Drept Parlamentar

DREPT PARLAMENTAR
CUPRINS
I. DEFINIłII ŞI PRINCIPII ................................................................................................ 3
1. Definirea Dreptului parlamentar................................................................................... 3
2. Izvoarele Dreptului parlamentar................................................................................... 3
3. Principiile Dreptului parlamentar.................................................................................3
Întrebări de autoevaluare............................................................................................4
II. DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUłIONAL (aspecte generale) ..........................5
1. Principiul bicameralismului.......................................................................................... 5
2. Organizarea internă a Camerelor..................................................................................5
3. Structura politică a Camerelor – grupurile parlamentare.............................................9
4. Alte structuri constituite pe principiul constituțional al autonomiei parlamentare....10
Întrebări de autoevaluare..........................................................................................11
III. MANDATUL PARLAMENTAR................................................................................12
1. Noțiunea de mandat parlamentar................................................................................ 12
2. Natura juridică a mandatului parlamentar..................................................................12
3. Trăsăturile mandatului parlamentar............................................................................12
4. Dobândirea mandatului parlamentar...........................................................................13
5. Durata mandatului parlamentar..................................................................................14
6. Încetarea mandatului................................................................................................... 14
7. Supleanții şi vacanța circumscripției electorale..........................................................14
8. Conținutul mandatului parlamentar............................................................................14
9. Obligațiile parlamentarului......................................................................................... 15
10. Sancțiuni................................................................................................................... 15
11. Protecția mandatului parlamentar.............................................................................15
IV. INTRODUCERE ÎN DREPTUL PARLAMENTAR..................................................18
AL PROCEDURII PARLAMENTARE.............................................................................18
1. Premise constituționale............................................................................................... 18
2. Funcțiile Parlamentului............................................................................................... 18
3. Actele Parlamentului.................................................................................................. 19
V. PROCEDURA PARLAMENTARĂ.............................................................................22
1. Introducere.................................................................................................................. 22
2. Premisele procedurii parlamentare.............................................................................22
3. Procedurile parlamentare generale.............................................................................23
4. Sesizarea..................................................................................................................... 23
5. Procedura de pregătire a lucrărilor Camerelor...........................................................24
6. Procedura dezbaterilor................................................................................................ 25
7. Procedura de vot......................................................................................................... 26
8. Procedurile parlamentare speciale..............................................................................26
9. Procedura legislativă pentru adoptarea legilor ordinare şi a legilor organice............27
10. Procedura parlamentară de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaționale 35
11. Procedura parlamentară de revizuire a Constituției..................................................35
12. Proceduri de control.................................................................................................. 36
13. Proceduri de numiri.................................................................................................. 39
14. Procedura de validări................................................................................................ 39
15. Procedura depunerii jurământului de către Preşedintele României..........................40
16. Alte proceduri........................................................................................................... 40
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................. 42
2
I. DEFINIłII ŞI PRINCIPII
1. Definirea Dreptului parlamentar

Dreptul constituţional reglementează locul şi rolul Parlamentului în regimul politic constituțional,
precum şi relațiile sale cu celelalte autorități publice, pe când Dreptul parlamentar reglementează
activitatea parlamentarilor în cadrul Parlamentului, ca şi funcționarea internă a acestuia, adică modul de
executare în Parlament a mandatului parlamentar. De aceea, dreptul parlamentar este o subramură a
dreptului constituțional, cum sunt şi dreptul electoral sau justiția constituțională.
Dreptul constituțional este format din dreptul constituțional substanțial, cuprinzând drepturile şi
libertățile fundamentale, dreptul constituțional instituțional, definind autoritățile (organele) statului, şi
dreptul constituțional normativ, privind sistemul juridic. Din acest punct de vedere, dreptul parlamentar
este o subramură a dreptului constituțional instituțional şi normativ. Față de dreptul constituțional
substanțial el constituie numai o garanție instituționalizată a respectării de către Parlament a drepturilor şi
libertăților fundamentale.
Structura Dreptului parlamentar. Dreptul parlamentar este format din trei componente: 1. Drept
parlamentar instituţional, care se referă la organele de lucru ale Parlamentului – preşedinte, birou
permanent, comisie parlamentară şi altele – şi la organizarea, funcțio-narea, compoziția lor politică şi rolul
pe care îl au în funcționarea Camerelor. 2. Drept parlamentar al mandatului reprezentativ, care se referă la
statutul parlamentarilor potrivit mandatului lor (dobândire, încetare, drepturi şi obligații, mijloace de
protecție). 3. Drept parlamentar al procedurilor parlamentare, care cuprinde regulile specifice procesului
de legiferare, de control al executivului şi de realizare a celorlalte competențe constituționale şi legale ale
Parlamentului.
2. Izvoarele Dreptului parlamentar. Izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor
juridice. În Dreptul parlamentar românesc sunt recunoscute următoarele izvoare de drept: Constituția,
legea, regulamentele Camerelor şi cutuma.
3. Principiile Dreptului parlamentar: • Principiul specializării. Dreptul parlamentar este un
drept special şi specializat ca urmare a incidenței principiului constituțional al autonomiei parlamentare.
Dreptul parlamentar este aplicabil fiecărei Camere în parte şi Camerelor reunite în şedință comună. Pe cale
de consecință, regulile dintr-o Cameră, fiind expresia voinței exclusive a parlamentarilor acelei Camere, nu
sunt aplicabile în afara acesteia, adică parlamentarilor celeilalte Camere sau altor autorități publice. Ca
urmare a modificării Constituției din anul 2003, principiul specializării se defineşte şi prin specializarea
Camerelor Parlamentului în Cameră primă sesizată şi Cameră decizională astfel încât, prin diferențierea
atribuțiilor, să se asigure optimizarea procesului decizional în Parlament, păstrându-se, în acelaşi timp,
egalitatea funcțională a Camerelor. Specializarea competenței Camerelor presupune şi specializarea şi
profesionalizarea parlamentarilor. • Principiul majoritatea decide, opoziția se exprimă. Acest principiu
este consecința naturii elective a mandatului reprezentativ şi a caracterului pluralist al Camerelor
Parlamentului. Majoritatea, întrucât exprimă opțiunea majoritară a corpului electoral, este legitimată să
decidă asupra măsurilor necesare îndeplinirii programului său politic, fiind cea care a învins în alegeri.
Minoritatea, în egală măsură, reprezintă opțiunea unui segment semnificativ al corpului electoral, fiind
astfel legitimată să se exprime. Prin însăşi opunerea sa, se asigură latura critică a procesului de guvernare.
Majoritatea şi opoziția sunt adversari asociaţi, influența opoziției regăsindu-se în măsurile adoptate de
guvernanți prin influența pe care aceasta o are în dezbaterea şi adoptarea acestor măsuri. Sub aspect tehnic,
conceptul de majoritate este proporțional cu importanța deciziei ce urmează a fi luată. De aceea, majoritatea
poate fi calificată, absolută şi simplă, implicând de fiecare dată o adeziune mai mare sau mai restrânsă a
spectrului politic. • Principiul transparenței. Ca regulă, activitatea Parlamentului are un caracter public;
totuşi, princi-piul transparenței nu exclude ca, în anumite condiții, activitatea parlamentară să nu fie
publică, cum este, îndeosebi, în faza pregătitoare a lucrărilor în plen, din comisiile parlamentare, în cadrul
negocierilor dintre grupurile parlamentare, când plenul a decis ca şedința să fie secretă etc. Transparența
asigură un contact permanent între Parlament şi opinia publică; ea presupune contactul cu mass-media, cu
grupurile de presiune, activitatea parlamentarilor în teritoriu (contactul cu alegătorii), obligația
parlamentarilor privind declarația de avere, evitarea conflictelor de interese etc.
3
Întrebări de autoevaluare
1. Sunt izvoare ale dreptului parlamentar :

