Acest sir de prelegeri va trata filosofia spiritului din perspectiva lui Hegel, cel mai mare reprezentant al idealismului

german. Cu alte cuvnte, firul director al acestor prelegeri va fi Fenomenologia Spiritului, una dintre capodoperele ganditorului german, care are reputatia de a fi printre cele mai dificile carti de filosofie scrise vreodata.

Conceptul de "Spirit"

(cf. J.N. Findlay, Hegel: A Re-Examination, cap. 2)

Este in cel mai inalt grad caracteristic pentru Hegel sa refuze sa-si formuleze principiile filosofice din capul locului. El refuza sa-si bazeze gandirea pe asumptii fixe sau pe presupozitii initiale. Principiile filosofiei sale trebuie sa rezulte din dezvoltarea ei sistematica: ele trebuie sa fie mai degraba rezultatul, decat fundamentul ei. Neincrederea lui hegel in afirmatii preliminare dezvoltarii problematicii filosofice este justificata: nu se poate judeca sau aprecia valoarea unor principii filosofice inainte de a le vedea la lucru in sistemul lui, inainte de a-l vedea pe Hegel aplicandu-le celor mai diverse subiecte.

Dar obscuritatea totala in care ne lasa Hegel nu poate fi decat foarte anevoie strapunsa de studiosul operelor sale fara o anumita cunoastere preliminara a scopului sau si a directiei in care vrea sa mearga. De aceea este mai profitabil sa nu il credem pe Hegel pe cuvand si sa incercam sa dam de la inceput o schita a ideii si principiului central al filosofiei sale. Vom discuta in primul rand notiunea de "spirit", ca dupa aceea sa vorbim despre cea de "dialectica".

Ce spune Hegel despre Spirit

Vom incepe prin a da o seama de citate relevante pentru modul in care Hegel concepe Spiritul, pe care il mai numeste si Idee sau Idee Absoluta.

"Spiritualul singur este realul; el este esenta, adica ce este in sine - ceea ce se comporta si este determinat, alteritatea si fiinta-pentru-sine - si, in aceasta determinatie, adica in fiinta sa in afara de sine, el este ceea ce ramane in el insusi, adica este in si pentru sine. - Acest in si pentru sine, este insa numai pentru noi, adica in sine el este substanta spirituala. El trebuie sa fie aceasta si pentru el insusi, trebuie sa fie cunoastere despre spirit si cunoastere despre sine ca fiind spirit: adica el trebuie sa-si fie ca obiect, dar deopotriva ca obiect nemijlocit si obiect suprimat, ca obiect reflectat in sine" (FS, 28/29)

"Substanta vie este mai departe fiinta care este intr-adevar subiect sau, ceea ce inseamna acelasi lucru, care este in adevar reala numai intrucat ea este miscarea punerii de sine, adica este mijlocirea devenirii-ei-ca-altul cu ea insasi. Ea este, ca subiect, negativitatea simpla, pura; tocmai prin aceasta este scindarea a ce e simplu, adica dedublarea ce pune in opozitie, care este iarasi negarea acestei diversitati indiferente si a opozitiei ei; numai aceasta identitate care se restabileste, adica reflexia-in-sine-insusi in identitate - nu o unitate originara ca atare, adica nemijlocita ca atare - este adevarul. Adevarul este devenirea lui insusi, cercul care presupune ca scop termenul sau final si il are ca inceput si care nu este real decat prin infaptuirea si prin termenul sau final" (FS, 23)

"In sine, viata lui Dumnezeu este este desigur identitatea si unitate netulburata cu ea insasi, care nu ia in serios alteritatea si instrainarea, cat si depasirea acestei uneia sau alteia. Dar acest in sine este universalitatea abstracta, in care se face abstractie de natura ei de a fi pentru sine, si prin aceasta in genre de automiscarea formei sale" (FS, 23)

"Adevarul este intregul. Intregul este insa numai esenta care se implineste prin dezvoltatarea sa. Trebuie spus despre Absolut ca el este prin esenta rezultat, ca el este numai la urma ceea ce el este cu adevarat; si in aceasta tocmai sta natura sa de a fi ceva real, subiect, adica devenirea-luiinsusi." (FS, 24)

"Este de o suprema importanta, in opinia mea (pe care numai dezvoltarea deplina a sistemului o poate stabili) ca Adevarul ar trbui nu doar conceput ca Substanta, ci si ca Subiect"

In Logica mica, din Enciclopedia Stiintelor Filosofice, citim urmatoarele:

"Viata spiritului in nemijlocirea ei apare ca inocenta si incredere naiva, dar esenta insasi a Spiritului implica faptul ca aceasta conditie nemijlocita trebuie depasita. Caci viata spirituala se distinge de cea naturala, si in particular de cea animala, in aceea ca ea nu doar ramina in sine, ci este pentru sine. Acest punct de vedere al separarii trebuie, totusi, sa fie el insusi depasit: Spiritul trebuie, prin propriul sau act, sa revina la o stare unificata... Gandirea este ceea ce cauzeaza rani si le si vindeca".

