fi intervievați, scăzându-i din
cifra totală a locuitorilor, rezultă 1.032 de locuitori, dintre care 892 ştiu să scrie
şi să citească. Rezultă un procent de 86,43 % persoane alfabetizate, procent
remarcabil, mai ales dacă adăugăm că 167 de persoane aveau peste 60 de ani şi
279 aveau sub 11 ani307.
Construirea căii ferate, intensificarea relațiilor cu Regatul României,
mai apoi Marea Unirea de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, urmată de
dezvoltarea economică a zonei Tălmaciu - Avrig, potențată de exploatările
forestiere, ulterior de apariția la Mârşa a unei filiale Skoda (cu profil militar),
au condus la o consistentă creştere economică.
2. Evoluția teritorială, planimetrie şi suprafețe, morfologie, coordonate,

altitudine, încadrare în teritoriu, toponimie.
O primă descriere amănunțită a hotarului localității o datorăm unui
document maghiar din anul 1768, potrivit căruia: „[...] pământul comunei
Porcești se mărginește de jur împrejur cu pământul - hotarul comunelor
Sebeșu de sus, Sebeșu de jos, Tălmaciu și Boița, cu apa Oltului și cu munții
Munteniei. El începe dinspre pământul - hotarul comunei Sebeșu de sus la
malul Oltului, în locul unde râul Sebeșului de sus se varsă în Olt, merge pe râu
în sus până la crucea de lângă drum, de acolo pe din sus de moara Porceștilor
până la Stejari de acolo în Poduri la Plopi unde se află piatra de hotar, de acolo
pe deal la Puțuri în Furcitură de acolo la crucea din Muncei de acolo la Râpa
Roșie la capătul căreia se află o piatră de hotar, de acolo în Curmătura Iertului,
306 Conscripția fiscală, 2009, p. 2439.

307 Statistica, 1910, p. 435.
120
de acolo merge spre munte în Piatra rea, apoi în Isvoarele, unde este adăpătoare
de vite comună cu cei din Sebeșul de jos, de acolo în Chica Fedeleșului, unde
se întâlnește cu hotarul Munteniei, de acolo merge pe culmea muntelui la
Piatra Locului în Piatra Albă pe Strunga Drăculii și pe Valea lui Frate până în
Olt, de acolo se întoarce pe malul Oltului în sus și din sus de Turnu Roșu trece
dincolo de Olt până la Capul Gârlii, de acolo pe vârful Măgurii până în pârâul
lui Hirst, de acolo pe sub Gârlă până la Olt, de acolo merge tot în sus pe Olt
până la locul unde se varsă în Olt, râul Sebeșului de sus”308.
În context, anterior, în Conscrierea din anul 1722, era semnalat faptul
că mai mulți locuitori din Porceşti dețineau proprietăți imobiliare pe hotarul
comunei Tălmaciu „[...] în baza dreptului avitiv (jure avitico)”309.
Într-un document din 1792, hotarul localității era descris astfel: „[...] de
acolo hotarul merge pe apa Oltului în sus până în dreptul Valea lui Frate ce
este pe Olt, unde trecând hotarul apa Oltului, urmează pe aceea vale care este
tot a Câinenilor până la obârșia ei, apoi sue în culme pe stânga Seresilu până la
mijlocul coastei unde este zgripțoru, ce-i zice Măgura și tot astfel pe culmea
muntelui până în vârful Moldovanului”310.
În anul 1880, comuna cumpăra o parcelă de pământ (Sacurea)
aparținând Tălmaciului, plătind suma de 5.000 de florini. Teritoriul trebuia să
fie parcelat și întabulat cu drept de proprietate și folosință „între singuratici”,
începând cu anul 1881. Cu toate acestea, în anul 1892 operațiunea nu era
finalizată311.
Patru ani mai târziu (1896), în urma unor negocieri purtate între
primar/notar și antreprenorii căii ferate Podu-Olt - Turnu Roșu - cu privire la
expropierea unor terenuri pe care urma a fi construită calea ferată - s-a
convenit „[...] ca să solvească dela Valea Radili până la Valea Strimbi de juger
160 fl. și din Valea Strimbi de juger 50 fl.”. Înțelegerea a fost adusă la cunoștința
Reprezentanței Comunale, care „[...] decide în unanimitate că nu primesce
protocolul de învoire subscris de primariul și notariul în 10 iulie 1896”.
308 Filip 1948, p. 15-17.

309 Pușcariu 1913, p. 256.
310 Filip 1948, p. 17.
121
Motivul respingerii ofertei a fost prețul redus plătit de antreprenori pentru
terenuri, Reprezentanța Comunală cerând ca valoarea loturilor să fie stabilită
în funcție de natura exploatării acestora: „[...] din valea Radili până în Valea
Strimbi unde este arătură sau cositură se se plătească de un jugăr 400 fl. unde
este alt feliu de pămîntu cu 160 fl. Din Valea Strimbi pănă la valea lui Frate
unde este arătură sau cositură se se plătească de un jugăru 320 fl iar unde este
altfeliu de pămîntu 100 fl. Iar pentru locurile unde se esploatează peatră sau
taie lemne pentru clădit sau alte trebuințe decide ca se se plătească atâtu
locurile dupe cum pretinde corpul reprezentativ, cât și materialul ce se ia de
pe elu sau din ele, dupe pretiul obicinuit în comună adecă metru cubicu de
peatră cu 41 cr. si metru cubicu de lemne de stejaru cu 5 fl.”312. Antreprenorii
căii ferate depuseseră în casa alodială o cauțiune în valoare de 6.000 de florini;
în luna septembrie, cererea lor, de a le fi restituită suma, era repinsă,
Reprezentanța Comunală motivându-şi decizia astfel: „[...] pământul comunal
încă nu sau plătit, nici peatra și nici lemnele tăiate din pădurea comunală, prin
urmare nu au satisfăcut protocolul de învoire”313.
În 1897, Corpul Reprezentativ aproba în unanimitate inițiativa
primarului prin care, „[...] deschilininduse prin domnul silvicultor suprem
cercual Victor Henrich din teritoriul comunal de pasiune un complecs de mai
mult de 320 jugăre, acesta să se impartă egal între locuitorii comunei”. Fiecare
viitor proprietar trebuia să plătească suma de doi florini, „[...] spre acoperirea
speselor ce se vor causa cu măsurarea și parcelarea acestui teritoriu”314.
Ca urmare a ordinului pretorial din 11 februarie 1899, „Representanția
decide cu unanimitate, cum că prețiul pamântului comunal din intravilanul
comunei care sar vende particularilor pentru regularea liniei de graniță [...] al
regulamentului de clădiri, pe tempul de 5 ani, adecă pe tempul din 1 Iulie 1899
pănă în 30 iunie 1904 se statoresce cu 50 cr. dupa metru”315.
Pentru intrarea în legalitate a terenurilor de pământ cedate de Tălmaciu
satului Porceşti, Reprezentanța Comunală decidea în unanimitate, într-o

122
ședință din 1899 „[...] ca se se efectuiască cât mai curând transcrierea parcelelor
din intreg dricul Sacurea pe numele particularilor din comună în proporțiunea
după cum sunt împărțite deja mai înainte și se se ciară trecerea teritoriului dela
Tălmaciu la comuna Porcești”316.
După un an (1900), Reprezentanța Comunală - cu acceptul autorităților
centrale - aproba atribuirea unor parcele de pământ celor care fuseseră
expropiați ca urmare a construcției căii ferate „[...] si luând în considerare că
prin edificarea liniei ferate podu oltului Turnu rosiu o parte mare de otar unde
își semănau locuitorii comunei bucatele trebuincioase spre susținerea
familiilor sau espropriat, acest locu [...] e bine se se împărțească de o potrivă
între locuitorii comunei”. Suprafața totală de 322,36 iugăre se afla în zona
delimitată de Pârâul Joagărului, Pârâul Gardului, Valea Rindiboiului și Valea
Ionci (?). Noii proprietari erau scutiți de taxe de tranzacționare, însă „[...]
numai pre lângă condițiunea de a se face ogrădi închise, cultivate cu pomi”317.
La sfârșitul aceluiași an (1900), primarul aducea la cunoștința Corpului
Reprezentativ ordinul comisarului regal „[...] despre esaminarea granitelor [...]
și ordinul pret. 9040/900, prin care se încunoscuntiază comuna Porcești că
locul din munte intre stâlpii de graniță 228-230 sau deschilinit dela comuna
Porcești la teritoriul Romaniei, și la casul când comuna Porcești ar voi a vende
teritoriul despărtit prin stâlpii de graniță cătră Romania se si insirue
intentiunea aceasta prin regimul ungar la regimul României și atunci regimul
Romaniei e indatorat a plăti pentru acest teritoriu 12.000 franci in aur, dacă ni
ce nu voesce a primi suma numită pănă in 1 aprilie 1901 de atunce incolo
regimul roman nu mai este deoblegat a solvi suma de 12.000 fr. fără comuna
Porcești va folosi teritoriul din intrebare și de aci incolo liber prelângă
sustinerea prescriselor legei”. Însă, decizia corpului aleşilor locali era
următoarea: „[...] comuna Porcești are numai 898 Jug. de păsiunea și prin
venderea teritoriului [...] pasiunea sar împuțina de tot, încât nu ar avea
locuitorii comunei unde ași susținea vitele decide că teritoriul [...] dintre stălpii
de graniția 228-230 sub un pretiu nul pote lăsa României și voesce al folosi ca

123
și pănă acuma liber pre lângă observarea prescriselor legei ca proprietatea
comunei Porcești”318.
Dacă secolul al XIX-lea a fost marcat de un lung proces purtat de
autoritățile locale cu sașii din Sibiu, diferendul fiind dreptul de proprietate
asupra unor pământuri din dreapta Oltului (Arghișel și Găvăniile), după anul
1918, grație Reformei agrare, cele două terenuri au fost redate comunității din
Porcești. Arghișelul, în suprafață de 144 de iugăre, a fost împărțit în loturi,
astfel: „[…] 1200 metri pătrați celor cari n-au fost în războiu și 1600 metri
pătrați celor cari au luat parte la războiu, precum 2000 metri pătrați celor cari
n-au avut pământ deloc [...] acest teren a intrat în posesia locuitorilor cu drept
de intambulare”; biserica din localitate a primit 10 iugăre de pământ.
„Găvăniile”, în suprafață de 146 de iugăre, au fost „[...] împărțite și acestea
locuitorilor în parcele egale însă fără drept de întabulare, rămânând comuna
ca proprietară”.
Terenul primit de comună în Găvănie și în Arghișel ca urmare a
aplicării Reformei agrare se afla întabulat în cartea funduară a comunei
Tălmaciu. În anul 1931 începeau demersurile pentru „[…] ca să se treacă în
cartea funduară a comunei noastre, în acest fel locuitorii ne mai fiind siliți a
plăti impozite la Tălmaciu ceea ce reclamă o pierdere de timp”319. Tot atunci,
terenul din Găvănie a fost împărțit în loturi egale locuitorilor comunei (cu
drept de întabulare), existând cereri şi pentru ultimele 18 loturi rămase
nedistribuite. Doritorii trebuiau să fie localnici, proprietari de case320.
La jumătatea anului 1921, la inițiativa primarului, urma să fie completat
registrul de cadastru, în contextul în care „[...] în curând să va făptui
împroprietăria și atunci nu să știe că ce pământ de fiecare locuitor”321.
Reforma agrară din 1921 stabilea şi granița de hotar dintre Porcești și
Tălmaciu, „[…] în partea de hotar numit Găvănie”. Cu toate acestea, între cele
două comunități au existat neînțelegeri datorate în special terenului denivelat,
delimitarea clară a suprafețelor fiind dificilă; în consecință, urma să fie

124
constituită o comisie (1928), care, prin consultări cu reprezentanții comunei
Tălmaciu, trebuia să rezolve diferendul de hotar322. Zece ani mai târziu (1938),
conflictul de graniță, nerezolvat, era din nou în atenția autorităților celor două
comunități, în contextul în care Consiliul Comunal din Tălmaciu „[…] solicită
prin conclus final de trei ori suprafață așa mare ca aceea cedată de ea comunei
Porcești”323. Diferendul a fost ulterior dezbătut într-o nouă ședință a
Consiliului Comunal Porceşti, întrucât comuna Tălmaciu „[…] a revenit
asupra pretenziunii în chestia schimbului cerând numai 2½ (două și jumătate)
atâta teren în schimbul celui primit dela Tălmaciu de comuna Porcești”.
Consiliul aproba menținerea vechii decizii, aceea de a se acorda „dublu teren”
şi propunea ca „[…] în primul plan îndreptarea graniței să nu se facă deosebirea
de clasă și măsurătoarea dela comuna Porcești să se facă fără întrelăsări de teren
pentru a ajunge scopul urmărit adecă graniță dreaptă”324. În cele din urmă,
pentru rezolvarea diferendului, s-a făcut apel la „forurile superioare”325.
La sfârșitul anului 1922, Corpul Reprezentanților decidea în
unanimitate reducerea „arendei câmpului” de la 950 lei la 600 de lei, „[…]
fiindcă s-a dat libertate ciobanilor la păşunat şi din sus de drum în câmpul cel
mare”326.
La jumătatea anului 1926, cererea firmei I. D. Simian de a cumpăra
pământ pe malul Oltului era aprobată, fiind fixat și prețul de achiziție (10 lei 1
m²)327.
Notarul comunal semnala autorităților locale, în anul 1940, deficiențele
constatate în ceea ce privește actualizarea cărții funduare și a foilor cadastrale,
astfel încât „[…] în present cadastrul este aproape inexistent pornind de la
faptul că cine dorește să caute un loc aproape că nu-l mai găsește”. Lipsa de
profesionalism a notarilor, la care s-a adăugat instabilitatea postului - „[…] de
6 ani la ceastă comună s-au perindat un număr mare de notari numiți mai mult
temporar” - a întârziat reactualizarea periodică a foilor funduare, astfel încât

125
„[…] la majoritatea inventarelor din lipsa f. f. [foilor funduare] rămân multe
imobile trecute în inventar și deci moștenitorii nu intră proprietari, rămânând
după cum și există multe cazuri imobile a căror proprietari sunt decedați de
zăci de ani și pentru ca moștenitorii să poată vinde aceste imobile trebuesc
întocmite noui cazuri de moarte sau inventare suplimentare”. Deoarece
(re)actualizarea acestor documente implica o sumă ridicată de bani, „[…]
cerându-se informațiuni dela Judecătoria Mixtă Sibiu Secția C. F. [Cartea
Funduară] cu privire la înființarea la al doilea exemplar al c. f. [cartea
funduară] pentru comună se constată că această lucrare ar costa circa 40-50.000
lei pe lângă care mai costă și refacerea din nou a foilor cadastrale aproape
aceiași sumă, deci trebue făcut un calcul că după numărul parcelelor
topografice care se urcă la peste 12.000 buc. ar veni circa 7-8 lei, ceiace ca să
faci din nou foaie funduară a comunei și foile cadastrale nu este o sumă prea
exagerată ținând seama că mulți dintre locuitori au cerut ca să se facă aceste
lucrări atât de necesare, pe spesele lor”, pentru a acoperi cheltuielile, Consiliul
Comunal a fixat o cotizație în cuantum de 8 lei, „după fiecare număr
topografic”. Pentru realizarea foilor funduare a fost ales Vasile Biro, fost
director de carte funduară, funcționar la Judecătoria Mixtă Sibiu - Secția Cărții
funduare, care „[…] a oferit executarea acestei lucrări cu prețul de Lei 3,50
după număr topografic fiind ajutat la această lucrare și de alți funcționari dela
această instituție”. De asemenea, Consiliul Comunal decidea că „[…] prețul
acestei lucrări calculate la număr topografic se va achita de comună din fondul
înființat în acest scop în 2 rate și anume: prima rată de Lei 10.000 la începutul
lucrării iar a doua și ultimă se va achita după terminare”328.
În anul 1941, intravilanul și extravilanul comunei erau în suprafață de
9.562 iugăre și 1.217 stânjeni, împărțite astfel: arabil (784 jugăre și 424
stânjeni), fânețe (774 iugăre și 702 iugăre), pășuni (2.072 iugăre și 27 stânjeni),
livezi (100 iugăre). Pădurea, în suprafață de 5.686 iugăre și 1.001 stânjeni, era
proprietatea comunei. Terenul accidentat era în suprafață de 224 iugăre și
1.098 de stânjeni. O parcelă mai mică de teren era deținută de locuitori și în
hotarul comunelor Bradu și Racovița329.

329 Filip 1948, p. 146-147.
126
Ca și în cazul altor localități, instaurarea regimului comunist a impus
realizarea unei inventarieri minuțioase a întregului patrimoniu agricol (teren
arabil, fânețe și islazuri, păduri, terenuri necultivate). Redăm în continuare
suprafețele şi valorile acestor părți de hotar, potrivit inventarului realizat în
anul 1949:
Arabil: Baltele (4.640 m², 8.352 lei; 216 m², 389 lei; 1.068 m², 1.923 lei;
608 m², 1.094 lei); Răstoaca Morii (759 m², 1.366 lei; 1.079 m², 1.942 lei; 2.151
m², 3.872 lei; 7.526 m², 13.547 lei; 1.510 m², 20.718 lei; 432 m², 778 lei; 2.618
m², 48.713 lei); Ceparii (6.748 m², 12.146 lei); Prundul Rădili (7.407 m², 67.333
lei; 2.090 m², 3.762 lei); Verzării (2.949 m², 23.308 lei). Exceptând terenul
Verzării, unde se cultivau zarzavaturi, pe celelalte terenuri erau „cereale cl. 5”.
Cele mai întinse suprafețe de teren arabil se aflau în Răstoaca Morii. Suprafața
totală a terenului arabil era de 41.801 m², cu o valoare de inventar de 207.301
„lei stabilizați”.
Fânețe şi islazuri: Răstoaca Morii (3.876 m², 21.488 lei); Prundul Rădili
(3.162 m², 21.581 lei); Festung (6.881 m², 8.440 lei); Valea Strâmbă (80 m², 72
lei; 5.431 m², 787.716 lei); Dealul Bulzului (5.335 m², 337.668 lei; 5.685 m²,
117.842 lei; 4.268 m², 307.134 lei; 2.112 m², 41.056 lei; 5.804 m², 222.902 lei;
6.502 m², 38.251 lei; 6.920 m², 33.460 lei; 6.056 m², 1.937.610 lei; 6.289 m²,
698.144 lei; 819 m², 425.409 lei; 8.160 m², 534.080 lei; 8.469 m², 459.235 lei;
2.064 m², 1.226.032 lei; 4.512 m², 147.256 lei; 1.305 m², 55.652 lei; 799 m²,
205.400 lei; 6.111 m², 5.500 lei; 1.179 m², 10.070 lei); Lângă abator (50 m², 45
lei; 230 m², 207 lei); Fața Baltelor (634 m², 317 lei; 3.403 m², 1.702 lei; 666 m²,
333 lei; 223 m², 201 lei; 9.780 m², 5.697.123 lei; 142 m², 10.071 lei); Baltele
(845 m², 760 lei; 1.772 m², 10.886 lei; 4.640 m², 2.320 lei); Ostrov (400 m², 360
lei); Gruiu cu Șanț (103 m², 93 lei). A fost inventariată o suprafață totală de
125.010 m², cu o valoare de inventar în sumă de 13.366.416 „lei stabilizați”.
Păduri (fag, mesteacăn, stejar): Dealul Bulzului (4.089 m²; 9.671 m²;
2.285 m²; 1.248 m²; 4.915 m²); Chica Fedeleşului (6.131 m²); Valea Caselor
(1.878 m²; 1.592 m²). „Valoarea în lei stabilizați” totală era de 19.006.285 lei,
suprafața fiind de 31.809 m².
Terenuri necultivate: Pojorâte (1.798 m², 180 lei; 2.698 m², 270 lei;
5.036 m², 504 lei; 6.474 m², 647 lei; 623 m², 62 lei; 4.316 m², 432 lei; 5.557 m²,
127
556 lei; 2.129 m², 213 lei; 1.486 m², 149 lei; 594 m², 59 lei; 558 m², 56 lei; 4.506
m², 3.451 lei ); Valea Nișului (3.237 m², 324 lei); Fața Baltelor (144 m², 14 lei;
654 m², 65 lei; 741 m², 74 lei); Baltele (461 m², 46 lei; 1.792 m², 10.179 lei);
Ostrov (432 m², 43 lei; 847 m², 85 lei; 1.592 m², 2159 lei); Petec la Școală (144
m², 14 lei); Prundul Rădili (5.755 m², 575 lei; 4.235 m², 14.423 lei); Brădețele
(7.265 m², 1.727 lei; 3.025 m², 303 lei; 9.202 m², 8.920 lei; 2.374 m², 237 lei);
Valea Caselor (2.486 m², 248 lei; 252 m², 25 lei); Gruiu cu Șanț (1.123 m², 112
lei; 3.356 m², 335 lei; 2.777 m², 278 lei); Cucă şi Stârci (3.999 m², 1.400 lei;
6.618 m², 661 lei); Priboiu (4.446 m², 444 lei); Priboiu Festung (6.694 m², 669
lei; 7.054 m², 705 lei; 9.358 m², 936 lei; 257 m², 44.025 lei; 899 m², 90 lei; 8.632
m², 863 lei); Valea Mărului (2.518 m², 252 lei); Valea Bulzului (1.079 m², 108
lei; 3.237 m², 324 lei; 9.352 m², 935 lei); Verzării (3.679 m², 1.368 lei); Găvănii
(7.578 m², 758 lei; 3.236 m², 2.324 lei); Arghişel (870 m², 87 lei; 2.086 m², 209
lei; 576 m², 58 lei; 3.946 m², 394 lei; 468 m², 46 lei; 3.032 m², 303 lei; 5.697 m²,
1.570 lei; 529 m², 54 lei; 1.036 m², 104 lei; 2.518 m², 252 lei; 2.435 m², 243 lei);
Dealul Bulzului (6.971 m², 697 lei); Găvanie (2.352 m², 285 lei; 8.844 m², 1.884
lei). Sub titulatura „terenuri necultivate” intrau: stâncile, potecile, drumurile,
pâraiele, albia râului Olt și prundurile330. Acestea se întindeau pe suprafața de
207.665 m² (dintre toate celelalte categorii de terenuri acestea ocupau
întinderea cea mai vastă), având o valoare de inventar în sumă de 108.813 „lei
stabilizați”.
Potrivit unei statistici din anul 1984, suprafața totală a teritoriului
comunei era de peste 5.000 de hectare dintre care 70 % erau păduri și pășuni,
18 % fânaț și doar 12 % pământ arabil331.
În anul 1995, Primăria nu a putut pune în aplicare Legea nr. 44, care
prevedea împroprietărirea veteranilor de război, datorită lipsei loturilor de
pământ332.
Potrivit datelor statistice oficiale, suprafața terenurilor în hectare la
sfârșitul anului 1996 era următoarea: suprafața totală - 7.784 ha, agricolă -
330 Filip 1948, p. 147.

331 Buta 1984, p. 11.
332 Oprișiu 1995, p. 3.
128
3.114 ha, teren arabil - 357 ha, pășuni - 1.867 ha, fânețe - 884 ha, livezi și
pepiniere pomicole 6 ha, păduri - 4.406 ha, teren neagricol - 264 ha.333
Conform Planului urbanistic general, întocmit în anul 2003, din
suprafața administrativă a comunei de 7.784 ha, cea agricolă deținea un
procent de 39,80%, respectiv 3.098 ha, din care 357 ha teren arabil, 1.851 ha
pășuni, 884 ha fânețe, 6 ha livezi. La acestea se adaugă 3.831 ha păduri și alte
vegetații forestiere, 125 ha terenuri mlăștinoase, acoperite cu stuf, 730 ha alte
destinații din care 601 ha teren neproductiv.334 Comparativ cu situația
prezentată anterior, constatăm scăderea suprafețelor acoperite cu păduri și a
fânețelor. În ceea ce privește categoriile de folosință, terenul intravilan al
satului, în suprafață de 74 ha era împărțit astfel: arabil (17 ha), fânețe (21 ha),
terenuri acoperite de ape și stuf (1 ha), drumuri (11 ha), curți, construcții (24
ha), terenuri neagricole (36 ha).335
Bilanțul teritorial al suprafețelor cuprinse în intravilan se compunea
din: locuințe și funcțiuni complementare (21,76 ha), instituții și servicii de
interes public (2,50 ha), căi de comunicații și de transport - rutier și feroviar
(11 ha), spații verzi, sport, agrement, protecție (1,33 ha), gospodărie comunală,
cimitire (0.81 ha), terenuri libere, terenuri agricole - arabil, fânețe, pășuni
(29,75 ha), ape (1 ha).336
Potrivit unei monografii păstrată în format manuscris și elaborată în
anul 1948, denumirile tradiționale ale hotarelor comunei erau următoarele:
„Arghișel, Balte - Butulău, Bălți după Pojorâte, Fața Baltelor, Gruiu cu Șanțu,
Groape, Găvănie, Miezuini, Lunca Turnului, Luminele Luncă, Ostrov, Peste
Priboiu - Podișor, Pojorâte, Pe Cucă, Plăieți - fânațe, Rovine, Rindibouă,
Rădilă, Sacure, Văreți, Zăvoi, Răstoaca Popii, Vâlcele, Părăul lui Neagoi
(Şipoțele), Poduri, Șesul Nișului, Lacul Herții, După Pojorâte, Râpa Roșie”.
Munți și piscuri: „Chica Fedeleșului, Dolie, Groapa Corbului, Chica
Lacului, Piciorul mare, Piciorul mic, Pietriceaua, Strâmbanu, Subvârtoape,
333 Anuar Statistic 1998.

334 *** 2003, p. 22.
335 *** 2003, p. 36.
336 *** 2003, p. 37.
129
Chica Pietrilor, Paltinu, Claia Bulzului, Drăghicioaia, Jangul Păului, Piscul
Cerbului, Piscul lu' Cătană, Piscul Rotarul, Piscul Măgura, Piscul Fața Cetății”.
Dealuri: „Dealul Ciorului, Dealul Grohotiș, Dealul Călugărului, Dealul
Muncei”.337
Lunci: „Lunca lui Cercel, Lunca Cetăcioarei, Lunca lu' Danil, Lunca
Drăghicioaia, Lunca Fântâneaua, Lunca Frasinului, Lunca Măgura, Lunca
Mănăstirii, Lunca Repezoiului, Lunca Rotarul, Lunca cu Soci, Lunca Zăpodiei,
Lunca Șerbănuț, Lunca La lac, Lunca Paltin, Lunca Paltioru, Lazul lui Mihăilă,
Lazul Brădeanului, Lunca Căldărarului”.338
Văi, păraie și izvoare: „Valea Glodului, Valea Nișului, Valea Caselor,
Valea Rădilii, Valea Icucii, Valea Priboiului, Valea Strâmbii, Valea Mărului,
Valea Rindiboului, Valea lu’ Frate, Pârâul lui Bută, Pârâul Broscoiu, Pârâul
Biții, Pârâul Brădeanului, Pârâul Bunii, Pârâul Blidarului, Pârâul Corlatelor,
Pârâul Ciutei, Pârâul Cireșului, Pârâul lui Ciolan, Pârâul Cerbului, Pârâul
Drăghicioaia, Pârâul Clencii, Pârâul Capului, Pârâul Curmăturei, Pârâul
Comănicioaiei, Pârâul Frasinului, Pârâul Gardului, Pârâul Grecului, Pârâul lui
Gavrilă, Pârâul lui Gheorghe, Pârâul Joagărului, Pârâul Laslii, Pârâul
Luminelor, Pârâul Lacului, Pârâul Mărului, Pârâul Mănăstirii, Pârâul Mărinei,
Pârâul Mesteacănului, Pârâul Nistor, Pârâul Oancii, Pârâul Opaților, Pârâul
Socului, Pârâul lui Stan, Pârâul Solomeanului, Pârâul Tudorii, Pârâul
Tristioarei, Pârâul Vărețelor, Pârâul Vulturului, Pârâul Vâlcelii Mari, Pârâul
Vâlcelii Mici, Pârâul Pietrii Acre, Pârâul Prihodiștei, Pârâul Racului, Pârâul
Repezoiului, Pârâul Șipotului, Izvorul Bulzului, Izvorul Bradului, Izvorul
Corbului, Izvorul Laslii, Izvorul Paltinului, Izvorul Răchiții, Șipotul
Munteanului, Şipotul de la Bălți”.339
Plaiuri: „Grohotiș, Fântânea, Piatră, Izvoarele, Fața Răchiții, Frasin,
Dealul Pleșii, Pleaşa, Piscul Cerbului, Chica Părului, Valea Mărului, Dealul
Horii, Gruiul Brădulețului, Dealul Lacului, Fața Lacului, Fruntea Gâlcii,
Rindibouă, Fața Cetății, Făgetul Măgurii, Măgură, Rotaru, Drăghicioaia”.340
337 Filip 1948, p. 148.

338 Filip 1948, p. 150.
339 Filip 1948, p. 152, 154.
340 Filip 1948, p. 156.
130
Vatra actuală a satului Turnu Roşu are o planimetrie neregulată
aducând uşor cu forma unei pâlnii cu deschiderea spre nord, ceea ce coincide
dezvoltării sale inițiale pe o axă cu orientare generală nord-vest - sud-est, dar
care, prin extindere spre nord, urmând cursul Văii Caselor, se amplifică atât
spre nord, cât şi spre est şi vest. Vatra veche a satului este limitată de două
masive, respectiv Dealul Frasinu, cu al său picior Dealul Cioru la vest şi dealul
Grohotişu (cu o înălțime maximă de 876 m) la est. Strâmtorată de acestea,
Valea Caselor se îngustează, limitând extinderea spre sud a intravilanului, care
se prelungeşte spre sud-est, pe drumul de culme care leagă Turnu Roşu de
Sebeşu de Jos. De remarcat similitudinea cu unele localități din Mărginimea
Sibiului la atribuirea numelui văii care străbate satul (vezi Valea Caselor din
Răşinari).
Morfologic, satul se încadrează tipului denumit de către etnografi
„îngrămădit”, ca de altfel, majoritatea satelor din Țara Oltului341. Bunăoară,
„caracterizarea satului îngrămădit, o putem da astfel: planul comunei are o
formă circulară, formând un întreg bine închegat, străbătut în toate părțile lui
de uliți înguste şi întortocheate fără nici o ordine, încât ai impresia că ulița a
fost adusă la casă iar nu casa a fost aşezată la uliță. Din întreg planul comunei
nu se desprinde un sistem sau foarte rar, o axă principală. [...] casele sunt mai
dese decât în satul răsfirat, astfel încât în această privință, aşezarea are aspectul
unui sat adunat sau chiar compact”342; în context, potrivit unei descrieri din
anul 1948, străzile cele mai importante ale satului erau: Regele Mihai I, Mihai
Viteazu, Ștefan cel Mare, Andrei Mureșeanu, Simion Bărnuțiu, Mihai
Eminescu, Gheorghe Lazăr, George Coșbuc, Matei Basarab, Andrei Șaguna,
Popa Filip, Trandafirilor, Liliacului, Florilor, Drumul Mânăstirii, Aleea Cuza
Vodă, Olteț, Vasile Lupu, Octavian Goga, Barbu Lăutaru. Satul avea și două
piețe centrale: Regele Mihai I și Matei Basarab343. În anul 1997 era întocmit și
aprobat nomenclatorul străzilor din localitate, specificându-se lungimea și
natura acestora (Sebeșului - lungime 800 m, asfalt și trotuare; Olteț - lungimea
1000 m, pământ stabilizat și trotuar; Gării - lungime 800 m, asfalt și trotuar;
341 Vuia 1975, p. 208.

342 Vuia 1975, p. 199.
343 Filip 1948, p. 17-18.
131
Boiței - lungime 1000 m, pământ stabilizat; Narciselor - lungime 200 m, pământ
stabilizat; Cooperativei - lungime 100 m, pământ stabilizat; Gladiolelor - lungime
1000 m, pământ stabilizat; Abatorului - lungime 300 m, pământ stabilizat;
Trandafirilor - lungime 100 m, pământ stabilizat și trotuar; Valea Caselor -
lungime 1000 m, pământ stabilizat și trotuar; Casa de copii - lungime 1000 m,
pământ stabilizat; Poliției - 200 m, pământ stabilizat și trotuar; Prundului -
lungime 500 m, pământ stabilizat; Școlii - lungime 400 m, pământ stabilizat și
trotuar; Liliacului - lungime 200 m, pământ stabilizat; Șerpuită - lungime 100 m,
pământ stabilizat; Brădățelelor - 300 m, pământ stabilizat și trotuar; Spre Podișuri
- lungime 150 m, pământ stabilizat; Monumentului - lungime 100 m, pământ
stabilizat și trotuar; După Biserică - lungime 300 m, pământ stabilizat și trotuar;
Sub Deal - lungime 250 m, pământ stabilizat; Livadiei - lungime 200 m, pământ
stabilizat.344
Totuşi, într-o anumită măsură, Turnu Roşu se particularizează față de
trăsăturile generale creionate de cercetători, partea centrală a vetrei prezentând
străzi mai ample. Aceste formațiuni ce crează aspectul unor piațete înlănțuite sau
legate cu mici artere, sunt dominate de o colină situată la est, care susține
amplasamentul bisericii purtând hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Cauzele acestei
texturi sunt de ordin natural, mai precis desele schimbări ale cursului principal al
văii. De altfel, aşa cum se va vedea, aceast cvartal al satului a fost reconfigurat de
mai multe ori, pierzând o mare parte din ulicioarele vizibile pe harta satului din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Căci poziția de răscruce a căilor comerciale,
pe uscat şi pe apă, respectiv drumurile de legătură ale Tălmaciului cu Avrigul şi
mai departe cu Făgăraşul (traseu pe care a şi fost construită calea ferată Sibiu -
Braşov), ale Sibiului cu Râmnicu-Vâlcea - vechiul Rednik - sau ale Tălmaciului
cu satele Mărginimii, pe uscat, confluența Cibinului cu Oltul, ambele amintite ca
navigabile în trecut, a însemnat, pentru localitate, binecuvântarea şi blestemul său
în acelaşi timp. Sat considerat bogat în ape (de-a lungul timpului s-au inventariat
mereu mai mult de 10 fântâni ale comunității), Porceştiul a suferit din cauza
deselor revărsări ale Oltului sau Cibinului, precum şi din pricina violenței
viiturilor antrenate de Valea Caselor.
132
Coordonatele geografice ale localității sunt următoarele:
45°38′34″N, 24°17′55″E.
Deşi altitudinea convențională este pentru centrul satului cea de 380 m,
localitatea se dezvoltă pe mai multe mici depresiuni şi versanți, pornind din lunca
Oltului, de la o altitudine de 360 m, extinzându-se mai mult pe axa nord-est – sud-
vest, la capetele străzilor care s-au dezvoltat pe drumurile istorice spre Boița şi
Sebeşu de Jos - Racovița, cu altitudini între 371 şi 372 m şi atingând 404 m către
piciorul Ciorului. Capătul sudic al satului, pe Valea Caselor, urcă până la 440 m,
iar cel de sud-est, pe drumul de coastă spre Sebeş, până la 447 m.
Biserica este construită la altitudinea de 397 m, dominând centrul istoric
al satului.
Părțile istorice ale localității sunt înregistrate pe harta cadastrală de la
1900: Oltețu, partea nordică a localității, limitrofă Oltului, Pojorâte (Pojorte, pe
„dricul” satului de la 1900), partea estică a satului, unde se află şi cimitirul nou, dar
şi biserica Sfântul Nicolae, Brădețel (Brădetielu), partea sud-vestică, dominată de
Dealul Cioarele şi vârful Cietăcioara, aparținând masivului Grohotiş, rezervație
naturală geologică paleontologică (Calcarele eocene) şi Ostrovu, la nord-vest,
încorporând cel mai vechi drum de legătură cu Boița şi crucea (troița), monument
istoric. La care se adaugă „Lunca”, adică porțiunea vestică dintre vatra veche şi
Olt, dar care este parcelată abia în a doua jumătate a secolului XX, precum şi
„Buta”, pe un mic versant la sud-vest de sat, parcelată, de asemenea, mai târziu.
3. Reprezentări vechi, tipul de sat

Cele mai vechi hărți în care sunt marcate trecătorile Transilvaniei, precum
şi principalele rute comerciale şi localitățile importante, aparțin secolului al XVI-
lea.
Prima dintre ele, în care apare castelul şi Turnu Roşu, sub denumirea
Rothenturm, este cea a umanistului sas Johannes Honterus, la 1532, intitulată
Chorographia Transsylvanie345.
Wolfgang Lazius346, umanist vienez, cartograf, istoric şi fizician, în
lucrarea Marea Hartă a regatului Ungariei, tipărită în 1552, marchează castelul
345 Popescu-Spineni 1978, p. 123-124.

346 Popescu-Spineni 1978, p. 136.
133
- care apare sub denumirea de Rothenturm/Verestorm - în stânga Oltului. Sub
aceeaşi dublă denumire (germană/maghiară), dar cu ordinea inversată, este
consemnat şi în harta lui Matthias Zündt (cca. 1498-1572), gravor şi bijutier
din Nürnberg, respectiv în Harta Lazarus de la 1567 (Verestorm/Rothenturm).
În Atlasul Minor al lui Mercator (1607), geograf şi „mare cartograf”347
din Flandra, în segmentul cu harta Transilvaniei şi a Valahiei este marcat din
nou castelul, tot sub denumirea Rhotenturm.
Pe o hartă a Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei de la 1663 avem din
nou denumirea de Rothenturm.
Prima atestare cartografică a localității cu numele vechi românesc,
adică Porceşti, aparține lucrării Carte particulière de la Hongrie de la
Transilvanie, de la Croatie et de la Sclavonie. A fost publicată la 1717 şi, aşa
cum apare în textul suplimentar, a fost redactată de Luigi Fernandino
Marsili348, geograf şi cartograf, general în armata austriacă, folosind observațiile
cunoscutului cartograf francez Guillaume Delisle (dressée sur les observations
de M. le comte Marsilli et sur plusieurs autres memoires par G. Delisle). Este
interesant că autorul notează corect aşezarea castelului, pe malul drept al
Oltului, trecând atât numele german, Rhotenturm, cât şi traducerea franceză
La Tour Rouge. În continuare, notează şi pasul Turnu Roşu, adică Porte de la
Tour Rouge. În ceea ce priveşte comuna actuală Turnu Roşu, ea apare cu grafia
Porczest.
Deosebit de importantă este harta lui Swantz349, inginer topograf, ofițer
în armata austriacă, intitulată Tabula Valachia Cisalutanae per Friedericum
Scwantzium Regiminis Heisterianum Capitanei, de fapt o hartă a Olteniei şi a
marginilor ei, pe atunci aflată sub stăpânire austriacă. De altfel, harta a fost uzitată
de nenumărate ori, primele reproduceri fiind consemnate deja în secolul al XVIII-
lea350. Cum s-a menționat anterior, harta aduce detalii în premieră ale geografiei

350 Prima copie a fost făcută în 1723 - Copiam Fc. : Io : Bernt. L. Lieut; între 1717 şi 1739, în
lucrarea Die Cis-alutanische Walachei unter Kaiserliche Verwaltung, este introdusă de

Căpitan Iacubencz; tot astfel, Ignatz Müller o menționează în Mappa Geographica novissima
regni Hungarie ... Magni Principatus Transilvaniae Banatus Temesiensis ... Walachie ... Anno
1769.
134
locului, „surprinzător de precise”351, cu 1365 de localități (dintre care 228 în
Transilvania), 130 de masive muntoase, culmi şi vârfuri, depresiuni, dealuri, rețele
hidrografice.
Ar mai fi de amintit denumirea în latină a Turnului Roşu, pe o hartă
germană din 1752, Porta Turris Rubrie.
O dată cu ridicările militare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se
poate contura o imagine mai clară a planimetriei, morfologiei şi situației
hidrografice a intravianului.
Excelente perspective asupra defileului ne prezintă Franz Neuhausser,
pictor notoriu al Sibiului şi ținutului său. (vezi imaginile de la pagina 74).
În ceea ce priveşte localitatea, există câteva vedute surprinse în fotografii de
epocă, una dintre cele mai sugestive fiind cea realizată de Emil Fisher. Acest
fotograf ne oferă amănunte prețioase şi despre arhitectura şi organizarea interioară
a satului, inclusiv detalii cu privire la amenajările existente la intrarea în curtea din
incinta bisericii, imagine care ar fi putut fi o sursă documentară importantă pentru
cei care au amenjat mai târziu această piațetă, azi pavată cu piatră de râu.
Satul, cu o structură îngrămădită, mai compactă pe terasele inferioare ale
Oltului şi mai răsfirată pe versanții Văii Caselor şi pe colina unde este amplasată şi
biserica, se unduieşte urmând traseul natural al albiei pârâului, fiind evident
tributar capriciilor acestuia.
În perspectivă, vatra istorică a așezării se percepe ca o amplă pâlnie diformă
(uşor curbată la mijloc), în care debuşează străzile ce însoțesc în amonte Valea
Caselor şi plaiul străvechi către Chica lui Ionel.
4. Asedii şi calamități naturale (incendii, cutremure, inundații)

Statutul de frontieră a satului a generat în perioade istorice dificile
numeroase privațiuni. În al doilea rând, plasarea sa geografică, la confluență
de ape şi la „răscruce de vânturi”, a constituit cauza unor distrugeri
necontenite.
Aceste două mari pericole au modelat în mod evident intravilanul
localității, diferit de cel al vecinilor săi (vezi de exemplu cele două Sebeşuri),

135
ale căror teritorii şi structuri nu s-au modificat atât de perceptibil în timp,
beneficiind doar de extensii teritoriale între limitele naturale.
Localitatea a suferit distrugeri importante în urma expedițiilor otomane
succesive din 1453352, 1490, 1493, posibil și în 1653.
Cu siguranță distrugeri sau măcar spolieri a suferit localitatea (laolaltă
cu toate celelalte comunități din jurul Sibiului) în timpul războiului curuților,
întrucât, la 1704, castelul Turnu Roşu a fost asediat de către soldații lui Francisc
Rakoczi, printre apărători aflându-se şi români, desigur dintre cei care locuiau
în satele libere ale Tălmaciului353.
Distrugerile provocate de revărsările Oltului au fost la fel de violente.
Am invocat-o deja pe cea din 1533, care survine la o jumătate de secol după
cea din 1473354, în urma căreia s-a impus repararea drumului afectat de
revărsarea râului; în același an s-a revărsat şi Cibinul.
Regularizările Oltului la intrarea în trecătoare, realizate în anul 1723,
nu au rezolvat definitiv problema, astfel că în tot decursul secolului al XIX-lea
porceştenii fac eforturi de a controla intrarea Văii Caselor în Olt şi de a
consolida malurile acestuia din urmă (Ordinul pretorial nr. 2726 din 1891, vezi
capitolul referitor la regularizarea râului Olt).
O regularizare eficientă a Văii Caselor se efectuează la începutul
secolului XX, cursul actual al văii urmând, cu excepția capătului nordic, traseul
stabilit atunci.
Mai multe poduri sunt trecute pe harta cadastrală de la 1900 (vezi harta
de la pagina 152).
O primă regularizare importantă a Oltului vine o dată cu construirea
căii ferate, începând cu 1896.
În afara celor două cauze ale dezastrelor, mai sunt amintite câteva
incendii, rămase în memoria colectivă, cel mai important fiind cel din 1936.
352 Eveniment care survine după marea invazie otomană din 1438; în urma deselor incursiuni
ale acestora, a fost emisă diploma regelui Ungariei Ladislau al V-lea (Postumul) de Habsburg
(1440, 1444-1457), în care sunt atestate o serie de localități de la gurile defileului (vezi Pușcariu
1913, p. LXXXVIII-LXXXIX).
353 Barițiu 1889, p. 255.
136
La acestea se adaugă scăderile demografice resimțite în special la
începutul secolului al XVIII-lea - amintim de ultima mare epidemie
devastatoare de ciumă din această parte a Europei - precum şi foametea
provocată de secetă şi o serie de ani neprielnici pentru agricultură, în decursul
secolelor XVII, XVIII şi începutul secolului al XIX - lea355.
Cumulate, vicisitudinile care au lovit localitatea de-a lungul evoluției
sale i-au modelat vatra, determinând amenajări succesive ale terenului. Cu
toate acestea, prin reconstruiri ale gospodăriilor, în cazul distrugerilor
provocate de invazii sau lucrări hidrotehnice, în situațiile deselor revărsări, în
special ale Văii Caselor, a fost menținut nucleul istoric, creşterea teritorială
realizându-se prin extensii radiale ale grefelor țesutului existent, aşa cum se va
vedea în continuare.
5. Evoluția teritorială - secolele XVIII - XIX

Primele informații concrete referitoare la întinderea teritorială şi
organizarea suprafeței intravilane sunt furnizate de ridicarea militară iosefină din
secolul al XVIII-lea. Localitatea se întinde pe ambii versanți ai Văii Caselor, cu o
extindere mai mare la nord şi o restrângere la sud, la intrarea în defileu, unde sunt
înghesuite şiruri de case, loturile având dimensiuni diminuate față de gospodăriile
din aval. Chiar dacă urmează traseul sinuos al albiei, se distinge o grupare a caselor
de-a lungul unei străzi principale, împărțită azi în două segmente, respectiv strada
Valea Caselor şi parțial strada Olteț, până la confluența cu strada Gării. Această
stradă, relativ amplă ca deschidere transversală, în special în zona mediană,
împreună cu ulițele adiacente, reprezintă adevărata coloană vertebrală a
localității. Aici s-a construit biserica cu hramul Sfântul Nicolae, mai târziu şcoala,
muzeul satului şi remiza P. S. I., la nord de lăcașul de cult. Este limitată de masivul
Grohotiş, cu piciorul său Pojorâta la est şi Muchia Brădețelului la vest, în amonte,
iar în apropierea luncii Oltului de Valea Nişului la est şi Ostrov la vest. La nord,
în apropierea drumului Sebeşului, a fost amenajată trecerea peste Olt, cu podul
plutitor.
Se pune problema morfogenezei satului, mai concret a nucleului în forma
percepută pe harta iosefină. Față de evoluția propusă de etnografi sau geografi, dar
355 Barițiu 1889, p. 276–280; Andriescu 2013, p. 152–158.

137
cu recurs la aceştia, Paul Niedermaier356 creionează trei tipuri morfogenetice ale
aşezărilor: aşezări împrăştiate în curs de îndesire, aşezări afânate în curs de
îndesire şi aşezări dezvoltate sub forma unor şiruri unitare. Cum ultima categorie
este utilizată încă de timpuriu de către coloniştii saşi357 şi „ulterior de celelalte
populații din Transilvania”358, nu poate fi luată în considerare în cazul Porceştilor,
rămân în discuție, prin urmare, celelalte două categorii. După forma relativ ovală,
nucleul s-ar putea încadra unui ocol inițial, care s-a îndesit mai apoi. Judecând
însă după contextul politic în care am stabilit că s-a întemeiat localitatea, precum
şi examinând forma parcelelor, unele dintre acestea fiind păstrate până azi în acest
cvartal timpuriu al localității, considerăm că, morfogenetic, satul se încadrează
tipului de aşezări indicat de autor ca aşezare afânată în curs de îndesire. De altfel,
la locul potrivit vom argumenta suplimentar unele aspecte legate de configurația
- în congruență cu funcțiunile (modalitățile de utilizare) - acestor loturi.
La jumătatea secolului al XIX-lea, conform celei de-a doua ridicări
iosefine, satul aproape şi-a dublat suprafața, prin parcelarea versanților care
despart cele trei cursuri principale și care străbat azi localitatea.
Rețeaua stradală s-a multiplicat, prin mobilarea vechilor căi de circulație,
pe patru direcții: spre nord, constituind şi azi strada principală de acces în
localitate, cu diferența că la ieşirea din intravilanul vechi aceasta conducea spre
podul plutitor (aflat la vest), spre est, pe ductul celor două străzi care converg
alcătuind drumul spre Sebeşu de Jos - Racovița, spre sud, prin extensia străzii
numite azi Valea Caselor şi spre sud-vest, în capătul estic al străzii numită azi
strada Boiței. Între acestea s-au creat străzi de legătură, cum sunt Trandafirului și
Liliacului.
Loturile sunt ceva mai generoase şi mai organizate, prin comparație cu cele
reprezentate pe harta din secolul al XVIII-lea; prima reprezentare a intravilanului
relevă mai degrabă grupuri de gospodării, poate asociate în virtutea relațiilor de
rudenie, a căror existență a rămas în memoria colectivă359 sau poate grupate în
funcție de posibilitățile oferite de micile platouri şi înălțimi - terenurile de fundare
356 Niedermaier 2016, p. 13-23.

357 Vuia 1975, p. 606; Niedermaier 2016, p. 18.
359 Filip 1948, p. 17.
138
ale caselor. Rețeaua stradală din secolul al XVIII-lea, extrem de fragmentată, este
înlocuită cu trasee logice, orientate spre intrările şi ieşirile din localitate. De altfel,
pe toate hărțile ulterioare, respectiv cea de-a doua şi a treia ridicare militară,
precum şi pe harta Ungariei de la 1886, nu mai apar străzile din secolul al XVIII-
lea.
Parcelarul nu are forme geometrice regulate, dar se instituie o aliniere a
caselor la frontul străzii, acolo unde situația o permite. Aliniamentele, aşa cum
sunt percepute în aserțiune modernă, se constituie abia spre sfârşitul secolului al
XIX-lea şi se pot citi limpede pe harta cadastrală de la 1900.
Toate planurile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea indică o creştere
progresivă a localității, în special pe suprafețele din cvartalul nord- estic, respectiv
pe prima şi a doua terasă a Oltului.
Informații importante ne sunt furnizate de hărțile realizate în această
perioadă, respectiv amănunte despre amenajările hidrografice (în speță -
construirea unor poduri şi podețe peste Valea Caselor şi a micilor pâraie cu regim
torențial care alimentează valea în intravilan, dar şi traversări/poduri care
înlesneau comunicația cu satele învecinate, peste afluenții Oltului din hotarul
satului), date despre sistematizarea străzilor dar şi prezența a patru cruci de hotar
(troițe), dintre care unele s-au păstrat până azi, cea din Calea Boiței fiind, de altfel,
înscrisă pe Lista Monumentelor Istorice. Foarte importante sunt indicarea, în
locuri diferite (în secolul al XVIII-lea la nord-est, iar în secolul al XIX-lea în vest),
a podurilor plutitoare, care asigurau legăturile cu malul drept al Oltului, cu Bradu
şi, mai departe, cu Sibiul.
Harta cadastrală de la 1900, recuperată din fericire (chiar dacă numai în
copie), oferă informațiile cele mai valoroase şi complete, nu doar pentru vatra
satului. Referitor la evoluția din punct de vedere urbanistic al localității, sunt
semnalate creşteri teritoriale importante: prin comparație cu teritoriul desenat în
prima ridicare iosefină, noile limite ale intravilanului indică o extindere care face
ca vatra satului să îşi tripleze suprafața (vezi planşa de la pagina 154).
Pornind de la nucleul inițial, se mobilează străzile actuale Valea Mare şi
Olteț, se parcelează, dar nu se şi ocupă în totalitate, străzile Sebeşului şi Olteț, către
nord-est, de asemenea, parțial, actuala stradă a Gării, precum şi a Școlii, la nord, şi
se parcelează şi mobilează o mare parte din străzile (ulițele) care leagă cele trei
139
mari artere, respectiv axa principală, constituită din Valea Caselor şi Olteț, strada
Sebeşului, care adună două străzi oarecum congruente, precum şi strada Boiței
(vezi planşa de la pagina 155) .
Extinderea teritorială coincide şi cu evoluția demografică: de la 740 de
locuitori („suflete”) şi 173 de locuințe („gazde”)360 la 1769/1773, la 1.686 de
persoane care locuiau în 392 de case, în anul 1907361. Cifra nu va mai fi depăşită
nici măcar în perioada interbelică, ci doar în preajma secolului XXI, însă în
condițiile în care teritoriul localității se dublează în acest interval.
Valoroase sunt şi informațiile asupra materialelor de construcție ale
caselor, cu roşu fiind marcate casele din cărămidă sau piatră, iar cu galben casele
de lemn. Situația este confirmată şi de statistica maghiară publicată la Budapesta
în anul 1910362.
O operațiune importantă o constituie mutarea cimitirului în partea de est
a localității. De altfel, acest element de sistematizare este comun majorității
comunelor din Ardeal, fiind determinată nu doar de crearea unei mari densități
în intravilan, o dată cu sporul demografic şi/sau noile parcelări, unele smulse prin
dezmembrarea vechilor grădini, fânețe, livezi sau de incapacitatea fizică a vechilor
progadii (cimitire amplasate în curtea bisericii), ci şi de cauze de ordin
administrativ la nivelul întregii provincii, un curent de asanare şi salubrizare fiind
promovat de către autoritățile locale, prin diverse mijloace363.
6. Evoluția teritorială în secolul XX

Am arătat modalitatea prin care, până la începutul secolului XX,
teritoriul localității s-a mărit, dublându-și suprafața, prin renunțarea la
terenurile virane ale proprietăților. Situația acestora este observabilă
concret în harta localității din cea de-a doua ridicare militară austriacă, de
la jumătatea secolului al XIX-lea.
360 Dumitran 2009, p. 136.

361 Statistica 1907, p. 434.
362 Statistica 1907, p. 435.
363 Amintim că la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin acest proces a trecut şi Sibiul: noul cimitir
al oraşului, din pădurea Dumbrava, a fost dat în folosință la 1907 (vezi cronica orașului Sibiu
elaborată de Emil Sigerus și publicată în limba română în anul 2006, precum şi harta lui Böbel,
comparativ cu harta oraşului Sibiu din 1911).
140
Sistematizările de după 1867 au consolidat nu doar nucleul istoric
al aşezării, ci şi vatra sub forma ei lărgită, astfel încât, textura stabilizată
deja la 1900, a rămas aproape neschimbată până în zilele noastre.
Procesul de renunțare la spațiile libere intravilane, numite de către
Paul Niedermaier „pajişti” 364, continuă, urmând modelul consacrat, parțial
- şi mai ales către limita exterioară a intravilanului - după reguli noi,
curțile având trăsături mult mai ordonate. Totodată, dihotomia curte -
grădină este mult mai pronunțată, cel mai probabil sub influența
localităților săseşti (urbane sau nu!), situate în imediata vecinătate.
Se remarcă, poate curios, cum unele parcele de dimensiuni
generoase nu sunt mobilate, iar altele mai mici se divizează: de fapt, în
aceste cazuri, relațiile de rudenie (în primul rând, dar nu numai acestea)
influențează direct regimul juridic al terenurilor.
Privind strict geografic, remarcăm că, pentru prima dată, localitatea
ocupă şi versanții vestici ai Văii Nişului, ba chiar traversează valea.
În perioada dintre cele două războaie mondiale şi mai consistent
după anul 1945, localitatea va atinge şi Valea Radelor, la vest. Se
parcelează apoi lunca (Ostrovul) nord-vestică. Deja, la 1887 este marcată
gara.
Loturile din a doua jumătate a secolului XX au structuri regulate,
de dimensiuni superioare celor din vatra istorică, urmând tiparul
consacrat al satelor săseşti din sudul Transilavaniei, dezvoltate din şiruri
unitare, casa fiind dispusă, de regulă, la aliniament.
Spre ilustrarea celor de mai sus, supunem examinării unele imagini
de ansamblu ale localității, anterioare deceniului opt al secolului trecut,
comparativ cu imagini actuale, care evidențiază creşterea localității, în
partea sudică pe direcția est, iar în partea sud-vestică pe direcția vest - în
acest cvartal spațiile au devenit mai generoase şi mult mai sigure, după
ultima sistematizare a Oltului, finalizată în anul 2006 (vezi harta de la
pagina 156 dar şi ilustrația de la pagina 248).
364 Niedermaier 2016, p. 210-225.

141
7. Evoluția rețelei stradale (străzi, trasee, aliniamente)
La jumătatea secolului al XVIII-lea, majoritatea celor peste 150 de
gospodării menționate în izvoare şi înregistrate grafic pe harta localității sunt
de dimensiuni mici, deseori cuprinzând casa şi curtea, locul pentru grădini
fiind restrâns (dar nu total inexistent). Cauzele vor fi fost nu doar de ordinul
constrângerilor geografice, ci şi economice, legate de exploatarea resurselor, în
principal a terenurilor agricole.
Această morfologie face ca străzile să se contureze fie de-a lungul văii,
fie ca artere relaționale cu drumurile de hotar; să nu uităm că Porceştii, ca
localitate, este total ieşită din calea marilor „drumuri ale țării”, care constituiau
în acelaşi timp şi trasee ale poştalioanelor. Astfel, drumurile de hotar capătă o
importanță şi mai mare.
Cele mai vechi străzi sunt de două tipuri: o mare stradă de legătură pe
axa nord-est – sud-vest, actuala stradă Valea Mare, flancată de două străzi la
est şi vest, cu aceeşi orientare, respectiv Sebeșului şi Olteț, între care s-au creat
mai multe legături, dintre care doar cinci mai există.
Rețeaua se va multiplica ulterior, prin crearea a două străzi cumva
paralele la nord-vest, legate între ele şi cu prelungiri ale vechilor străzi,
mobilându-se în acelaşi timp ieşirile pe drumurile de hotar.
Dezvoltarea se face, cel puțin până la 1900, în mod organic, pe măsură
ce populația creşte. De aceea şi parcelarea reproduce împărțirea nucleului
inițial.
Din acest fenomen rezultă o sumedenie de străduțe înfundate
(„unghiețe”), vestigii ale vechilor uliți, dar şi ale limitelor geometrice ale
intravilanului, în diferite etape de evoluție istorică.
Pe cea de-a doua ridicare militară austriacă se poate urmări raportul
dintre spațiile verzi intravilane şi suprafețele construite, în detrimentul
primelor.
Abia după anul 1900 străzile devin mai regulate, cu trasee în care, cu
toate că se ia în calcul topografia locului, se intervine asupra terenurilor, în
favoarea ordonării lor.
142
Traseele actuale permit legătura fără dificultate, traversând localitatea,
dinspre Boița spre Racovița şi dinspre Tălmaciu spre mănăstirea Turnu.
Aliniamentele se dezvoltă mai ales pe latura estică a străzii Valea
Caselor şi Olteț (în jumătatea nordică a acestora şi mai ales pe flancul vestic),
în cea sudică, pe strada Valea Caselor - care delimitează vechea curte a bisericii
- și în flancul estic, pe străzile Boiței, Gării (pe ambele flancuri) şi parțial pe
strada Sebeşului.
De altfel, aceste străzi sunt caracterizate prin şiruri de case, în bună
parte legate cu porți zidite.
În ansamblu, textura localității prezintă o rețea complicată de străzi,
străduțe, ulițe, ulicioare şi străzi înfundate, care delimitează mai multe cvartale
(numite impropriu „insule” de către urbaniştii din România) de mărimi
inegale. Este de remarcat că, acolo unde spațiul şi terenul de fundare o permit,
locuințele sunt la frontul străzii iar şurile perpendiculare pe aliniament,
organizare împrumutată din mediul săsesc.
O altă caracteristică a unui astfel de spațiu fragmentat ar fi constituirea
unor piațete destul de generoase, în care s-au amplasat fântâni publice, troci
alimentate permanent cu apă potabilă pentru animale - denumite „creple”365 -
şi cruci de răscruce (troițe).
Amenajările menite să înlesnească circulația şi să stăvilească surpările
malurilor produse de desele revărsări ale Văii Caselor şi ai torenților care o
alimentează au constituit, cum s-a amintit în mai multe rânduri în acest
capitol, mari provocări ale administrației comunei.
Principalul material de construcție este piatra de râu, folosită la
construirea zidurilor de incintă, consolidarea albiei rîului, pavaj şi, desigur, în
arhitectură.
Alte materiale folosite în trecut la împrejmuiri au fost lemnul şi, mai rar,
tufele de arbuşti.
Podurile de piatră au fost rare până la jumătatea secolului XX, dar existau,
aşa cum se distinge pe harta de la 1900, foarte multe traversări ale pâraielor.
365 Din germanul Kripple.

143
Din păcate, în momentul actual, ca rezultat al unui îndelung proces de
alienare față de sistemele tradiționale, localitatea este înțesată de porți, uşi sau
împrejmuiri din materiale care de care mai bizare şi cu totul străine locului.
Dacă în ceea ce priveşte construirea de poduri şi podețe se pot invoca
anumite argumente legate de durabilitate temporală sau rezistență la furia apelor
(dar care nu se justifică în totalitate, fiind mai degrabă determinate de rațiuni
mercantile ori de lipsa de înțelegere a unor fenomene), îndrăznim să spunem că
în cazul împrejmuirilor avem de-a face cu indolență (vezi planşa de la pagina
311).
8. Evoluția şi tipologia parcelarului

Stabilisem anterior că tipul morfogenetic al aşezării se apropie cel mai mult
de acela al aşezărilor „afânate în curs de îndesire”, conform tipologiei avansate de
către Paul Niedermaier366, închegându-se ulterior ca nucleu de tip îngrămădit367.
Loturile de mici dimensiuni, de forme apropiate unor patrulatere, formând
grupuri de case pe care cu greu le putem denumi străzi, aşa cum apar ele la
jumătatea secolului al XVIII-lea, pledează pentru această ipoteză. La fel,
„posibilitatea de utilizare”368 a acestora, fiind probabil ca inițial „să nu fi cunoscut
îngrăşarea artificială a solului”369 sau să nu se fi practicat „legumicultura, respectiv
pomicultura”370. Ştim însă că, cel puțin în secolul al XVIII-lea, se gunoiau
terenurile agricole371.
Considerăm că este vorba, aşa cum de fapt autorul confirmă mai
departe, de specializarea locuitorilor, adică de acei iobagi ai castrelor372, cum
opinam şi noi atunci când am vorbit de necesitatea asigurării controlului
militar al trecătorii.
Parcelele noi, formate între anii 1767 şi 1907, au folosit modele ale
nucleului vechi, creând, mai mult sau mai puțin, replici ale acestora. Abia după
366 Niedermaier 2016, p. 8, 16.

367 Vuia 1975, p. 199, dar şi planşele care însoțesc studiul.
371 Conscripția fiscală 2009, p. 2439.
372 Iobagiones castrenses, vezi atât Rusu 2005, p. 66–68, cât şi Niedermaier 2016, p. 17.
144
1854, atunci când vatra începe să fie sufocată de limitele sale naturale, se
recurge la o îndesire a vechilor loturi. Avem motive să credem că până la acel
moment nu s-a resimțit această necesitate, deorece edificabilul a fost creat prin
convertirea terenurilor virane intravilane. Cercetând planul satului din cea de-
a doua ridicare militară austriacă, întocmită între 1806 şi 1869, acest aspect
apare ca relevant.
Evoluția ulterioară a parcelarului lasă să se întrevadă două tendințe:
aceea de îndesire în teritoriul concentric nucleului vechi, parcelat în perioada
amintită mai sus şi aceea de parcelare a noi suprafețe, în apropierea luncii
Oltului, precum şi pe terasele şi versanții dintre Valea Caselor şi cele două
pâraie care o flanchează. În opoziție cu dezvoltarea satelor de podiş (mai ales
cu cele ale coloniştilor germani, acolo unde parcelele vechiului nucleu se
divizează şi subdivizează, longitudinal şi transversal, iar parcelările
extremităților au suprafețe reduse), în Turnu Roşu parcelele noi, trasate în
secolul XX, sunt mai ample, înscriindu-se în geometrii regulate.
Distingem aşadar următoarele tipuri de parcelar:
1. Parcelarul neregulat al vechiului nucleu al localității, păstrat fragmentar pe
strada Valea Caselor. Sunt parcele de dimensiuni mici, rectangulare, incluzând
doar curtea; au un caracter compact, casa, anexele şi şura închizând parcela.
2. Parcelarul neregulat creat în secolul al XIX-lea, parțial divizat după 1854. Se
păstrează în cvartalele nucleului vechi şi cele adiacente acestuia. Au variații de
formă şi mărime, dar nu sunt mult diferite de tipul 1. Mobilarea este similară
primului tip, cu deosebirea că în spatele şurii se află o grădină.
3. Parcelarul istoric din secolul al XIX-lea şi începutul secolului următor, cu
caracter regulat, parțial divizat. Se caracterizează prin loturi dreptunghiulare
alungite, prelungite în spatele şurii cu una sau mai multe grădini, în funcție de
amplasament. La sud-est, nord-est şi sud-vest, aceste grădini sunt resturi ale
vechilor terenuri virane intravilane. Şurile sunt aşezate perpendicular pe axul
parcelei, casa la frontul străzii, iar anexele în adâncime, la limita laterală a
parcelei, ocupând spațiul dintre casă şi şură; desigur, acolo unde terenul nu
permite, amplasamentul construcțiilor se adaptează condițiilor existente.
145
4. Parcelarul istoric de la 1900, cu geometrie regulată, limitat de morfologia
reliefului. Loturile au dimensiuni generoase, cu excepția flancului nordic al
străzii Valea Caselor. Mobilarea preia tiparul loturilor parcelate anterior.
5. Parcelarul regulat sistematizat după 1921. Prezintă loturi alungite, cu latura
scurtă la aliniament, locuința fiind la front, iar şura perpendicular pe curte.
Dimensiunile sunt de tip intermediar, mai mici decât cele parcelate la
începutul secolului.
6. Parcelarul regulat sistematizat după 1945. Are forme geometrice
asemănătoare celui anterior. Mobilarea este însă diferită, casele fiind retrase de
la aliniament. Nu toate suprafețele sunt mobilate.
7. Parcelarul din a doua jumătate a secolului XX care are caracteristici foarte
asemănătoare celui anterior. Mobilarea mai accentuată a acestor loturi aparține
mai ales anilor de după 1989, mai consistent în perioada de după 2000 şi până
în prezent.
În afara acestora, mai avem ca particularități curtea bisericii, şcoala,
ocolul silvic și construcțiile care deservesc gara C. F. R. (trecute ca loturi
aparținând edificiilor publice laice sau ecleziastice), precum şi grădinile,
livezile sau pajiştile intravilane, cum spuneam, fragmente ale țesăturii
intravilanului din secolul al XIX-lea.
9. Considerații finale asupra capitolului

Pentru a rezuma capitolul este important într-o lucrare monografică,
considerăm noi, în virtutea faptului că prilejuieşte vechilor locuitori ai
comunei, cât şi altora, interesați de istoricul acestei splendide aşezări,
posibilitatea observării transformărilor şi evoluției morfologice, de la primele
reprezentări cunoscute şi până în prezent.
O primă informație, dar care aparține tradiției orale, ne spune că vatra
veche a satului numit Plopi a fost pe malul drept al Oltului şi că, în urma unui
eveniment catastrofal, aceasta a dispărut, locuitorii întemeind aşezarea actuală.
Oricum ar fi, luăm ca certitudine că întemeierea localității este în
conexiune cu fortificarea gurilor nordice ale Defileului Oltului de către
regalitatea maghiară, locuitorii Porceştiului, cum s-a numit satul, fiind
arondați mai apoi Scaunului Tălmaciului, pe terenul liber regesc.
146
Aflăm bunăoară că tipul morfogenetic al aşezării este acela al satelor
afânate în curs de îndesire, adică al unui sat cu loturi de mici dimensiuni,
cuprinzând inițial doar curtea. Localitatea s-a îndesit ulterior, căpătând
aspectul uni sat îngrămădit, mai apoi compact.
Coloana vertebrală a localității este Valea Caselor, adică acolo unde s-a
închegat prima şi cea mai importantă arteră stradală, împărțită azi în Valea
Caselor la sud şi Olteț la nord.
Tot aici putem stabili nucleul istoric - sau centrul - satului, incluzând
şi amplasamentul bisericii Sfântul Nicolae, una dintre cele mai vechi biserici
de zidărie din acest spațiu, ctitorie a domnitorului muntean Matei Basarab.
Numeroasele distrugeri provocate de revărsările Oltului, Cibinului sau
ale Văii Caselor, au pus mereu sub semnul incertitudinii continuitatea vetrei
istorice a satului pe locul unde se află şi azi.
Tenacitatea locuitorilor comunei a făcut ca toate greutățile să fie
învinse, prin amenajări succesive de diferite tipuri, astfel încât locuirea în
vechea vatră s-a permanentizat, acest nucleu fiind şi baza extensiei viitoare a
localității.
Rețeaua stradală neregulată se datorează evoluției organice în decursul
secolului al XIX-lea. Regularizările străzilor şi ale loturilor se petrec după 1900.
Legăturile permanente cu Țara Românească, perioadele de siguranță
istorică, sistematizările Oltului, apariția căii ferate, întemeierea fabricii de la
Mârşa, mai apoi diversificarea posibilităților economice, au determinat
dezvoltarea extensivă a comunei în plan teritorial şi calitativă a condițiilor de
trai, culminând cu operațiunile urbanistice de amploare ale ultimilor 15 ani.
Din păcate, dezvoltarea contemporană a localității nu a însemnat
neapărat şi înfrumusețarea ei din punct de vedere al patrimoniului cultural,
multe intervenții recente afectând ireversibil valorile istorice, urbanistice şi
ale peisajului cultural, care au făcut ca actuala localitate Turnu Roşu să fie
faimoasă.
În virtutea respectului pentru acest model de evoluție istorică a unui
sat curat românesc, se impune a fi tratat de către fiii săi cu mai multă grijă
pentru valorilor sale - numim aici fondul construit, parcelarul, rețeaua
147
stradală, amenajările spațiului public. Altfel, va rămâne doar amintirea unui
sat odinioară fabulos.
Semn de la granița României cu Austro – Ungaria, Muzeul Național Brukenthal

148
Carte p
149
Turnu Roșu / Porcești – ridicarea iosefină (1767-1773)
150
Turnu Roșu / Porcești – ridicarea francesco - iosefină (1853-1870)
151
Turnu Roșu / Porcești – a treia ridicare topografică militară – sfârșitul secolului al XIX-lea
152
Turnu Roșu / Porcești – harta cadastrală – începutul secolului XX
Comuna Turnu Roșu – intravilanul, 1972
153
Carte p
154
155
156
V. Evoluția administrativă
În continuare vom prezenta succint următoarele aspecte relevante în

ceea ce înseamnă evoluția administrativă a acestei localități: dezvoltarea
structurii de conducere a localității și a aparatului administrativ local, începând
cu veacul al XVI-lea; bugetele administrației locale, construite avându-se în
vedere mai multe componente fiscale - contractele de arendă (pășunea
comunală, cariera de piatră, moara comunală, cârciuma comunală, varnițele,
corabia comunală, pescuitul, vânatul, pădurea comunală), taxele de pășunat,
taxele administrative; sediile aparatului administrativ.
Structura de conducere a localității (Castelanul, Pârcălabul,

Reprezentanța Comunală, Consiliul Comunal, Primarul) și aparatul
administrativ local (Pompierii, Paznicii hotarelor)
În secolul al XVI-lea, așezările din jurul cetăților regale Tălmaciu,

Turnu Roşu şi Lotrioara - așadar și Porcești - erau dependente administrativ şi
juridic de castelanii numiți de regalitate, satele propriu-zise fiind conduse de
primarii aleşi de locuitori373.
Potrivit unei însemnări dintr-un formular de jurământ al castelanului
cetății Turnu Roșu din anul 1600, acesta „[...] reprezenta și exercita, în numele
sfatului sibian, puterea politică, administrativă și judecătorească, atât în cetate,
cât și în domeniul feudal”. Era ajutat de un comandant de pușcași, care avea ca
sarcină principală pregătirea militară și de apărare şi avea la dispoziție „[...] o
unitate semimilitară de plăieși români, recrutați din satele domeniului feudal”.
În jurământul pe care castelanul era obligat să-l depună în fața Magistratului
sibian existau formulări prin care se angaja „[...] să fie credincios sfatului sibian;
să comunice veștile și poștile din Valahia; să administreze cinstit domeniul și
să facă judecăți drepte [...] să tundă nu să jupoaie pe supuși [...] să nu pretindă
373 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 139-140.

157
zile de clacă sau plocoane pentru sine, fiindcă astfel de servicii se cuvin numai
moșierului, nu și administratorului”. Cu toate acestea, Magistratul sibian îi
permitea să folosească locuitorii pentru zilele de clacă, respectiv „[...] 3 pluguri
pentru 8-14 zile, 25 de secerători și 4 cosași”. De asemenea, avea dreptul să
perceapă de la fiecare moară a domeniului câte o câblă de grâu anual, „[...] iar
de la moara din Tălmaciu o pătrime din dijmă în fiecare zi de vineri”374.
Castelanul, care deținea atât puterea politică, cât și pe cea
administrativă, își avea sediul la Tălmaciu, iar comandantul de pușcași la Turnu
Roșu. Scaunul de judecată era la Tălmaciu, aici rezolvându-se litigiile și
delictele săvârșite în teritoriul administrativ aparținător (traficul ilegal de
mărfuri, călătorii clandestini, transfugii, nesupunerile față de obligațiile de
muncă, neplata dărilor, înșelăciunile)375.
În secolul următor (XVII), printre înalții funcționari ai Scaunului
Sibiului se numărau și comitele, judecătorii regali, senatorii şi pârcălabii de
Turnu Roşu, care erau scutiți de taxe, chiar dacă nu erau nobili376.
Pe lângă Magistratul sibian funcționa un iudicat, subordonat Senatului
orăşenesc, care avea menirea de a judeca pricinile de primă instanță de apel a
sentințelor pronunțate de juzii scăunali şi de pârcălabul de la Turnu Roşu377.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, satul era condus de un primar (jude),
ajutat de un notar, un secretar și un controlor (ulterior, după anul 1918, va lua
ființă și postul de viceprimar). Deciziile primarului erau dezbătute și supuse
spre aprobare în ședințele Consiliului Comunal (cunoscut până la Marea Unire
de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918 sub denumirea de Reprezentanța
Comunală; acesta este amintit uneori în documentele de arhivă și sub titulatura
de Corpul Reprezentanților, chiar și după anul 1918). Definit de lege ca organ
deliberativ, era compus din membri aleşi şi membri de drept. Numărul
membrilor aleşi era de 10, cei de drept fiind recrutați din cadrele diferitelor
servicii publice sau care aveau legături cu administrația comunală - așadar,
proveneau din structuri tehnice, a căror menire era ca prin specialitatea lor să
374 Albescu 1966, p. 10, 28.

375 Albescu 1966, p. 28.
158
completeze competența celor aleşi. Consiliul Comunal avea drept de inițiativă
legislativă în toate problemele de interes local. Se putea întruni ori de câte ori
era necesar, fiind convocat de primar sau de persoana desemnată de acesta.
Pentru deliberare era necesară majoritatea absolută a membrilor, deciziile
putând fi adoptate cu majoritatea absolută a acestora. Primarul era ales din
rândul consilierilor comunali, fiind conducător al administrației locale, „[...]
reprezentant în justiție [...] ofițer de stare civilă şi cap al poliției comunale”378.
Documentele păstrate în arhiva primăriei ne-au furnizat informații
prețioase legate de componența câtorva adunări reprezentative ale satului.
Potrivit acestora, primele mențiuni legate de structura aparatului
administrativ local datează din ultima decadă a secolului al XIX-lea. Astfel, la
începutul anului 1891, Reprezentanța Comunală era formată din (19
consilieri): „Filip Angel, Butta Mafteiu, Dragomir Toma, Mujat Vasile, Contora
Ioan, Costeiu Ioan, Costeiu Toma, Grecu Nicolae, Faur Ion, Costeiu Andrei,
Dragomir Ion, Stoișior Ioan, Simon Ion (preot), Simon Nicolae, Simon Toma,
Butta Ion, Angel Irimie, Cărpineanu Ioan, Gâlea Andrei”. Angel Filip ocupa
funcția de „jude”379.
Un an mai târziu (1892), componența acesteia suferea unele modificări
(numărul reprezentanților locali creștea la 24 consilieri): „Costeiu Toma,
Carpinean Ioan, Costeiu Ioan, Mujat Vasile, Butta Mafteiu, Dragomir Nicolae,
Butta Ion, Gligor Nicolae, Costeiu Ștefan, Nicolae Contora, Posa Pascu Vasilie,
Filip Vasile, Contora Ioan, Lazăr Ioan, Dragomir Ioan, Simon Vasile, Simon
Nicolae, Butta Ilie, Ritivoi Ioan, Angel Ion, Bradini (?) Ispas, Costeiu Andrei,
Stoișor Nicolae, Dengel Nicolae”. Ion Carpinean ocupa funcția de jude al
satului380.
În anul 1893, funcția de primar era ocupată de Nicolae Grecu, care era
ajutat de următorii reprezentanți ai comunei (23 consilieri): „Simon Nicolae,
Simon Nicolae (jurat), Moscovici Achim (jurat), Cărpineanu Ioan, Dragomir
Toma (preot), Mujat Vasile, Costeiu Stoia, Contora Ioan, Brandini (?) Ispas,
Dragomir Nicolae, Vestimean Nicolae, Simon Toma, Grecu Nicolae, Potroca
378 *** (f. a.), p. 307.