a) Constituția
b) legea
c) cutuma
d) toate variantele de mai sus
2. Sunt principii ale dreptului parlamentar :

a) principiul specializării
b) principiul majoritatea se exprimă, opoziția decide
c) principiul generalizării
3. Dreptul parlamentar este format din :

a) 2 componente
b) 3 componente
c) 4 componente
4. Sunt componente ale dreptului parlamentar :

a) drept parlamentar instituțional
b) drept parlamentar al mandatului reprezentativ
c) drept parlamentar al procedurilor parlamentare
5. Sunt principii ale dreptului parlamentar :

a) principiul majoritatea decide, opoziția se exprimă
b) principiul transparenței
c) ambele variante
4
II. DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUłIONAL
(aspecte generale)
Procedura parlamentară, ca şi statutul parlamentarilor sunt indisolubil legate de structura
Parlamentului. Acestea vor fi diferite în funcție de tipul de Parlament: unicameral sau bicameral. Structura
Parlamentului rezultă din prevederile art. 61 alin. 2 din Constituție, în care se arată expres că „Parlamentul
este alcătuit din Camera Deputaților şi Senat”.
Un aspect prealabil îl constituie premisa instituțională de ordin constituțional pe care o reprezintă
bicameralismul. Detaliile de natură organizatorică şi funcțională ale fiecărei Camere sunt reglementate în
regulamentele acestora, iar cele privind Camerele reunite în şedință comună, în regulamentul şedințelor
comune. Organele de lucru sunt definite de aceste regulamente şi de unele prevederi constituționale ce intră
în sfera Dreptului parlamentar.
1. Principiul bicameralismului
Bicameralismul a existat în țara noastră sub imperiul Constituțiilor din 1866, 1923 şi 1938 şi îşi află
rădăcinile în Regulamentele organice – Comisia de la Focşani. În perioada regimului comunist, a existat o
reprezentanță națională unicamerală numită Marea Adunare Națională. Într-un stat unitar, cum este
România, temeiurile bicameralismului sunt date de necesitatea evitării concentrării puterii politice în
Parlament şi de asigurarea în cadrul procedurii legislative parlamentare a aprobării legii de către Camera
decizională după dezbaterea şi votarea ei de către Camera de reflecție.
Avantajele bicameralismului față de sistemul parlamentului unicameral, chiar într-un stat unitar,
sunt următoarele: cele două Camere se vor împiedica reciproc să devină despotice, evitându-se astfel o
dictatură colectivă prin dedublarea grupurilor parlamentare ale majorității şi opoziției; evitarea practicii
multiplei lecturi (cel puțin 3), care are loc în Parlamentele unicamerale, pentru evitarea adoptării unei
legi fără o analiză şi dezbatere suficientă; creşterea controlului asupra executivului, realizat de fiecare
Cameră în parte; asigurarea unui cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri de legiuitori
diferiți. Procesul de legiferare nu este mai complicat, dar mai profund, deoarece reluarea procedurii cu
ocazia fiecărei lecturi, cum este în sistemul parlamentar unicameral, îngreunează, câteodată artificial,
procedura, evitându-se o simplitate dăunătoare intereselor generale.
Ca urmare a revizuirii Constituției din anul 2003, Adunarea Constituantă derivată a optat pentru un
sistem bicameral funcțional, ce prezintă următoarele avantaje față de sistemul anterior al unui
bicameralism integral (egalitar): Camerele au atribuții diferențiate, ceea ce presupune o specializare a
acestora şi, implicit, o profesiona-lizare a comunității parlamentarilor; astfel, procedura legislativă nu este
conflictuală, deoarece prima Cameră sesizată este de reflecție, realizând o primă lectură a legii, în timp ce
competența decizională revine celei de a doua Camere; procedura este mult mai accelerată, Camera prima
sesizată fiind obligată să se pronunțe în termen de 45 de zile, iar pentru legile de complexitate deosebită, în
termen de 60 de zile; dacă aceste termene au fost depăşite, potrivit instituției juridice a adoptării tacite, se
consideră că prima Cameră sesizată a fost de acord cu propunerea legislativă, respectiv proiectul de lege, în
forma depusă de inițiator.
2. Organizarea internă a Camerelor