"Natura nu este deloc ceva fixat si incheiat pentru ea insasi, care ar putea exista si fara spirit: mai degraba ea isi ajunge scopul sau si adevarul in spirit. La fel Spiritul nu este doar ceva existand abstract dincolo de natura, ci exista cu adevarat si se arata ca fiind Spirit in masura in care contine Natura ca subjugata in el insusi"

"Determinatiile gandirii, in masura in care se prezinta separat si nemijlocit, sunt determinatii finite. Adevarul este, totusi, Infinitul-in-sine care nu poate fi exprimat sau adus mintii prin nimic finit ... Gandirea este, de fapt, prin insasi natura ei, infinita in ea insasi ... In masura in care fac

dintr-un gand oarecare obiectul meu, sunt cu mine insumi. Eu, gandire, sunt prin urmare infinit, intrucat ma relationez in gandire cu un obiect care e eu insumi"

"Gandirea sau Eul este antiteza absoluta a excluderii reciproce si externalitatii fata de sine a sensibilului: este identitatea originala, una cu sine si pe de-a-ntregul cu sine. Cuvantul "Eu" exprima o referinta abstracta la sine si orice este pus in aceasta unitate este afectat de ea si transformat de ea. Eul este asadar ca creuzetul si focul prin care pluralitatea indiferenta (a simturilor) este consumata si redusa la unitate ... Trebuie, totusi, sa notam ca nu exista nici o activitate subiectiva a consitiintei de sine care sa introduca unitate in divers. Mai degraba identitatea este ceea ce este absolut si adevarat"

Iata unele fragmente din Filosofia spiritului:

"Pentru noi Spiritul are Natura ca presupozitie a sa, al carui Adevar si anterior absolut ea prin urmare este. In acest adevar Natura a disparut si spiritul s-a revelat pe sine ca Idea adusa la fiinta-pentru-sine a ei, al carui Obiect ca si Subiect este Conceptul. Aceasta identitate este negativitate absoluta, pentru ca Conceptul isi are obiectivitatea lui externa completa in Natura, dar aceasta externalizare a lui este abolita, si el a devenit identic cu sine in aceasta. Dar este doar aceast identitate in masura in care s-a reintors din Natura"

"Esenta spiritului este, din punctd e vedere formal, Libertatea, negativitatea absoluta a Conceptului ca identitate cu sine. Conform acestei determinari formale, el poate abstrage din orice, inclusiv externalitatea lui, existenta. El poate indura negarea nemijlocirii sale individuale, angoasa infinita, i.e. se poate pastra pe sine afirmativ in aceasta negativitate si poate fi identic cu sine. Aceasta posibilitate este universalitatea lui abstracta asa cum este pentru el insusi"

"Spiritul este Ideea infinita si finitudinea are aici intelesul inadecvarii conceptului si realitatii, cu determinarea adaugata ca este o aparenta in el insusi, o aparenta pe care Spiritul o pune implicit ianitea lui ca bariera pentru ca, inlaturand-o, sa poata avea si cunoaste libertatea pentru sine ca propria lui esenta".

In toate aceste fragmente avem aceea si imagine a ceea ce poate fi considerat un joc mistic. Spiritul este infinit, dar trebuie sa se prezinte siesi ca fiind finit, pentru a depasi aceasta prefacatorie, a se distinge de orice finit, a deveni constient de propria infinitate. Spiritul este singura realitate, dar trebuie sa se confrunte cu ceva aparent strain, pentru a vedea prin propria inselare de sine, pentru a deveni constient ca el este unica realitate. Iar aceasta creatie si punere in scena a acestei inselatorii ii este necesara spiritului, care nu ar putea fi fara ea: Spiritul nu este numai telul propriului joc, ci este inseparabil de jocul insusi. Fara aceste propozitii care par a veni dintr-un tratat de mistica sistemul lui Hegel nu are nici un sens.

Certitudinea sensibil, adic acesta i prerea

n descrierea experienei contiinei Hegel pleac de la cunoaterea cea mai simpl, n care s-ar prea c rezid certitudinea cea mai ferm. Cunoaterea care este mai nti, adic nemijlocit, obiectul nostru nu poate fi alta dect aceea care, ea nsi cunoatere nemijlocit, este cunoaterea nemijlocitului, adic a existentului (81). Cu aceast cunoatere noi trebuie s ne comportm, s-ar zice astzi, fenomenologic, adic strict descriptiv, fr a schimba nimic din obiect aa cum ni se ofer el. S fim simplu receptivi fa de cunoaterea nemijlocit a nemijlocitului. Altfel spus, trebuie s ne raportm nemijlocit la cunoaterea nemijlocit a nemijlocitului. Acesta singur poate fi punctul de plecare al fenomenologiei spiritului.

Certitudinea sensibil, cum o numete Hegel, adic cea a senzaiei, datorit coninutului su concret (n sens psihologic) apare drept contiina cea mai bogat. Bogia ei este bogia infinit

a exteriorului, inepuizabil n diversitatea ei. n certitudinea sensibil avem obiectul cunoaterii integral; certitudinea sensibil nu abstrage, nu schematizeaz, ci preia obiectul concret aa cum este el, cu toate detaliile apariiei sale. Pentru c nu las la o parte nimic din obiect, certitudinea sensibil apare ca fiind cea mai adevrat.