159
Nicolae, Ritivoi Ioan, Dragomir Ion, Costeiu Ion, Costeiu Ștefan, Costeiu
Andrei, Contora Ilie, Costeiu Ion, Gligor Nicolae, Contora Nicolae”381.
Constatăm o fluctuație a consilierilor, numărul acestora fiind sensibil mai
ridicat comparativ cu situația administrativă reglementată după anul 1918.
În 1894, Reprezentanța Comunală lua decizia înlocuirii a doi jurați,
Simion Nicolae și Contora Nicolae, motivul fiind absența îndelungată a celor
doi locuitori din comună - „[...] fiind ei duși în Romania pre timp mai
îndelungat si după cum au fost ei în anul trecut 7-8 luni absenți și primariu
având lipsă in agendele sale de ajutoriu”. Cei doi au fost înlocuiți de Nicolae
Dragomir și de Ioan Costeiu Rusalin. De asemenea, datorită stării de sănătate
precară, colectorul Costei Stoia a fost înlocuit de Nicolae Grecu382.
La începutul anului 1896, Reprezentanța Comunală îl numea „[...] pe
cassariul comunal Toma Grecu ca controlor și pe Ioan Faur ca incassator al
darei de consum”. Cei doi urmau să fie retribuiți în funcție de nivelul de
încasări adus la bugetul comunei: „[...] ca renumerațiune vor avea a primi cei
aleși pentru incassare, după urma dării ce va incurge in decursul anului 3 %
imparțindu-i intre sine in părți egale, precum și jumătate din pedepsele ce
vomu incurge”. În consecință, noii angajați trebuiau să supravegheze cu
strictețe încasarea dărilor de către comună383.
În același an (1896), Reprezentanța Comunală aproba inițiativa
primarului (Toma Filip) cu privire la construirea unei locuințe în curtea
cancelariei (casa cu nr. 149) pentru notarul comunal, în contextul în care, „[...]
să nu mai fie comuna silită de acum înainte a solvi chirie pentru locuința
notariului, deoarece acum cu facerea liniei ferate Podu Oltului Turnu rosiu s-
au scumpit tare toate casele resp. chiriile de case”.384 La sfârșitul secolului al
XIX-lea, funcția de primar era ocupată de Ioan Faur (august 1897 - martie
1898) și Ioan Costeiu (aprilie 1898-1900).385
În toamna anului 1920, inițiativa primarului (Ioan Mujat) de a angaja
un notar în persoana lui Ștefan Popoviciu, „[...] notar în Boița care e dator a

160
veni de 2 ori pe săptămână în comună pe lângă paușalul de călători statorit
dinpreună cu Dl. Primpretor în suma de 250 lei lunar” se bucura de acordul
Corpului Reprezentanților. De asemenea, era aprobată angajarea în primărie a
unui secretar, „[...] un scriitor permanent in cancelarie și acestuia să i se
statoriscă un salar lunar”386. Decizia privind angajarea unui secretar a fost însă
amânată (probabil din lipsa resurselor financiare necesare plății salariului),
învățătorul Ioan Costeiu urmând a suplini absența acestuia, fiind recompensat
suplimentar cu suma de 200 de lei (inferioară celei care ar fi primit-o un
secretar încadrat potrivit specialității postului)387.
La sfârșitul anului următor (1921), la propunerea primarului, Consiliul
Comunal dezbătea cererea privind angajarea unui notar permanent, în
condițiile în care, „[...] comuna nostră deja aproape de 6 ani nu a avut notar
permanent”. De asemenea, se aproba angajarea învățătorului Ioan Dragomir ca
secretar comunal, cu următoarea motivație: „[...] comuna nostră este o comună
cu populație număroasă care aprope în totă ziua are neajunsuri la primăria și
primarul singur eventual nu e în stare a le rezolva”388.
Cu toate că sumele destinate cheltuielilor administrative erau
insuficiente, comuna răspundea solicitării autorităților județene, contribuind
cu suma de 1.000 de lei „[…] pentru cumpărarea automobilului pentru
Prefectura județului”, în vara anului 1923389. În toamna aceluiași an, Achim
Costeiu şi Matei Gâlea erau aleşi în comitetul drumului vicinal, de către Corpul
Reprezentanților390.
La sfârşitul anului 1924, Reprezentanța Comunală era formată din
următorii membri (21 consilieri, incluzându-l și pe primar): Nicolae Denghel
(a ocupat funcția de primar între anii 1921-1925), Schmidt Ferdinand (notar),
Ioan Oancea (casier), Achim Crăciun, Achim Filip, Ioan Brădui, Ioan Morar,
Nicolae Grama, Danil Chidu, Vasile Posa, Iacob Grecu, Ioan Ghizeşanu, Ioan
Mujat, Nicolae Denghel, Pantilimon Buta, Ioan Dragomir, Onofrei Purece,

161
Nicolae Hoandră, Vasile Filip, Ioan Faur, Nicolae Gâlea391. În același an
candidau pentru funcția de viceprimar trei locuitori, Danil Chidu, Onofrie
Purece și Nicolae Hoandră, ultimul fiind declarat câștigător392.
Doi ani mai târziu (1926), Corpul Reprezentanților era format din 11
persoane (alături de primar): Achim Buta (a ocupat funcția de primar între anii
1926 - iunie 1934), Schmidt Ferdinand (secretar), Onofrie Purece, Nicolae
Hoandră, Iordan Buta, Anghel Costeiu, Iulian Andreiu, Ioan Gâlea, Nicolae
Denghel, Ananie Morar, Toma Dragomir, Ioan Costeiu393.
În anul 1927, Achim Buta ocupa funcția de primar al localității,
Schmidt Ferdinand fiind notar. Din Consiliul Comunal făceau parte (10
consilieri): Nicolae Hoandră, Ioan Gâlea, Anghel Costeiu, Iulian Andreiu,
Nicolae Denghel, Ananie Morar, Onofrei Purece, Ion Costeiu, Toma
Dragomir, Iordan Buta394.
Un conflict - se pare, fără precedent - izbucnea la mijlocul anului 1927,
între primarul localității și Consiliul Comunal. La ședința de conciliere a fost
prezent și Irimie Răduțiu, pretor de plasă, delegat de Prefectul Județului Sibiu.
Achim Buta era acuzat de încălcarea unei hotărâri adoptate de Consiliul
Comunal, prin care nu se aproba prelungirea contractului de exploatare a
pădurii de către Tatomir Bratu. Prin încălcarea acestei hotărâri, primarul era
acuzat că a „[…] cauzat comunei o daună de netto 100 stânjeni lemne în
valoarea de 50.000 lei, din care valoare însă comuna a primit numai 20.000 lei,
prin urmare comuna rămănând păgubită cu 30.000 lei”. Încercarea de aplanare
a conflictului a eșuat, Consiliul Comunal votând cu majoritate de voturi „[…]
ca primarul să fie dat în judecată de consiliul comunal, pentru că a păgubit
comuna cu 30.000 lei”395. La sfârșitul anului, în prezența pretorului plasei,
Consiliul Comunal aproba cu vot majoritar (opt voturi pentru, două voturi
contra) demiterea primarului, acuzat de „[…] rea administrație, rea credință,
neglijență culpabilă”396. Funcția de primar interimar a fost preluată de Nicolae

395 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1927, p. 44-45.
162
Hoandră, iar cea de notar de către Nicolae Bucurescu397. În campania electorală
organizată la începutul anului 1928 pentru alegerea noului primar, au candidat
trei persoane, Ioan Gâlea întrunind 7 voturi, Nicolae Denghel 3 voturi și
Onofrei Purece 1 vot; Consiliul Comunal lua act de rezultatul alegerilor,
desemnându-l ca primar pe Ioan Gâlea398.
Luând în considerare acte contabile păstrate în arhiva primăriei,
salariile membrilor aparatului administrativ al primăriei, pentru anul 1927,
erau următoarele: Buta Achim, primar - salariu lunar 500 lei; Grigore Nicolae,
„impiegat” la primărie - 2.000 lei (probabil anual); Nicolae Hoandră, delegat
permanent - 699 lei (pentru 3 luni); Velțan Maria, moașă comunală - 1.000 lei
(pentru 4 luni); Ioan Oancea, casier - 1.999 lei (pentru 3 luni); Ana Stănese,
„servitoarea primăriei” - 3.000 lei (pentru 6 luni); Hoandră Nicolae, delegat
permanent - 699 lei (pentru 3 luni); Purece Onofrei, delegat permanent - 699
lei (pentru 3 luni); Posa Nicolae, „inspector de morți” - 150 lei; I. Costeiu,
„conducător grădina de pomi” - 200 lei; Filip Achim, „impiegat” la primărie -
200 lei399.
În anul 1928 salariul primarului era de 600 lei/lună; cei din delegația
permanentă erau plătiți cu 600 lei/lună, impiegatul cu 2.000 lei/an și casierul
cu 4.800 lei/an400.
În anul 1930, funcția de primar era ocupată de Achim Buta, ajutat de
consilierii (10 consilieri alături de primar): Toma Costeiu, Toma Grecu,
Nicolae Oancea, Simion Gâlea, Nicolae Denghel, Nicolae Istrate, Ioan Anghel,
Ioan Purece, Onofrie Purece, Ioan Simu401 (ordonanța prefecturală cu privire
la pregătirea alegerilor fusese publicată în Monitorul Oficial al Județului
Sibiu402). În delegația Consiliului Comunal au fost aleşi: Nicolae Oancea,
Nicolae Istrate (delegați titulari) şi Toma Grecu (delegat supleant)403. Șase ani
mai târziu, funcția de primar era ocupată de Nicolae Sarchiz (a fost primar al

402 *** 1930, nr. 1, p. 2.
403 *** 1930, nr. 13, p. 164.
163
localității între iulie 1934 - noiembrie 1937), iar cea de viceprimar de Ioan
Gîlea404.
La începutul anului 1938 funcția de primar era ocupată de Ioan Gâlea,
notar al comunei fiind Ilie Toader. Consiliul Comunal era format din următorii
(13 consilieri): A. Costeiu, Toma Dragomir, A. Morariu, Nicolae Sarchis, A.
Costeiu, Nicolae Gâlea, Nicolae Buta, V. Ritivoi, Achim Buta, Victor Grecu,
Nicolae Hoandră, Rusalim Denghel, A. Costeiu405.
În același an (15 februarie), Ilie I. Buta ocupa atât funcția de notar
comunal, cât și pe cea de primar delegat, „[…] conform ordinului Ministerului
de Interne Nr. 4694 din 11 februarie 1938”. În baza articolului numărul 61 din
Legea Administrației, Primăria lua o serie de măsuri, atât pentru creșterea
eficienței administrative, cât și pentru fluentizarea programului cu publicul:
„Accesul persoanelor în primărie fără interes de serviciu este interzisă. După
terminarea lucrului pe cari locuitorii îl au cu organele primăriei vor părăsi de
îndată primăria, accesul și staționarea pe săli este interzisă. Orice fel de
întrunire este interzisă până la noi dispozițiuni”. Erau exceptate întrunirile
băncii populare și ale cooperativei, care însă, „[…] se vor limita la discuțiuni
strict profesionale”. Cei care ar fi încălcat prevederile respective urmau să fie
„[…] pedepsiți conform legii pentru declararea stării de asediu”406.
Peste doar câteva zile (19 februarie), Pretorul Plasei Avrig se deplasa la
sediul comunal, cu scopul punerii în aplicare a Deciziei nr. 2404 (din 18
februarie) a Prefecturii Sibiu, de instalare a lui Rusalin Denghel în funcția de
primar al localității. În fața oficialităților, noul primar a depus jurământul de
credință: „Jur Credință Regelui, supunere Constituțiunii și Legilor Țării; jur să
apăr interesele Țării și ale comunei”407.
În 24 februarie, cu un vot zdrobitor, era votată noua Constituție: „[…]
alegătorii înscriși în liste 477 […] alegători din alte localități 42 […] total de
votat 519 […] voturi exprimate pentru constituție 343 […] voturi exprimate

164
contra constituției 2 […] total votanți 345 […] absenți justificați […] 164 […]
absenți nejustificați 10”408.
După doar 2 luni (27 aprilie 1938), Toma Podea, Pretorul Plasei Avrig,
se deplasa din nou în comună, pentru numirea unui alt primar. În urma
demisiei lui Rusalin Denghel, Nicolae Dragomir era instalat în funcția
respectivă, depunând însă, în fața oficialităților, un alt tip de jurământ (a
ocupat funcția de primar al localității între decembrie 1938 - 1941): „Jur
credință Regelui Carol al II-lea. Jur să respect constituția și legile Țării. Jur să-
mi îndeplinesc cu onoare și conștiință funcțiunea care este încredințată și să
păstrez secretul serviciului”. După depunerea jurământului, noul primar a fost
investit în funcție, preluând „[…] registrele de stare civilă, sigiliul primăriei
comunale, eșarfa și insigna de primar, precum și toate celelalte agende
aparținătoare primarului”409.
În iunie (1938), notarul Ilie Buta era sancționat de Prefectura Sibiu
„[…] cu mustrare scrisă și pierderea salariului cu 15 zile pentru gravă neglijență
comisă cu ocazia distribuirii banilor între locuitorii din Topârcea, cari au lucrat
în toamna anului 1937 la drumuri, cu ocazia manevrelor regale”410; în iulie era
din nou sancționat de instituția prefecturii - de această dată cu pierderea
salariului pentru o perioadă de 5 zile - pentru „[…] neînaintarea unei situații
de încasări pe anii 1936/1937 și 1937/1938”411, iar Ministerul de Interne emitea
o decizie prin care „[…] notarul Ilie Buta din Porcești a fost lăsat la
disponibilitate”412.
În ianuarie 1940, personalul administrativ era remunerat astfel: Nicolae
Dragomir, primar - 930 lei; Ion Băilă, ajutor de cancelarie - 1.672 lei (probabil,
pentru mai multe luni); Onofrie Purece, casier - 374 lei; Ilie Costeiu, secretar
- 749 lei; Maria Posa, moașă - 281 lei; Anghel Costeiu, ajutor primar - 468 lei413.
Un an mai târziu (1941), Primăria era condusă de Nicolae Dragomir,
care se pare că revenise asupra demisiei pe care o depusese în 25 iunie 1940,

410 *** 1938, nr. 15, p. 246.
411 *** 1938, nr. 20, p. 346.
412 *** 1938, nr. 20, p. 346
165
motivată astfel: „[…] cauze familiare, soția îmi este bolnavă; atitudinea
provocatoare a familiilor celor concentrați, cari îmi fac imposibilă
rămânerea pe mai departe în funcțiunea de primar”; funcția de notar era
ocupată de Ioan Motronea 414. Au mai ocupat funcția de primar al localității:
Ioan Filip (1942-1943) și Rusalim Mujat (1943-1944).415
Dăm citire celor care au ocupat funcția de primar după instaurarea
regimului comunist: Buta Nicolae (1944-1946), Rusalim Mujat (1947 -
ianuarie 1948), Ilie Stoișor (februarie 1948 - 1949), Nicolae Crăciun (1950 -
iunie 1952), Aurică Daian (1952-1953), Ilie Brad (1953-1955), Gavrilă
Mangu (1955-1956), Nicolae Morar (1956-1957), Ioan Costei (1958 - mai
1968), Vasile Mujat (iunie 1968 - septembrie 1977), Ioan Tudor (octombrie
1977 - 1989), Achim Costei -președintele Frontului Salvării Naționale
(ianuarie 1990 - aprilie 1990), Laurențiu-Vasile Siclovan (mai 1990 -
februarie 1992), Ioan Deneș (martie 1992 - mai 1996), Alexandru Păun
(iunie 1996 - august 2004), Stelian Istrate – primar interimar (septembrie
2004 - martie 2005), Ioan Nicolaescu (aprilie 2005 - mai 2008), Stelian
Istrate (iunie 2008 – până în prezent).416
În 1979, Constantin Idu ocupa funcția de secretar al Consiliului
Popular. Pe raza comunei își desfășura activitatea Frontul Unității
Socialiste, cu 160 de membri, „[...] din care 50 din satul aparținător, Sebeșu
de jos”417.
În anul 1995, funcția de primar era deținută de către Ioan Deneș,
inginer de profesie 418; apoi, după alegerile locale din 1996, aceasta a fost
ocupată de Alexandru Păun 419.
Patru ani mai târziu (1999) din componența Consiliului local făceau
parte: Alexandru Păun - primar (P.D.S.R.), Ioan Lungu - viceprimar
(P.D.S.R.), Rodica Buta - secretar, Ioan Buta (P.D.S.R.), Ilie Costei
(P.D.S.R.), Iulian Costeiu (U.S.D - P.D.), Viorel Ghegea (U.S.D - P.D.), Ispas

417 Ștefan 1979, p. 1, 3.
418 Oprișiu 1995, p. 3.
419 Rusu 1998, p. 2.
166
Gîlea (P.U.N.R.), Toma Gîlea (P.L. ’93), Eugen-Gheorghe Dragomir
(P.D.S.R.), Eugen Muntean (P.D.S.R.), Ilie Posa (P.A.C.), Petru Stroișor
(P.N.R.), Dina Stoica (P.D.S.R.). 420
Consiliul local era format (2018) din următoarele persoane: Anghel
Andreea Cornelia, Ban Nicolae Ioan, Costeiu Cristian, Crăciun Vasile,
Cristian-Ioan Corneliu, Galea Maria-Cristina, Gîlea Ioan, Mihaiu Toma-
Grigore, Niculescu Horia-Radu, Popa Ioan, Tîlvan Gheorghe. La nivelul
Consiliului local funcționau: „Comisia pentru buget-finanțe, patrimoniu,
amenajarea teritoriului și urbanism, protecția mediului, turism, fonduri
europene și strategii de dezvoltare comunitară” și „Comisia pentru probleme
juridice, cultură, culte, tineret și sport, sănătate, muncă, protecție socială și
ordine publică”.421
În încheierea acestui subcapitol, prezentăm descrierea însemnelor
heraldice ale comunei. Stema Comunei Turnu Rosu a fost aprobată prin
Hotărârea Guvernului nr. 200/2013, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 257/9.05.2013.
Aceasta se prezintă sub forma unui scut triunghiular cu marginile
rotunjite. Câmpul de argint este încărcat de un turn din zid roşu. Scutul este
timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat. Scutul
triunghiular respectă convenția națională privind stemele comunelor.
Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul
de comună. Turnul roşu constituie arma vorbitoare, făcând aluzie la
denumirea localității.422
Pompierii. Primele mărturii privitoare la implementarea de către autoritățile

locale a unor măsuri pentru combaterea incendiilor datează din ultima
decadă a secolului al XIX-lea. Astfel, la sfârșitul anului 1893, Reprezentanța
Comunală aproba cumpărarea unei pompe noi pentru stins incendiile,
plătind suma de 200 de florini. Decizia venea ca urmare a unui incendiu
izbucnit la 1 decembrie, care provocase mai multe victime. Cu aceeași ocazie
420 Halmaghi 1999, p. 12.

167
era alocată şi suma de 10 florini pentru ajutorarea răniților, victime ale
incendiului. Aceeaşi sumă era virată și din Fondul săracilor 423.
În luna august din anul 1895 erau desemnați cei care urmau să se ocupe
de stingerea incendiilor, toți fiind localnici (comandant Grecu Nicolae,
subcomandant Grecu Ioan, „purtătoriul pompei” Pervu (?) Vasilie, iar ca
barcatariu (?) Buta Mafteiu424), iar în noiembrie era aprobată inițiativa de
construire a unei clădiri care să servească drept sediu al pompierilor din
localitate - „[...] aedificare a unei șuri de piatră în localul Cancellarii
comunale”425.
În luna iulie a anului următor (1896) se înființa un fond de ajutorare,
numit „Fondul pompierilor din comuna Porcești”, „[…] cu capital fundamental
al fondului” şi se aproba „[...] din alodiul comunei suma de 10 fl”., fondul
respectiv urmând să fie administrat „de către cassariul comunal și fondul
allodial”426.
Autoritățile locale au încercat să sprijine din punct de vedere financiar
dotarea materială a pompierilor locali, una dintre modalități fiind
direcționarea unor amenzi percepute de aparatul administrativ al primăriei
către fondul pompierilor. De altfel, în martie 1897, acesta dispunea deja „[...]
de o avere de 281 fl. 84 cr.”427. În context, cei care ar fi încălcat statutul elaborat
de autoritățile locale - care fixa locurile din hotarul satului și perioadele de
pășunat - ar fi fost amendați, sumele de bani urmând să fie vărsate în fondul
pompierilor din localitate: „[…] terminele au a se pedepsi fără considerare la
mărimea turmei pentru I-a dată cu o amendă dela 5-10 fl, a II oră cu o amendă
ce se poate întinde dela 10-50 fl. în folosul fondului pompierilor din loc.”428.
Peste un an (1898), suma creștea la valoarea de 317 florini și 7 creițari,
„[...] care sumă se află depusă cu cărticică de depunere la institutul de credit
Sparcassa din Sibiu”429. În 1899, fondul ajungea la suma de 331 florini și 84

424 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1895, filele 107-108.
428 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1897, fila 142
168
creițari, „[...] care sumă se află depusă la institutul de credit Spaarcassa din
Sibiu”430, iar în 1900 era de 368 florini și 86 creițari431.
Anumite sume provenind din acest fond au fost, la rândul lor,
redirecționate pentru sprijinirea unor persoane care au suferit daune materiale.
Spre exemplu, în august 1900, Corpul Reprezentativ își dădea acordul în ceea
ce privește sprijinirea financiară a lui Vasile Posa „[...] pentru dauna suferită
prin aceia că iau mâncat ursul 2 vaci de jug”. Ajutorul de 30 de coroane
provenea din Fondul pompierilor432.
În același an (1900), un puternic incendiu a distrus 127 de gospodării
(aproape o treime din numărul total al clădirilor).433
Primăria comunală decidea în unanimitate ca noua clădire care avea să
adăpostească depoul pentru pompieri să fie construită în primăvara anului
1922, „[...] având are a se prelimina in budgetul pro 1922/23 si suma necesară
pentru edificare”434.
În luna noiembrie a anului 1922, Consiliul Comunal aproba ca, în
schimbul achitării unei taxe fixe în cuantum de 5 lei de către fiecare locuitor,
pompierilor să le revină sarcina curățirii hoarnelor - „[…] hoarnele din
comună să se curețe de cătră pompieri în mod obligatoriu pentru ce să se
statorească o taxă fixă de horn de 5 lei și să se șteargă taxa de inspecție de 1 leu
de horn. Curățirea să se facă iarna în timpul zăpezii”435, iar la sfârşitul anului
își dădea acordul cu privire la trecerea fondului pompierilor (aflat până în acel
moment la dispoziția căpitanului de pompieri) în administrarea primăriei -
„[…] fondul pompierilor cu ziua de astăzi va intra în îngrijirea şi sub
manipularea primăriei pe care o facem răspunzătoare de executare şi
manipulare”436.
În 1923, Consiliul lua în discuție cererea comandanților de pompieri
privind scutirea de la serviciul public; în baza articolului de lege I din 1890, se

433 Gâlea 1996, p. 134
169
lua hotărârea „[…] ca pe viitor să fie scutiți dar numai dela lucrul public cu
palma şi nici într-un caz de celelalte”437. Facem precizarea că autoritățile locale
își motivau decizia făcând apel la un articol de lege elaborat de autoritățile
centrale austro-ungare înainte de realizarea Marii Uniri de la Alba-Iulia din 1
Decembrie 1918.
O problemă spinoasă, cu care autoritățile locale se confruntau frecvent,
era adusă la cunoștința conducerii primăriei (1925) de către căpitanul
pompierilor din localitate şi avea în vedere nerespectarea de către subordonați
a programului de exerciții specific: „[…] o mare parte a pompierilor nu se
prezintă la exerciții, mai ales acei cari sunt angajați la C.F.R.”. Luând act,
Corpul Reprezentativ a decis impunerea unei taxe anuale în cuantum de 200
de lei pentru toți angajații de la C. F. R. care nu ar fi respectat programul de
exerciții438.
Consiliul aproba, în anul 1928, un program general de lucrări edilitare,
pentru o perioadă de 8 ani. Una dintre priorități avea în vedere construirea
unui nou sediu al depoului pentru pompieri - vechea clădire aflându-se într-o
stare avansată de degradare - fiind identificate și resursele necesare achiziției
de materiale de construcție pentru construirea edificiului: „[…] materialul de
zidărie se va procura dela casa nr. 4, proprietatea comunei precum și de la
trecătoarea dela Boița […] lemnul se va procura din parchetul anului 1928/29”.
Investiția totală se cifra la suma de 10.000 de lei, fiind suportată în totalitate
din bugetul anual al comunei. Clădirea urma să fie ridicată prin munca
voluntară a locuitorilor439.
Conform unui inventar al averii imobiliare a comunei (realizat în
1936), depoul pompierilor, construit în anul 1929, era asigurat la Casa
Ministerului de Interne și avea o valoare de 10.500 lei440.
Potrivit unui alt inventar realizat în anul 1949, clădirea care adăpostea
depoul de pompieri, construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, a fost ridicată
în anul 1929. Avea o singură încăpere, se întindea pe o suprafață de 45 m2 și o

170
valoarea de inventar de 7.000 de lei. Materialul tehnic se compunea din „[...]
pompă mare de mână - achiziționată în anul 1918 - pompă mijlocie, pompă
mică - ultimele cumpărate un an mai târziu”. În apropierea clădirii se afla o
fântână „cu roată și lanț”, tot aici fiind amplasată și „instalația de baie” (1 cazan
de baie, 1 bazin de apă, 8 dușuri). În inventarul depoului mai erau înregistrate
următoarele dotări: pompă de stropit vermorel, găleți, topor - târnăcop, cârlige,
scări, uniforme, furtun de stins incendiul, macara441.
La începutul anului 1930, Consiliul Comunal era înștiințat de faptul că
„[…] la exercițiile pompierilor nu se prezintă decât un număr infim de
locuitori”. O parte dintre cei care refuzau să participe erau angajați ai C. F. R.,
aceștia motivând absențele ca urmare a programului de muncă încărcat. În
consecință, propunerea consilierului Nicolae Istrate a fost votată în
unanimitate, „[…] acei locuitori din comună cari sunt obligați la serviciul de
pompieri și fiind angajați lucrători la C.F.R. nu pot lua parte, precum și cei cari
prin interesul lor nu pot lua parte la exerciții, fiind și ei gospodari și proprietari
în comună, ocupându-se și cu agricultura, dispunând de bunuri ce reclamă
apărare contra incendiului să plătească taxă de 100 lei anual, cu cari bani să se
procure echipament pentru corpul pompierilor”. S-a convenit, de asemenea,
ca cei care ar fi absentat nemotivat să fie amendați „[…] I cu 20 lei, a II-a cu
50 lei iar recidiviștii pentru a III să fie arătați”442.
În luna iulie, acelaşi an (1930), delegația Administrației Județene Sibiu
aproba acordarea unui ajutor financiar în cuantum de 4.000 de lei, din fondul
destinat sinistraților, locuitorului Achim Laslea, „[…] în urma pagubei suferite
prin arderea şurii sale şi a diferitelor unelte agricole”443.
Un an mai târziu (1931), Consiliul Comunal punea în aplicare decizia
nr. 12.051 a Administrației Județene Sibiu, referitoare la „[…] denumirea în
fruntea corpului de pompieri a unei persoane ce a absolvit cursul de pompieri”,
alegându-l în unanimitate, în funcția de comandant al pompierilor din
Porceşti, pe Achim Stoișor444.
441 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1949, Dosar 105.

443 *** 1930, nr. 23, p. 382.
171
În 26 aprilie 1936, Ioan Mujat, comandantul corpului de pompieri,
cerea, printr-o adresă trimisă primăriei, sancționarea celor care refuzau să se
prezinte la exercițiile de apărare contra incendiilor. Prezentăm desfășurarea
„sesiunii de egzerciții cu pompierii”: „[…] azi la 26 aprilie 1936 am început
sesiunea de egzerciții cu pompierii, la ora 5 sa dat semnalul de adunare cu
goarnele, din efectivul de 210 pompieri conform registrului, care nu e tocmai
egzact, la apel a fost prezenți 59 pompieri și 8 însinuați. Am egzecutat mișcări
în coloană, egzerciții cu 2 furtune și tava de stins, la depou s-a egzecutat de
Inspector și ajutorul lui curățenie și ungerea tulumbelor […] pompierii
prezenți sunt tot numai aceia care a fost prezenți și în anii precedenți, ar fi de
dorit și mi-ar place să văd că luați cele mai aspre măsuri pentru pedepsirea în
general acelor pompieri care nu sa presentat nici în anii precedenți, și nici în
sesiunea aceasta. Pentru a introduce o egalitate în corpul pompierilor siliți, vă
rog cât mai urgent posibil până la 2 maiu 1936 să am la dispoziție un tablou
după contingente cu toți pompierii siliți și fără nici o excepție […] numai în
felul acesta putem introduce ordinea în corpul pompierilor siliți, altfel vom
avea o complectă desordine ca și în anii precedenți”445.
La doar câteva zile (2 mai 1936), intervenția pompierilor a limitat
distrugerile provocate de un incendiu la brutăria localnicului Stoia Costeiu.
Iată raportul întocmit cu această ocazie de Ioan Mujat, comandantul
pompierilor: „[…] imediat am ordonat alarma prin comună cu goarna, iar
primii pompieri sosiți la depou a pornit în pas-alergător cu 2 tulumbe N 1 și N
2 la locul incendiat, la atac am folosit numai tulumba N 1 cu […] 1 furtun și
tava de stins, tulumba N 2 am reținut-o în rezervă gata de atac, după 15 minute
de atac cu apă focul s-a stins complet. Focul a luat naștere din neglijența
proprietarului care probabil din neatenție a pus lemne lângă gura cuptorului
el fiind lipsă de acasă camera încuiată, focul a luat naștere în liniște, și numai
după ce flăcările a pătruns prin geamul de la stradă a putut fi stins”. În finalul
raportului, comandantul făcea recomandări pentru evitarea izbucnirii altor
incendii, cerând concursul autorităților locale: „Pentru evitarea cazurilor

172
asemănătoare, pe viitor, vă rog publicați în comună ca fiecare proprietar să se
îngrijească să stingă focul din vatră când el pleacă la muncă”446.
Reacția autorităților a fost promptă. A doua zi după incident,
comandamentul pompierilor - Ioan Mujat şi ajutorul său, Toma Costeiu au
organizat exerciții ample de pregătire a personalului pentru stingerea
incendiilor, care au fost supervizate de primarul localității, Nicolae Sarchis,
alături de alți consilieri locali; iată programul acestora: „[…] azi 3 Maiu 1936
ora 5 s-a dat semnalul de adunare cu goarnele, la ora 6 s-a început programul
de exerciții, la ora 8 s-a terminat, exercițiile în timp de 2 oare s-a executat cu
2 tulumbe, înarmări și dezarmări cu 2 sorburi, 2 furtune și tava de stins. Din
efectivul de 210 pompieri, la apel prezenți 54 pomp. și (opt) 8 însinuați […] a
(doa) ședință, în loc să crească numărul pompierilor prezenți, a scăzut cu 5
pompieri, această observare ne face să credem că pompierii siliți cred că
adunarea și ședințele pompierilor ar fi numai o glumă, sau o jucărie cu copiii,
ca să fim justificați până nu e prea târziu, propun publicarea din nou la biserică,
atribuțiile pompierilor siliți bună oară cum e la noi, atât referitor pentru
plugari, muncitori, meseriași, comercianți, funcționari, învățători și etc.”447.
Prefectura Sibiu cerea tuturor autorităților locale să prevadă pentru
exercițiul financiar 1938-1939 sumele de bani necesare pentru procurarea de
materiale necesare pentru stingerea incendiilor448.
În anul 1998 în ambele localități existau formații civile de pompieri
(Turnu Roșu – șef formație Pîrvu Adrian, Sebeșu de Jos – șef formație Flucsă
Gheorghe).449
După anul 2014 s-a construit noua remiză de pompieri, sediul fiind
dotat cu o mașină complet utilată pentru stingerea incendiilor.450
Paza hotarelor. La sfârșitul aceluiași an (1921), Reprezentanța Comunală lua în

discuție situația precară a asigurării pazei satului pe timp de noapte, „[...]
deoarece in comuna nostră atât invalizii cât și văduvele de războiu nu

448 *** 1938, nr. 6, p. 86.
449 Halmaghi 1999, p. 4.
173
împlinesc acest ordin, mai departe cum că locuitorii designați pentru pază
nu es regulat la serviciul lor, asia că in continu există numai certuri,
denunțuri și neplăceri”. În consecință, decidea ca paza de noapte să fie
asigurată „[...] cu omeni cu plată [...] adecă paza să fie asigurată cu mult mai
bine ca pănă acuma [...] începând cu 1 ianuarie 1922 paza de noptea avea să
efectui prin omeni cu plată, a căror plată o va solvi locuitorii luând în vedere
propunerea primarului comunal care cunoaște greutățile ivite în această
cauză”451.
În vara anului 1923, Primăria punea la dispoziția Companiei de
jandarmi Sibiu o locuință pentru postul de jandarmi, chiria anuală cifrându-
se la suma de 1.000 lei 452.
Potrivit bugetului din anul 1925, plata gărzilor urma să fie plătită în
natură de către toți proprietarii de case: „[…] plata guărzilor ca în trecut și
în anul 1925 să se facă în natură de către proprietarii de casă, 14 litri porumb
de casă”453.
Analizând ofertele depuse, Consiliul Comunal alegea, în anul 1930,
„[…] ca paznici de noapte Dni Danil Chidu No 63 și Achim Simea No 65 cu
10 litri porumb de gazdă văduvele jumătate” 454.
Prin ordinul prefectural emis în martie 1930, Chidu Eftenie din
localitate era numit cantonier pe drumul vicinal Boița - Porceşti - Sebeşu
de Jos, km 0-7. 455.
Pentru anul financiar 1933-1934, Primăria achita suma de 200 de lei,
pentru plata chiriei postului de jandarmi 456.
Cei patru paznici desemnați în 1937 pentru paza hotarelor (Iulian
Andreiu, Grecu Nicolae, Vasile Mihăilă, Gâlea Achim), depuneau „legiuitul
jurământ” în fața primarului localității 457.

455 *** 1930, nr. 11, p. 121.
174
Pentru îmbunătățirea comunicării dintre forțele de ordine și de pază
din localitate și Prefectura Județului Sibiu, la începutul anului 1938 se înființa
un post telefonic la postul de jandarmi458.
În structura de organizare a Apărării Pasive din 1939 intrau
următoarele compartimente: postul de alarmă, postul de poliție, echipa
sanitară, echipa de pompieri, grupa de pompieri, echipa de pompe și echipa de
alimentare apă459.
În anul 1998, în localitate își desfășura activitatea un post de poliție (șef
post Aurel Nicula, adjunct Gheorghe Șerban).460
Sediile primăriei. Primele informații legate de sediile primăriei ne-au parvenit

din deceniul al treilea al secolului trecut. Astfel, în unanimitate, Corpul
Reprezentanților decidea la mijlocul anului 1925, demararea unor lucrări
ample de renovare a cârciumii comunale, în contextul în care se preconiza
mutarea sediului primăriei în clădire461.
Primăria funcționase într-o clădire veche, transferul în noul local
survenind în anul 1934. Vechea clădire a fost rezervată ca „[...] locuință pentru
moașa comunală”. În fața noului sediu al primăriei se afla amplasat cântarul
comunal, ce aparținea Băncii Populare Turnu Roșu, „[...] servindu-se populația
de el mai ales la vinderea fânului și a porcilor”462.
Luând în considerare o listă de inventar a averii imobiliare a comunei,
sediul primăriei avea 4 camere, era asigurată la Casa de asigurări a Ministerului
de Interne și avea o valoare de inventar de 74.000 lei463.
După instaurarea regimului comunist, autoritățile locale au fost nevoite
să întocmească liste de inventar minuțioase ale bunurilor mobile și imobile
deținute (scurt istoric al clădirilor, materiale de construcție, suprafețe
construite, compartimentări, renovări anterioare, obiecte de inventar
aparținătoare, valori de inventar). În acest context, potrivit unei descrieri

460 Halmaghi 1999, p. 4.
462 Filip 1948, p. 79-80.
175
întocmite în anul 1948, localul primăriei comunale - situat în apropierea băncii
și a cooperativei - fusese construit din piatră şi cărămidă, cu acoperiş din țiglă;
era „[...] compus din 4 săli, 1 de primire, birou notarial și 2 camere pentru
arhivă”. Sub același acoperiș își desfășura activitatea și Percepția de agenție
fiscală (funcția de perceptor fiind ocupată de Gheorghe Popescu, refugiat din
județul Ciuc, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940), iar în curte fusese
construit, în anul 1923, grajdul comunal, „[...] compus din 1 încăpere mare,
adăpostind taurii comunali în număr de 3 pentru vite albe și 1 pentru bivole”464.
Potrivit inventarului realizat la începutul anului 1949, Primăria, situată
pe Strada Principală la numărul 15, avea o suprafață de 126 m² (cinci camere)
şi o „[…] valoare în lei stabilizați de 756”. În ceea ce priveşte utilitățile
(exceptând iluminatul electric), clădirea nu beneficia de apă curentă și de
canalizare. Starea de conservare era apreciată de comisia de inventariere ca
fiind „mediocră”. Redăm în continuare lista de terenuri clădite „asimilate
proprietăților clădite”, precum și valoarea lor de inventar: grajdul
„reproducătorului” (156 m², 936 lei), curtea primăriei (551 m², 3.306 lei),
locuința moaşei (142 m², 852 lei), curtea locuinței moaşei (485 m², 2.910 lei),
moara comunală (98 m², 588 lei), grajdul morii (50 m², 300 lei), cotețul morii
(8 m², 48 lei), curtea morii (1.200 m², 7.200 lei), măcelăria comunală (2.933
m², 17.598 lei), abatorul comunal (20 m², 120 lei), curtea abatorului (340 m²,
2.040 lei), depoul pompierilor (45 m², 270 lei), locuința podarului (16 m², 96
lei)465. Potrivit unui alt inventar, întocmit în același an, „Grajdul
reproducătorilor” (cumpărat de primărie în anul 1904) era construit din
cărămidă şi acoperit cu țiglă, avea 3 încăperi şi o valoare de inventar în sumă
de 390.000 lei. Era într-o stare de conservare „mediocră” şi nu dispunea de
utilități (apă curentă, instalație de canalizare), cu excepția iluminatului
electric466.
În decursul anilor, aparatul administrativ al primăriei și-a constituit o
bibliotecă specializată. Primele mențiuni în acest sens datează din anul 1927,
o listă de inventar a bunurilor deținute de primărie, cuprinzând și cărți și
464 Filip 1948, p. 77-78.

465 Arhiva Comunei Turnu Roșu. Dosar 105, 1949.
176
publicații seriale de specialitate: Regulamentele comunale, România
administrativă (revistă), ziarul Îndreptarea, Manualul de procedură tutelară,
Monitorul județului, revista Poliția, ziarul Biruința, revista Administrația
Română, Revista Administrativă, Monitorul Oficial467.
În biblioteca primăriei erau înregistrate în anul 1949 cărți de profil
juridic şi agricol, dintre care amintim: Codul stării civile, Dicționarul
comunelor, Legea exploatării păşunilor, Repertoriul legilor, Călăuza
agricultorului, Legea administrației, Disciplina funcționarilor publici și Legea
naționalității468.
Arendarea pășunii comunale

Cele mai timpurii informații legate de perceperea unor taxe de către
autoritățile locale ne-au parvenit din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Astfel, Andrei Simon din Porceşti arenda măcelăria din Racovița (1867),
plătind 43 de florini şi 33 de cruceri anual, suma revenind bisericii din
localitate; este prima atestare a existenței unei măcelării comunale, care avea
dreptul de a păşuni în hotarul satului 60 de oi. Conform contractului, arendașul
se obliga să furnizeze permanent carne proaspătă locuitorilor469.
La mijlocul anului 1921, Corpul Reprezentativ stabilea taxele percepute
pentru folosirea abatorului „[...] să statoreste unanim pentru vită mare 3 l(ei),
porc 2 l(ei), oie 1 l(eu), miel 50 bani”470.
Conform documentelor păstrate în arhiva Primăriei, bugetul local
pentru anul fiscal 1922/1923 era prevăzut „[...] cu următorele adausuri la a)
Percepțiuni ordinare arânda Pășunatului din Balte dănduse în arănda cu 3.000
lei cea ce in anul premergător nu a fost să statorește cu 3.000 lei, punct h) taxe
pentru lemnărit se statoreste cu 2.000 lei arănda de incasare a taxei de lemnărit
plus 16.000 lei venit ce resultă din vănzarea alor 10 jug. pășune economizate
cu pachetul de exploatare [...] ce să dă în fiecare an din partea ocolului silvic
com din Valea Oltului conform planului de exploatare și aranjament. Taxele

469 Lupea 1980, p. 231.
177
pentru pășunat statorite la litera i) să statoresc in modul următor: Fiecare
proprietar de vite pănă la 3 vite are a solvi de fiecare bucată 15 lei ce trece peste
acest [...] are a solvi pentru a 4 vită 20 lei a 5-a 25 lei și ce trece peste acest
număr de fiecare vită 35 lei asemenea au a solvi oieri sau alți propritari cari [...]
și vițeii sau vițelele cari să socotesc la 1-2 ani au să solvească 5 lei de bucată [...]
în modul următor 15 oi egal 3 vite peste această sumă de oi 5 oi egal 1 vită mare
10 oi egal 2 vite mari 15 oi egal 3 vite mari si pentru eară alte 5 oi ce trece peste
numărul de 5 oi și de iară 5 oi = 25 lei de 5 oi si asa mai departe”. De asemenea,
se stabilea ca „[...] țiganii in număr de 11 au a solvi de fiecare bordei 50 lei fiind
că in trecut a solvit numai 15 lei”471.
În 1923, primăvara, Primăria încheia un contract de arendare a taurilor
comunali cu Achim Costeiu, acesta având să primească suma de 14.000 lei
pentru întreținerea lor472. În şedința Corpului Reprezentativ erau stabilite
taxele care urmau să fie încasate la bugetul comunal astfel: pentru păşunatul
vitelor mari şi mici - 30 de lei; pentru păşunatul oilor (la 6 oi suma de 30 de
lei); pentru păşunatul bivolilor - 20 de lei473. În vara aceluiași an fuseseră
reparate pe spesele primăriei „colibele de sub vârtoape”474, fiind achiziționat și
un vier „[…] care este foarte necesar”475. Tot acum era alocată suma necesară
construirii unei şuri pentru taurii comunali, întrucât „[…] taurii dați spre
întreținere nu sunt întreținuți cum se cade ceace este în defavorul comunei”476.
Consiliul Comunal stabilea în anul 1924 taxele de păşunat anual astfel:
„[…] după fiecare bou sau vacă peste 2 ani 100 lei, după fiecare junc sau junincă
sub 2 ani 50 lei, după fiecare bivol sau bivoliță peste 2 ani 100 lei, după fiecare
bivol sau bivoliță sub 2 ani 50 lei, după fiecare cal sau iapă peste 2 ani 100 lei,
după fiecare cal sau iapă sub 2 ani 50 lei, după fiecare catâr şi măgar 50 lei,
după berbece, oaie, capră, țap 20 lei”. Comparativ cu taxele percepute în anul
anterior, constatăm creșterea majoră a acestora. Nu se percepeau taxe de

178
păşunat pentru vier sau scroafă de peste 1 an, pentru viței, mălaci, mânzi, miei,
iezi şi purcei477.
Taxele de gonit erau percepute anual astfel: „[…] de vacă gonitoare
peste 2 ani 40 lei, de bivoliță gonitoare peste 2 ani 40 lei, de scroafă peste 8 luni
20 lei”. Taxele de abator şi inspectarea cărnii erau: „[…] după o vită mare peste
2 ani 10 lei, după o vită mare sub 2 ani 2,50 lei”478.
Se percepea o taxă de 25 de lei „[…] pentru tăierea vitelor destinate
consumațiunei publice şi anume: după tauri, boi, vaci, bivolițe, junci, mânzați
şi turmaci peste 6 luni”. Suma de 8 lei trebuia plătită pentru sacrificarea vițeilor
şi a malacilor sub 6 luni. Se percepea o taxă în cuantum de 5 lei pentru tăierea
berbecilor, oilor, țapilor, caprelor, mieilor şi iezilor. Suma de 15 lei trebuia
achitată pentru sacrificarea porcilor „fie mic ori mare”479. Primăria aloca suma
de 14.835 de lei pentru „cumpărarea de vite de reproducție” (tauri)480.
În toamna aceluiași an (1924), era aprobată procedura de licitație a
pășunii din Găvănie. Prețul de strigare era fixat la suma de 3.000 lei, perioada
arenzii fiind de un an. Plata taxelor și a impozitelor trebuia suportată de noul
arendator481. După înfăptuirea Reformei agrare, terenul comunal s-a extins
prin încorporarea terenului de pășune Găvanele, aflat până atunci în
proprietatea Tălmaciului482.
În prima jumătate a anului 1926, erau fixate taxele de pășunat astfel:
„[…] după fiecare bou sau vacă peste 2 ani 120 lei; după fiecare junc sau junincă
sub 2 ani 60 lei; după fiecare bivol sau bivoliță peste 2 ani 120 lei; după fiecare
bivol sau bivoliță sub 2 ani 60 lei; după fiecare cal sau iapă peste 2 ani 120 lei;
după fiecare cal sau iapă sub 2 ani 60 lei; după fiecare catâr și măgar 60 lei;
după fiecare berbece, oaie, țap 30 lei; după fiecare vier, scroafă, țap 20 lei”.
Constatăm creșterea sensibilă a taxelor - prin comparație cu cele anterioare -
care trebuiau plătite anual. Ca și înainte, erau scutiți de la taxele de pășunat
vițeii, mălacii, mânzii, miei, iezii și purceii. „Taxele de gonit” urmau să fie:

179
„[…] de vacă gonitoare peste 2 ani 100 lei; de bivoliță gonitoare peste 2 ani 100
lei”. Erau stabilite și taxele de abator, respectiv cele pentru inspectarea cărnii:
„[…] după o vită mare peste 2 ani 25 lei; după o vită mare sub 2 ani 5 lei; după
berbeci, oi, capre, țapi, porci 2 lei; după miei, iezi, purcei 2 lei”. Taxele erau
percepute numai pentru animalele sacrificate pentru consumul public. Alte
taxe trebuiau achitate pentru: „[…] tăierea vitelor destinate consumațiunei
publice și anume: după tauri, boi, vaci, bivoli, bivolițe, junci, mânzați și
turmaci 25 lei; după viței și malaci sub 6 luni 10 lei; după berbeci, oi, țapi,
capre, miei și iezi 6 lei; după porci fie mic ori mare 15 lei”483.
În anul 1928 se stabileau condițiile de arendare a măcelăriei comunale.
Viitorul arendaș era obligat să plătească o chirie anuală de 1.500 lei, având
dreptul de „a paște 30 oi” pe un teritoriu desemnat de autoritățile locale 484.
Peste alte câteva luni, Consiliul Comunal arenda măcelăria localnicului Ioan
Mujat în schimbul achitării sumei de 3.000 de lei anual, cu dreptul de a paște
30 de oi pe hotarul din Valea Nișului și Valea Sădilii. Menționăm că, timp de
câțiva ani, în lipsa ofertelor de arendare, măcelăria comunală a fost închisă485.
Cu toate acestea, contractul de arendă nu a fost semnat, iar un an mai târziu
(1929), Consiliul Comunal stabilea noile condițiile de arendare a măcelăriei:
contractul urma să fie încheiat pe o perioadă de 3 ani, în schimbul achitării
unei sume anuale de 1.000 lei; cel care lua în arendă era obligat să respecte
regulile sanitare în vigoare (în caz contrar, fiind „[…] singur răspunzător
pentru aceasta”) și să pună măcelăria la dispoziția localnicilor, pentru vânzarea
cărnii de vită, în situația în care animalul s-ar fi accidentat. Sacrificarea
animalelor se putea face numai în abatorul comunal. Anunțul privind licitația
a fost publicat și în presa locală (Monitorul Oficial al Județului Sibiu, Foaia
poporului)486.
La sfârșitul anului aceluiași an (1936), primăria comunală aproba
arendarea dreptului de pășunat pe terenurile din Găvănie (145 iugăre),
Arghișel (325 iugăre) și Prundul Rădili (75 iugăre), pentru perioada 1

180
noiembrie 1936 - 1 aprilie 1937; prețul de strigare era fixat la suma de 5.000
lei487.
În 1949, Primăria încasa următoarele sume pentru arendarea
terenurilor: terenul Găvănie - Arghişel - 21.000 de lei, terenul Prundul Rădili
- 2.505 lei, terenul Răstoaca Morii – 3.740 lei488.
Arendarea fondului forestier

O sursă importantă de venit pentru bugetul comunal o oferea pădurea,
autoritățile locale recurgând, deseori, la arendarea acesteia sau la vânzarea
unor suprafețe mai mici ca întindere. De asemenea, pădurea oferea materia
primă pentru construirea caselor localnicilor. O parte dintre documentele
aflate în Arhiva Primăriei Turnu Roșu - și care stau la baza redactării
prezentului subcapitol - ne oferă o imagine destul de completă asupra
tranzacțiilor coordonate de primăria locală între sfârșitul secolului al XIX-lea
și prima jumătate a celui următor.
De asemenea, o preocupare constantă a autorităților locale a vizat o cât
mai eficientă pază a hotarelor, incluzând aici și securitatea fondului forestier.
Mărturii privind luarea unor măsuri în acest sens apar încă de la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Astfel, în ședința Corpului Reprezentativ de la începutul
anului 1895, erau desemnate patru persoane care aveau să se ocupe de paza
hotarului și a pădurii comunale489.
În anul 1896, Primăria avea ca angajați 2 paznici ai pădurii și un vornic.
În consecință, Reprezentanța Comunală respingea cererea Comisiei Silvice de
a angaja alți paznici, motivând că „[...] nici nu dispune de venite din care aru
potea acoperi salarele incă pentru 3 păzitori de pădure”490.
Trei ani mai târziu (1899) erau desemnați pentru paza hotarelor
comunei cinci locuitori „[...] dintre feciorii cei mai harnici”: Andrei Nicolae
(vornic), Ioan Laslea, Ioan Chidu, Simion Grama și Angel Vestemean491. În
toamna aceluiași an, Corpul Reprezentativ respingea ordinul pretorial prin

488 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1949, dosar 105.
181
care comuna urma „[...] a se lepăda servitorii de padure presenți și alege un
păzitoriu de pădure cualificat in persoana lui Iakob Grecu și 2 păzitori ca
servitori lângă acesta, de oarece pădurea pănă astădi prin servitori de pănă
acum nu sar fi păzit bine”. Motivul era legat de salariul ridicat pe care
autoritățile locale ar fi urmat să-l plătească noilor angajați, în contextul în care
„[...] pădurea nu aduce venit anual mai mult ca circa 100 fl”; de asemenea, erau
aduse o serie de precizări legate de procedurile privind alegerea paznicilor,
„[...] păzitori de pădure de obiceiu se aleg in tot anul dintre acei feciori cari nu
au fost inrolați la armată și nu au făcut serviciul militar și după uzul din
comună din vechime sunt și deoblegați a servi un an de zile cu salariu mai mic
care se compută preste tot cu 80 fl.492.
În ianuarie 1899, notarul comunal Nicolae Fleschin propunea spre
dezbatere Corpului Reprezentativ vânzarea pădurii comunale din Valea
Rindiboului. Au votat pentru punerea în aplicare a propunerii următorii
consilieri: „Mujat Vasile, Andrei Ioan, Oprea Nicolae, Potroca (?) Toma, Pârvu
Ioan, Simon Vasile, Costeiu Ioan”. S-au împotrivit inițiativei: Pârvu Toader,
Costeiu Stoia, Posa Ioan, Bradiu Ispas, Caldarea Irimie, Buta Ilie, Purece
Istrate, Stoișor Iosif și Oancea Ilie493. Se pare că aplicarea hotărârii a fost
amânată, ea figurând din nou pe agenda Corpului Reprezentanților în luna
martie a anului 1900, de data aceasta, prin decizia luată în unanimitate,
aprobând-se vânzarea pădurii: „[...] pădurea de fag din valea Rindiboiului se se
vendă prin licitațiune publică, pentru care se se ceară concesiunea dela forul
competent și tot deodată să se ceară că în locul pădurei tăiate, avend comuna
forte puțin loc de pășiune se remână loc de pășiune și se nu se mai planteze iară
pădure”494.
La începutul anului 1900, Corpul Reprezentanților vota împotriva
deciziei „[...] illustritații sale domnului vicecomite [...] prin care comuna
Porcești in ce privesce manipularea pădurilor sau pus sub curatelă și de curator
denumit domnul pretor Putkovski Guido”495.

182
În 1904 a fost defrișată pădurea aflată în partea de est a satului, „[...] pe
Valea Icucii, Pârâul Gardului și al Joagărului, iar terenul, în suprafață de 100
iugăre, a fost împărțit cu drept de întabulare locuitorilor, dându-i-se fiecărei
familie câte 1600 metri pătrați”. Pe aceste loturi au fost plantați pomi fructiferi496.
Cererea lui Achim Buta de modificare a ratelor de plată prevăzute în
contractul de licitație care a vizat arendarea pădurii din Părăul Socului era
respinsă la sfârșitul anului 1920 de Corpul Reprezentanților. Potrivit acestuia era
obligat să pună la dispoziția cancelariei comunale, anual, câte 4 care de lemne497.
La începutul anului 1921, Corpul Reprezentanților aproba vânzarea
pădurii „[…] rămasă netăiată în Părâul Socului” antreprenorului Achim Buta,
acesta urmând să plătească suma de 1.600 de lei498. Cu toate acestea, în vara
aceluiași an, Reprezentanța Comunală consimțea ca „[...] Achim Buta să transcrie
contractul de exploatare de pădure pe numele dlui Tatomir Bratu având acesta a
să supune tuturor condițiunilor din contract și a solvi tote spesele”499. Se pare că
terenul forestier nu a fost înstrăinat, la sfârşitul anului 1924, Primăria prelungind
contractul de arendă a pădurii din părăul Socului firmei aparținând lui Tatomir
Bratu din Drăgăşani, care trebuia să achite comunei suma de 40.000 de lei500; la
începutul anului 1926, contractul de arendă era din nou prelungit cu încă 6 luni501.
În 1921, Primăria comunală lua act de faptul că brigadierul silvic și
pădurarul nu își îndeplineau sarcinile privind paza pădurii comunale, aceștia
exprimându-și nemulțumirea legată de plata oferită de autorități (salariul anual de
5.000 de lei)502.
În ședința din luna mai a anului următor (1922) se aproba achitarea taxelor
pentru fondul de pază a pădurilor și repararea caselor comunale, „[...] din capitalul
depus la bancă in sumă de 20.000 de lei”503.
În vara anului 1923, Comitetul Administrativ al Județului Sibiu aproba
cererea comunei privitoare la vânzarea lemnelor din pădurea Izvorul Răchiței
496 Filip 1948, p. 144-145.

183
domnului Ioan Grames din Sibiu, prețul fixat ridicându-se la suma de 31.374
lei504.
Potrivit unei hotărâri emise de Consiliul Comunal în anul 1924, fiecare
cap de familie trebuia să plătească taxa de lemnărit în cuantum de 40 lei,
văduvele şi vârstnicii fiind datori cu suma de 20 lei. Toți locuitorii erau obligați
să achite diferite taxe, legate de vânzarea lemnelor din pădurile comunale:
„[…] din vânzarea lemnelor de construcție [...] fag, arin - 2 lei, stejar, brad - 4
lei, din vânzarea cărbunilor la car 100 lei, din vânzarea cercurilor la car 100
lei, din vânzarea nuelelor de alun la car 50 lei, din vânzarea spitelor, bucata 50
lei, din vânzarea de scoarță 1 leu”505.
Taxele stabilite de autoritățile locale au crescut sensibil doi ani mai
târziu (1926), astfel: „[…] fiecare cap de familie 200 lei, văduve și bătrâni 100
lei; din vânzarea lemnelor de fag, arin 2 lei, stejar, brad 4 lei; din vânzarea
cărbunilor la car 100 lei; din vânzarea cercurilor la car 100 lei; din vânzarea
nuelelor de alun la car 50 lei; din vânzarea spitelor bucata 50 lei; din vânzarea
de scoarță 1 leu”506.
La sfârșitul anului 1925 era aprobată cererea firmei Wolfinger, care
dorea exploatarea pădurii aparținând comunei, dar aflată pe hotarul localității
Câineni: „[…] comuna având o mică parte din pădurea comunală și pe
teritoriul comunei Câineni care părticică se cere de firma Wolfinger se fie
vândute lemnele de pe acest teritor numitei firme acum când exploatează
tocmai în legătură cu pădurea aceasta”507.
Aprobarea de exploatare era prelungită doi ani mai târziu (1927),
autoritățile locale motivând-o în baza situației financiare precare în care se afla
comuna, „[…] care are mare nevoie de bani pentru acoperirea cheltuielilor
sale, cari zilnic se sporesc”, cât și a dificultății de exploatare în regim propriu,
„[…] care teritor este așa rău situat, întrucât o exploatare a lui este total exclus
cu orice mijloace, pe hotarul comunei Porcești, ci transportul de aici se poate
face numai pe teritoriul comunei Câineni în valea Curpenului, și de o firmă de

184
exploatare, care lucrează deja în pădurile din Câineni - căci pentru acest mic
teritoriu și valoarea lemnelor aici aflate o instalație aparte nu rentează, care va
să zică acest teritor nu se poate valoriza niciodată”. Ca urmare a acestei
tranzacții, în bugetul comunal se vărsa suma de 30.000 de lei508.
Taxele totale pe lemnărit în anul 1927 s-au cifrat la suma de 65.240 de
lei509. Un an mai târziu (1928), Consiliul Comunal, reprezentat de primarul
Ioan Gâlea, încheia un contract de vânzare a porțiunii de pădure din Valea
Răchiții, în suprafață de 144,45 hectare, cu Societatea Creditul Extern din
București. În urma unei estimări realizate de experți ai Comisiei Silvice, „[…]
s-a stabilit cu aproximație la 59.252 st. lemne de foc”. Porțiunea de pădure
tranzacționată se mărginea la nord cu pădurea și pășunea Pău, la sud cu
pădurea Izvorul Paltenului, la est „cu pădurea de protecție C1 economică C”,
iar la vest cu pădurea Izvorul Răchiții. Cu toate acestea, potrivit contractului,
deși zona fusese expertizată de specialiști ai Comisiei Silvice, „[…] vânzătorul
nu garantează nici întinderea suprafeței de pădure vândute, nici cantitatea,
precum nici calitatea materialului lemnos vândut”. Prima rată pe care
cumpărătorul trebuia să o plătească se cifra la suma de 340.000 lei; garanția
depusă era de 100.000 de lei, alături de obligația curățării terenului exploatat
de resturile lemnoase (ocolului silvic îi revenea datoria să replanteze zona).
Utilizarea drumurilor comunale de către noul proprietar era condiționată însă
de buna întreținere a acestora, „[…] în bună stare și fără a împedeca libera
circulație a locuitorilor comunei pe ele”. Construirea unor noi căi de acces era
permisă numai cu acordul ocolului silvic și a autorităților locale,
cumpărătorului fiindu-i interzis „[…] să execute pe porțiunea de pădure
cumpărată spre exploatare, pășunatul, pescuitul și orice fel de usufruct fără
autorizația proprietarului510. Contractul de exploatare a pădurii expira în 31
mai 1932.
În 5 aprilie 1936, se organiza în localitate a doua ediție a Zilei Pomului.
La festivități au luat parte autoritățile locale, corpul profesoral „[…] și alți
intelectuali din comună dela diferite instituții (C.F.R.) etc.”. Au participat 232

185
de copii și 156 de adulți. Cu această ocazie au susținut conferințe tematice Ioan
Buta „mic”, Ioan Costei și Toma Grecu „mic”. Serbarea s-a desfășurat „pe
terenul de experiențe școlare”. Au avut loc ample lucrări silvice, „[…]
plantațiuni silvice s-au făcut pe locul numit Valea Caselor. S-au plantat 70.000
puieți sălbatici. Suprafața plantată a fost de 65 iugăre cu pueți salcâm și molid”.
Cheltuielile materiale au fost suportate de autoritățile locale511.
Doi ani mai târziu (1938) era emisă de Prefectura Sibiu Ordonanța nr.
3114, care instituia ziua „Sădirei Pomului”, precedată de „Săptămâna îngrijirii
pomului”; autoritățile locale aveau libertatea să fixeze celebrarea, în intervalul
1 martie - 1 mai. Notarii comunali erau obligați să ofere directorilor Regiunilor
Agricole informații cu privire la personalitățile care au onorat prin prezență,
numărul de elevi, elevii străjeri și persoane adulte care au participat, respectiv
suprafața plantată cu puieți512.
În octombrie 1939, Primăria aproba vânzarea a 200 de arbori de tei din
Valea lui Frate „[…] asupra lui Gherasim Furdui din Tălmaciu cu suma de Lei
13.500 care a fost constatată ca fiind cea mai avantajoasă ofertă” și se obliga să
obțină de la Ocolul Silvic din Avrig autorizațiile necesare513.
În primăvara anului 2017, Primăria, în colaborare cu Asociația Creștem
România Împreună, au inițiat și finalizat o amplă campanie de reîmpădurire,
la care au participat voluntari și locuitori ai satului.514
Arendarea carierei de piatră și a varniței

Arendarea carierei de piatră - aflată pe raza comunei - a adus și ea
importante venituri la bugetul local. De asemenea, uneori, arendatorii se
obligau să angajeze localnici (prevedere stipulată în contractul de arendare),
cariera de piatră fiind, astfel, un mediu proprice pentru scăderea numărului de
șomeri din localitate. Ne vom opri în rândurile care urmează asupra câtorva
dintre contractele încheiate de conducerea primăriei (atât cu localnici, cât și
cu persoane străine de sat), unele dintre acestea fiind marcate însă, de

512 *** 1938, nr. 6, p. 58.
186
izbucnirea unor conflicte între contractanți (neplata la timp a arenzii,
distrugerea mediului înconjurător, nerespectarea în totalitate a prevederilor
contractelor de arendă), pentru a căror aplanare s-a făcut - uneori - apel la
instanțele de judecată.
Astfel, în luna ianuarie a anului 1892, la propunerea primarului,
Reprezentanța Comunală anula contractul de arendare a carierei de piatră
din „Delu ciorului”, încheiat cu Ioan Lazăr. Se punctau cauzele care au
condus la această situație: „[…] si anume a surpat pe mai multe locuri scoțând
petra – si prin acesta se derima pamentul fara a lu aplana - mai departe piatra
esploatata nu a dat-o […] primarii comunale - si nici ca a corespuns
conditiunilor de platire […] Baia de piatră din Delu ciorului a venduto
streinilor fara consensul primarii”515.
În martie 1894 era aprobată arendarea carierei de piatră pe o perioadă
de nouă ani, cu respectarea următoarelor condiții: în vistieria comunei urmau
să intre 40 de coroane pentru fiecare metru cub de piatră exploatat;
antreprenorul trebuia să se preocupe de starea drumului de acces către cariera
de piatră, iar pentru exploatarea pietrei era obligat să angajeze exclusiv
localnici; în cazul în care volumul de muncă depășea forța de muncă din sat,
i se permitea angajarea unor lucrători din afara comunei; i se interzicea
arderea varului în incinta carierei. Contractul de arendă era încheiat cu
Johann Haubner, locuitor în Sibiu516.
Din motive necunoscute, acesta a fost anulat doi ani mai târziu. Prin
urmare, în luna aprilie a anului 1896, autoritățile aprobau arendarea
exploatării pietrei de pe teritoriul comunei, contractul fiind atribuit
localnicului Nicolae Contora. Decizia era semnată de primarul localității,
Toma Filip517. La scurt timp însă, se lua decizia - în urma unui mandat
pretorial - organizării unei alte licitații pentru arendarea dreptului de a
exploata piatra din localitate: „[...] corpul representativ luând în considerare
că propunerea făcută de onoratul domn pretore suprem este forte bună,
decide cu unanimitate că contractul încheiat cu Haubner Janos se nu se

187
intregească și se se esarendeze băile de peatră din nou iar cu efectuarea
esarendării pe calea licitațiunei publice se însercinează primăria
comunală”518.
În iulie același an (1896), era adus la cunoștința Corpului
Reprezentativ al comunei faptul că arendatorul băilor de piatră, Nicolae
Contora, nu plătise ratele conform contractului de arendă, pe motiv că „[...]
nu densul a exploatat peatră acolo ci antreprenorii căii ferate Podu Oltului
Turnu rosiu prin Reprezentantul loru Kampel Albert”. Forul de conducere al
primăriei decidea în unanimitate, „[...] că atât arendatorele Nicolae Contora,
ca unul ce nu sa ținut de condițiunile stipulate în contract, cât și dl ingineriu
principal Kampel Albert ca reprezentant al căi ferate Podu Oltului Turnu
rosiu pentru conturbare în posesiune se se împrocesueze” 519, iar în octombrie
1897, era anulat contractul de arendă520.
Aprilie 1898 aducea din nou în discuție arendarea Băii de piatră din
Valea lui Frate, cu toate că Primăria intentase proces fostului arendator,
Nicolae Contora; Reprezentanța Comunală ajungea la concluzia că „[...] dacă
procesul cu Nicolae Contora la pertractarea din 14 martie să va decide în
favorul comunei negreșit să se esarendeze si dacă [...] ar insinua recurs pe
termen de trei ani si dacă ar câștiga Nicolae Contora la a II-a sau a III-a
instanță atunci comuna il va rebonifica după cum va decide judecatoria
competentă”521. La sfârșitul anului, reprezentanții comunei aprobau în
unanimitate vânzarea prin licitație publică a carierei de piatră de pe teritoriul
satului522.
În luna iunie a anului 1922, Primăria înregistra solicitarea
sculptorului Constantin Mihăilescu din Râmnicu-Vâlcea, care cerea „[...] să i
se deie cariera de piatră din Valea lui Frate in exploatare”, indiciu important
cu privire la calitatea pietrei de carieră din localitate; decizia a fost amânată
pentru o ședință viitoare 523, în care s-a hotărât înființarea unei comisii de

188
licitație524. În acest sens, urma să fie consultat un inginer, care să estimeze
valoarea totală a pietrei de carieră525.
Societatea Industriala din Craiova solicita și ea Consiliului Comunal
(1928) dreptul de a exploata piatră din cariera Valea lui Frate, „[...] 1000 mc
peatră calcară [...] oferind 5 lei mc plus 200 lei de hectar pe an pentru
suprafața perimetrului fixat al carierei”. Arătând resursele financiare
insuficiente necesare dezvoltării edilitare a satului, consilierul Iordan Buta a
cerut aprobarea cererii, „[...] sub titlu de încercare, [...] cu suma de 10 lei mc,
având a plăti și diurne delegatului primăriei care va supraveghea ridicarea
pietrii”. Consiliul Comunal se declara de acord cu propunerea consilierului 526,
astfel încât, la scurt timp, societatea craioveană plătea bugetului comunal
suma de 5.000 de lei, pentru exploatarea a 500 mc de piatră527.
Cu toate acestea, în același an (1928), Consiliul Comunal scotea la
licitație arendarea carierei de piatră, în speță o suprafață de 15 iugăre, care
urma să fie arendată pe o perioadă de 8 ani. Prețul minim de arendă a fost
fixat la suma de 20.000 de lei anual, iar ofertanții trebuiau să depună o
garanție în cuantum de 10%. Locuitorii satului, ca și autoritățile locale,
puteau exploata gratuit piatra din carieră, strict pentru nevoile personale sau
pentru proiecte edilitare (în context, Consiliul Comunal preconiza ridicarea
unui monument al eroilor). Cu toate acestea, licitația a fost anulată, din lipsă
de ofertanți; în consecință, a fost organizată o a doua, în urma căreia
Societatea Industriala din Craiova a fost declarată câștigătoare, cu o ofertă în
valoare de 20.000 de lei528. Acumulând însă datorii la bugetul local, Consiliul
Comunal îi scotea (1933) utilajele la licitație; în lipsa ofertanților, Primăria a
devenit proprietara acestora. Piatra, exploatată deja parțial de societate, era
vândută Societății C. F. R. cu „[…] 50 lei m³ piatra albă și cu 25 lei m³ piatra
neagră”529.

189
La începutul anului 1939, Primăria organiza o nouă licitație în vederea
arendării carierei de piatră din Valea lui Frate, câștigată de Societatea Asfaltul
Filaret din București, care a oferit suma de 13.750 de lei anual 530.
Peste alți câțiva ani, în 1943 (octombrie), primarul localității, Rusalim
Mujat, anunța deschiderea licitației pentru arendarea carierei de piatră Valea
lui Frate, în suprafață de 15 jugăre; vechiul contract urma să expire în luna
ianuarie a anului următor. Licitația, programată să se desfășoare în 5
noiembrie 1943, avea ca preț de strigare suma de 60.000 de lei. Anunțul era
publicat în Buletinul Oficial al Județului Sibiu (nr. 20, din 15 octombrie), în
presa locală (Gazeta Sibiului, Sibiu 1943, nr. 43, p. 6: „Nr. 2051/1943.
Publicațiune. Se aduce la cunoștință generală, că în ziua de 5 noemvrie 1943,
orele 11, se va ține la Primăria comunei Porcești, județul Sibiu, tratare prin
bună învoială pentru darea în licitație a carierei de piatră de calcar albă din
Valea lui Frate. În caz de nereușită se va ține tratare direct în ziua de 15
noemvrie 1943, orele 11. Porcești, la 12 octomvrie 1943. Primar: ss. Rusalim
Mujat. Notar: ss. Ioan Motronea”) și centrală. Contractul se încheia pentru o
perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 1944. Potrivit caietului de
sarcini, câștigătorul putea beneficia de o prelungire a contractului de arendă
cu 5 ani, până în 1 ianuarie 1949, dacă îmbunătățea condițiile de exploatare
a varului - „[…] drum […] până la rampa de încărcare pe C. F. R., plan
înclinat pentru coborârea materialului din carieră cu vagonetele, ferestrae cu
roată de apă pentru tăerea pietrei, cum și alte îmbunătățiri”. Arendașul
trebuia să plătească taxa de exploatare la începutul fiecărui an și să obțină
autorizația de exploatare. Cheltuielile legate de tăierea materialului lemnos -
necesar amenajării drumului de acces - erau suportate de Primărie; în schimb,
plata taxei de timbru, cheltuielile legate de predarea carierei, taxa pentru
contract, impozitele, taxele miniere, impozitul imobiliar, cădeau în sarcina
arendatorului, căruia i se fixa și o limită maximă de exploatare (300 de
vagonete anual). În cazul în care ar fi depășit această cotă, era obligat să
plătească în plus câte 500 de lei pentru fiecare vagonet (1 vagonet avea o
capacitate de 10.000 kg).

190
La licitație s-au prezentat patru ofertanți, astfel: „Dl. Inginer Ion
Stamatescu din Sadova, jud. Dolj, oferă ca arendă anuală suma de lei 30.000
[…] Societatea <Asfaltul Filaret> din București, reprezentată prin Dl Mitu
Andreescu, oferă ca arendă anuală suma de Lei 52.000. Dl. Nicolae Temeloiu
din București […] oferă ca arendă anuală suma de Lei 70.000. […]
Intreprinderile Clemente Santalena din București, reprezentate prin Dl.
Clemente Santalena personal, oferă ca arendă anuală suma de Lei 65.000”. Într-
o primă etapă, câștigător al licitației a fost desemnat N. Temeloiu, însă, „[…]
supunându-se rezultatul licitației primarului comunal, primarul comunal
decide că licitația ne atingând rezultatul dorit, dacă concurenții admit, să se
continue cu licitație verbală tratarea prin bună învoială”. Oferta lui Ioan
Stamatescu a fost respinsă, acesta neparticipând la licitație, trimițând oferta
prin poștă. În urma „licitației verbale”, câștigător a fost desemnat Clement
Santalena, care „[…] a oferit suma cea mai mare, adecă 352.000 lei”. La scurt
timp, primarul aproba „[…] transcrierea acestui contract pe numele S.A.R.
Clădiri și Cariere cu sediul în București, str. Alex. L. Lahovari nr. 1”531.
În anul 1949, comuna încasa drept arendă pentru cariera de piatră din
Valea lui Frate suma de 11.000 lei532. În context, menționăm faptul că
instaurarea regimului comunist, urmată de adoptarea Legii nr. 119 din 11 iunie
1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări,
miniere și de transporturi, care a consfințit trecerea României de la economia
de tip capitalist la economia de tip centralizat nu a afectat activitatea carierei
de piatră, aceasta nefiind inclusă în lista societăților supuse procesului de
naționalizare.
După 1990, între conducerea comunei și S. C. Concefa S. A. din Sibiu a
fost semnat un contract de închiriere a balastierei, pentru care societatea a
executat o serie de lucrări edilitar-gospodărești, în valoare de 10 milioane de
lei533.
Avem și câteva informații legate de exploatarea varnițelor de pe hotarul
satului; astfel, la sfârșitul anului 1896, autoritățile locale aprobau contractul de

533 Oprișiu 1995, p. 3.
191
licitație prin care varnițele comunei erau arendate localnicului Ilie Buta, care
urma să achite suma de 115 florini anual534.
În ianuarie 1898, Reprezentanța Comunală încheia un nou contract de
arendă pentru varnițele comunei, cu numitul Achim Moscovici; acesta trebuia
să plătească o sumă anuală de 80 de florini535.
În ședința comunală din luna noiembrie, anul 1921, se decidea
organizarea unei licitații pentru arendarea exploatării pietrei de var din Valea
lui Frate536.
În deceniul al cincilea al secolului trecut, în estul satului, sub dealul
Grohotiș, se afla varnița aparținând lui Ioan Chidu; „Piatra de var este scoasă
din dealul ciorului și este adusă în locul numit unde se arde și tot de acolo se și
vinde”537.
Arendarea dreptului de vânat

Arendarea dreptului de vânat a constituit, la sfârșitul secolului al XIX-
lea și în prima jumătate a celui următor, o sursă secundară de venit pentru
bugetul comunal. Punctăm pe scurt câteva dintre contractele de arendă
încheiate de conducerea primăriei.
În anul 1896, cererea Societății vânătorilor „[...] ca arendatori de vânatu
pe teritoriul comunei Porcești” de a li se reduce rata arenzii „[...] anuale dela
75 floreni la suma jumătate” nu era aprobată de Reprezentanța Comunală, „[...]
neputându ale relacsa nimica și aceasta din considerare că suma amintită e
petrecută și in budgetul anului viitor”538. Câteva luni mai târziu, președintele
Reprezentanței aducea la cunoștință faptul că respectiva asociație avea restanțe
importante față de comună, „[...] încă în anul trecut 1895 este în restantă cu 2
fl. 31 cr. din arenda pe anul 1896 cu 75 fl cu totul 77 fl. 31 cr.”. În consecință,
autoritățile locale decideau încetarea contractului de arendă539.

537 Filip 1948, p. 33-34.
192
În noiembrie 1897, Reprezentanța Comunală aproba contractul de
arendare a vânatului pe întreg teritoriul comunei încheiat cu Nicolae
Fleschin540. În luna aprilie din anul următor (1898), în contextul în care „[...]
nimenea nu sau presentat la licitațiune, deși aceasta în mai multe rânduri a fost
ficsată afară de Nicolae Fleschin”, Reprezentanța Comunală aproba
prelungirea contractului de arendă sus-menționat pe o perioadă de 6 ani,
pentru o rată anuală de 22 florini și 60 cruceri541.
În 24 septembrie 1922, Primăria parafa un contract de arendă a
terenului comunal de vânat, cu localnicul Ioan Mujat. Arenda era fixată la
suma de 600 de lei anual542. Cu toate acestea, prin Ordinul nr. 200 din februarie
1923, Primpretorul contesta procedura de atribuire a arenzii, „[…] nefiind
făcută procedura arendării reglementată legal după legea vânatului”; Corpul
Reprezentanților trebuia să fixeze condițiile arendării terenului de vânătoare.
Potrivit caietului de sarcini elaborat pentru licitație (a cărei organizare era
publicată în Gazeta Oficială a Județului Sibiu543), suprafața terenului de vânat
se întindea pe 6.000 de iugăre. Prețul de strigare era fixat la suma de 600 de lei,
ofertanții fiind obligați să depună drept garanție o sumă reprezentând 10 % din
prețul de strigare. Câștigătorul trebuia „[…] să se supună la toate punctele legei
pentru protecția vânatului” și să suporte taxele şi impozitele aferente544. În
şedința din luna mai al aceluiași an (1922), Corpul Reprezentanților aproba în
unanimitate încheierea contractului de arendă, pentru suma anuală de 800
lei545.
În anul 1927, arenda se cifra tot la suma de 800 lei546; oferta lui Ioan
Mujat din 1928, care dorea prelungirea contractului de arendă a vânatului „[…]
pe 10 ani, oferind suma de 5.000 lei”, a fost respinsă de Consiliul Comunal,
dreptul de vânat urmând să fie acordat în urma unei licitații547.

543 *** 1923, nr. 4, p. 10.
193
La sfârșitul anului 1931, autoritățile locale aprobau organizarea licitației
pentru arendarea vânatului; contractul s-ar fi întins pe o perioadă de trei ani,
începând cu 1 ianuarie 1932, prețul de strigare fiind fixat la suma de 10.500 lei
anual. Ofertanții trebuiau să depună o garanție în cuantum de 10 %548. Ca urmare
a faptului că la licitație nu s-a prezentat niciun ofertant, Primăria a fost nevoită să
repete licitația, prețul de strigare scăzând la suma de 8.000 de lei549.
Șase ani mai târziu (1937), Primăria anunța organizarea licitației pentru
arendarea dreptului de vânat, care urma să se întindă pe o perioadă de 5 ani (1
ianuarie 1938 - 1 ianuarie 1943), cu următoarele condiții impuse arendașului: să
suporte taxele și impozitele decurse din contractul de arendă; să prindă câinii
vagabonzi; să limiteze cât se poate pagubele aduse recoltelor de mistreți și urși; de
asemenea, era interzisă subarendarea. Locuitorii din comună care dețineau
permise de port-armă trebuiau să achite jumătate din „taxa de regiune”550.
Anunțul privind organizarea licitației era semnat de Nicolae Dragomir, primarul
localității și de notarul Ilie I. Buta, fiind publicat în Monitorul Oficial al Județului
Sibiu551. La licitație, se pare, nu a fost depusă nicio ofertă, astfel încât, la sfârșitul
anului 1938, era lansată o alta, la care au participat „Soc. de vânătoare Șoimii
Sibiului, Diana București, Dni Ioan Popescu și jan Lecroix București cum și alte
Soc. și persoane amatoare”552.
Prefectura județului Sibiu reglementa, la începutul anului 1938, condițiile
care trebuiau îndeplinite pentru arendarea legală a dreptului de vânat.
Autoritățile locale trebuiau să precizeze suprafața totală de arendare, natura
terenului (arabil, islaz, pădure, gol de munte, lac, baltă), hotarele învecinate,
termenul de arendare, speciile de vânat553.
În anul 1949, comuna încasa din arenda vânatului suma de 13.500 lei554.
După instaurarea regimului comunist, autoritățile locale au fost private de aceste
venituri, ele fiind colectate la bugetul de stat.

551 *** 1938, nr. 20, p. 349.
553 *** 1938, nr. 5, p. 41.
194
Arendarea dreptului de pescuit
În 14 februarie 1881, Ministerul de Justiție Maghiar cerea tribunalelor
și judecătoriilor să elimine din cărțile funduare căile ferate, fluviile și
pâraiele, acestea urmând să fie trecute la rubrica Bunuri publice. Șapte ani
mai târziu (1887) a fost adoptată legea pescuitului, care preciza că „[...] cei
care susțineau că aveau vreun drept de proprietate asupra pescuitului în
vreun râu, trebuiau să și-l reclame în termen de un an de la publicarea legii
în vigoare”. Codul civil austriac prevedea că toate râurile aparțin domeniului
public, neputând fi întabulate în cărțile funduare ca proprietate a comunelor.
În localitățile unde râurile au fost întabulate, acestea trebuiau scoase din
proprietatea comunelor și trecute la rubrica bunuri publice 555.
Ca și arenda dreptului de vânat, încasată de autoritățile locale, și cea
pentru pescuit a constituit o sursă - secundară - de venit pentru bugetul local.
La sfârșitul anului 1900, la inițiativa Vicecomitelui, se înființa Societatea de
pescărit de la Avrig. Consiliul Comunal din Porcești era invitat să-și aleagă
reprezentanți în noua structură economică - la întâlnire au participat Ioan
Costeiu, primar al comunei și Vasile Mujat, viceprimar 556.
La începutul anului 1923, Consiliul Comunal valida contractul
încheiat în 31 decembrie 1922 cu Iulian Andrei, referitor la arenda pentru
pescuit557.
Doi ani mai târziu (1925), se stabileau condițiile de participare la
licitația pentru dreptul de pescuit pe apele comunale. Prețul de strigare fusese
stabilit la suma de 2.000 de lei, participanții depunând o garanție de 10 %.
Puteau participa numai locuitori ai comunei. Celor din afara comunei le era
permis pescuitul numai după achitarea unei taxe, fixate în prealabil de
arendator - „[…] străinii de comună pot pescui cu unghiță băț pe lângă plata
ce o va stabili arândașul. Locuitorii comunelor Boița și Tălmaciu pot pescui
cu plosca în luntre pe râul Olt pe lângă taxa stabilită de arândaș”. Licitația s-
a desfășurat în ianuarie 1925558 și l-a avut drept câștigător pe „[...] Ioan Laslea
555 *** 1938, nr. 3, p. 17.