Camerele Parlamentului îşi constituie structurile, care, potrivit art. 64 din Constituție, reprezintă
organele de lucru ale acestora, şi anume: Biroul Permanent, Preşedintele Camerei, comisiile parlamentare
permanente; organele de lucru nu se confundă cu aparatul funcțional, care este alcătuit din funcționari
parlamentari. Birourile permanente şi comisiile parlamentare, permanente sau de avizare, se alcătuiesc în
funcție de configurația politică a fiecărei Camere. Nu trebuie confundate Camerele cu structurile lor
interne, care au un rol ajutător, întrucât le revin unele împuterniciri proprii, fără însă ca ele să poată hotărî
în locul Camerelor (plenului). Plenul va putea astfel decide în cunoştință de cauză, în mod ordonat şi
eficient.
Organele de lucru se constituie de către plenul Camerei şi îşi desfăşoară activitatea sub controlul
plenului pe baza mandatului acordat de către acesta, care îl poate oricând modifica sau retrage. Atribuțiile
organelor de lucru ale Parlamentului sunt prevăzute de regulamente sau reprezintă însărcinări date de plen,
cu excepția unor atribuții prevăzute de Constituție, ca, de exemplu, dreptul preşedinților Camerelor de a
sesiza Curtea Constituțională cu controlul constituționalității legii sau a regulamentelor parlamentare, sau
5
de a fi consultați de Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului, de a participa la depunerea
jurământului unor persoane etc.
Plenul Camerei este alcătuit, după caz, din totalitatea deputați-lor sau a senatorilor, confundându-se
cu însăşi Camera.
Pentru a se asigura caracterul deliberativ al şedințelor Camerelor, mai multe reguli trebuie avute în
vedere: • cvorumul, care reprezintă numărul minim de parlamentari în prezența cărora Camera se poate
întruni şi lucra legal; pentru dezbaterea pe articole a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative
(cvorumul de şedință de lucru), atât la Camera Deputaților, cât şi la Senat, nu este necesară prezența unui
anumit număr de membri; cvorumul trebuie asigurat în cadrul şedințelor de vot, când în sală trebuie să fie
prezenți minim jumătate plus unu dintre parlamentarii Camerei respective, pentru adoptarea de legi
organice sau ordinare sau pentru adoptarea de moțiuni, hotărâri etc.; pentru adoptarea legilor
constituționale, cvorumul este de minim două treimi din parlamentarii fiecărei Camere; • conducerea
lucrărilor de către preşedintele Camerei, ajutat de secretari sau, în lipsa acestuia, de către un vicepreşedinte
(la Senat, vicepreşedintele ce urmează să îndeplinească această însărcinare este stabilit de plen); • aşezarea
parlamentarilor în sala de şedință pe grupuri parlamentare (cutumă) spre a se putea urmări
comportamentul, mai ales la vot, al fiecărui parlamentar.
Biroul Permanent al Camerei
□□ Caracterizare generală: este un organ colegial, ales de Cameră, alcătuit din preşedintele
Camerei, ajutat de vicepreşedinți, secretari şi chestori; prin modul de alegere a membrilor, este un organ
reprezentativ al opțiunilor politice din Parlament, fiind alcătuit potrivit configurației politice a Camerei;
durata mandatului membrilor biroului este diferită: preşedintele este ales pe durata unei legislaturi, iar
ceilalți membri pe durata unei sesiuni.
□□ Principalele trăsături ale Biroului Permanent:
Activitatea sa este sub controlul Camerei, membrii acestuia putând fi revocați înainte de expirarea
mandatului, la cererea grupului parlamentar pe care îl reprezintă, prin votul majorității senatorilor,
respectiv, la Camera Deputaților, la cererea grupului parlamentar care i-a propus sau a cel puțin unei treimi
din numărul deputaților provenind din minimum trei grupuri parlamentare; revocarea poate fi atât cu titlu
de sancțiune disciplinară, pentru neîndeplinirea obligațiilor ce le revin în cadrul Biroului Permanent sau a
celor legate de sarcinile proprii, cât şi ca urmare a retragerii spijinului grupurilor parlamentare care au
propus candidatura; activitatea sa este permanentă, adică şi în perioada dintre sesiuni; asigură conducerea
lucrărilor Camerei, beneficiind de o competență delegată de regulamentul Camerei.
Biroul Permanent are următoarele atribuţii principale: • propune Camerei data începerii şi data
încheierii sesiunii parlamentare; • exercită inițiativa regulamentară, fiind garantul autonomiei
regulamentare a Camerelor în care sens supune aprobării plenului regulamentul Camerei, şi, după caz,
propunerile de modificare ale acestuia; • poate cere întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară
(convocarea se face de preşedinte); • răspunde de pregătirea lucrărilor pentru desfăşurarea procedurii
parlamentare în plenul adunării; • asigură constituirea comisiilor parlamentare şi aprobă regulamentele de
funcționare ale fiecărei comisii parlamentare; • asigură respectarea regimului de protecție a mandatului
parlamentar; • asigură conducerea serviciilor adunării şi aprobă statul de funcții şi regulamentul serviciilor
Camerei; • aprobă regulamentul privind paza, accesul şi serviciul de permanență în sediul Camerei; •
prezintă Camerei spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de închidere al exercițiului bugetar; •
organizează relațiile Camerei cu Parlamentele altor state şi cu organizațiile parlamentare internaționale,
stabileşte componența nominală a delegațiilor; • poate îndeplini şi alte atribuții stabilite prin lege (stabileşte
timpii de antenă pentru alegeri sau poate organiza consultări politice cu grupurile parlamentare etc.).
Componenţa Biroului Permanent
Preşedintele Camerei
□□ Caracterizare generală: este lider politic, din care cauză e dublat de o altă structură politică,
Biroul Permanent; în modelul opus (modelul englez) preşedintele (speaker) nu e lider politic şi are
prerogative mult mai mari, nefiind ajutat de un birou permanent, ci de o structură de funcționari
parlamentari.
6
□□ Principalele trăsături: este ales de plen, pe durata legislaturii (preşedinte de legislatură);
principalele atribuții ale preşedintelui au un caracter neutru din punct de vedere politic, din care cele mai
importante sunt: convoacă Camera în sesiuni ordinare sau extraordinare, prezidează lucrările în plen,
fiind garantul libertății tribunei Parlamentului, acordă cuvântul, moderează discuțiile, sintetizează
problemele supuse dezbaterii, asigură menținerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului,
proclamă rezultatul votului, reprezintă Camera şi interesele ei, inclusiv pe plan internațional, supune spre
aprobare plenului proiectul ordinii de zi şi a programului de activitate, prezidează lucrările Biroului
Permanent, conduce organele de ordine; are şi unele atribuții de ordin constituțional sau legal, care au
coloratură politică; astfel, preşedinții Camerelor sunt consultați, împreună cu liderii grupurilor
parlamentare, de către Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului, pot sesiza Curtea Constituțională
în condițiile prevăzute de art.146 lit. a), b) şi c) din Constituție; participă la consultările politice
organizate de Preşedintele României, primesc sau participă la depunerea jurământului unor persoane etc.;
poate fi revocat de plen, cu votul majorității parlamentarilor, fiind în exercițiul unui mandat încredințat
de acesta; în ordine, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaților asigură interimatul
funcției de Preşedinte al României, conform art.98 din Constituție; Preşedintele Senatului, respectiv
preşedintele Camerei Deputaților pot fi înlocuiți în exercitarea unor atribuții de vice-preşedinți (la Senat,
înlocuirea, în caz că preşedintele lipseşte, se aprobă de plen) şi sunt ajutați în îndeplinirea sarcinilor ce le
revin de parlamentari având următoarele funcții:
Vicepreşedinții Camerei îl ajută pe Preşedintele Camerei în realizarea sarcinilor sale; îndeplinesc