Dar adevrul certitudinii sensibile, privit de aproape, se arat a fi adevrul cel mai srac i mai abstract. Certitudinea sensibil spune doar c lucrul este; adevrul su conine numai fiina lucrului, nu i calitatea sau esena lui. Adevrul contiinei sensibile poate fi redat n fraze precum Aceasta este sau Este. A spune ceva mai mult nseamn a depi certitudinea sensibil si a trece la ceva mai complex. n certitudinea sensibil ne mulumim s aprehendm lucrul, fr s l nelegem sau descriem. Or, n aceast atitudine de pur receptivitate eu sunt un Eu pur, un simplu acesta care intlnete lucrul ca un alt acesta. Cum lucrul nu are alt determinaie dect a fiinei, nici eul nu este determinat altfel dect ca fiind, ntruct el trebuie s rmne strict receptiv si nu poate dezvolta continutul contiinei sensibile n nici o direcie. Iat cum exprim Hegel aceste consideraii: Eu, acesta, nu am certitudinea acestui lucru fiindc, ca contiin, m-a fi dezvoltat n aceast privin i a fi pus n micare gndurile n mod variat. i nici fiindc lucrul despre care am certitudinea ar fi, printr+o mulime de nsuiri diferite, o raportare bogat fa de el nsui sau o comportare variat fa de altele. Ambele nu privesc adevrul certitudinii sensibile; nici eul, nici lucrul nu au n aceasta semnificaia unei mijlociri multiple; eul nu are semnificaia unei reprezentri sau gndiri multiple; ci lucrul este numai fiindc este; el este: acesta este pentru certitudinea sensibil esenialul, i aceast fiin pur, adic aceast pur nemijlocire, formeaz adevrul ei. La fel, certitudinea este, ca raportare, raportare pur, nemijlocit; contiina este Eu, nimic mai mult, un pur acesta; individul-singular cunoate purul Acesta, adic singularul (82).

Acum, dac examinm de aproape certitudinea sensibil real, vedem c ea nu este doar o nemijlocire pur, ci si un exemplu al acesteia. Este aceast sau aceast contiin sensibil. n fiecare certitudine sensibil se desparte un Acesta ca eu de un Acesta ca obiect. Dac noi, cei care filosofm, reflectm asupra acestui fapt, vedem c n crtitudinea sensibil nici unul dintre

cei doi termeni nu este doar nemijlocit, ci i mijlocit n acelai timp: eu sunt n certitudinea sensibil prin lucru, iar lucrul este n certitudinea sensibil prin Eu. Observm aici o deosebire ntre esen i exemplu. n esea ei certitudinea sensibil este nemijlocire; dar n orice exemplu al ei conttina care filosofeaz poate pune n eviden mijlocirea despre care am vorbit.

[1] Diferena dintre esen i exemplu nu o introducem noi arbitrar, ci ea se gsete n certitudinea sensibil nsi. n certitudinea sensibil Obiectul este pus ca esenial; Eul este pus ca neesenial. Certitudinea sensibil, chiar dac apare numai la ntlnirea unui Eu nemijlocit cu un Obiect nemijlocit, provine de la obiect. Eul este o cunoastere care poate sa fie sau sa nu fie, el cunoate obiectul numai pentru ca acesta este. Obiectul este, indiferent dac e cunoscut sau nu, n timp ce cunoaterea nu este, dac obiectul lipsete.

Trebuie deci s cercetm obiectul, pentru a vedea dac el este cu advrat esena n certitudinea sensibil. Trebuie s vedem, spune Hegel, dac conceptul de obiect al certitudinii sensibile, cum ne-a aprut pn acum, de a fi esen, corespunde modului n care el este dat n certitudinea sensibil. n acest scop noi trebuie din nou s ne abinem de la orice concepere i numai s descriem obiectul aa cum l are n ea certitudinea.

Trebuie deci s ntrebm certitudinea sensibil nsi ce este acesta, care este dat ca obiect n ea. Primul rspuns este c Acesta este ceea ce este Aici i Acum. Acesta este un demonstrativ. Spunnd c Acesta este ce este Aici i Acum, l-am definit prin doi indexicali. Particularitatea indexicalilor, ca i a demonstrativilor, este c referina lor depinde de context. Aici nseamn la Galai pentru un glean i la Berlin pentru un berlinez. Dialectica lui Aici i Acum scoate la lumin exact acest caracter de a depinde de context al indexicalilor. Iat acum ce spune Hegel: La ntrebarea: ce este Acum? Rspundem deci, de exemplu, Acum este noaptea. Spre a verifica adevrul acestei certitudini sensibile, o simpl ncercare este suficient. Transcriem acest adevr; un adevr nu poate pierde nimic prin transcriere, i tot att de puin prin faptul c l pstrm. Dac privim din nou acum, n aceast amiaz, adevrul transcris, va trebui s spunem