195
din Porcești, cu arendă anuală de 5.260 lei și plata impozitelor de orice fel
[...] fiind arenda oferită mai mare ca cea din anii trecuți cu 1.460 lei anual” 559.
Taxele plătite de arendator bugetului local, în anul 1927, se cifrau la
suma de 3.800 lei560.
La sfârșitul anului 1929 expira contractul de arendare a pescuitului,
încheiat până atunci cu Societatea gospodărească Sibiu; în consecință, Consiliul
Comunal aproba organizarea unei alte licitații, noul contract urmând să fie
valabil timp de trei ani, cu începere din data de 1 ianuarie 1930. Prețul de
strigare a fost fixat la suma de 4.000 de lei561.
În același an (1930), prin Înaltul Decret Regal nr. 2224, se stipula că
Ministerul Agriculturii și Domeniilor aviza contractele de arendare a
pescuitului, încheiate pe o perioadă mai mică de 10 ani562.
Cererea de reducere a arenzii pentru pescuit, depusă de I. Laslea în
1931, era aprobată de autoritățile locale, în contextul în care, „[...] impozitul
mobiliar îl privește pe arendaș precum și faptul că trecerea la stat a Oltului a
redus numărul pescarilor din cauza taxei prea mari”563.
Doi ani mai târziu (1933), Consiliul Comunal aproba organizarea unei
licitații pentru „[...] arendarea pescuitului în apele de munte”. Contractul urma
să se întindă pe o perioadă de 6 ani, prețul de strigare fiind de 1.000 de lei
anual564. În cele din urmă, oferta Societății de pescuit cu undița din Sibiu era
acceptată de Consiliul Comunal, contra unei taxe anuale de 500 de lei565.
Pentru eradicarea braconajului, autoritățile locale au apelat la forțele
de ordine (jandarmi). Controalele au depistat vinovații, în 1933 conducerea
comunală procedând la organizarea unei licitații pentru valorificarea
obiectelor confiscate (undițe, plase de pescuit)566.
La începutul anului 1937, Primăria stabilea condițiile de participare la
licitația pentru arendarea dreptului de pescuit; erau vizate „[…] apele de

562 *** 1938, nr. 3, p. 17.
196
munte: Valea lui Frate [...] Valea Rindiboului, Valea Strâmbii, Valea Caselor și
Valea Mărului”, pentru o perioadă de 3 ani (1 aprilie 1937 - 31 martie 1940).
Prețul de strigare era fixat la suma de 600 de lei, ofertanții fiind obligați să
depună o garanție în cuantum de 10 % și să suporte cheltuielile legate de taxe
și impozite; subarendarea era interzisă. Localnicii care nu posedau permis
pentru pescuit erau obligați să achite arendașului o taxă de 50 de lei567.
La jumătatea anului 1938, Prefectura Sibiu aducea la cunoștința
autorităților locale faptul că „[...] arendarea dreptului de pescuit în apele de
munte se face numai de către Ministerul Agriculturei și Domeniilor, Serviciul
Vânătoarei și Pescuitului în apele de munte”568.
După instaurarea regimului comunist, ca și în cazul dreptului de vânat,
arendarea dreptului de pescuit urma să revină bugetului de stat, veniturile
autorităților locale fiind astfel diminuate.
Arendarea trecătorii și a corabiei

Arendarea trecătorii și a corabiei a constituit, de asemenea, o sursă
secundară de venit pentru bugetul local. Cunoaștem faptul că la sfârşitul
secolului al XIX-lea, Oltul era traversat cu ajutorul unei ambarcațiuni care
„mergea pe drot”, proprietate a comunităților din Sebeşu de Jos şi din Sebeşu
de Sus569. Podul plutitor pe cablu de la Turnu Roșu, transferat în Muzeul
Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului în anul 1969 (în prezent Muzeul
Culturii și Civilizației Populare Tradiționale), se compune din „[…] două bărci
lungi cu fundul plat, legate între ele printr-o ramă de grinzi, podită cu blăni,
care formează platforma de încărcare. Legătura între pod și mal se face cu
ajutorul a două căroaie, o platformă podită și înclinată, care se sprijină de două
roți pline din lemn”. Podul era pus în mișcare de curentul de apă „[…] fiind
însă fixat prin lanț metalic și scripete, de un cablu metalic, întins peste apă,
care se deplasează de-a lungul acestuia, spre malul opus”570. Potrivit unor date
identificate în arhiva primăriei, podul plutitor a fost construit în anul 1936;

568 *** 1938, nr. 16, p. 255.
569 Lupea 1980, p. 237.
570 *** 1974, p. 114-116.
197
traficul intens însă, a determinat deteriorarea acestuia „[…] a slăbit încât
trecerea cu carile se face cu mari riscuri și este absolut necesar a se construe alt
pod”, motiv pentru care, la sfârșitul anului 1939, autoritățile locale făceau
demersuri pentru remedierea situației: „[…] în urma cererei primăriei
Serviciul Tehnic al jud. Sibiu a întocmit planul și devizul pentru construirea
acestui pod și urmează ca primăria să îndeplinească urgent toate formele legale
de a angaja această lucrare prin licitație publică cât se poate de urgent și roagă
pe primarul comunei să aprobe planul și devizul precum și angajarea acestei
lucrări prin licitație publică”571.
Primele mărturii legate de arendarea trecătorii și a corabiei, proprietate
a comunei, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Nicolae Cârpătorea,
„[…] arendatore a trecatorei Oltului asemenea - carbunaritul - lemnaritul” își
exprima intenția de a renunța la arenda „[…] ce a luat cu licitațiunea publică
pro 1891”, explicând că „[…] teritoriul de esploatare concess pentru carbunari
este pre putin”. Reprezentanța Comunală îi aproba solicitarea, dar îl obliga la
plata primei rate aferente arendei572.
În februarie 1892, comuna aproba cererea lui Duca Dudu (?) din Colun,
care dorea să construiască o corabie de stejar „[…] cu pretiu […] de 300 fl. din
care I rata 150 fl. sese plateasca cu facierea Contractul er restul cu primirea
corabiei in 31/III 892”573.
La mijlocul anului 1895 erau fixate tarifele care trebuiau plătite de cei
care tranzitau trecătoarea: „[...] se observa ca decă la car vor fi prinse mai mult
de 2 vite fiecare se plătește 50 cr. [...] taxa suplementară a unui stang. de lemn
20 cr.”574.
Un an mai târziu (1897), Corpul Reprezentativ aproba în unanimitate
protocolul de licitație din 22 noiembrie, referitor la arendarea trecătorii.
Contractul a fost încheiat cu Denesiu Ioan, arenda anuală cifrându-se la
valoarea de 380 fl 50 cr.575.

198
În octombrie 1898, noii arendatori ai trecătorii, Ioan Crăciun, Vasile
Cârpatorea și Vasile Faor, erau somați de autoritățile locale să plătească ratele
prevăzute în contractul de arendă: „[...] corpul reprezentativ decide cu
unanimitate ca se se mai provoce încă o dată arendașii trecătorei Oltului a solvi
arenda trecătorei Oltului ce mai restează cu 229 fl 76 cr.”576.
Din neglijența arendatorului trecătorii, Ioan Contora, „[...] in 11
decemvre sau dus corabia pe Olt în jos și după cum e informat ar fi trecută in
România” (1899). Corpul Reprezentativ îi cerea celui vinovat de acest incident
să plătească comunei contravaloarea corabiei, în valoare de 200 de florini577.
În urma unei licitații publice desfășurate în anul 1921, Nicolae Grama
câștiga contractul de construire a unei corăbii; acesta oferea suma de 13.650 de
lei578. În vara aceluiași an, corabia „[...] dela vadul oltului între Boița și Porcești
să esarendează pe terminul dela 1 aug 1921 pănă la 1 aug 1922 lui Nicolae Buta
din Porcești cu suma de 320 lei”579.
La începutul anului 1926, propunerea primarului privind achiziția unei
corăbii noi era amânată de Consiliul Comunal580.
Cererea lui Ioan Morariu - arendatorul corabiei - de reducere a arenzii
(de la 24.000 de lei la 20.000 de lei), era aprobată de Consiliul Comunal (1937).
Motivul invocat era scăderea traficului de mărfuri și persoane, datorită
debitelor ridicate ale Oltului. De asemenea, se aproba organizarea unei noi
licitații, contractul de arendare urmând să expire la începutul anului 1938581.
Prețul de strigare pentru arendarea corabiei, fixat de Consiliul Comunal
în 1938, era de 15.000 lei. Contractul urma să se încheie pentru perioada 15
februarie - 31 decembrie 1938. Arendașul primea inventarul corabiei,
obligându-se ca, „[...] vasul să fie în regulă și în cea mai perfectă curățenie”.
Potrivit unei hotărâri a autorităților locale, acesta avea dreptul să încaseze
următoarele taxe: „[...] un car sau căruță tras cu 2 vite dus și întors 6 lei [...] un
căruț tras cu 1 cal cu mânător 3 lei [...] una mașină lux 10 lei [...] una personă

199
dus și întors 1 leu [...] una vită mare sau mică 1 leu [...] pentru străini taxa
dublă”. Era interzisă subarendarea. Toate taxele și impozitele trebuiau
suportate de arendaș 582.
În 1939, autoritățile locale anulau contractul de arendă a corabiei
încheiat cu Toma Costeiu, întrucât acesta „[…] fiind plecat în concentrare
iar soția sa neputând a o administra, a lăsat-o părăsită, ori cum corabia nu
putea să rămână în această stare întrucât populația comunei avea trecere
continua peste Olt unde este hotarul comunal” și întocmeau altul (pentru
perioada 15 septembrie 1939 - 31 decembrie 1939) cu Vasile Cârpătorea,
pentru suma de 5.800 de lei. Anterior, vechiul arendaș solicitase, date fiind
circumstanțele, scăderea plății arenzii de la 27.660 lei la 22.600 lei,
conducerea primăriei admițând „[…] în parte cererea petentului Toma
Costeiu”, respectiv „[…] relaxarea arenzii corabiei dela Lei 27.600 cu Lei
2.600 la Lei 25.000”583.
Apoi, la începutul anului următor (1940), Consiliul Comunal valida
rezultatul licitației - la care au avut drept de participare doar localnicii - de
arendare a corabiei, cea mai bună ofertă aparținând lui Ioan Gâlea (26.500
lei). Potrivit contractului încheiat, valabil timp de un an, în sarcina acestuia
se afla și paza Arghișelului și a Găvăniei 584.
Casa de la podul plutitor, ridicată în anul 1926, avea suprafața de 16
m2, înălțimea maximă de 4 m și valoarea de inventar 7.600 lei 585; conform
aceluiași inventar întocmit în anul 1940, comuna deținea (și) o corabie din
stejar (lungime - 3 m, lățime - 2 m, valoare de inventar - 30.000 de lei).
Podul plutitor peste râul Olt nu era înregistrat în inventarul comunei 586.
Arendarea morii comunale

Cele mai timpurii mărturii legate de existența unor mori în zonă
datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, vama de la moara

200
din Sebeșu de Jos era predată în părți egale judelui regal și primarului
Sibiului, iar aceea din Turnu Roșu, pârcălabului din Tălmaciu 587.
Următoarea mențiune o datorăm Conscrierii din 1721-1722, din care
reiese că venitul morii îi revenea pretorului (judex regius)588.
Mărturiile se înmulțesc începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea,
mărimea veniturilor administrației locale fiind determinate într-o bună
măsură de încheierea contractelor de arendare a morii comunale. La 1 ianuarie
1891, Reprezentanța Comunală aproba trecerea acesteia în arenda lui Ilie Buta,
vechiul arendaș, Johann Binder, fiind obligat a-i preda întregul inventar al
morii. La scurt timp, acesta solicita comunei sprijin financiar pentru efectuarea
unor reparații urgente, „[…] canalul fiind pre scurt se vede lipsa a se prolungi
astfel ca apa ce se prelinge sese infunde - si apa sese concetreze pe canalul
principal considerand ca prin acesta venitul morei se sporește”, cerere aprobată
de autoritățile locale589.
Pentru asigurarea unor venituri constante bugetului local,
Reprezentanța Comunală a impus respectarea de către toți locuitorii a unor
reguli protecționiste privind folosirea morii. Astfel, un an mai târziu (1892),
arendatorul adresa o plângere conducerii comunei, arătând că, „[…] mai mulți
dintre locuitorii din comună se duceră cu măcinisiu adecă bucate la alte mori
din alte comunii precum Sebișiul inf. și Tălmaciu din care privință i se poate
cauza pagubă”. Reprezentanța lua act de această plângere, hotărând „[…] că pe
diua de 23 octomvrie să se publice acestu protocol inaintea bisericei că ori cine
va îndrăzni a pleca din comună dreptu cu sacul seau carul la altă moară străină
se se pedepsească prima dată 50 cr. alu doilea cu 1 fior. adecă unu fior. și a treia
oară cu 5 fior. adecă cinci fior.” Aceeași comisie permitea celor care își
achiziționau hrana din Sibiu să poată măcina la moara din Tălmaciu, fiindu-le
însă interzisă folosirea morii din Sebeșu de Jos590.
Reabilitarea instalațiilor morii nu a fost realizată (solicitare adresată
încă din anul 1891), astfel încât, în luna august a anului 1893, Reprezenței
587 Bobeș 2011, p. 81.

588 Pușcariu 1913, p. 255.
201
Comunale îi era adusă din nou la cunoștință situația cu privire la degradarea
accentuată în care se afla moara comunală: „[…] moara sta în stare slabă cu
podina dinauntru pre sus si jos”. În consecință, s-a constituit o comisie care a
examinat starea de conservare a acesteia591 și, ca urmare, la sfârșitul aceluiași
an, cererea arendașului de reducere a ratei arendei (70 de florini) ca urmare a
faptului că „[…] moara a stat mai mult temp din lipsa apei”, era aprobată de
conducerea comunei592.
La expirarea contractului de arendă a morii comunale, încheiat cu Ilie
Buta, constatându-se, din nou, degradarea clădirii și a anexelor, autoritățile
„[...] la espirarea terminului de arendă ia găsit podul morii care ține petrile,
șoprul și un cotețiu în stare slabă”, decideau efectuarea de urgență a unor
lucrări de reparații. La scurt timp, contractul de arendă a fost reînnoit593.
În mai 1922, erau aprobate de autoritățile locale lucrări de reabilitare a
acoperișului morii „[...] cu materialul ce este la Primărie”, construirea
„colibelor de câmp”, urmând a fi realizată „prin lucru public”594.
Corpul Reprezentanților, în şedința din luna februarie a anului 1923,
stabilea condițiile de arendare a morii comunale. Prețul de strigare a fost fixat
la suma de 15.000 lei; arenda, care se întindea pe o perioadă de 3 ani, trebuia
plătită anual, în două tranşe. Ofertanții aveau obligația să depună o garanție în
cuantum de „[…] 10% din prețul de strigare înainte de începerea licitației”.
Cel care câștiga se obliga să păstreze în bună stare întreg inventarul morii și
„[…] să facă pe spesele sale toate reparaturile mai mici ce se recere la edificiul
morii precum şi repararea celora dinăuntrul morii, adică ușile, fereștele,
cuptoare, podul, văruirea chiliilor în fiecare an, măturarea hoarnelor, a
cuptoarelor […]”. Cheltuielile legate de reparațiile capitale trebuiau să fie
suportate de comună. Arendaşul putea fi amendat cu suma de 2.000 lei în cazul
în care ar fi pretins drept vamă „[…] peste 1/20 parte din bucatele de măcinat”.
De asemenea, trebuia să suporte eventualele daune provocate sătenilor, „[…]
dacă prin negrija arendaşului sau a personalului său, bucatele se vor strica şi nu

202
se vor măcina bine, bucatele respectivului păgubaşiu are a le plăti în bani sau
în natură”. Scăderea taxei de arendă putea surveni doar în circumstanțe
excepționale (cutremure, foamete etc.). Subarendarea era interzisă. După
finalizarea licitației, contractul a fost încheiat cu localnicul Ioan Mujat, arenda
anuală fiind stabilită la suma de 52.600 lei595. La scurt timp, Corpul
Reprezentanților aproba cererea noului arendator privitoare la executarea
unor lucrări de modernizare a instalației morii, cheltuielile urmând să fie
suportate de către acesta; în schimb, Primăria se obliga să-i prelungească
contractul de arendă pentru alți doi ani: „[…] arendaşul cere ca comuna se îşi
deiă învoirea ca el arendaşul se instaleze moara comunală pe spesele sale cu o
maşinărie cu sîte a putea face făină mai bună şi fine dar sub aceia condițiune
ca comuna se ii prelungească contractul de prezent încă cu 2 ani gratis”596.
În luna februarie al aceluiași an (1924) Consiliul Comunal aproba
propunerea primarului, hotărând în unanimitate „[…] aducerea unui espert şi
esecutarea de reparațiuni” la moara comunală597. În urma expertizei, s-a stabilit
că suma necesară reabilitării morii se cifra la valoarea de 65.000 lei598. Ulterior,
a fost alocată suma de 80.000 de lei „[…] din fondul de reservă al comunei dela
Banca Albina”599. Pentru o mai bună funcționare, în vara aceluiași an se lua în
discuție construirea unui stăvilar, „[…] întrucât moara întotdeauna are lipsă de
această apă şi ca se nu se pierda ar trebui făcut o stavilă din nou ca apa se vine
pe calea veche la moara comunei”600. Anunțul cu privire la organizarea
licitației pentru arendarea morii comunale era publicat în Gazeta Oficială a
Județului Sibiu601.
Peste alți trei ani (1927), autoritățile locale fixau noile condiții de
arendare a morii comunale. Arenda, prevăzută pentru o perioadă de 3 ani,
urma să fie plătită anual, în două rate egale; ofertanții trebuiau să depună drept
garanție 10 % din prețul de strigare. Câștigătorul se obliga să păstreze în stare

601 *** 1923, nr. 4, p. 10.
203
bună toate instalațiile morii - „[…] are să țină pe spesele sale în stare bună și
în tot timpul arendei toată mașinăria internă la care se socotesc și roatele de
dinafară cu fusurile […] canalul moarei” și să suporte reparațiile care nu
implicau sume mari de bani - cele capitale (acoperiş, pereți) urmau să fie
acoperite din bugetul comunal. Pentru prima dată, în contractul de arendă se
stipula obligația arendatorului de a încheia o poliță de asigurare împotriva
incendiilor - „[…] moara cu toate cele ce se ține de ea este […] a se asigura în
contra focului, pe spesele sale fără despăgubire din partea comunei - iar dacă
din vina arendatorului sau a oamenilor lui ar pătimi de foc, sau alte stricăciuni
arendașul are a desdăuna comuna”. Vama rămânea neschimbată, fiind fixată
„[…] la 1/20 parte din bucatele de măcinat”. Subarendarea era interzisă,
arendașul fiind obligat să plătească toate taxele și impozitele care decurgeau
din contract602. La scurt timp, câștigător al licitației a fost desemnat Simion
Ardelean din Porumbacu de Jos, arenda anuală fiind stabilită la suma de 92.555
lei603.
În anul 1927, Primăria încasa din „chirii sau arânzi după clădiri” suma
de 108.497 de lei, cele mai ridicate venituri provenind din arenda morii
comunale (rata I - 46.178 lei; rata II - 17.500 lei; rata III - 28.678 lei)604.
Doi ani mai târziu (1929), Consiliul Comunal aproba plata unei polițe
de asigurare în valoare de 100.000 de lei, pentru moara comunală. Contractul
asigurator era încheiat cu Casa Ministerului de Interne605.
Conform unui inventar al averii imobiliare a comunei (1936), moara
comunală, formată din două camere, era asigurată la Casa Ministerului de
Interne și avea o valoare de inventar de 70.000 lei (constatăm o scădere
accentuată a valorii de inventar, comparativ cu cea evaluată anterior)606.
În anul 1939 era înregistrată cererea lui Nicolae Vlasie, „morar din
Tălmăcel”, adresată Consiliului Comunal în calitate de arendator al morii
comunale; cererea acestuia de reducere a arendei (pe care o câștigase în urma
licitației organizată la sfârșitul anului 1938), era aprobată de conducerea

204
comunei, hotărându-se „[…] relaxarea arenzii morii comunale dela Lei 62.500
arenda anuală la Lei 55.000 arenda anuală”607.
În anul 1940, Consiliul Comunal dădea curs cererii arendașului de
achiziționare a unei site noi pentru moara comunală, „[…] fiind cea veche atât
de uzată încât nu se mai poate întrebuința și din această cauză locuitorii au
părăsit moara ducându-se în altă parte de măcinau”. Nedispunând de fonduri
suficiente pentru achiziția respectivă (suma ridicându-se la 24.000 lei), a fost
cumpărată sita morarului din Săcel, la jumătate din prețul inițial („găsind la
morarul din comuna Săcel […] care proprietar prin renovarea morii
proprietatea sa i-a rămas o sită foarte bună însă el nu o mai poate întrebuința
deoarece trebuia una mai mare și a oferit ca să vândă această sită comunei
Porcești cu suma de lei 12.000”)608.
În anul următor (1941), în hotarul comunei - la 3 kilometri distanță, pe
Valea Caselor - este semnalată o moară de apă, unde se măcina atât grâu, cât și
porumb. Tot în hotarul comunei se afla și „[...] o moară de foc a proprietarului
Nicolaie Grecu, însă în urma morții susnumitului proprietar, moara a fost
vândută de urmași și clădirea folosită pentru alte scopuri”609.
Potrivit unei mărturii din anul 1948, în localitate exista și o piuă (teasc)
de ulei, care aparținea localnicului Danil Chidu, „[...] actualul maestru de lucru
manual a școlii primare de stat”. Dată fiind importanța etnografică a instalației,
redăm în cele ce urmează descrierea integrală a acesteia: „[...] piua este
compusă din un fus de stajar lung de 5 m, o roată de lemn pe fus pe care cade
apa. Roata este prevăzută cu niște cupe de lemn cari se umple cu apă spre a
avea greutate roata. Tot în acest fus, sunt niște scobitori unde sunt puse penele.
Aceste pene ridică ciocanele cari după ridicare cad în niște găuri făcute în
lemn, unde se află sămânța de dovleac sau floarea soarelui. După ce se pisează,
se cerne, se frământă cu apă caldă, apoi se pune pe prăjitoare care este formată
din cărămizi refractare pe cari se află o placă de aramă de 80-50 cm. După ce
se prăjește semința se introduce într-un teasc, storcându-se astfel uleiul”610.

609 Filip 1948, p. 31-32.
610 Filip 1948, p. 31-32.
205
Potrivit unui inventar realizat la comanda autorităților comuniste în
anul 1949, moara comunală (an de construcție 1845) avea 6 încăperi, fiind
desfășurată pe o suprafață de 98 m2, cu înălțimea maximă de 8 m. Construcția,
aflată într-o stare avansată de degradare, avea o valoare de inventar care se
ridica la suma de 686.000 lei și era pusă în funcțiune de două roți hidraulice
„indigene”, „trierul” morii fiind achiziționat de la firma Rieger. La momentul
respectiv se afla în arenda lui N. Vlasie și aducea anual în visteria comunei
suma de 62.500 lei. În ceea ce privește anexele gospodărești, grajdul (an de
construcție 1883) avea suprafața de 50 m2, înălțimea maximă de 4 m și valoarea
de inventar 5.000 de lei, iar cotețul pentru porci (an de construcție 1895), cu
suprafața de 8 m2 și înălțimea maximă de 4 m, avea o valoare estimată la 3.000
de lei611.
Arendarea dreptului de cârciumărit

Pe raza comunei şi-au desfăşurat activitatea mai multe unități
comerciale (magazine, cooperativă, cazane de rachiu), taxele şi impozitele
plătite de acestea autorităților locale, precum şi contractele de arendare a
crâşmei comunale, aducând venituri substanțiale bugetului comunal.
Vânzarea băuturilor alcoolice în crâșmele din sat a fost o activitate
comercială benefică pentru colectarea sumelor necesare dezvoltării localității,
în condițiile în care arendarea dreptului de cârciumărit era una dintre
prerogativele autorităților locale. Un prim exemplu în acest sens îl reprezintă
Conscrierea din 1721-1722, care menționa că „primarului cetății” îi reveneau
taxele percepute de pe urma vânzării băuturilor alcoolice612.
Informații mai ample legate de acest subiect apar începând cu sfârșitul
secolului al XIX-lea; astfel, în ședința din luna octombrie 1895, Reprezentanța
Comunală fixa condițiile de încasare a taxelor rezultate din consumul
băuturilor alcoolice, astfel: „[...] dreptul de incassare a darei de consum [...]
respectiv 3 ani dela 1896-1898 cu conditie de abzicere cu 3 luni inainte de
espirarea anului - pretiul ce sar ajunge anual pîn la 2.800 se pote oferi si
consuma se aibă drept de licentia 4 la numer - și la cas deca seva deschide linia

612 Pușcariu 1913, p. 255.
206
drumului ferat spre Romania atunci se ni se deie inca 3 drepturi de licentia”.
Potrivit „caietului de sarcini”, cei care urmau să intre în posesia licențelor
trebuiau să fie localnici613.
„Cererea de relaxarea arenzii Cârciumei comunale a arendatorului
Vasile Cărpătorea” din anul 1921 era motivată astfel: „[…] față de celelalte
arenzi din comună, arenda […] este foarte mare și din cauza concurenței ce i
se face de către alți brevetanți locali este în imposibilitate a mai putea plăti”;
prin urmare, solicitarea acestuia de scădere a arenzii, de la 15.000 de lei la
10.000 de lei, era aprobată parțial de conducerea comunei, care hotăra „[…] a
se relaxa arenda anuală dela Lei 15000 la Lei 12000 adecă cu Lei 3000”614.
În 19 septembrie 1922 se încheia contractul de arendare (în valoare de
9.000 de lei) a cârciumii comunale, de către Cooperativa Porceşteana615. Cu
această ocazie, lucrări mai ample de igienizare erau executate - la sfârşitul
anului 1922 - la cererea noului arendator - „[…] să se spoiască localul cârciumei
fiind în interesul comunei”616; anunțul cu privire la organizarea licitației a fost
publicat în Gazeta Oficială a Județului Sibiu617.
Trei ani mai târziu (1925), contractul de arendă pentru cârciuma
comunală nu era reînnoit, datorită intenției autorităților locale de schimbare a
destinației clădirii, preconizându-se ca aceasta să devină noul sediu al școlii:
„[...] având însă în vedere că clădirea unde este din prezent cârciuma va fi
folosită pentru alt scop, adică de școală - se fie dat în licitație publică în arendă
numai dreptul de cârciumărit fără clădire”618. Ca urmare, erau stabilite
condițiile de participare la licitația ce urma să fie organizată pentru acordarea
arenzii dreptului de cârciumărit: preț de strigare - 4.500 lei; durata contractului
- 1 an; garanție obligatorie pentru participanți – 10 % din prețul de strigare;
plata arenzii - în două rate egale. Toate taxele și impozitele trebuiau achitate
de noul arendaș619.

617 *** 1922, nr. 9, p. 8.
207
La sfârșitul anului 1926, Cooperativa Porceșteana câștiga licitația,
semnând contractul de arendă cu autoritățile locale pentru suma anuală de
2.800 lei620. La scurt timp însă, Administrația Financiară a interzis
comercializarea băuturilor alcoolice în incinta cooperativei, comuna riscând
astfel să piardă licența de vânzare a acestora. Soluția de compromis, agreată de
Reprezentanța Comunală, a fost următoarea: „[...] comuna se cedeze clădirea
ei de sub nr. 15 Cooperativei pentru a se putea exercita aici brevetul - iar în
schimb cooperativa se cedeze clădirea ei de sub nr. 336 comunei pentru a o
folosi de școală de copii mici”621.
În toamna anului următor (1927), autoritățile locale scoteau din nou la
licitație arenda cârciumii comunale. Localul acesteia, „de sub nr. casei 15”,
urma să fie contractat pentru o perioadă de trei ani (1 ianuarie 1928 - 31
decembrie 1930), la un preț de strigare fixat la suma de 20.000 lei/an, cu două
rate anuale; cei interesați erau obligați să achite în prealabil o taxă de
participare622. La licitație s-au prezentat două societăți comerciale și trei
localnici, ofertele de arendare fiind următoarele: „Cooperativa Porceșteana
7.043 lei și o casă pentru școală, Soc. Vinicultura din Sibiu suma de 40.400 lei,
Onofrei Purece din Porcești 15.000 lei și o casă de școală, Toma Stoișor Băltean
din Porcești cu suma de 17.050 lei, Ioan V. Morariu din Porcești cu suma de
24.000 lei”. Câștigătoare a licitației a fost declarată Societatea Vinicultura din
Sibiu. Remarcăm faptul că două dintre oferte au inclus pe lângă sumele de bani
şi imobile cu o destinație precisă, în contextul în care comuna se confrunta cu
o acută lipsă de spații edilitare623.
În 1929, Dobra Purece, văduvă de război, solicita prelungirea
contractului de concesiune a cârciumii din gara Turnu Roșu, cerere aprobată
de Consiliul Comunal: „[...] numita să primească brevet, fiind văduvă de război
iar localul fiind în stația Turnu Roșu, concesionară a numitului local de bufet
fiind petenta, iar vânzarea de beuturi spirtoase se face de peste 15 ani în acel
buffet”624.

208
Societatea Vinicultura din Sibiu renunța, la jumătatea anului 1930, la
contractul de arendă a cârciumii comunale, „[...] obligându-se a plăti o
diferență”. Licitațiile care au urmat s-au soldat cu un eșec, nefiind înregistrată
nicio ofertă. În consecință, Consiliul Comunal aproba „[...] ca să nu se mai
arendeze pentru viitor și în casele cârciumei comunale să fie mutată cancelaria
care în actualul local nici nu e în centrul comunei și nici nu corespunde celor
mai modeste cerințe”625.
Conform unui inventar al averii imobiliare a comunei, realizat în 1936,
cârciuma comunală avea 2 camere, era asigurată la Casa Ministerului de
Interne și avea o valoare de inventar de 20.000 lei626.
Primăria comunală anunța în Buletinul Oficial al Județului Sibiu
organizarea unei licitații publice, în 23 mai 1938, la sediul Administrației
Financiare din Sibiu pentru „[...] un debit de băuturi fără local”. Suma minimă
de licitație era fixată la 7.000 de lei. În lipsa ofertanților, licitația se repeta o
săptămână mai târziu627.
Cel de-al patrulea brevet pentru vânzarea băuturilor alcoolice în sat se
acorda, în anul 1939, lui Nicolae Leucă, „[...] întrucât este invalid de războiu și
dacă nu ar exercita comerț n-ar avea altă meserie și mijloc de întreținerea
copiilor, și fapt că însăși legea acceptă”. Arenda se întindea, inițial, pe o
perioadă de 5 ani, în schimbul a 2.000 de lei anual628. La scurt timp însă,
Consiliul Comunal aproba cererea acestuia privind reducerea arendei
cârciumii comunale - „[...] pe motiv că față de celelalte arenzi din comună,
arenda petentului este foarte mare și din cauza concurenței ce i se face de către
brevetanți locali este în imposibilitate de a mai putea plăti”, de la suma de
15.000 lei la cea de 12.000 lei (în condițiile în care acesta mai beneficiase de o
reducere anterioară)629.
În 1948 erau deschise în sat trei crâșme („Cooperativa societate pe acții,
crâjma prop. Nicolae Denghel în imediata apropiere a gării, precum acea a

627 *** 1938, nr. 11, p. 175.
209
invalidului de războiu Nicolae Leucă”), care se aprovizionau „[...] cu băuturi
bune și nu rareori concurează unii cu alții”630.
Un an mai târziu (1949), comuna încasa arenda dreptului de
cârciumărit astfel (4 brevete pentru vânzarea băuturilor alcoolice): „[...]
arendator Nicolae Denghel în cuantum de 7.000 lei; arendator Nicolae Leucă
în cuantum de 3.000 lei; Cooperativa Porceştiană în cuantum de 5.000 lei;
Vasile Cârpătorea în cuantum de 15.000 lei”631.
În localitate au existat mai mulți proprietari de cazane de rachiu;
potrivit unei decizii a autorităților locale din anul 1924, aceştia trebuiau să
achite o taxă anuală de 100 de lei632. Doi ani mai târziu (1926), taxa creștea la
200 de lei633. În 1927, Primăria încasa suma de 800 de lei din taxele percepute
de la cei care dețineau cazane de rachiu și 2.700 de lei din taxele plătite de
firmele locale634.
În deceniul al cincilea al secolului trecut mai funcționau două cazane
de fiert țuică (unul dat în folosință în anul 1921, iar al doilea în 1925),
proprietari fiind Costei Ioan, învățător și Vasile Grama. Țuica se consuma pe
plan local, surplusul fiind destinat comerțului635.
Bugetul consolidat, taxele administrative

Arhiva Primăriei ne-a oferit o multitudine de informații legate de
întocmirea bugetelor comunale. Registrele contabile consultate (1923-1948)
prezintă amănunțit, atât veniturile, cât și cheltuielile executate de autoritățile
locale. Spre exemplificare, prezentăm câteva dintre aceste execuții bugetare,
taxele administrative, instituite, se pare după realizarea Marii Uniri de la Alba
Iulia din 1 Decembrie 1918, având o pondere redusă la conturarea bugetului
anual local. Bugetul comunei pentru anul 1923 se baza pe realizarea de venituri
totale în cuantum de 250.779 de lei, cheltuielile cifrându-se la 260.003 lei.
Deficitul urma să fie acoperit „[…] din suma cuvenită comunei din cotele
630 Filip 1948, p. 114.

635 Filip 1948, p. 33-34.
210
adiționale pe lângă noile impozite directe conform art. 71 şi 72 din legea asupra
impozitelor directe”636.
În anul 1924, în vistieria Primăriei intrau şi o serie de taxe de ordin
administrativ (impuse, se pare, pentru prima dată): pentru eliberarea
buletinului de înscriere la biroul populației (10 lei), pentru un duplicat de pe
buletinul biroului populației (10 lei), pentru un extras de pe actul de naştere
sau de pe actul de deces (5 lei), pentru un extras de pe actul de căsătorie (5 lei),
pentru un certificat de căsătorie (20 lei), pentru înscrierea unei hotărâri de
divorț (100 lei)637.
Consiliul Comunal aproba bugetul general al administrației locale pe
anul financiar 1925 astfel: venituri 1.103.904, cheltuieli 1.103.904 lei638.
Salariul servitoarei era fixat la suma de 3000 lei anual639.
În ansamblu, în anul 1926 taxele administrative percepute de
autoritățile locale se mențineau stabile comparativ cu anii precedenți: „[…]
pentru un buletin de înscriere la biroul populației 10 lei; pentru un duplicat de
pe buletinul biroului populației 5 lei - pentru un extras de pe actul de naștere
sau de pe actul de moarte […] 5 lei - pentru un extras de pe actul de căsătorie
[…] 20 lei - pentru un buletin (dovadă) de căsătorie 20 lei - pentru înscrierea
unei hotărâri de divorț 100 lei”640. Remarcăm taxa extrem de ridicată percepută
celor care doreau să divorțeze, comparativ cu celelalte taxe. Bugetul comunal
cunoștea o scădere spectaculoasă comparativ cu situația financiară din 1925,
veniturile fiind proiectate la suma de 496.222 lei, iar cheltuielile la 496.222
lei641. Salariul secretarului comunal era fixat la începutul anului 1926 la suma
de 2000 de lei642.
În bugetul pentru anul fiscal 1930 era prevăzută aceeași sumă, atât
pentru cheltuieli, cât și pentru venituri (633.800 lei)643.

211
Uneori, încasarea sumelor prevăzute în contractele de arendă era
anevoioasă, Consiliul Comunal fiind nevoit să apeleze la acționarea în judecată
a răi-platnicilor. Astfel, la sfârșitul anului 1931, în cadrul ședinței Consiliului
Comunal se aproba „[...] darea în judecată a Societății <<Industriala>> din
Craiova pentru nerespectarea contractului cu cariera de piatră din Valea lui
Frate, de asemenea a dlui N. Buta pentru neplata arenzii”644.
Graficul impozitelor de stat plătite de locuitori în anul financiar 1940
arăta astfel: impozit agricol (183.405 lei), impozit pe comerț (71.800 lei),
impozit pe profesiuni (8.316 lei), impozit pe clădiri (23.004 lei). Putem constata
ponderea covârșitoare a impozitului pe terenurile agricole în ansamblul celui
colectat645.
Impozitul local era fixat în anul 1940 la suma de 107.530 lei, locuitorii
trebuind să plătească pentru „[…] 1 cal 80 lei, 1 bou 50 lei, 1 vită 50 lei, 1 vițel
50 lei”646.
Șase locuitori, cei mai avuți, plăteau (în anul 1948) un impozit anual de
3.000 de lei, „mijlocașii” 1.500 lei, cei mai săraci datorând suma de 500 lei.
Potrivit datelor, „[...] banca locală Turnu Roșu a intrat în conversiune cu o
sumă totală de 1.030.561 lei cu 145 debitări”, care fusese împrumutată țăranilor
mijlocași „[...] pentru a-și înmulți inventarul gospodăresc”647.
În anul 2014 localitatea Turnu Roșu era arondată serviciului fiscal din
Avrig648.

646 Filip 1948, p. 154-155.
647 Filip 1948, p. 158-159.
648 Deleanu 2014, 20 februarie.
212
Vechea clădire (sus) și noua clădire (jos) a primăriei Turnu Roșu
213
Carte p
214
VI. Arhitectura
Problema întâlnită la cele mai multe dintre lucrările monografice care

îşi propun să atingă subiectul arhitecturii vernaculare este penuria
informațiilor pertinente. Un motiv temeinic al acestei stări îl constituie
indiferența cronicarilor față de traiul zilnic al omului de rând, iar în cazul
iobagului, indiferența se transformă uşor în dispreț, țăranul aservit fiind, fără
îndoială, considerat un bun patrimonial cu nimic mai presus decât un animal
de povară sau o unealtă. Nu este în interesul sau în economia lucrării de față
expunerea acestei teme, ce a prilejuit intense dezbateri ale diferitelor şcoli
istoriografice şi ale multor studii de istorie socială. Destul să amintim că
subiectul a fost lăsat cel mai adesea la mâna etnografilor sau, mai nou, a
arhitecților. S-au invocat în argumentarea acestei atitudini inconstanța
vestigiilor, cauza fiind materialele de construcție perisabile, suprapunerea
construcțiilor relativ noi peste vetrele vechi ale localităților, ş.a.
Arhitectura țărănească săsească a beneficiat, în schimb, de studii mai
aplicate, cu rezultate concrete, inclusiv în restaurare649.
Pe de altă parte, monografiile întocmite de către fii ai satelor preiau
aproape identic aşa zise tipologii ale locuințelor, fără a discerne specificul
localităților situate în zone etno-culturale şi istorice diferite, posibilitățile de
folosire a materialelor de construcție şi calitatea acestora, posibilitățile
economice sau influențele culturale.
Pentru localitatea Porceşti, sursele cu adevărat veridice, referitoare la
materialele de construcție, apar doar în preajma anului 1900650. Pentru
numărul de case din localitate avem statistica lui Ioan Inocențiu Micu-Klein,
de la 1733, care trebuie privită cu o anume circumspecție, dat fiind că autorul
indică numărul de gazde, respectiv „incolae”/„locuitori”, adică familii; în acest
caz, dacă asimilăm „gazde” cu „fumuri”, putem presupune că acesta era şi
649 Roth 1905; Capesius 1977; Hülsemann 2014.

650 *** 1912, p. 435.
215
numărul gospodăriilor, dacă nu cumva doar al locuințelor651. La data
publicării statisticii, avem în Porceşti 652 210 familii, iar dacă punem o medie
de 5 locuitori per familie653 (după unii autori media este de 4,5 locuitori
pentru o familie) avem 1.050 de locuitori, adică o localitate însemnată.
Statistica românilor ardeleni din 1760-1762 identifică un număr de 165 de
familii654, iar izvoarele statistice ale anului 1767 menționează 174 de gazde şi
740 de suflete655. Ca şi în cazul episcopului Ioan Inocențiu Micu-Klein,
numărul de gazde sau familii nu trebuie asimilat necondiționat cu numărul
de case, deoarece într-o curte pot exista mai multe familii şi oricum, până la
constituirea cărților funduare, delimitările cadastrale chiar în interiorul
intravilanului sunt departe de a fi exacte, cum, însă se întâmplă, în special, în
sediile scăunale săseşti.
Surprindem micşorarea numărului de gazde; se poate ca ultima mare
epidemie de ciumă din Transilvania, din prima treime a secolului al XVIII-
lea, să fi afectat şi Porceştiul, aşa cum a semănat dezastre în localități săseşti
importante, întrucât o scădere cu aproape o treime a numărului locuitorilor
nu poate fi interpretată ca un fenomen natural. Se mai poate, apoi, ca
fenomenul să fie cauzat de o serie de calamități concomitente - nu excludem
nici un incendiu. Întrucât izvoarele nu ne ajută, ne rezumăm la a consemna
evenimentul şi să lăsăm cercetării viitoare sarcina, credem noi, importantă,
de a elucida aceste împrejurări nefericite din viața localității.
Statistica din 1850 consemnează 392 de case şi 424 de locuințe656, cifra
din urmă putând fi asimilată cu numărul de familii, întrucât o parte din
numerele de case erau locuite de două sau poate mai multe familii, desigur
strâns înrudite.
651 Togan 1898, p. 35.

652 De remarcat că la acea dată localitatea era sediu eparhial, fiind trecută ca Arhidiaconatul
Porceştilor (Archidiaconatus Porcsestiensis), cu 5 sate arondate. În mod logic, acestea sunt
satele desprinse de timpuriu din Țara Făgăraşului (Porceştiul, Avrigul, Racovița, Sebeşu de Jos
şi Sebeşu de Sus). Vezi Bunea 2012, p. 349.
653 Togan 1898, p. 35.
654 Ciobanu 1924/25, p. 691.
655 Dumitran 2009, p. 136.
656 Rotariu 1996, p. 318.
216
În sfârşit, cea mai importantă informație ne este oferită de statistica
amintită mai sus, în care sunt menționate, pe lângă numărul de case,
materialele din care sunt construite.
Avem, aşadar, următorul tabel:
42: 43: 44: 45: 46: 47: 48: 49:

case case case case din acoperiș acoperiș altele nr.
construite construite construite lemn din din (stuf total
din piatră din piatră din sau din pământ şindrilă sau de
sau sau chirpici alt galben, paie) case
cărămidă cărămizi material piatră
nearse sau țiglă
legate cu subțire
chirpici (poate fi
şi olan)
304 1 - 87 314 28 50 392
Statistica este confirmată şi de planul localității din anul 1900, în care

casele din lemn sunt marcate, ca simbol, cu galben, iar cele din piatră sau
cărămidă, cu roşu.
Acestea sunt cele mai timpurii informații concrete asupra numărului de
case şi a materialelor folosite.
Ulterior, într-un timp relativ scurt, casele din lemn sunt înlocuite
aproape în totalitate de cele din piatră, spre deosebire de cele din localitățile
din apropiere - cum ar fi Sebeşu de Jos, Sebeşu de Sus sau Racovița, din Țara
Oltului, sau Tălmăcelul, asimilat Mărginimii Sibiului, localități în care
procesul edilitar s-a intensificat abia în a doua jumătate a secolului trecut şi -
mai ales - după 1989.
În anul 1984, 700 de familii se adăposteau în 670 de case de piatră, „[...]
rânduite de o parte și de alta a Văii Caselor657.
În 2000, fondul construit al satului era format din 602 gospodării și 697
de case, „unele reprezentând case de locuit sau de vacanță construite de
657 Buta 1984, p. 11.

217
cetățeni din alte părți, mai ales de la oraș, atrași de clima și pitorescul natural
al așezării”658.
Potrivit recensământului din anul 2002, în sat au fost identificate 608
clădiri, 580 de gospodării și 639 de locuințe, cu 1.621 de camere. Suprafața
totală a camerelor era de 25.117 metri pătrați659. Din punct de vedere al
clădirilor clasificate după anul construcției, situația la nivel de comună se
prezenta astfel (total clădiri 932)660:
- clădiri ridicate înainte de anul 1900 - 126;
- clădiri ridicate între 1901-1914 - 168;
- clădiri ridicate între 2001-03.2002 - 4.
Tipologii planimetrice pentru Țara Oltului sunt stabilite de către Paul
H. Stahl661, iar pentru amenajarea interioarelor o menționăm doar pe Georgeta
Stoica662, lucrările de etnografie fiind mai degrabă repetitive decât inedite, iar
cele de arhitectură cu caracter general ori eseistic.
Unul dintre cele mai pertinente studii, din păcate puțin invocate, este
cel al lui Otto F. Stein663, în care, într-o încercare de sinteză, sunt surprinse
influențele reciproce dintre arhitectura rurală a saşilor şi cea a românilor din
Ținutul Sibiului. Aici se afirmă explicit că „[…] în satele din jurul Sibiului în
care saşii şi românii locuiesc împreună, nu există deosebire într-o casă a unui
658 Grecu 2000, p. 8.

661 Stahl 1958.
662 Stoica 1973.
663 Stein 1933.
218
român bogat şi aceea a unui sas”, acelaşi lucru fiind valabil „[…] chiar şi în
satele curat româneşti”664.
***
1. Arhitectura caselor şi organizarea gospodăriei. Materiale de construcție

În ceea ce priveşte arhitectura caselor, utile sunt fotografiile de la
începutul secolului. Pentru organizarea spațiului, avem la dispoziție monografia
localității, păstrată în format manuscris, care ne spune că, din punct de vedere
structural, casele aveau trei încăperi: casa din față, „[...] camera din mijloc numită
tindă unde în trecut era adăpostit cuptorul de pâine [...] casa dinapoi și este camera
de locuit”665. În fața camerei din mijloc „[...] se găsește așa-numitul privar care la
cei mai bogați este închis cu zid, ușe și geamuri, până când la cei săraci există un
zid în loc de geam și în loc de ușe, este pusă o ușchioară de lanteți pentru a nu
intra păsările și animalele din curte”. Pivnița, numită gârliciu, „[...] este făcută sub
una sau două camere, partea deasupra fiind boltită și construită din cărămidă”666.
Observațiile autorului, într-o mare măsură empirice, relevă doar o parte a
evoluției casei țărăneşti, respectiv starea de fapt contemporană lui. Deşi greu de
identificat, în lipsa unei cartări a întregului fond construit, casa cu două încăperi,
ca reprezentantă a celui mai vechi tip planimetric, se mai păstrează încă, uneori
în forma ei originară, alteori ca spațiu inclus într-un program de extinderi
ulterioare, mai mult sau mai puțin controlate. Pentru a nu încărca inutil textul,
prezentăm caracteristicile generale ale casei de tip rural - ceea ce reprezintă
cantitatea cea mai consitentă a fondului construit al localității - precum şi casa cu
influențe urbane, a doua categorie care compune arhitectura civilă a localității.
2. Casa de tip rural

Facem precizarea că arhitectura cea mai veche a satului, adică cea
aparținând secolului al XIX-lea şi a primilor ani ai secolului XX este, fără îndoială,
tributară influențelor arhitecturii săseşti. De asemenea, spre deosebire de tipul
664 Stein 1933, p. 16, 60.

665 Filip 1948, p. 19.
666 Filip 1940, p. 20.
219
planimetric stabilit de Paul H. Stahl pentru cele mai vechi locuințe din Țara
Oltului, care include aproape invariabil, ca a treia încăpere a casei, celarul, sau
cămara (oricum un spațiu de depozitare, adeseori cu o groapă săpată pentru
depozitarea cartofilor, dispusă, de regulă, în continuarea tindei, adică a primei
încăperi) există şi multe cazuri în care acea cămară are accesul din odaia „dinainte”
(camera mare sau camera bună). În Turnu Roşu acea cămară apare mai rar, de
regulă spațiul de depozitare fiind acoperit de alte anexe sau de o încăpere adăugată
bucătăriei de vară. Acest element, ne referim la bucătăria de vară, apare frecvent
în gospodăriile localității. De aceea, tipul planimetric cel mai vechi reproduce
organizarea în cadrul unui dreptunghi, mai mult sau mai puțin alungit, a spațiilor
- de locuit, de gătit, ş.a.
Influența săsească, aşadar, se regăseşte atât la nivelul planimetriei, cât şi al
sistemului constructiv. Casa de lemn este clădită pe o fundație sau soclu din piatră,
având două sau mai multe încăperi, la care se accede printr-un ax median, din
curtea casei, uşa fiind, deci, practicată pe fațada laterală. Spre deosebire însă de
satele săseşti (în special de cele care s-au dezvoltat având o singură stradă ca nucleu
incipient şi care au frontul la stradă închis, casele formând şiruri, uneori aduse la
aliniament, alteori retrase față de carosabil, cu un spațiu verde tampon între
carosabil şi frontul caselor, poate un rest al vechilor pajişti intraurbane), şirurile
de case din Turnu Roşu sunt parțiale, morfologia străzilor, cu geometrie
neregulată, fragmentând aceste şiruri. Ele sunt, totuşi, frecvente, astfel încât
putem afirma că definesc în linii mari structura urbanistică a localității. Porțile
zidite care închid fronturile apar și ele cu regularitate, fiind tot de influență
săsească. Arhitectura din zidărie preia planimetria celei de lemn. Frecvența
caselor cu trei încăperi este mai mare la casele din zid. În camera mediană, adică
în tindă, se construieşte cuptorul. Mai târziu, acesta este transferat în bucătăria de
vară. Acoperişurile cele mai vechi sunt cele în două ape, acoperişul în patru ape
răspândindu-se abia în a doua jumătate a secolului trecut. Asupra acestora vom
avea ocazia să revenim.
Influențele săseşti sunt demonstrate şi de terminologia părților
componente, respectiv a materialelor de construcție: coamăr, blehi, plat, cafăr,
trepte, moartăr, căhăli, lați etc.
220
3. Casa de influență urbană
Întrucât materialele de construcție sunt aceleaşi, diferența dintre casa
rurală şi cea urbană se face la nivelul planimetriei, al amplasamentului față de
aliniament, al relației cu gopodăria (curtea), precum şi în ceea ce priveşte
modenatura fațadei. Bunăoară, casa de tip urban are o planimetrie mai evoluată
- în general trei camere, completate cu o bucătărie, cămară şi, mai recent, baie.
Accesul se face tot din curte, dar mai des din partea posterioară. O altă
caracteristică o constituie dispunerea casei de influență urbană cu latura lungă
la stradă; o particularitate a localității este conferită de închiderea colțurilor de
stradă sau a laturilor de intersecție cu clădiri care îşi adaptează planimetria la
topografie, rezultând închideri cu mai multe muchii ale frontului. Invariabil,
acest tip de construcție are un spațiu comercial cu acces direct din stradă.
Acoperişul, în aceste cazuri, preia planimetria zidurilor portante. Este un
sistem de şarpantă dificil de realizat, iar aici se cuvine să aducem un omagiu
dulgherilor de altă dată, care au ştiut să-şi ajusteze tehnicile în funcție de
solicitările programului constructiv - şi le-a ieşit foarte bine, vezi, pentru
ilustrarea acestui capitol planşele (paginile 244-247) referitoare la tipologia
locuinței.
Tot de inspirație urbană sunt şi închiderile în formă de „L” ale
intersecțiilor. Referitor la regimul de înălțime, casa tradițională din Porceşti se
restrânge la un singur cat, uneori cu un subsol înalt, rezultat al adaptării la
terenul de fundare înclinat.
Pe baza materialului din teren, a ilustrațiilor de epocă, precum şi a
analogiilor, în principal cu referințe din literatura de specialitate, se poate
stabili o tipologie a planurilor ce se încadrează într-o cronologie relativă, care,
așa cum deja am subliniat, nu coboară mai jos de secolul al XIX-lea. Desigur,
tot prin analogii, putem specula despre cristalizarea morfologiei locuinței
începând cu secolul al XVIII-lea, dar nu dorim să includem în această lucrare
informații neverificate.
Intrarea în locuință este foarte importantă, nu doar pentru sistemul de
protecție, legat de volumul acoperişului, ci şi pentru că stă la baza unei
dezvoltări a planurilor, având ca rezultantă alte familii de planuri.
221
Primul şi cel mai vechi tip planimetric este cel cu două încăperi, cu
intrarea neprotejată, iar ca exemplu avem casa de la nr. 69, asupra căreia, din
fericire, încă nu s-a intervenit.
Urmează casa cu intrarea protejată, printr-o rupere a pantei
acoperişului, doar pentru o suprafață care în plan depăşeşte cu numai câțiva
centimetri lățimea uşii. La acest tip, apar, în situația în care nivelul de călcare
este înălțat față de cota terenului, trepte din piatră sau din lemn masiv de
esență tare, în special stejar.
Această intrare se extinde, dând naştere pridvorului sau privariului.
Faza următoare înseamnă închiderea acestui pridvor, la început doar la
baza zidului, acoperişul fiind susținut de stâlpi de lemn sau coloane din zidărie,
care apar aici în jurul anului 1900 - nu este sigur dacă e vorba despre o influență
muntenească, aşa cum susține V. Filip în lucrarea monografică păstrată în
format manuscris, sau despre o influență a arhitecturii religioase (dacă nu
cumva a ambelor). Cert este că, pentru întreaga arhitectură vernaculară din
Țara Oltului, prezența acestui element de import este reprezentativă: o regăsim
la pridvoare, la luminatoarele care suprapun intrările pietonale în curți, la
nişele practicate în zidărie şi care protejează icoane sau imagini religioase, sau
în ferestrele oarbe ale pinioanelor acoperişurilor. Pentru Porceşti este
reprezentativă casa de la nr. 553.
Pridvorul se prelungeşte, într-o altă fază de evoluție, de-a lungul
întregului perete lateral (spre curte). La început semideschis, cu o fereastră
falsă, care se înscrie ritmului ferestrelor fațadei, dă naștere unei a treia axe,
închisă integral mai târziu şi având ca rezultat o cameră lungă şi îngustă.
Acolo unde avem un parter înalt, acest spațiu se suprapune peste
intrarea pietonală în curtea casei sau, printr-o scară într-o rampă, direct în hol.
Casa de inspirație urbană are acest pridvor pe latura posterioară, de
multe ori având rolul unui hol de distribuție pentru diferitele încăperi.
Spre deosebire de casa țărănească, la casa de inspirație urbană, locuința
cu dublu tract este frecventă.
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, introducerea elementelor de
arhitectură urbană modifică planimetria dreptunghiulară tradițională,
planurile înscriindu-se într-un desen aproape pătrat.
222
Casele care au spații comerciale aparțin familiilor de planuri evoluate,
ambivalența locuință-spațiu comercial solicitând constructorul să propună
soluții originale. De regulă, magazinul are o singură încăpere, în spațiul
median, care „taie” colțul, într-o latură fiind spațiile conexe activității, în
cealaltă locuința şi dependințele private, căci nu există, cel puțin la elementul
românesc al satului, un tip de gospodărie absolut specializat, fără componenta
agro-pastorală.
În ceea ce priveşte amplasamentul, putem afirma că prin fragmentarea
excesivă a rețelei stradale precum şi datorită dimensiunilor reduse şi cu forme
geometrice mai apropiate de pătrat a locurilor arhaice din centrul originar al
localității, se împiedică dezvoltarea pe suprafețe mari a unui singur tip de
mobilare a parcelei, cum ar fi dispunerea succesivă în şiruri a caselor, cu latura
scurtă la stradă, sau fronturile continue pe traiectorii lungi. Mai degrabă avem
mai multe structuri, conformate de configurația terenului şi de sistemul de
îndesire.
Astfel că, afirmația lui Otto Stein referitoare la poziționarea localității
este cât se poate de justificată: „Tunu Roşu este hotarul a două lumi”667, ba
chiar, am completa noi, a mai multor lumi. Şi chiar dacă arhitectura este mai
aproape de cea a satelor din Ținutul Sibiului, vechimea loturilor şi dezvoltarea
în etape specifice a vetrei asociază satul Țării Oltului.
Diferitele anexe se dezvoltă în adâncime, cu şura dispusă perpendicular.
Dar aici, ca şi în cazul locuinței, regula nu este absolută, forma gospodăriilor,
precum şi numărul sau mărimea anexelor diferind pentru fiecare cvartal în
parte.
4. Pivnițele
Pivnițele păstrate la casele mai vechi sau care au rămas ca subsoluri ale
unor locuințe ce au suferit transformări posterioare, se înscriu - ca planuri,
volumetrii şi materiale de construcție - unei arii mai largi, specifice pivnițelor
din Transilvania de sud, fie celor din zonele de podiş sau submontane.
Se consideră că pivnița acoperită cu un planşeu de grinzi masive este
modelul arhaic al subsolurilor, care precede acoperirile boltite. Se impune o
667 Stein 1933, p. 9.

223
clarificare. Numeric, frecvența apariției pivnițelor subterane delimitează
localitatea în două părți distincte: pe de o parte, zona superioară şi mediană,
până la intersecția străzilor Valea Caselor și Sebeşului cu strada Gării şi, pe de
altă parte cvartalele nordice şi nord-vestice ale satului, din lunca Oltului. În
primul caz pivnițele reprezintă o regulă în alcătuirea casei, fie integral
subterane, fie ca subsol înalt sau ca o combinație între ele, acolo unde terenul
de fundare este puternic înclinat. De cealaltă parte, frecvența este mult mai
rară, la multe case lipsind total.
Pivnițele boltite, în special semicilindric, cu zidărie mixtă, respectiv
predominant din piatră până la naşterea bolților şi mixtă sau din cărămidă în
zona arcelor, sunt mult mai numeroase. La casele mai noi se practică şi sistemul
de bolțişoare pe grinzi metalice.
Pivnițele nu au funcționat mereu în bune condiții, dat fiind rețeaua de
ape subterane, foarte aproape de suprafață. Totuşi, găsim câteva bune exemple,
chiar pe strada Valea Caselor. Răsuflătorile au în general forme
dreptunghiulare. Interesante sunt casele care au subsolul înalt, cu două
încăperi cu dublă funcție, de bucătărie de vară - locuință şi pivniță (vezi casa
de la numărul 494).
Pivnițele au una, două şi foarte rar trei încăperi.
Accesul se face din curte, dinspre latura lungă sau prin spatele casei, pe
latura scurtă, la casa cu planimetrie dreptunghiulară. Ideea că, inițial, accesul
se făcea din tindă, printr-un chepeng, nu se susține, spațiile caselor cele mai
vechi fiind oricum restrânse. Cum afirmam mai sus, accesul în pivniță, ca
depozit pentru groapa de cartofi, direct din tindă sau chiar din camera mare,
este specific satelor din zona centrală a Țării Oltului.
5. Acoperișurile
Atât cât ne-a permis cercetarea, se disting două aspecte definitorii: în
primul rând, la casele de tip rural, adică cele mai vechi, acoperişurile sunt, fără
excepție, în două ape. Surprinde, ca al doilea aspect, raritatea pinionului teşit,
pinionul triunghiular fiind dominant; un motiv ar putea fi tocmai înlocuirea
treptată şi de dată mai veche a casei de lemn cu cea de zidărie, altfel, la o
preluare recentă a arhitecturii de piatră şi cărămidă, s-ar fi preluat şi formele
224
volumetrice inspirate din barocul urban, al cărui simbol este considerat, poate
cu o anumită exagerare, pinionul teşit. Aceste frontoane sunt construite din
zidărie, spre stradă. Spre curte pot fi înfundate cu scânduri, fără ca zidăria să
lipsească. În acest ultim caz se practică o intrare în pod, închisă printr-o uşă.
Luminatoarele sunt asigurate de ferestre de pod, cu număr diferit - de obicei
două, iar la casele cu latura lungă la stradă, trei - şi de forme dreptunghiulare,
cu diferite mărimi şi raporturi față de câmpul frontonului şi dimensiunile
ferestrelor parterului. Lucarnele în panta acoperişului nu sunt specifice
localității. Ele sunt rare, chiar şi la casa de inspirație urbană. Acolo unde apar,
sunt semicirculare, materialul din care sunt confecționate fiind tabla.
Tipurile de şarpantă - preluate, de asemenea, din mediul german - sunt,
în mod uzual, şarpanta cu cosoroabe, mai rar, şarpanta cu căpriori („caferi”),
ori, şi mai rar, de căpriori cu lonjeroane. Acest ultim tip apare mai ales la casele
de inspirație urbană sau cu volumetrii ale acoperişului atipice. Desigur, la
construcțiile noi, de la începutul secolului, dar mai ales din perioada
interbelică, se conturează şarpantele inginereşti.
Învelitorile sunt, după cum am văzut, din țiglă ceramică solzi, statistica
arătând pentru anii de început ai secolului trecut că, la peste 80% din
acoperişuri, învelitoarea era din țiglă, restul fiind acoperite aproape egal cu
şindrilă sau paie (poate fi şi stuf, ceea ce nu este surprinzător, luând în
considerare condițiile zonei)668.
Procesul de înlocuire al învelitorilor din alte materiale cu țigla trebuie
să fi început încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Hornul este singular la casele bătrâneşti, camera caldă fiind tinda. Al
doilea horn devine necesar o dată cu apariția celei de-a treia încăperi. Uneori,
o sobă deserveşte două camere. Ca dispunere, hornul este amplasat în planul
median al casei, de regulă în poziția opusă intrării, iar în cazul în care sunt mai
multe hornuri, ele se construiesc, în mod firesc, deasupra sobelor; avem un
singur caz în care hornul este amplasat în axul fațadei, la casa de la numărul
272, dar mai multe cazuri în care hornul este plasat în ax, toate aceste case
având acoperiş în patru ape. Avem aici două încăperi gemene, instalațiile de
încălzit fiind amplasate de o parte şi de alta a peretelui median despărțitor.
668 *** 1912, p. 435.

225
Protecția hornurilor se face prin acoperişuri cu învelitori din țiglă solzi.
Este momentul aici să atragem atenția că sobele vechi din cahle ridică
valoarea casei, ele putând fi păstrate, chiar dacă, din necesități economice, se
trece la alte sisteme de încălzire.
6. Bucătăriile de vară
Bucătăriile de vară sunt des prezente în ansamblurile gospodăreşti.
Construite din aceleaşi materiale şi cu aceleaşi tehnici ca şi locuințele, ele
preiau o serie de activități ale vechilor tinde, fiind amplasate în funcție de
organizarea interioară a gospodăriei, fie la stradă, fie în prelungirea casei, fie
alipite casei vecine. Sunt extrem de interesante pentru evoluția arhitecturii
țărăneşti, deoarece, cu o ritmicitate mai mare, au fost păstrate cu volumetriile
inițiale, chiar dacă şi-au pierdut, în unele cazuri, funcțiunea, transformându-
se în spații de depozitare.
7. Plastica fațadelor
Elementele decorative ale fațadelor sunt în parte interpretările
meşterilor populari ale unor motive din arhitectura urbană sau reprezentări
preluate din arhitectura cultă - ne referim în special la cea religioasă - la care
se adaugă inscripții referitoare la proprietari, meşteri, anul construcției sau alte
date care vin să marcheze actul creației. Din păcate, în ultimii douăzeci de ani
s-au pierdut masiv fațade de o valoare indiscutabilă, reprezentative nu doar
pentru mediul rural, ci şi pentru fondul construit civil ca zestre comună a
localităților transilvănene, cu precădere a celor din zonele sudice ale
Ardealului, aflate în contact cu breslele specializate ale oraşelor, târgurilor sau
sediilor scăunale săseşti. Dovada acestor pierderi sunt fotografiile de epocă, dar
şi descrierile monografiilor mai vechi (vezi descrierile din lucrările lui Andrei
Gâlea şi V. Filip).
Nu trebuie să neglijăm desele refaceri ale fațadelor, ceea ce a condus la
unele transformări ale ornamentelor sau ale inscripțiilor, în funcție de modă.
Tehnicile de ornamentare sunt cele obişnuite la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului următor, care s-au perpetuat până la jumătatea
secolului XX: o metodă specifică secolului al XVIII-lea este aceea de incizare
226
în mortarul proaspăt a motivelor. Această tehnică, numită în germană
Kratzornamentik, este folosită în special pentru frontoane, hornuri sau
timpanele posterioare, uneori pe fațadele grajdurilor, fiind practicată și în anii
ʼ80 ai secolului XX. A doua metodă constă în realizarea unei stucaturi în relief,
nu foarte pronunțat, respectiv de maxim trei centimetri grosime. Tehnica
poartă denumirea de Flachornamentik669 şi a pătruns în mediul rural românesc
se pare, la începutul secolului al XIX-lea. În orice caz, la sfârşitul secolului la
care facem referire, acesta era deja generalizat.
Motivele decorative care apar cel mai des sunt cele inspirate de
simbolurile creştine, în combinație cu motive vegetale, în special florale, sau
cu motive geometrice.
Cruci care se păstrează din registrul vechi, amplasate în partea centrală
a frontonului, între cele două ferestre, apar la casele nr. 658, 657, 49, 542, 69,
199, 77, 331, 462, 444, 227. Menționăm că nu le-am amintit decât pe cele mai
sugestive. Crucea mai este vizibilă şi deasupra porții zidite, pe fațadele
parterului sau, acolo unde casa este dispusă cu latura lungă la stradă, pe
frontonul fațadei laterale spre curte.
Deşi nu la fel de frecvente ca la alte sate (vezi Sebeşu de Sus), se obişnuia
practicarea unor nişe deasupra portiței, pe frontoane, la zidurile teşite ale
caselor de colț sau în locul unor ferestre oarbe, în care erau desenate cruci sau
pictate scene religioase. De proveniență relativ recentă este obiceiul ca în
aceste nişe să fie amplasate litografii cu reproduceri de icoane.
Motivele florale sunt folosite fie ca ancadramente, ca decoruri pentru
medalioane în care este inclusă o cruce, fie ca ghirlande orizontale sau
verticale. Apare frecvent laleaua, dar şi cununa de salcie.
Ca motive geometrice des uzitate amintim: ancadramente, panouri
pătrate sau dreptunghiulare, chenare - mai ales pentru solbancuri.
La casele de influență urbană întâlnim elemente din registrul
arhitecturii baroce sau neoclasice: cornişe profilate, fie din cărămizi în
retragere, fie din tencuială sau stuc, brâie, mai ales din tencuială, bosaje sau
similibosaje, coronamente. Aceste elemente se regăsesc însă şi la casele de tip
rural, în combinație cu motive vegetale sau religioase.
669 Ambele tehnici sunt descrise în detaliu de Horwath 1931, p. 238-245.

227
Mai rar - vezi căminul cultural înainte de a fi renovat - apar elemente
preluate din vocabularul arhitectonic: pilaştrii sau coloane simulate din
tencuială, ancadramente profilate ş.a.
Considerăm că, dacă s-ar fi păstrat măcar o parte din decorațiile
pierdute ale fațadelor, am fi putut avea un câmp de studiu extrem de generos
pentru a ilustra pătrunderea şi evoluția elementelor decorative în mediul rural.
Chiar şi aşa, cele câteva fațade păstrate stau mărturie asupra frumuseții de altă
dată a fațadelor. Trist este însă faptul că acestea sunt în mare pericol de a
dispărea definitiv.
Elementele geometrice şi abstractizate au fost introduse încă din
perioada interbelică, inclusiv motivele zoomorfe, altminteri rare în localitate
(vezi casa de la nr. 364). Mai târziu s-au impus și elemente din plastica
industriei casnice, în special a textilelor.
8. Organizarea interiorului
Dat fiind interesul de ordin etnografic, redăm descrierea interiorului
unei case tradiționale din deceniul al patrulea al secolului XX: „Mobilierul
compus din 2 paturi cari au în ele străjac umplut cu paie, țoale de lână țesut în
careuri, țoale de bumbac și peste toate pun scoarțe țesute în 2 sau 4 ițe, culorile
sunt preferate cele vii: roșu în toate nuanțele, albastru, galben și verde.
Motivele sunt românești. Afară de scoarțele cu motive mai sunt și acelea zise
în căhăli, un fel de tăblițe, colorate în 2 culoari, urzeala având o culoare iar
bătala altă culoare bine asortată celei dintâi. Peste scoarțe sunt așezate pernele
nu prea mari spre deosebire de trecut când peste scoarțe se puneau căpătâiele,
niște fețe de pernă umplute cu fân având la un capăt alesătură din răsboiu de
culoare roșie cu negru puțin vânăt și galben, restul căpătâiului era de culoare
albă cu vărgi roșii și negre. Nelipsită este lada în care se țin albiturile, ii, șurțe,
fuste sau poale, ștergare, toate de bumbac sau de cânepă etc., mai este laița
totdeauna cu modele vopsite pe ea, de obiceiu buchete de flori. În mijlocul
casei, este masa acoperită cu câte 2-3 fețe de masă, una de lână în căhăli sau cu
modele românești, alta albă cu vărgi roșii și negre, iar peste ele una de bumbac
roșie cu vărgi albe și negre cu mici alesături. Lângă paturi, pe pereți sunt
așezate scoarțe de lână dintre cele mai frumoase, de multe ori la fel cu cea de
228
pe pat, iar deasupra ei se află așa-zisă masă de pe culme care este lungă cât
peretele. Deasupra ei se află altă foaie de scoarță, lungă cât peretele zisă scoarța
de pe culme. În trecut din culme făceau parte și chindeoale, niște ștergare cu 2
capete, alese ca modele de culoare roșie, un capăt lucrat pe față și unul pe dos.
Unul lângă altul erau prinse pe păreți cu mici cuie, în așa fel ca amândouă
capetele veneau pe față. Astăzi aceste chindeauă nu se mai pun, în schimb fac
cinste casei ștergarele. Aceste ștergare au o lungime cam de 22 m (?), țesute din
bumbac, capetele pe o lungime de 60 cm, fiind țesute din bumbac roșu cu
alesătură, reprezentând o floare, o cruce sau o pasăre. Capetele sunt terminate
cu ciucuri împletiți din bumbac, răsuciți din țesătură sau dantelă. Aceste
ștergare sunt așezate pe pereți ocrotind câte o icoană cari de obiceiu prezintă
sfinți sau scene religioase. Atât ștergarele, cât și icoanele, se află așezate de
obiceiu pe peretele din față. La fereștri atârnă curat spălate perdelele cari în
cele mai multe cazuri sunt și ele țesute. Nelipsite sunt scaunele cari se găsesc
în număr de 3-4 bucăți. În bucătărie se află platul (mașina de gătit), construită
din zid iar deasupra este pusă o placă de fontă pe care se gătește. Mai este un
pat jos numit păcel acoperit cu scoarță, o masă și stălajul de vase (etajeră). În
celar sau în camera de locuit se află 2 paturi acoperite cu țoale și scoarțe precum
și căpătâie sau perini. Se mai află masă, scaune, iar pe pereți icoane și ștergare
mai mici. Soba este la fel cu cea din bucătărie, iar în unele cazuri lipsește,
primind căldura această cameră prin hoarne cari sunt niște cupe de teracotă
spoite prin care vine căldura din bucătărie, având legătura prin perete.
Interiorul este spoit de obiceiu cu albastru deschis de câte 2 ori pe an, toamna
și la Paști [...] încălzitul casei îl fac cu lemne, iar luminatul cu electricitate. Rari
sunt casele unde mai luminează cu lampă de petrol” (curentul electric a fost
introdus în comună în anul 1938 de către Societatea SETA - n. n.)670.
9. Anexele şi compunerea gospodăriei

În ceea ce privește anexele gospodărești, în lucrarea monografică
amintită anterior, găsim descrieri detaliate671: „[...] în fundul curții se găsește
pe lângă toate casele, o altă clădire, construită tot din piatră, cărămidă și
670 Filip 1948, p. 116-118.

671 Pentru cititori, am lăsat să curgă frumoasele descrieri ale acestui autor cu referire la temă.
229
acoperită cu țiglă. Această clădire este împărțită și ea în trei compartimente.
Partea din mijloc, șura care servește de adăpost pentru carul încărcat cu grâu,
fân sau porumb iar deoparte și de alta a șurii se găsesc două grajduri pentru
vite, iar unul din ele are și o despărțitură care servește la adăpostirea purceilor,
în timpul de iarnă pentru a fi feriți de frig. În podurile grajdurilor, numite aici
felderă se depozitează fânul, grâul și ovăzul până la îmblătit”. Legătura dintre
podurile grajdurilor era facilitată de pălimar „[...] pe care se depozitează în
special otava”. Șopronul servea pentru depozitarea lemnelor și a uneltelor
agricole. Uneori acesta adăpostea fântâna sau cotețele de porci și păsări. Din
anexele gospodărești făcea parte și stupina, în contextul în care „[...] albinăritul
este mult încurajat de învățătorii satului cărora nu le lipsește stupii”. Lângă
grajd se afla groapa de gunoi „[...] care este împrejmuită cu zid de ciment, având
înălțimea de 1 m și lângă ea se găsește closetul care nu lipsește din nici o curte”.
Curțile caselor erau pavate cu piatră de râu672.
Grădinile, de dimensiuni reduse (se plantau preponderent meri, peri și
pruni), „[...] fiindcă gospodăriile sunt dese, deci satul bine adunat”, erau
amplasate în spatele șurii, o mică suprafață fiind rezervată cultivării legumelor
(ceapă, usturoi, morcovi, pătrunjel, salată, ardei și pătlăgele). Erau înprejmuite
cu garduri din lemn acoperite cu țiglă, iar poarta de intrare în curte era „[...]
un zid înalt cu boltă, având forma de semicerc unde este plasată poarta propriu-
zis construită din scânduri unite unele cu altele cu câte un lanteț pentru a nu
se vedea în curte”.
Zidul curții era văruit în aceeași culoare cu exteriorul casei, „[...]
albastră (vânăt), galben pal și unele în culoare verde”. Atât pe peretele casei,
cât și pe zidul porții, era respectată tradiția încrustării unor cruci, „[...] una sau
două cruci, de mărime 25-30 cm înălțime, iar spre cruce, din o parte și altă se
înclină frunze și flori cu forma stilizată, iar din loc în loc, având forma
simetrică, se găsesc făcute tot din tencuială forme geometrice precum: formă
de pătrat de dreptunghiu și de triunghiu, iar la înălțimea de un metru în sus a
casei se află făcut tot din tencuială un brâu, zis și părean”673.
672 Filip 1948, p. 21-22.

673 Filip 1948, p. 24-25.
230
Majoritatea construcțiilor au însemnate anul construcției, numele
proprietarului și al soției, numele meșterului care a construit casa. Cei mai buni
meșteri constructori de case proveneau din comunele Sebeș și Racovița, „[...]
negăsindu-se în comună meșteri zidari”. „Stilul în care sunt clădite casele este
în formă de cetate am putea spune, apărate de zidul ce închide curtea și este
asemănător cu acela al sașilor din Tălmaciu”. Arhitectura tradițională suferise
puternice influențe, astfel încât „[...] construcțiile din zilele noastre nu mai
respectă stilul descris mai sus, luând forma unor mici vile, asemenea celora din
vechiul regat”674.
10. Obținerea materialelor de construcție

Potrivit unei descrieri de la mijlocul secolului trecut, casele erau
construite din lemn și acoperite cu trestie, cele din piatră, devenind
preponderente după marele incendiu din anul 1901, când, „[...] din neglijența
unui locuitor a ars jumătate satul, din dreapta Văii Caselor”. Incendiul a avut
consecințe negative asupra stării demografice a satului, mulți locuitori
părăsind localitatea - „[...] iar oamenii îngroziți și fără adăposturi au luat
drumul Americii iar alții au plecat în vechiul regat ca apoi unii din ei să rămâie
definitiv acolo, iar alții venind înapoi, au început a-și construi din nou
locuințe, însă din piatră pentru a nu mai fi expuse focului675.
Observațiile autorului nu sunt întru totul corecte, de aceea se impun
anumite lămuriri: casele de lemn au început să fie înlocuite treptat cu cele din
zidărie încă din secolul al XIX-lea, în acord cu fenomenul general din Ținutul
Sibiului676. Ca argument absolut convingător avem statistica maghiară,
publicată la 1912, dar ale cărei date finale reprezintă un summum al unor
conscripții repetate: 1869, 1880, 1890, 1900, 1910. Această statistică, conform
tabelului afişat mai sus, indică, din 392 de case, 304 din cărămidă. Este
imposibil ca în decurs de numai un deceniu, să poată fi o întreagă aşezare
construită din piatră şi cărămidă, cum ar sugera autorul. Pe de altă parte,
tocmai „în dreapta Văii Caselor”, adică în „jumătatea de sat” care a ars, avem o
674 Filip 1948, p. 26.

675 Filip 1948, p. 26-27.
676 Stein 1933, p. 64–67.
231
parte însemnată din fondul construit mai vechi de 1900. Putem doar
presupune că acel incendiu devastator a distrus o bună parte dintre clădiri,
dar nu în integralitate o jumătate de localitate. Desigur, reconstrucția s-a
făcut treptat, cu materiale mai durabile; este logică şi înlocuirea unei părți a
arhitecturii din lemn cu cea de zidărie, dar substituirea despre care vorbeşte
autorul, a întregii arhitecturi de lemn cu una de piatră, este improbabilă, fie
şi (numai) din cauza mijloacelor economice. Oricum, studiind cele mai vechi
elemente ale fondului construit din cvartalele respective, constatăm
refacerea în etape a gospodăriilor, refacere care a continuat în perioada dintre
războaie, lucru firesc de altfel, și mai aproape de posibilitățile materiale ale
sătenilor (ce-i drept, multe refaceri s-au bizuit pe fondurile alocate de cei
plecați în străinătate, adică „America”, aşa cum menționează documentele de
arhivă). În ceea ce priveşte învelitoarea, aceeaşi statistică ne transmite că erau
acoperite cu țiglă 314 case, ceea ce înseamnă că şi o parte din casele care nu
erau din zidărie erau acoperite cu țiglă.
Materialul de construcție (piatra) provenea din cariera de piatră a
comunei, din Dealul Ciorului - „[…] de unde s-a folosit piatra de construcție
pentru toate casele din sat” 677, iar cărămida și țigla erau realizate în fabrica
aparținând localnicului Ioan Buta, numit și Varnicer (și-a desfășurat
activitatea în prima jumătate a secolului trecut), „[...] poreclă primită și după
ocupația ce o mai avea, arderea varului, scos și acesta tot din dealul comunei”.
În urma decesului proprietarului, fabrica a fost închisă, în condițiile în care,
„[...] moștenitorii sunt plecați din comună”. Multe din cărămizi erau făcute și
de țiganii din sat. Materialul lemnos folosit la construcții provenea din
pădurile situate în partea de est a satului678.
După încheierea Primului Război Mondial, sesizăm impulsionarea
ridicării de noi clădiri în localitate - luăm în considerare numărul crescut al
celor care, la începutul anului 1925, au depus cereri pentru a primi din partea
primăriei lemne pentru construcții (un număr de 33 de persoane se adresau
primăriei în acest sens, solicitând fiecare între 5 și 20 de stânjeni 679).
677 Filip 1948, p. 33-34.

678 Filip 1948, p. 18.
232
În anul următor (1926), alte 26 de persoane au depus cereri la primărie,
pentru a primi lemne (fag, plop, brad și stejar) pentru construcții680. Doi ani mai
târziu (1928) era înregistrată cererea localnicului Ioan Gâlea pentru a primi 3
tulpini de fag, „[...] pentru facerea șițelor de lipsă la coperirea grajdurilor și
colibei”681.
La începutul anului 1933, Consiliul Comunal anunța condițiile de
participare la licitația pentru arendarea taxelor de lemnărit și a carierei de
piatră, „[...] ce cade în comerț mic, adecă în dreptul acesta nu se includ
exploatările de pădure și piatră în stil mare ce eventual comuna le-ar exarenda
în viitor ci numai ce se exercită în mic de cătră locuitorii din comună”. Viitorul
arendaș se obliga să nu perceapă taxe mai ridicate decât cele fixate de
autoritățile locale: „[...] un stânjen de lemne [...] 20 lei [...] un car de cărbuni
cu 2 vite 40 lei [...] un car de cărbuni cu o vită 20 lei [...] un car cercuri de alun
40 lei [...] un car nuele [...] de alun cu 2 vite 40 lei [...] un car nuele [...] de alun
cu 1 vită 20 lei [...] un car telteu de scoarță de arin 0,50 bani [...] o varniță de
var 40 lei [...] un car de lemne vândute 7 lei [...] un stânjin de piatră 10 lei [...]
un metru de nisip 3 lei”. În caz contrar, acesta ar fi fost amendat „[...] întâiu cu
lei 300 al doilea cu lei 500 și al treilea rezilierea contractului”. O măsură
aplicată de autorități, care venea să impulsioneze ritmul de construcții local, se
referea la interdicția impusă arendașului de „[...] a încasa tacsele de la locuitori
cari își clădesc propriu fie pentru lemne, fie pentru piatră și nisip, ci numai de
la aceea cari clădesc în antreprinză fie chiar și la locuitori din comună”. De
asemenea, erau scutite de taxe lucrările edilitare promovate de autoritățile
locale, „[...] dacă se clădește pentru comună, școală sau biserică în decursul
arenzii, acel material fie de orice natură nu intră în cadrele de tacsă ale acestui
contract”. Prețul de strigare al licitației era de 2.500 lei, arenda întinzându-se
pe perioada unui an (1 ianuarie 1933 - 31 decembrie 1933). La licitație au fost
prezentate patru oferte, Nicolae Leucă (2.650 lei), Ilie Buta (2.670 lei), Nicolae
Buta (2.705 lei) și Ioan Morar (2.715 lei), câștigător fiind desemnat cel din urmă
(„Ioan Morar din Porcești”682).