sarcini încredințate de preşedinte sau de Biroul Permanent; conduc activitatea Biroului Permanent sau a
Camerei la solicitarea Preşedintelui Camerei.
Chestorii verifică modul de gestionare a patrimoniului Camerei, funcționarea şi calitatea serviciilor
acesteia şi fac propuneri corespunzătoare Biroului Permanent; exercită controlul financiar asupra
cheltuielilor; prezintă Biroului Permanent proiectul de buget şi execuția bugetară; la sfârşitul fiecărei
sesiuni, prezintă Camerei un raport cu privire la rezultatele controalelor efectuate; asigură menținerea
ordinii în şedințele plenului.
Secretarii întocmesc lista înscrierilor la cuvânt; prezintă propunerile, amendamentele şi orice alte
comunicări adresate adunării; efectuează apelul nominal şi țin evidența prezenței la lucrări; numără
voturile; țin evidența hotărârilor adoptate şi a situației proiectelor de legi şi propunerilor legislative
înregistrate la Cameră; veghează la întocmirea stenogramei şedinței şi verifică transmiterea ei spre publi-
care în „Monitorul Oficial”; îl asistă pe preşedinte la realizarea atribuțiilor ce îi revin în conducerea
lucrărilor plenului şi îndeplinesc orice alte sarcini primite de la acesta sau de la Biroul Permanent.
Structurile de aprobare a ordinii de zi şi programului de activitate
□□ Rolul ordinii de zi este de a asigura ordinea dezbaterilor de pe agenda săptămânală a Camerei.

Comitetul ordinii de zi funcționează numai la Camera Deputaților şi este alcătuit din liderii grupurilor
parlamentare sau din locțiitorii acestora, fiecare cu dreptul de vot al grupului în totalitatea membrilor
Camerei; preşedintele Camerei prezi-dează, dar fără drept de vot; Comitetul ordinii de zi aprobă săptămânal
ordinea de zi şi programul de activitate la propunerea Biroului Perma-nent şi aprobă repartiția timpilor
alocați în cazul şedințelor organizate (şedințe pe o durată limitată, cu împărțirea acesteia prin alocarea unor
durate limite fiecărui grup parlamentar). La Senat, ordinea de zi şi programul de activitate sunt aprobate
de plenul Camerei la propunerea Biroului Permanent lărgit cu participarea preşedinților de comisii şi a
celor de la grupurile parlamentare; repartiția timpilor alocați în cazul şedințelor organizate se face de către
Biroul Permanent lărgit.
Comisiile parlamentare
□□ Rolul comisiilor parlamentare este pregătirea tehnică a lucrărilor în plen.
Principalele trăsături: se constituie dintr-un număr restrâns de senatori sau deputați, după caz,
potrivit configurației politice a Camerei; au o structură organizatorică proprie, iar componența lor este
stabilită prin acordul liderilor grupurilor parlamentare şi se aprobă de plen; membrii pot fi revocați de
grupul parlamentar care i-a propus (răspundere politică) sau pot fi considerați demişi de drept în caz de
absență nejustificată o durată mai îndelungată.; comisiile sunt conduse de birouri formate dintr-un
preşedinte, 2 vicepreşedinți şi 2 secretari, cu excepția comisiei pentru regulament, care este formată dintr-
7
un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, la Camera Deputaților, şi un preşedinte, 1-2 vicepreşedinți şi
1-2 secretari, la Senat.
Tipologia comisiilor
a. Comisiile permanente
□□ Rol: se constituie obligatoriu pe domenii specializate în cadrul cărora desfăşoară o activitate

neîntreruptă pe toată durata legislaturii.
□□ Caracteristici generale: • parlamentarii sunt obligați să facă parte din comisii permanente,
fiindu-le interzis să facă parte din mai mult de o comisie la Camera Deputaților şi de două comisii la
Senat;
• la Camera Deputaților, preşedintele, vicepreşedinții şi parlamentarii care sunt şi membri ai Guvernului nu
pot face parte dintr-o comisie permanentă, în timp ce la Senat, persoanele care ocupă funcțiile
susmenționate pot face parte dintr-o comisie permanentă; • participarea membrilor comisiei la lucrări este
obligatorie; • există unele comisii permanente care sunt comune ambelor Camere, cum sunt comisia
Parlamentului României pentru integrare europeană şi comisia pentru exercitarea controlului parlamentar
asupra activității Serviciului Român de Informații (membrii lor nu pot face parte din alte comisii).
□□ Competenţa comisiilor permanente
Rol: dezbat proiectele de acte normative cu care au fost sesizate de Biroul Permanent; dacă nu le
consideră a fi de competența lor, ci, dimpotrivă, consideră că în mod greşit a fost sesizată o altă comisie, se
adresează Biroului Permanent, iar împotriva deciziei acestuia, plenului.
Atribuţii: se pronunță motivat, în calitate de comisie sesizată în fond, asupra amendamentelor
formulate, prin acceptarea sau respin-gerea lor, în vederea pregătirii dezbaterii în plenul adunării prin
raportul prezentat; în acelaşi scop se pronunță şi asupra amendamen-telor sau altor probleme trimise de
plen spre examinare; astfel, ele prefigurează decizia Camerei, asigurându-i fundamentarea; în raportul
comisiei sesizate în fond se face referire motivată la avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul, la
avizul Consiliului Legislativ, al Consiliului Economic şi Social, ori al altor instituții sau organisme care,
potrivit legii, sunt competente să avizeze un proiect sau o propunere legislativă, precum şi la toate
amendamentele din avizele primite, inclusiv cele prevăzute în punctul de vedere al Guvernului; cu acordul
Camerei, pot efectua anchete în domeniul lor de activitate.
b. Comisiile temporare
□□ Rol: pentru pregătirea lucrărilor Camerei într-o problemă anume.