c el a devenit searbd (83). Acum este pstrat; ns, n loc s se arate ca ceva existent, el se arat mai degrab ca ceva non existent: el este pstrat ca acum, dar nu ca noapte; este pstrat ca acum, dar nu ca diminea etc. Prin urmare acum se pstreaz ca un negativ n genere. Cnd zicem acum excludem totul, cu excepia momentului prezent. Prin urmare, acest Acum contine n el negativul, el nu este nemijlocit, ci mijlocit, mediat, indirect. Dar rmne tot att de simplu ca i nainte. Nu s-a introdus n el nici o idee, nici o not nou. Spune Hegel: El este ns totui tot att de simplu ca i mai nainte, Acum, i n aceast simplitate este indiferent fa de ceea ce se asocieaz nc cu el; pe ct de puin noaptea sau ziua este fiina lui, el este deopotriv i zi i noapte; el nu este afectat de aceast alteritate a lui (84). Acest tip de entitate simpl, care este prin negaie, se numete Universal. Prin urmare, adevrul certitudinii sensibile nu este ncidecum particularul, cum prea la nceput, ci universalul. Acelasi lucru este valabil si pentru Aici, si el este un indexical. Spun Aici este o casa ; ma intorc si aici nu mai este o casa, ci o padure. Aici-ul nu dispare, ci el este intotdeauna ceea ce ramane in disparitia casei, a padurii samd. Ca si Acum, Aici apare ca fiind un universal, adica ceva de o simplitate mijlocita. Certitudinii sensibile ii ramane ca adevar fiinta pura, dar nu ceva nemijlocit, ci ca ceva pentru care mijlocirea si negatia este esentiala. Noi in senzatie vizam un obiect concret particular; insa limbajul, in care se exprima adevarul certitudinii sensibile, nu poate exprima decat ceva universal. Cand spunem Acesta este fiinta nu are nici o determinatie in plus; nu putem spune cum este, ci doar faptul ca este, adica ca este un non nimic. Asta este ceea ce, la Kant, Fichte sau Herbart s-a numit punere simpla . Asadar, esenta certitudinii sensibile nu este particularul, indiferent de faptul ca opinia comuna asa crede, ci universalul: Acesta este ceea ce ramane in disparitia tuturor Aici-urilor si Acum-urilor. Comparand relatia in care cunoasterea si obiectul se afla acum cu cea de la care am plecat, vedem ca ea s-a inversat: obiectul, care trebuia sa fie esentialul, este acum neesentialul certitudinii sensibile. Adevarul certitudinii sensibile rezida acum in cunoastere; cum spune Hegel: Adevarul ei rezida in obiect, ca obiect al meu, adica in parerea mea; obiectul este fiindca eu il cunosc. Certitudinea sensibila este deci impinsa in afara obiectului, dar prin aceasta nu inca suprimata, ci numai impinsa in Eu (85). Ca si in cazul precedent, Hegel va dori sa vada

daca acest nou concept al Eului ca fiind esentialul certitudinii sensibile corespunde modului in care Eul este in certitudinea sensibila. Este vorba de fiecare data de a compara o notiune, rezultat al mersului cercetarii, cu descrierea fenomenologica a experientei in care notiunea ar trebui sa se gaseasca exemplificata. [2] Adevarul rezida acum in Eu, in auzul, vazul meu samd. Singularul, continutul lui Aici si Acum este impiedicat sa dispara de catre Eul care il mentine ferm. Aici este o casa pentru ca eu o vad. Insa constiinta gaseste si in cazul de fata aceeasi dialectica ca inainte. Eu vad casa si spun ca aici este o casa; alt cineva, alt eu, vede un pom si spune ca aici este un pom. Amandoua adevarurile au aceeasi forta, care consta in certitudinea vederii. Insa adevarurile dispar unul in altul. Ceea ce ramane si nu dispare este Eu, eul care vede in fiecare caz altceva. Vederea Eului nu este vederea acestei case, a acestui pom, ci vedere in general, adica nici a acestei case, nici a acestui pom etc. Vederea aceasta este deci mijlocita de negatia casei, a pomului etc. Cum intelegem asta? Intr-un mod foarte simplu. Daca vazul n-ar putea avea orice continut, el n-ar mai fi vaz. Daca ochii nostri ar distinge un singur obiect concret pentru eternitate, acest mar si nimic in plus; nu aceasta casa, nu acest munte, nu aceasta floare, nimic altceva; In caest caz nu s-ar putea spune despre noi ca suntem vazatori, ci mult mai adecvat ar fi sa spunem ca suntem orbi. Rezulta ca Eu este tot un universal, ca si Aici si Acum. In definitiv, toti spunem eu, dar ne referim de fiecare data la alta persoana. Adevarat, numai ca ceea ce vizam sau avem in vedere nu putem exprima si nici gandi, ar spune Wittgenstein. Spun eu si ma am in vedere pe mine, cel care vorbeste acum; spun eu sunt cel care vorbeste acum . Conserv acest adevar, scriindu-l pe o foaie de hartie. In cateva minute altcineva va vorbi si adevarul meu se va ofili. Hegel observa di nou caracterul indexical al expresiilor prin care vrem sa capturam particularul: cand spun Eu, chiar daca am in vedere un eu particular, spun toti Eu; fiecare este un Eu particular. [3] Descoperim astfel ca esenta certitudinii sensibile nu sta nici in obiect, nici in Eu. Ambii sunt mijlociti si incarcati de negativitate, universali. Nemijlocirea certitudinii sensibile nu poate veni deci de la nici unul. Ajungem astfel sa consideram ca intregul certitudinii sensibile este esentialul, nu unul sau celalat dintre momentele sale. Nemijlocirea certitudinii sensibile se pastreaza numai in certitudinea luata ca intreg, adica in intalnirea obiectului acesta cu Eul acesta, in cunoasterea aceasta a obiectului acestuia.