233
11. Tipologia caselor
În discuția asupra acestui subiect vom folosi - în lipsa altor surse
documentare edite - planimetria formulată de Stahl, desigur la nivel orientativ,
precum şi cercetările de teren, în analogie cu ilustrații mai vechi.
Astfel, conform celui menționat, principala caracteristică tipologică a
locuinței este planimetria, definită drept „elementul cel mai însemnat pentru
cunoaşterea locuinței: el arată funcțiunile casei şi viața care se petrece în
interior”683; în funcție de aceasta, se pot stabili următoarele tipuri de locuințe:
1. Casă parter cu două încăperi, cu două ferestre la stradă şi intrarea din curte;
camera dinspre stradă este mai mare. Camera mică, după unii autori, ar fi o
transformare a celarului din spațiu de depozitare, lucru discutabil, în cazul
Porceştilor. Varianta arhaică (1a) nu are intrarea protejată. La variantele
următoare apare intrarea protejată doar în dreptul uşii de acces (1b), apoi, prin
prelungirea streaşinii pe toată latura lungă (1c); în sfârşit, ca subtip, avem
cămara pe întreaga lungime a casei, cu acces din tindă (1d).
2. Casa parter cu prispă (târnaț) sau pridvor (privar), cu varianta cea mai veche
2a, care are o prelungire a streaşinii pe toată latura lungă. Se aseamănă cu tipul
1b, dar, spre deosebire de acesta, are o terasă îngustă, supraînălțată, iar streaşina
este susținută de stâlpişori din lemn. În funcție de nivelul de călcare, prispa
poate fi înălțată, caz în care sub ea se crează un spațiu suplimentar, utilizat ca
depozit de lemne, coteț, mai rar ca intrare în pivniță (gârlici). Accesul este
asigurat printr-o scară într-o rampă cu trepte de piatră, în mod excepțional din
lemn. Varianta 2b presupune o semiînchidere a prispei pe două laturi, a treia
fiind intrarea. Ultima formă a acestui tip este aceea cu prispa închisă, care
devine, în fapt, o încăpere adăugată casei (2c).
3. Casa cu parter înalt şi pridvor - este de fapt o evoluție firească a tipului 2c.
Pridvorul, inițial semideschis, se închide, fie cu materiale ușoare, prin
umplerea golurilor dintre stâlpi sau coloane, fie direct cu zidărie, caz în care se
prevăd uşi şi ferestre. La toate subtipurile (3a-3e) accesul se face într-un spațiu
închis sau semiînchis direct din stradă, prin intrarea pietonală. La casele în care
demisolul are funcția de locuință, intrarea se face imediat după cea generală.
Ca arhitectură a fațadei, la subtipurile mai evoluate, apare o fereastră,
683 Stahl 1958, p. 4.

234
luminator, nişă sau fereastră oarbă, cu rolul de a suplini al treilea gol și, prin
aceasta, să se asigure simetria compoziției.
4. Casa cu parter şi subsol înalt (4a, 4b), la care pridvorul închis se transformă
în hol sau cameră. Intrarea se face printr-o prispă adăugată, casa căpătând astfel
al doilea tract. Din acest tip se dezvoltă planimetriile evoluate, prin adăugarea
în partea din spate a acestei noi camere, lungă şi îngustă și a unei cămări, într-
o epocă mai târzie a unei băi.
5. Casa parter cu latura lungă la stradă şi acoperiş în două ape (5a). Varianta
inițială poate fi considerată casa de la nr. 77 - este de fapt casa de tip 1
transformată, cu ferestrele la stradă, întrucât nu mai sunt condiționate de
vecinătate. Intrarea se face din ax, pe latura scurtă. Nici nu ştim în ce măsură
putem considera această casă un tip planimetric distinct. Am ales-o ca exemplu
pentru modalitatea de rezolvare a parcelelor. De altfel, chiar şi în satele săseşti,
loturile mobilate pe teren dificil sau asimetric tind să refuze dispoziția
tradițională a construcțiilor în condițiile parcelarului istoric684. Tipurile 5b şi
5c sunt reprezentative pentru casa cu latura lungă la stradă, care are fie două
camere de locuit la stradă, un hol central sau unul de distribuție la care se
accede din curte și intrare prin latura scurtă sau prin cea posterioară, fie trei
camere de locuit cu dimensiuni inegale. Ferestrele, trei sau patru, sunt în aşa
fel dispuse, încât spațiul interior să coincidă cu cel de locuit, fenomen preluat
tot din mediul urban.
6. Casa parter cu acoperiş în patru ape, cu variantele 6a, 6b, 6c, evocă o
interpretare modernă a celei precedente (tipul 5), cu diferența că încăperile se
înscriu într-un plan pătrat sau aproape pătrat. Aceste case pot avea, în
condițiile în care își păstrează arhitectura fațadei, volumetria acoperişului,
finisajele şi învelitorile originale, o valoare ambientală mare, sugerând o bună
soluție de integrare a noilor construcții în rezerva de arhitectură de factură
istorică.
7. Casa parter cu acoperiş în patru ape şi plan pătrat inițial, cu varianta veche
7a şi cea evoluată 7b. Casa este atipică şi a apărut în jurul anului 1900, posibil
ca modalitate improvizată din rațiuni economice, poate ca soluție promovată
de persoane alogene. Cu toate acestea, preluând acest, să-i spunem, modul, casa
684 Calborean 2008, p. 264-266; vezi şi Beldiman 1996, p. 45-53.

235
de la nr. 272 este una dintre cele mai frumoase din cele inventariate de către
noi, cu o certă valoare ambientală.
8. Casa de factură urbană, cu dublă funcțiune, de spațiu comercial şi locuință
(8a, 8b), a fost analizată în subcapitolul legat de arhitectura de influență
urbană. Merită însă consemnat faptul că ea marchează un eveniment de
prosperitate economică şi trebuie păstrată cu orice preț, cele câteva exemplare
care mai există - unele continuându-și funcțiunile comerciale - putând fi
grupate într-un ansamblu arhitectural inedit.
9. Casa parter cu acoperiş în patru ape şi plan pătrat. Nu se deosebește foarte
mult de tipul 6, dar primește elemente noi: decroşuri, galerii exterioare
deschise, cu acoperişul sprijinit de coloane, foişoare; tip de influență
muntenească, invocat de autorul primei monografii (vezi mai sus). A început
să se răspândească încă din anii ʼ30 ai secolului trecut, generalizându-se cu
precădere în Țara Oltului, dar şi în satele foste iobăgeşti din comitate (mai ales
Alba Inferioară), între 1960-1965 şi 1980-1990. Fără valențe deosebite, se
integrează totuşi cu discreție în situl istoric.
12. Concluzii
Statutul de frontieră al Porceştilor, azi Turnu Roşu, se reflectă şi în
relația fondului construit cu structura localității, precum şi în procedeele prin
care au fost preluate şi prelucrate influențe ale unor stiluri arhitecturale
diverse, provenite ce-i drept, covârşitor, din mediul rural german, pandant al
celor din societatea urbană a cetăților săseşti, în sfera cărora comunitatea
românească a localității a funcționat.
Dacă parcela este „semnul cel mai vechi al unei aşezări”, casa este
întruparea spiritului unui popor685. Am trecut în revistă, atât cât spațiul acestei
lucrări cu caracter monografic ne-a permis, elementele care particularizează
satul în chiar esența sa urbanistică: morfologia localității şi zestrea
arhitecturală. Am văzut, bunăoară, că, în pofida agresiunii fără discernământ
şi continuă asupra construcțiilor cu atribute istorice, satul păstrează valori
arhitecturale neprețuite, adevărate relicve, care ne oferă surprinzătoare dovezi
ale frumuseții trecute ale caselor, gospodăriilor şi străzilor de altă dată.
685 Stein 1933, p. 32.

236
Încă în anii ʼ40 ai secolului XX, autorul monografiei amintite anterior
remarca transformarea supărătoare a arhitecturii localității. Acele transformări
au fost mult mai controlate, ceea ce a determinat conservarea imaginii de
ansamblu a localității.
Este momentul să vorbim despre agresiuni contemporane nouă, în
speranța că, date la iveală şi înțelese, aceste acte nu se vor mai repeta. Aşadar,
construirea unor clădiri cu volume străine locului, mansardarea prin formule
care nu se înscriu în geometria acoperişului, aplicarea de balcoane spre stradă,
lungirea streşinilor, modificarea pantelor acoperişurilor, practicarea unor
ferestre cu dimensiuni nespecifice, distrugerea armoniei raportului plin/gol,
amplasarea haotică de construcții în perimetrul parcelei, mărirea procentului
de ocupare a terenului, supradimensionarea construcțiilor, toate acestea
conduc la degradarea irecuperabilă a imaginii localității. Acelaşi efect îl au şi
actele de distrugere a vechilor elemente decorative ale fațadelor şi înlocuirea
lor cu finisaje pe cât de nespecifice, pe atât de inestetice şi (ce ironie!)
ineficiente (vezi placajele cu polistiren şi tencuielile numite „decorative”).
Asemenea lor sunt învelitorile din ciment sau tablă, culorile de factură
industrială, tâmplăriile din pvc (nimic altceva decât policrorură de vinil!),
aluminiu sau alte materiale cu totul străine arhitecturii vernaculare. Destul să
spunem că asistăm la naşterea unui alt sat, unul care nu reprezintă nici o
identitate.
Trebuie înțeles, în spiritul celor înşiruite mai sus, că prin conservarea
şi perpetuarea arhitecturii tradiționale nu se poate înțelege - aşa cum, din lipsă
de educație sau prejudecăți diverse, se susține - „rămânerea în evul mediu”.
Dimportivă, se poate asigura întreg confortul presupus de utilități moderne, în
interiorul modelului arhitecturii de factură istorică. Nici argumentul că
restaurarea şi renovarea sunt mult mai costisitoare nu se susține. Se pot executa
modificări, modernizări, dotări cu băi şi bucătării, extinderi, toate într-un
buget dacă nu inferior, cel puțin similar unor demolări sau extinderi fără nici
un control.
Distrugerea casei tradiționale este la fel ca distrugerea bisericii. Este,
oare, vreun porceştean care ar dori demolarea bisericii Sfântul Nicolae şi
înlocuirea ei cu un edificiu din beton? Căci aşa cum edificiul de cult sau
237
lăcaşurile de învățământ conferă noblețe localității, în aceeași manieră
arhitectura civilă, casele cu gospodăriile şi grădinile lor, crează frumusețea
peisajului în care cele două palate ale spiritului să strălucească.
A-ți renega satul este similar cu a-ți renega părinții. Şi apoi, ce fel de
localitate, numită, cu emfază, pe la toate manifestările găzduite de comunitate,
„străbună”, vor moşteni copiii noştri?
Turnu Roșu, prima jumătate a secolului XX, arhiva Emil Fischer

a Centrului de dialog și cultură Friedrich Teutsch - Sibiu
Carte p
238
Turnu Roșu, stradă, prima jumătate a secolului XX, arhiva Emil Fischer
Carte p
Turnu Roșu, stradă, anii ‘80,

arhiva Complexului Național Muzeal ASTRA Sibiu
239
Carte p
Turnu Roșu, stradă, anii ‘80,
Carte p
Turnu Roșu, arhitectură tradițională, anii ‘80,

240
Carte p
Carte p

241
242
Carte p
243
Carte p
Turnu Roșu, tipologia locuinței
244
Carte p
245
Carte p
246
Carte p
247
Carte p
248
VII. Economia
Datorită condițiilor pedoclimatice, caracteristice zonei de podiș și

depresiunilor situate la periferia munților, cu temperaturi medii anuale
cuprinse între 8-9° C și cu o medie anuală a cantității de precipitații cuprinsă
între 700-800 mm, agricultura zonei, care stă la baza ocupațiilor localnicilor,
este relativ limitată din perspectiva plantelor cultivate: porumb, cartof, grâu,
secară, sfeclă furajeră şi varză, alături de o serie de alte culturi, neesențiale.
Zootehnia joacă însă un rol deosebit, fiind indispensabilă în dezvoltarea
sectorului agricol și a ramurilor industriale producătoare.
Așadar, localitatea Turnu Roșu poate fi încadrată în categoria așezărilor
cu o economie mixtă, pastoral-agricolă, alături de sate precum Rod, Tilișca,
Galeș, Vale, Sibiel, Rîu Sadului, Tălmăcel, Fântânele (Cacova), Gura Rîului,
Poplaca, Rășinari, Sadu, Boița, Racovița, toate aflate pe fir de apă și pe terase
subcarpatice. Datorită suprafețelor mici de terenuri agricole, comunitatea a
fost nevoită să pună în aplicare planuri ample de îmbunătățiri funciare
(despăduriri, desțeleniri, desecări ale unor terenuri mlăștinoase).
***
1. Agricultura
În prima jumătate a secolului al XX-lea, pe hotarul satului se cultivau
cartofi, porumb, fasole și, într-o proporție mai redusă, grâu. Amintim de
asemenea: ceapa, morcovii, pătrunjelul, salata, spanacul, castraveții, ardeii,
leușteanul, busuiocul, minta sau mătăcina creață; într-o măsură mai mică, chiar
roșiile. În partea nordică a satului, în zona numită „Verzării”, se cultiva varza,
„[…] unde-și are aproape tot omul o bucată de pământ de 12-16 metri pătrați
anume pentru varză686”. De altfel, în anul 1931, Consiliul Comunal aproba
confiscarea producției de varză a doi locuitori (Nicolae Cârpătorea și David
686 Filip 1948, p. 87.

249
Grigore), aceștia ocupând în mod fraudulos terenul comunal687. La scurt timp,
paznicul verzăriei era destituit, fiind bănuit că a obținut împreună cu soția sa
foloase necuvenite prin vânzarea verzei de pe terenul comunal688.
În primăvara anului 1923, Primăria aloca suma de 3.000 de lei pentru
însămânțarea terenului din Răstoaca Morii cu lucernă „pentru taurii
comunali”689.
La sfârșitul anului 1929, Consiliul Comunal publica condițiile de
arendare a terenului arabil din Prundul Rădili pentru o perioadă de 3 ani (1
ianuarie 1930 - 31 decembrie 1932). Prețul de strigare a fost fixat la suma de
3.000 de lei anual. Era interzisă subarendarea terenului, însă, „[…] să poate
acompania cu una sau mai multe persoane, rămânând dânsul personal
răspunzător de obligamentele licitațiunii prezente”. După strângerea recoltei,
autoritățile locale dispuneau asupra pășunatului de iarnă și de primăvară.
Potrivit contractului, „[…] în caz de inundație sau rupere de apă comuna nu
va face nici o relaxare din plata arenzii”690.
În anul 1931 terenul agricol se mărea, ca urmare a unei decizii a
Consiliului Comunal, prin care terenul Poduri din Valea Glodului era
însămânțat691.
La solicitarea Consiliului Comunal (din anul 1937), Prefectul Județului
Sibiu adresa un memoriu Ministrului Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor -
Direcția Generală a Apelor, cerând sprijin financiar pentru a pune în aplicare
un proiect major de îmbunătățiri funciare: „avem onoarea a Vă înainta anexat
proectul asupra lucrărilor de desecarea celor 24 Ha. teren mlăștinos situat în
imediata apropiere de intravilanul comunei Porcești spre aprobare; rugându-
Vă să binevoiți a ne acorda un ajutor, dându-ne posibilitatea de a executa
lucrările strict necesare în interesul unei populații foarte sărace în terenuri
arabile și cultivabile”. Devizul total al lucrărilor se ridica la suma de 162.000
de lei692.

250
Terenul satului (în anul 1948) era împărțit în 13.100 de parcele, „[...]
cea mai mare bucată de pământ fiind de 1 iugăr, iar cea mai mică de 30
stânjeni”. Distanța între gospodării și locurile cultivate era variabilă, „[...] unele
fiind în imediata apropiere a satului, iar altele având o depărtare în medie de
1, 2, 3, 4 km”693.
În ceea ce privește inventarul agricol (îl apreciem ca fiind numeros,
raportându-l la suprafața arabilă și la situația demografică), în deceniul IV al
secolului XX în comună erau inventariate: 140 de care cu osii din lemn, 280 de
„căruțe de Brașov”, 300 de pluguri, 250 de „mașini de săpat”, 100 de „mașini de
semănat”. În sat mai existau: „[...] o mașină de treerat cu motor a locuitorului
Ioan Căldărea [...] 2 mașini de treerat, mânate de mâna omului”694.
Instaurarea regimului comunist a avut repercusiuni nefaste asupra
proprietății private, existând mai multe tentative de înființare a unui C. A. P.
Potrivit informațiilor apărute în presa locală, pentru înființarea tovărășiei
agricole din Turnu Roșu au militat mai mulți localnici, „[...] printre care
Nicolae Hoandra, Filip Iordan, Ilie Stăișor, Nicolae Stăișor și alții”, care s-au
informat „[...] citind în ziare și broșuri despre recoltele bogate ce se pot obține
prin lucrarea pământului cu tractoarele și prin aplicarea agrotehnicii
înaintate”. Inițiativa era sprijinită de Ilie Brad, președinte al Sfatului Popular
și de Ioan Constantiniu, secretar al organizației de partid. Cu toate acestea, erau
aduse o serie de acuze care vizau propaganda slabă făcută de agitatori, „[...] noi
am tot așteptat de la începutul lui septembrie și până azi să vedem agitatorii
intrând în casele noastre să ne vorbească de foloasele ce le putem obține și să
ne dea exemple din gospodăriile colective și din întovărășirile agricole din
raion, dar așteptarea noastră a fost zadarnică”. Același intervievat, Nicolae
Hoandră, conchidea că, „[...] am mai așteptat ceva de la organizația de partid și
anume: pentru a ne convinge noi personal de avantajele ce le avem și de felul
cum este organizată munca, așa cum au fost duși porumbăcenii, de-au vizitat
și au discutat cu întovărășiții din Axente Sever, am așteptat să fim duși și noi
undeva să vedem cu ochii rezultatele muncii în întovărășirea agricolă”695.
693 Filip 1948, p. 150-151.

694 Filip 1948, p. 150-151.
695 Pintea 1955, p. 3.
251
În anul 1984, producțiile de cartofi și porumb era modeste, însă suficiente
pentru acoperirea nevoilor gospodărești ale proprietarilor. În anii roditori se
obțineau producții de 3.000-4.000 kg cartofi la hectar și 1.000-1.500 kg porumb
boabe la hectar, la care se adăugau „legume în cantități suficiente”696.
Un an mai târziu (1985), suprafața arabilă a comunei era de 745 hectare,
însă, „[...] locuitorii comunei nu dispun decât de aproximativ 500 ha, din care 150
ha sunt în zona inundabilă a Oltului”. În consecință, au trebuit reînsămânțate 40
de hectare „[...] de pe care s-a realizat o producție medie de 2.000-2.500 kg
știuleți”. Diferența dintre cifra înscrisă în plan și cea existentă în realitate se
datora, potrivit notei reporterului, „[...] unei condamnabile neglijențe a
locuitorilor [...] ce au lăsat mari suprafețe de pământ necultivate, care s-au
înțelenit”697.
După anul 1989, agricultura locală a primit un sprijin important (inventar
agricol și resurse financiare) din partea unor organizații non-profit europene.
Asociația OLGANOF-RUMANIENNILFE din orașul german Albstadt, aflată sub
conducerea lui Achim Krimmel, donase după căderea regimului comunist, în
patru rânduri, atât fonduri financiare, cât și inventar agricol. Astfel, „Thomas Eger
a donat un tractor iar după câteva zile echipa a reușit să strângă fonduri care să
permită cumpărarea a încă 3 tractoare”. În primăvara anului 1993, Asociația dona
din nou „[...] bisericii din localitate două tractoare, pluguri, cultivatoare, grape,
utilaje pentru fân, cereale, macara mică”698.
Potrivit declarației primarului de atunci al localității, Ioan Deneș, în vara
anului 1994 „[...] acordarea titlurilor de proprietate se face de către comisia locală,
fără probleme”. Acesta preciza faptul că „[...] numai articolul 35, din Legea 18, cu
privire la terenurile intravilane, constituie motivația punerii în aplicare a Legii
Fondului Funciar”699.
Conform unor date statistici (anul 2000), din totalul suprafeței
administrative de 7.784 hectare, cea agricolă se întindea pe o suprafață de 3.209
hectare, reprezentând 41 % din total (327 hectare teren arabil, 1.931 hectare
696 Buta 1984, p. 46.

697 Kamla 1986, p. 1, 3.
698 Buta 1993, p. 2.
699 Teodorescu 1994, p. 2.
252
pășuni, 985 hectare fânațe, 11 hectare livezi). La acestea se adăugau 3.990 hectare
păduri, 127 hectare ape și bălți, 458 hectare alte destinații.
Cultura porumbului ocupa cea mai întinsă suprafață agricolă (220
hectare), urmată de cea a cartofului (62 hectare), grâului și secarei (45 hectare).
Legumele și leguminoasele ocupau o suprafață redusă, de numai 7
hectare, „[…] mai întinse arii fiind varza, 2 ha, ceapă, usturoi, castraveți,
rădăcinoase și alte legume câte 1 ha.” O suprafață relativ redusă (6 ha) era
ocupată de livezi, „[…] care în 1999, cuprindeau: meri, 1.314 pomi, pe 3 ha;
pruni 8.955, pe 2 ha; peri, 308, pe 1 ha”. În afara plantațiilor pomicole au fost
recenzați pomii fructiferi din grădinile locuitorilor: „[…] 1.618 meri pe rod și
1.500 meri tineri; 10.258 pruni de rod și 8.500 tineri; 383 peri pe rod și 350
tineri; 293 nuci pe rod și 240 tineri; 98 cireși și vișini pe rod și 150 tineri”.
La nivelul anului 1997, producțiile agricole atingeau „[…] 2.200 kg
porumb/ha, 2.000 kg grâu/ha, 1.600 kg secară/ha, 6.000 kg cartofi timpurii/ha,
9.000 kg cartofi de toamnă/ha, 25.000 kg sfeclă/ha, 13.000 kg varză/ha”700.
La nivel de comună, în anul 2002, principalele culturi agricole din
gospodăriile populației erau: cereale pentru boabe - grâu și secară (2 ha),
porumb (165 ha), cartofi (60 ha), legume (36 ha). Au fost obținute următoarele
producții: grâu și secară (6 tone), porumb (390 tone), cartofi (1.200 tone),
legume (470 tone). Au fost recenzați 9.879 pomi (116 aflați în sectorul
privat).701
2. Creșterea animalelor
Avem în vedere în acest subcapitol prezentarea succintă, cronologică
a câtorva aspecte legate de principala ocupație a locuitorilor, creșterea
animalelor: elaborarea unor regulamente care au reglementat practicarea
acestei ocupații, evoluția efectivelor de animale, precum și conflictele legate
de dreptul de pășunat pe terenurile aflate în apropierea comunităților
vecine.
700 Buta 1984, p. 13.

701 *** 2003, p. 29.
253
Primele mărturii legate de creșterea animalelor datează de la
începutul secolului al XVIII-lea. Astfel, în anul 1700 era înregistrată
reclamația locuitorilor din Tălmaciu împotriva pârcălabului de Turnu Roşu,
Christoph von Ehrenburg, care, pentru achitarea la timp a impozitelor, îi
silea pe țărani să-şi vândă vitele702.
Reglementări precise legate de practicarea oieritului apar într-un
regulament din anul 1721. Potrivit acestuia, erau indicate locurile unde
„[…] se făcea numărătoarea oilor şi eliberarea „țîdulelor”, după achitarea
taxelor vamale 1,5 fl. pentru 600 de oi”703. Numărătoarea oilor („vama cea
mare”) se desfăşura la Turnu Roşu, sau la Poiana Neamțului de lângă
Avrig704.
Conform Conscripției din anul 1748, în Porceşti locuiau 168 de
familii care dețineau boi (205 capete), vaci (125 capete), oi (914 capete),
porci (17 capete)705.
În 1768, într-o altă conscriere, situația se prezenta astfel: familii
(175), văduve (23), total familii (198), boi (168 capete), vaci (119 capete), oi
(345 capete), porci (112 capete). Comparativ cu situația prezentată anterior,
deși sporul demografic a fost important (30 de familii), constatăm scăderea
numărul de efective (boi, porci și vaci) 706.
În luna mai a anului 1893, Reprezentanța Comunală, luând în
considerare că „[...] nr. vacilor ar fi asia de multe ca doi tauri nu se put ea
corespunde scopului de prasila”, făcea demersuri pentru achiziția unui al
treilea taur de prăsilă, „taur alb de rasa pinzgan” de la cireada de prăsilă din
Turda707.
Doi ani mai târziu (ianuarie 1895), Tures Karacsoni (?), antreprenor,
oferea comunei un „vier de porc ca prăsilă”, în vârstă de 9 luni. În lipsa
resurselor financiare necesare asigurării hranei zilnice, Reprezentanța
702 Dumitrescu-Jipa Nistor, p. 157.

703 Veress 1927, p. 89.
704 Dumitrescu-Jipa, Nistor, p. 117.
705 Albescu 1938, p. 67.
706 Albescu 1938, p. 67.
254
Comunală aproba plasarea animalului în custodia unui localnic, acesta
urmând să devină proprietar după trecerea a trei ani 708.
În 1897 era elaborat de către autoritățile locale un prim statut, care fixa
locurile din hotarul satului și perioadele de pășunat, împreună cu taxele
percepute de Primărie: „[...] despre regularea pășiunitului pe pășuni comune
sau cari compun proprietatea comună”. „1. La pășunea comună se pot mâna
caii, vitele cornute, porcii, oile și caprele numai în turme, ciurde [...] se permite
numai prelângă [...] supraveghere pentru care are a se ingriji primăria
comunală [...]. 2. Păsiunea comună are se se folosescă în următorul chip. a) cai
cu boi la olaltă au a pășuni vara dela 1 Maiu pănă la 1 septembre în munții
strămbaru, pleasa, pău și măgura, iar tomna pe locurile particularilor in miriști
și livedi din 1 Septembre pănă în 1 Maiu a fiecărui an. b) vacile și bivolele au a
pășuni vara dela 1 Maiu pănă la 1 septembre pe valea [...] grohotiș valea caselor
[...] frasinul [...] și fața strimbii. c) caprele au a pășuni pe teritoriul de pășiune
comunal întreg pe unde umblă și celelalte vite, afară de locurile, cari formeză
păduri de apărare și pe unde se află pădure tineră semănată. d) porcii au se
pășiuneze pe gruiu [...] și brădățiel. e) oile se pășuniază împărțite la 2 stâne: și
anume stâna I sub Vertope de care se ține Chica Fedeleșului - Culmea la Vale
- pe la lac prin Petriceaua - Chica petrilor - și chiar cu Brădui. Stâna a II-a
Repezoiu se începe despre granița boilor dela Claia Bulzului pe apa Valea lui
Frate pănă la Chilie, fația drept cu […] lui Bocan și fația Cietatei - Valea
Rindibonalor la feregiș - și pe apă în sus pănă la Claia Bulzului adecă pe dosu.
Terminul de pășunare se începe cu 1 maiu și ține pănă la 29 Septembre a
fiecărui an și se numesce pășunatul de vara. Pe hotar, sau pășuniatul de
primăvară se începe în 15 februarie și durează pănă în 30 aprilie; calcarea
acestor termine este interdisă. Iarna din 29 Septemvre pănă în 16 februarie dela
valea mărului la vale pănă în granița Romaniei. Dintre oieri cari calcă
marginile de pășiune înșirate în punct e) sau terminele au a se pedepsi fără
considerare la mărimea turmei pentru I-a dată cu o amendă dela 5-10 fl, a II
oră cu o amendă ce se poate întinde dela 10-50 fl. în folosul fondului
pompierilor din loc. 3. Taxele pentru pășiunare sunt următoarele: Fiecare om
apărținătoriu de comună are a solvi în alodiul comunal: a) Pentru vite cornute

255
sau cai trecuți de doi ani pe an 80 cr. b) Pentru oi sau capre pe an 40 cr. Afară de
tacsele aceste fiecare posesor de vite e îndatorat a contribui la sâmbria păzitorilor
de vite cu ocasiunea obicinuită și pănă acum, care se statoresce la începutul
fiecărui an din partea reprezentanției comunale cu ocasiunea alegerei de păzitori
comunali”709.
Corpul Reprezentativ decidea, în luna iulie a anului 1899, intentarea
unui proces comunei Sebeșu de Jos, întrucât „[…] locuitori comunei Sebeșul
inferior in toți anii pășunesc cu vitele pe muntele dela peatra rea în sus pănă la
chica fedeleșului”710.
Creșterea numărului taurilor comunali a determinat creșterea șeptelului
și, implicit, necesitatea identificării unor noi surse de hrană. În context, au fost
defrișate malurile Oltului „[…] să se curețe de sălcii și plopi adeca 370 salcii și
23 plopi”, terenurile astfel obținute fiind amenajate ca fânațe. Au fost
achiziționați „un vier de producție” și „[…] un taur de bivol fiind de mare lipsă
deoarece numărul bivolițelor crește”711. De asemenea, era alocată suma de 7.000
de lei, necesară construirii unei colibe pentru ciobani în zona Repezoiu712.
Consiliul Comunal aproba în unanimitate, în vara anului 1927 - luând în
considerare hotărârea Comisiei Agricole Județene - ca cele 1.000 de iugăre din
Valea Rindiboului să fie în continuare destinate pășunii comunale713. Primăria
încasa 1.561 de lei taxe, de pe urma vitelor tăiate în abatorul comunal. În
ponderea taxelor încasate la bugetul local, cele aferente dreptului de pășunat se
cifrau la suma de 15.107.252 lei, fiind cele mai ridicate714.
Întrucât în anul 1927 a fost înregistrat un număr ridicat de vite moarte
ca urmare a îmbolnăvirii de febră aftoasă, taxa de pășunat impusă localnicilor a
fost suspendată pentru anul 1928 - „[…] pentru a veni în ajutorul acestora
propune abscrierea taxei de pășunat pe 1928, după atâtea vite câte s-au prăpădit
în 1927715.

710 Arhiva Comunei Turnu Roșu 1899, fila 161
256
Un an mai târziu (1929), autoritățile locale aprobau și anularea taxelor
de pășunat pentru locuitorii ale căror vite au fost ucise de animalele sălbatice
sau care au pierit din motive subite716.
În 1930, la începutul anului, Consiliul Comunal trebuia să pună în
aplicare ordinul Prefecturii Sibiu nr. 429, precum și ordinul Ministerului
Agriculturii și Domeniilor prin care „[…] în pășunatul Găvănie se va încerca o
folosință pentru cultura plantelor de nutreț, trifoi, lucernă, măzăriche”717.
La sugestia Serviciul Zootehnic din Sibiu, comunitatea achiziționa un
vier „de rasa Jore[…] în locul rasei Basna”718 (1931), iar în 1932, Consiliul
Comunal arenda pășunatul de iarnă în Găvănie, din 1 noiembrie până în 15
aprilie 1933, contra sumei de 3.000 de lei719.
Primăria plătea anual o poliță de asigurare pentru animalele de prăsilă,
în valoare de 5.000 de lei, la Societatea de Asigurări Agronomul. De asemenea,
pentru crearea unui fond de asigurare permanentă a animalelor comunale,
„[…] un izvor sigur și însemnat de asigurare în caz de boală și accident la
animalele sale de reproducție”, Consiliul Comunal aproba crearea unui depozit
la Banca Albina din Sibiu, în „[…] suma de 4.000 lei […] an de an”; în acest fel,
în scurt timp, comuna și-a asigurat prin suma bugetată și depusă, cu dobânzile
aferente, animalele de reproducție”720.
În vara anului 1932 se încheia un contract între Primărie și localnicul
Ioan Grigore, privitor la îngrijirea și întreținerea animalelor comunale.
Contractul avea o valabilitate de un an (15 iunie 1932 - 14 iunie 1933),
cifrându-se la suma de 2.399 lei lunar, „[…] raportată la 3 tauri de vacă, 1 de
bivolă și 1 vier, precum și la prețul de concurență din condițiuni de licitație,
cari fac parte întregitoare la acest contract”. Primăria punea la dispoziția
îngrijitorului, pentru locuit, o clădire limitrofă grajdurilor, precum și „[…]
fânațele comunei din terenul marginea Oltului, cari încep din Valea Ienei în
sus pe lângă verzărie […] numai după terminarea prășitului de porumb apoi
răstoaca morii însămânțată cu lucernă”; în schimb, acesta avea obligația să

257
întrețină animalele „[…] conform cerințelor Legii sanitare veterinare” și „[…]
să observe și convinge personal dacă vaca este sănătoasă”, fiind răspunzător
pentru „[…] accidentele din grajd, de orice natură provenite din neglijență sau
bătae”. Orice caz de îmbolnăvire trebuia anunțat autorităților locale. Ultimul
punct al contractului avea în vedere sarcina îngrijitorului de a înmulți șeptelul,
„[…] a elibera la ciurdă în fiecare zi câte un taor de vacă și unu de bivol fără a
fi doi într-o zi de aceeași rasă schimbându-i după resistența fizică”721. În
toamna anului următor (1933), Consiliul Comunal aproba cererea lui Ioan
Grigorie, „întreținătorul taurilor”, privind achiziția unei cantități de ovăz (900
lei) necesară asigurării hranei taurilor comunali, în contextul în care „[…]
Oltul revărsându-se în repetate rânduri s-a împotmolit fânațele cauzându-i
pagube, încât nici furajele nu le poate acoperi”722.
Potrivit ordinului nr. 612 din 30 mai 1935, emis de Serviciul Agricol
Județean Sibiu, Eforia Județeană a Pășunilor prelua averea mobilă și imobilă,
pășunile și arhiva aparținătoare comunei Porcești. Erau cuprinse „[…]
suprafața de pășune de 1.100 ha 9.315 mp proprietatea comunei deja dinainte
de aplicarea legilor agrare și care sunt operate în cartea funduară cu dreptul de
proprietate întabulat în favorul comunei” și pășunea din Găvănie „[…] de 83
ha 5.465 mp primit prin reforma agrară dela comuna Tălmaciu și care este și el
întabulat în cartea funduară în favorul comunei Porcești”; astfel, totalul
suprafeței cedate Eforiei ajungea la 1.184 ha și 4.780 m2. În plus, comuna
renunța în favoarea Eforiei la stână și la cele patru colibe, „[…] toate din
material lemnos și acoperite cu șindrilă”, predând acesteia și „animalele de
reproducție, un taur de bivolă, trei tauri de vacă și un vier”723.
Conform unui inventar al averii imobiliare comunale (realizat în anul
1936), grajdurile taurilor, construite în anul 1928, erau asigurate la Casa
Ministerului de Interne și aveau o valoare de inventar de 20.000 lei. Abatorul
comunal se întindea pe suprafața de 16 metri pătrați, având o valoare de
inventar de 8.000 lei724.

258
Răspunzând unei solicitări adresate de autoritățile administrative
superioare în anul 1937, administrația locală comunica că, „[…] întinderea
totală a pășunei este de 1.184 ha 4.780 mp”. În darea de seamă prezentată de
autoritățile locale se preciza că igienizarea pășunei a fost anevoioasă, fiind
realizată prin efortul întregii comunității: „[…] pășunea comunei a fost curățită
de arbori ce ocupa nefiind alte plante vătămătoare pășunatului de munte și deal
[…] pășunea comunei nu poate fi curățită fiind regiune muntoasă și deluroasă
și periculoasă din cauza eroziunilor. S-a curățat o suprafață de 50 ha prin
prestație. Au rămas necurățită 1.134 ha 4.780 mp”. Nu au putut fi cultivate
plante furajere din cauza fertilității reduse a solului, în contextul în care, „[…]
pe pășune sunt mulți arbori de protecție și umbrare pe tot întinsul pășunei”.
Eforia de pășunat deținea „[…] 1 grajd al taurilor, 5 adăpători și 3 adăposturi
adecă colibi în munte”725.
Proprietarii de pășune din Arghișel declinau (1937) o ofertă de arendare
a terenurilor venită din partea statului, respectiv, „[…] o arendă anuală de lei
1.600 adecă 1 leu pe stânjenul de pământ”, pentru a construi „[…] un loc de
aterizare pentru avioane”726.
Un memoriu semnat de „238 capi de familie” la sfârșitul anului 1937,
prin care cereau „[…] rezervarea unei părți de hotar în care locuitorii
semnatari să-și poată planta plante furajere și deci comuna respectiv primăria
să poată aplica programul agricol”, era aprobat de Consiliul Comunal; pe de
altă parte, alți 43 de locuitori au solicitat teren pentru pășunatul turmelor de
oi, la care, inițial, locuitorii comunei au adresat o plângere Consiliul comunal,
cerând ca, „[…] păstorii de oi din comună să respecte granițele vechi ale
pășunatului, totodată arată în acest memoriu că în timpurile bătrânilor se
respectau toate măsurile luate de Primărie, iar de un timp de vreme nu vor să
mai asculte de nimenia, mai departe arată că hotarul dela Ioan Deneș, șesul
Glodului, Fata Baltelor, Poduri, Brădățele, Gruiu cu șanț și Stârci să fie oprite
cu desăvârșire pe aceste locuri se fac semănături de toamnă […] oile comunei
și ale ciobanilor se nu mai meargă pe locurile pe unde merg vitele cornute […]
păstorii ce se vor angaja de Primărie pentru paza vitelor să fie oameni cu

259
garanție, care la nesupunere să poată fi amendați de cătră Primărie”. În finalul
memoriului, semnatarii cereau „[…] ca granițele vechi și obiceiurile din
bătrâni să se respecte de toți păstorii și în special de cătră proprietarii de oi din
comună”727. A apărut astfel un diferend, pe care autoritățile locale au încercat
să-l aplaneze, fără succes, prin cedarea către proprietarii turmelor de oi a unei
suprafețe de 150 de hectare. În aceste condiții, a fost înaintată o petiție către
prefectul județului, semnată de primarul și notarul localității, din care am
selectat următoarele: „1. Pentru consolidarea malurilor Oltului făcute cu
prestație și contribuția Statului s-au plantat zeci de mii de pueți cari astăzi sunt
distruși din cauză că au fost jupuiți de coaje. 2. Una dintre cele mai bune surse
de venit ale locuitorilor din această comună săracă este pomăritul în așa zisele
Ogrăzi unde sunt plantați mii de pomi și deci trebuesc cruțate de jupuire.
Înainte aceste ogrăzi pe o parte erau închise pe altă parte se păzeau. Aceasta
însă este prea costisitoare și nerentabilă. 3. Obiceiul nu mai este în concordanță
cu noile Legiuiri agrare, primii semnatari adică cei 238 dintre care cel care are
mai mult pământ are maximum 6 iugăre prin desele conferințe au înțeles că
agricultura primitivă pe care o fac nu mai este în spiritul zilei, nu mai e
rentabilă și ce e mai mult în loc să aducă venit aduce pagubă”. Beneficiind de
utilaje agricole competitive, „[…] locuitorii au abandonat vechile pluguri și-au
cumpărat pluguri sistem nou Sach”, au semănat o cultură de trifoi, calamitată
însă, datorită pășunatului oilor, „[…] care este unul din dușmanii trifoiului cari
iarna scot rădăcinile acestei plante”. Existau de asemenea plângeri legate de
încălcarea proprietăților, formulate împotriva ciobanilor, care „[…] au
introdus oile în porumbul locuitorilor”. În final, se cerea soluționarea
problemei: „Vă rugăm Domnule Prefect să binevoiți a dispune ca Dn inginer
agronom să se deplaseze în comuna noastră spre a studia chestiunea la fața
locului […] să se permită pășunatul în terenul destinat de către primărie”728.
Recensământul local din anul 1937, dincolo de datele statistice, ne oferă
și situația detaliată a efectivelor de animale pe care le deținea localitatea la
momentul respectiv: 219 cai (dintre care 82 iepe, 3 iepe sub 3 ani și 134 masculi
castrați de peste 3 ani, număr în creștere față de anul precedent, cînd erau

260
numărate 195 de cabaline). Constatăm o creștere accentuată a numărului de oi
- toate de rasa țurcană (1.347 față de 1.197). În schimb, numărul porcilor era
în scădere (198 față de 221). Un vier se afla în proprietatea comunei, 44 erau
scroafe sub 1 an, iar 153 erau porci castrați sub 1 an. În gospodăriile din sat
erau înregistrate 271 de capre, în scădere față de anul precedent (385).
Observăm o creștere importantă a numărului de păsări (2.469 față de 2.193) -
găini (2.390), gâște (34), rațe (33), curcani (12). Albinăritul începea să devină
o îndeletnicire importantă, fiind recenzați 41 de stupi. În gospodăriile sătenilor
erau înregistrați și 168 de câini ciobănești729.
La începutul anului 1938, Primăria lua act de cererea măcelarului Ioan
Morariu (casa nr. 350) prin care acesta informa că „[…] a sistat meseria
respectivă, comerțul de măcelărie (chelter) pe care-l exercita în această
comună”730. Anterior retragerii acestuia din activitate, medicul veterinar al
Oficiului Zootehnic și Sanitar Veterinar al Județului Sibiu își prezenta în scris
constatările legate de examinarea anuală a animalelor domestice din comună:
„[…] cercetând situația numerică a animalelor am găsit-o în regulă […] situația
sanitară a celorlalte specii de animale este bună […] starea abatorului nu
corespunde […] măcelăria sunt salubre, Dl Morariu Iacob va vopsi măcelăria
conf. instrucțiunilor primite […] cimitirul de animale este bine împrejmuit
[…] locuri de pășune nu sunt […] locuri de pășune nu sunt curățite se va lua
măsuri”. În finalul procesului verbal, medicul veterinar recomanda Primăriei
construirea unei platforme pentru adăpostirea gunoiului, precum și
reabilitarea abatorului comunal731.
De altfel, în luna martie, Prefectura Sibiu adopta o ordonanță care
stabilea respectarea unor reguli sanitar-veterinare. Autoritățile locale erau
obligate să finanțeze construirea unor fântâni seci după planul Serviciului
Veterinar al plasei respective. În zonele unde structura solului nu permitea
construirea fântânilor seci, autoritățile locale erau obligate să îngrădească
cimitirele de animale. Tot în atribuția acestora se afla angajarea unui tăietor de
cadavre, care avea ca misiune și supravegherea fântânii seci sau a cimitirului

261
de animale. Proprietarul animalului mort era obligat ca în termen de 24 de
ore să transporte cadavrul pentru incinerare. Se interzicea „[…] aruncarea
animalelor moarte în păduri, râuri, bălți, pe drumuri sau îngroparea lor în alt
loc decât acela anume destinat pentru acest scop” 732.
Tot la începutul anului 1938, conducerea primăriei aproba licitația
organizată pentru arendarea pășunatului de iarnă din Arghișel și Prundul
Rădilii, „[…] proprietatea locuitorilor din comună”. Licitația era câștigată de
Mihaiu Rădoiu din comuna Tălmăcel, oferta acestuia fiind „[…] cea mai
avantajoasă pentru comună și care oferă suma de 13.070 lei arendă pentru
pășunatul de iarnă din locurile amintite mai sus”733.
Aceeași persoană câștiga și licitația de arendare a pășunatului de iarnă
din Arghișel și Prundul Rădili pentru anul următor, „[…] proprietatea
locuitorilor din comună”, oferind o sumă identică, în cuantum de 13.070
lei734.
Două importante licitații aveau loc în anul 1940 și vizau arendarea
terenurilor din Prundul Rădilii și Prundul Arghișel. Prima dintre licitații a
fost adjudecată de Ioan Oancea din Tălmăcel, suma oferită fiind de 2.505 lei.
Cu aceeași sumă era câștigată și cea de-a doua licitație, oferta fiind făcută de
Ioan Gâlea din localitate735.
În același an (1940), Consiliul Comunal aproba „[…] asigurarea
reproducătorilor proprietatea comunei la Casa de Asigurare a Ministerului de
Interne începând dela 1 Aprilie 1940 pe timp nelimitat” 736.
În anul 1941, situația efectivelor de animale se prezenta astfel: viței
(150 capete), boi (12 capete), vaci (271 capete), bivoli (110 capete), oi (1.600
capete), capre (225 capete), cai (220 capete), porci (400 capete). În
proprietatea comunei se aflau „[...] 4 tauri, 3 de vaci albe și unul de bivolițe,
un vier pentru îmbunătățirea rasei”. Pentru întreținerea acestora, comuna
bugeta suma de 4.500 lei lunar, iar „[...] pentru acoperirea unei părți din
732 *** 1938, nr. 7, p. 87.

262
cheltuiala ce o are comuna cu acești reproducători, locuitorii plătesc pentru
fiecare montă de vaci 100 lei iar pentru vier 80 lei”737.
În 1948, comuna avea ca „așezări secundare” două stâni, cea din Repezi
și de sub Vârtoape, situate la aprozimativ 7-8 kilometri depărtare de sat738.
Potrivit unui inventar realizat în anul 1949, clădirea care adăpostea
măcelăria comunală, ridicată în anul 1923 din cărămidă și acoperită cu țiglă,
avea o suprafață construită de 14 metri pătrați, înălțimea maximă de 4 metri și
valoarea de inventar 1.000 de lei739. Abatorul comunal, ridicat din cărămidă şi
acoperit cu țigle în anul 1924 - și care se găsea într-o stare avansată de
degradare - avea suprafața construită de 20 m², iar valoarea de inventar 28.000
lei. La acel moment, comuna deținea șase tauri pentru reproducere și un vier740.
Instaurarea regimului comunist a însemnat și pentru comunitatea
locală racordarea la sistemul zootehnic de tip colectivist, anual fiind încheiate
contracte la Fondul de Stat. În anul 1983 erau livrate la Fondul de Stat peste
80 de tone de carne, cantități importante de lapte, ouă, lână741 (la
recensământul animalelor din ianuarie 1984, în localitate se găseau 607 bovine,
390 de cai, 1.270 de oi, 287 de capre, 805 porci). În anul 1985, planul de livrare
la Fondul de Stat fusese realizat după cum urmează: bovine - 143 capete, cu 49
tone (145 capete - 53 tone); porcine 180 de capete, cu 20 tone (300 capete - 32
tone); ovine - 334 capete, cu 5,7 tone (360 capete - 7 tone); lapte de oaie - 914
hl (854 hl); lână - 1.620 kg (1.500 kg). În paranteze sunt înregistrate cantitățile
care trebuiau livrate Fondului de Stat. Potrivit unui nou recensământ local al
animalelor, au fost înregistrate în gospodăriile satului următoarele efective de
animale: bovine - 621, ovine - 905, caprine - 448, porcine - 830, păsări - 5.327.
Corespondentul de presă nota că, „[...] din cele 950 de gospodării existente în
comună, 340 cresc porci, 200 - bovine. Nu cresc animale, deși au posibilități,
140 de gospodării”. Livrările de animale la Fondul de Stat fuseseră apreciate ca
fiind sub posibilitățile comunei. Pe terenurile de pășunat ale comunei se
creștea o bovină de talie mică (Sura de stepă), „[...] fapt care a dus la
737 Filip 1948, p. 150-151.

738 Filip 1948, p. 17-18.
741 Buta 1984, p. 46.
263
nerealizarea cantității de carne contractată la fondul de stat, deși ca număr de
capete realizarea se apropie de angajamentul asumat”742.
Pentru anul 1986, conform informațiilor furnizate de Ioan Tudor, fost
primar al localității, situația încheierii contractelor se prezenta astfel: bovine
adulte - plan 28 de capete, cu 11 tone (realizat integral); tineret bovin - 88 de
capete, cu 33 tone (realizat integral); porcine - 240 de capete, cu 24 tone
(realizat 220 capete); ovine - 520 de capete, cu 11 tone (realizat 310 capete);
lapte de vacă - 1.727 hl (realizat 700 hl); lapte de oaie - 150 hl (realizat 70 hl);
lână - 1.730 kg (realizat 900 kg); ouă - 97.000 bucăți (realizat 30.000 bucăți).
Angajamentele asumate au fost integral acoperite în ceea ce privește producția
de păsări și de iepuri de casă. Se evidențiau, în ceea ce privește numărul ridicat
de animale, locuitorii Nicolae Deneș (171 oi, 2 cai, 2 vaci, 2 porci, etc.) și Ioan
Anghel (70 de capre, 3 bovine, 2 cai, 2 porci etc.), la care se adăugau: „[...] Petru
Blanea, Nicolae Hoandră, Ioan Costei, Măierean Constantin, Gheorghe Fluxa,
Ana Ciorogar, vestiți în comună pentru felul în care se achită față de obligațiile
la fondul de stat”. Comuna număra 776 de navetiști, majoritatea dintre aceștia
desfășurându-și activitatea la I. M. Mârșa, aceștia „[...] părăsind preocupările
vizând creșterea animalelor”743.
În fine, o statistică din anul 2000 ne relevă o scădere dramatică a
efectivelor de animale, petrecută după anul 1989744:
Anul Număr animale
bovine 1989 471

1993 396
1996 616
1997 520
2000 182
cabaline
1989 391
742 Kamla 1986, p. 1, 3.

743 Kamla 1986, p. 1, 3.
744 Halmaghi 1999, p. 15; Grecu 2000, p. 14; *** 2003, p. 27.
264
1993 403
1996 439
1997 522
2000 217
ovine
1989 905
1993 605
1997 774
2000 673
caprine
1989 1.426
1993 1.350
1997 1.471
2000 269
porcine
1989 776
1993 363
1996 871
1997 471
2000 429
păsări
1989 5.812
1993 4.945
1996 7.650
1997 7.890
2000 2.450
La sfârșitul anului 2001 au fost obținute următoarele producții: carne
(80 tone), lapte de vacă și bivoliță (7.424 hectolitri), lână (10.000 kg), ouă
(371.000 bucăți). Efectivele de animale existente la nivelul comunei în anul
2002 erau: bovine (390 capete), ovine-caprine (510 capete), păsări (2.500
265
capete), porci (120 capete), cabaline (334 capete), iepuri de casă (220 capete),
familii albine (123).745
9. Comerțul
Pe raza satului și-au desfășurat activitatea mai multe cârciumi, taxele
percepute de autoritățile locale prin arendarea dreptului de cârciumărit,
constituindu-se într-o sursă importantă de venit. Activitatea acestora era
reglemenată cu strictețe din punct de vedere legislativ prin acte normative
emise de autoritățile locale. Astfel, printr-un ordin prefectural emis în luna
martie a anului 1938, se dispunea ca toate cârciumile din mediul rural să își
înceteze activitatea în zilele de duminică și sărbătorile legale „[...] până la ora
12 din zi, precum și după ora 19 seara”. Localurile în care se desfăceau articole
alimentare erau obligate să fie închise în zilele de duminică și de sărbătorile
legale.
O altă ordonanță aducea precizări legate de amplasamentul
cârciumilor: „[...] niciun debit de băuturi spirtoase nu poate fi deschis la o
distanță mai mică decât 100 de metri de școală sau biserică”. De asemenea,
limita numărul de autorizații care puteau fi eliberate pentru deschiderea de
cârciumi - „[...] numărul lor într-o comună rurală nu poate fi mai mare decât
câte unul pentru fiecare 500 locuitori” și impunea respectarea unor reguli
stricte privind igiena spațiului de deservire: „[...] localurile debitelor vor fi
spoite cel puțin de 4 ori la an (la începutul fiecărui trimestru) iar acolo unde
circulația este mare spoitul se va face și mai des”. Cei care ar fi vândut băuturi
alcoolice „[...] tinerilor cari au vârsta mai mică de 18 ani, oamenilor beți și celor
înscriși pe lista bețivilor, precum și de a primi în debite bărbați sau femei în
stare de beție” urmau să fie amendați cu sume cuprinse între 200 și 1.000 de
lei746.
După 1918, comerțul local a cunoscut o puternică dezvoltare, fiind
deschise câteva prăvălii de coloniale - „Ioana Grecu (Opincărița), Andrei Gâlea
(Mama Boltă), Mujat Rusalim, Morar Ioan (Bugăleț), Crăciun Achim, Simion
Gâlea) - măcelării (Denghel Nicolae - Boeru, Mujat Rusalim, Denghel Matei) -
745 *** 2003, p. 28-29.

746 *** 1938, nr. 7, p. 84.
266
și cârciumi/restaurante - Leucă Nicolae (Invalidul), Iancu Mujat, Denghel Nicolae
(Șolică)”747.
Cooperativa Porceștiana - care a fost înființată în anul 1921, la inițiativa
învățătorilor Ioan N. Ciolan și Ioan Costei, cu un capital social de 38.600 de lei -
s-a dezvoltat treptat, ajungând, în anul 1948, la un număr de 148 de membri și un
capital social de 161.401 lei. În acel an, valoarea totală a mărfurilor și a clădirii se
cifrau la suma de 800.000 lei. De aici se puteau achiziționa: „[...] coloniale, fierărie,
textile precum în altă încăpere și beuturi spirtoase”. Cooperativa, condusă de un
comitet „[...] având ca președinte pe fruntașul Toma Stoișor și vânzător pe Ion
Ritivoiu”748, dispunea și de o bibliotecă proprie, care număra circa 50 de volume749.
În urma ședinței Consiliului de Igienă și de Ocrotire a Județului Sibiu (16
august 1938), s-a emis autorizația de funcționare a băcăniei condusă de Simion
Gâlea750.
Singura brutărie despre care avem cunoştință, deținută de Stoia Costeiu,
era mistuită de flăcări în mai 1936, distrugerile fiind limitate prin intervenția
promptă a pompierilor locali - „[...] paguba cauzată din cauza acestui incendiu
proprietarului se ridică circa 1.000 lei (una mie) obiectele distruse de foc sunt 1
fereastră de la stradă și 1 ușe [...]”751.
În 1948, în sat își desfășurau activitatea mai multe unități comerciale:
„Cooperativa Porceșteană de coloniale și băuturi, acelea ale comercianților
Rusalin Mujat, Simion Gâlea și Ioana Grecu”752.
După 1989, inițiativa particulară s-a manifestat și în localitate, fiind
deschise mai multe prăvălii de către localnici: „Țăranu Marcel - coloniale, Anghel
Elena - coloniale, Grigore Nicolae - coloniale, Hoandră Nicolae -coloniale, Grecu
Ioana - coloniale, Emil Avram - bar, Denghel Nicolae - bar, Gomonea Vasile - bar
și îmbrăcăminte, Costei Ilie - coloniale și brutărie, Nicolaescu Ioan - coloniale și
brutărie, Vrânceanu Elena - brutărie”753.
747 Buta 1984, p. 15.

748 Filip 1948, p. 27-28.
750 *** 1938, nr. 24, p. 400.
752 Filip 1948, p. 154-155.
753 Buta 2000, p. 15.
267
Potrivit unei statistici furnizate de Primărie, la sfârșitul anului 2014, pe
raza localității își desfășurau activitatea mai multe societăți comerciale: opt
magazine (S. C. Thomas group S.R.L., S. Crăciun Trade S.R.L., S. C. Doinaprod
S.R.L., S. C. Go&Company S.R.L., S. C. Idanprest S.R.L., S. C. Cascomp S.R.L.,
S. C. Stilsym S.R.L., Galea Elena „întreprindere individuală”) şi două baruri (S.
C. Costiami com S.R.L. și S. C. Hand S.R.L.)754.
Pe raza satului se afla și o măcelărie care oferea carne de porc, carne de
vită, produse afumate după rețete tradiționale, carne tocată.755
10. Meșteșugurile și mica industrie

Primele informații legate de practicarea unor meşteşuguri în localitate
datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când baronul Simon
Kemeny punea bazele unei manufacturi de sticlă756.
Un meșteșug emblematic pentru sat a fost tăbăcitul pieilor (în contextul
în care creșterea animalelor era ocupația de bază a locuitorilor), în anul 1775
fiind atestat atelierul maestrului Toma Denis. Breasla cordovanilor contribuia
la plata învățătorului757. Tăbăcăria, proprietatea unui grup de pielari în fruntea
cărora se afla Toma Grecu, „un macedo român”, nu mai era funcțională în
perioada interbelică. Familia Grecu a condus zeci de ani „țehul” tăbăcarilor. De
altfel, tradiția prelucrării pieilor era mai veche, în anul 1808 luând ființă o
reuniune „[…] așa zisă a pielarilor din comuna Porcești, cari se conduceau
singuri, având în frunte un vătaf.” Reuniunea, cunoscută sub denumirea de
Cooperațiunea pielarilor sau Țehul cordovanilor din Porcești, a fost condusă
până în anul 1879 pe baza statutelor de breaslă758.
În anul 1855, în cadrul reuniunii activau 32 de meşteri şi 32 de ucenici,
„[...] lucrând circa 6.500 bucăți de piei anual, cu dreptul de a vinde produsul în
întreaga Transilvanie, în Muntenia şi Ungaria”. În anul 1879, asociația şi-a
schimbat numele, devenind Reuniunea pielarilor din Porceşti759.

758 Filip 1948, p. 33-34.
268
După această dată au fost elaborate alte statute, aprobate de Ministerul
de Industrie și Comerț prin hotărârea nr. 33833 din 1879. În primii ani de
existență, meșterii aveau interdicție să vândă pieile în Sibiu și în orașele din
Ardeal, fiindu-le permisă desfacerea produselor numai în târgurile din
Muntenia și Țările Balcanice. Situația s-a schimbat pentru o perioadă scurtă de
timp (până în 1849), reuniunea primind dreptul de a vinde piei în orașele din
Ardeal și în zilele în care nu se organizau târgurile periodice. În 1849,
reuniunea număra 208 membri meșteri și calfe. „Această stare de lucruri a
durat până când s-a ridicat unul dintre vătavii mai de seamă cu numele Andrei
Simon, cerând drepturi pentru breasla ce o conducea și astfel în urma
intervenției lui, reuniunea a primit drept să vândă piei în orașele din Ardeal”760.
Cel care a sprijinit reuniunea „[...] în dreptul de a vinde piei în toate zilele în
orașul Sibiu” a fost Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului.
Pentru produsele realizate, Reuniunea a fost premiată cu medalia de
bronz la Expoziția Internațională din anul 1851 organizată la Londra, iar
treizeci de ani mai târziu, juriul Expoziției organizate la Sibiu îi conferea
Diploma de Recunoștință. Potrivit mărturiilor, „[...] unul dintre ei cu numele
Toma D. Gheorghiu știa să pregătească o piele în 2 culori pentru care fapt,
pieile lui erau mult căutate pentru căptușitul mobilei”761.
Expoziția, deschisă în 27/15 august 1881, a fost organizată sub egida
Asociațiunii Astra. În apelul adresat românilor transilvăneni se menționa că
„nici unu poporu care nu cultiva artile si indutri’a, nu are dreptu a se numera
intre popórale civilisate”, scopul expoziției fiind astfel enunțat: „se ne
presentamu noue insine asiá precum suntemu astadi, puntrucá se scimu de
unde trebue se continuamu in diu’a de mane”. În programul expoziției erau
stabilite secțiunile ocupaționale, „montanistica; agricultura, silvicultura si
horticultura; industria; machine si unelte; artele; producte literary si mijlócele
de instructiune”.762
În anul 1908 mai erau menționați zece meşteri, însă numărul lor se afla
într-o continuă scădere - la sfârşitul Primul Război Mondial mai erau
760 Filip 1948, p. 35.

761 Filip 1948, fila 37.
762 Bologa, Brote 1881, p. 49-51.
269
înregistrați doar trei meşteşugari763. Cu toate acestea, cu ocazia serbării
Jubileului de 100 de ani (1808-1908), au fost invitate reuniuni similare din
țară764.
Războiul vamal izbucnit între Austria și România a fost cel care a
afectat activitatea reuniunii, scăderea numărului membrilor determinând
fuziunea cu asociația similară a meseriașilor și comercianților „[...] dimpreună
cu averea ce mai aveau de 5.009 lei”. În anul 1941 numai două persoane mai
practicau meseria765.
Relațiile dintre locuitori și meșterii tăbăcari au cunoscut și momente de
tensiune. Astfel, la începutul anului 1927, erau înregistrate 40 de plângeri
împotriva tăbăcarilor care, „[...] spală pieile în canalul care trece prin comună,
de a cărui apă se folosește tot satul pentru spălatul rufelor, de apă de băut
pentru porci, ba chiar o parte de beut pentru oameni”. Luând în considerare că
starea de sănătate a locuitorilor era astfel pusă în pericol, Consiliul Comunal
aproba cererile petenților „[...] și din punct de vedere sanitar hotărăște ca
pielarii se fie goniți cu spălatul pieilor în canal”766.
În anul 1932, Reuniunea Meseriașilor, fondată în 1923, își cumpăra un
local propriu, plătind suma de 28.000 lei „[...] încasați din cotizații și
reprezentații date de meseriași”. Clădirea, aflată în imediata vecinătate a școlii
și a gării, era „[...] veche însă durabilă fiind construită din piatră și cărămidă,
acoperită cu țiglă”767. Construcția avea o sală încăpătoare și două camere mai
mici, care serveau ca locuință.768
În perioada interbelică, Nicolae Gâlea, proprietar al casei de la numărul
411, deținea o mașină de tors lâna, iar consăteana sa, Anghel I., avea o mașină
de tricotat, pusă în funcțiune în anul 1930769.
Primele mențiuni legate de funcționarea unor instalații forestiere
datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai exact din luna februarie a anului
763 Nistor, Marinescu Frăsinei 1990, p. 21.

764 Filip 1948, p. 37.
765 Filip 1948, p. 37.
767 Filip 1948, p. 77-78.
768 Costeiu 1941, p. 107.
769 Filip 1948, p. 33-34.

270
1892, atunci când Buta Ioan Pantilimon se adresa Reprezentanței
Comunale, solicitând concesionarea unui teren pentru construirea unei
instalații forestiere, „[…] ca in teritoriul padurei comunale asia numit in
Valea rindiboului - voește a aedifica un ferestreu - in care se potă tăia brad
si fag”. Cererea îi era aprobată (pentru o perioadă de 3 ani), concesionarul
fiind obligat să plătească anual 20 de florini. Cu aceeași ocazie era
reglementat programul de funcționare a fierăstrăului astfel încât, „[…]
fiecare proprietar din Porcești este indreptatit - in doua zile pe septemînă -
si anume Luni-Marți a tăia lemne de brad - pe ferestreu pe lângă o taxă de
fiecare taetură patru cruceri” 770.
În anul 1935, pe raza comunei erau înregistrați 20 de locuitori care
practicau mai multe meserii: brutari (2), măcelari (3), măsari (2), fierari (2),
croitori (3), tăbăcari (1), zidari (1), tricotaje (1), pantofari (2), tâmplari (1),
reparații motoare (1), „producător” (1) 771.
Conform unui inventar al averii imobiliare a comunei (1936),
covăcia comunală era asigurată la Casa Ministerului de Interne și avea o
valoare de inventar de 8.000 lei 772.
În perioada interbelică mulți dintre locuitori își desfășurau
activitatea în firme industriale limitrofe comunei: Fabrica de cherestea și
cea de mătase din Tălmaciu, Fabrica de armament din Avrig, C. F. R., „[...]
cei căsătoriți și cu ocupație în afară de raza satului, se deplasează numai
bărbații iar femeile rămân pe loc pentru cultura proprietății ce o au [...] sunt
rare cazurile când s-a deplasat întreaga familie pentru ca să lucreze în
fabrică”773.
În 1948 erau funcționale numai 10 ateliere meșteșugărești (în
contextul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial numărul acestora se
înjumătățise), „[...] între cari se găsesc și acele ale școalei mare de stat, unul
de tâmplărie și altul de lucru de mână pentru fete” 774.

773 Filip 1948, p. 158-159.
774 Filip 1948, p. 154-155.
271
În anul 1975 era dată în folosiță o brutărie, cu o capacitate de 2.400-
2.500 de pâini zilnic, care asigura „[...] necesarul pentru cetățenii din
localitate şi din satele apropiate” 775.
În anii ’80, o parte importantă a populației își desfășura activitatea
în întreprinderi situate în apropierea așezării: „Mârșa, Tălmaciu, […] la
Sibiu la I.P.A.S., Independența, apoi la C.F.R.”. În 1979, au fost deschise pe
plan local două secții de prestări servicii, „[...] una de reparat covoare, alta
de confecționat covoare înnodate oferindu-se astfel posibilitatea unor femei
din localitate să aibă un serviciu bun, lîngă casă, lîngă familie” 776.
În anul 1984, structura forței de muncă cu domiciliul stabil în
comună era următoarea: agricultură/gospodărie individuală - 350 persoane;
silvicultură - 3 persoane; transporturi C. F. R. - 90 persoane; învățământ-
cultură - 63 persoane; sănătate - 4 persoane; administrație - 8 persoane;
circulația mărfurilor - 10 persoane; personal T. A. (tehnic-administrativ) -
80 persoane. Se remarcă numărul ridicat de localnici care activau în ramura
transporturi C. F. R., precum și mulțimea de navetiști (419) care își
desfășura activitatea în unități industriale aflate în localitățile vecine. Din
punct de vedere al structurii sociale, peste jumătate din totalul populației
(53 %) era reprezentată de muncitori, în agricultură lucrând doar 35 %.
Intelectualii reprezentau 12 % din ponderea totală a populației 777. Cele 651
de familii puteau fi împărțite, din punct de vedere ocupațional, astfel:
industrie (345 familii), agricultură (10 familii), intelectuali (32 familii),
mixte (muncitorești/țărănești) - 264 familii778.
În 1990 economia locală era reprezentată de unități agro-industriale
(trei mori, un darac, o brutărie, două unități cooperatiste, un atelier de
cizmărie și o frizerie) și comerciale (patru magazine alimentare, două magazine
nealimentare, două magazine mixte, două bufete).779
Din această perspectivă, comuna cunoaște importante transformări
după anul 1990, când, concomitent, numărul populației active se reduce, iar
775 *** 1975, p. 2.

776 Ștefan 1979, p. 1, 3.
777 Buta 1984, p. 14.
778 Buta 1984, p. 16.
272
cel al populației inactive (reprezentată de pensionari și șomeri) crește. Astfel,
potrivit recensământului din 2002, „populația activă și inactivă pe sexe, la nivel
de comună” se prezenta astfel: populație activă - 2.627 persoane; populație
activă total - 770 persoane; populație activă ocupată - 629 persoane; total
șomeri - 141 persoane; șomeri în căutarea unui loc de muncă - 80 persoane;
șomeri în căutarea primului loc de muncă - 61 persoane; total populație
inactivă - 1.857 persoane; elevi, studenți - 523 persoane; pensionari - 801
persoane; casnice - 222 persoane; întreținuți de alte persoane - 283; întreținuți
de stat sau de organizații private - 7 persoane; alte situații - 21persoane780.
Același recensământ ne arată „[…] situația populației pe sexe și
activități ale economiei naționale, la nivel de comună”: populație ocupată total
- 629 persoane; agricultură și servicii anexe - 22 persoane; silvicultură,
exploatare forestieră și economia vânatului - 3 persoane; pescuit și piscicultură
- 1 persoană; industria extractivă - 2 persoane; industria prelucrătoare - 247
persoane; construcții - 30 persoane; comerț cu ridicata și amănuntul, repararea
și întreținerea autovehiculelor, motocicletelor și a bunurilor personale și
casnice - 54 persoane; hoteluri și restaurante - 12 persoane; transport și
depozitare - 50 persoane; poștă și telecomunicații - 13 persoane; activități
financiare, bancare și de asigurări - 2 persoane; tranzacții imobiliare, închirieri
și activități de servicii prestate în principal întreprinderilor - 23 persoane;
administrație publică - 65 persoane; învățământ - 41 persoane; sănătate și
asistență socială - 53 persoane; alte activități de servicii colective, sociale și
personale - 11 persoane781. Din totalul populației ocupate (629 persoane), după
statutul profesional - la nivel de comună - erau salariate 599 persoane, dintre
care patroni/întreprinzători privați - 5 persoane, lucrători pe cont propriu - 13
persoane, membrii unor societăți agricole sau cooperative - 1 persoană,
lucrători familiali în gospodăria proprie - 11 persoane782.
În anul 2014, pe raza satului își desfășurau activitatea câteva societăți
comerciale având ca obiect mica industrie, transporturile și prestările servicii:
două brutării (S. C. Nicolo S.R.L., S. C. Ioanis prod S.R.L.), șase firme de
780 Recensământ 2002, p. 102.

781 Recensământ 2002, p. 128-131.
273
construcții (S. C. Ciocoiu S.R.L., S. C. Costeiu construct S.R.L., S. C. Fin
construct S.R.L., S. C. Hodroconstruct srl, S. C. Nadomit S.R.L., Wiil serv
S.R.L.), două ateliere de tâmplărie (S. C. Imb S.R.L., S. C. Mob-cons S.R.L.),
cinci societăți de transport rutier (S. C. Nelutrans S.R.L., S. C. Daleo S.R.L.,
C&S Trans service, S. C. Marissa tour S.R.L., S. C. Transpop S.R.L.), prestări
servicii (difuzare programe tv cablu - S. C. Sio Electronic srl; prestări servicii -
Aly&Nel design S.R.L.; distribuție internet - S. C. Euronetworks S.R.L.;
consultanță - S. C. Frasin S.R.L.; servicii - S. C. Ne - do prod S.R.L.)783.
11. Institute de credit

În anul 1923, la inițiativa învățătorului Ioan N. Ciolan se constituia în
Porcești Banca Populară Turnu Roșu, în al cărei act de constituire se
consemnau următoarele784:
„Noi subsemnații, membri ai Societății Cooperative de credit și economie, cu
numele de Banca Populară Turnu Roșu declarăm cele ce urmează pentru
constituirea acestei Bănci Populare:
1. Societatea Cooperativă de credit și economie cu numele de banca populară
Turnu Roșu va avea sediul în com. Porcești, plasa Cisnădie, jud. Sibiu.
2. Suma capitalului subscris este de lei 69.300 din care s-a vărsat acum la
constituire (a 10-a parte) în sumă de lei 31.240 (?) [credem că este o greșeală
de redactare] urmând ca restul până la complectarea capitalului subscris să se
verse treptat, în proporție de 50 lei pe lună, iar după ce acest capital subscris
va fi complect vărsat, fiecare dintre asociații actuali vor putea să și-l oprească
până la suma de 5000 lei, prin cotisațiuni lunare după voință.
3. Consiliul de Administrație se compune din șase persoane și anume: Ioan
Costei învățător, Ioan Săndulescu funcționar, Nicolaie Gâlea, Mihăilă Șoimu,
Avram Antonie și Toma Stoișor economist iar censori din 3 membri acționari
și anume: Achim Buta, Anamie Moraru și Ioan Purece și 3 supleanți și anume:
Ioan Cârpătorea, Nicolaie Denghel și Iordan Buta.
Societatea și-a ales statutele autentificate deodată cu acest act constitutiv, pe
care în deplină înțelegere subsemnații îl subscriem și autentificăm. Delegăm

784 Filip 1948, p. 28.
274
pe d-nii Ioan N. Ciolan și Ioan Costei să se presinte la [...] din Sibiu spre a cere
conform [...] din legea Băncilor Populare, autentificarea presentului act
constitutiv și a statutelor societății”. Actul era semnat de: „[…] președinte, Ioan
Costei, casier, Nicolaie Gâlea, contabil, Ioan N. Ciolan; membri în Conciliul de
administrație, P. Stoișor, cenzori, Achim Buta, Anamie Moraru, Ioan P.
Purece, supleanți Ioan Cârpătorea, Nicolaie Denghel și Iordan Buta”. După
cum am menționat mai sus, Ioan N. Ciolan și Ioan Costei erau desemnați să se
ocupe de înregistrarea oficială a noii instituții financiare.785
Banca se va dezvolta în timp, ajungând să numere 118 membri și un
capital social de 201.000 lei. Astfel, la 31 august 1940, bilanțul băncii avea un
activ de 202.749 lei, cu un profit net de 22.878 lei786. Dintr-o informație datată
1941, aflăm că banca dispunea și de o bibliotecă proprie, care număra circa 170
de volume787.
Danga comunei Porcești / Turnu Roșu, reproducere din Michael Lebrecht,

Abbildung…, Sibiu 1826
785 Filip 1948, p. 30.

786 Filip 1948, p. 31.
787 Filip 1948, p. 257.
Carte p
275
Plutași pe Olt, perioada interbelică, arhiva Emil Fischer
Carte p
Bivoli răcorindu-se în Olt, arhiva Emil Fischer

276
277
Livretul de pensie al lui Achim Contora, 1945
278
VIII. Infrastructura
1. Regularizarea cursurilor apelor Oltului și Cibinului

După cum menționam într-un capitol anterior, revărsările frecvente ale
Oltului și Cibinului au inundat terenurile agricole, distrugând recoltele și
provocând gospodăriilor - dar și căilor de comunicație - multe pagube.
Regularizarea cursurilor celor două râuri a fost o preocupare constantă, atât a
autorităților locale, cât și a celor centrale.
Cele mai timpurii mărturii legate de navigabilitatea râului Olt sunt din
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atunci când, în anul 1784, negustorul
sibian Pürker a transportat pe Olt până la Dunăre barje încărcate cu materiale
neferoase. Câțiva ani mai târziu, cursul Oltului servea unor scopuri militare în
războiul austro-turc. Astfel, în anul 1788, administrația austriacă a dispus
construirea unor barje necesare, mai ales transportului de alimente, „[…] s-au
transportat pe 40 bastimente mari și pe tot atâtea mai mici 7000 măji, victualii,
nutreț și lemne de ars de la Turnu-roșu pe Olt în jos”. Capacitatea și eficiența
acestora era apreciată de specialiștii în domeniu, „bastimentele aceste, putend
purta o povară de 300 până la 400 măji aveau o lungime de nouĕ stânjeni, o
lățime de patru în partea din apoi de șépte și în mijloc dece urme. Păreții erau
cu privire la bătaia undelor […] de ici colo de 3 urme și 3 țoli de înalți”.
Sfârșitul confruntărilor militare și încheierea păcii de la Șiștov din anul 1791 a
însemnat și încetarea transportului pe râul Olt.788
Următoarea mențiune datează din anul 1819, atunci când, Gheorghe
Aron, funcționar al vămii din Turnu-Roșu „[…] a întreprins unele călătorii de
la Turnu-roșu până la Râmnic - cea dintăiu în anul 1819 cu o naie încărcată cu
200 măji de fer transilvan”.789
În septembrie 1837, o barjă aparținând unei societăți comerciale din
Sibiu transporta pe Olt 150 de măji de fier de la Boița până la Râmnic, „făcând
788 Wolff 1893, p. 10-11.

789 Wolff 1893, p. 11
279
calea de 12 mile lungă în 10 ore”.790 Șapte ani mai târziu (1844), lua ființă în
Sibiu Societatea de navigație pe Olt. A avut o existență scurtă, lipsei resurselor
financiare necesare dezvoltării, suprapunându-se dificultățile legate de
accesibilitatea navigabilității râului Olt, „cea mai mare pedică pentru o
activitate cu succes a format însă greutatea navigațiunei pe râu în sus, trebuind
să se tragă vasele de la Râmnic până la Boița cu 15 și în locuri mai rele și cu 30
omeni, din care causă societatea a preferat a renunța deplin la navigațiune și la
transport de mărfuri pe râu în sus, vidend năile în România pentru prețuri
bagatelle ca lemne de ars și de clădit”.791
La scurt timp, prin ordinul pretorial nr. 2726 din 1891, se aducea la
cunoștința Reprezentanței Comunale „[…] punerea în lucrare a regularei
Oltului”. Proiectul urma să fie condus de inginerul Varro Domokos, fiind
stabilite „[…] punctele de lucrare conform planului si dupe ce se cunoaste locul
unde sese faca pinteni”. La scurt timp însă, autoritatea centrală cerea oprirea
lucrărilor, probabil din cauza resurselor financiare insuficiente realizării
investiției.792.
De altfel, încă din anul 1891, Karl Wolff își exprima convingerea cu
privire la necesitatea construirii unui canal navigabil care să lege Dunărea de
Marea Neagră. În acest context, doi ani mai târziu (1893), acesta a elaborat
studiul Navigațiunea pe Olt și importanța ei pentru Ungaria și România,
considerând că „[…] bastimentele late, întocmite pentru rîul Olt, nu numai își
vor puté continua mersul pe Isker pănă în lăuntrul Bulgariei de nord, dar vor
putea străbate de la Rîmnicul-Vâlcii pe rîu în sus prin pasul Turnu-roșului până
în Transilvania, unde Oltul se póte face navigabil pe o distanță de 70 kilometri
de la frontiera ungaro-română până la Făgăraș”.793
Întreprinde o călătorie pe râul Olt, analizând cu atenție obstacolele
naturale care stăteau în calea unei călătorii sigure, oferind adesea și soluții de
ordin tehnic. În ceea ce privește porțiunea cuprinsă între Bradu și Turnu-Roșu,
„tóta distanța acesta nu oferă greutăți mari, în locurile pe unde se lărgesce
790 Wolff 1893, p. 11.

791 Wolff 1893, p. 13.
793 Wolff 1893, p. 7.
280
valea, e a se fixa vadul conform resultatului unei măsurări exacte a cădéturei
apei, o operațiune care se póte face ușor până la podul drumului de fier peste
olt. De aci începând, căderea apei se face mai mare și cursul e mai îngustit între
maluri mai înalte. Un loc între Tălmaciu și Turnu-roșu arată, la o adâncime de
0,90, numai o iuțéla de 1,25. Dacă s-ar îngusti albia rîului, adâncimea s-ar putea
urca ușor la 1,20, fără ca iuțéla se crésca insemnat. In tot chipul acésta n-ar
putea să trécă peste 1,50. Lățimea presentă e de 45. Petrile și petrișul cel mare
lângă podul căii ferate, probabil provenitóre din apele de inundare ale
Cibinului, nu vor forma pedeci de óre care insemnătate pentru regulare. Și la
intrarea în defileu însăși până la Lotrióra nu se află greutăți, iar adâncimea de
1,25 amintită sus se va ajunge ușor.”794
Cea mai importantă soluție tehnică propusă, consta în construirea unor
vaduri noi, alături de recondiționarea celor existente, modelul de urmat fiind
cel pus în practică de-a lungul râului Elba. Finanțarea parțială a lucrărilor se
putea asigura prin impunerea unor taxe de transport. În ceea ce privește
porțiunea dintre Turnu Roșu și Râmnic, „se va recomanda a întocmi o
navigațiune cu lanț, care se rentéză mai bine pe distanțe cu apă mai mică. Va
fi aplicată pe secțiunea rîului între munți probabil numai pe rîu în sus, iar pe
cursul în sus al rîului, probabil pe rîu în sus și în jos, deóre-ce iuțéla rîului va
fi sub 0,75.”795
De altfel, aceeași soluție tehnică era propusă și de inginerul Fritz Maier,
care recomanda, „pe distanța între munți, adică între Râmnic și Turnu Roșu
precum și pe partea de mai sus (până la Făgăraș) [...] a întocmi o navigațiune
cu lanț, care se rentéza mai bine pe distanțe cu apă mică și adecă pe secțiunea
rîului între munți, cu mașini mai tari probabil numai pe rîu în sus, iar pe cursul
din sus al rîului, probabil pe rîu în sus și în jos, de óre-ce iuțéla apei va fi sub
0,75.”796 Acesta oferă și principiile navigării cu lanț, planurile și investițiile
trebuind să fie realizate prin finanțarea integrală a statului, „in albia rîului se
cufundă, pe tóta distanța care este de navigat, un lanț, care se fixéză numai la
ambele capete. Vapórele cu lanț au pe podul corăbiei o păreche de tobe, pe care
794 Wolff 1893, p. 70.