□□ Caracteristici generale: • pot fi alese pentru orice domeniu sau pentru orice problemă concretă;
• atunci când sunt înființate, li se stabilesc nu numai competența, ci şi structura, termenul de prezentare a
raportului, în limita mandatului şi alte aspecte, dacă e cazul; • există până când şi-au terminat misiunea
pentru care au fost înființate în cadrul mandatului stabilit (îndeosebi al termenului); • membrii comisiilor
speciale îşi păstrează şi calitatea de membri ai comisiilor permanente; • exemple de comisii temporare: de
mediere, de anchetă, speciale pentru avizarea sau elaborarea unui proiect (avantajul este că proiectul nu se
mai supune altor comisii).
□□ Comisiile de mediere: funcționează numai pentru concilierea divergențelor dintre Camere

apărute în procesul de revizuire a Constituției, fiind alcătuite din 7 senatori şi 7 deputați (comisie
paritară); conducerea lucrărilor se realizează prin rotație de către un deputat sau un senator, stabilit de
comisie, iar hotărârile comisiei se iau cu acordul majorității membrilor acesteia; în caz de egalitate la 7
voturi, votul preşedintelui este decisiv; activitatea comisiei încetează o dată cu depunerea raportului ori
în cazul în care membrii săi nu ajung la un acord în termenul stabilit.
□□ Comisiile de anchetă: au ca scop obținerea de informații asupra unui subiect determinat, în orice
domeniu de activitate econo-mico-socială, pentru realizarea controlului parlamentar; dacă ancheta se
efectuează cu aprobarea plenului de o comisie permanentă, ea poate avea loc doar în domeniul de activitate
al comisiei; prezintă concluzii plenului adunării care le-a înființat; mijloacele de investigație sunt, de
regulă, audierile; de asemenea, pot fi cercetate documente şi alte mijloace de probă; se aplică, prin
analogie, regulile probatorii din procedura civilă; singura limită a unei anchete parlamentare este începerea
8
acțiunii penale; comisia îşi încetează activitatea o dată cu dezbaterea raportului prezentat în plenul Camerei,
indiferent de faptul că aceasta a adoptat sau nu un act în urma acestei dezbateri.
□□ Alte comisii speciale pot avea ca scop avizarea unui proiect de act normativ, în vederea
pregătirii dezbaterilor în plen sau elaborării unei propuneri legislative, efectuării unui studiu pentru
documentarea Parlamentului etc.
3. Structura politică a Camerelor – grupurile parlamentare
□□ Rol: grupurile parlamentare reprezintă structura organizatorică a Camerei pe bază de afinitate

politică.
□□ Constituire: grupurile parlamentare sunt formațiuni interne rezultate din reunirea senatorilor
sau deputaților având aceeaşi concepție politică sau concepții politice înrudite; dacă sunt alcătuite pe
bază partinică, ele reprezintă partidele în Parlament.
Organizarea grupurilor parlamentare rezultă din următoarele reguli: numărul minim de membri este
de 10 deputați sau 7 senatori de pe listele unui partid; parlamentarii care nu întrunesc numărul necesar
pentru a constitui un grup, precum şi deputații independenți se pot reuni în grupuri parlamentare mixte sau
se pot afilia grupurilor parlamentare constituite; este interzis ca membrii unui grup să fie împrumutați la
asemenea grupuri mixte (cutumă parlamentară); deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor
aparținând minorităților naționale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup
parlamentar; formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au obținut mandate în urma
alegerilor este interzisă; un parlamentar nu poate face parte din mai multe grupuri parlamentare, deoarece
nimeni nu poate face parte din mai multe partide; crearea grupurilor reprezintă o facultate, nu o obligație.
Deputații, respectiv senatorii unui partid sau ai unei formațiuni politice nu pot alcătui decât un singur
grup parlamentar la Camera Deputaților, respectiv la Senat; în regulamentul Senatului se interzice trecerea
de la un grup parlamentar la altul, iar senatorii care părăsesc un grup parlamentar nu se pot afilia altui grup
parlamentar şi nu pot reprezenta partide sau formațiuni politice care nu au obținut mandate în Senat în urma
alegerilor sau nu au participat la aceste alegeri; aceleaşi reguli sunt şi la Camera Deputaților, unde au, însă,
un caracter cutumiar; parlamentarii aleşi ca independenți sau deveniți independenți prin părăsirea
grupurilor parlamentare nu se pot asocia între ei pentru constituirea unui grup parlamentar; dacă are loc o
sciziune, se poate forma un nou grup, cu condiția întrunirii numărului minim, ceea ce va atrage în sesiunea
următoare modificarea compoziției politice a organelor de lucru (birou permanent, comisii etc.); orice
modificare intervenită în componența unui grup parlamentar se aduce la cunoştință, în scris, preşedintelui
Camerei; grupurile parlamentare, în funcție de mărimea lor, îşi constituie un secretariat tehnic a cărui
structură se stabileşte de Biroul Permanent.
□□ Organele de lucru ale grupului parlamentar
Grupurile parlamentare îşi aleg un lider, unul sau doi vicelideri şi un secretar.
a) Liderul grupului are următoarele atribuții: propune plenului reprezentanții grupului în comisia de
validare; prezintă plenului componența nominală a grupului parlamentar; reprezintă grupul în negocierile
pentru compunerea Biroului Permanent, a comisiilor permanente şi a altor comisii sau delegații
parlamentare; propune candidații grupului pentru funcțiile din Biroul Permanent; participă la şedințele
Biroului Permanent ori de câte ori este invitat; poate cere încheierea dezbaterilor în plen; poate cere
revocarea membrilor Biroului Permanent sau a membrilor birourilor comisiilor permanente propuşi de
grupul pe care îl reprezintă; informează membrii grupului asupra activităților plenului şi ale comisiilor
parlamentare; reprezintă grupul ori de câte ori este nevoie în activitatea plenului; dă mandat unuia dintre
vicepreşedinți pentru înlocuirea sa.
Viceliderul grupului îl înlocuieşte pe lider în lipsa acestuia sau ori de câte ori este nevoie, în baza
mandatului privind alegerea sa de către membrii grupului.
b) Secretarul grupului ține evidența prezenței şi asigură redactarea proceselor-verbale.
9
□□ Caracteristici generale ale grupurilor parlamentare. Grupu-rile parlamentare reprezintă
structuri organizatorice restrânse, întrucât nu cuprind decât o parte din membrii Camerei, precum şi închise,
întrucât reuniunile lor nu sunt de regulă publice; ele nu sunt expresia unui drept de asociere, ci structuri
rezultate din baza electivă a Parlamentului.
□□ Rolul grupurilor parlamentare: grupurile fac propuneri pentru alegerea preşedintelui Camerei, a
membrilor Biroului Permanent, pentru numirea comisiilor parlamentare permanente sau temporare şi a altor
structuri, cum sunt delegațiile parlamentare; propunerile se fac în cadrul numărului de locuri ce revine
grupurilor, în raport cu ponderea lor în Cameră (algoritm); grupurile pot prezenta amendamente prin
intermediul şi în numele membrilor; liderii grupurilor de la Camera Deputaților participă la lucrările
Comitetului ordinii de zi; grupurile îşi pot desemna un reprezentant care să exprime în plen poziția
întregului grup (mai ales la şedințele organizate); liderul grupului poate cere verificarea cvorumului; grupul
poate sesiza Curtea Constituțională cu verificarea constituționalității regulamentului Camerei.
4. Alte structuri constituite pe principiul constituțional al autonomiei parlamentare