Adevarul certitudinii sensibile nu mai sta acum in obiect considerat ca esential sau in Eu considerat ca esential, ci in relatia lor care nu face nici o deosebire intre obiect si Eu in privinta a ce este esential si in care nu poate incapea nici o astfel de distinctie. Obiectul ca acesta dispare, Eul ca acesta dispare, insa relatia Eu-obiect ramane mereu identica cu sine. Iata cum se exprima Hegel: Eu, acesta, afirm deci ca Aici este pom si nu ma intorc, astfel incat Aici sa devina pentru mine un non-pom; nu iau nici nota despr faptul ca un alt Eu vede pe Aici ca non-pom, sau ca eu insumi, alta data, iau pe Aici ca nefiind pom, pe Acum ca nefiind zi; ci eu sunt pura intuitie [i.e, reprezentare singulara]; Eu, pentru mine, raman la aceasta ca Acum este zi sau inca la aceea ca Aici este un pom, nici nu compar pe Aici si Acum unul cu altul, ci ma tin strans la o singura relatie nemijlocita: ca Acum este zi (87). Hegel incearca acum sa faca sa se vada Acum-l afirmat intr-o astfel de certitudine sensibila. El insista asupra faptului ca acest Acum trebuie lasat sa se arate, fara a-i altera libera-lasare-de-a-fi, in termenii lui Heidegger. Acum-l trebuie lasat sa apara pornind de la sine asa cum apare el pornind de la sine. Aceasta este tocmai treba fenomenologiei, in interpretarea pe care i-o da Heidegger in introducerea la Fiinta si timp. Acest adevar trebuie deci sa ni se arate in certitudinea sensibila, caci este adevarul acestui Eu care se limiteaza la un Aici si un Acum. Preluat dupa aceea, el si-ar pierde nemijlocirea si n-ar mai avea nici o relevanta pentru certitudinea sensibila prezenta. Prin urmare, zice Hegel, trebuie sa intram in acest punct al spatiului si timpului si sa ne identificam cu acest eu, pentru a vedea cum stau lucrurile cu nemijlocitul care ne este dat in certitudinea sensibila. Se arata acest Acum. Dar cand spun Acum, el a si trecut in alt Acum. Vedem deci ca adevarul lui Acum consta tocmai in aceasta scapare printre degete, in a nu mai fi in timp ce este. Acum-ul este mereu ceva care a fost, el fuge cu un pas inaintea noastra. Dialectica lui Acum este redata astfel de catre Hegel: Vedem deci in aceasta indicare numai o miscare care ia urmatorul mers: 1) eu indic pa Acum, el este afirmat ca fiind adevarul; il arat insa ca pe ceva ce a fost, adica ca pe ceva suprimat, suprim primul adevar si 2) afirm acum ca un al doilea adevar ca el a fost, ca este suprimat. 3) Dar ce a fost nu este; suprim faptul ca a fost, adica faptul ca este suprimat al doilea adevar, neg prin aceasta negatia lui Acum, si ma intorc astfel la prima afirmatie: Acum este. Acum si indicarea lui Acum este deci astfel constituita, incat nici Acum, nici indicarea lui Acum, nu este ceva simplu, nemijlocit, ci este o miscare care are in ea momente diferite; este pus un

