Revoluția de la

1848 în Italia

Perioadă 1848
Loc Italia
Modifică ​date​ / ​text​

În ​Italia​ cele 7 state aristocratice create prin ​Congresul de la Viena​ au fost cuprinse
de mișcarea revoluționar-națională care a proclamat republica
la ​Milano​, ​Veneția​ și ​Roma​. Mișcarea a fost utilizată de regele piemontez ​Carol
Albert​ în încercarea de a cuceri ​Lombardia​ de la ​Habsburgi​.
În sudul Alpilor ca și în Germania, Congresul de la Viena, supus dorințelor
suveranilor, a înlocuit harta simplificată, realizată de Napoleon, cu o fărâmițare în
șapte state, fără nici o legătură între ele. Peste tot, monarhii restaurați au revenit la
fostele structuri ale Vechiului Regim și s-au sprijinit pe aristocrația funciară în mai
toate aceste regiuni, cu excepția Piemontului, în care valul industrializării nu
pătrunsese încă, și deci burghezia era numeric destul de slabă. Sudul peninsulei și
Sicilia formau Regatul Neapolelui, restituit Bourbonilor după eșecul lui Murat, care
încercase să recucerească statele acestuia și care a fost împușcat.
În centru, statele pontificale se întindeau la nord, din Romagna până în Câmpia
romană, tăind în două Italia peninsulară. Papa Grigore al XVI-lea, întâmpinat în
1830, cu ocazia alegerii sale, de o răscoală reprimată însă repede de austrieci,
aplică pe acest teritoriu un despotism fără slăbiciuni, care nu este cu nimic mai
prejos decât cel al Bourbonilor din Neapole și care îndepărtează orice inovație de
ordin economic, politic sau social, susceptibilă de a provoca vreo revoltă. În sfârșit,
cea mai mare parte a regiunilor din nord se afla în raport de dependență față de
Austria. Autoritatea Vienei se manifesta în mod direct în statul milanez și în Veneția,
care formau Regatul lombardo-venețian, și în mod indirect asupra micilor state din
jur, care intrau în marele ducat al Toscanei, și ducatele de Parma și de Modena.
Numai regatul de Piemont și Sardinia scăpaseră de controlul Habsburgilor, căci aici
pătrunsese industrializarea și o burghezie comercială și industrială, deschisă la
inovații, încerca să încurajeze schimbarea. În primul rând, în sânul acestei
burghezii progresiste, puternic influențată de ideile franceze și care, deși mai puțin
numeroasă și mai puțin influentă decât în Piemont, era prezentă totuși și în regatul
lombardo-venețian, în ducate și în statele pontificale, s-a dezvoltat mișcarea liberală
de unificare, Rissorgimento, care promovează proiectele de unificare ce duc la
începutul lui decembrie 1860 la elaborarea constituției regatului unic. Declanșarea
revoluției din 1848 în Italia nu este cu nimic tributară în faza ei inițială insurecției
pariziene din luna februarie. Ea începe în 1847, odată cu alegerea lui Pius al IX-lea
pe tronul Sfântului Petru, care își justifică reputația liberală pe care o are în Italia
prin câteva reforme aplicate statelor pontificale. Imediat, întreaga țară începe să se
miște. Manifestațiile anti-austriece au loc aproape peste tot, provocate de strigătele
de "Trăiască Pius al IX-lea". Cele mai mari au loc în regatul lombardo-venețian,
unde populația refuză să cumpere tutun pentru a nu da bani administrației
austriece. Dar mișcarea revoluționară propriu-zisă pleacă din regatul Neapolelui,
mai precis din Sicilia. După exemplul locuitorilor din Palermo, populația principalelor
orașe din insulă, cu ajutorul populației rurale, alungă garnizoanele napolitane.
Mișcarea se extinde apoi în sudul peninsulei, pierzându-și treptat caracterul
separatist pentru a se transforma într-o mișcare a revendicărilor liberale.
Înspăimîntat, regele Ferdinand al II-lea promulgă la 10 februarie 1848 o Constituție
inspirată de Carta franceză. Revoluția se întinde și, la 14 martie, Pius al IX-lea, la
rândul său, trebuie să aprobe o constituție, gest imitat în curând de marele duce de
Toscana și de regele Piemontului, Carol Albert. Ca și în 1820 și apoi în 1830,
Metternich se pregătește să intervină pentru a frîna contaminarea revoluționară. El
este împiedicat de revoluția din Paris, urmată la scurt timp de revoluția vieneză și
de începerea dezintegrării imperiului. Loviturile primite de Austria au în Italia
repercusiuni imediate. La Veneția, avocatul Manini, liberal arestat de poliția
austriacă și eliberat de mulțime, proclamă "Republica Sfîntului Marcu". La Milano,
revolta care izbucnește alungă din oraș, în cinci zile, trupele guvernatorului austriac,
mareșalul Radetzky. Întreaga Italie este cuprinsă de febra revoluționară, curentul
liberal fiind înlocuit curînd de cel național. Ținînd cont de faptul că Austria era
slăbită, nu sosise oare momentul de a-i da o lovitură hotărîtoare și de a scăpa
peninsula de o dominație apăsătoare? În felul acesta va dispărea ultimul obstacol
din calea realizării mărețului vis de unificare. În conjuctura prezentă, apare clar
faptul că nu este absolut necesar să se recurgă la sprijin străin pentru a transforma
Italia într-o națiune. "Italia farà da sè","Italia se va făuri singură", afirmă cuvîntul de
ordine plin de orgoliu al unitariștilor. Din toate regiunile peninsulei, voluntarii aleargă
în regatul lombardo-venețian pentru a lupta împotriva armatelor austriece. Suveranii
înșiși, depășiți de evenimente, sînt luați de vîrtej. În ciuda prudenței sale deosebite,
Carol Albert se lasă influențat de opinia publică piemonteză și de publicistul Cavour,
care, în ziarul său, Rissorgimento, cere "război, război fără întîrziere". Regele
Piemontului începe ostilitățile împotriva Ausțriei, iar trupele sale intră în Lombardia.
Aici li se alătură armata pontificală, al cărei șef, generalul Durando, nu se mai
supune ordinelor lui Pius al IX-lea care dorea să evite războiul. Pînă și regele
Neapolelui, Ferdinand al II-lea, trimite 16 000 de oameni să participe la cruciada
împotriva Austriei, pe care însă îi va retrage peste trei săptămîni. În momentul în
care în toată Europa centrală aspirațiile liberale par a fi pe punctul de a se realiza,
Italia intră se pare pe calea unificării și a independenței . În această "primăvară a
popoarelor" totul pare să arate că vechea ordine europeană, consolidată în 1815,
se prăbușește peste tot pentru a fi înlocuită de o nouă ordine, inaugurată cu șaizeci
de ani mai devreme de Revoluția franceză.
Totul se leagă în final de prăbușirea Austriei, această putere ce apare din ce în ce
mai mult ca o cheie de boltă a edificiului ridicat de Sfînta Alianță. Dar două
evenimente neprevăzute vor schimba în mod brutal fața lucrurilor: reacția armatei
austriece, care înăbușă Revoluția pe care guvernul este incapabil să o controleze și
sprijinul oferit suveranului de Habsburg de partenerul său de Miinchengratz, țarul
Nicolae al II-lea, care, de cincisprezece ani, își disputa cu Metternich titlul de
campion al absolutismului european