Înființarea structurilor analizate, menționate de art. 64 din Constituție, este obligatorie; Camerele,
însă, pe temeiul autonomiei parlamentare, pot constitui şi alte structuri cum sunt: delegațiile parlamentare,
ce se constituie cu respectarea configurației politice a Camerei; grupurile de prietenie cu alte popoare şi
state, în constituirea cărora nu intervine, în nici un fel, apartenența politică.
10
1. Biroul permanent al Camerei :

a) este un organ colegial
b) nu este un organ reprezentativ
2. Tipologia comisiilor parlamentare cuprinde :

a) comisii permanente
b) comisii temporare
3. Sunt comisii temporare :

a) comisiile de mediere
b) comisiile de anchetă
c) ambele variante
4. Grupurile parlamentare îşi aleg :

a) un lider
b) unul sau doi vicelideri
c) un secretar
5. Chestorii :
a) verifică modul de gestionare a patrimoniului Camerei
b) nu exercită controlul financiar asupra cheltuielilor;
c) nu prezintă Biroului Permanent proiectul de buget şi execuția bugetară;
1
III. MANDATUL PARLAMENTAR
1. Noțiunea de mandat parlamentar

Mandatul parlamentar defineşte o demnitate publică obținută prin alegerea parlamentarului de către
electorat, în vederea reprezentării acestuia în realizarea competențelor Parlamentului, demnitate din care
rezultă că mandatul parlamentar este reprezentativ, în sensul că, deşi ales de un segment al corpului
electoral, alcătuit din alegătorii dintr-o circumscripție, fiecare parlamentar reprezintă întreg corpul electoral
(circumscripția constituie numai un mod de desemnare practicat datorită dimensiunii corpului electoral).
Conţinutul mandatu-lui parlamentar este prestabilit, prin Constituție, lege, regulamentele parlamentare sau
pe cale cutumiară, fiind dedus din exercitarea prerogativelor ce alcătuiesc competența Parlamentului.
2. Natura juridică a mandatului parlamentar

Aşa cum rezultă din cele arătate, mandatul parlamentar este o categorie a dreptului public, deoarece
Constituția, legea sau eventual cutuma sunt cele care îi stabilesc conținutul şi îi determină limitele;
mandatul parlamentar nu presupune o relație juridică între parlamentar şi alegători, sau partid, ci doar o
relație politică sancționată prin aceea că nu va mai fi ales, iar pe parcursul exercitării, pierderea sprijinului
politic, chiar eliminarea din grupul parlamentar etc.; ca demnitate publică, mandatul parlamentar presupune
împuternicirea dată de alegători ca parlamentarul să fie în serviciul întregului corp electoral (popor) şi nu
numai al unei părți din aceasta (alegătorii circumscripției electorale sau ai partidului din care parlamentarul
face parte), exercitând astfel un mandat reprezentativ.
3. Trăsăturile mandatului parlamentar
□□ Trăsăturile mandatului reies din natura sa, şi anume: împuternicirea pe care o cuprinde are
caracter general; în exercitarea sa, parlamentarul este independent; mandatul său este irevocabil; conferă
parlamentarului un regim special de protecție.
a) Generalitatea mandatului parlamentar: odată ales, parlamen-tarul devine reprezentantul întregului

popor, iar conținutul mandatului său este determinat de interesele acestuia, pe care îl reprezintă, şi nu numai
ale celor care l-au votat; în definirea acestor interese, opțiunea parlamentarului este liberă, chiar dacă el
face parte dintr-un partid pe care îl reprezintă în Parlament; chiar față de partid opțiunea sa rezultă exclusiv
din propria convingere; mandatul parlamentar exprimă relația parlamentarului cu întregul popor, în
serviciul căruia este, nu numai cu alegătorii circumscripției care l-au votat, deşi aceştia beneficiază de
prezența sa în virtutea obligației parlamentarului de a ține legătura cu alegătorii.
b) Independenţa mandatului parlamentar: în exercitarea man-datului, parlamentarul se supune numai
Constituției, legilor şi este ținut să adopte atitudini care, potrivit conştiinței sale, servesc binelui public;
independența parlamentarului nu este contrară obligației depunerii jurământului care se referă tocmai la
îndatorirea de a respecta conținutul politic al mandatului; libertatea de acțiune a parlamentarului rezultă din
prevederile art. 69 alin. 2 din Constituție, potrivit căruia „mandatul imperativ este nul”.
c) Irevocabilitatea mandatului parlamentar: mandatul imperativ fiind nul, potrivit art. 69 alin. 2 din
Constituție, pe cale de consecință mandatul parlamentar nu poate fi revocat, fiind reprezentativ;
irevocabilitatea este garanția independenței care, la rândul său, asigură generalitatea mandatului;
irevocabilitatea nu este afectată de obligația depunerii jurământului datorită conținutului acestuia.
d) Protecţia mandatului parlamentar este îndeosebi de natură constituțională.
e) Alte explicaţii privind trăsăturile mandatului parlamentar: faptul că mandatul parlamentar are
caracter reprezentativ nu înseamnă că, odată ce alegerea a avut loc, orice legătură dintre parlamentar şi
alegători dispare.
Parlamentarul este supus permanent şi difuz influenței opiniei publice, pe care, la rândul său, o
influențează; independența manda-tului nu înseamnă că parlamentarii se pot dezinteresa de aspirațiile de
ansamblu ale poporului, deoarece, altminteri, principiul reprezentării ar fi o simplă ficțiune; Parlamentul îşi
desfăşoară activitatea sub control electiv, întrucât electoratul, la următoarele alegeri, poate să nu îl mai
aleagă;
12
– pentru evitarea riscului unei rupturi între Parlament şi electorat, un rol important îl au formele de
îmbinare a democrației reprezentative cu democrația semidirectă: referendumul (constituțional sau
consultativ) şi inițiativa populară; aceluiaşi scop îi sunt subordonate şi posibilitatea dizolvării
Parlamentului, în caz de criză guvernamentală (art. 89 din Constituție), şi durata mandatului parla-mentar
de 4 ani, care temperează tendința parlamentarilor de a se transforma într-o oligarhie politică;
– prin intermediul parlamentarilor, cu excepția celor indepen-denți, partidele politice sunt