Acesta; este pus insa mai degraba un altul, adica Acesta este suprimat; si aceasta alteritate, adica suprimarea primului, este ea insasi din nou suprimata si astfel reintoarsa la primul. Dar acest prim, reflectat in sine, nu este cu totul ceea ce el era la inceput, si anume un nemijlocit; ci el este tocmai ceva reflectat [n.m. Mai bine zis re-flexat , re-pliat] in sine, adica ceva simplu care in alteritate ramane ce este: un Acum, care este absolut multi Acum; si acesta este adevaratul Acum; Acum, ca simpla zi, care are in sine multi Acum, ore; un atare Acum, o ora, este deopotriva multe minute, si acest Acum este deopotriva multi Acum samd. - Indicarea este deci ea insasi miscarea care exprima ceea ce Acum este cu adevarat: anume un rezultat, adica o multime de Acum, luati impreuna, si indicarea este experienta ca Acum este un universal (88-89). Acelasi gen de consideratii este valabil si pentru Aici. El se rezolva de asemenea intr-o multiplicitate, intr-o alteritate multipla, in care fiecare Aici este multi Aici. Toate acestea isi au un corespondent evident in expunerea metafizica a conceptelor de spatiu si timp la Kant. Dialectica certitudinii sensibile, afirma hegel, nu este decat istoria miscarii ei. Certitudinea sensibila insasi nu este decat aceasta istorie. La acest rezultat ajunge si constiinta comuna, insa ea il uita imediat si o ia de la inceput. De aici rezulta imposibilitatea de a mai mentine ca realitatea lucrurilor externe ca acestea are pentru constiinta un adevar absolut. Adevarul pentru constiinta al certitudinii sensibile nu poate fi decat universalul, nu un Acesta particular pe care il putem avea in vedere dar nu exprima. Hegel arata intr-un pasaj savuros ca nici macar animalele nu stau in fata lucrurilor externe ca si cum acestea ar avea o existenta in sine: ele nu stau in fata lucrurilor sensibile ca si cum acestea ar fi existente in sine, ci, dezesperand de aceasta realitate si in completa certitudine a nimicniciei ei, ele le apuca si le mananca; si intreaga natura sarbatoreste, ca si ele, aceste mistere revelate tuturor, care invata ce este adevarul lucrurilor sensibile (90-91). S-ar putea obiecta ca lumea exterioara exista in sine, fiind compusa din lucruri particulare, complet individializate, diferite unele de altele. Aceasta existenta ar fi certa in mod absolut. Insa, arata Hegel, nimic din adevarul ei n-ar intra in constiinta, intrucat nimic particular nu poate fi exprimat in limbaj, nu trece in logos. De fiecare data cand spun acest lucru si am in vedere un lucru particular, limbajul imi joaca o festa si ma trezesc vorbind despre un universal, care vine odata cu demonstrativul acesta . Individualitatea sensibila a lucrurlui ramane neexprimabila,

in afara logosului, in afara ratiunii. Or, ceea ce este numit neexprimabil nu este decat ceea ce este neadevarat, nerational. Ceea ce eu vizez, Acesta ca obiect al vizarii mele mentale, nu poate fi preluat de catre limbaj. Spun aceasta foaie si cu asta n-am spus nimic particular, ci m-am referit la toate foile, intrucat fiecare este o aceasta foaie . Pot insa merge mai departe si spune: aceasta foaie, de pe catedra, la dreapta de creta, in fata buretelui, cu un colt indoit, pe care sta scris ceva in rosu , de pilda. Dar in acest fel am trecut dincolo de certitudinea sensibila si am ajuns la perceptie. Nu o fiinta in genere imi apare acum, un simplu fapt de a fi, ci o fiinta determinata.

Percepia, adic lucrul i iluzia

Certitudinea sensibil viza pe acesta, individualul sensibil, pe care nu reuea s i-l nsueasc. Percepia, dimpotriv, ia ceea ce exist pentru ea ca fiind universal. n percepie se disting un eu universal i un obiect universal. n certitudinea sensibl obiectul aprea contingent; este un fqpt contingent cq cutqre lucru se ofer percepiei sau nu; ns, n percepie, preluarea obiectului se face n chip necesar. El s-a ivit deja pentru noi si noi nu putem s evitm de a-l percepe. Eul i obiectul care concur n percepie apar n acelai timp. Eul este o micare deictic, o micare de a indica, el apare ca act al perceperii, iar obiectul este cuprinderea mpreun a momentelor micrii. Analiza percepiei pune deci n eviden un act i un obiect, care n esen sunt identice. Esenial pentru percepie este universalul; prin opoziie, cele dou momente distinse, actul i obiectul, trebuie s fie neeseniale. Dar am vzut c acestea sunt ambele universalul, deci esena. Cum ele se raporteaz unul la altul prin opoziie, rezult c numai unul poate fi esenial. Diferena dintre esenial i neesenial trebuie s se repartizeze ntre ele. Hegel reia aceeai strategie pe care a plicat-o n cazul certitudinii sensibile. Pleac de la asumpia c obiectul percepiei este esenialul, el putnd exista i fr a fi perceput; astfel, actul perceperii este neesenial pentru adevrul acesteia. Este necesar acum s analizm obiectul percepiei, aa