795 Wolff 1893, p. 74-75.
796 Wolff 1893, p. 78.
281
se pune lanțul de comun, în păreche de tobe, pe care se pune lanțul de comun
în înfășurare triplă. Tobele acestea lucréză ca toba unui vertej ordinar de
corabie, prin fricțiune, și tobele, care lucréză împreună, fac posibil ca una din
ele să desfășure atâta lanț, cât primesce cealaltă. Lanțul se ridică într’o distanță
óre-și-care înaintea vaporului, amésurat puterei de tragere și a afunḑimei apei.
Punctul, la care lanțul remâne neridicat e, așa ḑicend: punctul de ancoră al
vasului. Povara și fricțiunea lanțului curent înlocuesc ancora. Punctul de
ancoră al vasului merge însă cu acésta tot inainte. Lungimea ridicată a lanțului
iartă vasului, prin întrebuințarea cârmei, o movilitate mărginită, dar de ajuns
pentru a se feri sau a schimba posițiunea. Lanțul are, după trebuință, la un
chilometru sau mai mult, o zală de desfăcut sau un lacăt, pentru a putea pune
corăbiele la lanț sau a le desface de el. Dacă se întâlnesc vapórele la lanț,
vaporul care a venit pe rîu în sus, predă trenul sĕŭ, adecă șlepurile care le pórtă,
la vaporul care vine pe rîu în jos, întorcându-se cel dintâiŭ, saŭ vaporul care
vine pe rîu în jos iese din lanț, lasă să trécă vaporul care merge pe rîu în sus cu
trenul sĕŭ și se pune apoi iară în lanț. Modalitatea cea dintâiŭ causéză o zăbavă
de 10-15 minute, cea din urmă de 30-45 minute pentru vasul care merge pe rîu
în sus - o zăbavă nu mai mare ca câtă, să cere la calea ferată pentru întocmirea
unui tren de marfă”.797
Studiul făcea aprecieri legate de modalitățile de exploatare, statul
putând concesiona exploatarea unor firme particulare, „cufundarea lanțului în
albia rîului care este al Statului, forméză un monopol, de și nu prin lege statorit,
dar factice existent din motive tehnice. Douĕ saŭ mai multe lanțuri ale mai
multor intreprinḑĕtori, nu pot să existe lîngă laolaltă. Monopolul se póte deci
concede din partea statului numai prin un act de concesiune deosebit, fiind
statul îndreptățit a lega de acest act tóte condițiunile cari sunt cerute de
interesele publice, și a impedeca exploatarea unilaterală a monopolului. Pe
când vapórele cu șlepuri ordinare (adecă cu șurupuri ori roată) își pot alege
mușterii a face călătoria cu prețuri după plac, a socoti unui mușteriu chirii mari
pentru șlepuri, altuia mici, unul al treilea a refusa cu totul șlepul, a întrerupe
ori a sista ori când exploatarea, întreprinderile pentru navigare cu lanț sunt
obligate, în timp de 30 până la 50 ani, a purta exploatarea așa ca mijloacele de
797 Wolf 1893, p. 87-88.

282
exploatare să satisfacă trebuinței, ca folosirea lor să fie garantată fiecărui și ori
când și ca chiria pentru șlepuri să se fixeze după un tarif stabil, încuvințat de
guvern”.798
Consideră că transportul mărfurilor pe apă poate fi complementar celui
pe calea ferată, contribuind astfel la facilitarea schimburilor comerciale,
„deschiderea navigațiunei pe Olt n-ar face vre-o scădere căii ferate pe la
Turnu-roșu, căci mai cu sémă mărfuri în masse, care sufer numai transport
eftin și nu se pot transporta prin drumul de fer ca petre, petriș, lemne, ar cădea
în partea navigațiunei, fără ca să sufere calea ferată, care e avisată mai mult pe
comunicație mai accelerate. Ba ast-fel de mărfuri în masse, care acum se feresc
de drumul de fer, prin deschiderea navigațiunei pe Olt se vor adduce și preda
căii ferate pe distanțe mai scurte, până la stațiunile de îmbarcare și desbarcare,
alimentându-se prin acésta traficul căilor ferate”.799
În același context, acesta identifica cele mai importante direcții de
dezvoltare industrială, comunitățile locale urmând să devină cele mai
importante beneficiare, „aducându-se porumb din România s’ar crea la Sibiu o
industrie de spirt, iar prin importa de petroleu, s’ar putea crea rafinerii de
petroleu la Porcești ori lângă Tălmaciu, care ar rafina petroleul înainte de ce
l’ar preda drumului de fer spre transportare”.800
În context, prezentăm pe baza datelor de arhivă, câteva dintre
încercările autorităților locale, care au avut în vedere îmbunătățirea
regularizării Oltului și Cibinului. Astfel, în anul 1895, localnicul Mujat Vasile
aducea în dezbaterea autorităților comunale problemele legate de frecventele
revărsări ale Oltului - în consecință, s-a format o comisie din 3 membri, care
„[...] să meargă la Sibiu la comitat si se se roge ca prin mijlocirea comitatului se
se esmită un inginer specialist ca se facă Planul de regulare a Oltului”.
Eventualele exproprieri urmau să fie suportate din bugetul local801.
De-a lungul timpului au fost înregistrate la cancelaria comunală mai
multe petiții ale locuitorilor, care reclamau eroziunea malurilor râului Cibin și
798 Wolf 1893, p. 88.

799 Wolf 1893, p. 81.
800 Wolf 1893, p. 80-81.
283
prin aceasta, afectarea culturilor agricole. Astfel, la sfârșitul anului 1929,
localnicul Ioan Grama cerea sprijinul Consiliului Comunal pentru „[...] apărarea
malului râului Cibin de eroziuni, cari în felul acesta îi amenință proprietatea, iar
singur nu poate face față acestuia”802.
Revărsarea râului Cibin din anul 1931 a distrus „[...] nenumărate locuri
ale proprietarilor primite prin reforma agrară și cari sunt singurele ce asigură
prin produsele lor existența și hrana de toate zilele”, iar o posibilă viitoare
inundație ar fi făcut impracticabile majoritatea căilor de acces comunale - „[...]
mai mult amenință prin întâlnirea lor adecă a râului Cibin și Olt chiar și
distrugerea drumului ce leagă comuna cu șoseaua județeană ce trece prin fața
stației Podul-Olt și chiar cu stația”. În lipsa fondurilor necesare îndiguirii celor
două râuri, Consiliul Comunal solicita Administrației Județene un ajutor în
valoare de 50.000 de lei, pentru că doar astfel „[...] comuna Porcești poate
împiedica dezastrul ce o amenință”803.
Doi ani mai târziu (1933) ar fi trebuit să înceapă lucrări ample de
regularizare.a Văii Nișului; lipsa resurselor financiare a dus însă la amânarea
proiectului804.
Problemele legate de regularizarea râului Olt au rămas și în prezent un
deziderat - totalul pagubelor produse, de exemplu, localităților sibiene de
inundațiile din luna iunie a anului 2011 au fost estimate la suma de 9.030.886
lei, printre satele afectate numărându-se și localitatea Turnu Roșu, care a primit
din partea Consiliului Județean Sibiu un ajutor în valoare de 19.880 lei805.
2. Drumurile și podurile comunale

Construirea și întreținerea drumurilor și a podurilor comunale au fost și
sunt priorități ale autorităților locale, primele informații parvenindu-ne din
ultima decadă a secolului al XIX-lea.
În anul 1891, Reprezentanța Comunală răspundea unei cereri venite
din partea „preturei centrale”, referitoare la obligația clasificării drumurilor

805 Onescu 2011, 12 iulie.
284
comunale „[…] după importantia - necessitate - avend în vedere că aceste
drumuri se vor aedifica - susținea”. În rândul drumurilor de mare importanță
erau incluse 2 căi de acces: „[…] linia vicinală dela Siebesiul superior ce trecie
prin Porcești la Boitia în lungime de 6,6 km fiind deja aedificată cu mai multe
poduri de piatră și lemn […] ca linie principală de comunicatiune - fiind cea
mai frequentată dela Fogaras spre Romania - si din prejur folosită deoarece
transportele pe aceasta linie se pote face mai cu inlesnire neavand a sui a cobori
deluri […] fiind si mai scurtă corespunde cierintielor atet economice - deorece
aedificarea acestuia nu costă - numai sustinerea - sese eie in rendul cailor
comitatense”; „Drumu munceilor spre Sebes cu cale vicinală”. În ceea ce
privește drumurile comunale, sunt amintite: „[…] calea muntelui prin […]
Plesia spre munte; calea dela trecatoarea Oltului prin Valea Strimbei pân la
Valea lui Frate în lungime de 10 km; Calea pe Plaetiu pân la Pou (?) si dincolo
pîn la munte 5 km; Valea Caselor pîn la Obirsia Valei”. O a treia categorie de
drumuri era reprezentată de drumurile de hotar: „[…] drumu pe fatia baltelor
- pe gruiu hotarului, drumul pojoritelor, drumul vitelor […] drumul vitelor pe
Valea Cucei, drumul valea Radilii pân la frasin, drumu din gruiu lui Vaic spre
[…]; drumul pe gruiul cu șianț dela crucea Radilii drept in sus; drumu pe bula
(?) Cucei pîn la V. Riboului si pân la părău Dregiciu; drumul Grancei pe dosul
(?); drumul în V. Priboiului pân la Părău Dregiciu; drumul Kedulei; drumul pe
V. Strimbei pân la Colelie (?); drumul pe delu Horei pân la Lac; drumul pe Val.
Mîrului pân la Obirsa Valei; drumul pe V. Luminelelor pân la Obârșa; drumul
din Opaiț spre Varețiu și V. Rindiboului; drumul pe V. Rindiboului pân la
munte; drumul pe fruntea Gîrle pân la Magura pe Strimban”. În protocolul
ședinței se deplângea starea ultimei categorii de drumuri, ploile torențiale
repetate și revărsarea Oltului provocând pagube însemnate: „Oltul în fiecare
an cel putin primavera - tomna - ne surpă hotarul și pentru a ne apera avem
trebuintia de o mulțime de întărituri - pinteni - in estindere de 30 kilometri -
unde mai sunt plantarile tierenurilor - si văile de la munte ce continuu ne
superă - sunt tote - care reclamă - ca comitatul se binevoesca a lua in
considerare starea nostră critică si a ne ajutora […] se binevoesca a le primi in
285
rendul cailor comitatense”. De asemenea, comitetul își exprima doleanța cu
privire la construirea unui „pod de petră complet cu boltă” în Valea Glodului806.
În primăvara anului 1895, Reprezentanța Comunală stabilea taxele (și
volumul de muncă voluntară), care urmau să fie achitate de cei care foloseau
drumul comunal: „[...] se statorește pentru un zilier 40 cr. pentru un om și una
vită 80 cr. și pentru un jug cu două vite 1 fl. 20 cr și fiecare este deoblegat a
facie 3 zile”807.
Într-o ședință din toamna anului 1920, Corpul Reprezentanților aproba
construirea unui drum de acces pe Valea Caselor, urmând ca acesta „[...] să să
edifice cu lucrul public”808. Primăria propunea alocarea sumei de 3.000 lei
(provenită din vânzarea pădurii Părăul Socului) pentru construirea „[...] unui
drum de transport pe Olt în jos”, lucrările urmând să fie executate de locuitorii
din comună - „[...] și locuitorii să presteze cu lucrul public celelalte lucrări
necesare”809.
Doi ani mai târziu (1922), Serviciul de Poduri şi Şosele Sibiu anunța
organizarea unei licitații pentru „liferarea pietrişului” şoselei naționale Sibiu -
Turnu-Roşu, km 0-19 (700 m²). Valoarea lucrărilor era estimată la suma de
100.000 lei810.
Pe baza dispozițiilor din Legea drumurilor (elaborată în anul 1890,
articolul 1; prevederile acesteia constituidu-se astfel, într-un model de bună
practică pentru munca în folosul public chiar și după Marea Unire de la Alba
Iulia din 1 Decembrie 1918), în anul 1924, Reprezentanța Comunală stabilea
prestarea lucrului public, raportându-se atât la averea mobilă, cât și la cea
imobilă: „[…] proprietarii cu 1 vită trăgătoare 2 zile, proprietarii cu 2 vite
trăgătoare 2 zile, proprietarii de case obişnuite 4 zile, proprietarii de case de
zid 6 zile, proprietarii de case cu etaj mai fac în plus 2 zile, locuitorii chiriaşi 1
zi, membrii de fam. (bărb. dela 18-69 ani) 1 zi”. Erau stabilite şi taxele pe care
ar fi trebuit să le plătească cei care ar fi refuzat să presteze diferite sarcini în
806 Filip 1948, p. 124.

810 *** 1922, nr. 3, p. 5.
286
folosul public: „[…] pentru 1 zi cu carul cu 1 vită 150 lei, pentru 1 zi cu carul
cu 2 vite 250 lei, pentru o zi cu palmele 75 lei811.
Potrivit unei decizii a Consiliului Comunal din 1927, reabilitarea
drumului din Valea Strâmbii - deteriorat atât ca urmare a transportului de
lemne, cât și a deselor inundații - „[...] deteriorărilor provocate de șuvoiul de
apă abătut în drum”812 - revenea arendatorului pădurii din zonă.
Consiliul Comunal bugeta, în anul 1931, suma de 15.000 de lei pentru
„[...] facerea planului pentru drumul pe Olt în jos”813; un an mai târziu (1932),
autoritățile locale încheiau o convenție cu C. F. R. în vederea construirii
drumului, „[...] cerându-se comunei pentru teren o arendă numai de 500 lei
anual și 1000 lei odată pentru totdeauna drept costul convenției”814.
Luând act de petițiile mai multor locuitori, Consiliul Comunal aproba
în 1933 pavarea „drumului vicinal”. Pentru realizarea proiectului se apela la
„lucrul public”, către „[...] locuitorii interesați să aducă piatra și nisipul necesar,
aceasta având în vedere lipsa de mijloace a comunei”815.
În anul 1972, grație eforturilor depuse de primarul localității, Vasile
Mujat, a fost asfaltat drumul Podu Olt-Turnu Roșu816.
O lucrare de amploare (investiție de aproximativ 5,8 miliarde lei), aflată
în faza studiului de fezabilitate în anul 1997, prevedea asfaltarea drumului
dintre halta C. F. R. Sebeș - Olt și Sebeșu de Jos, în lungime de 3 km817. Lucrările
au fost finalizate în același an. De asemenea, tot acum a fost investită suma de
patru milioane de lei pentru modernizarea drumului comunal din Turnu Roșu
în lungime de 2 kilometri.818
Lucrările de modernizare ale drumurilor comunale se preconizau a fi
realizate prin contribuțiile tuturor locuitorilor (în anul 1998), instituindu-se
în acest sens „[...] contribuția în muncă, pe atelaje și pe brațe”; astfel, fiecare
locuitor care deținea atelaje era obligat să transporte pe drumurile de hotar

816 Grecu 2000, p. 11.
817 Marcu 1997, p. 6.
287
balastul necesar pentru reparații. În proiect se afla și realizarea sistemului de
canalizare819.
Într-un interviu acordat reporterului în toamna anului 2013, primarul
localității, Stelian Istrate, trecea în revistă cele mai importante obiective edilitare
finalizate în timpul mandatului său: asfaltarea drumului comunal de la intrarea în
sat până la căminul cultural, reabilitarea căminului cultural, asfaltarea drumului
de la Sebeș Olt până la Sebeșu de Jos și asfaltarea unui procent de aproximativ 40
% din drumurile comunale. Între proiectele viitoare menționa reabilitarea străzii
„[...] de la Biserică și până la Primărie sau mai jos”, grație accesării unor fonduri
disponibile prin G. A. L820 (G. A. L. – sunt inițialele care definesc Grupurile de
Acțiune Locală, un parteneriat public-privat, în care partea publică deține un
procent de 49 % la nivel decizional și la nivel de constituire, 51 % fiind deținut de
partea privată; activitatea acestora este reglementată de Regulamentele Europene
ca structuri de dezvoltare locală). Un an mai târziu (2014) era finalizată asfaltarea
străzilor din jurul bisericii, fiind pietruită și panta din fața bisericii.821
Reabilitarea drumului comunal Turnu Roșu - Mânăstirea Turnu Roșu (4
km), se afla, la începutul anului 2014, pe agenda de finanțare a Consiliului
Județean Sibiu, fiind alocată în acest sens suma de 200.000 lei822.
Construirea de noi poduri și podețe pe raza satului, precum și
întreținerea/reabilitarea celor existente, a fost mereu o prioritate a celor care au
condus satul. Propunerea primarului (la sfârșitul anului 1896) privind construirea
a două poduri - peste Valea Nișului și Valea Glodului - era asumată în unanimitate
de Corpul Reprezentativ823.
În 1928, Consiliul Comunal aproba un proiect general de lucrări edilitare,
care urma să se întindă pe o perioadă de 8 ani. În programul anual, votat de
autoritățile locale, un punct important urmărea reabilitarea podurilor „[…] pe
calea lucrului public, precum și a lacurilor din Valea Caselor […] anual se vor
prelimina sume în cadrul bugetului”824.
819 Rusu 1998, p. 3.

820 Deleanu 2013, 17 septembrie.
822 Deleanu 2014, 23 ianuarie.
288
Inventarul realizat în anul 1949 ne oferă importante informații legate
de podurile şi podețele existente pe raza satului: „[…] podul V. Nisului, podul
V. Glodului, Podul de piatră, podul Iazul morii, podul Râul Sebis (?), podul
Olteț, podul dela Rădilă, podul P. Iencii, podul P. Priboi, podul Plutitor, podul
V. Caselor C.F.R., podul peste Cibin, podul peste Valea Caselor”. În hotarul din
Valea Caselor erau opt poduri, toate din lemn - cu excepția celui din Valea
Caselor C. F. R., construit din beton armat, aflat într-o stare de conservare
bună – însă cu un grad ridicat de uzură825.
„Brigada de reconstrucție” din comună urma să construiască, în anul
1948, un pod peste Olt. Lucrarea era coordonată de Prefectura Județului Sibiu,
fiind însă sprijinită logistic și prin contribuțiile localităților învecinate: „[…]
comunele Tălmăcel cu 20 m.c. lemn brad, Tălmaciu cu 60 buc. stejari, Sadu cu
10 m.c. stejar, Bradu cu 5 tulpini stejar, Săcădate cu 5 m.c. stejari, Sebeșu de
Jos și Sebeșu de Sus cu câte 5 m.c. stejari, iar comuna Racovița cu 5 m.c. stejar
și lemnul fasonat de către joagărul d-lui Mocanu”826.
O investiție demarată în anul 1997 urmărea construirea noului pod de
peste Olt, lucrările fiind însă stopate „[...] din pricina lipsei de fonduri cu care
se confruntă RENEL-ul, acesta finanțând devierea râului”827.
În 1997 a fost structurată lista podurilor existente pe raza satului,
specificându-se lungimea și natura acestora: pod lemn peste Olt (lungime 50
m, lemn și metal), poduri din sat (11 poduri, lungime 3 m fiecare, beton), pod
Sebeș (două poduri, lungime 25 m, lemn și metal), pod Sebeș (lungime 10 m,
beton), podețe din sat (9 podețe, beton), poduri din hotar (3 poduri, lungime
30 m, beton).828
3. Calea ferată
Construcția căii ferate la sfârșitul secolului al XIX-lea, a determinat
dezvoltarea economică a zonei, schimburile comerciale cunoscând un puternic
avânt, mulți dintre locuitori fiind angajați ai companiei. Cu toate acestea,

826 *** 1948, p. 4.
827 Marcu 1997, p. 6.
289
implicarea autorităților locale în realizarea acestui proiect de anvergură a fost
anevoioasă, lipsa resurselor financiare fiind principalul impediment.
De asemenea, exploatarea carierei de piatră de către antreprenorii căii
ferate a pricinuit degradarea pășunilor și a terenurilor de arătură, fiind,
constant, un subiect de dispută între aceștia și diriguitorii satului. Trecem în
revistă câteva dintre momentele care au marcat realizarea acestui proiect.
Cu toate că inițial, pentru asigurarea finanțării proiectului, s-a avut în
vedere constituirea unui fond de acțiuni la care să participe comunitățile
beneficiare, în ședința din 26 ianuarie 1892, autoritățile locale împărtășeau
opinia consilierului Costeiu Toma, conform căreia, comuna nu dispunea de
resursele financiare necesare (2.000 florini) pentru achiziționarea a 10 acțiuni
„a Calei ferate vicinale Sibiu - Tălmaciu - Avrig”829.
Patru ani mai târziu (ianuarie 1896), Adunarea generală a Corpului
Reprezentativ lua la cunoștință Ordinul Pretorial nr. 9, în baza căruia ar fi
trebuit să contribuie cu suma de 2.000 de florini „[…] pentru edificarea căii
ferate [...] Podu Olt - Turnu Roșu”. Adunarea decidea în unanimitate că nu
putea susține financiar construcția căii ferate, arătând că, „[...] comuna nu are
nici un isvor de venit din care aru potea acoperi aceasta sumă iar averea
comunei nu se pote inpovara mai tare, prin lucrarea de imprumuturi” 830.
Peste numai o lună ordinul pretorial era reînnoit, specificându-se că, „[...]
comuna Porcești ca aprope interesată nu se pote retrage și trebue să voteze
suma din cesțiune”. După o ședință a Adunării generale a Corpului
reprezentativ, constantându-se că „[...] averea comunei Porcești este deja
impovărată cu preste 6000 fl. detorii și abia pote acoperi partea ce să cuvine
anual după aceste detorii”, era reiterată în unanimitate vechea decizie, „[...]
nici de cum nu pote contribui la edificarea căii ferate Alvincz-Sibiu, Podu-
Oltului-Turnu rosiu, cu suma de 2000 fl de ore ce comuna nu are nici un
isvor de venit, din care aru potea acoperi aceasta suma, iar averea comunei
nu se pote impovara mai tare, prin luarea de imprumuturi” 831.

290
În schimb, autoritățile locale aprobau, în martie, cererea
antreprenorilor căii ferate menționate (Podu Olt - Turnu Roșu) de
suplimentare a cantităților de nisip aflate pe teritoriul comunei și necesare
construirii căii ferate. Exploatarea nisipului era însă condiționată de
respectarea unor norme de transport, care să nu pericliteze gospodăriile
oamenilor - „[...] arendatorii voru avea pre lângă pretiul de 10 cruceri de metru
cubicu a solvi ori ce daună ce laru causa particularilor prin ducerea năsipului
sau horjiului în semănături sau ierburi”832.
În luna septembrie a aceluiași an (1896), problema contribuției
comunei la realizarea căii ferate era din nou pusă în dezbaterea plenului
ședinței reprezentanților comunali, Pretorul suprem oferind soluția ieșirii din
acest impas: „[...] arătând prin o lungă vorbire, cum că comuna Porcești e forte
interesată la edificarea trenului propune ca sese voteze acest ajutoriu și pentru
acoperirea sumei necesarie se se facă un imprumut dela ore care bancă de
credit”. După o dezbatere aprinsă, propunerea pretorului a fost respinsă în
unanimitate („Prin urmare propunerea nu sau primit va se dică sau denegat cu
unanimitate votarea ajutoriului”833), de către următorii consilieri locali: Buta
Ilie, Dragomir Nicolae, Posa Vasile, Costeiu Toma, Dragomir Ioan, Grecu
Toma, Costeiu Stefan, Lazar Ioan, Buta Ioan, Gâlea Andreiu, Faor Ioan, Filip
Toma, Pârvu Toader.
Mai multe plângeri - legate de modul defectuos și abuziv de exploatare
a carierelor de piatră ale comunei de către antreprenorii căii ferate - au fost
depuse spre soluționare autorităților locale. Pe de o parte, nemulțumirile erau
legate de pășunile care se degradau, întrucât antreprenorii „[...] esploatează
mereu peatră pe întreg teritoriul comunal și anume esploatează și în astfel de
locuri pe unde are comuna pasiune și prin deschiderea de băi ce periclitează
umblarea ciurdarilor comunali”; pe de altă parte, semnatarii aduceau în atenția
autorităților și faptul că aceștia încălcaseră înțelegerea, prin neplata sumelor
prevăzute în contract - „[...] deoarece antreprenorii până în diua de astăzi nu
au solvit comunei nici un cruceriu pentru peatra ce au scos până acum, nici nu
sau învoit în privintia plătirei pietri”; prin urmare, constructorii erau somați să

291
plătească în termen de 8 zile „[...] totă peatra esploatată si adunată până acum
preste 1200 metru cubi”, în caz contrar, comuna rezervându-și dreptul de a
sista exploatarea carierei de piatră834.
În aceste condiții, în martie 1897, se constituia o comisie (Toma
Costeiu, Ioan Costeiu, Ioan Dragomir și Nicolae Fleschin), care urma să
formuleze și să depună o plângere „vicecontelui Resieuberger” (?) în legătură
cu daunele provocate comunei de cei care exploatau piatra pentru construirea
căii ferate - „[...] tote daunele causate comunei Porcești făcute prin edificarea
drumului ferat Podu-Oltului - Turnu Roșu să ceară deslușire”835. Situația a
rămas nerezolvată, atâta timp cât subiectul ședinței Corpului Reprezentaților
din luna iunie era tocmai rezolvarea diferendului - „[...] antreprenorii căi ferate
Podu Oltului - Turnu rosiu până în diua de astădi deși au fost provocați în mai
multe rânduri din partea comunei să plătească atât teritoriul comunal ocupat
cu clădirea liniei ferate cât și materialul”. Reprezentanța comunală aproxima
daunele la suma de 42.950 florini și urma să ceară sprijinul Prim Pretorului
pentru rezolvarea diferendului836.
În contextul în care, vinovați de „[...] nimicirea potecului pe Olt jos din
valea mărului pănă în Valea lui Frate” erau antreprenorii căii ferate podu Olt
- Turnu Roșu, iar „particulari care au fânațe pe Olt în jos nu mai pot circula pe
posesiunile lor nici cu piciorul nici cu vitele”, Reprezentanța Comunală
decidea ca situația să fie prezentată „la înaltul ministeriu”. Se sublinia și faptul
că prin distrugerea drumului comunal se împiedica ducerea vitelor la pășunat
la munte. Comisia care a fost însărcinată să prezinte problema spre soluționare
autorităților centrale, era compusă din judele comunal Ioan Costeiu, Nicolae
Grecu și Toma Dragomir (paroh). Pe de altă parte, „[...] corpul reprezentativ
decide cu unanimitate că pe marginea Oltului alăturea cu varzăria să se facă
drum de câmp pănă la mora comunei Porcești prin concurinția publică”837.
În cele din urmă, implicarea financiară a autorităților locale la
construcția căii ferate a avut loc, la o dată neprecizată, comuna împrumutându-

292
se, în acest scop, cu suma de 2.000 de florini, de la o bancă din Sibiu; în 17
noiembrie 1897, era dat în exploatare tronsonul de cale ferată Podu Olt - Turnu
Roşu-frontieră838.
În mai 1899, Reprezentanța Comunală aproba achitarea unei rate a
împrumutului, suma de bani provenind din plata arenzii carierei de piatră din
Valea lui Frate: „[...] corpul representativ luând in considerarea, că comuna
este detorea la spaarcassa cu 2000 fl. ajutoriu votat cu ocasiunea edificarii
drumului ferat cătră Făgărasiu și aceasta detoria care dela comună interese
grele spre ameliorarea stări comunei decide cu unanimitate că suma depusă cu
414 fl. se se redice dela albina și se se plătească din detoria dela Spaarcassa ca
se se micsoreze”839.
În anul 1938, Primăria adresa o cerere conducerii C. F. R., solicitând
creșterea numărului de trenuri care tranzitau gara, în contextul în care „[...]
trenul cel mai de dimineață pleacă din Turnu Roșu la ora 11.45, deci sosind în
Sibiu tocmai în timpul mesei când toată activitatea comercială, juridică și
administrativă este sistată și deci spre a putea locuitorii să-și aranjeze afacerile
ar trebui să plece seara”. Cererea era motivată și din perspectiva navetiștilor
care își desfășurau activitatea în localitățile limitrofe: „[...] 10 lucrători cari
sosesc dimineața la această stație au abonamente între T. Roșu și Tălmaciu de
care la întoarcere se folosesc numai până la Podul Olt [...] o mulțime de angajați
ai D-Voastră au abonamente C.F.R. între Sibiu T. Roșu și vin tot numai cu acest
automotor și tot numai până în P. Olt. [...] la Fabrica Romanofir din Tălmaciu
lucrează 70 de fete care în cazul când ar avea cu ce veni ar folosi tot acest
automotor”840.
Gara, potrivit unei descrieri din anul 1948, „[...] care uimește pe toți
trecătorii prin măreția ei [...] clădită la fel cu cea din Sibiu”, avea două niveluri
(parter și etaj) și a adăpostit, după 1918, Serviciul venituri C. F. R. și Biroul de
mișcare. Ulterior, parterul a servit drept spațiu pentru locuințele
funcționarilor locali ai C. F. R. Edificiul a fost construit în anul 1896 „[...] din
piatră scoasă din cariera comunei și cărămidă acoperită cu tablă”. Pentru copiii
838 Lupea 1980, p. 239.

293
angajaților C. F. R. a fost ridicată o școală „[...] care era instalată în aripa stângă
spre M. Z. a gării, școală unde au învățat carte pe lângă unguri și românii cari
doreau să urmeze școli mai înalte”841.
În anul 1969, 50 de angajați îşi desfăşurau activitatea în cadrul Arhivei
C. F. R., postul de director fiind ocupat de Ion Dobrescu. Instituția se confrunta
cu mari probleme, cele peste 25.000 de dosare nefiind ordonate după criterii
de ordin arhivistic. În context, instituția cerea sprijin de specialitate din partea
Arhivelor Statului din Sibiu, în vederea unei reorganizări ample: „[...] arhiva
pune probleme spinoase şi ele se datoresc, în primul rând faptului că sistemul
de organizare nu corespunde normativelor în vigoare (clasificarea materialului
pe ani, pe luni, unități, subunități etc.). Cercetarea şi manevrarea fondului
documentaristic se realizează extrem de greoi, cu un volum uriaş de muncă
întrucât arhivarea materialului nu este făcută pe principii de organizare strict
ştiințifice”. Deși fusese realizată o primă clasare, respectând criteriul
cronologic (1921-1932; 1933-1938; 1939-1944; 1945-1949), angajații instituției
trebuiau să gestioneze zilnic câteva sute de cereri de pensionare, la un moment
dat fiind înregistrate 13.600 de cereri, rezolvarea lor fiind însă departe de a fi
soluționată - „[...] abia au terminat stocul de cereri al anului 1968, cu cele
14.000 de cereri ale sale. Anului 1969 nu i-a venit rândul”842.
În iarna anului 2012, printr-o decizie a Ministrului Transportului, stația
C. F. R. Turnu Roșu a fost închisă, cei 10 angajați fiind disponibilizați. Clădirea,
care adăpostea arhivele naționale ale C. F. R., era „[...] una dintre cele mai mari
clădiri administrative de gară feroviară din România [...] a fost construită și
pentru funcția administrativă de vamă între Austro-Ungaria și Principatele
Române, unde a funcționat un spital militar și o școală de calificare”.
Desființarea stației era astfel motivată de cel care conducea ministerul: „[...] în
această subunitate nu se derula niciun fel de trafic de marfă (încărcări -
descărcări), iar traficul de călători nu justifica menținerea celor zece
salariați”843.
841 Filip 1948, p. 79.

842 Priescu 1969, p. 2.
843 Deleanu 2013, 15 iulie.
294
4. Sistemul de canalizare
Asigurarea unui sistem de canalizare și de evacuare a apei pluviale cât
mai performant, s-a aflat în permanență pe agenda de lucru a autorităților
locale. Primele informații legate de această problematică ne-au parvenit din a
treia decadă a secolului trecut. Astfel, din punct de vedere al lucrărilor
demarate, „[…] de consolidare, apărare, scurgere, adăposturi, curți înpietruite,
împrejmuiri”, satul era brăzdat de un canal de scurgere, aflat pe strada Mihai
Viteazu, în lungime totală de 1.400 m, iar pe strada Valea Caselor au fost
ridicate trei baraje de sprijin, în lungime totală de 120 metri. Dată fiind lipsa
mâinii de lucru calificată, necesară finalizării construirii unui nou canal în sat,
Corpul Reprezentanților aproba în anul 1921 angajarea a doi zidari localnici
(Nicolae Costeiu și Ioan Costeiu) „[...] cu plata de 85 lei la zi de fiecare”. Pentru
încheierea lucrărilor, Primăria se obliga a „[...] mai da și alți muncitori cu plată
pentru lucrările mai mărunte”844.
O propunere a primarului, referitoare la o mai bună gospodărire a
resurselor localității, era aprobată de Corpul Reprezentanților în 1923,
hotărându-se „[…] cu unanimitate că pentru întreținerea canalurilor şi
lacurilor să se preliminează anual o sumă de 2000 lei”845. În şedința din vara
aceluiași an, erau demarate lucrări pentru „[…] repararea stavilei de apă dela
Sebeşul mare cu plată”846.
La jumătatea anului următor (1924), debutau acțiuni menite să
îmbunătățească sistemul de evacuare a apei pluviale: „[…] străzile în comună
să se reguleze cu șanțuri ca apa să aibe scurgere și să nu mai fie cu găuri”847. Cu
toate acestea, în vara anului 1926, inundațiile au provocat distrugerea
canalului pentru scurgerea apelor pluviale, Corpul Reprezentanților cerând
primarului să identifice resursele financiare pentru remedierea situației848.
La începutul lui 1927, propunerea primarului vizând regularizarea
străzilor din comună primea girul Corpului Reprezentanților, cu unanimitate
de voturi. Urmau să fie pavate cu piatră șanțurile pentru apa pluvială, iar

295
pentru realizarea acestor lucrări ample, fiecare proprietar era obligat „[…] a
transporta înaintea casei sale piatra și nisipul necesare pentru pardositul
șanțului, să facă șanțul în locul destinat de primărie, se-l pardosească și mijlocul
drumului se-l niveleze corespunzător cu pământ și harșt”. În același timp, era
deplânsă starea deplorabilă în care se aflau drumurile comunale, în lipsa unor
rigole pentru evacuarea apei pluviale - „[…] străzile prin comună se află în
stare foarte miserabilă, trecând apa prin toate părțile, neavând o scurgere
regulată, așa că toate străzile sunt spălate de apă și nu au nici o formă”. Lucrările
urmau să fie dirijate de un specialist, „[…] un maistor care să fie plătit din
alodiul comunei”849.
În anul 1939, în bugetul local era înscrisă suma de 5.000 de lei, pentru
reabilitarea canalului comunal. Lucrarea trebuia să „[…] se execute în regie
angajând meseriașii necesari și cumpărând materialul necesar”850.
În bugetul comunal pentru anul fiscal 1940-1941, era prevăzută
alocarea sumei de 56.000 de lei pentru construirea apeductului prin comună,
proiectat de „Serviciul Tehnic al județului Sibiu și verificat de Serviciul Tehnic
al Ținutului”851.
5. Fântânile publice și alimentarea cu apă potabilă

Fântânile publice s-au aflat în directa administrare a autorităților
locale. În august 1895, fântâna construită de Nicolae Grecu pe ulița satului
primea girul autorităților locale, ea urmând să intre în proprietatea comunei852.
În anul 1924, Primăria aloca 10.000 de lei „[…] pentru acoperirea
speselor de construcție a făntănei publice dela păşune”853, iar în 1928, Consiliul
Comunal aproba un program general de lucrări edilitare, care urma să se
întindă pe o perioadă de 8 ani; în proiect se afla și construirea unei fântâni, în
apropierea abatorului comunal854.

296
Potrivit unui inventar realizat în anul 1949, pe raza satului existau 16
fântâni publice „cu roată şi lanț”, toate aflate într-o stare de conservare
mediocră. Inventarul băii comunale consta într-un cazan, un bazin de apă și
opt dușuri, apa fiind pusă în funcțiune de o electropompă ce valora 35.000 de
lei855.
În anul 1999 erau inventariate fântânile existente pe raza satului,
specificându-se și locația acestora: fântâni stradale (12 fântâni, beton și piatră),
fântână arteziană (o fântână, beton), șipote (opt șipote stradale), șipote (trei
șipote în hotarul satului), șipote (trei șipote pe pășunea satului).856
Punctăm câteva dintre momentele care au marcat evoluția și
dezvoltarea sistemului de alimentare cu apă a satului. Localitatea își desemna,
la începutul anului 1925, „[…] 5 fruntași din comună” (Nicolae Sarchiz, Irimie
Anghel, Ioan Filip, Ioan Gâlea, Ioan Purece), care să facă parte dintr-o comisie,
însărcinată să se ocupe de problematica alimentării cu apă a localității și a
comunelor învecinate857; în 1939, conducerea comunei aproba planul de
investiții elaborat de Iosif Klip, referitor la construirea apeductului de
alimentare cu apă potabilă a localității; astfel, se valida „Planul și Devizul de
executare a Apeductului de apă prin comună”, Primăria obligându-se să pună
la dispoziția câștigătorului licitației tubulatura necesară, execuția lucrărilor
urmând să fie realizată de locuitorii comunei „[…] prin prestație comună”858.
Demersurile privind construirea acestuia începuseră încă din anul 1937, în
ședința Consiliului Județean din 24 iunie fiind alocată suma de 220.000 lei „[…]
pentru construirea apeductului conform proiectului Nr. 2510/937”. Ulterior
însă, sprijinul financiar a fost anulat, Prefectura cedând în schimb „[…] țevile
comandate în acest scop dacă comuna va putea executa și suporta spesele”.
Potrivit proiectului, costurile totale legate de plata personalului implicat „și al
cimentului” se ridicau la suma de 60.200 lei, defalcate astfel: „[…] lacuri și
canalizări lei 20.000 […] construirea apeductului […] lei 10.000 […]
construirea drumului […] lei 20.200 […] repararea morii lei 10.000”859.

297
În anul 1979 a fost introdusă apa potabilă în sat, prin contribuția tuturor
locuitorilor (munca în folosul public), „[…] coordonați de un comitet de
inițiativă în fruntea căruia s-a aflat pensionarul Ilie Gâlea”860; în context, din
partea autorităților locale sunt remarcabile strădaniile primarilor Vasile Mujat
și Ioan Tudor861.
În 1995, pe agenda Primăriei se afla (și) refacerea aducțiunii de apă,
„[...] care nu e potabilă”862; doi ani mai târziu erau identificate sumele necesare
finanțării a două lucrări importante pentru comună, respectiv canalizarea și
îmbunătățirea alimentării cu apă, „[...] prima reprezentând o investiție de 11,6
miliarde lei, iar a doua costând 13,7 miliarde”. Ambele investiții se aflau în
stadiul de proiectare863, peste 3.000 de locuitori urmând să beneficieze de
proiectul care viza îmbunătățirea sistemului de aducțiune a apei potabile.
Lucrarea era proiectată să se întindă pe o perioadă de 3 ani (1998-2000),
realizându-se „[...] pe firul văii Sebeșului de Jos, cu captare, stație de tratare și
distribuție în ambele sate, Turnu Roșu și Sebeșu de Jos, sursa fiind din apa de
suprafață”. Captarea, tratarea și distribuția erau finanțate de la bugetul de stat,
iar cheltuielile legate de racordul din gospodării erau suportate de către
locuitori864. În anul 2000, proiectul era inclus în programul de finanțare al
Uniunii Europene, care își propunea „[...] rezolvarea problemelor de
alimentare cu apă potabilă la sate”865.
În proiectul de dezvoltare a comunei din 2013, se regăsea, din nou,
problematica privind reabilitarea alimentării cu apă potabilă, în urma unei
investiții „[...] la o captare de apă la Sebeșu de Jos, pentru ambele sate, astfel
încât să vină apa prin cădere”866.
La sfârșitul anului următor (2014) trebuiau finalizate alte lucrări de
extindere/alimentare cu apă în localitate. Fondurile fuseseră repartizate de la
Bugetul statului, prin Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației
860 Ștefan 1979, p. 1, 3.

861 Grecu 2000, p. 11.
862 Oprișiu 1995, p. 3.
863 Marcu 1997, p. 6.
864 Rusu 1998, p. 3.
865 Rusu 2000, p. 3.
298
Publice867. A fost realizat un bazin de omogenizare în cadrul stației de epurare
Turnu Roșu. În context, s-a regularizat Valea Sebeșului, construindu-se un
baraj în amonte, la bifurcația văilor Fătu și Ionelu, cu aducție conducta prin
cădere într-un bazin denisipator. Barajul era un element de protecție contra
viiturilor, contribuind, de asemenea, la reducerea costurilor pentru apa
potabilă. A fost eliminat costul pompării electrice a apei. Bazinul de epurare
avea menirea să reducă posibilele dificultăți în funcționarea Stației de Epurare,
prin îmbunătățirea parametrilor de asigurare unui efluent în conformitate cu
NIPA 001/2005. Avantajele adoptării noului sistem s-au resimțit în anii
următori, înregistrându-se reducerea cheltuielilor de exploatare și întreținere
a rețelei de transport și distribuție a apei potabile, obținându-se rezultate
calitative superioare la analiza apei epurate.868
6. Electrificarea
Un moment important în dezvoltarea economică a localității l-a
reprezentat electrificarea comunei, proiect luat în discuție de Reprezentanța
Comunală încă din anul 1924, dar amânat din considerente de ordin financiar:
„[…] având în vedere importanța electrizării comunei, însă ştiind că comuna
nu dispune de nici un capital pentru acest scop şi făcând deja legătura cu
societatea județeană în această direcție - hotărăşte unanim, că deocamdată
rămâne în aşteptare, că pănă societatea județeană arată rezultatul în această
privință”869.
La sfârșitul anului 1925 avea loc o conferință de plasă, prezidată de
prefectul județului Sibiu, tema pusă în dezbatere fiind electrificarea
localităților aflate în subordine administrativă. În contextul menționat, soluția
propusă și adoptată, avea în vedere constituirea unui fond de acțiuni, atfel
încât, prin contribuțiile tuturor locuitorilor, „[…] toți sătenii și cei mai
nevoiași se participe la semnarea de acțiuni pentru înfăptuirea introducerei
curentului electric județean în toate comunele din județ, deoarece banii cruțați
a fiecăruia vor fi asigurați și primind fiecare și o dobândă de […] 12% după
867 Deleanu 2014, 3 aprilie.

299
sumele plătite”. Consiliul Comunal, „[…] înțelegând rostul și favorul
luminei electrice și progresul ce va face comuna prin introducerea ei”, a
condiționat însă cumpărarea de acțiuni de vânzarea unei părți a pădurii
comunale: „[…] să fie semnate acțiuni cât de multe însă numai dacă se va
putea vinde pentru acest scop o bucată de pădure” 870.
Patru ani mai târziu (1929), Consiliul comunal adera la Statutul
asociației comunelor rurale și urbane din județul Sibiu , pe baza căruia urma
să se înființeze asociația cu numele „Victoria Electrică Județeană Sibiu” 871.
În anii care au urmat, se pare, că nu a fost posibilă electrificarea
integrală a străzilor, în 1937 fiind înregistrate mai multe cereri ale
locuitorilor, care vizau rezolvarea problemei iluminatului public. În
consecință, Consiliul Comunal aproba „[…] ca să se formeze o comisie din
sânul consiliului comunal spre a statori și constata locurile unde mai este
nevoie de lămpi”872.
7. Gazul metan
Introducerea gazului metan a fost, de asemenea, o preocupare
constantă a primarilor, încă din anul 1957, când au fost formulate primele
cereri ale autorităților locale către cele centrale pentru racordarea localității
la sistemul național de furnizare a gazelor naturale. Cu toate acestea, abia
în 1995 era elaborat un proiect comun privind racordarea mai multor
localități (Tălmaciu, Racovița, Sebeșu de Sus, Sebeșu de Jos și Turnu Roșu)
la o centură de alimentare cu gaz metan; erau așteptate avizele Guvernului
României, inclusiv aprobările pentru cotele de gaz. La sfârșitul anului 1996,
au fost achiziționate țevile de gaz, preconizându-se ca până la sfârșitul
anului 1998 să fie executate toate racordurile la gospodăriile populației 873
(costuri care trebuiau să fie suportate de către locuitori - de altfel, în acest
scop a și fost strânsă suma de 2 miliarde de lei 874).

873 Marcu 1997, p. 6.
874 Rusu 1998, p. 3.
300
În anul 2000, potrivit celor declarate de primarul localității, „[...]
distribuția în localitate, cu sprijinul financiar efectiv al cetățenilor, este
terminată și se află în faza racordului, aproape de Sebeșu de Jos”875.
În 2003, lungimea simplă a conductelor de distribuție a gazelor naturale
era de 9,5 km. Din punct de vedere al sistemului de încălzire, 23 % din
gospodării erau încălzite cu gaz, 72 % cu combustibil solid (lemn sau cărbune),
3 % dintre locuințe dispunând de încălzire centrală.876
În prezent cele două localități (Turnu Roșu și Sebeșu de Jos) dispun de o
rețea de gaz metan aprobată prin H. G. nr. 386/1996, având debitul de gaz
aprobat pentru 1445 Nmc/h. Alimentarea localităților este realizată din
magistrala de transport gaz metan Mârșa – Racovița - Sebeșu de Jos printr-un
racord de Ф 200 mm și racord de Ф 4’’ pentru Sebeșu de Jos respectiv Ф 6’’ pentru
Turnu Roșu. La intrarea în fiecare localitate sunt stații de predare-reglare-
măsurare cu capacitatea de 10.000 Nmc/h fiecare. Racordurile în extravilan sunt
executate subteran. Rețeaua de gaz din Turnu Roșu, distribuție presiune redusă,
este executată din țeavă de oțel montată parțial aerian, parțial subteran. Rețeaua
este de tip ramificat, pe străzile asfaltate pe ambele laturi, la limitele
proprietăților. Rețelele de gaz metan din cele două localități au fost proiectate și
dimensionate pentru debite de perspectivă, necesar pentru 20 de ani, astfel încât
consumul de gaz să fie asigurat ritmic.877
***
Recensământul din 1992 ne prezintă situația dotării locuințelor cu
racorduri și instalații: comuna Turnu Roșu, 902 gospodării dintre care 600 în
Turnu Roșu, 302 în Sebeșu de Jos. În ceea ce privește satul Turnu Roșu, graficul
ne indică numărul redus al gospodăriilor racordate la utilități: instalație de
alimentare cu apă (216 locuințe), instalație de apă caldă (81 locuințe), instalație
de canalizare (4 locuințe), instalație electrică (556 locuințe), gaze naturale (266
locuințe), termoficare sau centrală termică (5 locuințe). Peste două treimi dintre
gospodării aveau bucătării (495 de locuințe).878
875 Rusu 2000, p. 3.

876 P. U. G. 2003, p. 38.
877 P. U. G. 2003, p. 59.
878 Recensământ 1992.
301
În anul 2000, fondul construit al satului era format din 602 gospodării și
697 de case, „unele reprezentând case de locuit sau de vacanță construite de
cetățeni din alte părți, mai ales de la oraș, atrași de clima și pitorescul natural al
așezării”879.
O imagine concludentă privind gradul de confort al locuitorilor ne este
oferită de recensământul din 2002. Potrivit acestuia, „[…] din punct de vedere
al dotării cu dependințe și utilități, la nivel de comună”, situația se prezenta
astfel: număr locuințe permanente și sezoniere - 980; alimentare cu apă în
locuință - 396; canalizare din rețea publică - 3; canalizare din sistem propriu -
316; instalație electrică - 944; centrală termică - 47; bucătărie în locuință - 768;
bucătărie în afara locuinței - 108; baie în locuință - 267; baie în afara locuinței -
27880. Potrivit aceluiași recensământ, în localitatea Turnu Roșu au fost
identificate: 608 clădiri, 580 gospodării și 639 de locuințe, cu 1.621 de camere.
Suprafața totală a camerelor era de 25.117 metri pătrați881.
Din punct de vedere al clădirilor clasificate după anul construcției,
situația la nivel de comună se prezenta astfel (total clădiri permanente 932):
clădiri ridicate înainte de anul 1900 - 126; clădiri ridicate între 1901 și 1914 -
168; clădiri ridicate între 1915 și 1929 - 150; clădiri ridicate între 1930 și 1944 -
16; clădiri ridicate între 1981 și 1985 - 15; clădiri ridicate între 1986 și 1990 -21;
clădiri ridicate între 1991 și 2000 -56; clădiri ridicate între 2001 și 2002 - 4882.
La începutul anului 2014, Consiliul Județean Sibiu decerna premiile
concursului cu tema „Cele mai bine gospodărite localități din județ”. În cadrul
comunelor de categoria B (cu populație cuprinsă între 1.500 și 2.500 de
locuitori), Turnu Roșu se clasa pe locul al treilea, alături de localitățile Micăsasa,
Tilișca și Boița, câștigând un premiu în valoare de 35.000 de lei883.
879 Grecu 2000, p. 8.

883 Deleanu 2014, 3 februarie.
302
8. Investiții
Grație amabilității Primăriei Turnu Roșu, vă prezentăm succint cele

mai importante investiții derulate de autoritățile locale, precum și proiecte
viitoare (edilitare și de infrastructură):
1997-2001 – Introducerea gazului metan în comuna Turnu Roșu;
2002-2009 – Alimentarea cu apă a satelor Turnu Roșu și Sebeșu de Jos și

construcția stației de clorinare;
2004-2006 – Introducerea rețelei de canalizare în localitatea Turnu Roșu,

județul Sibiu și construcția stației de epurare - prin programul SAPARD;
2008-2012 – Reparația școlii și amenajarea centralei termice, din comuna

Turnu Roșu - prin Programul Operațional Regional (POR) 2007-2013 - Axa 3,
Îmbunătățirea infrastructurii sociale și a cheltuielilor;
2013 – Reabilitare Cămin Cultural (fără modificări structurale) din comuna

Turnu Roșu, județul Sibiu;
2013 – Includerea comunei Turnu Roșu în Programul Național de Dezvoltare

Rurală, AXA 4 LEADER - Măsura 41-313 „Încurajarea activităților turistice”
aferentă Planului de Dezvoltare al GAL Țara Oltului;
2013-2016 – Construire imobil (Sth+P+E) Centru medical cu două cabinete -

medicină de familie, un cabinet medicină dentară și farmacie;
2014 – „Modernizare străzi în Comuna Turnu Roșu, județul Sibiu,

Monumentului, Livadiei, După Biserică”, propus spre finanțare în cadrul
Programului Național de Dezvoltare Rurală, Axa 4 Leader, Măsura 413-322,
GAL Țara Oltului;
2014 – Aprobarea participării Comunei Turnu Roșu la Programul Național de

Dezvoltare Rurală, AXA 4 LEADER - Măsura 41-322 aferentă planului de
303
dezvoltare al GAL Țara Oltului - „Reabilitare clădire existentă și schimbare de
destinație în Muzeu de Artă Populară”;
2015 – Aprobarea participării Comunei Turnu Roșu la Programul Național de

Dezvoltare Rurală AXA 4 LEADER - Achiziționarea unui echipament de
curățare și întreținere infrastructură, comuna Turnu Roșu, județul Sibiu.
Proiecte finalizate 2018
• Dotare Cămine Culturale, Comuna Turnu Roșu, Județul Sibiu

• Dotare Parc Sat Turnu Roșu, Comuna Turnu Roșu, Județul Sibiu
Proiecte în lucru
• Modernizare Rețele Hidroedilitare, Comuna Turnu Roșu, Județul Sibiu

• Reabilitare Străzi Comuna Turnu Roșu, Județul Sibiu
Proiecte în derulare
• Grădiniță cu program normal, Turnu Roșu, Județul Sibiu

• Dotare Serviciu Social și Educațional, Comuna Turnu Roșu, Județul
Sibiu
• Constuire Capelă, Comuna Turnu Roșu
Proiecte pentru viitor
• Valorificarea Albiei Vechi a Oltului;

• Crearea de noi spații de agrement;
• Dezvoltarea turismului;
• Modernizare, reabilitare și punere în valoare a monumentului istoric
Biserica „Sfântul Nicolae” Turnu Roșu;
• Demolare clădire anexă a primăriei (șură) și construire anexă la clădirea
primăriei;
• Construirea unei noi Stații de epurare la parametri actuali în aval de
Turnu Roșu.
304
305
Vechiul pod de lemn
306
307
Vechiul pod plutitor pe cablu. Astazi, exponat în cadrul Muzeului în Aer Liber din
Dumbrava Sibiului
Carte p
Vechiul pod plutitor pe cablu dun Turnu Roșu - Muzeul în Aer Liber din
Dumbrava Sibiului
308
Calea ferată (sus) și podul de acces (jos) în timpul inundațiilor din anii ‘70
309
Carte p
Gospodării în timpul inundațiilor din anii ‘70
310
Carte p
Gara Turnu Roșu, replică după cea din Sibiu: sus - carte poștală; 1916,
central, fotografie – anii ’70; jos – fotografie 2018
311
Carte p
Fântâni publice
312
Carte p
Drum pietruit cu scurgere a apelor pluviale cu rigolă pe mijloc
Carte p
Șanț de colectare a apelor pluviale
313
Carte p
314
IX. Învățământul
Cea dintâi mențiune despre sistemul educațional din Porcești - și

implicit, despre probabila existență a unei școli - o datorăm unei însemnări de
pe o carte românească veche (Chiriacodromion, Bălgrad, 1699), potrivit căreia
grămăticul Ioan era, în anul 1702, învățător în localitate, „[…] să se știe că
această sfântă carte, ce se cheamă Chiriacodromion o a adus protopopul Maxim
de la Bălgrad și o a dat besericii Porceștilor de pomană, a besericii să hie, care
popa va sluji besearicii să vai câți ar hi, nice unul popă să nu se oprească, sau
care popă sau mirean s-ar amesteca a o vinde sau acum sau din beseareca
Porceștilor a o lua proclet și anatema să hie și blăstămat de 318 oteț și de
Domnul Hristos blăstămat, pietrele și leamnele să putrezească, iar trupurile lor
ba, preoților besearicii acesteia să nu se oprească ci să hie a unuia ca și a altuia
a povesti cuvântul lui Dumnezeu și aceste suflete a pomeni: Ion, Ana I Oprea
/ Mușata / văsea cladego [tot neamul lor]. De nou ca să se știe, că o a cumpărat
Ion Pârcălăbel. Și când am scris aici a fost protopop Maxim din Avrig de față și
Radu Laslea și popa Mihail din Săcădate și Mihăilă Deneș și Ion Leucă și preoții
anume: popa Ion, popa Sima, popa Stoia, popa Ion, popa Gheorghe și grămătic
Ion. Și am scris ca să se știe. Scris [-am] eu popa Ion, fecior(ul) popii Maxim.
1702. Deaceasta încă am scris ca să se știe prețul cărții acesteia, s-au dat derept
20 zloți. Dintr-aceștia 20 zloți a grătat vlădica Atanasie un zlot, protopopul
Maxim 2 zloți a iertat, iar Ion Pârcălăbel din Porcești a dat 17 zloți să-i hie
pomană precum am scris mai sus”.884
În 1722, în sat erau atestați documentar trei grămătici885. Din același
secol (fără o dată precizată) datează și informațiile referitoare la învățătorii
Popa Sima și Popa Ilie886 - însă, cu adevărat, învățământul transilvănean - în
speță cel confesional - începe să fie organizat, inclusiv cel local, ca urmare a
884 Gâlea 1996, p. 61.

886 Filip 1948, p. 57; însemnările de pe o carte românească care a circulat în comunitate,
pomenesc de cei doi preoți, fără a preciza explicit că cei doi erau și dascăli.
315
Edictului de toleranță emis de împăratul Iosif al II-lea în anul 1781, prin
care era consfințit dreptul confesiunilor necatolice de a-și ridica școli 887.
Deși nu cunoaștem cu exactitate data înființării școlii din Porcești,
avem informații care amintesc despre existența, în curtea bisericii, a unei
construcții (Casa de sfat ), care a servit (și) drept sediu al școlii; clădirea,
ridicată în anul 1829 din piatră și cărămidă, era acoperită cu țigle și avea
trei încăperi.888
La sfârșitul veacului al XIX-lea (26 ianuarie 1891), Reprezentanța
Comunală aproba solicitarea Universității Săsești, de alocare a unei sume
fixe anuale (300 de florini), necesară pentru angajarea celui de-al treilea
învățător889, iar la începutul anului 1893 lua în discuție un ordin al Preturiei
centrale, privitor la înființarea unei comisii de supraveghere a modului în
care părinții din sat își creșteau și educau copiii, „[...] a se constitui o
comisiune supravighitóre - ca acestia [...] se aibă sub ingrigire de a lua sub
scutul pe toți acei copii care nu ar fi ingrigiti din partea parintilor si pentru
care scop este a se infiintia asil pentru copii”. Înființarea comisiei avea loc
sub auspiciile Reprezentanței Comunale și a comitetului bisericesc 890.
Autoritățile centrale, atât înainte de Primul Război Mondial, cât și
după anul 1918, au promovat inițiative legislative care puneau accent pe
latura practică a educației. Exemplificăm prin câteva hotărâri emise de
Pretura Sibiu sau de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, diriguitorilor
locali și corpului profesoral revenindu-le sarcina de a le pune în aplicare:
- în ianuarie 1896, Reprezentanța Comunală lua în discuție ordinul pretorial
nr. 449, cu privire la înființarea unei școli „comunală de pomi”. În
consecință, aproba mărirea suprafeței grădinii școli, de administrarea
acesteia urmând să se ocupe învățătorul Pompiliu Bânda, „[...] care va avea
a instrui practic pe pruncii din comună oblegați la invețământ in cultivarea
arborilor”891. În ședința din luna mai a anului 1899, Corpul Reprezentativ al
comunei decidea „[...] în unanimitate, că se se semane intru aducerea
887 Filip 1948, p. 58.

888 Filip 1948, p. 57 (școala a funcționat până în anul 1902).
316
aminte a mortei maiestatei sale reginei 30 bradi [...] in jurul grădiniței de
pămărit comunale și scolare” 892;
- în baza ordinului nr. 3.672 al Primpretorului, la începutul anului 1923 se
puneau bazele „şcolii de pomerit”. Potrivit ordinului urma „[…] se fie stabilit
din nou teritoriul grădinei de pomerit printr-un proces verbal în primărie şi
mărimea lui [...] să se îngrijească de închiderea grădinei [...] să se designeze
învățătorul conducător grădinei [...] să se comande şi pădureți şi altoi necesari
la timp [...] să fie date conducătorului grădinei la timp lucrătorii de lipsă sau
plugurile necesare [...] şi învățătorul se înainteze un proiect despre lucrările ce
sunt a face în anul 1923”. Pe baza acestor indicații, Consiliul Comunal aproba
ca „[…] teritoriul să fie cel vechiu [...] să fie închis în mod corespunzător [...]
să comande pădureții şi altoi necesari la timp [...] să deiă lucrători şi plugurile
necesare a conducătorului când se cere [...] conducătorul scoalei să lucreze
după proectul înaintat [...] conducătorul scoalei de pomerit să fie după
înțelegere Ioan Costeiu inv. Director din Porceşti [...] şi renumerația
conducătorului este suma preliminate anual în preliminarul comunei şi 50 %
după suma din altoii vânduți”893;
- la începutul anului 1930, Consiliul Comunal trebuia să pună în aplicare
ordinul Prefecturii Sibiu nr. 429, precum și ordinul Ministerului Agriculturii
și Domeniilor, care urmăreau plantarea de copaci (duzi, nuci și meri) în curtea
școlii și pe marginile drumurilor comunale, scopul fiind înfrumusețarea
centrului satului. În derularea proiectului, corpul profesoral urma să joace un
rol educativ, prin organizarea unor suite de conferințe, „[...] va îndruma și
îndemna locuitorii ținându-le trează atențiunea pentru a nu se strica
plantațiunile făcute”. Pepiniera comunei trebuia să fie cea care furniza
arboretul necesar, conducerea primăriei urmând să colaboreze strâns cu ocolul
silvic. Prin efortul conjugat al autorităților locale, al corpului profesoral și al
fețelor bisericești, trebuia rezolvată „[...] problema […] pomilor și a
intensificării însămânțărilor [...] primăria prin publicațiuni în fața bisericii,
învățătorii în școală și prin conferințe publice, preoții în biserică vor da
directive și vor face o propagandă agricolă”. O altă prevedere a ordinului viza

317
amenajarea islazului comunal prin „[...] curățirea bălăriilor, împrăștierea
mușuroaielor, stârpirea spinilor [...] plantarea zonelor răpoase, asupra surpării,
va fi un punct important de împlinit în această direcție de îmbunătățire a
islazului”894.
Reducerea drastică a numărului şcolilor secundare, promovată de
ministerul de resort, era pusă în practică la începutul anului şcolar 1930-1931,
urmărindu-se ca „[…] o parte, mai considerabilă decât până acum din viitorii
şcolari [...] în loc să urmeze toate clasele unui liceu, se vor îndrepta prin urmare
spre alte şcoale, care să le deschidă drumul vieții ca: agricultori instruiți, ca
meseriaşi pricepuți, ca negustori iscusiți”. Absolvenții de patru clase primare
puteau fi admişi în şcoli profesionale, precum cele de agricultură (Geoagiu -
județul Hunedoara, Ciacova - județul Timiș, Miercurea Ciuc - județul
Harghita, Şimleul Silvaniei - județul Sălaj, Sânnicolau Mare - județul Timiș şi
Turda - județul Cluj), de horticultură - grădinărit (Bocicău - județul
Maramureş), sau de viticultură (Diosâg - județul Bihor, Miniş - județul Arad)895.
De altfel, și în anii care vor urma, reforma învățământului va pune
accent pe latura practică a sistemului educațional. Amintim câteva dintre
reformele promovate de Ministrul Instrucțiunii Publice, Dr. C. Angelescu
(1935), sprijinite și apreciate și de autoritățile bisericești. O parte dintre acestea
au vizat latura practică a școlilor, „[...] de o parte prin înființarea școalelor de
gospodărie pentru băieți și fete, de altă parte prin supravegherea alimentației
și îmbrăcămintei, prin îngrijirea localului și a grădinii, ca îndemn și exemple
de urmat pentru săteni”896.
Amintim câteva dintre măsurile luate de autoritățile locale, care au
urmărit asigurarea unor condiții decente în procesul educațional; astfel, în
septembrie 1920, aveau loc lucrări ample de reabilitare a școlii, „[...] repararea
și spoitul scolei confesionale din cassa alodială”897. Un an mai târziu (1921),
Reprezentanța Comunală aproba licitația privind construirea unui closet la
școala confesională898, iar în ședința din august a anului 1922, Primăria aloca

895*** 1930, p. 1.
896*** 1935, p. 1.

318
suma de 2.500 de lei necesară igienizării școlii, „[...] fiind interesele proprii [...]
ca scoala să nu sufere lipsuri”899. Un program general de lucrări edilitare, care se
întindea pe o perioadă de 8 ani, a fost aprobat de Consiliul Comunal în anul
1928. Potrivit acestuia, suma necesară construirii unui nou sediu al școlii se
acoperea prin vânzarea pădurii din Izvorul Răchiții. Lucrarea urma să se întindă
pe o perioadă de 3 ani, pentru executarea ei apelându-se la ajutorul comunității:
„[…] comuna va da lucrul public necesar la ridicarea edificiului școlar, scăzându-
se în acest fel suma destul de urcată din deviz”900.
Vechea școală, devenită neîncăpătoare, impunea mutarea într-un alt
sediu - acest fapt se petrece în anul 1928, când „Casa muncii C. F. R.” din
localitate își dona clădirea, școlii din sat: „Căile ferate Române. Direcțiunea Casei
Muncii C. F. R. 13.9.1928. Nr. 35189/5779. Dlui Primar al com. Porcești Sibiu.
Conform deciziei Dlui Ministru al Comunicațiilor luată împreună cu Dl.
Director General Budurescu și aprobată de Direcția Generală C. F. R. și Direcția
Casei Muncii. Avem onoarea a vă aduce la cunoștință că vi se pune la dispoziție
pavilionul cel mic, care în prezent este liber pentru a se instala în acest pavilion
școala pe timpul cât va avea nevoie. Reparațiile necesare scopului destinat se vor
face de Dvoastra. S-a dat dispozițiuni a vi se preda imediat și vă rugăm a răspunde
de primire. Dr. Casei Muncii C. F. R. Dr. Demetriad”901.
Conform unei evaluări proprii, pentru desfășurarea în condiții optime a
procesului de învățământ, cei 260 de elevi - cu vârste cuprinse între 7-14 ani -
aveau nevoie de 7 săli de clasă, la care se adăuga o alta, destinată predării lucrului
manual. Două-trei încăperi trebuiau rezervate cancelariei și locuinței
directorului școlii, alte săli urmând să fie date în folosința grădiniței (care
număra 110 copii, cu vârste cuprinse între 5 și 7 ani), precum și directorului
instituției. Consiliul Comunal se angaja să facă demersurile necesare către
Ministerul de Interne „[…] spre a se ceda pentru totdeauna localul C, singurul
corespunzător din toate punctele de vedere pentru școala din comuna
noastră”902.

901 Filip 1948, p. 58-59.
319
Clădirea, lungă de 42 m și lată de 15 m, avea opt săli de clasă, două
ateliere pentru băieți și fete, o bucătărie, două cămări, două săli pentru muzeu,
o sală pentru cooperativa școlară, o alta care adăpostea o expoziție permanentă
(cu obiecte realizate de elevi), o cancelarie și o sală pentru arhive. În subsol se
aflau două încăperi, una care servea pentru adăpostirea lemnelor, cealaltă fiind
„[...] aranjată pentru apărarea pasivă”.
De altfel, proiectul privind construirea unor săli noi pentru școală se
aflase în dezbaterea Corpului Reprezentanților în mai multe rânduri,
impedimentul fiind legat de finanțarea noului locaș de educație, care „[...] ar
costa clădirea școalei 2.170.000 lei ar veni cămata numai la suma de 325.500
lei, adică s-ar urca la o sumă mai mare decât bugetul comunal întreg”. O soluție
în acest sens ar fi fost vânzarea pădurii de la Izvorul Răchiții, neagreată însă de
autoritățile centrale903.
În ciuda dificultăților de ordin financiar, într-o ședință ulterioară
(1925), conducerea comunei era somată de reprezentanți ai ministerului de
resort să ridice noua clădire, indicându-se și posibile surse de finanțare: „[...]
în decursul anului 1925 se fie școala de stat clădită și dacă comuna nu dispune
de bani necesari se ceară ajutorul din partea Comitetului școlar județean,
raportând că de câți bani are nevoie pentru efectuire aceste lucrări”.
Autoritățile comunale cereau însă o amânare a lucrărilor, invocând lipsa mâinii
de lucru, „[...] comuna să fie scutită de clădirea școalei pe anul 1925 și să ii se
dea voie ca numai în primăvara anului 1926 se înceapă la clădire deoarece
acum pe timpul lucrărilor de cămp sătenii nu pot da ajutor la clădire ci numai
primăvara atunci când prin ajutorul în natură a oamenilor comuna ar și putea
cruța din costul clădirei cu circa 300.000 lei, care ar fi o ușorință generală” 904.
La sfârșitul anului (1925), comuna plătea, totuși, suma de 32.550 lei
arhitectului A. Cernea, „[...] pentru planurile și devizele școalei de stat”905.
Comuna suferea însă și de o acută lipsă a spațiilor destinate instituțiilor
publice; prin urmare, în 1926 se aproba, de către Corpul Reprezentanților, o
variantă de compromis: „[...] localul sub nr. 15 se servască dela 1 ianuarie 1927

320
iar de cârciumă dănduse în arăndă, iar școala de copii mici se fie mutată la
primărie în camerile de sus și învățătoarea se i se închirieze o locuință, primăria
încă să rămână unde se află acuma și notarului i să se închirieze iar o
locuință”906. În același an (1926), Primăria achiziționa trei sobe de încălzit
pentru sălile școlii907.
Lipsa resurselor financiare, necesare construirii noului sediu al școlii,
determina Consiliul Comunal, la începutul anului 1928, să organizeze mai
multe licitații pentru vinderea materialului lemnos din Valea Răchiții; în lipsa
ofertelor, s-a trecut la negocieri directe pentru încheierea tranzacției
respective908.
Consilierul Nicolae Denghel propunea (1929) acordarea titlului de
„Cetățean de Onoare al Comunei” celor care au militat pentru ridicarea unui
nou local al școlii. În discursul pe care l-a susținut cu acest prilej, sublinia „[...]
pasul însemnat făcut de această com. curat românească prin dobândirea
pavilionului mic din gară pentru nevoile școalei primare de stat” și aducea „cele
mai calde mulțumiri acelora care nu au pregetat a da sprijinul pentru cedarea
localului nevoilor școlii”. A fost decernat titlul de „Cetățean de Onoare al
Comunei” următorilor: „P. Bucurescu, notar, S. Teodorescu, Director general
C. F. R., […] Demetriade, director Casa Muncii C.F.R., Nicolae Regman,
prefect al județului909”.
La începutul anului 1938, conducerea școlii se confrunta cu grave
probleme de ordin financiar, legate de cheltuielile pentru întreținere. Deficitul
bugetar, în valoare de 4.902 lei, a fost majorat de Comitetul Școlar Județean,
care „[...] a găsit de cuviință să creeze noi articole și să majoreze unele articole
întocmite de noi, prin crearea și majorarea a noi articole bugetul nostru se
găsește deficitat cu suma de 10.000 de lei”. În consecință, conducerea școlii
cerea sprijinul Primăriei, „[...] să se intervină pe lângă primariu com. Porcești
să deschidă noi credite pentru școală”910.

321
Din inventarul realizat în anul 1948 la solicitarea autorităților centrale
comuniste, aflăm că sediul Școlii elementare nr. 1 (subsol, parter, un etaj cu 24
de săli de clasă), a fost construit în anul 1897 din piatră și cărămidă, cu acoperiș
din tablă. Suprafața construită era de 429 m2, iar suprafața curții clădirii avea
2.025 m2. Pavilionul pentru gimnastică, construit în anul 1934 din lemn și
acoperit cu țiglă (parter), se întindea pe suprafața de 50 m2 - valoarea terenului
și a clădirii era de 40.300 lei. Cele patru grupuri sanitare, ridicate din cărămidă
în anul 1928, aveau ca valoare de inventar suma de 119.204 lei. Valoarea totală
a terenului și a clădirilor se cifra la suma de 4.819.524 lei911.
În toamna anului 1949, prin munca voluntară a locuitorilor „[...] s-au
făcut fețe noui la 19 bănci, iar alte 30 au fost aduse în bună stare de utilizare,
fără a costa niciun ban”. În vederea unei mai bune dotări, școala primea
sprijinul orfelinatului C. F. R. „[...] pentru ornarea sălilor de clasă”; de
asemenea, „[…] s-au procurat tablourile necesare, iar maestrul tâmplar al
orfelinatului a confecționat 91 de rame prin muncă voluntară”912.
În urma modificărilor și adăugirilor din anul 1964, școala dispunea de
nouă săli de clasă, trei săli pentru grădiniță, un laborator polifuncțional, o sală
de sport, o bibliotecă, un atelier de lăcătușerie, terenuri de sport913.
Beneficiind de o sponsorizare generoasă din partea societății de
construcții S. C. Concefa Sibiu (peste 100.000.000 de lei), în anul 2000 debutau
lucrări ample de reabilitare a școlii, fiind vizat și Centrul de plasament pentru
copiii cu dizabilități din localitate914.
În vara anului 2010 a fost semnat un contract de finanțare pe Domeniul
Major de Intervenție 3.4, destinat reabilitării infrastructurii educaționale, în
cadrul Programului Operațional Regional. Proiectul, depus de Consiliul Local,
prevedea „[...] reparații școală și amenajare centrală termică la școala cu clasele
I-VIII Matei Basarab” și era prevăzut să se deruleze pe o perioadă de 12 luni,
având o valoare de execuție de 2,8 milioane lei. Erau proiectate reabilitarea
instalațiilor electrice, de gaz și de apă, „[...] achiziționarea și montarea unei

912 Purece 1949, p. 5.
913 Buta 1984, p. 18.
914 Rusu 2000, p. 3.
322
centrale termice, montarea instalației de paratrăznet, amenajarea terenurilor
de sport, a terenului de oină și a locului de joacă pentru copii”. Cei 250 de elevi
urmau să se bucure de noi dotări, pentru 4 săli de clase și 2 laboratoare 915.
Lucrările erau finalizate un an mai târziu.916
La sfârșitul anului 2014, Primăria din Turnu Roșu se număra printre
beneficiarii programului inițiat de Guvernul României, prin care comunele
județului intrau în posesia unor microbuze școlare de tip 16 + 1 locuri917.
***
Până în anul 1922, în Porcești a funcționat o școală de tip confesional,

finanțată de biserică și comunitate918. După acest an, școala a fost susținută de
stat, purtând titulatura de Școala Primară de Stat. Între profesorii care și-au
desfășurat activitatea în această instituție, documentele vremii îi pomenesc pe:
grămăticul Ioan (1702), Aron Popovici (1791-1798), Șerban Gloriu (1802), Ioan
Burgăzan (1804), Sofronie Pop (1806-1807), Ioan Sarchiz (1808), Sofronie
Moscovici (1814-1830; din timpul acestuia s-a păstrat și o însemnare privitoare
la cheltuielile alocate pentru ridicarea școlii de lângă biserică919), Achim
Lăpușan (1830-1832), Petru Morariu (1833), Ioan Sarchiz (1834), Ioan Aron
(1835-1836), Lazăr Cazan (1837-1838), Ioan Raicea (1838-1839), Ioan Pop
(1839-1840), Ioan Dragomir (1845-1856; originar din Porcești, pentru plata
salariului său, biserica contribuia cu suma de 69 de florini, administrația locală
cu 45 de florini, comunitatea cu 69 de florini, iar breasla tăbăcarilor cu aceeași
sumă920), Toma Filip junior (1849-1851), Ioan Simon (1852 și 1857), Ioan Florea
Alămarcanu (1852), Ioan Necșulea (1859-1860), Aron Necșa (1861-1863 și
1865), Dimitrie Lazăr (1869-1871), Iosif Aron (1872-1873), Ioan Sebișan (1874,
1877, 1879), Nicolae Bucșa (1879), Ioan Petrișor (1878, 1880-1883), Ioan Tatu
(1880-1885), Toma Dragomir (1884-1885, 1888-1889), Dumitru Macianu
915 Onescu 2010, 28 iulie.

917 Dobre 2014, 29 iulie.
918 Buta 1984, p. 18
919 Grecu 2000, p. 17.
920 Grecu 2000, p. 17
323
(1885-1886), Nichita Spârlea (1885-1888), Trandafir Dragomir (1886-1890),
Dimitrie Mandeal (1889-1890), Dumitru Moisin (1890-1891), Ioan Plataș
(1891-1892), Spiridon Grama (1891-1892), Ioan Blaga (1892-1893), Pompiliu
Bânda (1892-1898), Gheorghe Berghea (1893-1894), Teodor Orlea (1894-
1895), Ioan Popa (1895-1896, 1898-1899), Dumitru Cândea (1896-1897),
Nicolae Păcurariu (1898-1909), Ioan Marinescu (1902)-1903), Ilie Aleman
(1903-1904), Ioan Mănduc (1904-1905), Gheorghe Comșa (1905-1906), Toma
Bobanga (1907-1917), Andreiu Gâlea (1907-1916), Valeria Gâlea (1908-1922),
Ovidiu Lupescu (1919-1920), Traian Nicola (1919-1920), Ioan Costeiu (1920-
1948), Nicolae Moraru (1920-1921), Ioan Ciolan (1922-1934), Toma Grama
(1932 și 1941), Constanța Dragomir (1924-1932), Eugenia Sava (1933-1934),
Ioan Buta (1935 și 1941), Maria Rădulescu (1934 și 1941), Emilia Costeiu (1927,
1934 și 1941), Maria Ciobănescu (1940-1941), Constantin Ciobănescu (1940-
1941), Simion Maria (1944), Arvinte Eudochia (1944-1947), Grigore Nuța
(1945-1948), Grigore Ana (1945), Burcoveanu Minodora (1950), Grecu
Paraschiva (1950), Contora Paraschiva (1948), Costei I. Ioan (1946).921
În anul 1941, școala era condusă de Ioan Costeiu, cel care a fost „numit
în această funcție onorabilă din anul 1920, împlinindu-și datoria cu
conștiințiozitate pentru care merit a fost ales și primul președinte al Băncii
Turnu Roșu din loc., membru în consiliul comunal, precum și în consiliul
cooperativei forestiere Negovanul”.922
Între anii 1702-1848, corpul profesoral era reprezentat de către un
singur învățător. În anii care au urmat numărul acestora a crescut, astfel încât,
„între anii 1848-1857, epoca de înflorire a breslei pielarilor, școala
funcționează cu doi învățători [...] din 1909 al treilea învățător, 1924 al patrulea
învățător, 1935 al cincilea învățător”. În anul 1984, corpul profesoral era
format din 15 învățători și profesori923.
În anul 1935, la inițiativa învățătorului Ioan N. Ciolan, lua ființă
prima cooperativă școlară din țară (purtând numele Matei Basarab, ea a
funcționat în localitate până în anul 1939, când a fost transferată la Sibiu,
921 Filip 1948, p. 65-67.

922 Costeiu 1941, p. 81.
923 Buta 1984, p. 17.
324
cu denumirea schimbată în Spiru Haret și cu filiale în mai multe localități
din țară924); potrivit statutului, scopul său era de „a aproviziona pe elevii
școalei cu tot felul de rechizite și cărți școlare potrivit cu nevoile lor; de a
primi toate economiile lor bănești care vor fi fructificate fără a fi înglobate
în capitalul social, ele putând fi ridicate după terminarea complectă a
școalei; de a face elevii să înțeleagă rostul adevărat al cooperativei în
general, sădind în sufletele lor fragede, ideea de solidaritate și ce minuni
poate face unirea tuturor pentru ajungerea unui scop”.925
În actul constitutiv se precizau următoarele:
„Noi subsemnații elevi dela școala de stat din com. Porcești jud. Sibiu
din îndemnul D-lui învățător, declarăm că:
I. Înființăm o Societate Cooperativă de consum cu numele
Matei Basarab la școala noastră din comuna Porcești, jud.
Sibiu.
II. Pentru aceasta subscriem acum fiecare câte un capital de 50
lei, din care vărsăm acum câte 5 lei cel puțin, urmând ca în
timp de 1 an să vărsăm tot capitalul subscris. Cine voiește
poate vărsa și peste suma de 50 de lei, cât poate, din
economiile sale.
III. Pentru conducerea alegem un comitat de 9 membri, trei
cenzori și trei supleanți care să înlocuiască pe cenzori când
vor lipsi.
Comitetul de 9 membri se compune astfel. din clasa IV: Moraru
Anania,
Costeiu Toma, Filip Vasile, din cl III Faur Ioan, Dragomir Nicolae, din cl II
Buta Ioan, Crăciun Achim, toți băeți. Se aleg și 3 fete în comitet și anume:
cl IV Buta Paraschiva și Anghel Ioana din cl III Buta Ana. Cenzori: Gâlea
Mateiu, Ciolan Nicolae și Deneș Vasile. Supleanți: Toma Posa, Filip V.
Vasile și Grigore Ana.
Societatea se va conduce după statutele ce-și va alege și pe cari noi le
primim împreună cu acest act constitutiv și le subscriem și întărim.
924 Grecu 2000, p. 19.

925 Costeiu 1941, p. 83.
325
Rugăm pe dl învățător să ne îndrumeze și ne căpăta aprobarea dela
Centrala Cooperativelor care să ne poarte de grije.” 926
Potrivit articolului 182 din Legea Învățământului Primar (1938),
autoritățile locale erau obligate să sprijine școlile locale și cu o treime din
sumele încasate din arenda cârciumilor; în plus, „[...] pentru a asigura pe de
o parte încasarea la timp a acestor fonduri, iar pe de altă pentru a se asigura
o bună repartizare a lor [...]”, se cereau („avem onoare a vă ruga să binevoiți
[...]”) măsuri, pentru ca „[...] aceste fonduri să fie vărsate de către comune
direct comitetului școlar județean, care la rândul său urmează a le distribui
în mod echitabil comitetelor școlare comunale” 927.
În anul 1941, școala era condusă de Ioan Costeiu, învățător de
profesie. Numit în funcție în anul 1920, acestea deținea simultan și funcția
de Președinte al Băncii „Turnu Roșu”, fiind, deopotrivă, membru în
Consiliul Comunal și în Consiliul Cooperativei Forestiere Negovanul.
Corpul profesoral era format din: Toma Grama (învățător clasa a II-a), Maria
Rădulescu (Muzeul școlar), Emilia Costeiu (învățător clasa I), Maria
Ciobănescu (învățător clasa a III-a), Constantin Ciobănescu (clasa a IV-a),
Maria Rădulescu (clasa a V-a), Ioan Buta (clasa a VI-a), V. Grecu (clasa a
VII-a)928. La momentul respectiv (1941), în școală își desfășurau activitatea
două ateliere, unul pentru băieți, altul pentru fete. Atelierul pentru băieț i
era condus de „[...] maestrul Danil Chidu, om priceput, de specialitate
tâmplar”, obiectele executate de elevi în atelier fiind etalate în expoziția
permanentă, deschisă în incinta instituției.
În anul școlar 1940-1941, școala era frecventată de 279 de elevi (132
de băieți și 147 fete), împărțiți, din punct de vedere al ciclului de
învățământ, astfel: clasa I - 34 de elevi, clasa a II-a - 43 de elevi, clasa a III-
a - 50 de elevi, clasa a IV-a - 44 de elevi, clasa a V-a - 37 de elevi, clasa a
VI-a - 35 de elevi, clasa a VII-a - 36 de elevi; dintre aceștia, 16 nu au reușit
să promoveze, alți 13 părăsind satul pe parcursul anului școlar929.
926 Costeiu 1941, p. 83, 85.