reprezentate în Parlament; este o reprezentativitate care nu e antinomică mandatului de parlamentar,
deoarece corespunde conținutului său politic; apartenența politică a parlamentarilor are un rol important în
asigurarea legăturii lor cu mediul social datorită rolului partidelor politice de intermediari între societate şi
stat şi de mediatori în confruntarea intereselor şi concepțiilor specifice diferitelor grupe sociale;
– alegerea parlamentarilor prin vot universal şi direct asigură, prin presiunea perspectivei scrutinului,
un contact permanent între aceştia şi mediul social; astfel, parlamentarul este în serviciul poporului, având
mandat de la corpul electoral, nu de la partid, deşi acesta l-a propus şi susținut în alegeri; într-o societate
democratică, promovarea politicii partidului este o chestiune de convingere, onesti-tate şi moralitate,
trăsături ce nu sunt de conceput fără independența de opinie şi decizie a parlamentarului în exercitarea
mandatului său;
– independența parlamentarului constă în aceea că partidul de care aparține nu îi poate impune, sub
aspect juridic, cum să voteze, cum să-şi exercite dreptul la cuvânt ori să nu părăsească partidul sau grupul
parlamentar din care face parte; pe plan politic, însă, nerespectarea promisiunilor, angajamentelor, a
disciplinei de partid etc. poate avea consecințe care pot marca definitiv cariera de politician a
parlamentarului;
– posibilitatea parlamentarilor de a sesiza Curtea Constituțională înainte de promulgarea legii, ca şi

pentru controlul constituționalității tratatelor şi acordurilor internaționale înainte de ratificare, îi transfor-mă
în garanți ai respectării Constituției.
4. Dobândirea mandatului parlamentar

a) Dobândirea mandatului parlamentar prin alegeri. Camera Deputaților şi Senatul sunt alese prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat potrivit sistemului electoral instituit prin legile electorale;
de aceea, parlamentarul dobândeşte mandatul la data la care a fost ales.
b) Dobândirea mandatului parlamentar prin desemnare. Art. 62 alin. 2 din Constituție permite
reprezentarea distinctă în Camera Deputaților a organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților națio-nale
care nu au obținut nici măcar un mandat prin scrutin, dar au participat la alegeri pe liste proprii şi au obținut
un anumit scor electoral, în funcție de norma de reprezentare specifică; este o discri-minare pozitivă, în
favoarea acestor minorități.
c) Procesul intrării în exerciţiul mandatului parlamentar: biroul electoral de circumscripție
eliberează certificatul doveditor al alegerii în termen de 24 de ore de la încheierea operațiunii de atribuire a
mandatelor; o dată cu eliberarea certificatului, cel ales intră în posesia mandatului său, ceea ce conferă
imunitate şi anumite drepturi patrimoniale, cum ar fi decontarea cheltuielilor de transport dinspre
localitatea unde îşi are domiciliul spre Bucureşti, în vederea începerii exercitării mandatului; parlamentarul
intră, însă, în exercițiul mandatului de la data întrunirii legale a Camerei din care face parte, sub condițiile
validării şi depunerii jurământului; totodată, se naşte şi obligația de a da curs convocării Camerelor de către
Preşedintele României, iar încălcarea voită a acestor obligații are semnificația refuzului de a-şi exercita
mandatul; Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de
la alegeri; de la această dată încetează calitatea de parlamentar a mem-brilor Parlamentului anterior şi se
declanşează procedura preliminară constituirii organelor de lucru ale noului Parlament; în perioada
preliminară, alesul intră în exercițiul mandatului, care însă, prin scopul urmărit, este limitat la problematica
validării mandatelor rezultate din alegeri; o dată cu validarea a cel puțin două treimi din mandate, potrivit
regulamentelor celor două Camere, acestea sunt legal constitu-ite, întrucât îşi pot exercita în întregime
1
prerogativele, iar parlamen-tarii, după depunerea individuală a jurământului în fața plenului Camerei, intră
pe deplin în exercițiul mandatului lor (nedepunerea jurământului are ca efect pierderea mandatului).
În acest mod se asigură continuitatea autorității legislative, neexistând nici un moment vid de putere
legislativă.
5. Durata mandatului parlamentar coincide cu aceea a Camerei, de patru ani, deoarece
mandatul se exercită individual, dar se realizează colectiv la nivelul Camerei. Această durată se prelungeşte
de drept în următoarele situații: până la întrunirea noului Parlament, potrivit art. 63 alin. 3 din Constituție,
pentru a se asigura permanența funcției Parlamentului; potrivit art. 63 alin. 4 din Constituție compe-tența
Parlamentului în această perioadă este însă limitată întrucât nu poate adopta, modifica sau abroga legi
organice sau revizui legea fundamentală; pe durata stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență,
până la încetarea acestora.
Durata mandatelor celor două Camere este egală; ea poate fi mai mică de 4 ani în cazul dizolvării
Parlamentului; potrivit art. 89 din Constituție, Preşedintele României, după consultarea preşedinților celor
două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat
votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Constituția permite o singură dizolvare a
Parlamentului într-un an de zile. Deci, dizolvarea este condiționată de existența unei crize guvernamentale,
a cărei soluționare reclamă arbitrajul electora-tului, dar ea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale
mandatului Preşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgență.
6. Încetarea mandatului poate fi: colectivă, ca urmare a încetării mandatului Camerei la
expirarea duratei acestuia sau a dizolvării Parlamentului de către Preşedintele României; individuală,
pentru nedepunerea jurământului, deces, demisie, incompatibilitate sau pierderea drepturilor electorale.
7. Supleanții şi vacanța circumscripției electorale