cum a fost el obinut ca rezultat, pentru a vedea dac el corspunde a ceea ce ni se prezint n experien. Obiectul percepiei a fost determinat n urma analizei certitudinii sensibile ca lucru cu multe proprieti. [1] Acesta, pe care certitudinea sensibil ncerca s-l sesizeze, a fost pus ca un non-acesta, ca un universal care are n el negativitatea. Sensibilul nu a disprut, ci este reinut (suprimat i conservat) dar nu ca singular, ci ca universal sau proprietate a lucrului. Fiecare proprietate este ns determinat, prin urmare ea se opune altor proprieti, care sunt prin aceasta puse i ele, fecare fiind negativa celorlalte (n sensul de a fi ceea ce restul nu sunt sau de a nu fii ceea ce restul sunt). Numim aceti universali determinaii; ele sunt proprieti numai printr-o determinare care li se adaug ulterior. Rou e o determinaie, dar poate fi o proprietate a unui trandafir, de exemplu. Determinaiile sunt indiferente una fa de alta: duritatea unui lucru nu este afectat de culoarea lui roie, nici gustul dulce al zahrului de forma lui cubic. Dar obiectul percepiei, ca universal, este liber de aceste determinaii; este ceva care se raporteaz doar la sine, restul putnd s fie sau s nu fie. El este un mediu n care determinaiile sale se regsesc. Un mr nu este culoarea sa, forma sa, gustul su i nici numai suma acestor proprieti, pe care nimic nu le oblig s se ntlneasc i s stea mpreun: gustul dulce se poate gsi i ntr-o par, forma rotund i ntr-o minge de tenis, culoarea roie i ntr-o lalea; cu toate acestea, dac apropiem mingea de tenis, laleaua i para nu obinem nici un mr, dei toate proprietile sunt prezente. Prin urmare, pentru ca mrul s fie, este nevoie de un mediu n care aceste proprieti s fie strnse laolalt. Acest mediu universal, abstract, este lucruitatea lucrului, sau reitatea lui. Este pura lui esen, adic acel aici i acum care, pentru scolastici, constituia principiul individuaiei. Dar acest aici i acum, aa cum s-a vzut, este un ansamblu simplu de muli aici i acum. Un cub de zahr este alb, dulce i cubic. Albul este aici, cubicul este tot aici, dulcele este tot aici; ele se ntreptrund, ns ele nu se afecteaz una pe alta, dei au toate acelai aici. Fiecare universal se raporteaz numai la sine, fiind mpreun cu ceilali numai prin i-ul care le leag: zahrul este i cubic i dulce i alb. Aces i, aceast conjuncie neutr este purul universal nsui, mediul, reitatea lucrului care cuprinde toate proprietile lui. Am urmrit pn acum numai caraterul universalitii pozitive. Dar exist nc o latur care trebuie dezvoltat: dac toate proprietile lucrului ar fi complet indiferente i s-ar raporta numai la ele nsele, ele nu ar fi determinate. Ele sunt determinate numai pentru c se deosebesc de altele

i se opun altora. Or, fiind opuse unele altora, ele nu pot fi mpreun, ntruct diferenierea lor nu este compatibil cu simplul i care vrea s le strng mpreun. Rezult c mediul nu poate fi numai un i, o unitatea indiferent, ci i un un, o unitate care exclude. Un-ul este momentul negativ prin care lucruitatea este determinat ca lucru. Aceste dou momente, cel pozitiv i cel negativ, i-ul i un-ul, constituie mpreun lucrul ca adevr al percepiei. n lucru gsim, deci: 1. Universalitatea indiferent, simplul i; 2. Negaia, adic un-ul care exclude proprietile opuse; 3. Multele proprieti ele nsele, relaia celor dou momente anterioare. [2] Lucrul percepie, astfel constituit, trebuie numai preluat de contiin. n aceast atitudine de preluare, de pur sesizare, contiina realizeaz adevrul su. Dac ea ar face ceva pentru a aduga lucrului ceva sau pentru a lsa ceva pe dinafar din lucru, ea ar modifica adevrul. Se nate astfel problema erorii. Cum lucrm sub asumpia ca obiectul este esentialul, eroarea nu poate veni dect de la contiina, care sesizeaz greit obiectul. Eroarea este deci un neadevr al perceperii i nu al obiectului. Hegel va compara acum acest rezultat cu experiena efectiv pe care contiina o traverseaz n percepie. Iat acum acum care este experienta o traverseaza efectiv in perceptie:

Obiectul se ofera ca un Unu; dar sunt constient in el si de proprietatea lui, care este universala si prin care el iese din singularitate. Prin urmare, prima fiinta a esentei lucrului, de a fi Unu, nu este adevarata; dat fiind ca obiectul este esentialul, ceea ce este adevarat, rezulta ca neadevarul imi revine mie, constiintei care percepe. Inseamna ca n-am sesizat corect obiectul. Datorita proprietatii care este universala, eu trebuie sa iau esenta ca fiind o comunitate in genere. Insa fiecare proprietate este opusa altora; astfel sunt obligat sa pun esenta lucrurlui ca un Unu exclusiv si nu ca un simplu si. Dar in acest unu exclusiv gasesc multe proprietati care isi sunt indiferente. Deci eu nu percepeam obiectul corect atunci cand il consideram ceva care exclude. El este acum un mediu comun in caare mai multe universalitati senzoriale sunt fiecare pentru sine si, ca determinate, le exclud pe celelalte. Simplitatea pe care o percep nu apartine deci

lucrului, ci proprietatii singulare luate pentru sine; dar proprietatea nu este decat intr-un Unu, iar determinata este numai prin raport la altele. Ca fiind pura raportare la sine, excluzand negativitatea, adica raportul cu celelalte proprietati, propreitatea este simpla fiinta sensibila. Ca atare, in raport cu ea constiinta este simpla vizare, ea a iesit din perceptie mi s-a intors la constienta sensibila. Dar fiinta sensibila si vizarea intra din nou in perceptie. Astfel, sunt aruncat din nou in acelasi circuit, spune Hegel.