927 *** 1938, nr. 22, p. 373.
928 Filip 1948, p. 67.
929 Filip 1948, p. 69-70.
326
Potrivit unei estimări, în anul 1941, 3 % din populația satului era
anafalbetă, „[...] mai ales bătrâni, în vârstă de peste 55 ani [...] neștiutorii de
carte fac parte din pătura săracă”930.
Biblioteca școlară luase ființă, se pare, în deceniul al doilea al secolului
XX, grație donațiilor învățătorului Ioan Costeiu și ale unui fiu al comunei,
stabilit la București. Acesta din urmă a donat, atât colecții importante de carte
(A. D. Xenopol, Istoria Românilor, în zece volume, Cronica lui Gheorghe
Șincai, etc.), cât și de periodice (Convorbiri literare)931. În 1941, în biblioteca
școlii (care era deschisă sâmbăta, când „[...] este o oră destinată pentru
împărțirea cărților din bibliotecă”), puteau fi consultate „[...] tot felul de cărți
bune, atât pentru pătura intelectuală, cât și pentru țărani și copii”. Potrivit unei
estimări, în locuințele sătenilor se aflau peste 1.200 de cărți, „[...] mai ales de
gospodărie, religioase și istorice”932.
Cantina se întreținea din veniturile obținute prin vânzarea produselor
din grădina școlară, precum și din fonduri primite din partea autorităților
locale. Aici serveau masa zilnic 12 elevi „[...] dintre cei săraci servindu-li-se
mâncare caldă și lapte933.
În anul 1971, Școala generală din Turnu Roșu împlinea 270 de ani de
atestare documentară. Peste 100 de învățători și profesori își desfășuraseră
activitatea în acest răstimp. Dintre figurile proeminente evocate cu acest prilej
îi amintim pe: Sima Cârpătorea (1754-1781), Sofronie Pop (1806-1810) -
„dascăl normalicesc”, Ion Dragomir (1844-1856), Aron Necșa (1861-1865;
despre acesta trebuie să menționăm că a fost și un bun editor, tipărind un
manual de aritmetică), Toma Dragomir (1884-1885), Virgil Ionescu, Ioan
Andrei Buta. Cu această ocazie, a fost evidențiată creșterea actului educațional,
arătându-se că din cei 119 absolvenți ai școlii (1968-1971), „[...] 50 s-au
îndreptat spre școlile profesionale, 26 la licee de specialitate, 13 în producție,
12 în licee teoretice, iar restul în alte situații”.

931 Grecu 2000, p. 20.
933 Filip 1948, p. 68.
327
În anul 1995, când funcția de director al școlii era ocupată de Emilian
Buta, corpul profesoral era format din cadre didactice calificate. După
absolvirea clasei a VIII-a, toți elevii au fost cuprinși integral în licee și școli
profesionale, mai mulți dintre aceștia obținând chiar rezultate notabile la
fazele județene ale concursurilor școlare. De asemenea, dotarea laboratoarelor
de biologie și de fizică putea rivaliza cu cea a celor din mediul urban934.
O imagine concludentă legată de gradul de pregătire al populației ne
este oferită de recensăminte. Potrivit celui realizat în anul 2002, „populația de
10 ani și peste după nivelul școlii absolvite, la nivel de comună” se prezenta
astfel: total locuitori - 2327, dintre care: cu studii superioare de lungă durată -
43 locuitori; cu studii superioare de scurtă durată - 13 locuitori; cu studii
postliceale și de maiștri - 70 locuitori; cu studii liceale - 367 locuitori; cu studii
profesionale și de ucenici - 485 locuitori; cu studii gimnaziale - 839 locuitori;
cu studii primare - 421 locuitori locuitori; fără școală absolvită - 83 locuitori
(dintre care 6 analfabeți); cu școală absolvită nedeclarată - 6 locuitori935.
Uneori, autoritățile locale au sprijinit școala în vederea derulării unor
proiecte cultural-educative. Dăm citire unei scrisori (datată 20 mai 1936),
adresată de directorul școlii, I. Costeiu, primarului localității, prin care se cerea
sprijinul financiar al autorităților pentru acoperirea cheltuielilor legate de
deplasarea la Sibiu a 24 elevi străjeri: „Dle Primar, Pentru serbările dela 8 Iunie
ce se vor ține la Sibiu, școala noastră conform ord. rev(izor) școlar trebue să
prezinte 24 elevi străjeri. Ori această deplasare este împreunată cu cheltuieli.
Cum școala noastră abia poate să suporte cheltuielile de administrare, fiind una
din școalele din jur cu cel mai mic buget, rev. școlar ne spune categoric
Primăria comunală trebue să pună la dispoziție străjerilor o sumă în legătură
cu organizarea și deplasarea lor la Sibiu. La serbările de 8 Iunie vor lua parte
10.000 de străjeri. Credem că nu va fi cazul ca forurile noastre superioare să
creadă că între școală și primărie n-ar fi o unitate care să lucreze mână în
mână”936.
934 Oprișiu 1995, p. 3.

328
Luând ca puncte de reper anii școlari 1938-1939 respectiv 1975-1976,
constatăm diferențe majore în ceea ce privește compoziția socială a părinților
populației școlare (pe fondul industrializării promovate de autoritățile
comuniste). Astfel, dacă în anul școlar 1975-1976 aveam 213 fii de muncitori,
în anul școlar 1938-1939 numărul acestora era de numai 72. De la 184 fii de
agricultori înregistrați în 1939, s-a ajuns la numai 7 în anul 1976. În același
context, constatăm, de asemenea, o creștere importantă a numărului copiilor
de funcționari (de la 7 la 32 de fii)937.
În ceea ce privește orientarea școlară și profesională a absolvenților
Școlii Generale, am putut constata că numărul cel mai redus de absolvenți a
fost în anii școlari 1957-1958 și 1958-1959 (16 absolvenți; ne referim la cei
născuți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – spor demografic scăzut).
Numărul cel mai ridicat de absolvenți a fost înregistrat în anii școlari 1950-
1951, respectiv 1951-1952 (29 absolvenți)938.
Despre pregătirea școlară a absolvenților în perioada 1945-1963 (cu
învățământ general de șapte clase), s-au elaborat o serie de studii, care ne arată
că dintr-un total de 411 elevi, 120 au absolvit școala generală, 193 o școală
profesională sau un curs de calificare, 72 un liceu teoretic sau de specialitate,
26 instituții de învățământ superior. Cea mai mare parte a celor care au absolvit
o formă de învățământ își aveau domiciliul în comună, restul în județ (107
persoane) sau în județe limitrofe (51 persoane)939.
Raportat la tipul de școală post-generală absolvită de elevi, situația se
prezintă astfel: școală profesională sau curs de calificare - 193 elevi, dintre care
187 o școală profesională cu profil industrial, 4 elevi o școală profesională cu
profil sanitar și 2 elevi o școală profesională cu profil agricol; liceu - 72 elevi,
dintre care 34 un liceu teoretic, 16 elevi un liceu pedagogic, 18 elevi un liceu
tehnic, 2 elevi un liceu sanitar, 2 elevi un liceu economic; universitate - 26
elevi, dintre care 13 una cu profil pedagogic, 8 una cu profil tehnic, 2 una cu
profil economic, 2 una cu profil economic-farmaceutic, unul o universitate cu
profil agronomic. În totalul celor care au urmat școli post-generale au fost
937 Buta 1984, p. 18.

938 Buta 1984, p. 20.
939 Buta 1984, p. 21.
329
incluși și cei care s-au calificat la locul de muncă. Se poate observa că 66 % dintre
absolvenți au urmat cursuri ale unor unități de învățământ cu profil industrial940.
Cei 13 absolvenți de universități pedagogice ca și cei 16 absolvenți de
liceu pedagogic sunt repartizați pe specialități astfel: educatori (6 persoane),
învățători (10 persoane), profesori de limba română (5 persoane), profesori de
educație fizică (3 persoane), profesori de matematică (2 persoane), profesor de
filozofie (o persoană), profesor de psihologie (o persoană), profesor de limba
franceză (o persoană)941.
Între cei cu ocupații în domeniul industrial, ponderea cea mai mare era
deținută de angajații din industria constructoare de mașini; erau urmați de cei
din industria textilă și transporturi. O mică parte a populației își desfășura
activitatea exclusiv în agricultură. De asemenea, puțini locuitori mai practicau
meserii tradiționale (lăcătuș, strungar, filator, mecanic de locomotive). Au
apărut însă o serie de meserii noi, precum cele de chimist, electronist, mecanic
diesel, economist, merceolog. Studiile amintite au relevat faptul că două treimi
dintre absolvenți au îmbrățișat alte meserii decât cele practicate de părinți,
industrializarea fiind cauza care a determinat mutațiile sociale, favorizată de
îmbunătățirea condițiilor de transport, care au facilitat naveta spre locurile de
muncă942.
Începând cu anul școlar 1964-1965, s-a generalizat învățământul de opt
ani; analizând intervalul 1965-1970, constatăm că 9 % din totalul absolvenților
nu au fost cuprinși în sistemul de învățământ post-general, 52 % au urmat școli
profesionale, 30 % au absolvit școli medii iar 9 % au urmat cursuri universitare.
Au absolvit cursuri profesionale 67 de elevi (ulterior încadrați în muncă la
întreprinderile din județul Sibiu), cursuri liceale 48 elevi (cu profil teoretic 11,
cu profil pedagogic 15, cu profil industrial 18, cu profil economic 2, cu profil
sanitar 2), dar o proporție covârșitoare (77 %) au urmat cursuri ale liceeelor
industriale.
Alți 14 elevi au finalizat cursuri universitare (pedagogice - 5 elevi,
economice - 4 elevi, tehnice - 3 elevi, alte tipuri - 2 elevi), calificându-se ca
940 Buta 1984, p. 25.

941 Buta 1984, p. 27.
942 Buta 1984, p. 27.
330
profesori de limba română (2 elevi), profesori de educație fizică (2 elevi),
profesor de istorie (un elev), ingineri T.C.M. (3 elevi), inginer textilist (un
elev), economiști (3 elevi), cadru militar (un elev), preot (un elev). În context,
se remarcă influența scăzută a părinților în ceea ce privește alegerea viitoarei
meserii pentru proprii copii (3 agricultori, 2 muncitori mecanici, 6 lucrători la
C.F.R.).943
159 de absolvenți au ales să facă naveta, având locuri de muncă în afara
comunei (62); un număr important au optat pentru domiciliul în județ sau în
alte județe (65); doar 32 s-au stabilit în localitate, ceea ce înseamnă aproximativ
20,12 %944.
Cei 223 de absolvenți plecați definitiv din localitate (1965-1970),
reprezintă 39 % din numărul total al absolvenților. Aceștia s-au stabilit în
următoarele localități: municipiul Sibiu (113 persoane), județul Sibiu (41
persoane), municipiul București (17 persoane), municipiul Brașov (16
persoane), județul Vâlcea (8 persoane), municipiul Timișoara (7 persoane),
județul Bihor (4 persoane), județul Argeș (3 persoane), municipiul Craiova (2
persoane), municipiul Arad (2 persoane), județul Cluj (2 persoane), municipiul
Ploiești (2 persoane), județele Bacău, Alba, Mureș, Constanța, Neamț și Galați
(câte o persoană)945.
De asemenea, au putut fi stabilite direcțiile deplasărilor celor care
făceau naveta, pe sexe și în funcție de tipul întreprinderilor: „[...] femeile se
deplasează spre Tălmaci și Sibiu unde lucrează în întreprinderi textile iar
bărbații spre Avrig și Sibiu lucrând în diferite domenii cu precădere în
industrie și transporturi”. Cele mai multe persoane se foloseau în dubla
deplasare de rețeaua feroviară (147 persoane) și de cea rutieră (89 persoane),
un număr redus preferând să se deplaseze cu bicicleta sau motocicleta (4
persoane).
Pregătirea școlară a majorității navetiștilor era de nivel mediu (școală
generală - 43 persoane, școală profesională - 190 persoane, studii liceale - 9
persoane). Așadar, numărul celor cu studii liceale sau universitare (o persoană)
943 Buta 1984, p. 30-31.

944 Buta 1984, p. 32.
945 Buta 1984, p. 35.
331
era foarte redus, cei mai mulți reușind să se stabilească în localitățile unde
profesau.
Majoritatea munceau în sectorul industrial (186 persoane) și în
transporturi (45 persoane); restul în sănătate (2 persoane), administrație (2
persoane), învățământ (4 persoane) și comerț (2 persoane)946.
După 1989, elevii școlii s-au implicat în mai multe proiecte culturale,
sub îndrumarea corpului profesoral și al preoților din localitate. Astfel, din
inițiativa preotului Mihai Vrânceanu și cu ajutorul preotului dirijor Dumitru
Munthiu din Sibiu, lua ființă, în anul 1991, un cor bisericesc constituit din
tineri, în marea lor majoritate elevi ai școlii, care cânta după oficierea Sfintei
Liturghii, repertoriul incluzând cântece patriotice și colinde. La momentul
culegerii informației (1995), corul reușise să imprime o casetă audio, o alta
aflându-se în pregătire. Într-un interviu acordat reporterului de presă, preotul
Mihai Vrânceanu preciza că: „[…] prezența acestui cor în viața satului și a
tinerilor, în mod special, a adus un plus de seriozitate, un comportament moral
și o atitudine ce presupune decența, politețea și simțul măsurii”947.
În expoziția Imaginație și creație în școala viitorului (vernisată în iarna
anului 2014, rod al unui proiect intitulat Școala viitorului - inovație și
performanță în dezvoltarea competențelor pentru o viață de succes, derulat în
parteneriat de Școala Gimnazială Liviu Rebreanu din Târgu Mureș și Școala
Gimnazială Matei Basarab din Turnu Roșu) au fost prezentate „[...] diverse
decorațiuni și podoabe specifice sărbătorilor de iarnă, obiecte realizate în
cadrul Atelierului Handmade”. La finalul vernisajului, elevii au susținut un
concert de colinde948.
***
Bazele învățământul preșcolar din Porcești au fost puse în anul 1924;

sub coordonarea Victoriei Schwartz, învățătoare, lua ființă Grădina de copii
mici, cu un efectiv de 60 de copii, ale căror vârste erau cuprinse între 5 și 7 ani.
946 Buta 1984, p. 41-42.

947 Oprișiu 1995, p. 3.
948 Frâncu 2014, 20 decembrie.
332
La începuturi a funcționat într-o casă particulară (timp de patru ani), mai apoi
în actuala primărie, în sediul cooperativei și în clădirea școlii; între cele care i-
au condus destinele, pînă în anul 1941, sunt de menționat numele: Victoriei
Schwartz (1924-1928), Anei Popa (1928-1930), Floarei Modran (1930) și
Elenei Horvat (1941). În anul școlar 1940-1941 erau înscriși 66 de copii, 62
dintre aceștia frecventând instituția de învățământ, regulat949.
***
Conform informațiilor pe care le deținem, se pare că autoritățile locale

și-au asumat rolul educațional în ceea ce privește orfanii din sat, încă de la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, în ședința din luna august 1895, se stabilea
salariul tutorelui orfanal la suma de 10 florini lunar950.
Informații mai numeroase legate de sprijinirea financiară a orfelinatului
ne-au parvenit începând cu deceniul al doilea al secolului trecut, implicarea
înaltelor fețe bisericești, alături de autoritățile locale fiind, se pare, o constantă.
Astfel, prin ordinul nr. 5.773, emis de Consistoriul Arhidiecezan în 12/25
august 1917, se dispunea „[...] ca în sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, în 14
septembrie să se poarte în bisericile din arhidieceză un disc în favorul
orfelinatului”. În comuna Porcești, „[...] acest disc s-a purtat în biserică în
sărbătoarea Nașterii Născătoarei de Dumnezeu, în 8 Septembrie”. La îndemnul
profesorului de muzică, Timotei Popovici, care oficia „[...] serviciul de preot
administrator în această comună”, a fost lansat un apel locuitorilor pentru a
contribui cu sume de bani în favoarea orfelinatului, fiind strânsă cu această
ocazie suma de 161 coroane și 40 fileri951.
În anul 1936 era construit pe un teren aparținând C. F. R. un cămin al
orfanilor ceferiști. Construcția modernă, care putea adăposti 300 de copii
orfani, a fost finanțată de C. F. R. cu suma de 20.000.000 de lei. Potrivit
statutelor, orfanii „[...] învățau cursul complect primar și primeau cunoștințe
asupra uneia dintre meseriile, tâmplărie, cismărie și mecanică [...] cei cu
949 Filip 1948, p. 70-71.

951 *** 1917, p. 297.
333
dragoste vădită de carte sunt dați la școli secundare”. Clădirea - care fusese
construită pe locul alteia mai vechi, „[...] ce a existat aici în fosta graniță de
frontieră ungaro-română” - avea subsol, etaj și mansardă, „[...] iar în colțul
clădirii dinspre apus, ca o măreție a ei este ridicat un turn feeric luminat
noaptea, unde se găsește instalat bazinul de apă care alimentează întreaga
clădire”952.
Lucrările au fost coordonate de inginerul Ion D. Pantoleon din București,
antreprenor al șantierului. În vederea realizării proiectului, acesta cerea date
suplimentare Consiliului Comunal, necesare întocmirii devizului estimativ, în
contextul în care comuna punea la dispoziție (contracost) materialele de
construcție: „[...] costul unui metru cub de nisip de Olt, adus la punctul lucrarei
[...] costul unui metru cub de nisip amestecat cu pietriș scos din cariera de la
marginea comunei adus pe șantier [...] costul unui metru cub de piatră blocuri
scos și transportat pe șantier din carierele comunei [...] costul pe zi a unui
muncitor manual socotit dela ora 7 dim pănă la ora 7 seara cu o oră repaus la
masă [...] costul unei căruțe cu 2 cai în intervalul dela 7 dim până la 7 seara”953.
Clădirea a fost finalizată în anul 1938, fiind mutat aici Orfelinatul de
băieți C. F. R. din Predeal954.
În anul 1940, în Aşezământul Castelul Turnu-Roşu erau ocrotiți 140 de
copii955; șase ani mai târziu, un puternic incendiu distrugea însă mansarda locuită
a clădirii956.
În vara anului 1948, aici erau înregistrați 168 de copii, „[...] dintre care
79 urmează cursurile școlii primare, iar 89 ale gimnasiului unic, ambele școli
funcționând în interiorul castelului” cu „[…] un corp profesoral care însumează
în afară de priceperea profesională, conștiința rolului său aparte, de a suplini în
viața acestor orfani și funcțiunea, care în creșterea lor, ar avea-o familia”.
Absolvenții școlii și-au continuat apoi studiile în licee și școli normale de
învățători, parte dintre ei absolvind și cursurile superioare. Pentru cei care ar fi
dorit să urmeze cursuri superioare, așezământul își păstra „intact rolul său
952 Filip 1948, p. 72.

954 Grecu 2000, p. 21.
955 *** (f.a.), p. 411.
956 Grecu 2000, p. 21.
334
ocrotitor, dându-le întreținerea completă”. Activitatea desfășurată în timpul
vacanțelor erau îndrumată și supravegheată „[...] de un consilier educativ”,
școala adunând în jurul ei și „elementele școlare din satul Boița, care colaborează
cu entuziastă bunăvoință la desăvârșirea ei”. Alocația zilnică de hrană era în
valoare de 35 lei, „[...] la care se mai adaugă suplimentele în natură, constând în
lapte pudră și condensat, grăsimi vegetale, unt și carne conservată”957.
În 1962, avea loc schimbarea profilului școlii, fiind creată Casa de copii
cu școală ajutătoare. Doi ani mai târziu (1964) aveau loc lucrări de modernizare,
clădirea fiind racordată la sistemul de încălzire centrală958.
În anul 1980, așezământul găzduia 265 de copii. Din punct de vedere al
infrastructurii, instituția dispunea de două săli de gimnastică, patru ateliere de
activități practice, o cantină, gospodărie anexă, club, cabinet de logopedie, sală
festivă959.
Sub titulatura Casa de Copii cu școală din Turnu Roșu, centrul respectiv
găzduia, la nivelul anului 1997, 180 de fete, cu vârste cuprinse între 8 și 17 ani,
„[…] cu diverse deficiențe psihice”. Instituția, înființată, așa cum am precizat
mai sus, în anul 1936, dispunea de 111 cadre didactice, medicale și de întreținere,
oferind „[…] fetelor posibilități deosebite de trai, net superioare celor din alte
instituții de profil din țară, adică hrană bună, camere mobilate cu bun gust și cu
mobilier foarte practic și […] 14.000 lei/lună bani de buzunar fiecărei fete
internate”960. Clădirea avea 15 săli de clasă, cabinet medical, laboratoare de
istorie, muzică, desen, logopedie, cultură fizică, două săli de sport, sală festivă,
club, bazin de înot, bază sportivă, sală de informatică, ateliere-școală, sală de
mese cu 150 de locuri, bucătării, spălătorie, gospodărie anexă, grădină de
legume961.
Începând cu anul 2012, denumirea instituției a fost modificată în
Centrul Școlar de Educație Incluzivă Turnu Roșu.962
957 Stuparu 1948, p. 4.

958 Grecu 2000, p. 21.
959 Ștefan 1980, p. 6.
960 Marcu 1997, p. 6.
961 Grecu 2000, p. 21.
335
Întâlnirea finală pentru evaluarea Proiectului Educațional
Interjudețean „Tradiții românești”, aflat la prima ediție în anul 2014 și
coordonat de Centrul Școlar de Educație Incluzivă Turnu Roșu, a prilejuit „[...]
prezentarea unor lucrări ale elevilor din școlile partenere, pe următoarele
secțiuni: felicitări, desene, colaje, eseuri [...] și fotografii”963.
În toamna aceluiași an (2014), Centrul de Plasament pentru Copiii cu
Dizabilități Turnu Roșu era beneficiarul unui proiect de modernizare și
reabilitare, depus pentru finanțare în cadrul Programului Operațional
Regional, cofinanțat de Uniunea Europeană. Valoarea sa totală era de
3.743.910 lei, din care 2.964.023 lei proveneau din fondurile europene. Durata
de implementare se întindea pe o perioadă de 16 luni (30 august 2014 - finele
anului 2015) și trebuia să cuprindă, pe lângă cele 14 garsoniere destinate
beneficiarilor direcți, în speță „[...] 50 de copii cu diferite dizabilități” și
reabilitarea clădirii, a instalațiilor electrice, sanitare, termice, de ventilație,
precum și amenajarea unui club școlar. De asemenea, a fost realizat
branșamentul la rețeaua de canalizare stradală964.
La sfârșitul anului 2014, 24 de copii cu vârste cuprinse între 8 și 18 ani,
instituționalizați în centrele de plasament din Turnu Roșu, Orlat și Sibiu, erau
beneficiarii unei acțiuni umanitare promovate de Universitatea Lucian Blaga
din Sibiu și de Fundația Heart of Hope, prin care au fost oferite tratamente
stomatologice gratuite965.
963 Nițu 2014, 13 iunie.

964 Deleanu 2013, 17 decembrie; Mătușoiu 2014, 14 octombrie.
965 Dobre 2014, 6 decembrie.
336
Vechea școală confesională
Carte p
Școala gimanzială „Matei Basarab”
337
Carte p
Centrul școlar de educație incluzivă
Carte p
Elevi ai școlii gimnaziale în perioada interbelică
338
Carte p
Cadre didactice ale Școlii generale din Turnu Roșu
Carte p
Elevi ai școlii generale din Turnu Roșu
339
Carte p
X. Biserica
Primele mențiuni referitoare la viața spirituală a Porceștiului apar la

jumătatea secolului al XVII-lea, când, în anul 1647, satul intra - alături de alte
16 așezări românești - sub jurisdicția protopopului Ioan din Țichindeal966.
Biserica ortodoxă Sfântul Ierarh Nicolae (str. Bisericii, nr. 75), singura
ctitorie din Transilvania a domnului muntean Matei Basarab, a fost zidită în
1653 și a fost renovată în mai multe rânduri. Dintr-o corespondență
particulară, aflăm opiniile a doi istorici români (Nicolae Iorga și Ioan Lupaș),
referitoare la motivele care au determinat realizarea acestui lăcaș de cult: „E
probabil că Matei Basarab, pribeag în Ardeal, țiinându-se din împrumuturi de
la principele Gheorghe I-iu, să-și fi aflat și pe acolo adăpostul, așa încât a
mulțumit satului cu o biserică, precum era frumosul obicei atunci [...]; „Se prea
poate că o seamă dintre boierii adepți ai lui Matei Basarab să-și fi petrecut
refugiul în comuna Porcești, unde să-l fi primit bine locuitorii și acei boieri să-
l fi sfătuit, după ce a ajuns la domnie, ca să zidească biserica din Porcești”967.
Așadar, se pare că Matei Basarab, aflat înainte de domnie în pribegie
prin Ardeal, alegea să răsplătească comunitatea care îi oferise adăpost, prin
ridicarea unei biserici. Potrivit unei alte opinii, boierii stabiliți în Porcești „[…]
de unde făceau ușor legătura cu cei de acasă, dând astfel informațiuni lui
Mateiu Basarab”, ar fi intermediat construcția bisericii, „[...] arătând
voievodului [...] bunul tratament ce l-au primit în comuna Porcești, precum și
starea slabă în care se găsea biserica cea veche”968.
Pisania aflată la intrarea în biserică, memorează astfel evenimentul: „Cu
vrerea Părintelui și cu sporirea și cu săvârșirea Duhului sfânt, făcutu-sa această
sfântă și Dumnezeiască biserică din temelie de creștinul domnul Țării
Românești Io Mateiu Basarab Voevod întru cinstea hramului Sfântului
966 Filip 1948, p. 55.

967 Gâlea 1996, p. 5-6
968 Filip 1948, p. 39.
340
Nicolaie al Mirabihiei, ca să fie pomană nesăvârșită în veci drept aceia și noi
robii lui Dumnezeu și mai mici robi ai Măriei Sale, creștinului Mateiu voevod
jupân Tămaș boierul Ioan Logofătul și Radu Postelnicul ficiorii lui Tămaș și
ispravnici de Măria Sa trimiși nevoit-au de am văzut și începutul și săvârșitul
și s-a ridicat această biserică cu cheltuiala Măriei Sale Voievodului și noi încă
am dat ce am putut ca să avem și noi pomană. Și s-a început în luna lui April
și s-a săvârșit în luna lui septemvrie, văleat 1653”969. Inscripția a fost realizată,
probabil, de un meșter pietrar sas (în contextul în care între literele chirilice
sunt intercalate și caractere latine)970.
Biserica este de plan treflat, cu turnul-clopotniță - aflat în partea de vest
- înglobat, rod al extinderilor din secolul al XIX-lea, când a fost demolat altarul
și s-au construit două abside laterale, plus absida semicirculară a altarului. Într-
o primă fază, biserica edificată de către Matei Basarab nu avea turn şi tindă
(această etapă timpurie din evoluția sa este ilustrată prin chivotul din mâna
ctitorilor, pictați într-o nişă pe peretele nordic al edificiului). Regăsim aici
soluția întâlnită la o serie de monumente de influență bizantină din Țara
Făgăraşului, respectiv ridicarea turnului peste tindă (pridvor), ceea ce
reprezintă o adaptare locală a pridvorului vestic şi a turnului clopotniță,
amplasat la bisericile brâncoveneşti, de regulă, peste pronaos: „Turnul pe
pridvor demonstrează spiritul creator manifestat de meşterii locali în
îmbinarea influențelor din Țara Românească cu tradiția vechilor biserici
transilvănene, la care turnul clopotniță constituie o parte integrantă a fațadei
apusene”971. O astfel de rezolvare o putem observa și la biserica Cuvioasa
Paraschiva din Tălmăcel.
Sistemul de boltire cuprinde calote pe pandantivi, cu raze diferite, în
retragere pe verticală şi o semicalotă la altar, racordată cu un semicilindru la
pereții portanți. Pe lângă sistemele de boltire, câteva elemente constructive
merită menționate, ca prototipuri pentru alte biserici construite sub influența
bisericii din Porcești: tâmpla altarului, înălțată doar până la trei metri,
rezolvarea proscomidiarului şi al diaconiconului prin nişe laterale, tinda
969 Filip 1948, p. 38.

970 Meteș 1935, p. 416.
971 Greceanu 1970, p. 45.
341
închisă. Este posibil ca naosul şi pronaosul să fi fost marcați mai accentuat, prin
pilaştri cu arcade, dar, în lipsa cercetărilor arheologice, nu avem suficiente
informații.
Decorul exterior este deosebit de expresiv, relevând cât se poate de bine
elemente ale arhitecturii bizantine din Țara Românească: câte două arcade
oarbe cu arhivolta dublă în retragere la nivelul inferior şi un registru de
panouri dreptunghiulare la nivelul superior, delimitate de o friză dublă cu
cărămizi zimțate, similare celei de la nivelul superior al bisericii Adormirea
Maicii Domnului de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (județul
Brașov).
În pomelnicul bisericii sunt amintiți domnitorii munteni Șerban
Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și Ștefan
Cantacuzino (1714-1718), ca binefăcători ai acesteia. Pictura veche se
păstrează ca urmare a restaurării realizate în anul 1750 de zugravul Oprea
Mihail Crăciun. Pe peretele nordic al bisericii se găseau, în anul 1935, patru
icoane: „Preacurata în fresco, Mateiu Vodă și Elena, Sft. Gheorghe și
Preacurata și arh Mihail”972.
În ceea ce privește pictura, o parte a fost realizată în anul 1653, restul
(după cum am menționat) în anul 1750, de către pictorul Oprea Mihail
Crăciun973. Pe peretele dinspre est se află un tablou care îi reprezintă pe „[…]
voevodul Mateiu Basarab și doamna Elena ținând biserica pe mâini, tablou ce
datează din 1653”. Iată cum arăta compoziția picturii din tindă surprinsă într-
o descriere din anul 1941: „[...] pictura din tinda bisericii are următoarele
tablouri: în cupolă Isus stând în poalele Preacuratei Fecioare și înconjurat de
îngeri. Pe peretele dela răsărit, Sfântul Nicolaie, hramul bisericii, pe peretele
dela miazănoapte Danil și Simion Stălpnicul, Cosma și Damian, Damaschin și
Teofil. Pe peretele de cătră apus Isus, șezând pe tronul împărătesc între două
tablouri ale Preacuratei Fecioare Maria, Sf. Ioan Botezătorul, Sfânta Teodora și
Ecaterina Onofrie și Macarie, Învierea lui Lazăr. Pe peretele de către miazăzi:
Prea Curata Fecioara Maria, Dreptul Simion, Sf. Varvara și Iuda [...] Pe peretele
de către miază noapte sunt următoarele tablouri: Prea curata Fecioară Maria,
972 Meteș 1935, p. 426.

973 Filip 1948, p. 40.
342
Constantin și Elena, Voevodul Mateiu Basarab și Doamna Elena, Sfântul
mucenic Gheorghe, Voevodul Mateiu Basarab și Doamna Elena ținând biserica
pe mâini și Bunavestire”974.
Refacerile şi extinderea clădirii sunt marcate printr-o nouă pisanie,
plasată în interior pe peretele vestic. Tot atunci s-a construit şi tribuna din
lemn. Astfel, biserica se înscrie în rândul bisericilor româneşti din Ținutul
Sibiului care au căpătat plan treflat în urma unor intervenții ulterioare, din
necesități legate de creșterea demografică, preluând însă, foarte inspirat,
registrul decorativ inițial 975.
Cităm din a doua pisanie, așezată în anul 1827, când biserica a suferit
transformările menționate: „Această sfântă biserică din ușile ei până în
catedră s-a făcut în anul 1653 de Mateiu Basarab Domnul Țării Rămânești
cu Doamna lui Elena. Iară din catedră înainte s-a mai lungit și s-a mărit în
anul 1827 s-a început și în anul 1828 s-a gătat pre cum se vede în zilele
împăratului Francisc I-iul, fiind episcop neunit al Ardealului Vasile Moga
[născut în 1774 la Sebeș, decedat în 17 octombrie 1845 la Sibiu; a fost
înscăunat la Cluj în 29 iunie 1811 ca episcop ortodox al Ardealului,
subordonat Mitropoliei de Carlowits] de care s-a și sfințit în 4 noemvrie
1828. Director al școalelor și protopop era Moise Fulea [s-a născut în anul
1787 la Ludoș - județul Sibiu, după finalizarea cursurilor gimnazile
absolvindu-le pe cele teologice la Universitatea din Viena; a fost director al
școlilor poporale din eparhia Sibiului, 1814-1849, preot și protopop al
tractului Sibiu II, asesor consistorial], preoții satului: Toma Dragomir, Toma
Filip și Vasile Simon, jude Eftemie Mujat și Vasile Laslea însă pomenitul
mai sus părinte Toma Filip s-a ostenit mai mult decât toți, chivernisind cele
trebuincioase la zidirea sfintei biserici și o cheltuială din punga sa cât a
putut a ajutat și cu desenele cele înțelepte pe mai mulți oameni a adus de la
cheltuială au ajutat, care cu dreptate este ctitorul cel mare și de căpetenie
al acestei sfinte biserici. Iară al doilea ctitor este Stan Borcea cu ginerele său
Dumitru Hertea, al treilea ctitor Mihai Buda, toți din Săliște și mai sunt și
săteni ctitori, a căror nume spre vecinică pomenire la Proscomidie li s-a
974 Filip 1948, p. 41-43.

975 Greceanu 1973, p. 215 -220.
343
scris și preoții următori vor avea datorie a face pomenire neîncetată pentru
uitarea păcatelor, acestor făcători de bine și a tuturor sătenilor cari au ajutat
și au lucrat la zidirea acestei sfinte biserici”.
Contractul de antrepriză a fost încheiat în 18 iunie 1827, fiind
semnat în numele parohiei de trei preoți, de jude (în numele consiliului
parohial), de ajutorul de jude și de vornicul comunei. Pictura catapeteasmei
a fost realizată de pictorul Kabadaiff [s-a născut în Bulgaria în anul 1877,
absolvind cursurile Școlii de Arte Frumoase din Sofia și ale Academiei de
Belle Arte din Veneția; s-a căsătorit în anul 1911, s-a mutat la Sibiu,
angajându-se ca profesor de desen la Școala Normală și apoi la Seminarul
Teologic; a decedat în anul 1934] în anul 1923, pentru suma de 60.000 de
lei. Cele patru icoane împărătești care împodobesc biserica au fost o donație
a săliștenilor, pictura fiind realizată de un pictor din Boița, „[…] cele 4
icoane împărătești încadrează în rame aurite și pictate de un pictor din Boița
de valoare artistică”976.
Potrivit unui inventar realizat în anul 1939, în proprietatea bisericii
ortodoxe se aflau porțiuni de teren arabil („întindere totală 5 iugăre 90 stj”)
şi de fânațe („6 iugăre 629 stj.”) 977; după un altul, realizat în anul 1948,
biserica - monument istoric - se întindea pe suprafața de 250 m 2, cea a curții
clădirii fiind de 400 m 2. Valoarea de inventar a clădirii era de 100.000 de
lei, iar cea a terenului de 3.900 lei. Casa parohială, ridicată în anul 1901,
avea o suprafață totală construită de 216 m 2, curtea întinzându-se pe 262
m2. Valoarea globală a clădirii (construcții și teren) se cifra la suma de
758.868 lei978.
În 8 noiembrie 1998, biserica din Turnu Roșu, purtând hramul Sf.
Nicolae al Miralichiei, „[...] singura ctitorie a lui Matei Basarab din Ardeal”,
a fost resfințită în prezența Episcopului Vicar al Sibiului, Visarion
Rășinăreanu și a unui sobor de preoți. Cu această ocazie, pentru contribuția
adusă la îmbunătățirea stării de conservare și restaurare a monumentului
istoric (lucrări care s-au desfășurat în perioada 1993-1998), preotul Mihail
976 Filip 1948, p. 44-45.

344
Vrânceanu a fost ridicat la rangul de iconom stravofor. Lucrările de
restaurare a picturii fuseseră realizate de Gheorghe Zaharia, Virginia Videa
și Marian Croitoru, aceștia descoperind sub zugrăveli vechile picturi, pe
care le-au refăcut979.
Între anii 2009 și 2011 au avut loc reparații capitale: a fost schimbat
acoperișul de țigle, a fost zugrăvit exteriorul, s-a (re)amenajat curtea și
cimitirul bisericii. În grija parohiei din Turnu Roșu se mai afla și mănăstirea
Turnu Roșu, precum și capela din cadrul Centrului de Plasament980.
Slujitorii bisericii sunt trecuți în pomelnicul ctitorilor, primul despre
care se face amintire fiind preotul Oprea, trecut cu numele de Erei Oprea. În
ordine cronologică, cei care au slujit la altar, începând cu anul 1770, sunt
următorii: Ioan Costei; Vasile Denghel (hirotonit la Buda în anul 1779, decedat
în anul 1820); Ioan Denghel (hirotonit în Transilvania în anul 1791, decedat
în anul 1807); Ioan Gâlea (hirotonit la Arad, decedat în anul 1823); Nicolaie
Aron Popovici (hirotonit la Arad în anul 1798, decedat în 1807); Toma
Dragomir („numit și popa cel mare”, născut în anul 1778, decedat în 5
noiembrie 1834); Toma Filip cel Bătrân (născut la 9 martie 1796, hirotonit la 2
octombrie 1821, decedat în 18 martie 1856 - „[...] acest preot a fost socotit ca
foarte învățat, închinându-și toată vieața preoției [...] a contribuit cu muncă și
înțelepciune pentru întregirea bisericii în anul 1827-28, sprijinind foarte mult
și zidirea școlii în anul 1829”); Vasile Simion (născut în 1796, hirotonit în anul
1825, decedat în anul 1861); Toma Filip cel Tânăr (născut în anul 1828,
hirotonit în 1851, decedat în 25 decembrie 1870); Ioan Dragomir (născut în
1821, hirotonit în 1856, decedat în 6 septembrie 1889); Ioan Simion (hirotonit
în 1856, decedat în 20 august 1892); Toma Dragomir (născut în anul 1861,
hirotonit în 1889 - „[...] a păstorit până în zilele noastre [...] și-a închinat toată
vieața slujbei bisericești, necunoscând osteneală, fapt ce-i încoronează rodnica
activitate prin aceea că sectele și influențele străine religiei ortodoxe au rămas
departe de biserica și credincioșii lui”). După pensionarea acestuia a fost numit
preot I. Sălcescu, refugiat din Basarabia, care a păstorit pentru o scurtă
979 Maier 1998, p. 8.

980 Gîlea 2011, p. 12.
345
perioadă, în locul său fiind numit preotul Ioan Bocșa, refugiat din Ardealul
cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940981.
S-a păstrat și o listă a diaconilor care au slujit la biserică: Sima
Cârpătorea (1733), Ioan Denghel (1791), Nicolaie Aron Popoviciu (1794-1798),
Toma Filip cel Tânăr (1850-1851), Andrei Gâlea (1910-1917)982.
Unul dintre preoții satului, popa Ioan, a semnat actul de unire cu
biserica catolică: „Eu popa Ion din Porcești sunt trimis de săbor lângă
protopopul Maxim (din Avrig) și mă ție cu sufletul meu lângă vlădica
(Atanasie) acesta”. Cu toate acestea, populația a rămas de rit ortodox983.
O cercetare de arhivă, completată de consultarea bibliografiei de
specialtate ne-a permis să reconstituim patrimoniul de carte românească veche
care a circulat în comunitate. Primul dintre inventare (1906) pomenea de opt
cărți româneşti vechi (jumătate dintre acestea apărute în secolul al XVII-lea),
tipărite în: Bălgrad (trei titluri), Râmnic (două titluri), Bucureşti (două titluri),
Sibiu (Evanghelie, Bălgrad, 1641; Cheia înțelesului, Bucureşti, 1678;
Molitvenic, Bălgrad, 1689; Chiriacodromion, Bălgrad, 1699).
Inventarul realizat în anii ’40 ai secolului trecut, amintea de 19 lucrări
- 20 de exemplare (două titluri neidentificate), apărute în următoarele centre
tipografice: Râmnic (zece titluri - unsprezece exemplare), Bucureşti (trei
titluri), Sibiu, Târgovişte (două titluri), Bălgrad. Remarcăm faptul că
majoritatea lucrărilor au apărut în centre tipografice de dincolo de Carpați,
mărturie a relațiilor economice şi culturale strânse dezvoltate cu localități din
Țara Românească. Comunitatea păstra şapte dintre cele douăsprezece Mineie
tipărite la Râmnic (1776-1780). Trei dintre lucrări fuseseră editate în secolul al
XVII-lea (Noul Testament, Bălgrad, 1648; Triodul slavonesc, Târgovişte, 1649;
Cheia înțelesului, Bucureşti, 1678).
Niciuna dintre cărțile amintite anterior nu se mai regăseşte în
inventarul întocmit în anul 1974, în care sunt pomenite cinci tipărituri (una
dintre acestea apărută în secolul al XVII-lea - Chiriacodromion, Bălgrad, 1699),
editate în: Bălgrad, Bucureşti, Buda, Mânăstirea Neamț şi Blaj.
981 Filip 1948, p. 46-50.

982 Filip 1948, p. 51.
983 Filip 1948, p. 56.
346
Inventarul realizat şase ani mai târziu (1980), amintea de 19 lucrări,
tipărite în următoarele centre tipografice: Râmnic (două titluri), Bălgrad,
Bucureşti (trei titluri), Târgovişte (două titluri), Buda (două titluri), Sibiu (două
titluri), Iaşi, Blaj (trei titluri), Mânăstirea Neamț (trei titluri). Remarcăm faptul
că o singură tipăritură, înregistrată în lista de inventar din anii ’40, era inclusă
în acest inventar.
Ultimul dintre inventare, întocmit, probabil, în anul 1980, pomeneşte
de 23 de lucrări, editate în centrele tipografice: Râmnic (trei titluri),
Mânăstirea Neamț (patru titluri), Bălgrad, Buda (trei titluri), Sibiu (două
titluri), Bucureşti (trei titluri), Blaj (patru titluri), Târgovişte (două titluri), Iaşi.
Identificarea exemplarelor din ultimele două inventare a fost realizată şi prin
consultarea registrului inventar de custodie al cărții românești vechi al
Bibliotecii Mitropoliei Ardealului. O singură tipăritură apărută în secolul al
XVII-lea (Noul Testament, Bălgrad, 1648), mai era amintită în ultimele două
inventare. Remarcăm faptul că inventarul menționa trei dintre lucrările lui
Petru Maior.
Coroborând toate inventarele depistate, constatăm că în comunitate au
circulat şase tipărituri editate în secolul al XVII-lea (Evanghelie, Bălgrad, 1641;
Triodul slavonesc, Târgovişte, 1649; Noul Testament, Bălgrad, 1648; Cheia
înțelesului, Bucureşti, 1678; Molitvenic, Bălgrad, 1689; Chiriacodromion,
Bălgrad, 1699). Redăm în continuare datele de inventar depistate în arhive,
bibliografia de specialitate fiind de un real sprijin în demersul nostru de a
identifica cărțile românești vechi.
Inventar 1906: Catavasier, Sibiu [1803], „al lui Popovici de Hondol”
(exemplarul este amintit într-un inventar ulterior); Chiriacodromion,
[Bălgrad], 1699 (exemplarul a fost dăruit bisericii în anul 1702; este amintit şi
într-un inventar ulterior); Cheia înțelesului, [Bucureşti], 1678 (lucrarea nu mai
este amintită în inventarele ulterioare anilor ‘40); Evanghelie, [1641], Bălgrad
(tipăritura nu mai este amintită în inventarele ulterioare); Molitvenic,
[Bălgrad], 1689; Molitvenic, [Râmnic], 1793 (exemplarul este amintit și în
inventarele ulterioare); Psaltire, [Bucureşti], 1780 (lucrarea este amintită și în
347
inventarele ulterioare); Triod, [Râmnic], 1731 (exemplarul a fost dăruit
bisericii în anul 1733; este amintit şi în inventarele ulterioare).984
Îndreptarea Legii, Târgoviște, 1652, exemplar păstrat în Biblioteca
Mitropoliei Ardealului, nr. inv. IV/152985; tipăritura a fost cumpărată de Ioan
Zilot „de la pivnițe” și donată bisericii din localitate în anul 1653. În anul 1687,
cartea se afla în proprietatea preotului Toma din Sadu. A fost sustrasă acestuia
de preotul Ianea din Bungard și zălogită preotului Giurca din Cornățel, fiind
răscumpărată, în cele din urmă, de preotul din Sadu („Am cumpărat această
carte, numită Pravilă, […] eu mult păcătosul Zilot Ioan, de la pivnițe, în zilele
milostiviei sale Domnului Ioan Matei Basarab Voievod și [a] Doamnei lui,
Elena, [în] luna iulie 3, anul 7161 [1653]. Și am dat-o în pămîntul Ardialului,
în satul Porcești, la hramul Sf. Nicolae, întru pomenirea răposaților părinți
Z(ilot) tata și mama Cașeia, ca să ne fie întru pomenire veșnică. Amin”).986
În anii ‘40 ai secolului trecut în proprietatea bibliotecii bisericii se mai
aflau următoarele tipărituri:
Mineiul lunii octombrie, Râmnic, 1776.
Mineiul lunii noiembrie, Râmnic, 1778; potrivit unei însemnări, lucrarea a fost
cumpărată, în 14 noiembrie 1784, de doi localnici și donată bibliotecii
parohiale la o dată neprecizată.
Mineiul lunii decembrie, Râmnic, 1779.
Mineiul lunii ianuarie, Râmnic, 1779; exemplarul a fost cumpărat de preotul
Vasile Denghel în anul 1784 (este amintit și în pomelnicul ctitorilor
bisericii, menționat mai sus).
Mineiul lunii martie, Râmnic, 1779; exemplarul a fost cumpărat de fiul
preotului Ion Costeiu în anul 1784 (este amintit și în pomelnicul ctitorilor
bisericii, menționat mai sus).
Mineiul lunii iunie, Râmnic, 1780.
Mineiul lunii iulie, Râmnic, 1780.
Molitvenic, Râmnic, 1793; cartea a fost donată de doi localnici (Gheorghe și
Ana Cârpătorea) bibliotecii bisericii, în 5 august 1794.
984 Iorga 1906, p. 152-153

985 Dudaș 1990, p. 128
986 Bunea, Braicu 1980, p. 88; Dudaș 1987, p. 75, 164.
348
Catavasier, Sibiu, 1803; conform unei însemnări, exemplarul a fost cumpărat
de preotul Toma Dragomir și de soția sa Paraschiva și donat bisericii în 17
iulie 1834 (preotul este amintit și în pomelnicul ctitorilor bisericii,
menționat mai sus).
Liturghier, (?), (?), lipsește fila de titlu; din anul 1782 lucrarea se află în
proprietatea bibliotecii bisericii.
Triod, (?), (?), fără filă de titlu, exemplarul a fost cumpărat de doi localnici și
donat bibliotecii bisericii din localitate.
Evanghelie, București, 1750; potrivit unei însemnări, lucrarea a fost cumpărată
de doi localnicii („Anul Domnului 1762. Să se știe precum această sfântă și
dumnezeiască carte, anume Evanghelia s-a dat de pomană besearicii noastre
a Sebișului de Sus, până va fi besearica și satul nostru, la hramul sfinților
apostoli Petru și Pavel, de robii lui Dumnezeu anume Bucur Olar împreună
cu femeia lui anume Bucura, ca să le fie pomană și la tot neamul lor din
Porcești”) și donate bibliotecii bisericii din Sebeșu de Sus.987
Tipăritura Cheia înțelesului (București, 1678) a fost donată de preotul Antonie
Neacșu din Cașolț, preotului Sima din localitate, în anul 1714; redăm
însemnări importante pentru că ne aduc la cunoștință preoți care au slujit
la biserica din localitate: „Această sfântă carte ce se numește Cluci adecă
Cheia Înțelesului este a părintelui Sima din Porcești. Anul 1721”; „Acest
Cluci, Cheia Înțelesului o am dat părintelui Sima din Porcești când am zăcut
de boală, eu Antonie Cătană din Ogna Mare. Anul 1721”; „Această carte
Cheia Înțelesului o am dat eu popa Toma (Cârpătorea), feciorului popii
Sima, în biserica Porceștilor la hramul sfântului Nicolae și o am dat în
numele nepotului meu Toma, copilul fiemii Ana”; „La 1791 luna Maiu au
fost preoții bisericii Porceștilor: popa Ion Opânță, popa Ion Denghel și popa
Ion Gâlea, în protopopia Sibiului. Protopop Ion Popovici”. Ulterior, lucrarea
fost dăruită, la o dată neprecizată, Bibliotecii Mitropoliei Ardealului (nr.
inv. IV/17).988 În anii ‘40 ai secolului trecut, cartea se mai afla în proprietatea
987 Gâlea 1996, p. 67.

988 Bunea, Braicu 1980, p. 97; Dudaș 1987, p. 169.
349
bibliotecii bisericii989; preoții sunt amintiți în pomelnicul ctitorilor bisericii,
menționat mai sus.
Octoih, Târgoviște (?), 1720 (?); se referă, probabil, la Octoihul tipărit în anul
1712 la Târgoviște menționat în inventarele ulterioare; potrivit unei
însemnări cartea a fost achiziționată în anul 1720 („Eu, popa Sima de la
Porcești, mi-am cumpărat acest Octoih de la Sima, fiul lui popa Mihail din
Cîineni, și i-am dat 6 florinți și 10 bani și aldămaș s-a beut și au fost și popa
Ion al popii Gheorghe și fămeile lor și popa Ion Potroca. Anul 1720”; „Să se
știe că acest Octoih l-a cumpărat popa Ion cel sărac de la popa Sima din
Porcești și l-a dat la mănăstirea Porceștilor. Anul 1757); exemplarul se mai
păstra în anul 1960 în localitate.990
Noul Testament, Bălgrad, 1648; pentru o perioadă nederminată, tipăritura
(începând cu 15 iunie 1786)991 s-a aflat în posesia bibliotecii bisericii din
localitate, fiind răscumpărată și oferită bibliotecii bisericii din Sebeșu de Jos
(„Să se știe că această sfântă carte, ce se chiamă Testamentul, s-a dat de
pomană în biserica Porceștilor la hramul sfântului Nicolae și s-a dat de
feciorii popii Ilie (Stoișor) după moartea lui, ca să aibă pomenire în veci și
au mai dat de pomană bisericii și Arganul și s-au dat înaintea preoților și
fiind toți bătrânii de față în judecata lui Șerban Deneg la anul 1786 meșița
iunie 15 zile”). În cele din urmă, aceasta a ajuns în proprietatea bibliotecii
parohiei din Boian, fiind predată mai apoi Bibliotecii Mitropoliei
Ardealului.992
Triodul slavonesc, tipărit la Târgoviște în 1649, se afla în anii ‘40 ai secolului
trecut în proprietatea bibliotecii bisericii, „Această sfântă carte ce se chiamă
[…] s-a dat de pomană jupân Habagioții (?) care s-a pristăvit aici la biserica
Porceștilor și s-a pus și la Pomelnic ca să-l pomenească care vor fi preoți, să
pomenească aceste nume: întâiu Dumitru, Neacșa, monahul Simion, Dorata,
Stoian Zamfira”.993
989 Gâlea 1996, p. 60.

990 Gâlea 1961, p. 492; Gâlea 1996, p. 62; Dudaș 1987, p. 61; Dudaș 1990, p. 180.
991 Gâlea 1996, p. 58.
992 Bunea, Braicu 1980, p. 77.
993 Gâlea 1996, p. 59
350
Penticostarul, tipărit la Râmnic în 1743, a fost donat bibliotecii parohiale în anul
1782. Se mai păstra în proprietatea acesteia în anii ‘40 ai secolului trecut.994
Un alt exemplar al acestei tipărituri a fost donat de „Damaschina, Radul Ana”
din Porcești, bibliotecii bisericii din Sebeșu de Sus, în anul 1782.995
Octoihul, tipărit la Râmnic în anul 1750, a fost cumpărat patru ani mai târziu de
popa Gheorghe din Bungard. În anul 1767, tipăritura era achiziționată de
preotul Toma Cârpătorea din localitate („Acest Octoih mi-a rămas mie popii
Ion Aron de la Bungard de la socru, popa Gheorghe”; „Cumpărat de popa
Toma [Cârpătorea] Anul 1767”). În anii ‘40 ai secolului trecut, cartea se mai
afla în proprietatea bibliotecii parohiei.996
Molitvenic, Bălgrad, 1689. Se păstrează la Biblioteca Mitropoliei Ardealului, nr.
inv. II/13.997
În anul 1941, pe raza comunei își desfășurau activitatea cinci biblioteci,
cea mai importantă din punct de vedere al valorilor de patrimoniu deținute,
fiind cea a bisericii, aceasta adăpostind nu mai puțin de 408 volume. Dăm citire
listei de cărți românești vechi (1508-1830): Noul Testament, Bălgrad, 1648;
Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652; Molitvenic (?), (?), 1649 (?); (probabil, se
referă la Molitvenicul tipărit la Bălgrad în anul 1689, amintit într-un inventar
anterior); Cheia înțelesului editată de „episcopul Varlaam”, [Bucureşti], 1678.
Cele patru volume fuseseră donate „Muzeului Mitropolitan” din Sibiu. Erau
păstrate în biblioteca bisericii și alte valoroase cărți: „Noul Testament, Bălgrad,
1648; Chiriacodromion, Bălgrad, 1699; „Cazania” (?) editată „de episcopul
Neofit, 1706 (?); Octoih (?), editat „de episcopul Neofit” (?); Octoih, editat „de
Antim Ivireanul” [Târgovişte, 1712]; „12 Chineie”, editate „de episcopul Grigore
de Cesarea” [probabil, se referă la Mineiele tipărite la Râmnic între anii 1776-
1780]; două psaltiri; Apostolul editat „de episcopul Nectarie” [Râmnic, 1794];
Biblia, Blaj, 1795; Evanghelia „lui Nectarie”, [Râmnic], 1794. 998
994 Gâlea 1996, p. 63.

995 Gâlea 1996, p. 62-63.
996 Gâlea 1996, p. 63.
997 Bunea, Braicu 1980, p. 123; Dudaș 1987, p. 163-164.
351
Inventar înregistrat la Muzeul Național Brukenthal în 23 ianuarie 1974
(preot Ion Dragomir):
Chiriacodromion, Bălgrad, 1699, (potrivit unei însemnări, lucrarea a
intrat în proprietatea bibliotecii bisericii în anul 1702, fiind achiziționată cu
suma de 20 de zloți) („[…] să se știe că această sfântă carte, ce se cheamă
Chiriacodromion o a adus protopopul Maxim de la Bălgrad și o a dat besericii
Porceștilor de pomană, a besericii să hie, care popa va sluji besearicii să vai câți
ar hi, nice unul popă să nu se oprească, sau care popă sau mirean s-ar amesteca
a o vinde sau acum sau din beseareca Porceștilor a o lua proclet și anatema să
hie și blăstămat de 318 oteț și de Domnul Hristos blăstămat, pietrele și
leamnele să putrezească, iar trupurile lor ba, preoților besearicii acesteia să nu
se oprească ci să hie a unuia ca și a altuia a povesti cuvântul lui Dumnezeu și
aceste suflete a pomeni: Ion, Ana I Oprea / Mușata / văsea cladego [tot neamul
lor]. De nou ca să se știe, că o a cumpărat Ion Pârcălăbel. Și când am scris aici
a fost protopop Maxim din Avrig de față și Radu Laslea și popa Mihail din
Săcădate și Mihăilă Deneș și Ion Leucă și preoții anume: popa Ion, popa Sima,
popa Stoia, popa Ion, popa Gheorghe și grămătic Ion. Și am scris ca să se știe.
Scris [-am] eu popa Ion, fecior(ul) popii Maxim. 1702 Deaceasta încă am scris
ca să se știe prețul cărții acesteia, s-au dat derept 20 zloți. Dintr-aceștia 20 zloți
a grătat vlădica Atanasie un zlot, protopopul Maxim 2 zloți a iertat, iar Ion
Pârcălăbel din Porcești a dat 17 zloți să-i hie pomană precum am scris mai
sus”).999
Psaltire, Bucureşti, 1780; în anul 1786, cartea se afla în proprietatea bibliotecii
bisericii („La anul 1786 februarie 21 s-a pristăvit robul lui Dumnezeu Vasile
Hodorogea. Prin popa Achim s-a ispovedit și cu sfintele taine s-a pricistuit
și îngropat”).1000
Biblia, Blaj, 1795.
Petru Maior, Predici [la îngropăciunea oamenilor morți], Buda, 1810-1811.
Psaltire, [Iaşi] (?), [Neamț] (?), 1817; potrivit unei note de inventar, lucrarea a
fost „tipărită în vremea lui Scarlat Alexandru Calimah şi a mitropolitului
Veniamin al Moldovei”; Înaltul Prelat a patronat tipărirea a două psaltiri,
999 Gâlea 1996, p. 61.

1000 Gâlea 1996, p. 65.
352
apărute la Iaşi şi la Neamț; raportându-ne la un inventar ulterior, se pare că
se referă la Psaltirea tipărită la Mânăstirea Neamț.1001
Într-un alt inventar, înregistrat la Muzeul Brukenthal în 15 septembrie
1980 (realizat în 12 septembrie 1980), erau menționate următoarele tipărituri:
Noul Testament, Bălgrad, 1648, nr. inv. 858.1002
Triodion, Râmnic, 1731, nr. inv. 854, (potrivit unei însemnări, exemplarul a
fost donat bibliotecii bisericii în 23 aprilie 1733 - „Să se știe că această sfântă
carte, anume Triod o au cumpărat robii lui Dumnezeu anume: Ion Sîmea și
fămeia lui Nistora și fratele său Alăman și fămeia lui Maria și Oprea
Alămănescu și fămeia lui Ana șio au dat la biserică aici în Porcești, ca să aibă
pomană în veci ei și părinții lor, iar care ar îndrăsni să o fure sau să o vândă să
fie afurisit de 318 părinți și sfinți de la Nicea și cioaia și hierul și plumbul să
putrezească, iară acela să nu mai putrezească în veci. S-a scris în luna lui aprilie
23 zile 1733 și am scris eu popa Ion, fiul popii Vâlcu”). 1003
Cazaniile lui Ilie Miniat, București, 1742, nr. inv. 851; lucrarea a fost donată
bibliotecii bisericii la 21 februarie 1782 („Să se știe că această carte, ce se
cheamă Miniat, a cumpărat Mărie a lui Ion Băra și cu Rafail monahul, care
mai înainte de călugărie i-a fost numele Șerban Stoișor […] la hramul
sfântului Nicolae și cine ar îndrăzni să o fure și cine ar cumpăra să fie afurisit
de 318 părinți de la Nicheia”; „S-a scris la anul 1782 feb. 21 Prot(opop)
Popovici, fiind preoții bisericii popa Ion Coștei și popa Vasile și popa Ion
Opânță la anul 1782 meșița februarie 22. Ispisoh popa Toma Popovici ot
Porcești”) 1004 ; primul dintre preoți este amintit și în pomelnicul ctitorilor
bisericii, menționat mai sus.
Molitvenic, Târgovişte, 1758 (?), nr. inv. 859. Este, se pare, o eroare (luând în
considerare descrierea foii de titlu oferită de Andrei Gâlea; în anul 1758 nu
a apărut nicio ediție de carte la Târgoviște, editorul și tipograful Antim
Ivireanul fiind decedat), făcându-se referire la Molitvenicul tipărit la
Târgoviște de Antim Ivireanul în anul 1713. Exemplarul a fost dăruit
1001 A. D. J. C. Sb.
1002 A. D. J. C. Sb. Dosar nr. 1503/186 .
1003 A. D. J. C. Sb. Dosar nr. 1503/186; Gâlea 1996, p. 62.
353
bibliotecii bisericii de doi localnici în 5 ianuarie 1842 („Acest Molitvenic l-
a dăruit de pomană Asinafta, muierea lui Nicolae Leucă, fata popii Nicolae.
Anul 1842 ianuarie 5. Am scris (eu) Toma Filip, paroh”).1005
Psaltire, Bucureşti, 1780, nr. inv. 843.1006
Octoih, Râmnic (?), 1787 (?), nr. inv. 846 (eroare de transliterare a centrului
tipografic sau a anului de apariție, exemplarul nu este menționat în
bibliografia românească veche)1007; la același număr de inventar, în registrul
inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului, este
înregistrat Octoihul tipărit la Târgoviște în anul 1712, amintit într-un
inventar anterior.1008
Euhologhion, (?), „sec. XVIII” (?), nr. inv. 860; cartea a aparținut, se pare,
localnicului Toma Cârpătorea1009; la acest număr de inventar, în registrul
înregistrat Euhologhionul apărut la Râmnic în anul 1758.1010
Triodion, Blaj, 1804, nr. inv. 881.
Strastnic, Blaj, 1804, nr. inv. 881 A; cele două tipărituri au acelaşi număr de
inventar, fiind colligat.
Teofilact, Tâlcuirea celor patru Evanghelii, [Iaşi], 1805, nr. inv. 880.
Penticostarion, Sibiu, 1805, nr. inv. 850.
Apostol (?), Râmnic (?), 1806 (?), nr. inv. 740 (exemplarul nu este menționat
în bibliografia românească veche; în anul 1806, la Râmnic a fost tipărită o
singură carte, Chiriacodromion); la același număr de inventar, în registrul
inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului este
înregistrată ediția Apostolului, apărută la Blaj în anul 1814.1011
Evanghelie, Sibiu, 1806, nr. inv. 852.
Petru Maior, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809, nr.
inv. 863.
1005 A. D. J. C. Sb. Dosar nr. 1503/186; Gâlea 1996, p. 63-64.

1006 A. D. J. C. Sb.
1007 A. D. J. C. Sb. Dosar nr. 1503/186.
1008 R. I. C. CRV. B. M. A.
1010 R. I. C. CRV. B. M. A.
1011 R. I. C. CRV. B. M. A.
354
Petru Maior, Didahii, [Buda], 1809, nr. inv. 863 A; ultimele două tipărituri sunt
colligat.
Chiriacodromion, Mânăstirea Neamț, 1811, nr. inv. 848.
Viețile sfinților [din luna aprilie], Mânăstirea Neamț, 1813, nr. inv. 871.
Epitom [Arătare...pre scurt a Dumnezeeştilor dogme], Mânăstirea Neamț,
1816, nr. inv. 879.
Ioan Gură de Aur, Cuvinte puține oarecare, [Bucureşti], 1827, nr. inv. 862.1012
Proces verbal din 19 noiembrie (1980 ?), încheiat între Victor Bunea şi preot
Ioan Dragomir:
Triodion, Râmnic, 1731, nr. inv. 854, unitatea cărții era distrusă1013; cartea este
înregistrată și în registrul inventar de custodie CRV al Bibliotecii
Mitropoliei Ardealului.1014
Chiriacodromion, Mânăstirea Neamț, 1811, nr. inv. 840, pierderea unității
cărții1015; tipăritura este înregistrată și în registrul inventar de custodie CRV
al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului.1016
Evanghelie, Sibiu, 1806, nr. inv. 852, pierderea unității cărții, coperți din lemn,
atacate de carii1017; tipăritura este înregistrată și în registrul inventar de
custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului.1018
Noul Testament, Bălgrad, 1648, nr. inv. 858, pierderea unității cărții, urme de
mucegai cauzate de excesul de umiditate1019; lucrarea este înregistrată și în
registrul inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului.1020
Penticostar, Sibiu, 1805, nr. inv. 850, pierderea unității cărții (exemplarul nu
apare în extrasul de inventar)1021; tipăritura este înregistrată și în registrul
inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului.1022
1012 A. D. J. C. Sb. Dosar nr. 1503/186.

1013 A. D. J. C. Sb.
1014 R. I. C. CRV. B. M. A.
1015 A. D. J. C. Sb.
1016 R. I. C. CRV. B. M. A.
1017 A. D. J. C. Sb.
1018 R. I. C. CRV. B. M. A.
1019 A. D. J. C. Sb.
1020 R. I. C. CRV. B. M. A.
1021 A. D. J. C. Sb.
1022 R. I. C. CRV. B. M. A.
355
Epitoma dogmaton [Arătare ... pre scurt a Dumnezeeştilor dogme], Mânăstirea
Neamț, 1816, nr. inv. 879, stare de conservare „mediocră”1023; hârtie
fragilizată; deteriorări cauzate de excesul de umiditate; cartea este
Psaltire, Râmnic, sec. „XVIII” (?), nr. inv. 861, coperțile erau desprinse de
corpul cărții, lipseau mai multe file1025; pierderea unității cărții; potrivit
registrului inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului,
tipăritura a apărut în anul 1779 la Râmnic.1026
Petru Maior, Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, Buda, 1809, nr.
inv. 863, stare de conservare bună1027; cartea este înregistrată și în registrul
inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului; este colligat
cu tipăritura ulterioară.1028
Petru Maior, Didahii, Buda, 1809, nr. inv. 863/A, stare de conservare bună
(cele două tipărituri sunt colligat)1029; cartea este înregistrată și în registrul
inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului; este colligat
cu tipăritura anterioară.1030
Apostol (?), Râmnic (?), 1806 (?), nr. inv. 740, coperți din lemn, atacate de carii
(exemplarul nu este menționat în bibliografia românească veche; eroare de
transliterare a centrului tipografic sau a anului de apariție; în anul 1806, la
Râmnic, a fost tipărită o singură carte, Chiriacodromion)1031; la același
număr de inventar, în registrul inventar de custodie CRV al Bibliotecii
Mitropoliei Ardealului este înregistrată ediția Apostolului, apărută la Blaj în
anul 1814; lipseau mai multe file.1032
1023 A. D. J. C. Sb.
1024 R. I. C. CRV. B. M. A.
1025 A. D. J. C. Sb.
1026 R. I. C. CRV. B. M. A.
1027 A. D. J. C. Sb.
1028 R. I. C. CRV. B. M. A.
1029 A. D. J. C. Sb.
1030 R. I. C. CRV. B. M. A.
1031 A. D. J. C. Sb.
1032 R. I. C. CRV. B. M. A.
356
Viețile Sfinților [din luna aprilie], Mânăstirea Neamț, 1813, nr. inv. 871,
unitatea cărții distrusă, mai multe file erau păstrate fragmentar, urme de
mucegai cauzate de excesul de umiditate1033; cartea este înregistrată și în
Triodion şi Strastnic, Blaj, 1800, 1804, nr. inv. 881, 881/A; pierderea unității
cărții)1035; tipăriturile sunt înregistrate și în registrul inventar de custodie
CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului; cele două lucrări sunt colligat.1036
Biblia, Blaj, 1795, nr. inv. 849, stare de conservare bună1037; cartea este
Ioan Gură de Aur, Cuvinte puține oarecare, Bucureşti, 1827, nr. inv. 862, stare
de conservare bună1039; cartea este înregistrată și în registrul inventar de
Molitvenic, Târgovişte, [1713], nr. inv. 859, pierderea unității cărții, mai multe
file erau păstrate fragmentar (se referă, probabil, la Molitvenicul tipărit în
anul 1713, amintit într-un inventar anterior)1041; deteriorări cauzate de
excesul de umiditate; cartea este înregistrată întocmai și în registrul
Cazanie, [Bucureşti], 1742, nr. inv. 852, pierderea unității cărții, mai multe file
erau păstrate fragmentar (se referă, probabil, la tipăritura Cazaniile lui Ilie
Miniat, menționată într-un inventar anterior)1043; deteriorări cauzate de
excesul de umiditate; cartea este înregistrată întocmai și în registrul
1033 A. D. J. C. Sb.
1034 R. I. C. CRV. B. M. A.
1035 A. D. J. C. Sb.
1036 R. I. C. CRV. B. M. A.
1037 A. D. J. C. Sb.
1038 R. I. C. CRV. B. M. A.
1039 A. D. J. C. Sb.
1040 R. I. C. CRV. B. M. A.
1041 A. D. J. C. Sb.
1042 R. I. C. CRV. B. M. A.
1043 A. D. J. C. Sb.
1044 R. I. C. CRV. B. M. A.
357
Octoih, Râmnic (?), 1787 (?), nr. inv. 846, pierderea unității cărții; coperți din
lemn, atacate de carii (exemplarul nu este menționat în bibliografia
românească veche, eroare de transliterare a centrului tipografic sau a anului
de apariție, s-ar putea referi, probabil, la Octoihul tipărit la Râmnic un an
mai târziu)1045; la același număr de inventar însă, în registrul inventar de
custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului, este înregistrat Octoihul
tipărit la Târgoviște în anul 1712, menționat într-un inventar anterior;
deteriorări cauzate de excesul de umiditate.1046
„Euhologhion” (?), Râmnic, „sec. XVIII” (?), nr. inv. 860, pierderea unității
cărții, lipseau mai multe file1047; la acest număr de inventar, în registrul
înregistrat Euhologhionul, apărut la Râmnic în anul 1758; deteriorări
provocate de excesul de umiditate; potrivit registrului de inventar de
custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei Ardealului, cartea este colligat cu
tipăritura Lafsaicon (București, 1760).1048
Psaltire, Bucureşti, 1780, nr. inv. 843, pierderea unității cărții1049; deteriorări
provocate de excesul de umiditate; lucrarea este înregistrată și în registrul
Psaltire, Mânăstirea Neamț, 1817, nr. inv. 889, pierderea unității cărții1051;
deteriorări provocate de excesul de umiditate; tipăritura este înregistrată și
în registrul inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei
Ardealului.1052
Petru Maior, Predici (toate cele trei volume), Buda, 1810-1811, nr. inv. 780,
780/A, 780/B, stare de conservare bună1053; cartea este înregistrată și în
1045 A. D. J. C. Sb.
1046 R. I. C. CRV. B. M. A.
1047 A. D. J. C. Sb.
1048 R. I. C. CRV. B. M. A.
1049 A. D. J. C. Sb.
1050 R. I. C. CRV. B. M. A.
1051 A. D. J. C. Sb.
1052 R. I. C. CRV. B. M. A.
1053 A. D. J. C. Sb.
1054 R. I. C. CRV. B. M. A.
358
Teofilact, Tălmăcirea Evangheliilor [Tâlcuirea celor patru Evanghelii], Iaşi,
1805, nr. inv. 880, coperțile erau degradate1055; deteriorări cauzate de
excesul de umiditate; cartea este înregistrată și în registrul inventar de
Potrivit registrului inventar de custodie CRV al Bibliotecii Mitropoliei
Ardealului, tipăritura Lafsaicon (București, 1760, nr. inventar 860, stare de
conservare nesatisfăcătoare) este colligat cu Euhologhionul apărut la Râmnic
în anul 1758.1057
***
Schitul mânăstirii Porcești, cu Hramul Adormirea Maicii Domnului1058,

se află la aproximativ 4 km în afara localității, pe platoul numit În Curechiu
(astăzi cunoscut sub denumirea de Lunca mânăstirii). Existența sa, încă din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, reiese dintr-o carte a ctitorilor bisericii
din Porcești unde sunt menționați, în intervalul 1653-1702, ieromonahul
Mateiu și ieromonahul Sofronie1059.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cunoaștem alți trei
călugări, ierodiaconul Radu și monahii Teofil și Antonie. Pe filele unui Octoih
tipărit la Târgoviște în anul 1712 - și aflat (încă) în anul 1941 în proprietatea
bibliotecii bisercii - se păstra următoarea însemnare: „Această carte a fost
cumpărată dela popa Sima din Porcești de cătră popa Ion cel sărac care a dat-o
mănăstirei Porceștilor. Anul 1757”1060.
Ca urmare a decretului din 6 februarie 1768, semnat de Maria Tereza
(Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman între anii 1740-1780; a purtat și
titlurile de Arhiducesă a Austriei, Regină a Boemiei, Regină a Ungariei, Mare
Principesă a Transilvaniei), schitul a fost demolat, iar terenurile aflate în
proprietatea sa au revenit comunității; ulterior, pe locul său a fost ridicat un
1055 A. D. J. C. Sb.
1056 R. I. C. CRV. B. M. A.
1057 R. I. C. CRV. B. M. A.
1058 Filip 1948, p. 52.
1059 Filip 1948, p. 52-53.
1060 Filip 1948, p. 54; Gâlea 1961, p. 492; Gâlea 1996, p. 62; Dudaș 1987, p. 61; Dudaș 1990, p.
180.
359
paraclis (grație efortului susținut al localnicului Ion Contora ), preoții din
sat oficiind aici în fiecare primăvară slujba sfințirii apei „[...] pentru a fi ferit
satul de inundații și animalele locuitorilor de boală” 1061.
După anul 1800, localnicii au ridicat pe locul fostei mânăstiri o
bisericuță, de care s-au îngrijit 6 călugări (ieromonah Sofronie, ierodiacon
Radu, Hariton, Toma, Rafaiel și Antonie); în anul 1850 a rămas pustie, toți
cei 6 călugări decedând 1062.
În 1928, paraclisul mânăstirii a fost pictat de localnicul Parisian
Roman Grecu, iar prin efortul uman și financiar al comunității, în anul
1988, bisericuța - al cărei paraclis se afla într-o stare de degradare avansată,
lucrătorii silvici adăpostind aici animale și care pentru transportul lemnelor
- era renovată. Între anii 1989-1990 au fost reabilitate acoperișul și
tencuiala, „[...] pictura în stil neobizantin, tempera la interior și frescă la
exterior”, de către pictorul Dobre Ion din Sibiu. Chiliile, trapeza, bucătăria
și camera de oaspeți au fost construite între 1991-1993. În luna martie a
anului 1994 a fost transferat ieromonahul Petroniu Tănase din cadrul
Episcopiei Vâlcii, iar în 21 august 1994 „[…] în prima duminică după 15
august, [...] zi în care se ținea hramul, moment în care a participat I. P. S.
Mitropolit al Ardealului Dr. Antonie Plămădeală [născut în 17 noiembrie
1926, în Basarabia, localitatea Stolniceni, a decedat la Sibiu în 29 august
2005; în luna decembrie 1979 a fost ales Episcop al Buzăului, pentru ca în
10 ianuarie 1982 să ocupe scaunul de Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit
al Ardealului], s-a târnosit Paraclisul renovat, s-au binecuvântat toate
celelalte lucrări ale sătenilor, iar ca stareț este numit Ieromonahul Petroniu
Tănase, fiind de fapt primul viețuitor cu chinovie după reînființare și
primul stareț al mânăstirii [...]”.
Potrivit unei descrieri din anul 1948, pe locul respectiv se afla „[…]
o clădire formată din o singură încăpere, zidită din piatră și cărămidă,
acoperită cu țiglă”. Preotul satului oficia anual, primăvara, „[...] slujba
religioasă unde participă cu drag toți credincioșii comunei” 1063.
1061 Filip 1948, p. 54.

1062 Mețiu 2004, p. 13.
1063 Filip 1948, p. 50.
360
Noul paraclis din lemn, realizat între anii 1998-1999, a fost pictat în
stil bizantin de pictorul Dorel Besleaga. Casa monahală - care cuprindea 7
chilii, trapeză (pictată de același pictor), bucătărie și alte dependințe - au
fost construite între anii 2001-2003. În anul 2002 au fost realizate
racordarea la apă curentă și canalizarea, doi ani mai târziu (2004) fiind
introdus curentul electric, „[...] prin bunăvoința Consiliului Județean,
Prefectura”1064.
În medie, la oficierea Sfintei Liturghii, din zilele de duminică,
participă 100-150 de credincioși. În 2004, la sărbătoarea prăznuirii
hramului bisericii, au fost prezenți peste 1000 de pelerini și „[...] în mijlocul
unui sobor de doisprezece preoți, din binecuvântarea Î.P.S. dr. Antonie,
Mitropolitul Ardealului, au slujit Prea Sfințitul Visarion Rășinăreanu, cu
diaconul Mihai Susan de la Catedrala Mitropolitană din Sibiu” 1065.
Construirea stăreției și racordarea dependințelor la sistemul de
termoficare au fost realizate între anii 2005-2006, iar între 2007-2008 au
fost efectuate lucrări de consolidare la vechiul corp de chilii și a fost adăugat
un nou etaj. În septembrie 2009 a fost pusă piatra de temelie a noii biserici,
construcția aflându-se în stadiu de finalizare. Între cei cei care au sprijinit
financiar construirea noului lăcaș de cult se numără: Liviu Gligor, arhitect
(Sibiu), Sebastian Frățilă, inginer de rezistență (Mediaș), Ilie Viorel și
Nicolae Hanea (Sadu), Cosmin Bogdănel (Cisnădie), Mihai Burla,
topometrist (Sibiu), Constantin Moraru (Turnu Roșu), Constantin Ureche
(Sibiu), Aristid Părăluță (Sibiu), Ioan Drăghilă (Sibiu), Angela și Mihai
Bărbat (Sibiu), Adrian Cioca (firma Esarom, Sibiu), Cosmin Ionescu (Sibiu),
Petre Mujat (Vâlcea), Florentina Beu (Argeș), Vasile Marcu (Sibiu),
Gheorghe Petrescu (Vâlcea), Constantin Negrilă (Sibiu), Florin Neacșu
(Sibiu), Dorin Sonoc (Deva), Gabriela Fluieraș (Bungard), Ioan Filivastru
(Avrig), Iordan Buta (Turnu Roșu) 1066.
1064 Arhive Mânăstirea Turnu Roșu.

1065 Mețiu 2004, p. 13.
1066 Arhive Mănăstirea Turnu Roșu.
361
Starețul mănăstirii, Protosinghelul Petroniu Tănase, este ajutat de frații
Ștefan Șerban, Olivian Litoiu și Paul Stoichiță, alături de monahii Natanail
Dincă și Nectarie Popa1067.
Biserica „Sfântul Nicolae” – prima jumătate a secolului XX, arhiva Emil Fischer
Carte p
1067 Arhive Mănăstirea Turnu Roșu.
362
363
Biserica „Sfântul Nicolae”, vedere generală – foto stânga, aspecte interioare:
sus - altarul, jos - naosul spre pronaos
364
Carte p
Mânăstirea Turnu Roșu înainte de refacere
365
Carte p
Mânăstirea Turnu Roșu azi
Carte
366 p
Troiță, monument istoric
367
Carte p
368
Troiță ridicată în anul 1922 de familiile Buta și Gâlea
XI. Cultura
1. Asociații culturale.
La data de 17 august 1919, în localitatea Willard (Ohio, SUA.) lua
naștere - la inițiativa lui Niculae Coștei Boancăș, sprijinit de 22 de cetățeni
originari din Porcești - un club cultural, intitulat Tinerimea Porceștană.
Potrivit statutului de organizare, cei necăsătoriți cotizau cu câte 10 dolari, cei
căsătoriți cu câte 5 dolari. Conducerea era asigurată de Toma T. Pascu
(președinte), Ioan I. Laslea (secretar), Niculae Dragomir (casier) și Niculae
Chidu (controlor), între membri fondatori numărându-se Ioan N. Contora,
Niculae S. Petrescu, Ioan I. Hodorogea, Ilie Simion Armeanu, Grigore Anghel,
Ioan Grama, Nick Gîlea, Nicodim Deneș, Ilie Oancea, Ioan Frățilă, Savu
Măierean și Vasile Cîrpenean. Unul dintre obiectivele clubului era „[…] de a
se clădi o Hală în comună care va servi pentru jocul Tinerilor și Adunările
necesare ale Clubului”. Sumele colectate au crescut constant, „[…] 204 dolari
și 40 de cenți la 26 octombrie 1919, 441 dolari și 90 de cenți la 30 octombrie,
1434 dolari și 50 de cenți la 9 aprilie 1920, 1700 dolari la 18 octombrie 1920 și
1800 dolari la 1 ianuarie 1921”), iar copiile după procesele verbale și după
hotărârile aprobate în timpul adunărilor erau trimise în localitățile americane
în care se stabiliseră locuitori din Turnu Roșu: Gassett (Indiana), Toledo
(Ohio), Detroit (Michigan).
În anul 1919 se reîntorceau în localitatea natală Vasile Coștei și Ioan P.
Butta, care aduceau cu ei „[…] și o ștampilă a clubului (două mâini care se
strâng, purtând în jur inscripția: Clubul Tinerimei Porceștana - incorporated
in U.S.A în 28 august 1919 Cultural Romania)”. La inițiativa lor, lua ființă în
Porcești o filială a clubului, Vasile Coștei fiind ales președinte. În 2 februarie
1921 „[…] cei din Willard trimit în țară, prin intermediul băncii First National
Bank din Toledo-Ohio, suma de 1.495 dolari, care, la cursul de atunci,
369
însemnau 100.000 lei”. Grație acestei donații, a fost posibilă construirea clădirii
care adăpostește astăzi Căminul cultural din localitate1068.
Remarcăm faptul că, încă din anul 1910 exista intenția de a se construi
„[...] un pavilion pentru joc în zilele de sărbători, urmând a se face din lemn pe
fundament de piatră”, însă principalul obstacol a fost inexistența unui teren
disponibil, pe care să poate fi construit ansamblul arhitectonic; în cele din
urmă, asesorul consistorial Andrei Gâlea a pus la dispoziție un teren aparținând
comunității, situat în centrul satului, lângă Valea Caselor1069. Apelul lansat de
el către localnicii emigrați în America nu a rămas fără ecou, fiind colectată o
sumă importantă de bani: „Tinerii Porcișteni animați de această idee nu numai
că fac colectă dar înființează o fanfară a lor proprie cu care dau mai multe
reprezentații cu scopul de a strânge bani”. Fanfara, condusă de Toma Pascu, îi
avea ca membri pe Nicolae Pascu, Nicolae Denghel (comerciat din comună),
Nicolae Dragomir (cel care va ajunge primar al comunei în 1941), Ilie Simon,
Gheorghe Laslea; banii adunați au ajuns în comună după sfârșitul Primului
Război Mondial, suma totală fiind de 110.000 lei. „Pe lângă această sumă, sub
conducerea învățătorului I. N. Ciolan mai fac un împrumut de 70.000 lei și cu
această sumă s-a ridicat Căminul cultural de azi”1070.
Căminul cultural din Porcești, primul din județ (Sibiu) construit după
război, fost inaugurat în anul 1922 sub denumirea Horea, Cloșca și Crișan și
implicat încă de la început în acțiunile „[...] menite să ridice nivelul de trai
material și cultural al locuitorilor prin încurajarea și sprijinirea acțiunilor
edilitare de interes public: construirea băii populare, construirea localului
bibliotecii și a scenei de teatru, construirea podului peste Olt, amenajarea
comunei cu trotuare și străzi asfaltate”1071. Se afirma, de asemenea, că: „[…]
înființăm în comuna noastră o casă unde să fie lăsați feciorii să joace, unde să
fie o bibliotecă și ziare de cetit pentru bătrâni, unde să se adune la sfat oamenii
și care să lucreze pentru cultura poporului român cum va fi mai bine”1072.
1068 Avram 1973, p. 11.

1069 Filip 1948, p. 74.
1070 Filip 1948, p. 76.
1071 Albescu 1972, p. 2.
1072 Grecu 2000, p. 25.
370
Pe frontispiciul său a fost inscripționată deviza Nihil sine Deo (Nimic
fără Dumnezeu), iar pe drapelul tricolor a fost pictat portretul Principelului
Mihai, cu următoarea inscripție: „Căminul Cultural „Principele Mihaiu” com.
Porcești - Sibiu. Fondat în U.S.A. la 17 august 1919. Inițiator: Toma Pascu.
Nași: Ilie N. Grigore și soția sa Ana”. Pe peretele interior al sălii mari a fost
fixată o placă de marmură, pe care au fost înscrise numele membrilor fondatori
(după instaurarea regimului comunist aceasta a fost înlăturată)1073 (93 de
persoane; sunt notate parțial și numerele de casă ale donatorilor; presupunem
că lipsa numerelor de casă indică un posibil fenomen emigraționist definitiv în
S. U. A.). Redăm textul integral al plăcii: „Membrii Căminului Cultural din
Comuna Porcești Jud. Sibiu. Fondat în U.S.A. 17 aug. 1919. Clădit în anul 1922.
Fondatori. T. T. Pascu [nr.] 130. N. T. Pascu [nr.] 265. N. Dragomir [nr.] 122.
N. N. Denghel [nr.] 428. J. J. Laslea [nr.] 196. J. J. Hodorogea [nr.] 27. J. N.
Simon [nr.] 26. A. A. Grigore [nr.] 397. V. J. Chidu [nr.] 320. T. N. Olaru [nr.]
395. F. J. Stoișor [nr.] 302. J. J. Grama [nr.] 218. A. J. Cărpenean [nr.] 179. N.
G. Gâlea [nr.] 406. A. V. Grigore [nr.] 62. V. J. Cărpenean [nr.] 179. N. J. Deneș
[nr.] 3. J. J. Coșteiu [nr.] 282. E. V. Faor [nr.] 421. J. J. Denghel [nr.] 260. J. J.
Bradui [nr.] 42. J. N. Grigore [nr.] 153. J. J. Frățilă [nr.] 365. J. J. Ciolan [nr.]
200. S. N. Denghel [nr.] 41. S. Măerean [nr.] 134. C. T. Istrate [nr.] 1. J. V.
Sarchiz [nr.] 372. J. N. Stoișor [nr.] 378. N. Luca L. A. J. Brădui [nr.] 42. J. T.
Stoișor [nr.] 332. N. T. Istrate. Gh. J. Laslea [nr.] 196. N. T. Stoișor [nr.] 313. J.
N. Contora [nr.] 205. N. N. Chidu [nr.] 289. V. S. Coșteiu [nr.] 293. N. J. Coșteiu
[nr.] 192. J. N. Gâlea [nr.] 201. N. P. Săliștean [nr.] 47. T. Mujat [nr.] 188. J. T.
Purece [nr.] 228. P. Veștemean [nr.] 57. A. A. Simon [nr.] 377. A. N. Crăciun
[nr.] 37. T. S. Coșteiu [nr.] 20. V. V. Pascu [nr.] 79. T. T. Pascu [nr.] 239. T.
Istrate [nr.] 1. J. A. Veștemean [nr.] 173. N. N. Moraru [nr.] 184. J. R. Finanțu
[nr.] 16. J. N. Denghel [nr.] 166. J. Crăciun [nr.] 342. N. N. Denghel [nr.] 41.
N. N. Frățilă [nr.] 127. Gh. Deneș [nr.] 368. A. Tilvan [nr.] 256. O. Purece [nr.]
259. N. T. Sarchiz [nr.] 375. A. G. [nr.] 411. J. J. Grecu [nr.] 22. M. M. Istrate
[nr.] 241. J. V. Faor [nr.] 421. J. J. Purece [nr.] 193. S. S. Coșteiu [nr.] 325. N.
N. Frățilă [nr.] 172. J. J. Buta [nr.] 49. J. V. Filip [nr.] 14. T. T. Grecu. A. T.
Pascu. J. J. Pascu. J. A. Popescu [nr.] 310. J. J. Grecu [nr.] 119. S. Contora. J. N.
1073 Gâlea 1996, p. 134

371
Ciolan inv. J. S. Coșteiu inv. Jordan St. Coșteiu [nr.] 374. J. T. Istrate [nr.] 292.
T. P. Stoișor [nr.] 405. Activa. D. D. Cărpătorea [nr.] 332. A. Antonie [nr.] 370.
N. A. Filip [nr.] 327. J. T. Mujat [nr.] 188. T. T. Hodorogea [nr.] 121. A. Lupu.
R. V. Mujat [nr.] 103. A. J. Coșteiu [nr.] 330. J. J. Căldărea [nr.] 140. J. T.
Sarchiz. T. T. Sarchiz. D. Cărpătorea [nr.] 332. J. J. Morar B”.1074
În adunarea generală din 3 decembrie 1922 numele său a fost schimbat,
iar începând cu anul 1940, și-a desfășurat activitatea sub auspiciile Fundației
Culturale Principele Carol1075.
O descriere din 1941 ne arată o clădire construită din piatră și cărămidă,
acoperită cu țiglă, împărțită după cum urmează: „[...] 1 antreu garderobă și
serviciu de casă, iar deasupra antreului se află loc pentru dispozitivul de
cinematograf, după care urmează sala de spectacole, având în fund scenă fixă
pentru producțiuni teatrale, pereții sunt împodobiți cu tablouri istorice în frunte
cu M. S. Regele Mihai I [...] între scenă și peretele dinspre M[iază] N[oapte] se
află un antreu care duce din sala de spectacole în bibliotecă. În dumineci și
sărbători sala de spectacole servește tineretului de sală de dans”1076 (la momentul
respectiv, biblioteca căminului cultural număra 740 de volume, cuprinzând „[...]
cărți de agricultură, diferite reviste precum și romane”; Achim Simea era
bibliotecarul instituției1077).
În anul 1943, sediul Societății culturale Tinerimea Porceșteană se afla
într-un imobil din lemn, la numărul de casă 2981078.
Potrivit unui inventar realizat în ianuarie 1944, Căminul Cultural
Principele Mihai (redenumit la o dată neprecizată, probabil după abdicarea
regelui Carol al II-lea al României) era format din două corpuri de clădiri. Prima
dintre acestea avea în componență următoarele încăperi: „[…] una cameră
folosită pentru caserie, una cameră garderob, una sală spectacole cu scenă fixă,
una sală de lectură în care se găsește și biblioteca”. În cel de-al doilea corp de
clădire, construit în anul 1942, se afla baia populară și dispensarul,
compartimentat astfel: „[...] una cameră sală de așteptare la dispensar, una
1074 Arhiva personală Ioan Andrei Buta.

1075 (f. a.) II, p. 410.
1076 Filip 1948, p. 257.
372
cameră consultații în care este instalat și cabinetul dentar al societății coop.
Sănătatea Neamului, una cameră pentru îmbrăcat, desbrăcat, una cameră bae în
care sunt instalate cazanul și 8 dușuri”. Veniturile căminului proveneau din
donații, taxe de membru, cotizații și „taxe de intrare la horele țărănești”. Valoarea
de inventar a celor două clădiri era de 300.000, respectiv 200.000 de lei1079.
În anul 1949, Comitetul Provizoriu al comunei punea la dispoziția
directorului fondurile necesare unor reparații ample; a fost amenajată și o sală de
lectură „[…] în care s-a instalat biblioteca, fixându-se programul bibliotecii și
creîndu-se un colectiv pentru difuzarea cărților”. Despre activitățile culturale
coordonate de instituție se menționa faptul că „[...] sunt în pregătire două bucăți
muzicale și trei piese de teatru [...] în cinstea celei de a 70-a aniversări a tovarășului
Stalin, activul Căminului Cultural a pornit să muncească cu mai multă râvnă,
organizând întreceri între echipele de teatru, între coriști - având ca lozincă:
Niciun țăran muncitor în afara Căminului Cultural”1080.
Pe parcursul aceluiași an, „[...] colonia de fete C.F.R. [...] a prezentat un
reușit program artistic, participând aproape 500 de săteni”, iar biblioteca - la care
erau înregistrați 95 de cititori - se îmbogățea cu 72 de cărți, activitatea
bibliotecarului fiind sprijinită de patru învățători, care dădeau „[...] explicații
sătenilor pentru înțelegerea cărților împrumutate din bibliotecă”. În cadrul
Căminului Cultural Horia, Cloșca și Crișan (revenit la vechea denumire după
instaurarea regimului comunist) își mai desfășurau activitatea o echipă de dansuri
și o alta de teatru1081.
În 6 aprilie 1949, în localul Căminului cultural avea loc „[…] în prezența
tov. Const. Băgălin, secretarul Activului Județean o ședință comună a membrilor
biroului Organizației PMR [...] în vederea reorganizării activului de conducere al
Căminului cultural”, în care au fost aleși următorii: „director Contora Pantelimon;
secretar Costei Ioan; corespondent de presă, Grama Iordan; responsabil pentru
cor, Constantinescu Iancu; responsabil pentru teatru, Drăgănoi Niculae;
responsabil pentru echipa de dans, Denghel Matei”1082.

1080 Purece 1949, p. 5.
1081 Rusu 1949, p. 3.
1082 Grama 1949, p. 3.
373
La sfârșitul lunii februarie a anului 1949, în Căminul Cultural se
desfășura „[…] o serbare pentru săteni cu un bogat program artistic compus
din coruri, dansuri naționale și conferința cu subiectul <<Mecanizarea
agriculturii>>, ținută de tov. Costei Ioan, secretarul Căminului”. Potrivit
corespondentului de presă, „[...] întregul program a fost bine executat și s-a
bucurat de îndelungi aplauze din partea celor 500 spectatori”1083.
În 1972 se împlineau 50 de ani la inaugurarea Căminului Cultural din
Turnu Roșu. Potrivit declarației directorului, Pantilimon Contora, acesta
punea la dispoziția comunității „[...] 2 mese de tenis de masă, jocuri de șah și
table”, în comună desfășurându-și activitatea două formații de teatru, un grup
vocal și o brigadă „[...] care în anul acesta au prezentat două spectacole, dintre
care unul în comuna Câineni [...] în programul viitor - spectacole la
Porumbacu, Mârșa și Sadu”. În luna martie urma să se desfășoare un concurs
cinematografic și unul intitulat „Cine știe răspunde”, pe tema „Dezvoltarea
economică a județului Sibiu”, cu o tematică diversă din care spicuim: „Valoarea
științifică a rezervației naturale din comuna noastră”, „Calcarele eocene de la
Turnu Roșu”, „Ocrotirea apelor solului - obligație cetățenească de prim ordin”,
„Structura universului”, „România pe meridianele globului”, „Ce am primit și
ce am dat țării”1084.
La cea de-a doua ediție a Festivalului Național Cântarea României
(1979), între cele 22 de formații participante se număra și cea din Turnu
Roșu1085.
În a doua parte a anului 1988 erau finalizate lucrările de reabilitare ale
Căminului Cultural, „[…] reconstruit pe temelia vechiului Cămin Cultural,
noul edificiu, extins și modernizat, dispune azi de 600 de locuri pe scaune, o
scenă, cabină de proiecție cinematografică, toate menite să asigure aici
spectacole cultural-artistice, serbări, vizionări de filme, seri cultural-
distractive”. Potrivit declarațiilor primarului comunei, Ioan Tudor, din luna
ianuarie a anului 1989 urmau să fie „[...] demarate lucrările la sediul noii
1083 *** 1949, p. 3.

1084 Costei 1972, p. 2.
1085 Ștefan 1979, p. 1, 3.
374
biblioteci care va adăposti peste 9.000 volume de cărți, o sală de lectură și
activități cultural-educative”1086.
În anul 1995, veniturile totale ale comunei se cifrau la suma de 26
milioane lei, restul, până la 238 milioane lei, provenind de la bugetul de stat.
Parte din acești bani au fost folosiți pentru construirea unei anexe a Căminului
cultural „[...] care, în paranteză fie spus, a devenit, la etaj, un bar”1087.
Cu ocazia organizării ediției a II-a a Fiilor satului (2000), erau alocate
sume importante pentru reabilitarea Căminului Cultural, ultimele lucrări de
igienizare fiind efectuate în anul 19961088.
În primăvara anului 2013, potrivit unei convenții de parteneriat, Turnu
Roșu se număra printre localitățile care urmau să beneficieze de finanțare pentru
reabilitarea căminului cultural, alături de Agnita (Coveș), Ațel, Boița, Laslea
(Mălâncrav), Moșna (Alma Vii), Roșia, Șura Mare, Tilișca (Rod), Vurpăr1089. Au
fost efectuate lucrări ample de modernizare: au fost montate instalații de aer
condiționat, au fost refăcute instalațiile electrice și de încălzire, au fost renovate
bucătăria, spațiul destinat artiștilor, biblioteca. Exteriorul a fost izolat temic și
zugrăvit.1090
Înființată în anul 1926, Reuniunea Cântăreților din Porcești a fost creată
„[...] cu scopul de a cultiva cântarea bisericească: glasurile, irmoasele, podobiile
și răspunsurile liturgice”1091.
În anul 1995, în comună activa Asociația Culturală Turnu Roșu; fondată
prin strădania localnicului Pantilimon Contora, aceasta își propunea „[…] să
salveze prin perpetuarea tradiției, folclorul local în formele sale diferite de
manifestare: cântec, joc, obiceiuri...”1092.
În anul 1999 în localitate își desfășura activitatea Obștea satului Turnu
Roșu (președinte Petru Stoișor - pensionar, vicepreședinte Nicolae Anghel -
pensionar, Gheorghe Cristea - casier). Comisia de cenzori era formată din: Eremia
1086 Ionescu 1980, p. 2.

1087 Oprișiu 1995, p. 3.
1088 Rusu 2000, p. 3.
1089 Nica 2013, 19 martie.
1091 Filip 1948, p. 170.
1092 Oprișiu 1995, p. 3.
375
Simea - inspector contabil, Nicolae Purece - inspector contabil, Ilie Pîrvu -
profesor.1093
2. Manifestări culturale.
În primăvara anului 1978, manifestările culturale dedicate celor trei
aniversări (525 de ani de atestare documentară a comunei, 325 de ani de la
construirea bisericii și 275 de ani de la înființarea școlii) au fost onorate prin
prezența a peste 1.500 de persoane „[...] printre care și mulți fii ai satului, născuți
și plecați din această comună, invitați cu acest prilej”. Pe scena amenajată în
centrul comunei și-au dat concursul „[...] corul cadrelor didactice; un montaj
muzical-literar, prezentat de pionierii școlii generale; Șezătoarea - un obicei local;
Nunta cu terfăloi; jocuri populare din partea locului și soliști de muzică populară”.
Cu aceeași ocazie au fost organizate mai multe întreceri sportive (fotbal, oină, tenis
de câmp și cros); finala competiției de oină a fost câștigată de echipa școlii generale
din comună, care a învins echipa C. F. R. Sibiu cu scorul de 11-8; întrecerea de
cros „a revenit elevilor Vasile Daneș și Nicoleta Pricop, la tenis de câmp, cel mai
bun a fost Ilie Grigore, iar întrecerea de fotbal dintre echipele Oltul din
campionatul județean II și cea a veteranilor a fost câștigată de prima echipă cu
scorul de 6-1”1094.
În 24 iunie 2000, la Turnu Roșu se desfășura ediția a II-a a manifestărilor
culturale grupate sub egida Fii Satului, care marcau și sărbătorirea a 547 de ani de
atestare documentară a comunei (3 februarie 1453), 347 de ani de la ctitorirea
bisericii ortodoxe (ctitor Matei Basarab) și 297 de ani de la înființarea școlii. La
festivitate au participat cadre didactice universitare de la Universitatea „Lucian
Blaga” Sibiu și de la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. Facultatea de Teologie
„Andrei Șaguna”, precum și reprezentanți ai Prefecturii și ai Consiliului Județean
Sibiu. S-au conferit Diplome de Onoare (profesorilor Paraschiva V. Grecu și
Andrei I. Buta, profesorului universitar doctor Victor V. Grecu, preotului Mihai
Vrânceanu), a fost susținut un program artistic, de către ansamblul folcloric și
1094 Ionescu 1978, p. 2.

376
elevii școlii din localitate și s-au organizat, pentru oaspeți, vizite la biserică,
muzeul satului și orfelinatul pentru copii1095.
În anul 2011, autoritățile locale decideau organizarea unei sărbători a
localității cu frecvență anuală, care urma să se desfășoare în preajma zilei de Sfânta
Maria (15 august). În cadrul primei ediții, desfășurată în 14 august, și-au dat
concursul ansamblurile de jocuri populare din Turnu Roșu și Sebeșu de Jos,
precum și soliștii de muzică populară: Gabriela Nistor, Ovidiu Nistor, Nelu Albu,
Anca Mărginean, Claudia Olaru, Maria Morar și Maria Istrate1096.
Zilele culturale ale comunei (ediția de toamnă), patronate de Consiliul
Județean Sibiu s-au desfășurat în 21 septembrie 2013. Manifestarea culturală a
debutat cu o paradă a portului popular, urmată de un spectacol folcloric susținut
de formațiile de dansuri populare din Turnu Roșu, Sebeșu de Sus, Racovița.
Spectacolul a continuat cu Ansamblul Cindrelul - Junii Sibiului (soliști: Robert
Târnăveanu, Viorica Telcean, Nelu Albu, Anca Mărginean), invitat special fiind
interpretul Aurel Tămaș. Asociația de Turism din Sibiu a organizat un pelerinaj la
Mânăstirea Turnu Roșu1097.
Feeric Fashion Days, cotat drept cel mai important festival de modă din
Balcani, debuta în vara anului 2014 la Turnu Roșu, la cariera de piatră, acolo unde
„[...] decorul prezentării a fost absolut spectaculos. Utilajele de mare tonaj s-au pus
în mișcare pe fundalul pasarelei, sute de kilograme de pietriș au început să curgă
dintr-un tub aflat la peste 20 metri înălțime, iar în același timp, la baza dealului
de piatră, modelele prezentau diafanele colecții ale designerului moldovean”
(Evgheni Hudorojkov)1098.
În 8 iunie 2014 (a doua zi de Rusalii), avea loc în Sebeșu de Jos pe platoul
Rusca un spectacol folcloric la care și-au dat concursul pe lângă Grupul vocal
Târna Mare din Țopa – Târgu Mureș, ansamblurile de dansuri populare din Sebeșu
de Jos, Sebeșu de Sus, Porumbacu de Sus, formația de dansuri populare din Turnu
Roșu, alături de interpreții de muzică populară Gabriela Nistor, Anca Mărginean,
Maria Istrate, Maria Pop, Mioara Greavu, Marius Tuță și Mioara Nicodin1099.
1095 Gâldeanu 2000, p. 1.

1096 *** 2011, p. 4.
1097 *** 2013, 21 septembrie.
1098 Nițu 2014, 18 iunie.
1099 Spătariu 2014, p. 17.
377
În anul 1929, Reprezentanța comunală aloca suma de 200 de lei pentru
ridicarea monumentului lui Gheorghe Lazăr din Avrig1100.
3. Muzeul
Primele mențiuni referitoare la exsitența unui muzeu școlar ne-au
parvenit grație unei lucrări monografice a localității, în anul 1941, școala fiind
condusă de Ioan Costeiu, „ajutat de învățătorii Toma Grama care conduce cl. II
precum în colaborare cu dna Maria Rădulescu și Muzeul școlar, dându-și amândoi
interesul spre o dezvoltare cât mai mare a acestei instituțiuni anexe, atât de
folositoare învățământului”.1101
În aprilie 1978 a fost inaugurat Muzeul local, înființarea acestuia având loc
în contextul împlinirii a 275 de ani de la organizarea școlii, atunci când „[…] prin
voia obștei, Ion, unul din milioanele de Ioni ai românilor, a fost ales să-i deprindă
pe pruncii satului cu lumina cuvântului scris”. Pentru participarea la eveniment -
aflat pe agenda manifestărilor culturale organizate sub egida Fii Satului - au fost
trimise peste 800 de invitații. De amenajarea muzeului, „[…] un veritabil Muzeu
al satului”, situat „[…] într-o clădire ale cărei ziduri groase îi atestă vechimea, în
fața ctitoriei voievodale”, s-a ocupat profesorul Pantelimon Contora, ajutat de
mulțime de elevi și de doi specialiști ai Muzeului Brukenthal. Cu aceeași ocazie, a
fost pusă în funcțiune și o fântână arteziană1102. De colectarea obiectelor muzeale
s-au ocupat cadrele didactice ale școlii (Ana Stoișor, Paraschiva V. Grecu,
Paraschiva Contora)1103. Amploarea manifestării culturale și-a găsit ecouri și în
presa centrală, punctându-se faptul că, „[...] la Turnu Roșu s-a inaugurat expoziția
permanentă care ilustrează istoricul meșteșugurilor din comună de-a lungul
veacurilor precum și dezvoltarea localității în ultimele trei decenii”1104.
În expoziția de bază erau etalate documente istorice, obiecte etnografice,
cărți vechi, plante, piese de mineralogie, totul reflectând istoria comunității,
natura ocupațiilor (culesul fructelor, agricultura, păstoritul, prelucrarea pieilor, a
lemnului și a lânei), arta tradițională (țesături, interior de locuință, port

1101 Costeiu 1941, p. 81.
1102 Selejan 1978, p. 1, 3.
1103 Grecu 2000, p. 28.
1104 Lazăr 1978, p. 2.
378
popular)1105: „[...] documente legate de atestarea documentară a localității (anul
1453), participarea localnicilor la înfrângerea otomanilor în 1493 alături de
populația din Mărginimea Sibiului și sașii din Sibiu, localitatea fiind un important
punct strategic la lupta antiotomană, școala, una din cele mai vechi instituții de
învățământ românesc (peste 275 ani), biserica - ctitoria lui Matei Basarab - 1653,
păstrătoarea stemei Țării Românești, rezervația naturală - calcarele eocene, cel
mai important obiectiv biologic din sudul Transilvaniei”. Într-o încăpere erau
expuse obiecte etnografice, „[...] blidare, chindeie, ștergare [...] tablouri
împodobite cu ștergare și tradiționalul război de țesut”1106. De asemenea, a fost
amenajată o cameră tradițională, cu mai multe obiecte etnografice: „[…] laiță,
cuier cu ștergare și blide, ladă de zestre, pat cu căpătâie, țoale, cojoace, pieptare,
păretare, iar deasupra chindeao, păcel (pe care dormeau copiii), leagăn de copil,
obiect confecționat din nuiele, agățat în tavan, război de țesut, precum și trei
costume complete pentru femeie, bărbat și copil, de mare frumusețe artistică și
originalitate”1107. Clădirea a fost renovată în anul 2015.1108
4. Biblioteci
Biblioteca comunală a luat ființă în anul 1924, primul bibliotecar, angajat
temporar, fiind învățătorul localnic Ioan Costeiu. Ca urmare a creșterii constante
a fondului de carte, în 1950 a fost angajat un bibliotecar cu program permanent.
Fondul de carte - care ajunsese la 1.500 de volume - a fost mistuit de flăcări în anii
ʼ60 ai secolului trecut, dar a fost refăcut treptat1109.
În luna decembrie a anului 1998 erau înregistrate în biblioteca comunală
9064 de volume (își desfășura activitatea în incinta Școlii Generale din Turnu
Roșu), fiind înscriși 360 de cititori. Responsabil al instituției era Lucian
Cârpătorea.1110
1105 *** 2002, p. 13.

1106 Deneș 1978, p. 2.
1107 Grecu 2000, p. 29.
1108 Informație furnizată de Primăria Comunei Turnu Roșu.
1109 Grecu 2000, p. 27.
1110 Halmaghi 1999, p. 4.
379
Comunitatea din Porcești, în fața bisericii și școlii (carte poștală, 1920)
Carte p
Comunitatea din Turnu Roșu, în fața bisericii și vechii școlii, actualmente muzeu
(fotografie, 2016)
380
Carte p
Căminul cultural - fotografie din anii ‘70
Carte p
Căminul cultural „Regele Mihai I”
381
Carte p
Membrii căminului cultural din anul 1922
382
Carte p
Muzeul sătesc, fosta școală confesională
Carte p
Muzeul sătesc, aspecte din interior
383
Carte p
Muzeul sătesc, aspecte din interior
Carte p
Tineri în port de sărbătoare, 19 iunie 2005
384
Carte p
XII. Sănătate
(medicină tradițională, dispensar, cabinete medicale, igienă)
Medicina tradițională
La mijlocul secolului trecut, credința în puterile tămăduitoare a unor
rețete tradiționale era îmbrațișată de mulți dintre locuitori. Grație unei lucrări
monografice, păstrată în format manuscris, ne-au parvenit câteva dintre
leacurile considerate ca având efecte benefice asupra sănătății, atât a omului
cât și a animalelor domestice (plante medicinale, produse de origine animală,
legume, fructe, băuturi alcoolice): „lovituri la ochiu (se pun comprese cu apă
sărată și spirt), albeață (tutun făcut must în gură și suflat printr-o țeavă în
ochiu), aprindere de ochi (se mulge lapte de mamă-țâță), pentru ochi (sevă de
viță de vie), în cazuri de răceală la vite mari și porci (se trage spânzu în urechi,
iar omului i se servește în rachiul din care bea câteva picături), arsuri (unt de
lemn și excremente de capră neagră sau apă de var cu unt de lemn), boală de
gură (sare, puțină piatră vânătă și acră în care se amestecă și drojdie), boală de
copită (sare dizolvată cu piatră vânătă și piatră acră), bube dulci (piatră
pucioasă cu unt de lemn), cârtiâi (se face o alifie din unt de lemn amestecat cu
tămâie, tutun și spirt), trântitură (găinaț de gâscă), durere de dinți (se ține în
gură ceai de coji de mac, tutun sau tămâie), durere de stomac (ceai de mușețel,
de mentă sau apă caldă cu zahăr), durere de gât (se face masaj cu usturoi, rachiu
de drojdie și petrol), durere de șale-mijloc (se pun comprese calde, apă sărată
și cărămidă caldă), durere de urechi (se fac spălături cu ceai de mușețel), friguri
(ceai de sunătoare), gâlci - inflamarea migdalelor (petrol, rachiu de drojdie și
sare), guturaiu (se afumă cu coadă de busuioc, pene de gâscă, zahăr și făină de
porumb), pojar (căldură și rachiu), oprirea udului (se face ceai de cozi de cireșe
sau mătase de porumb, bujor sau codâie), otrăvire (i se dă lapte dulce),
pecingine (se face o alifie care se aplică pe rană din unt de lemn, unsoare de pe
caltaboși amestecate cu cenușe cernută), oftică (se ia dimineața pe nemâncate
câte o linguriță de hrean ras amestecat cu miere de stup), limbricu (măduvă de
soc sau lapte cu usturoi), leșin (se frecționează cu apă rece și i se dă să bea spuză
385
de cenușe cu cafea neagră), constipație (unt de recină sau sare amară, ceai de
foi de mamă), diaree (cafea neagră sau zeamă de orez), râie (se face alifie din
unt de lemn sau untură de porc cu pucioasă sau se face baie cu tutun, zeamă de
var sau leșie), răgușeală (șadou cu ou și lapte dulce sau se mănâncă untură
râncedă de gâscă), scurgerea din nas a sângelui (se pune oțet sau apă la ceafă),
smintirea laptelui (se cumpără din farmacie așa zisa inimă de piatră, se pisează
mărunt și se dă vitei să o mănânce amestecată cu făină), tăietură (se face alifie
din untură amestecată cu coada șorecelui, se aplică pe rană frunză de potbeal
sau mușcată creață), tuse (ceai fierbinte din floare de soc sau ceai de tei, zahăr
galben sau baie fierbinte la picioare), zăbală (se dă coada pisicei peste ea sau cu
o lingură de lemn arsă), venin (se bea ceai de coada șoricelului), frânturi (se
face masaj cu săpun și se pun comprese calde)”1111. Rețetele au fost culese de la
Marta Laslea și de la soțul acesteia, Gheorghe Laslea, „care atunci când se ivesc
cazuri de boală este chemat de săteni spre a le da sfaturi”.1112
În decursul timpului, autoritățile locale au reușit constituirea unui
sistem sanitar funcțional, cu personal de specialitate (moașă comunală, medic
generalist, medic stomatolog), spații special amenajate (dispensar, cabinete
medicale) și activități specifice (campanii pentru reducerea nivelului de
mortalitate infantilă, de stârpire a dăunătorilor și de combatere a molimelor).
Prima mențiune care amintește de existența unui cadru medical în
comună datează din anul 1891, când medic al comunei era un anume Adler
Ferdinand1113. Doi ani mai târziu (1893), Reprezentanța Comunală lua în
discuție cererea moașei comunale (facem precizarea că moașa comunală făcea
parte din personalul administrativ al comunei, fiind retribuită în consecință)
de mărire a salariului, aprobând acordarea unui ajutor financiar în valoare de
15 florini „[...] pentru a cumpera instrumentele de lipsă la mosit”1114. În același
an se stabileau și sumele care trebuiau plătite de către femeile însărcinate
moașei comunale și doctorului, „[...] moșia comunală are a pretinde de fiecare
muiere la cas de nastere în cele 8 zile dintaiu 80 de creițari [...] și după 8 zile
1111 Filip 1948, p. 128-132.

1112 Costeiu 1941, p. 207.
386
de fiecare visită 10 creițari [...] la cas decă medicul [...] dă mână de ajutor [...]
la naștere - de o visită taxa se fixiasa cu 30 coroane”1115. În prima lună a anului
1897, cererea moașei comunale, Mujat Ana, cu privire la creșterea salariului de
la 25 de florini la 50 de florini era aprobată de autoritățile locale1116. La 1900,
în comună își desfășurau activitatea două moașe (Anna Mujat și Maria
Ritivoiu), fiecare cu un salariu de 25 de florini (angajarea a două moașe
comunale era legată probabil de creșterea numărului nașterilor)1117.
În primăvara anului 1923, luându-se în considerare un ordin al
Ministerului Sănătății, salariul moaşei comunale era mărit la suma de 1.000 lei
lunar1118.
Pentru a-i putea asigura medicului de circumscripție vizite
săpătămânale în localitate, autoritățile locale acceptau să suporte cheltuielile
de transport ale acestuia, începând cu anul 1925, în baza faptului că „[…] este
în favorul populației, dacă medicul cercetează săptămânal comuna și încasează
numai taxele statorite”1119.
Decesul moașei comunale în prima jumătate a anului 1926 a determinat
organizarea unui concurs pentru ocuparea postului rămas vacant, fiind
stipulate și beneficiile de care aceasta urma să se bucure - „[…] retribuțiunile
moașei să fie stabilite la maximum de 5.000 lei anual, ca leafă bugetară, locuință
corespunzătoare și 2 stg. de lemne”1120; conform altei surse, moașa comunală
„[...] are locuiță și încălzit, precum și de la fiecare naștere 300 lei”1121 - potrivit
unui inventar general realizat în anul 1949, curtea și locuința moașei se
întindeau pe suprafață de 485 m2, cu o „valoare în lei stabilizați” de 2.9101122.
Locuința, în suprafață de 142 m², era construită din cărămidă şi acoperită cu
țiglă, avea 5 încăperi, dar se afla într-o stare avansată de degradare1123.

1120 Arhiva Comunei Turnu Roșu, 1926, p. 334.
1121 Filip 1948, p. 132.
387
Peste numai un an (1927), Consiliul Comunal aproba demisia moașei,
motiv pentru care a fost organizat un alt concurs1124. De această dată - în anul
următor (1928) - Consiliul Comunal era cel care renunța la serviciile moașei
comunale, care era acuzată că nu își îndeplinea sarcinile de serviciu (i se imputa
și o moralitate îndoielnică, pentru că trăia în concubinaj cu un localnic1125).
La jumătatea anului 1938, Prefectura Județului Sibiu admitea cererea
serviciului sanitar județean, potrivit căreia toate comunele erau obligate să
aloce sume bugetare pentru acoperirea cheltuielilor legate de consultațiile
acordate de medici persoanelor lipsite de mijloace financiare.1126
În curtea căminului cultural, în anul 1939, s-a început construirea unui
dispensar cu baie populară („[…] din piatră și cărămidă, acoperit cu țiglă”),
lucrare întârziată datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și
finalizată câțiva ani mai târziu; la ridicarea acestua și-au adus contribuția „[...]
în mare măsură învățătorii, copiii de școală precum și tineretul intelectual
prestând muncă în natură”. Valoarea de inventar a dispensarului era de
200.000 de lei1127. Acesta a funcționat aici până în anul 1968, când s-a mutat în
actuala clădire din apropierea gării. În locul său au fost amenajate o frizerie și
o cizmărie, însă pentru scurt timp, întrucât clădirea respectivă a fost demolată
pentru extinderea Căminului Cultural.1128
În vara anului 1943, la inițiativa Mitropolitului Nicolae Bălan, lua ființă
la Sibiu Cooperativa Sanitară „Sănătatea neamului”, avându-l ca preşedinte pe
localnicul Ioan N. Ciolan. Sub patronajul acesteia, în luna octombrie avea loc
inaugurarea maternității şi a unui cabinet dentar („[...] aşezăminte de sănătate
[…] primele realizări ale cooperativei Sănătatea Neamului”), slujba Sfintei
Liturghii fiind oficiată de însuşi Mitropolitul Ardealului, înconjurat de mai
mulți preoți, parohi în localitățile învecinate: „Andrei Gâlea, asesor
consistorial; Aurel Radu, protopopul Avrigului; Toma Dragomir, preot
pensionar, Porceşti; Gavril Micu, parohul bisericei Porceşti; I. Druhora, Boița;
I. Roman, Tălmăcel; Em. Crăciun, Sebeşu de Jos şi diaconul Circov Sibiu”. În

1126 *** 1938, nr. 16, p. 257.
1127 Filip 1948, p. 75-76.
1128 Buta 2000, p. 16.
388
cadrul predicii, Mitropolitul Nicolae Bălan a elogiat activitatea cooperativei,
subliniind că „[…] ea a luat ființă din inițiativa şi prin strădania d-lui Ioan N.
Ciolan, fiu al acestei comune”, iar la sfârșit, Înaltul Prelat a acordat distincții
lui „[…] Toma Dragomir, care a păstorit biserica din Porceşti, 50 de ani cu
multă vrednicie, brâul roşu, ca semn de recunoştință al bisericei […] aceeaşi
distincție i-a fost acordată şi păr. Gavril Micu, preot expulzat din Ardealul de
Nord, care de 11 luni administrează parohia din Porceşti”. La slujba sfințirii
apei au participat înalte oficialități locale: „Nicolae-Rădulescu-Dobrogea,
inspector general administrativ; P. Bratu, subprefectul județului Sibiu; I. N.
Ciolan, preşedintele cooperației sibiene; Toma Dragomir, subdirector, în I. N.
C., reprezentându-l pe d-l director general Minescu; Siviu Țeposu, insp.
General şcolar; prof. Dr. Nicolae Regman, fost prefect; Colonel Darie
Rădulescu, fost prefect; Vitor Roşca, preşedintele Camerei de Muncă; Lt.-col.
Basarab, comandantul Legiunei de jandarmi; Petre Apolzan, insp. general
şcolar; Ilie Brad, inspector şcolar; Ieronim Puia, inspector şcolar pensionar; Dr.
O. Oprean, medic primar al județului; N. Constantinescu, şeful stației Sibiu;
Teodor Stoia, director şcolar pensionar; Luca R. Sava, funcționar Sibiu; N.
Ştefănescu, director general al fabricei Românofir, Tălmaciu; Nicolae Popa,
pretorul plasei Tălmaciu; Nicolae Borcea, directorul aşezământului de ocrotire,
Turnu-Roşu; Dr. I. Babă, medic stomatolog […] Toma Grama, director şcolar
Porceşti […] I. Motronea, notar, Porceşti; Plot. Ioan Nicodim, şeful postului
de jandarmi, Tălmaciu”. La deschiderea maternității, care „[…] se compune
dintr-o sală de naşteri şi un salon pentru pacientele lăuze” a fost prezent şi
Cristea Grigoriu, directorul Clinicii de Ginecologie şi Obstreticologie din
Sibiu. În spațiul rezervat băii comunale a fost amenajat cabinetul stomatologic
menționat mai sus, „[…] prevăzut cu aparate moderne […] aranjat de dl. Dr.
Babă, medic stomatolog din Sibiu şi asistent al dlui prof. Dr. I. Aleman,
directorul Clinicei Stomatologice din Cluj-Sibiu”1129 (de menționat faptul că
autoritățile locale sprijiniseră cu suma de 50.000 lei finalizarea lucrărilor la baia
comunală). Sănătatea publică în Porcești era apreciată ca fiind „[...] bună și
tinde zi de zi spre perfecționare” (cu toate acestea „[...] în trecut, precum și în
1129 Nicuis 1943, p. 1; *** 1943, p. 4.

389
prezent mai au un rol în vindecarea boalelor și leacurile băbești”1130); la doar 7
km de comună se afla sediul medicului de plasă.
În anul 1999 au fost demarate lucrări de reparații capitale ale
dispensarului uman, care „[…] ajunsese într-o stare deplorabilă deoarece timp
de 25 de ani, la acest obiectiv nu s-a intervenit”1131; cu toate acestea, urma să
fie construit un nou centru medico-social într-un „[...] imobil situat aproape
de căminul cultural [...] cu două cabinete medicale, farmacie și stomatologie”,
în condițiile în care „[...] dispensarul de acum este undeva la ieșire, peste calea
ferată”1132.
Clădirea care adăpostise dispensarul comunal a fost demolată în anul
2013, Consiliul Județean Sibiu alocând 92.143 de lei pentru construirea unui
centru medico-sanitar în anul următor1133. Construcția a fost finalizată la
sfârșitul anului 2015, un an mai târziu, fiind inaugurat dispensarul medical.
Clădirea se află în centrul comunei, pe locul unui imobil, recâștigat de Primărie
de la Com. C.O.O.P. Tălmaciu (vechiul restaurant) și include două cabinete
medicale, un cabinet stomatologic, o farmacie și săli pentru desfășurarea
diferitelor activități și evenimente festive. Tot în cadrul dispensarului
funcționa și o sală de fitness după un regulament de ordine interioară care
trebuia respectat de către clienți.1134
În anul 1948, farmacia școlară (singura din sat), „[...] prevăzută cu
medicamente de prim ajutor”, se afla sub conducerea învățătoarei Maria
Ciobănescu. Cea mai apropiată farmacie era la Tălmaciu, la 7 km distanță1135.
La sfârșitul anului 2014, pe raza satului își desfășura activitatea o
farmacie (S. C. Crifarm s.r.l.)1136.
După sfârșitul Primului Război Mondial, în anul 1919, gripa spaniolă a
făcut 30 de victime. Mortalitatea infantilă a fost ridicată în anul 1932, datorită
răspândirii anghinei difterice1137. Localitatea era afectată de tuberculoză, „[...]
1130 Filip 1948, p. 127-128.

1131 Rusu 2000, p. 3.
1133 Deleanu 2013, 17 decembrie.
1135 Filip 1948, p. 127.
1137 Filip 1948, p. 123.
390
rari sunt cazurile de turbeculoază 1-2 cazuri anual”. În anul 1941, în sat trăiau
14 infirmi, „[...] dintre care 12 au primit infirmitate naturală iar cei doi fiind
unul invalid de războiu și al doilea tăiate ambele picioare de tren”. Comunitatea
s-a mobilizat reușind achiziționarea unei proteze, „[...] s-au colectat bani în sat
și s-au cumpărat picioare de cauciuc cu care merge destul de greu”. În ceea ce
privește sănătatea copiilor erau frecvente cazurile de pojar, „bubat” - „care se
tratează în condițiuni prielnice, căldură”.
Date statistice interesante privind situația morții infantile pentru
intervalul 1920-1940 (1920 - 20 decedați, 1921 - 14 decedați, 1922 - 9 decedați,
1923 -15 decedați, 1924 - 13 decedați, 1925 - 11 decedați, 1926 - 8 decedați, 1927
- 11 decedați, 1928 - 11 decedați, 1929 - 11 decedați, 1930 - 7 decedați, 1931 - 4
decedați, 1932 - 10 decedați, 1933 - 11 decedați, 1934 - 10 decedați, 1935 - 15
decedați, 1936 - 7 decedați, 1937 - 7 decedați, 1938 - 12 decedați, 1939 - 7
decedați, 1940 - 11 decedați, 1941 - 5 decedați1138), respectiv
natalitatea/mortalitatea înregistrată în comună în perioada 1931-1940 (1931 -
născuți 51, decedați 20; 1932 - născuți 65, decedați 37; 1933 - născuți 52, decedați
35; 1934 - născuți 43, decedați 32; 1935 - născuți 58, decedați 48; 1936 - născuți
41, decedați 26; 1937 - născuți 58, decedați 23; 1938 - născuți 56, decedați 39;
1939 - născuți 44, decedați 39; 1940 - născuți 48, decedați 43), au putut fi
obținute grație lucrării cu caracter monografic elaborată în 1948, din care
constatăm că în 10 ani (1931-1940), în Porcești au fost înregistrate 516 nașteri și
342 decese, adică un spor demografic de 174 nașteri1139.
Consumul de alcool poate fi un indicator important în ceea ce privește
nivelul de sănătate al populației. Potrivit relatărilor acesta era, în prima jumătate
a secolului XX, moderat, exceptând „[...] sărbătorile Crăciunului când tinerii din
sat deschid o crâșmă a lor în Cămin”. Se consuma alcool în cadrul familiei, mai
rar în crâșmele comunei, iar băutura preferată era „[...] țuica, rachiu monopol,
iar cei mai bogați pe lângă țuică și rachiu mai beau vin sau bere”. De asemenea,
era consumată țuica din producție proprie „[...] care se fierbe în cele 2 cazane”.
Mare parte a locuitorilor aveau livezi cu pomi roditori „[...] numite ogrăzi în
1138 Filip 1948, p. 124-125.

1139 Filip 1948, p. 96-97.
391
partea de est a satului pe văile Icucii, Priboiului, pârâul Joagărului și pârâul
Gardului”.
O statistică din anul 1941 ne informa că „[...] tutunul se consumă în
catitate destul de mare, în medie de 400.000 lei anual, totuși n-are nici el asupra
sănătății celor cel consumă nici o influență dăunătoare”1140.
În arhiva primăriei există și documente care înregistrează momente în
care lupta împotriva dăunătorilor a mobilizat întreaga comunitate. Astfel,
Consiliul de Administrație al Camerei de Agricultură din Sibiu aproba, în
februarie 1933, cererea primăriei cu privire la acordarea unui ajutor financiar
(1.000 lei) necesar stârpirii șobolanilor din comună. În finalul procesului verbal,
se făceau referiri legate de reușita operațiunii de deratizare: „[...] pentru ca
operația distrugerii să aibă sorți de reușită, trebuie să se facă pe întreaga comună
și în acelaș timp pentru a nu trezi atenția șobolanilor cari devin mult mai fricoși
în gustarea din hrană otrăvită și ca atare distrugerea nu se face complect”1141.
Centrul medical Turnu Roșu
1140 Filip 1948, p. 113-114.

392
Carte p
XIII. Turism
Dacă din cele mai vechi timpuri prin trecătoarea Turnu Roşu se
stabileau legături comerciale cu spațiul sud-carpatic (prin intermediul
plutăritului pe râul Olt și al vechiului drum roman care lega cele două țări
românești), de la sfârşitul secolului al XIX-lea zona devenea şi o atracție
turistică, înlesnită de construirea căilor ferate Sibiu - Podu Olt - Făgăraș
(1891) şi (Tălmaciu - Turnu Roșu - Râul Vadului (1895).
O adevărată pledoarie pentru vizitarea acestor meleaguri a fost
realizată de Gustav Baron Bedeus, care, într-o lucrare de prezentare a
trecătorii Turnu-Roşu (1910), oferea (şi) posibile trasee turistice: „Am
căutat să arăt în paginile acestea, că Turnu Roşu, judecat din punctul de
vedere turistic, este în stare să ofere o excursiune foarte frumoasă şi foarte
interesantă. Excursiunile spre Turnu-Roşu s-ar putea alcătui în chipul
următor: o călătorie pe Dunăre de la Viena la Budapesta, apoi via Begrad
prin trecătoarea Kasan, pe Dunărea repede, prin Porțile de Fer, insula
Turcească Adakaleh, frumoasa Mehadia, castelul restaurat Vajda-Hunyad,
prin Turnu-Roşu la Bucureşti şi la portul Mărei Negre (Constanța) şi, în
fine, la Constantinopole. Întoarcerea s-ar putea face prin Bucureşti, Sinaia,
Braşov, Sighişoara, peste Poteca regelui şi eventual cu trenul prin Caşa-
Oderberg spre stațiunea balneară Schmecks şi lacul Ciorba. Excursiunea
aceasta ar putea să atragă un mare număr de turişti” 1142.
Remarcăm, de asemenea, și descrierea realizată de poetul George
Coșbuc: „Nu știu dacă mai avem undeva pe pământul românesc un loc mai
frumos ca Valea Oltului. Când vii din Ardeal, cu cât te apropii de Turnu
Roșu, cu atât Valea Oltului se strâmtează și frumusețea locurilor te uimește
și înspăimântă”.1143
1142 Bedeus 1910, p. 24.

1143 Halmaghi 1999, p. 6.
393
Alexandru Vlahuță, referindu-se la „strunga de la Turnu Roșu”, scria
„[…] aici Oltul desfundă munții, spintecându-i din creștet până în temelie și
deschide drum larg în văile noastre”.1144
Între alte informații demne de reținut menționăm:
- la începutul secolului XX, formalitățile legate de accesul prin trecătoare erau
mult simplificate pentru turiştii membri ai Societății Carpatine din
Transilvania (S.K.V.) sau ai Societății Turiştilor Români (S.T.R), pentru care
trecătoarea, în lungime de 60 km, constituia „[...] poarta între apus şi răsărit,
poarta între două lumi, şi noi, locuitorii Sibiului, suntem portarii”1145;
- trecătoarea se împărțea în trei segmente aproximativ egale: „[...] adevărata
trecătoare a Turnului-Roşu, deacurmezişul prin Carpații din sudul
Transilvaniei; partea de mijloc, valea Loviştea cu vreo 20 de localități; defileul
Cozia prin şirul munților din sud, dealungul Coziei”1146;
- stațiunea vamală fusese construită în timpul domniei împăratului Iosif al II-
lea, pe locul unui alt edificiu cu aceeaşi funcțiune;
- în perioadele de izbucnire a epidemiilor de ciumă, călătorii erau obligați să
rămână în carantină timp de 40 de zile;
- în anul 1780, Universitatea săsească ridicase în apropiere o cârciumă „[…]
care se mai găseşte şi acuma” (anul 1910)1147;
- în anul 1910 calea ferată care traversa Oltul avea „[...] o lungime de 200 metri,
din care jumătate este o construcțiune de fier, pe când a doua jumătate se
reazămă pe pilaştri”1148.
Frumusețea sălbatică a acestor locuri era din nou remarcată într-o
scrisoare datată 1930 (păstrată în Colecțiile speciale ale Bibliotecii Județene
ASTRA Sibiu): „Lunca ... Colețelor (pe Valea Stâmbei). Sâmbătă 12 Iulie 1930.
Iubite domnule Petrescu, O făcurăm şi pe-asta, şi nu ne pare rău de fel, fiind-
că aici e foarte frumos: aer excelent, apă de băut minunată, linişte, iar jos în
vale, la 20 de paşi, curge Valea Strâmbei, în care zilnic facem măcar 2 băi pe zi.
O poiană în mijlocul pădurilor de fagi, de vre-o 300 m lungă şi lată de 60-100
1144 Halmaghi 1999, p. 6.

1145 Bedeus 1910, p. 7.
1146 Bedeus 1910, p. 8.
1147 Bedeus 1910, p. 13.
1148 Bedeus 1910, p. 14.
394
m, şi de jur împrejur coastele pietroase ale munților acoperiți de fagi, - asta este
Lunca […] Colețelor, care aparține la vre-o trei țărani din Porceşti. În lunca
asta sunt doar două colibe (pe-aici le zic: „cotețe”, de unde şi denumirea luncei)
şi două grajduri pentru adăpostit vitele în timpul iernei. În podul grajdului, în
fân dorm eu şi tovarăşul meu, iar doamnele […] în coteț. Am plăcerea să te
vestesc, că vom sta aici cătă vreme ne-o ajunge pănea şi alimentele aduse cu
noi. Avem norocul că zilnic trec spre seară femei şi fete cu fragi şi smeură
culese de prin munții din preajmă. Tocmai acum se coseşte fânul, aşa că mâne
seara vom putea fredona în fânul de curând cosit, culcându-ne […] sunt atât
de mulțumit şi nu cetesc nimic!”1149.
Enciclopedia Cugetarea ne oferă o descriere sumară a turnului de
apărare: „Turnu-Roșu (Verestorony; Landskrone, Rothenthurn). În jud. Sibiu.
Ridicat de sași la 1380 și terminat de Regele Ludovic la 1370, pentru
supravegherea defileului Oltului, T.- Roșu se află în apropiere de vechea
graniță, jud. Vâlcea-Transilvania, lângă Boița (j. Sibiu). Ruinele încă întregi ale
turnului rotund între albia Oltului și drum, și întăriri pe munte; pe malul stâng,
sus, se află cetatea, pe locul celei romane. Faptul că turnul este vopsit în roșu,
tradiția spune că ar fi fost vopsit cu sângele Turcilor, care n’au putut s’o
cucerească niciodată.”1150
Pitorescul reliefului este completat de climatul favorabil practicării
drumeției, Turnu Roșu fiind punctul de plecare spre Crestele Făgărașului. Sunt
practicabile și des uzitate de către turiști cinci trasee: Turnu Roșu - Chica
Pietrelor (4-5 ore), Chica Pietrelor - Șaua Surului (2-3 ore), Șaua Surului -
Lacul Avrig (2-3 ore), Lacul Avrig - Vârful Scara (1,5 ore), Vârful Scara - Vârful
Șerbota - Vârful Negoiu (4,5 ore)1151.
***
Astăzi, în zonă își desfășoară activitatea două pensiuni. Pensiunea

Ioana, amplasată în apropierea rezervației de calcare eocene, are o capacitate
1149 Biblioteca Astra, Colecții speciale. Manuscrise. Cota XXXVIII/4.

1150 Predescu 1940, p. 867.
395
de cazare de 10 locuri în camere cu două sau cu trei paturi. Pensiunea este
dotată cu o sală multifuncțională pentru servirea mesei, organizarea de
evenimente festive, petreceri, având o suprafață de 90 metri pătrați. Sunt
oferite următoarele servicii: două mese zilnic, parcare păzită, acces internet.
Fiecare cameră este utilată cu baie proprie, televizor, frigider, acces internet.
Turiștii se pot bucura de o gamă largă de produse tradiționale, pâinea fiind
preparată tradițional în brutăria proprie. Sunt oferite reduceri substanțiale de
prețuri pentru cei care aleg închirierea întregii pensiuni.1152
Cel de-al doilea obiectiv de cazare, Pensiunea Diana, este amplasată
aproape de centrul satului, pe strada care duce spre Sebeșu de Jos. Are o
capacitate de cazare de 18 locuri, în camere cu două, respectiv trei paturi.
Turiștii pot servi masa în curtea pensiunii, într-o filigorie sau în salonul
pensiunii. Se pot organiza evenimente festive, petreceri, recepții cu până la 30
de invitați. Camerele sunt dotate cu televiziune prin cablu și acces la
internet.1153
***
Rezervația geologică de la Turnu Roșu

În anul 1954, ca urmare a adoptării Hotărârii Consiliului de Miniștri nr.
458 din 31 aprilie, Calcarele eocene de la Turnu Roșu au fost declarate
rezervație naturală, aflată sub protecția legii, alături de alte cinci complexe din
județul Sibiu (Lacul fără fund - Ocna Sibiului, suprafață 0,20 ha; Calcarele de
la Cisnădioara - Cisnădioara, suprafață 0,50 ha; Rezervația de stepă din Valea
Sarba - Slimnic, suprafață 11 ha; Rezervația Bâlea - Arpaș, suprafață 120,45 ha;
Iezerele Cindrelului - Gura Rîului, suprafață 600 ha).1154
Principalul obiectiv turistic (dar și cu un însemnat potențial științific)
al localității este zona care adăpostește calcarele de vârstă eocenă; accesul în
respectiva rezervație geologică (descoperită în urmă cu aproximativ 200 de ani,

1154 Cilievici 1975, p. 20.
396
în punctul desemnat de localnici sub toponimul Lunca lui Cercel) se face
plecând din localitate în amonte, pe firul Văii Caselor1155.
În urmă cu 53 de milioane de ani, pe când aceste ținuturi erau acoperite
de ape, s-au format la marginea de SSV a localității ceea ce numim astăzi
„calcarele eocene de la Turnu Roșu”; depuse în extremitatea nord-vestică a
cristalinului Munților Făgărașului, ele sunt străbătute de două cursuri de apă,
Valea Satului și Valea Nișului, care le conferă o deosebită frumusețe
peisagistică1156.
Bogăția paleofaunei marine de aici a atras atenția naturaliștilor încă din
prima jumătate a secolului al XIX-lea; astfel, în anii 1850 şi 1851, Ludwig
Johann Neugeboren („părintele” micropaleontologiei transilvănene) a
semnalat nu numai bogăția faunei de nevertebrate, ci și cantitatea mare a
dinților de rechini fosili (legat de acest aspect, merită subliniat faptul că
Muzeul de Istorie Naturală din cadrul Muzeului Național Brukenthal din Sibiu
posedă, ca urmare a donațiilor realiate de L. J. Neugeboren și R. Breckner, cea
mai mare colecție de acest gen din România, cu aproximativ 7.000 de exponate;
numărul speciilor s-ar cifra la aproximativ 100, printre care pot fi amintite
genurile Notidanus, Galacerdo, Sphyrna, Carcharodon - 19 specii, Otodus,
Oxyrhina, Lamma - 23 specii), care conferă rezervației geologice de la Turnu
Roșu un caracter unic între rezervațiile paleontologice din România1157, fiind
extrem de importantă pentru paralelizarea/compararea depozitelor de vârstă
eocenă din România. Prin urmare, de-a lungul timpului, începând chiar din
secolul al XIX-lea, numeroşi naturaliști și-au îndreptat atenția asupra ei1158,
tocmai datorită posibilităților pe care le oferea în reconstituirea paleomediului
precizat (prin informațiile legate de temperatură, salinitatea apelor, batimetria
bazinului), la nivel local și mondial1159.
Remarcăm numărul mare a nervertebratelor, reprezentate prin toate
grupele mari. Spre exemplu, dintre corali Favia sp., Calamophyllia sp.,
1155 *** 2002, p. 4.

1156 *** 2002, p. 5
1157 Cilievici 1975, p. 25; *** 2002, p. 5.
1158 Iată câțiva dintre aceştia: Hauer-Stache 1863; Koch 1894; Tătărâm 1967; 1968; 1970;
Meszaros-Ianoliu 1971; 1972; 1973.

1159 *** 2002, p. 6.
397
Echinodermele sunt reprezentate prin 15 specii, dintre care amintim:
Pentacrinus, Cidaris, Canoclypeus. Din clasa Lamelibranchiatelor au fost
identificate 27 de specii dintre care evidențiem: Pectunculus, Crassatella,
Lucina, Cardium, Tellina, Pecten, Ostrea, Phalodonia. Dintre cele 30 de specii
de Gastoropode amintim: Teredo, Strombus, Conus, Voluta, Ampullospira
hybrida. Reptilele sunt reprezentate prin: Crocodilus sp., Dracosaurus browni,
Halianassa și Halitherium.1160
De asemenea, studiile făcute asupra numuliților, algelor și resturilor de
rechini fosili, au arătat că marea eocenă aflată aici - zone similare ca faună și
vârstă aflându-se doar la Albești Muscel (Argeș) și în Dobrogea de Sud - a fost
una tropicală, cu ape limpezi și bine aerate, care au favorizat dezvoltarea
bogatei faune marine1161.
Întinzându-se pe suprafața de 60 ha, zona a fost declarată monument al
naturii cu valoare paleonotologică prin hotărârea nr. 12 din 28 septembrie
1994 a Consiliului Județean Sibiu. Consiliul local al Comunei Turnu Roșu este
cel care administrează rezervația.1162
1160 Cilievici 1975, p. 25-26.

1161 *** 2002, p. 6.
398
399
400
401
Traseul concursului de alergare montană
402
XIV. Sport
Primele mențiuni documentare legate de practicarea sportului de către

locuitorii satului datează din cea de-a treia decadă a secolului trecut. Astfel, în
anul 1922, Oficiul Național de Educație solicita Primăriei să-i pună la
dispoziție un teren pentru practicarea sportului de către tinerii din comună. A
fost ales un teren situat în Lunca lui Cercel, „[…] un teritor de tot nefavorabil
pentru acest scop”. În primăvara anului următor, Consiliul comunal respingea
propunerea, motivând că „[…] tinerimea comunală lucrând ceia mai mare
parte la C. F. R. nici nu are interese la sport, iar teritoriile corespunzătoare sunt
proprietățile particularilor, cari nu să pot folosi pentru acest scop având
populația mare nevoie de teren cultivabil în regiunea noastre muntoase”1163.
În luna iulie a anului 1971, formația Școlii Generale din Turnu Roșu
participa, ocupând locul al doilea, la finala competiției „Cupa Speranțelor” la
oină, desfășurată la Bicaz și organizată sub egida Consiliului Național al
Organizației Pionierilor și C. N. E. F. S (Consiliul Național pentru Educație
Fizică și Sport). Formația reprezentase județul Sibiu „[...] la toate cele patru
ediții, cucerind în anul 1970 titlul suprem, iar la celelalte, titlul de
vicecampioană”. La competiție participaseră 16 reprezentative, împărțite în
patru serii. Echipa, „[...] pregătită minuțios în cursul anului de către profesorul
Vasile Toader a făcut deplasarea sub conducerea antrenorului Pompiliu Istrate
[...] arbitru republican, care a știut să îndrume cu competență tinerii
reprezentanți ai județului nostru”. În componența echipei făceau parte
următorii jucători: Vasile Mujat, E. Cîrpătorea, I. Șiclovan, Toma Cîrpătorea,
Ilie Simea, Ion Anghel, Dumitru Stoișor, Sorin Șandru, Eftimie Buta, E. Simea,
N. Grama, Pompiliu Istrate și Dan Dăian1164.
Un an mai târziu (1972), „[...] cea de-a V-a ediție a concursului
republican de oină, dotat cu trofeul „Cupa Speranțelor”, un adevărat campionat

1164 *** 1971, p. 4.
403
național de juniori, a atras la Slatina (județul Olt), în zilele de 11-13 august, 18
echipe școlare calificate din cele aproape 800 câte s-au întrecut în prima etapă”.
Printre echipele finaliste s-au numărat: Școala generală Gherăești (județul
Neamț), Școala generală nr. 8 Târgoviște (județul Dâmbovița), Școala generală
Turnu Roșu (județul Sibiu, director Andrei Buta), Școala generală Curcani
(Sectorul agricol Ilfov). Formația din Turnu Roșu reușise „[...] să-și învingă toți
adversarii (10-6 cu Șc. Generală Gherăești; 13-6 cu Șc. Generală Târgoviște și
10-1 cu Șc. Generală Curcani), reușind să intre în posesia trofeului Cupa
speranțelor”. Antrenată de Vasile Toader (profesor de sport), formația era
formată din elevii: Eftimie Buta, Nicolae Ritivoi, Vasile Gomonea, Dan Dăian,
Toma Purece, Daniel Stoișor, Iordan Laslea, Ion Anghel, Ilie Simea, Pompiliu
Istrate, Sorin Șandru și Gheorghe Grigore. În cadrul Asociației sportive Oltul
Turnu Roșu ființa și echipa de juniori mari care,„[...] în cadrul etapei județene
a Cupei tineretului de la sate, întâlnind în finală echipa Recolta Apoldu de Sus
[...] a cîștigat două din cele trei partide susținute: 6-4, 5-7, 6-0, cucerind o dată
cu titlul de campioni județeni și dreptul de a participa la etapa finală a
competiției”, care urma să se desfășoare în luna august la București1165.
În iunie 1973, orașul Ocna Sibiului era gazda etapei județene „[...] a
întrecerii celor mai mici jucători de oină - Cupa speranțelor”. Locul întâi
revenea echipei Școlii Generale din Turnu Roșu, aceasta câștigându-și astfel
dreptul să reprezinte județul în finala națională. Echipa învingea formațiile
Școlii generale nr. 1 Sibiu (16-0) și Școlii generale din Ocna Sibiului (14-0),
pierzând însă disputa cu echipa Școlii Generale din Apoldu de Sus, în condițiile
în care „[...] profesorul I. Olteanu, conducătorul echipei din Apoldu de Sus, a
folosit, în joc, elevi mai mari, apelând la procedeul substituirii”1166.
La începutul lunii iulie (acelaşi an), Asociația sportivă „Oltul” organiza
competiția fotbalistică „Cupa Bujorului”. La întrecere participau „[...] echipele
sătești Unirea Sebeș, Avântul Călinești (județul Vâlcea), Recolta Racovița și
Oltul Turnu Roșu”. Competiția era câștigată de echipa gazdă, „[…] urmată de
Unirea Sebeș, Avântul Călinești și Recolta Racovița”1167.
1165 Ionescu 1972, p. 4.

1166 Ionescu c 1973, p. 2.
1167 Ionescu b 1973, p. 1
404
Ediția a VI-a a „Cupei Speranțelor”, „[...] competiție cu caracter
republican rezervată celor mai mici jucători de oină din rândul elevilor școlilor
generale”, avea loc la Iași. Victoria revenea echipei Școlii Generale din Turnu
Roșu, care venea „[...] să confirme tradiția de care se bucură sportul nostru
național în rândul locuitorilor de aici”; se consemna faptul că existau mărturii
privind practicarea acestui sport de „[...] prin anul 1920 de bătrânii satului sub
denumirea de Crecea, duminică la iarbă verde”, iar începând cu anul 1932,
acesta a ajuns să fie practicat în mod organizat în școală și de tineretul din
comună1168. În finală se calificaseră patru formații, printre care și cea a elevilor
din Turnu Roșu. Școlarii, pregătiți de profesorul de sport Vasile Toader, au
înregistrat două victorii (12-4 cu echipa Școlii generale Olteni, județul
Teleorman și cu 12-4 cu echipa Școlii generale Dagița, județul Iași),
calificându-se la turneul de baraj, unde învingea formația Școlii generale
Gherăești, județul Neamț și cu 12-8 pe cea a Școlii generale Olteni. În urma
acestor meciuri, „[...] elevii de la Școala generală din comuna Turnu Roșu
(director Andrei Buta) cuceresc pentru a treia oară trofeul (pentru a doua oară
consecutiv)”1169.
În perioada 30 iulie-16 august avea loc pe Stadionul „23 August” din
Mangalia turneul final dotat cu trofeul „Cupa Speranțelor”, „[...] întrecere a
celor mai mici jucători de oină din țară”. Reprezentând județul Sibiu, echipa
Școlii generale din Turnu Roșu reușea să câștige pentru a șaptea oară râvnitul
trofeu: învingea cu 3-2 reprezentativa județului Dâmbovița, cu 7-5 pe cea a
Buzăului, cu 24-2 pe cea a Tulcei, cu 15-7 pe cea a Teleormanului, cu 14-2 pe
cea a Vrancei, cu 16-4 pe cea a Clujului, fiind contabilizată o singură
înfrângere, în fața reprezentativei județului Botoșani (scor 5-17). Formația
acumula 23 de puncte, situându-se la egalitate cu cea din Dâmbovița. Pentru
desemnarea echipei câștigătoare a fost necesar organizarea a două meciuri de
baraj, „[...] dar și de data aceasta victoriile au fost împărțite (11-16 și 12-2),
astfel că s-a recurs la golaveraj, pe care elevii din Turnu Roșu îl aveau mai bun
(23-18), cucerind locul I”. Formația, antrenată de Vasile Toader avea în
componență următorii jucători: Călin Deneș, Stelian Frățilă, Florian Croitoru,
1168 Ionescu 1973 a, p. 2.

1169 Ionescu 1973 d, p. 2.
405
Ion Ritivoi, Gheorghe Radu, Lucian Cîrpătorea, Nicolae Crăciun, Vasile
Purece, Sorin Andrei, Ion Ciolan, Simion Purece, Liviu Crăciun și Mișu Stoica.
Echipa câștiga și alte două trofee: „[...] dintre aceștia F. Croitoru s-a evidențiat
ca fiind mai bun la bătaia mingii cu bastonul, realizând cele mai multe puncte,
iar I. Ciolan - drept cel mai tehnic jucător”1170.
O contribuție importantă la câștigarea celor șapte titluri de campioni a
avut-o și Pompiliu Istrate, angajat ca revizor în cadrul C. F. R., cel care „[...] a
făcut-o nu numai din plăcere dar și din mîndria de a ști comuna cunoscută,
pomenită, să se știe că aici sportul național românesc e la mare preț”1171.
În anul 1980, la competiția sportivă dotată cu trofeul „Cupa
Speranțelor” - găzduită de Mangalia - participau 32 de echipe, împărțite în
4 serii. Echipa era antrenată de Vasile Toader, „[...] acest pasionat care de
peste 10 ani se ocupă de pregătirea tinerilor oinari din Turnu Roșu”. Potrivit
declarațiilor acestuia, „[...] din punct de vedere tehnic valoarea
participantelor a fost mai slabă ca în ediția precedentă, când am fost nevoiți
să jucăm la baraj”. Echipa câștiga toate meciurile din serie, la turneul final
calificându-se echipe din județele Buzău, Vrancea și Teleorman. Au fost
obținute următoarele rezultate: 9-1 cu Drăgănești - județul Olt, 14-5 cu
Gherăiești - județul Neamț, 9-2 cu Afumați - județul Dolj, 9-6 cu Școala
Generală Mogoșoaia - București, 13-8 cu Frasin - județul Suceava, 9-6 cu
Râmnicul - județul Buzău, 6-5 cu Crângul - județul Teleorman. Călin Deneș
fusese desemnat cel mai tehnic jucător al competiției. Antrenorul preciza
cu satisfacție că „[...] atât în echipa C. F. R. Sibiu, cât și în cea a Liceului
agro-industrial Sibiu (locul II în finala pe țară a liceelor cu profil) evoluează
foști elevi ai școlii noastre care au câștigat edițiile: a V-a, VI-a și a VII-a ale
Cupei speranțelor”. În componența echipei laureate intrau următorii
jucători: Adrian Ciolan, Nicolae Crăciun, Stelian Frățilă, Gabriel Barbu,
Simion Purece, Călin Deneș, Lucian Cîrpătorea, Vasile Purece, Florin
Morar, Sorin Căbunea, Ilian Costei, Liviu Crăciun și Vasile Costei 1172.
1170 Ionescu 1979, p. 2.

1171 Ștefan 1979, p. 1, 3.
1172 Ionescu 1980, p. 4.
406
În anul 1986, Simion Purece, originar din localitate, era desemnat
cel mai bun jucător de oină din țară 1173.
În anul 1995, școala se mândrea cu performanța de a fi câștigat 19
titluri de campioni naționali la oină 1174.
În 2009, echipa de oină făcea parte din Liga națională, alături de alte
11 formații. O imagine sugestivă, privitoare la tradiția și popularitatea de
care se bucura acest sport în comună, era oferită - în urma unui interviu -
chiar de către viceprimarul localității de la acea vreme: „La noi se joacă oina
de mulți ani, este tradiție din 1890. Străbunicul meu, bunicul meu, apoi,
tatăl meu, acum eu și fratele meu, și, mai departe, joacă oină unul din băieții
mei. Toată lumea iubește aici oina, este sportul nostru. Alții iubesc fotbalul,
noi iubim oina. Sportul acesta se joacă din școala generală, copiii încep să-l
practice de prin clasele a IV-a și a V-a. Când am jucat eu, în copilărie am
câștigat patru titluri la juniori pe țară. Nu mai țin minte exact, în 1973, 1974
și încă două. Apoi, ceilalți, când nu am participat eu, au mai luat alte titluri
de campioni tot la juniori. Ne bucuram și noi, că pe vremea aceea singurul
loc în care plecam era la mare, câteva zile. Era singurul moment când
plecam și noi și scăpam de satul acesta” 1175.
În iulie 2011, echipa de oină Pamira Turnu Roșu se clasa pe locul
secund la turneul final al Cupei României, desfășurat la Constanța. Finala a
fost disputată cu formația gazdă, fiind pierdută cu scorul de 20-13. La turneu
participaseră 9 echipe, cea din Turnu Roșu fiind repartizată în grupă cu
reprezentativele județelor Constanța, Tulcea, Buzău și Gorj. Formația
termina pe locul secund în grupă, întrecând în semifinale cu 16-12 echipa
similară din Râmnicelu – județul Buzău. Echipa era alcătuită din titularii:
Costel Diaconu, Petre Gâlea, Daniel Armean, Nicolae Deneș, Stelian Istrate,
Vlad Leucă, Marius Nistorescu, Ioan Denghel, Ioan Gomonea, Cătălin
Telebuș, Lucian Crăciun, rezerve fiind Vasile Purece, Vasilică Purece,
Marius Grigore, Flavius Istrate și Marian Oprea 1176.
1173 Stoinea 2014, 10 august.

1174 Oprișiu 1995, p. 3.
1175 Zăinel 2009, 30 august.
1176 Boica a 2011, p. 9.
407
Tot în 2011, echipa de oină din Turnu Roșu câștiga titlul național la
juniori. La turneul final desfășurat la Constanța, sibienii au obținut 5
victorii cu reprezentativele similare din județele Neamț, Arad, Brăila, Cluj
și București. Anterior, echipa câștigase alte două competiții desfășurate pe
litoral, „Cupa Cleopatra” și „Cupa Loteriei Române”. Cel care se ocupa de
antrenarea echipei era chiar primarul localității, Stelian Istrate, „[...] cel
care s-a ocupat și de pregătirea echipei de juniori pentru acest sezon al
Campionatului Național”. Componența echipei era următoarea: Ioan
Denghel, Daniel Armean, Marian Cornea, Marius Grigore, Flavius Istrate,
Petrică Mărunțel, Constantin Crăciun, Iosif Morariu, Nicolae Cornea,
Adrian Cornea, Dumitru Ion, Emanuel Paul, Daniel Gomonea, Marius
Nistorescu și Cătălin Telebuș 1177.
„Cupa Federației Române” la oină era găzduită în luna august a
anului 2014 de Turnu Roșu, în condițiile în care clubul C. S. Oltul Turnu
Roșu Sibiu era singurul din județ afiliat la Federația Română de Oină. La
turneu au participat șase cluburi de oină din țară: Straja București, Brigada
Gherăești – județul Neamț, Frontiera Tomis Constanța – județul Constanța,
Biruința Gherăești – județul Neamț, Stejarul Pârcovaci – județul Iași și
echipa gazdă1178.
Primăria din Turnu Roșu, în urma unei hotărâri a Consiliului
Județean Sibiu (decembrie 2014), a devenit beneficiara unui contract prin
care în localitate urma să se amenajeze un teren multifuncțional de sport.
Termenul de realizare a contractului se întindea pe perioada de 10 luni 1179.
1177 Boica b 2011, p. 9.

1178 Bratu 2014, 17 august.
1179 Deleanu 2014, 5 decembrie.
408
Echipa de oină a școlii generale din Turnu Roșu, fotografii, anii ‘80
409
Carte p
Echipa de oină a școlii generale, antrenată de Stelian Istrate, medaliată cu argint în
cadrul competiției „Cupa României”, din anul 2011
Carte p
Echipa de oină a școlii generale, antrenată de Stelian Istrate, Campioană națională la

juniori în anul 2011
410
Carte p
Echipa de oină a școlii generale, antrenată de Laurențiu Șiclovan, clasată pe locul
al III-lea la „Olimpiada Gimnaziilor”, desfășurată la Constanța, în anul 2016
Carte p
Trofee câștigate de echipa de oină a școlii generale de-a lungul timpului,

expuse în incinta primăriei
411
Carte p
412
XV. Portul popular şi obiceiuri tradiționale
În studiul introductiv al lucrării monumentale a Elenei Niculiță-

Voronca, „Datinele şi credințele poporului român, adunate şi aşezate în ordine
mitologică”, lucrare apărută în 1903, republicată în 1998 (primul volum),
reeditare pe care am folosit-o ca reper în alcătuirea capitolului nostru referitor
la datinile şi credințele care au însoțit istoria comunității din Turnu Roşu,
cercetătoarea Lucia Berdan îşi exprima credința că, „Poate începutul de
mileniu, care anunță revenirea la epoca umanistă, va fi profitabil pentru
elaborarea studiilor de folclor şi mitologie comparată”, observând că, deja „în
ultimele cercetări etnologice se pune tot mai acut problema de a recupera din
textele folclorice, din documentele etnofolclorice, pe care le avem la dispoziție,
acele moduri de gândire arhaică şi structuri mitice, care stau la baza a
numeroase credințe, obiceiuri şi datini”.1180
Din păcate, speranțele autoarei studiului nu s-au concretizat, cercetarea
românească tematică nereuşind în următorii ani acea mare sinteză etnologică
mult aşteptată.
Între timp, lumea satului s-a degradat într-un ritm accelerat, deficitul
cultural actual fiind unul irecuperabil, localitatea Turnu Roşu nefăcând
excepție: tot mai rare sunt sărbătorile muncilor de peste an, alaiurile cu reflexii
ancestrale ale evenimentelor cumulative ale marilor treceri sau ale
evenimetelor religioase majore. În ultima vreme, acestor sărbători li se
substituie adunările prilejuite de celebrarea fiilor satului, sărbătoare
reinventată în special după 1990, promovată însă şi în anii seci ai
comunismului, care nu are nici o rădăcină în universul spiritual al satului
istoric, nefiind decât un conținut gol, în afara asocierii cu un eveniment
religios, fie hramul unei biserici, fie data fondării localității, ş.a.m.d.
Nu dorim să aducem în discuție poluarea creațiilor folclorice, cu
predilecție a cântecului şi jocului popular, la dezintegrarea specificului local
1180 Voronca 1998, p. 19.
413
participând chiar ansambluri folclorice instituționalizate, dar merită semnalată
acestă tendință cât se poate de actuală.
Iar portul popular sau „românesc”, aşa cum era el numit în trecut, „se
scoate” doar în timpul anumitor evenimente generic numite „culturale”.
Capitolul nostru nu face decât să adune rezultatele străduințelor
autorilor mai vechi care au investigat orizontul obiceiurilor şi credințelor
populare ale comunității din Porceşti - Turnu Roşu şi să îl prezinte cititorului,
în speranța sădirii în sufletul sămânței curiozității în mintea acestuia şi dorinței
de apropiere şi de cercetare a fenomenului.
Aflată la incidența mai multor orizonturi culturale, balansând între
două ținuturi româneşti, Țara Oltului şi Mărginimea Sibiului şi unul de tradiție
germană, Ținutul Sibiului, obştea satului Turnu Roşu - Porceşti asimilează şi
prelucrează mai multe elemente din fiecare zonă, portul din Țara Oltului, o
seamă de sărbători ale muntelui din Mărginime, sistemul organizării tinerilor
din mediul german, însă, cu toate acestea, se plasează într-un interstițiu pe care
singură îl generează, ceea ce distinge această comunitate de cele cu care a intrat
în contact sau ale căror daruri şi le-a însuşit: această particularitate este
conferită de legătura strânsă a obiceiurilor cu credința ortodoxă.
Începuturile acestei legături ar putea fi stabilite o dată cu înființarea
mănăstirii, la scurt timp după zidirea bisericii Sfântul Nicolae (1647), după
Filip, chiar la 16531181, an însă nesusținut de vreo altă sursă, în afara autorului
citat. La începutul secolului al XVIII-lea, schitul exista, el fiind amintit de către
Bunea în lucrarea despre episcopul Klein1182. În paranteză fie spus, ataşamentul
pentru ortodoxie reprezintă expresia unei realități bine înrădăcinate în
conştiința oamenilor, în cazul comunității porceştenilor, spre deosebire de
ambiguitățile confesionale ale altor comune învecinate, ne spune tot Bunea, în
lucrarea dedicată episcopilor Petru Paul Aron şi Dionisie Novacovici1183.
Legătura cu biserica nu însemnă, totuşi, abandonul imediat şi total al
pieselor pre sau semi creştine, aşa cum o dovedesc textele care vor succeda
1181 Filip 1948, p. 52-53.