Constiinta parcurge din nou acelasi circuit, dar nu la fel. Ea a invatat ca adevarul ei consta tocmai in disolutia ei, adica in reflexia in sine din ceea ce este adevar. Din lucru, care este adevar, constiinta se reintoarce la sine, iesind astfel din perceptie, care e preluarea lucrului. Astfel s-a precizat modul in care perceptia este constituita, nu doar ca simpla sesizare, ci si ca fiind, in aceasta sesizare, reflectata in sine, in afara adevarului (adica a obiectului). Aceasta reintoarcere in sine a constiintei care se amesteca in actul sesizarii modifica adevarul, deoarece constiinta nu se mentine numai la simpla sesizare a lucrului, la preluarea lui fidela. Constiinta recunoaste aceasta latura a perceptiei si o ia asupra ei insesi, isi asuma eroarea lasand lucrului adevarul. Dar, recunoscand ca neadevarul cade in ea, constiinta este in masura sa depaseasca acest neadevar. Ea corecteaza acest neadevar si, odata cu el, si adevarul sau (care rezida in obiect). Comportarea constiintei consta in aceea ca ea nu numai percepe, dar este constienta si de reflexia ei in sine, adica isi si da seama ca percepe.

Sa analizam acum perceptia pe flancul comportarii sale, adica al actului perceperii. In perceptie sunt mai intai cistient de lucru ca Unu si trebuie sa-l mentin astfel cu fermitate. Cand in miscarea perceptiei intervine ceva ce contrazice aceasta, trebuie atribuit constiintei, reflexiei mele. In perceptie apar, cum am vazut, proprietatile multiple; dar eu stiu ca lucrul este Unu. Prin urmare, multiplicitatea prin care lucrul inceteaza sa fie Unu trebuie sa vina de la mine.

"Acest lucru este alb doar in raport cu ochiul nostru, este si picant pentru limba noastra, este si cubic pentru simtirea noastra s.a.m.d. Intreaga varietate a acestor laturi noi nu o luam din lucru,

ci din noi; ele cad pentru noi unele in afara altora, pentru ochiul nostru, cu totul diferit de limba etc. Noi suntem deci mediul universal in care asemenea momente se disting si sunt pentru sine. Prin aceasta deci ca consideram determinatia de a fi mediul universal ca fiind reflexia noastra, obtinem identitatea-cu-sine si adevarul lucrului ca fiind Unu" (99).

Unitatea lucrului este luata deci de constiinta asupra sa. Inainte ea atribuia aceasta unitate lucrului. Astfel, in mod alternativ, ea face atat din lucru, cat si din ea insasi in acelasi timp un un Unu pur, lipsit de multiplicitate, si un Si al unor proprietati independente. Constiinta gaseste astfel ca numai in raportul ei cu lucrul, in preluarea acestuia de catre ea lucrul se arata in acest dublu fel, dar ca totodata el este in afara modului in care se ofera.

[3] Constiinta iese deci si din acest mod de a se comporta, adica de a lua lucrul ca adevarul identic cu sine si pe sine drept ceea ce nu este identic, ceea ce se afla in afara identitatii. Obiectul perceptie este pentru ea acum intreaga miscare care inainte se impartea intre obiect si constiinta si care repartiza unitatea obiectului si diversitatea constiintei, pentru a se rasturna apoi si a repartiza diversitatea obiectului si unitatea constiintei.

Lucrul este pentru sine unu; dar el este si pentru altul, deci exista in el o dedublare. Insa unicitatea lui contrazice o asemenea dedublare. Constiinta trebuie deci sa ia asupra ei aceasta unificare si sa o tina departe de esenta lucrului. Ea trebuie sa spuna ca intrucat lucrul este pentru sine, nu este pentru altul. Numai ca lucrului ii revine fiinta-ca-unul; prin urmare, atat unitatea cat si conjunctia, simplu si, trebuie sa cada amandoua in lucru. Dar, prentru ca acestea sunt diferite, ele trebuie sa cada in lucruri diferite. Contradictia intre unitate si multiplicitate care se gaseste in esenta lucrului trebuie sa se imparta intre doua lucruri diferite. Lucrul este intr-adevar in si pentru sine, identic cu sine, insa unitatea lui este tulburata de alte lucruri. In acest fel este pastrata identitatea lucrului, dar si alteritatea lui, in afara lui dar si a constiintei.

In acest fel, lucrul este identic cu sine, dar este diferit de alte lucruri; lui ii revine si identitatea si diferenta in acelasi timp, dar nu in mod contradictoriu. Lucrul este pentru sine determinatie simpla, care formeaza caracterul sau esential si il distinge de altele, il pune in opozitie cu altele. Insa lucrul nu este lucru, adica unitate existenta pentru sine, decat in masura in care nu sta in relatie de opozitie cu altele. Caci in aceasta relatie caracterul fiintei pentru sine se pierde. Proprietatea lui esentiala in pune in relatie cu alte lucruri si prin aceasta il distruge ca lucru.

Ajunsesem la rezultatul ca lucrul este identic si diferit intrucat el se raporteaza la sine sau la altele. Insa, cum raportarea lui la sine se face prin proprietatea lui esentiala, acest intrucat cade si lucrul se arata ca fiind in una si aceeasi privinta opusul lui insusi.