1182 Bunea 1900, p. 195; informație preluată şi de Meteş în Mănăstririle româneşti din
Transilvania şi Ungaria, 1936, p. 138.
1183 Bunea 1905, p. 139, 143, 215 .
414
acestei schițe de început a capitolului; ele au fost integrate lent şi parțial în
celebrarea sărbătorilor creştine. Putem spune că au fost, mai degrabă, asociate
acestora. De altfel, în mod paradoxal, cea care a făcut cel mai mult pentru
integrarea sau asimilarea vechilor „superstiții”, dacă nu s-a reuşit eliminarea
lor în totalitate - aşa cum s-a străduit şi a reuşit calvinismul - în ansamblul de
ritualuri şi reglementări ce însoțesc cultul religios oficial, a fost biserica unită,
în special prin producțiile şcolii blăjene.
Finalitatea acestei simbioze, dacă o putem numi aşa, şi-a găsit expresia
deplină mai ales în viața spirituală a ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea,
epoca în care, printr-o coincidență fericită, în virtutea naționalismului, creația
populară s-a bucurat de cea mai mare atenție din partea cercetării româneşti
din interiorul şi exteriorul arcului carpatic.
Un argument convingător pentru clarificarea asimilării de către biserică
a colindei - veche creație românească, lalolaltă cu Pluguşorul, cu elemente
certe precreştine1184, sunt textele colindelor evocate în paginile de mai jos;
aproape în totalitate, textele conțin prelucrări liturgice. Prin comparație, la
comunele „de pe Ardeal” încă mai există colinde ale căror existență se
desfăşoară în afara universului creştin.
Înşiruirea datelor legate de obiceiuri urmează schemele autorilor
precedenți, specificul acestei lucrări nepermițându-ne să insistăm mai mult
asupra capitolului.
Putem spera doar că descrierea noastră a surprins o parte din vechea
comoară, aproape pierdută, a spiritului popular străvechi al obştii satului
Porceşti-Turnu Roşu.
Portul popular
Despre vestimentația locală, tradițională, dispunem de o descriere
detaliată de la mijlocul secolului XX. Potrivit acesteia, „[…] în zilele de
sărbătoare, atât tinerii cât și bătrânii sunt îmbrăcați în tradiționalul costum alb
1184 Vezi Vasile V. Filip - Universul colindei romanesti, Bucureşti, 1999.
415
cu negru […] fetele au iia lucrată cu negru și fir, atât pe mâneci cât și pieptul.
Lucrătura mânecii o formează puii (altiță) râuri și cheițe iar pieptul este cusut
cu cheițe și chenar. Gulerul este format din brățară și beată, brățara este în față
și lucrată mai mult în fir și negru, iar beata cu negru și muline galbene. Peste
ie îmbracă pieptarul negru de catifea sau cangarn, decoltat în așa fel încât să se
vadă bine cheițele cari fac cinste costumului. Fusta este albă, 2 șurțe negre cu
model de fir numit trăsătui și cu dantelă sau broderie decupată din postavul
șorțelor asemenea dantelei. Pe cap poartă păstură neagră cu ciucuri, legată
înapoi. Tot din costum mai face parte jacheta care este tot neagră din postav
sau cangarn. În picioare poartă pantofi de piele și antilopă. Costumul bărbaților
este caracterizat prin cămașa albă cu mâneci largi și guler cusut cu negru și fir,
iar tinerii au cămașa tot așa ca mai sus însă dela brâu în jos poartă fustă largă
foarte mărunt plisată și cu ajur lucrat în pânză și pe dedesubt cu dantelă
îngustă. Pantalonii sunt albi și de pănură, albi iarna, cumpărată sau țesută în
casă, vara pantalonii sunt de pânză. Brâul le este încins cu șerpar din piele iar
tinerii cu panglică trei culori românești. Peste cămașe au vestă neagră spre
deosebire de trecut când vesta era decorată cu un chenar roșu. Iarna spre a-i
feri de frig poartă și un pieptar de piele înflorat cu roșu, recăle (haină de
postav). Pe cap vara poartă pălării, iar iarna căciulă lungă. În picioare poartă
tinerii ghete iar unii bătrâni opinci”. Pierderea caracterului tradițional al
costumului își avea cauză principală în influența exercitată de mediul urban:
„[…] influența orășenească se explică prin faptul că mai tot satul este salariat
și joacă mare rol banul”1185.
Obiceiuri
Descântece și superstiții
În puterea tămăduitoare a descântecelor mai credea o mică parte a
populației: „[...] mai recurg unii dintre săteni și la descântece cari încep pe zi
ce trece a-și pierde puterea de vindecare și înlocuite cu sfaturile medicului”.
Redăm textele câtorva descântece: „ulcior la ochi - Hau, hau ulcior de câine /
Atunci să mai fii tu pănă mâine / Cât îs io câine; de sobol - Se zice că femeia
sau vita e bolnavă de sobol, atunci când își strivește sânul sau ugerul fiind plin
1185 Filip 1948, p. 120-123.

416
cu lapte. Puterea de descântec și vindecare o are numai acela care a omorât un
sobol cu mâna dreaptă. Când descântă zice: Omul bun muierea rea / tristie
așternut, piatră căpătâiu / Păsat nesărat, lui D-zeu dat. Se bate pieptul sau
ugerul de trei ori cu mâna dreaptă, repetându-se tot de atâtea ori textul. Bubă
rea: Bubă tu ce ești, / De vârf să te pleci / Din ce ești să nu mai crești [...] De
buboaie: Sfântă cruce a lui Christos / De vârf să-l pleci / Și dela rădăcină să-l
seci. De mușcătură de șarpe: Pasăre chistruie / în buturugă se suie, / Buturuga
s-a aprins / Veninu și l-a stâns. De deochiu: În apă rece neîncepută scoasă
proaspăt din fântână se sting trei cărbuni cari atunci când cad la fund se zice
că e deochiat, iar când rămân la suprafață e semn că n-a fost deochiat. Se zice:
În numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh. Se dă să bea bolnavului din acea
apă, restul se toarnă pe țâțâna ușii”.
Dăm citire câtorva superstiții locale: „femeia să nu umble de un picior
desculță și de celălalt încălțată, că rămâne văduvă”; „când dă laptele pe foc e
bine să presari sare pe plită ca să nu-i ardă ugerul vacii”; „nu e bine să scoți
gunoiul din casă după sfințirea soarelui, că scoți norocul din casă”; „e bine să
mături dela ușe înspre frontul casei pentru ca să aduci norocul în casă”; „nu e
bine să coși ceva la haina de pe tine, că îți coși mintea, iar dacă totuși trebuie
s-o faci, atunci să ții un fir de ață în gură”; „nu e bine să arunci în foc părul
rămas în urma pieptănăturii că te doare capul”; „dacă se întâmplă să-ți fure
cineva un stup nu mai ai noroc nici de ceilalți”; „când prima vorbă a copilului
mic este tată semn că viitorul copil ce îl vei avea va fi băiat, sau dacă zice mamă
primul copil născut va fi fetiță”; „când vâjâie focul în sobă, cineva te vorbește
de rău, iar când sar scântei îți vin oaspeți”; „dacă hăulește câinele semn că
moare cineva”; „să nu dai mâncare câinelui pe fereastră că turbează”; „să nu
fluieri în casă că înseamnă pustiu”1186; „dacă se varsă sarea, e semn că te cerți
cu cineva; dacă fata în timpul cât spală rufe se udă, e semn că bărbatul îi va fi
bețiv; când cântă cocoșul în pragul casei, semn că-ți vine veste; nu e bine să se
taie părul și unghiile copilului până la un an cu foarfeca, că se va face hoț; să
nu iei acul dela cineva din mână, că te vei certa cu el”.1187
1186 Filip 1948, p. 134-137.

1187 Costeiu 1941, p. 225.
417
Folclor
„Jocul românesc a rămas nealterat și cele mai des jucate sunt: învârtita,
pe sub mână (hațegana), hora și sârba, iar la nunți se mai joacă și brâul”. În
timpul jocului se rostesc strigături de tipul: Foaie verde de bujor / Spune-mi
bade când te-nsori / Să-ți dau și eu două flori, / Să le pui în pălărie, / Când te
duci la cununie; Ochii badii sunt verzui / Ca iarba de pe câmpuri / Ca iarba cu
ciucurei / Să trăiești bade cu ei; Bade cu cămașa nouă / Nu ține-a calea la două,
/ Ci ține calea la una / Cu care ți-ai pus cununa; Frunză verde garofiță / Măi
bădiță Ioniță / Leagă calul la portiță / Și-i dă fân și tămâiță / Hai în casă la guriță;
Plină-i hora de feciori, / Nu-s badi ochișori / Plină-i hora de voinici / Ochii
badii nu-s aici. / Badea care-mi place mie, / N-are bani n-are moșie / Numai
floare-n pălărie; Uite badea trece valea, / Și dușmanca-i ține calea, / Treci bade
nu te-ndoi, / Cu dușmanca nu vorbi / Că dușmanca mult ar vrea / Să ne strice
dragostea; Ungurene lapte-n troc / Adă fața să ți-o joc, / Că de n-ai juca bine /
Tune dracu-n ea și-n tine; Nevastă-n velită bine, / La bărbat ce gați de cină /
Chisăliță părgăliță, / La drăguț, găină friptă; Câte fete sunt la noi / Toate-s
mândre și de paiu, / Mărita-s-ar mărita, / Mălaiu, nu știu frământa, / Pe lopată
nu-l știu da / În cuptor nu-l știu băga; De s-ar țese pânza-n baltă / Fără ițe fără
spată, / Fără leac de suveicuță, / Ar țese și-a mea mândruță / Suveica și ițele / Îi
mănâncă zilele; Însura m-aș însura, / N-are cine mă lua, / Că ciudată-i mult
lumea, / Iar ca mine nimenea / Nu mă vrea, pe cine-o vrea, / Și mă vrea, cine
n-o iau; Câte fete sunt la joc, / Toate-s strâmbe de mijloc, / Numai mândrulița
mea, E dreaptă ca secerea; Fata cu păru-ncrețit, / Face mălaiul lățit, / Când îl
scoate din cuptor, / Strigă satu-n ajutor; Mândruliță, te spun ochii, / Că-ți plac
dascălii și popii, / (...) mândra să te calce, / Dăscăliță nu te-i face / (...) de te-ar
și călca, / Preoteasă tot așa; Mândruliță de dorul tău, / Zac în pat și nu-mi-i rău,
/ Și nimica nu mă doare / Dar mă usc de pe picioare.
Cântece bătrânești
Arde focu-n paie ude, / Strig la mândra nu m-aude, / Auzi mândra ori
n-auzi? / Ori n-ai gură, să-mi răspunzi?; Ba, te aud bădiță bine / Dar nu pot
veni la tine / Ți-a-și răspunde, mi-i rușine / Că-i măicuța lângă mine.
418
Auzi valea
Auzi valea cum răsună? / Eu cu mândra n-o duc bună, / Auzi cum
răsună valea? / Și bădița-mi ține calea; Rujiță de pe răzor / Nu mă blestema să
mor, / Nu ți-am rupt eu florile, / Nici mărgăritarele; Ci le-a rupt lelea Mărie, /
De le-a pus în pălărie, / Pălăria lui Ionuț, / C-a cela i-a fost drăguț.
Onomastică
Grație unei lucrări monografice elaborată la mijlocul secolului trecut
ne-au parvenit poreclele unora dintre locuitori: „Amvrosie, Arsănie, Băluță -
Bălan, Bălteanu, Bârsan -Bau, Boieru, Bidușcă, Boșca - Boancăș, Boerașu,
Bologa - Budulețea, Bizorcea, Bița - Bulevard, Bugulăț, Căcărează, Căluțu,
Ciurilă, Ciorugă, Ciocoiu, Cirică, Cicosu, Crețu, Crețan, Cucu, Chipan, Chirii,
Chiduleț, Dănescu, Dionisie, Doanea, Furnea - Flocea, Gavriloiu, Gălății,
Gâloiu - Gheorghinu, Horea, Hocioagă, Hoza, Hurduzău, Iorgu, Iecoboiu,
Ispăsoiu - Iftene, Izdailă, Lăpădat, Livezeanu, Loagăr, Luca - Luza, Mărculescu,
Maucea, Mărcuț, Mărinea, Mălai - Mohamet, Mănoiu, Mohanu, Năstase, Niță
- Nistor, Negoț, Olărelu, Olaru, Oltică, Opincaru, Onete, Păvăloiu, Păsculeț -
Păritar, Petrescu - Pechiuț, Pipășel, Poplăceanu, Prunea - Puicoiu, Puică - Păr
roșu, Rafailă - Răducanu, Riți - Rusu, Ștefănuț, Solică, Șolea, Sargu - Sălăvăstru,
Șeicanu, Sechea, Șureanu, Șonu, Șchiopu, Stupărița, Stanciu - Stoica, Suciu -
Susanu, Steclea, Tăruț - Tărtăneață, Tomenciu, Tomuța, Tomâzei, Tolubea,
Țurcă, Văsăluc, Văsălcea, Vărniceru, Viștimănoiu, Văjea”1188.
În aceeași lucrare ne sunt prezentate în ordine alfabetică nume de
persoane (bărbați și femei) ale unor locuitori: „Albu, Andrei, Anghel, Buta,
Brezoie, Căldărea, Cârpătorea, Cârpăneanu, Coșteiu, Contora, Corsenschi,
Crăciun, Cristea, Ciolan, Chidu, Dan, Dinescu, Dughel, Deneș, Dragomir,
Filip, Frățilă, Gâlea, Grecu, Grigore, Grama, Gomonea, Ghizășanu, Hozaș,
Hoandră, Hodorogea, Istrate, Laslea, Lazăr, Leucă, Mihăilă, Morar, Moisin,
Maiereanu, Mujat, Olaru, Oancea, Orza, Pârvu, Posa, Pascu, Potroca, Purece,
Radu, Retezan, Ritivoiu, Său, Săliștean, Sarchiz, Simea, Șoimu, Șioima, Simon,
Steva, Stoișor, Tănase - Tălvan, Tudor, Ureche, Veștemean, Verzescu. Dintre
1188 Filip 1948, p. 104, 106.

419
aceștia un număr de persoane erau venetici (Albu, Brezoie, Corsenschi,
Dinescu, Orza, Radu, Retezan, Șioima, Tănase - Tălvan, Verzescu)”1189.
Numele de botez ale femeilor din localitate: „Ana, Angela, Aurora,
Aurelia, Alexandrina, Aurica, Constanța, Dobra, Doina, Cristina, Elisabeta,
Elena, Emilia, Eugenia, Eftenia, Eleonora, Ecaterina, Eudochia, Filofteia,
Florica, Gheorghina, Ioana, Ileana, Iustina, Laura, Lucia, Liliana, Leontina,
Maria, Marilena, Marcela, Mariana, Marta, Melania, Mucenica, Minodora,
Nicoleta, Natalia, Olimpia, Paraschiva, Petruța, Rusalina, Salomia, Silvia,
Steliana, Stana, Stela, Ștefania, Teodora, Viorica, Valeria, Victoria”.
Numele de botez al populației masculine: „Andreiu, Antonie, Anghel,
Alexandru, Achim, Aron, Aurel, Cornel, Constantin, Daniel, Dionisie,
Dumitru, Emil, Epifanie, Eugen, Gavrilă, Grigore, Gheorghe, Haralambie,
Ioan, Iacob, Iordan, Ilie, Iancu, Iulian, Iftenie, Irimie, Istrate, Ispas, Iosif, Lazăr,
Marcu, Marcian, Manole, Maxim, Miron, Mihaiu, Marin, Nistor, Nicolae,
Onofrie, Pavel, Pantilimon, Petru, Pompiliu, Sevastian, Simion, Stoica, Ștefan,
Traian, Teodor, Toma, Vasile, Victor, Virgil, Zaharie”1190.
Nașterea
Exista obiceiul potrivit căruia copilul era botezat după opt zile de la
naștere. „După botez se face un ospăț între invitați cari sunt neamurile cele mai
apropiate, părinții și nașii, după terminarea mesei toți cinstesc copilul fie cu
bani sau cu hăinuțe”.
Redăm două dintre superstițiile care marcau în mentalitatea colectivă
nașterea unui copil: „[...] nu e bine să-i se taie copilului cu foarfeca părul sau
unghiile, căci se face hoț când va fi mare, dacă e necesar mama rupe unghiile
cu dinții”; „[...] e bine să înțărci copilul vinerea și mai ales când este frig”.
Nunta
Pentru organizarea ospățului nunții „[…] sunt chemate 3-4 femei
dintre cele mai pricepute în această direcție, numite cumnărese”.
1189 Filip 1948, p. 100-102.

1190 Filip 1948, p. 94.
420
Cu o zi înaintea nunții „[…] se adună neamurile mai deaproape și în
special cele din partea miresei, adună trusoul, cămașea mirelui, a socrului
precum și ia soacrei în care timp mirii, nașii, frații și surorile mirilor pleacă la
preot pentru schimbatul inelelor. Deacolo se înapoiază la casa mirelui, unde
rămâne el apoi duce și mireasa acasă. După aceasta femeile cari au adunat
culmea (trusoul) miresei numite terfăloi duc trusoul miresei la soacra mare
conduse fiind de muzică”.
Soacrei mari îi revenea sarcina de a conduce alaiul, aceasta rostind
câteva strigături: „Pe ulița noroioasă / Șade mândra cea frumoasă / Pe ulița
pardosită / Șade mândra cea urâtă. / Uiuiu pe dealul mare, / Că mireasa n-are
țoale / Dar i-a face mirele, / Când va tunde câinele / Bate-mă Doamne să zac, /
Într-o grădină de fag, / În brațele cui mi-e drag, / Bate-mă Doamne să mor, /
Într-o grădină cu flori, / În brațele cui mi-e dor”.
Cununia se oficia duminica după-amiaza. „Mireasa era gătită de fete, cu
ie (spre deosebire de trecut când predomina la costumul miresei culoarea roșie,
ia era cusută cu roșu, crătința - șorț roșie la voal sau învălitoare flori roșii), fustă
albă iar pe cap are voal, lămâiță și beteală”.
„Cumnăresele” erau cele care aranjau masa „[...] pe care se află un
ghiveciu cu flori, un kilogram de vin, pahare, cozonac, pâine și sare, din cari
sunt invitați mirii, nașii și părinții să servească”. În sală era aranjată „masa cu
pâine și băutură, iar în fruntea mesii este așezat mărul care prezintă o creangă
de măr pe care sunt atârnați colaci, mere, o traistă și o cârpă de bucate (șervet).
Preotul sfințește mărul, binecuvântează nunta”. Dintre aperitivele servite
amintim: brânza, salamul „[...] și în unele cazuri măsline”. „Apoi urmează o
tocăniță gustoasă, apoi friptura bine rumenită din carne de porc și vițel,
delicioasele sarmale, le urmează apoi cozonacul [...] în trecut toate familiile
cari luau parte la nuntă aduceau delicioasa pogace din care se serveau unii pe
alții [...] printre aperitive se servește țuică apoi urmează vinul care se bea din
pahare”. „La cei mai săraci, masa constă din o ciorbă, tocăniță precum și
cozonac și beutură”.
Cadoul de nuntă consta, atât în sume de bani, „dela 50 lei-1.000 lei” cât
și în obiecte „haine de gătit casa și vase de bucătărie”. A doua de dimineață,
feciorii cântau la geamul mirilor cântecul Zâorile: „Zâori, Zâori, dragi Zâori /
421
Nu grăbiți cu revărsatu / Că ne apucă ziua în sat / C-avem trei căi de furat /
Unu-i negru ca corbu, / Unu-i roșu ca focu, / Unu-i alb ca zăpada, / Ceată, ceată,
negurată / Ia-te mai de dimineață / dinspre Olt, dinspre Vâlcele, / Dinspre casa
mândrei mele, / Murguleț coamă rotată, / Mai scapă-mi capul odată, / Că-te
bag în grajd de piatră, / Și-ți dau apă strecurată, / Strecurată prin găleată, / Și
ovăzu zdruhăit, / Ca să ți la drum întins. / Ceată, ceată, negurată, / Ia-te mai de
dimineață, / Dinspre Olt, dinspre Vâlcele, / Dinspre casa mândrii mele”.
Musafirii erau apoi cinstiți cu mâncare și băutură de miri1191.
La jumătatea secolului trecut, nunțile se întindeau pe mai multe zile,
după care mireasa se reîntorcea la casa părinților, însoțită de alaiul de nuntași,
care cântau: „Ia-ți mireasă ziua bună / De la tată de la mumă, / De la frați de la
surori, / De la grădina cu flori, / De la fir de tămâiță / De la fete din uliță / De
la fir de busuiocu / De la ficiori de joc / Toți beau și să veselescu / Numa mama
miresi / Iasă-n mijlocu curții / Și se roagă cătră soare, / Soare, soare, mândre
soare, / Ține astăzi ziua mare, / Că am o fiică călătoare, / La părinți necunoscuți,
/ Și la frați neașteptați / La surori fără durori”. Un alt cântec acompania alaiul
la intrarea în gospodăria soacrei mici: „Ieși măicuță păn’ afară, / Că ț’o venit
hicuța iară / Ieși afară și-o ia’n brață / Și ți-o pune după masă. Când creșteam
maică mai bine, / M-ai dat maică de la tine, / Când creșteam ca salcia, / M-ai
dat maică altuia, / Când creșteam ca și-un bujor, / M-ai dat la soacră de noră, /
Când creșteam ca și-o scălcuță, / M-ai dat maică slujnicuță, / Slujnică fără
sămbrie, / Și fără de omenie, / Numai a ta să nu hie. / Pardosește-ți maică curtea,
/ To’ cu sticlă și cu glaje, / Că de mini nu se mai sparge, / Pe calea cari merg la
joc, / Poate crește busuioc, / Pe calea din șezătoare, / Poate crește iarbă mare, /
Și pe calea uliții / Poate crește iarba viții”1192.
Înmormântarea
Oficierea slujbei de înmormântare era precedată de privegherea timp
de trei zile a mortului. Astfel, „[…] în cele trei zile cât stă mortul în casă, nu se
mătură sau nu se scoate gunoiul din casă pentru a nu mai muri cineva, precum
în momentul când moare oglinda din casă se acopere. În cazul că moare
1191 Filip 1948, p. 191.

1192 Filip 1948, p. 193-194.
422
neîmpărtășit cu Sf. Taine, preotul vine în serile când mortul e în casă și-i citește
slujba numită sărăcustă. În tot timpul se află cineva lângă sicriu, nelăsându-l
nici un moment singur și nu se trece nimic pe sub sicriu sau peste el”. În curtea
bisericii se împodobea un măr cu colaci, traistă și ștergar pentru bucate „[…]
pe care le împarte nașa cu preotul”. În timpul prohodului din curtea bisericii,
participanților li se împărțeau jimble, lumânări și diferite sume de bani.
În cazul în care cei decedați erau copii, „[…] se taie 4 brazi mari cu cari
se postează feciorii în timpul prohodului din curte și până la înmormântare în
cele patru colțuri ale sicriului, iar după înmormântare se împlântă în cele patru
colțuri ale mormântului”1193.
Bocetele erau nelipsite de la oficierea slujbei de înmormântare (bocete
la moartea unui copil, a mamei): „Cum se cântă copiii după o mamă / Maica
mea tânăra mea! / Maica mea cu boală grea, / De nu te-am putut scăpa / Maica
mea floare domnească / De păcat să putrăzească / Maica mea floare din vii / Te
duci și ne lași pustii. / Maica mea, maică la toți, / La copii și la nepoți / Răia
doamne, răia tare / Când îți duci maica’n progade! / Rău-i doamne, ră-i rău /
Când îți bagi maica’n copârșeu, / Huțule pământule / Câtă lume aduni în tine!
/ Nice unu nu mai vine / Câtă lume ai adunat / Și nu te-ai mai săturat, / Păn pe
maica mi-ai luat, / Adă-mi doamne cheile / Să-mi descui temnițile / Să descui
măicuțele, / La toate ficutele / Că de mult, de mult, de mult, / De când putrăză’n
pământ / Hainele le-o fi’ngrit / La noi de când n’o venit / Să le spun să le
trimeată / Pe suflatu vântului, / Din fundul pământului / Să le spăl în
lăcrămioare / Să le usc la inimioară / Maica mea și draga mea / Greu îți va fi
pământu! / Ca și nouă urâtu / Grea îți va fi țărâna / Ca și nouă supărarea. / Cine
n’are mumă dragă / N’la cine să meargă / Cine n’are mumă scumpă / N’are la
cine să se ducă / Plângeți masă plângeți casă / Plângeți voi patru păreți / Că de
maica rămâneți / Ia mai zi maică ceva, / Că mă doare inima, / Maica cum te-ai
îndurat? / Pe noi singuri ne-ai lăsat. / Nu ți-o fost ție păcat? / Copiii de i-ai lăsat
/ De-ar fi lăsat Dumnezeu / Pământul cu încuietoare, / Să-l descui eu când mă
doare! / Să-mi descui eu țărâna, / Când mă doare inima / Să-mi văd pe
măiculița. / Pământule urâtule! / Părinții mi-ai încuiat / Și nu i-ai mai descuiat.
1193 Filip 1948, p. 197.

423
/ Desfă maică ochiu drept / Și te uită’n jurul tău, / Vezi pe dragă sora ta, / Maică
cum te jeluia.
„Cum se cântă mama după un copil. Puiu mumii, dragul mumii / Unde
dragă ai plecat? / Tot pe calea carului / Pă’n la poarta Raiului, / Acolo-i fântână
lină / Și un scaon de odihnă / Tu vii sta, vii odihni / Cu tapt-o (?) vei povesti. /
Și mă rog dragă mă rog / Să te lași de [...] calea asta / Că asta-i cale îndelungată
/ Puiu mumii, dragul mumii / Și nu mai vii niciodată. / Ce sfânt mare o bătut?
/ La pământ te-o doborât? / Moarte, moarte, tirană moarte, / Când în casă ai
intrat / Dece nu ne-ai întrebat / Că avem pe cineva de dat? / Că moarte te
îndreptam / Pe cărări părăsite / La niște babe urâte, / Puiu mumii, dragu mumii,
/ Întinde mânuța ta, / Și stâpără-mi inima, / Că arde ca văpaia / Focul arde și se
stânge / Inima mea rău se frige. / Și mă rog, dragă mă rog / Spune-mi un mic
cuvințel / Să mi-l fac eu răvășel / Să-l trimit pe apă lină / La frate-tău în țară
străină. / Puiu mumii, dragul mumii, / Puiule floare domnească / De păcat să
putrezească / Și mai zi dragă ceva, / Că mă doare inima / Hainele cine ți-le va
spăla? / Trimetele dragă mie, / Că eu ți-le voiu spăla / Și pe vânt le-oi trimetia,
/ Pe șuierul vântului / În fundu pământului / Puiul mumii, floare’n florită /
Păcat să fii putrăzită”.
„Vers la morți. O, amar și grea durere / Boală fără mângăiere / Toate
moartea le apucă / Și dispar ca o nălucă / În această lume mare / Plină de
necazuri tare, / Fost-am și eu ca o floare, / Frumoasă mirositoare. / Floricica
primăvara, / Crește din pământ afară / bruma morții o lovește, / Cade jos se
vestejește. / Tot așa căzu-i și eu / Că poruncii Dumnezeu / Bruma morții m’a
lovit, / La pământ m’a doborât. / Jalnică-i moartea în lume, / Încât nu se poate
spune, / Tu moarte de astă dată, / Ai greșit cu a ta faptă. / Din a părinților casă,
/ Ma-i răpit făr’ de vieață, / I-ai lăsat pe ei întristați / pentru mine’ ndurerați. /
Moarte, moarte nemiloasă, / Ne-ai luat floarea frumoasă, / Bobocelul cel plăcut,
/ Prea de timpuriu l-ai rupt. / N’ai găsit moarte un moșneag? / Cărui lumea nu-
i drag / Ai venit la noi în casă / Ne-ai luat floarea frumoasă. / Privește puțin în
zare / Și vezi marea adunare / Este pentru a mea plecare / Din a părinților cale!
/ Tată, mamă, frați, surori / Azi eu mă desparte de voi, / Nu ne mai vedem în
lume / Pomeniți-l al meu nume. / Ne vom mai vedea odată, / La ziua de
judecată. / Dar atunci va fi mirare, / Voi bătrâni și eu o floare. / Iar pe Domnul
424
învățător / Rugați-l de mii de ori / Dacă i-am greșit vreodată / Să mă ierte de
astădată. / Colegilor dragi le zic / Bun rămas la despărțit. / Eu mă duc în altă
lume, / Unde nu e decât bine. / Doamne cât a-și fi dorit, / Lângă voi să fi trăit.
/ Pe Domnul să-l ascultăm / Și cu toții să’nvățăm, / Mintea să ne-o luminăm. /
Eu cu voi nu mai trăiesc, / Merg la Tată-l cel ceresc / Unde-i soare blând și
flori, / Veacuri lungi și sărbători. / O jalnică adunare! / Veniți la a mea
înmormântare / Și ziceți cu multă sete / Ca Dumnezeu să mă ierte. / Bucurăte
cimitire, / Că frumoasă floare-ți vine, / Nu vine să înflorească, / Ci vine să
putrăzească. / În mână țărâna luați / Peste sicriu aruncați / Și ziceți cu multă
sete / Ca Dumnezeu să mă ierte!”
Ghicitori
Aceeași monografie amintită anterior, ne relevă ghicitori care circulau
la jumătatea secolului trecut: „Ce avem noi și Dumnezeu n’are”; „În care butoi
nu poți pune vin?”; „Viul naște mortul și mortul naște viul?”; „Casă rotundă
văruită, / Nicăiri nu-i găurită?”; „Pe drum merge și grăbește, / Unde încet, unde
mai iute, / Urechi patru și ochi patru, / Iar unghii douăzeci și patru?”; „Este o
încăpere unde vara e răcoare, / primăvara goală și toamna se umple”; „Înaintea
cui și Regele, își descopere capul?”; „Am un bou roșu, unde se culcă nu mai
crește iarba”; „Gâscă pe apă, cu pene din pădure / Suflet n’are, suflet duce / De
pământ nu se atinge?”; „Te-am văzut într-un loc / Unde deseori te vezi / Dar
nimeni nu poate intra acolo?”; „Ce stă pe apă și nu se udă?”; „Cine te îngână și
nu te superi?”; „Patru fug și două atârnă?”; „Gânganie fără suflare / Umblă fătă
încetare / N’are duh nici nu visează / Toată lumea o îndreptează?”; „Unde n’au
râurile apă?”; „Pe cari munți poți pune degetul?”; „Ștergărel învărgat / Peste
culme aruncat?”; „Ce fuge mai repede decât toate?”; „Fumul dracului / În capul
omului?”; „Când eram în viață / Dam umbră cu dulceață / Acum după moarte
/ Am parte de altă soarte / Acum țin necontenit / Vii pe mine, vii sub mine /
Să vedem ghiciți bine?”; „Ce se proptește în cap, / Ca să-ți intre în opincă?”;
„Am o fată mare / Și-o atârn de plete în cui?”
425
Colinde
„Vifleimul mare. Vifleime veselește-te / Efrafta gătește-te / Că maica
împăratului Christos / Vine să nască lumii spre folos / O minune! / Pe împăratul
și Dumnezeu / Ca să ne umplem toți de darul său / Pe care voi toți proorocii
ia-ți proorocit / Și cuvântul lor li s’a împlinit, O minune! / Zilele împăratului,
lui Irod, / Au ieșit veste între norod / Păstorii turma lor străjuiau, / Îngerii pe
dânșii îi luminau, / O minune! / Îngerii le zicea nu vă temeți voi păstorilor /
căci bucurie a venit oamenilor / Păstorii s’au dus după porunca îngerească /
Lăsându-și turma cea păstorească, / O minune! / Și au aflat pe Precesta cu
Christos în iesle / Și-au dat la toată cetatea veste, / Proorocii lui Varlaam
proorocea / Pe urma stelei călătorea, / O minune! / Gașpar, Valtazar și cu
Melchior, / Povățuind steaua după pofta lor, / Iar steaua deasupra lui Christos
a stătut, / Craii în Vifleem au sosit, / O minune! / Scumpe daruri lui Christos i-
au dăruit / Precesta i-au mulțumit / Aur, smirnă și tămâie / Ca pe Christos să-l
mângăie / O minune! / Aurul ca împăratul, / Tămâia ca Dumnezeirea, / Smirna
ca moartea, / Precesta le primi pe toate, / O minune! / Oastea lui și-au ridicat /
Filozofii ziua bună că-și luau, / La țara lor se’nturnau, / Lui Irod veste nu-i da,
/ Irod rău se supăra, / O minune! / Oastea lui și-a ridicat / Pruncii cei mici din
Vifleem i-a tăiat / Mii, patrusprezece, / Irod cel fără de lege, / O minune! / Iar
maicile pruncilor își băteau pepturile lor / Și strigau la Dumnezeu / Iar
spurcatul nesocotea, / În gândul său, / O minune! / Socotea că va tăia și pe
Christos Mesia, / Ca să trăiască’n lume cu veselie, / Iar Tată-l Sfânt L-a apărat,
/ Nelegiuitorul Irod a rămas înrușinat, / O minune! / Veniți prooroci de-l
vedeți, / Că, Christos s’a născut prunc isteț, / Pe care voi proorocii ia-ți
proorocit, / Și acum la toată lumea a sosit, / O minune! / Proorocul Varlaam
proorocea, / Că din Iacob va răsări o stea, / Și se va ridica un om din Israeliteni
/ Și v’a omorî pe toți boierii Movisteni, / O minune! / Proorocul Avacum
măgură te-a văzut, / Munte netăiat te-au cunoscut, / Iacob scară de la cer pănă
la pământ, / Limpede la scară căutând, / O minune! / Văzând îngerii suindu-se
și coborându-se / Moise în munte, rug ars și nemistuindu-se, / Că fecioara v’a
lua în pântece, / Pe Emanuel înfășat în scutece, / O minune! / Și de-acum
pănă’n vecie amin / Doamne slavă Ție!”
426
De sărbătoarea Bobotezii, feciorii satului cântau Aghiosul Bobotezii: „O
aghios, aghios, / Trecând nașterea lui Christos, / Veniți toți să ne sculăm /
Vifleimu să-l lăsăm, / La Iordan să-l lăsăm, / La Iordan să alergăm, / La Iordan,
râul frumos, / Că acolo vine Christos, / Duhuri dela ceruri zboară, / Ca un
porumb se pogoară, / Apele să le sfințească, / Și pe noi să ne spăsească / Să ne
boteze’n troiță, / Blagoslovnica credință, / Al pustiului locuitor / Și Ioan
Botezător, / Mai’nainte se silește, / Pocăința o gătește. / Și pe noi să
ne’spășească, / Cu apă să ne stropească, / Iară când sosi Christos / Să ne boteze’n
troiță, / Blagoslovnica credință. / Iară când sosi Christos, / Iordanul s’a întors, /
Innapoi fugi în pripă, / Dar proorocul stă cu frică. / Christos îl cheamă la sine,
/ Vino Ioane la mine, / Vino, acum și cutează, / Și de grabă mă botează. / Dar
proorocul stă trist foarte, / Vrea să pășească, nu poate, / Proorocul se jeluește, /
Și cătră Christos grăește. / Eu vreau botez de la tine! Și tu acum vii la mine / Eu
Doamne mă’nspăimântez! / Nu știu cum să te botez. / Eu sunt iarbă și țărână, /
Și-mi tremură a mea mână, / Tu ești foc nemistuit, / Care munții i-ai pârlit. /
De sfânt creștet mo-i atinge, / Și m-oi arde și mo-i frige, / Ca un stăpân
poruncește! / Vino acum și cutează! / Și de grabă mă botează, / Vino acum
nevorbind, / Și mă botează tăcând. / Atunci proorocul viind, / Și de frică
tremurând, / De stăpânul se atinge, / Dar asudă și oftează. / Și din ochi
lăcrămează, / Și cu frică îl botează, / Atunci ceru s’a deschis, / Duh din cer s’a
pogorât. / Glas din cer s’a auzit, / Tu ești fiul meu iubit, / Întâiu care am voit, /
Și din cer m’am pogorât. / Duhul sfânt mărturisește, / Și cuvântul întărește, /
Frumos praznic a trecut, / Întîiu care te-ai născut. / Acesta-i mai luminat, / În
care te-ai botezat, / Acolo ai fost vestitor, / Și’nainte mergător. / Acolo steaua
vestește, / Aici duhul mărturisește, / Astăzi cu apă să spală, / A strămoșilor
greșală. / Păcatul cel de demult / Care’n rai a fost făcut, / Moșul Adam de
demult, / Veniți toți să-i mulțămim. / Cu apă să ne stropim, / Lui Christos să
ne rugăm, / Și la rugă când v’om sta, / Cu toții să zicem așa: / O cerescule
împărat, / Spală și a noastre păcate, / Și ne fă și nouă parte, / De a ta mare
bunătate. / Raiul să ni-l dobândim, / Și în el să viețuim, / O cerescu-le Împărate,
/ Fie-ți și de noi aminte, / Pururea să te mărim, / În veci să te fericim”.
Versurile cântate de copii de sărbătoarea Floriilor: „Verș al Floriilor.
Veniți cu toți dimpreună, / Să’mpletim și noi cunună, / De odrasle înverzite, /
427
Și de stălpări înflorite, / O, o, o, fraților. / Pe Christos să’ntâmpinăm, / Și Lui să
ne închinăm, / Și ale noastre vestminte, / Să le așternem înainte. O, o, o fraților.
/ Tot omul să i-se’nchine, / Că Împăratul iată vine, / Pe asin încălecând, / Cu
dreapta blagoslovind. / O, o, o fraților / Să’mplinească proorocia, / Cea scrisă
de Isaia, / Frații Sionului scrie, / Că Împăratul va să vie. O, o, o fraților. / Veniți
cu vers mângăios, / Să lăudăm pe Christos / Cu versul cocorilor, / Și al
sugătorilor. O, o, o fraților. / Ierusalimu nu-i departe, / Viftania se începe, /
Unde Christos prea mărit, / La Lazăr ce-a fost murit. O, o, o fraților. / Că din
somn l-am înviat, / Și la surori L-i l-a dat, / Și s’au ospătat la masă, / Întîiu a lui
Lazăr casă. O, o, o fraților. / Apostolii aduc mânzul / Iisus se suie pe dânsul, /
Dar la pruncii jidovești, / Să tot stai și să privești. O, o, o fraților. / Toți urmează
după El, / Ca după prea blândul miel / Cu ucenicii pe cale, / Așterne-au hainele
sale. O, o, o fraților. / Sună codrii munților, / De versul cocorilor, / [...] dintr-o
înălțime, / Că Împăratul iată vine. / Bine este cuvântat, / Cel pe mânz încălecat,
/ Împărat în Ierusalim, / Pe scaonul lui David. / O, o, o fraților. / În valea lui
Iasofat, / Mulți coconi s’au adunat, / Unii stălpări așterneau, / Alții hainele își
puneau. / O, o, o fraților. / Strigați în Ierusalim, / Osana dintr’u înălțime, / Că
Împăratul iată vine, / Pe mânzul cel de asine. O, o, o fraților. / Bătrânii să
minunau, / Fariseii prindeau, / Inimile le crăpau, / Când Osana auzeau. / O, o,
o fraților. / Veniți cu toți Să-l primim / Cei ce Sionul iubim, / Că a venit pe
pământ, / Împăratul mântuind. / Veniți cu toți să le privim, / Cei de prin
Ierusalim, / Asină negrăitoare, / De Dumnezeu purtătoare, / O, o, o fraților. /
Isus vine cu blândețe, / Ca pre popor să-l învețe, / Pe asin Se umilește, / Căci
mândrie nu poftește. / O, o, o fraților. / Muntele Sionului, / Biserica Domnului,
/ Muntele cu umbră deasă, / De fecioară e aleasă. / O, o, o fraților”.
În ajunul Sfântului Nicolae sunt colindați toți cei care poartă numele
sfântului: „O aghios, aghios / Arhiereu prea luminos, / Astăzi norii strălucesc,
/ Tuturor le povestește. / Că minuni mari au făcut, / De când sfântul s’a născut,
/ Miercurea și vinerea, / N’a supt țâța maicăsa. / Iar dacă s’a înălțat, / El carte a
învățat, / Cu voia lui Dumnezeu, / S’a făcut arhiereu. / Iar un om sărac fiind, /
Și trei fecioare având, / Legături de bani le-au dat, / Pe fecioare le-au scăpat. /
Din robia iadului, / Și din munca veacului, / O Nicolae prea sfinte, / dulcele
nostru părinte. / Voind să te lăudăm, / Cu toții așa să strigăm, / Bucură-te prea
428
mărite, / Dulcele nostru părinte. / Când pe mare ai umblat, / Corabia ai scăpat,
/ Din vifor și mare vânt, / De a ieșit la pământ. / Și pe filosofi trufași, / Și ai
noștri mulți vrășmași, / Cu a lor minunat sfat, / Gura lor le-ai astupat. / Pace
lumii să răsară, / Dela Sfântul Nicolae, / Și de acum pănă-n vecie, / Sfântu, prea
mărit să fie”.
Port popular tradițional
429
Carte p
Port popular tradițional
430
Carte p
Localnici în port tradițional; revers, însemnări manuscris: Souvenire dela serbările din
8 iunie 1935 când a luat parte un pâlc de 24 străjeri și Soc. „Șoimii Carpaților”
431
Carte p
Port popular tradițional de nuntă
Carte p
Port popular tradițional în zi de sărbătoare
432
Carte p
XVI. Personalități
Ioan N. Ciolan s-a născut în 26 noiembrie 1899 în Turnu Roșu. A

absolvit cursurile Școlii Normale din Sibiu, fiind numit apoi învățător în satul
natal. A urmat și cursurile pedagogice din Sibiu, după absolvirea acestora
ocupând postul de învățător în Sibiu. Pentru merite profesionale de excepție a
fost ales Președinte al Asociației Învățătorilor din județul Sibiu, „[...] apărând
interesele acestor colegi cu tot ce i-a stat în putință”. S-a implicat în activitatea
politică, fiind ales deputat în Parlamentul României. Electrificarea comunei,
construirea podului de peste Cibin și a băii populare sunt rodul eforturilor
depuse de acesta. În anul 1941 făcea parte din Comitetul Institutului Național
de Cooperație. A fost unul dintre fondatorii Băncii Populare, a Cooperativei și
a Căminului Cultural din localitate. De asemenea, deținea și „[...] funcția de
Președinte la o mulțime de cooperative fondate din îndemnul și înțelepcunea
lui”1194. S-a remarcat și în plan editorial, elaborând câteva lucrări de profil
economic, istoric și social: Credite pentru săteni – o mare operă pentru
ridicarea țărănimii (a fost prezentată într-un discurs susținut în Parlamentul
României în anul 1937); Catehismul vieții politice a Românilor, Cluj, 1944;
Visarion Roman – pedagog social (lucrare elaborată împreună cu Victor V.
Grecu), București, 1971; Transilvania, ultima prigoană maghiară, Roma, 1980.
A editat mai multe manuale școlare. S-a stins din viață în 20 septembrie 1983
la Sibiu.1195
Ioan Costeiu, „fiu de țăran”, a absolvit cursurile de pedagogie din Sibiu.

A participat pe front la prima conflagrație mondială, datorită meritelor
personale fiind promovat la gradul de locotenent. După încheierea războiului,
în calitatea de căpitan în rezervă, „[...] a dirijat pregătirea premilitară pe o rază
1194 Filip 1948, p. 258.

1195 Oprișiu, Mariș, 1997, p. 45-46.
433
de 15 comune”. În anul 1941 ocupa funcția de director al școlii și conducea
„[...] destinele școalei în colaborare cu ceilalți învățători cu multă dragoste și
pricepere”1196.
Ioan Dragomir, „fiu de țăran”, a studiat la Facultatea de Teologie (secția

Pedagogie) din Sibiu, dedicându-se apoi carierei de învățător. A fost ales
Președinte al Asociației Învățătorilor din județul Sibiu, „[...] în care calitate a
muncit pentru drepturile dăscălimii”. Remarcându-se pe tărâm pedagogic, a
fost numit revizor şcolar, iar apoi Inspector Şcolar de Regiune, funcție în care
activa în anul 1941. S-a remarcat și în plan editorial, „[...] scoțând la lumina
zilei îndreptarul atât de folositor învățătorilor intitulat Pentru avântul
școalei1197. S-a implicat în strângerea de fonduri necesare ridicării unui bust
dascălului ardelean Gheorghe Lazăr în Avrig, într-o monografie a localității
precizându-se: „deși a întâmpinat greutăți, din cele mai mari, totuși a reușit să
ridice bustul din bronz, care va străjui de aci toată suflarea românească pe care
a iubit-o, îndreptând-o spre cultură și lumină. Pentru realizarea acestei opere
de valoare națională datorăm recunoștință Revizorului de atunci Ioan
Dragomir, așa după cum foarte frumos spune în revista Luceafărul din
decembrie 1936.”1198
Toma Dragomir s-a născut în anul 1861 în comuna Porcești. A urmat

cursurile Facultății de Teologie din Sibiu, la finalizarea cărora a fost numit
preot în localitatea natală, în anul 1889. În cei 52 de ani de preoție „[...] a
contribuit cu muncă și înțelepciune la ridicarea satului, prin biserică, rugăciuni
și școală”1199. Într-o lucrare monografică a satului, se preciza „azi îl vezi cărunt,
bătrân, însă-i radiază pe față mulțumirea, care ți-o dă munca unu-i jumătate
de veac”.1200
1196 Filip 1948, p. 259.

1197 Filip 1948, p. 260.
1198 Costeiu 1941, p. 451.
1199 Filip 1948, p. 258.

1200 Costeiu 1941, p. 447.
434
Asesorul consistorial Andrei Gâlea, „fiu de țăran”, s-a născut în anul
1883 în comuna Porcești. A studiat pedagogia, teologia și dreptul, fiind
învățător și diacon în satul natal. Pasionat de istorie, a fost cel dintâi care a
elaborat o monografie a comunei [...] este cel dintâiu care răscolind cenușa
vremii caută să ne înfățișeze trecutul îndepărtat al comunei noastre, dând la
iveală monografia istorică a ei”1201.
Victor Lazăr s-a născut în 14 octombrie 1869 în Turnu Roșu. A absolvit

Școala Normală din Sibiu, începând cu anul 1887 ocupând postul de învățător
în Poplaca și în Viștea de Jos. După anul 1900 a activat ca profesor de limba
germană la un liceu particular din Craiova. Pentru scurt timp a fost director al
Școlii Comerciale Române din Salonic. Începând cu anul 1908 a fost numit
bibliotecar în cadrul Bibliotecii Academiei Române (a ocupat această funcție
până în anul 1920), fiind și un membru activ al Societății de Istorie din
București. A fost bibliotecar al Bibliotecii Asociațiunii Astra din Sibiu,
redactând un calendar. A lucrat ca redactor al gazetelor sibiene Foaia
Poporului și Tribuna. A fost preocupat de istoria românilor publicând mai
multe cărți: I. Buteanu – schiță biografică, Românii de sud din Turcia și țările
limitrofe (carte în limba germană, publicată cu sprijinul Ministerului de
Externe), Baronul David Urs de Margine – biografie, Clujul – monografie,
Istoria românilor, Istoria unversală a popoarelor vechi. Lucrarea Creșterea în
familie a fost premiată de Academia Română.1202
Cetățeni de onoare ai localității Turnu Roșu

Consilierul Nicolae Denghel propunea (1929) acordarea titlului de
„Cetățean de Onoare al Comunei” celor care au militat pentru ridicarea unui
nou local al școlii. În discursul pe care l-a susținut cu acest prilej, sublinia „[...]
pasul însemnat făcut de această com. curat românească prin dobândirea
pavilionului mic din gară pentru nevoile școalei primare de stat” și aducea „cele
mai calde mulțumiri acelora care nu au pregetat a da sprijinul pentru cedarea
localului nevoilor școlii”. A fost decernat titlul de „Cetățean de Onoare al
1201 Filip 1948, p. 258-259.

1202 Bibliotecarii Astrei (1861-1996) – dicționar, Sibiu, 1996.
435
Comunei” următorilor: „P. Bucurescu, notar, S. Teodorescu, Director general
C. F. R., […] Demetriade, director Casa Muncii C.F.R., Nicolae Regman,
prefect al județului1203”.
În 20 iunie 2000, prin Hotărârea Consiliului Local, patru localnici
primeau Titlul de Cetățean de Onoare al localității: doamna profesor Grecu
Paraschiva (Turnu Roșu, nr. 211), domnul preot Mihail Vrânceanu (Turnu
Roșu, nr. 76), domnul profesor universitar doctor Victor Grecu (Turnu Roșu,
nr. 211), domnul profesor Ioan-Andrei Buta (Turnu Roșu, nr. 78).1204
Același Consiliul Local îi conferea domnului Vasile Toader (Turnu
Roșu, nr. 609) Titlul de Cetățean de Onoare al localității în luna aprilie 2011.1205
În 2014, primeau din partea Consiliului Local, Titlul de Cetățean de
Onoare al localității: Înalt Prea Sfințitul Părinte Laurențiu Streza, Arhiepiscop
al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, doamna consilier local Dina Stroica
(comuna Turnu Roșu, sat Sebeșu de Jos, nr. 337), domnul consilier local Ioan
Cristea (Turnu Roșu, nr. 344).1206

436
BIBLIOGRAFIE
Izvoare inedite
Arhiva Complexului Național Muzeul Astra Sibiu. Fond manuscrise.

Arhiva Direcției Județene pentru Cultură Sibiu. Fond manuscrise.
Arhiva Mânăstirii Turnu Roșu.
Arhiva Primăriei Turnu Roșu – Fond documente 1892-2017.
Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu. Colecții speciale.
Biblioteca Mitropoliei Ardealului. Registrul inventar de custodie Carte
românească veche
Izvoare edite
*** 1912 *** A magyar szent korona országainak 1910.

èvi 1910, Nèpszálása, Budapest 1912.
*** 1917 *** Contribuiri la orfelinat, în Telegraful

Român, Sibiu, 1917, an LXV, nr. 74, p. 297.
*** 1923 *** Gazeta Oficială a Județului Sibiu, 1922,

nr. 3, 9; 1923, nr. 4.
*** 1930 *** La şcoală. Ai carte ai parte, în Telegraful

Român, Sibiu, 1930, an LXXVIII, nr. 61, p. 1.
*** 1930 *** Monitorul Oficial al Județului Sibiu,

1930, nr. 1, 11, 13, 23.
437
*** 1935 *** La școală, în Telegraful Român, Sibiu,
1935, an LXXXIII, nr. 37, p. 1.
*** 1938 *** Buletinul Oficial al Județului Sibiu,

1938, nr. 3, 5, 6, 7, 11, 15, 16, 20, 24; 1943,
nr. 43.
*** 1943 *** Nr. 2051/1943. Publicațiune, în Gazeta

Sibiului, Sibiu 1943, nr. 43, p. 6.
*** 1943 *** Ştiri din lume şi țară, Sănătatea

neamului, în Oastea Domnului, Sibiu,
1943, an 14, nr. 46, p. 4.
*** 1948 Un nou pod care se va construi peste Olt,

în România viitoare, Sibiu, 1948, an V, nr.
72, p. 4.
*** 1949 *** Festival artistic în cadrul Căminului

Cultural din comuna Porcești, în România
viitoare, Sibiu, 1949, an VI, nr. 88, p. 3.
*** 1968 *** Călători străini despre Țările Române,

vol. 1, București, 1968 (volum îngrijit de
Maria Holban).

vol. II, București, 1970 (volum îngrijit de
Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu).

vol. III, București, 1971 (volum îngrijit de
438
*** 1971 *** Oină. Echipa Șolii generale Turnu Roșu

– din nou vicecampioană republicană, în
Tribuna, Sibiu, 1971, an IV, nr. 1054, p. 4.

vol. IV, București, 1972 (volum îngrijit de
*** 1974 *** Ghidul Muzeului Tehnicii Populare,

Sibiu, 1974.
*** 1975 *** O nouă brutărie la Turnu Roşu, în

Tribuna, Sibiu, 1975, an XXVII, nr. 5825,
p. 2.

vol. VII, București, 1980 (volum îngrijit
de Maria Holban, Maria M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul
Cernovodeanu).
*** 1981 *** Județele patriei. Sibiu. Monografie,

București, 1981.

vol. VIII, București, 1983 (volum îngrijit
de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-
439
*** 1990 *** Recensământul din 1850. Transilvania,
Cluj-Napoca, 1996 (coordonatori T.
Rotariu, M. Semenic, M. Mezei).

vol. IX, București, 1997 (volum îngrijit de
*** 1999 *** Comuna Turnu Roșu. Județul Sibiu,

Sibiu, 1999 (coordonator Marius
Halmaghi).

vol. X. Partea I, București, 2000 (volum
îngrijit de Maria Holban, Maria M.
Cernovodeanu).

vol. X. Partea a II-a, București, 2001 (vol.
îngrijit de Maria Holban, Maria M.
Cernovodeanu).
*** 2001 *** Recensământul din 1930. Transilvania,

Cluj-Napoca, 2011 (coordonatori T.
Rotariu, M. Semenic, E. Mezei).
*** 2002 *** Rezervația geologică Turnu Roșu. Pivot

al unei lumi trecute spre viitor, 2002.
440
*** 2002 *** Recensământul populației și al
locuințelor, București, 2002.
*** 2003 *** Istoria românilor, vol. V: O epocă de

înnoiri în spirit european (1601-
1711/1716), București, 2003.
*** 2003 *** Planul urbanistic general al Comunei

Turnu Roșu, 2003.

serie nouă, vol. 3, București, 2006
(coordonator volum Daniela Bușă).

serie nouă, vol. 4, București, 2007
(coordonator volum Daniela Bușă).
*** 2009 *** Conscripția fiscală a Transilvaniei din

anul 1750, vol I-II, Cluj-Napoca, 2009
(coordonatori Ladislau Gyémánt, Remus
Câmpeanu, Anton Dörner, Florin
Mureşan).
*** 2009 *** Natura 2000 în România, București,

2009
*** 2011 *** Bani europeni folosiți la modernizarea

fostei case de copii cu handicap mintal, în
Turnul Sfatului, Sibiu, 2011, 9 august
(format electronic).
441
*** 2011 *** „Zilele comunei Turnu Roșu”, la prima
ediție, în Tribuna, Sibiu, 2011, an CXXVII,
nr. 6240, p. 4.
*** 2013 *** Zilele Culturale, ediția de toamnă:

Aurel Tămaș la Turnu Roșu, în Turnul
Sfatului, Sibiu, 2013, 21 septembrie
*** (f. a.) Enciclopedia României I, (f. a.), Bucureşti.
Albescu 1938 Ion Albescu, Comuna Boița, 1938.
Albescu 1966 Ion Albescu, Turnu Roșu, București, 1966.
Andriescu 2013 Bogdan Andriescu, Viața privată din

Transilvania (sec. XVII-XIX) în însemnări
pe carte românească veche (centre
tipografice transilvănene), Bucureşti,
2013.
Antal 1999 Antal Lukács, Țara Făgăraşului în Evul

Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti,
1999.
Armbruster 1980 Adolf Armbruster, Dacoromano-Saxonica,

cronicari români despre saşi, românii în
cronica săsească, București, 1980.
Avram 1973 Mircea Avram, O societate culturală

româno-americană, acum o jumătate de
veac: Willard, Ohio, U.S.A. - Turnu Roșu,
442
Sibiu, România, în Tribuna României,
București, 1973, an II, nr. 26, p. 11.
Barițiu 1889-1891 George Barițiu, Părți alese din istoria

Transilvaniei pre două sute de ani în urmă,
I-III, Sibiu, 1889-1891.
Bedeus 1910 Gustav Baron Bedeus, Trecătoarea dela

Turnu-Roşu, Bucureşti, 1910.
Beldiman 1996 Ruxandra Beldiman, Tipuri de gospodării

din satul Richiş (jud. Sibiu), în Buletinul
Comisiei Monumentelor Istorice,
București, 1996, an VII, nr. 1-2, p. 45-53.
Bobeș, Stratulat, Barbu 2011 Rodica Bobeș, Cezara Stratulat, Constantin

Barbu, Tălmaciu la răscrucea timpului. O
carte pentru minte și suflet, Sibiu, 2011.
Boica 2011 a Ovidiu Boica, Cupa României la oină.

Echipa primarului din Turnu Roșu,
medaliată cu argint, în Tribuna, Sibiu,
2011, an CXXVII, nr. 6228, p. 9.
Boica 2011 b Ovidiu Boica, Oină. Echipa din Turnu

Roșu, campioană națională de juniori, în
Tribuna, Sibiu, 2011, an CXXVII, nr. 6244,
p. 9.
Braicu, Bunea Doina Braicu, Victor Bunea, Cartea veche

românească din secolele XVI-XVII în
colecțiile Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu,
1980.
443
Bratu 2014 Alin Bratu, Primarul jucător din Sibiu. De
oină..., în Turnu Sfatului, Sibiu, 2014, 17
august (format electronic).
Bunea 2012 Augustin Bunea, Din istoria românilor.

Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728–
1751), ediția a II-a, Cluj-Napoca 2012.
Buta 1984 Ioan Andrei Buta, Istoricul Școlii Generale

din Turnu Roșu, 1984 (lucrare aflată în
format manuscris).
Buta 1993 Andrei Buta, Ajutor pentru propria

ajutorare, în Tribuna, Sibiu, 1993, an
CVIII, nr. 613, p. 2.
Calborean 2008 Ovidiu Calborean, Casa Drotleff din

Cristian, județul Sibiu. Schiță istorică, în
Brukenthal Acta Musei, Sibiu, 2008, an III,
nr. 1, p. 263-285.
Cantacuzino, Rădulescu 1997 Gheorghe I. Cantacuzino, Venera

Rădulescu, Cercetările arheologice de la
cetatea Turnu Roșu (Boița, orașul
Tălmaciu, jud. Sibiu, în Cercetări
arheologice, București, 1997, 10, p. 291-
308.
Capesius 1977 Roswith Capesius, Das siebenbürgisch-

sächsische Bauernhaus. Wohnkultur,
Bukarest, 1977.
444
Caradja 1924 Constantin I. Caradja, Ceva despre Turnul
Roșu, în Arhivele Olteniei, Craiova, 1924,
an III, nr. 12, p. 102-109.
Ciobanu 1926 Virgil Ciobanu, Statistica Românilor din

Ardeal făcută de administrația austriacă la
anul 1760-1762, copiată din arhiva de
război din Viena, Cluj, 1926.
Costei 1972 Ștefan Dan Costei, Căminul cultural din

Turnu Roșu. Pe drumul cel bun, în
Tribuna, Sibiu, 1972, an VI, nr. 1561, p. 2.
Costeiu 1941 Emilia Costeiu, Monografia comunei

Porcești, 1941 (format manuscris).
Cristache-Panait 1973 Ioana Cristache-Panait, Considerații

privind arhitectura românească de zid din
Transilvania, secolul XVIII, în Buletinul
Monumentelor Istorice, București, 1973,
an 42, nr. 2, p. 37-40.
Deleanu 2013 a Traian Deleanu, Stil de lucru: a fost închisă

gara din Turnu Roșu. După șase luni vin
explicațiile, în Turnu Sfatului, Sibiu, 2013,
15 iulie (format electronic).
Deleanu 2013 b Traian Deleanu, Moțu’ satului. Istrate,

primarul din Turnu Roșu: „să mă întrebați
de drumuri”, în Turnul Sfatului, Sibiu,
2013, 17 septembrie (format electronic).
Deleanu 2013 c Traian Deleanu, Prioritățile lui Cindrea:

sănătate, asistență socială, infrastructură,
445
în Turnu Sfatului, Sibiu, 2013, 17
decembrie (format electronic).
Deleanu 2014 a Traian Deleanu, Consiliul Județean

promite lucrări pe 235 de km de drum în
2014, în Turnu Sfatului, Sibiu, 2014, 23
ianuarie (format electronic).
Deleanu 2014 b Traian Deleanu, Primarul Maricuța:

”pentru Șelimbăr nu există locul doi”, în
Turnu Sfatului, Sibiu, 2014, 3 februarie
Deleanu 2014 c Traian Deleanu, Două orașe și patru

comune trec în administrarea fiscală a
Sibiului, în Turnu Sfatului, Sibiu, 2014, 20
februarie (format electronic).
Deleanu 2014 d Traian Deleanu, 5,5 milioane euro alocate

județului Sibiu pentru lucrări în 36 de
localități, în Turnu Sfatului, Sibiu, 2014, 3
aprilie (format electronic).
Deleanu 2014 e Traian Deleanu, Un milion de euro pentru

16 terenuri de sport, în Turnu Sfatului,
Sibiu, 2014, 5 decembrie (format
electronic).
Deneș 1978 Nicolae Deneș, Un nou obiectiv turistic în

județ, în Tribuna, Sibiu, 1978, an XXX, nr.
6473, p. 2.
446
Diaconovici 1904 Cornel Diaconovici, Enciclopedia Română
publicată din însărcinarea şi sub auspiciile
Asociațiunii pentru Literatura Română şi
Cultura Poporului Român de Dr. C.
Diaconovich, tomul III, Kemet-Zymotic,
Sibiu, 1904.
Dobre 2014 a Ștefan Dobre, Școlile sibiene primesc 24 de

microbuze pentru noul an școlar, în Turnu
Sfatului, Sibiu, 2014, 29 iulie (format
electronic).
Dobre 2014 b Ștefan Dobre, Tratamente stomatologice

gratuite pentru 24 de copii, în Turnu
Sfatului, Sibiu, 2014, 6 decembrie (format
electronic).
Drăgulescu 1992 Constantin Drăgulescu, Biogeografie,

Sibiu, 1992.
Dudaș 1987 Florian Dudaș, Vechi cărți românești

călătoare, București, 1987.
Dudaș 1990 Florian Dudaș, Memoria vechilor cărți

românești. Însemnări de demult, Oradea,
1990.
Dumitran, Laslo 2009 D. Dumitran, A. Dumitran, F. A Laslo,

Biserica românească din Transilvania în
izvoarele statistice ale anului 1767, Alba
Iulia 2009.
Fabini 1998 Hermann Fabini, Atlas der siebenbürgisch

- sächsischen Kirchenburgen und
447
Dorfkirchen, vol. I., Hermannstadt-
Heidelberg 1998.
Filip 1948 V. Filip, Monografia sumară a comunei

Porceşti, în Arhiva Ştiințifică a Muzeului
Astra Sibiu, fond cercetare monografică,
dosar nr. 7, 1948.
Filip 1999 Vasile V. Filip, Universul colindei

românești, București, 1999.
Filstich 1979 Johann Filstich, Încercare de istorie

românească, București, 1979.
Florea, Munteanu, Rapaport 1968 Nicolae Florea, I. Munteanu, C. Rapaport,

Geografia solurilor României, București,
1968.
Florea 1993 Nicolae Florea, Pedeogeografie cu noțiuni

de pedologie, Sibiu, 1993.
Fratu, Beleaua 1991 Ilie Fratu, A. Beleaua, O. Fratu, Pe

custurile făgărășene, București, 1991.
Frâncu 2014 Dan Frâncu, „Imaginație și creație în

școala viitorului”, la Turnu Roșu, în
Tribuna, Sibiu, 2014, 20 decembrie
Furnică 1931 Dum. Z. Furnică, Documente privitoare la

comerțul românesc 1473-1868, București,
1931.
448
Gâldeanu 2000 Geraldina Gâldeanu, Turnu Roșu,
străveche așezare românească, și-a chemat
fiii, în Tribuna, Sibiu, 2000, an CXVI, nr.
2835, p. 1.
Gîlea 2011 Diana Gîlea, Monument la Turnu Roșu.

Biserica ”sfântul Ierarh Nicolae”, singura
ctitorie voievodală a unui domnitor al
Țării Românești în Transilvania, în
Tribuna, Sibiu, 2011, an CXXVII, nr. 6247,
p. 12.
Grama 1949 I. Grama, Reorganizarea activului de

conducere al Căminului Cultural din
comuna Porcești, în România viitoare,
Sibiu, 1949, an VI, nr. 88, p. 3.
Greceanu 1970 Eugenia Greceanu, Țara Făgăraşului - zonă

de radiație a arhitecturii de la sud de
Carpați, în Buletinul Monumentelor
Istorice, București, 1970, an XXXIX, nr. 2,
p. 35-50.
Gündisch 1975 Gustav Gündisch, Urkundenbuch zur

Geschichte der Deutschen in
Siebenbürgen, V, Köln, 1975.
Hanganu 1994 Elisabeta Hanganu-Nistor, Geologie

generală, Sibiu, 1994 (note de curs).
Horwath 1931 Walther Horwath, Siebenbürgisch-

sächsische Kirchenburgen, Sibiu 1931.
449
Hülsemannan 2014 Jan Hülsemann, Casa săsească din
Transilvania, Sibiu, 2014.
Ionescu 1972 Ilie Ionescu, Elevii de la Școala generală

Turnu Roșu-campioni la oină, în Tribuna,
Sibiu, 1972, an V, nr. 1392, p. 4.
Ionescu 1973 a Ilie Ionescu, Școala generală Turnu Roșu

din nou în finala pe țară, în Tribuna, Sibiu,
1973, an VI, nr. 1653, p. 2.
Ionescu 1973 b Ilie Ionescu, „Cupa Bujorului”, în Tribuna,

Sibiu, 1973, an VI, nr. 1665, p. 1.
Ionescu 1973 c Ilie Ionescu, Școala generală Turnu Roșu a

câștigat pentru a treia oară ”Cupa
speranțelor”, în Tribuna, Sibiu, 1973, an
VI, nr. 1701, p. 2.
Ionescu 1973 d Ilie Ionescu, În comuna Turnu Roșu. Noua

generație de oinari bate la poarta afirmării,
în Tribuna, Sibiu,1973, an VI, nr. 1706, p.
2.
Ionescu 1978 Ilie Ionescu, La Turnu Roșu sărbătoare

cultural-sportivă, în Tribuna, Sibiu, 1978,
an XXX, nr. 6466, p. 2.
Ionescu 1979 a Ilie Ionescu, Oină. „Cupa speranțelor” -

pentru a 7-a oară la Turnu Roșu, în
Tribuna, Sibiu, 1979, an XXXI, nr. 6867, p.
2.
450
Ionescu 1979 b Ilie Ionescu, ”Cupa speranțelor” – pentru a
opta oară la Turnu Roșu, în Tribuna, Sibiu,
1980, an XXXII, nr. 7159, p. 4.
Iorga 1906 Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripții ardelene şi

maramureşene. II Inscripții şi Însemnări,
Bucureşti, 1906.
Jelenicz 1992 Mihai Jelenicz, Climatologie și

meteorologie, Sibiu, 1992.
Kamla 1986 Rudolf Kamla, În obiectiv: onorarea

contractelor de livrare la fondul de stat. La
Turnu Roșu. În căutarea cauzelor care au
slăbit potențialul agricol al comunei, în
Tribuna, Sibiu, 1986, an XXXVIII, nr.
8881, p. 1, 3.
Lascu 2006 Horia Lascu, Structura demografică a

scaunului Sibiu între anii 1760-1780, în
Populația României. Trecut, prezent,
viitor, Omagiu profesorului Aurel Răduțiu
la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj
Napoca, 2006.
Lazăr 1978 Virgil Lazăr, Aniversări la Turnu Roșu, în

România Liberă, București, 1978, an
XXXVI, nr. 10430, p. 2.
Luca, Pinter, Georgescu 2003 Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter,
Adrian Georgescu, Repertoriul arheologic
al județului Sibiu (situri, monumente
arheologice și istorice), Sibiu, 2003.
451
Lupaș 1940 Ioan Lupaș, Documente istorice
transilvane, vol. I, 1599-1699, Cluj, 1940.
Lupea 1980 Cornel Lupea, Racovița. Monografia unei

străvechi aşezări sibiene, Victoria, 1980
(lucrare aflată în manuscris dactilografiat
la Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu).
Maier 1998 Sorana Maier, Biserica din Turnu Roșu, cu

hramul Sf. Nicolae al Miralichiei, a fost
sfințită, în Tribuna, Sibiu, 1998, an CXIV,
nr. 2339, p. 8.
Manciulea 1941 Ștefan Manciulea, Așezările românești din

Ungaria și Transilvania în secolele XIV-
XV, Blaj, 1941.
Marcu 1997 Răzvan Marcu, Turnu Roșu sau locul în

care viitorul a început deja, deși ... trecutul
încă nu s-a terminat, în Tribuna, Sibiu,
1997, an CXIII, nr. 2073, p. 6.
Marcu 1997 Răzvan Marcu, Apa, gazul și canalizarea -

trei obiective generoase, în Tribuna, Sibiu,
1997, an CXIII, nr. 2073, p. 6.
Mătușoiu 2014 Ana Maria Mătușoiu,Centrul de

Plasament pentru copilul cu dizabilități
din Turnu Roșu va fi reabilitat și
modernizat, în Tribuna, Sibiu, 2014, 14
octombrie (format electronic).
452
Meteș 1920 Ștefan Meteş, Relațiile comerciale ale Țării
Româneşti cu Ardealul până în veacul al
XVIII-lea, Sighișoara, 1920.
Meteș 1935 Ștefan Meteș, Istoria bisericii românești

din Transilvania, vol. 1 (până la 1698),
Sibiu, 1935.
Mețiu 2004 Ioan Mețiu, Zi memorabilă la mânăstirea

de la Turnu Roșu, în Tribuna, Sibiu, 2004,
an CXX, nr. 4127, p. 13.
Moldovan, Togan 1919 Silvestru Moldovan, Nicolae Togan,

Dicționarul numirilor de localități cu
poporațiune română din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramurăş, Sibiu, 1919,
p. 139.
Nägler 1981 Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în

Transilvania, Bucureşti 1981.
Nica 2013 Ioana Nica, Ioan Cindrea despre proiecte

strategice și investiții în județul Sibiu, în
Monitorul de Sibiu, Sibiu, 2013, 19 martie
Nicuis 1943 Nicuis, Primele realizări ale Cooperativei

„Sănătatea Neamului”. Inaugurarea
maternității şi cabinetului dentar din
Porceşti, în Gazeta Sibiului, Sibiu, 1943,
an X, nr. 44, p. 1.
453
Niedermaier 2012 Paul Niedermaier, Habitatul medieval în
Transilvania, Bucureşti 2012.
Niedermaier 2016 Paul Niedermaier,Geneza oraşelor

medievale în Transilvania, Bucureşti,
2016.
Nistor, Marinescu-Frăsinei 1990 Nicolae I. Nistor, Mircea N. Marinescu-

Frăsinei, Sibiul şi ținutul în lumina istorie,
vol. II, Cluj-Napoca, 1990.
Nițu 2014 a Dorina Nițu, Profesorii și-au dat întâlnire

la prima ediție a proiectului „Tradiții
românești”, în Turnu Sfatului, Sibiu, 2014,
13 iunie (format electronic).
Nițu 2014 b Dorina Nițu, Feeric Fashion Days a

debutat pe ploaie, dar nici o prezentare nu
a fost anulată, în Turnu Sfatului, Sibiu,
2014, 18 iunie (format electronic).
Onescu 2010 Dan Onescu, Bani europeni pentru

modernizarea școlii din Turnu Roșu, în
Turnu Sfatului, Sibiu, 2010, 28 iulie
Onescu 2011 Dan Onescu, 9 milioane de lei pagubele

inundațiilor de luna trecută, în Turnu
Sfatului, Sibiu, 2011, 12 iulie (format
electronic).
Oprișiu, Manițiu, Nemeș 1995 Mircea Oprișiu, Dumitru Manițiu, Ion

Onuc Nemeș, La Turnu Roșu zestrea
454
istorică și culturală-angajament pentru un
destin nou, în Tribuna, Sibiu, 1995, an
CXI, nr. 1548, p. 3.
Pepene, Nanu, Popovici 2016 Nicolae Pepene, Dan Nanu, D. Popovici,

Transilvania: izvoare de geografie istorică,
Brașov 2016.
Pintea 1955 Paul Pintea, Sprijin real țăranilor

muncitori din Porcești pentru formarea
întovărășirii agricole, în Flacăra Sibiului,
Sibiu, 1955, an XII, nr. 2555, p. 3.
Popa 2001 Constantin Popa, Slimnic. Străveche

așezare din ținutul Sibiului, Sibiu, 2001.
Popescu 1990 Nicolae Popescu, Țara Făgărașului,

București, 1990.
Popescu-Spineni 1978 Marin Popescu-Spineni, România în

izvoare geografice și cartografice,
București, 1978.
Preda 1973 Constantin Preda, Monedele geto-dacilor,

București, 1973.
Priescu 1969 Constantin Priescu, Sisif arhivar. Cereri

care-și așteaptă luni de zile rezolvarea la
arhiva C.F.R. din Turnu Roșu, în Scânteia,
București, 1969, an XXXVIII, nr. 8087, p.
2.
455
Purece 1949 a Ilie Purece, Vești din comuna Porcești, în
Lupta Sibiului, Sibiu, 1949, an I, nr. 52,
p. 5.
Purece 1949 b Ilie Purece, În cinstea zilei de 21

Decemvrie. Căminul Cultural din
Porcești-Sibiu a pornit întreceri având ca
lozincă: „Niciun țăran muncitor în afara
Căminului Cultural”, în Lupta Sibiului,
Sibiu, 1949, an I, nr. 115, p. 5.
Pușcariu, Preda, Borcia 1913 Ilarion Puşcariu, Ioan de Preda, Lucian

Borcia, Contribuțiuni istorice privitoare la
trecutul românilor de pe pământul
crăiesc, Sibiu, 1913.
Roth 1905 V. Roth, Geschichte der deutschen

Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg,
1905.
Rusu 1949 H. Rusu, Din activitatea Căminului

Cultural „Horia, Cloșca și Crișan” din
Porcești, în Lupta Sibiului, Sibiu, 1949, an
I, nr. 25, p. 3.
Rusu 1998 Octavian Rusu, La Turnu Roșu. În

eforturile de implementare a
infrastructurii. Sătenii s-au implicat
efectiv, mai rămâne contribuția bugetului,
în Tribuna, Sibiu, 1998, an CXIV, nr.
2194, p. 3-4.
456
Rusu 2000 Octavian Rusu, O importantă comună
românească își cheamă fiii la cumpăna
dintre milenii, în Tribuna, Sibiu, 2000, an
CXVI, nr. 2780, p. 3.
Rusu 2005 A. A. Rusu, Castelarea carpatică,

fortificații și cetăți din Transilvania și
teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV),
Cluj-Napoca, 2005.
Sărac 2009 Ana Sărac, Monografia comunei Turnu

Roşu - Porceşti - Plopi, Sibiu, 2009.
Sigerus 2006 Emil Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-

1929, Sibiu, 2006.
Spineni 1978 Marin Popescu-Spineni, România în

izvoare geografice şi cartografice,
Bucureşti, 1978.
Spătariu 2014 Maria Spătariu, Albina, satul sebeșenilor

din Banat, în Tribuna, Sibiu, 2014, an
CXXX, nr. 7081, p. 17.
Stahl 1969 Henri Stahl, Contribuții la studiul satelor

devălmașe românești, vol. I-III, Bucureşti,
1969.
Stoica 1973 Georgeta Stoica, Interiorul locuinței

țărăneşti, Bucureşti, 1973.
Stoinea 2014 Adrian Stoinea, Cum supraviețuiește oina,

în mileniul III, în comuna Turnu Roșu, în
457
Turnu Sfatului, Sibiu, 2014, 10 august
Stuparu 1948 Filimon Stuparu, Turnu Roșu așezământ

de ocrotirea copiilor orfani, în România
viitoare, Sibiu, 1948, an V, nr. 144, p. 4.
Ștef 1994 Vasile Ștef, Hidrologie, Sibiu, 1994.
Ștefan 1979 Mihai Ștefan, La Turnu Roșu mîndria e

închinată obștei, în Tribuna, Sibiu, 1979,
an XXXI, nr. 6968, p. 1, 3.
Ștefan 1980 Mihai Ștefan, Încredere nestrămutată în

verbul a muncii, în Tribuna, Sibiu, 1980,
an XXXII, nr. 7116, p. 1, 3.
Teodorescu 1994 Dorin Teodorescu, La noi proprietatea

asupra pământului n-a dispărut niciodată,
în Rondul, Sibiu, 1994, an II, p. 2.
Theodorescu 1941 Vasile M. Theodorescu, Transilvania sub

maghiari și români, București, 1941.
Togan 1898 Nicolae Togan, Românii din Transilvania

la 1733. Conscripția Episcopului Ioan In.
Klein de Sadu publicată după
manuscriptul aflător în Muzeul
Brukenthal din Sibiu, Sibiu, 1898.
von Treuenfeld 1839 Ignacz Lenk von Treuenfeld, Siebenbürgens

geographisch, topographisch, statistisch,
hydrographisch und orographisches
458
LEXIKON, mittelst eines Versuches seiner
Landkarten-Beschreibung bearbeit und
alphabetisch geordnet, III (Dritter Band. M-
R), Wien/Viena 1839.
Tufescu 1966 Victor Tufescu, Subcarpații și depresiunile

marginale ale Transilvaniei, București,
1966.
Velcea 1967 Valeria Velcea, Râurile României,

București, 1967.
Velcea 1992 Valeria Velcea, Geomorfologie, Sibiu,

1992.
Veress 1927 Andrei Veress, Păstoritul ardelenilor în

Moldova şi Țara Românească, Bucureşti
1927.
Voronca 1998 Elena-Niculiță Datinele şi

Voronca,
credințele poporului român, adunate şi
aşezate în ordine mitologică, București,
1998.
Vuia 1975 Romulus Vuia,Satul românesc în

Transilvania şi Banat, în Studii de
etnografie şi folclor, Bucureşti 1975.
Wolff 1893 Karl Wolff, Navigațiunea pe Olt și

importanța ei pentru Ungaria și România,
București, 1893.
459
Zăinel 2009 Emilia Zăinel, Sport național devenit
ilustru anonim, în Turnu Sfatului, Sibiu,
2009, 30 august (format electronic).
ABREVIERI
ADJCSb Arhiva Direcției Județene pentru Cultură

Sibiu.
ATROST Amenajamentul Turnu Roșu O.S.
Tălmaciu, 1991.
AUPVTR Amenajamentul U.P.V. Turnu Roșu, 1991.
R.I.C.CRVB.M.A. Registrul Inventar de custodie carte
românească veche, Biblioteca Mitropoliei
Ardealului.
460

Turnu Rosu Noiembrie Final Carol Corectat Nanu Carte

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Turnu Rosu Noiembrie Final Carol Corectat Nanu Carte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TURNU ROȘU / PORCEȘTI

MONOGRAFIA UNEI FRONTIERE

TURNU ROȘU / PORCEȘTI

MONOGRAFIA UNEI FRONTIERE

Armanis & Mega

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dan Nanu, Ovidiu Calborean, .... - Sibiu : Editura Armanis ; Cluj-Napoca :

Editura Mega, 2018

DTP - Carol Lucian Szatmari

Editura Armanis Editura Mega

De ce o lucrare monografică despre Porcești Turnu Roșu în 2018, anul

Primar Turnu Roșu

Pentru realizarea lucrării au fost consultate, atât izvoare istorice

(seria nouă); Johann Filstich, Încercare de istorie românească, București, 1979.

12 Fratu, Beleaua 1991, p. 9.

15 Velcea 1992, p. 148.

18 Popescu 1990, p. 26.

20 Bobeș, Stratulat, Barbu 2011, p. 30-31.

22 Jelenicz 1992, p. 42.

25 Ștef 1994, p. 78.

26 Bobeș, Stratulat, Barbu 2011, p. 46-47.

29 Filip 1948, p. 85-86.

32 Filip 1948, p. 85.

33 Filip 1948, p. 85.

34 Filip 1948, p. 86.

35 Filip 1948, p. 86.

37 Velcea 1967, p. 12-13.

38 Florea, Munteanu 1968, p. 443.

41 Cilievici 1975, p. 50; Drăgulescu 1992, p. 155.

44 Drăgulescu 1992, p. 15.

47 *** 1981, p. 44-45

Depozitul de calcare neocene

Comuna Turnu Roșu – vedere aeriană

Prezența omului pe aceste meleaguri este dovedită încă de la începutul

48 Luca 2003, p. 231.

51 Luca 2003, p. 232.

52 Luca 2003, p. 231.

53 Luca 2003, p. 232.

54 Luca 2003, p. 232.

55 Luca 2003, p. 232.

56 Munteanu 2014, p. 107.

57 Luca 2003, p. 232.

62 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 47.

65 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 86.

66 Filip 1948, p. 138-139.

67 Pușcariu 1913, p. LXXXVIII-LXXXIX; Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 292; Halmaghi 1999,

69 Furnică 1931, p. 1-2.

70 Furnică 1931, p. 2-3.

73 Armbruster 1980, p. 189-190.

74 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 92.

75 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 93.

76 Albescu 1966, p. 25-26.

79 *** 1968, p. 193.

(Armbruster 1980, p. 385)

84 Dumitrescu-Jipa, Nistor 1976, p. 167.

85 Bobeș 2011, p. 81.

88 *** 1970, p. 354-355.

89 *** 1970, p. 538.

90 Cantacuzino–Rădulescu 1997, p. 293.

93 Lupaș 1940, p. 289.

94 *** 2003, p. 715.

97 Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 293; Albescu 1966, p. 17.

98 Cantacuzino-Rădulescu 1997, p. 294.

101 *** 1997, p. 155.