Supleanţii sunt candidații înscrişi pe listă care la alegeri nu au obținut un loc în Parlament; se pot
deosebi două situații: vacanţa locului de parlamentar, când titularul de pe lista care a câştigat mandatul
pierde această calitate, locul său urmând a fi luat de candidatul imediat următor, cu condiția ca acesta să nu-
şi fi schimbat încadrarea politică; vacanţa circumscripţiei electorale, când dacă nu există supleanți, precum
şi în cazul încetării mandatului unui candidat independent, se organizează alegeri parțiale pentru mandatul
respectiv, cu excepția ultimelor 12 luni anterioare expirării mandatului Camerei.
8. Conținutul mandatului parlamentar reprezintă totalitatea drepturilor şi obligațiilor pe
care le presupune. Drepturile parlamen-tarilor pot fi clasificate în drepturi politice şi drepturi patrimoniale.
□□ Drepturile politice sunt cele prin exercitarea cărora parlamen-tarii realizează conținutul politic al
mandatului lor, şi anume: a) Iniţiativa parlamentară, ce se poate manifesta sub modalitatea dreptului de
inițiativă legislativă, prin propuneri legislative sau amendamente, depunerea de moțiuni sau proiecte,
hotărâri ori prin declarații, dreptul de a participa la inițiative colective, cum sunt pentru suspendarea din
funcție a Preşedintelui României, moțiunea de cenzură pentru demiterea Guvernului, sesizarea Curții
Constituționale cu privire la neconstituționalitatea legii înainte de promulgare sau a tratatelor sau altor
acorduri internaționale înainte de adoptarea legii de ratificare, cererea de întrunire a Camerelor în sesiune
extraordinară etc. b) Libertatea de exprimare, specifică parlamentarilor prin dreptul la cuvânt şi dreptul la
vot. c) Drepturi legate de activitatea de control a executivului prin chestionarea Guvernului sau a
membrilor săi pe calea întrebărilor sau interpelărilor, participarea la inițierea de moțiuni simple sau de
cenzură, anchete, solicitarea de informații; Guvernul este obligat să prezinte informațiile şi documentele
cerute de Camere. d) Drepturi legate de organizarea şi funcţionarea Camerelor, care se referă la dreptul de
a alege şi a fi ales în organele de lucru ale acestora, la dreptul de a se organiza în structuri politice, la
dreptul de a face parte din alte formațiuni ad-hoc sau permanente ale Camerei cum sunt grupurile de
prietenie cu alte țări sau delegațiile parlamentare, dreptul de a demisiona.
□□ Drepturile patrimoniale se referă la consecințele patrimoniale ale mandatului reprezentativ; fac

parte dintre măsurile de protecție a mandatului parlamentar, întrucât sunt destinate să asigure independen-ța
patrimonială a parlamentarilor; sunt consecința faptului că funcția de parlamentar, constituind o
demnitate publică, ca şi orice altă demnitate, cum este aceea de ministru, judecător etc., implică plata unei
remunerații
14
a serviciului prestat (indemnizația lunară sau acordarea unor facilități în lipsa cărora serviciul nu s-ar putea
presta – transportul, cazarea, plata cheltuielilor pe plan local, pentru legătura cu alegătorii etc.).
9. Obligațiile parlamentarului: participarea la lucrările comi-siilor şi a plenului; încadrarea într-

o comisie permanentă; respectarea jurământului depus, a procedurii parlamentare şi a regulamentelor;
declararea averii înainte de validare şi la sfârşitul mandatului; evitarea conflictului de interese; asigurarea
unui contact permanent cu alegă-torii din circumscripția electorală.
10. Sancțiuni. Pentru încălcarea obligațiilor, sancțiunile pot fi disciplinare, pecuniare şi politice.
a) Sancţiuni disciplinare. Sancţiunile disciplinare aplicate de preşedintele Camerei sunt:
atenționarea, chemarea la ordine, retrage-rea cuvântului, avertismentul scris, eliminarea din sală.
Sancţiunile disciplinare aplicate de Cameră sunt: interzicerea participării la lucrări pentru o perioadă de
timp, excluderea temporară de la un număr de maxim 30 de şedințe. Excluderea temporară are ca efect
suspendarea indemnizației lunare pe timpul excluderii şi a drepturilor ce țin de calitatea de parlamentar, cu
excepția imunității, interzicerea participării la lucrările Camerei şi ale comisiilor, ca urmare a interzicerii
accesului în incinta Camerei; excluderea se execută de către chestor şi, în caz de opunere, cu ajutorul forței
publice puse la dispoziția Camerei.
b) Sancţiuni pecuniare: reducerea indemnizației, neacordarea diurnei de şedință; sancțiunea
pecuniară complementară a pierderii dreptului de premiere anuală.
c) Sancţiuni politice – sancțiunile aplicate pentru încălcarea de către parlamentari a disciplinei de
partid, fără a implica consecințe juridice; ele sunt specifice parlamentarilor din structurile de conducere
care pot fi revocați fie ca urmare a unor fapte imputabile, fie a pierderii sprijinului politic; sancțiunea
maximă ca urmare a pierderii sprijinului politic al partidului sau a sancționării de către alegători a
comportamentului său sau al partidului din care face parte este aceea că parlamentarul respectiv nu va mai
fi ales.
11. Protecția mandatului parlamentar

Categorii de măsuri cu rol de protecţie: împotriva presiunilor alegătorilor şi ale partidului cu
sprijinul căruia a intrat în Parlament, mandatul parlamentar este apărat de dispozițiile art. 69 alin. 2 care
interzic mandatul imperativ; interdicția mandatului imperativ este un mijloc de protecție a libertății şi
independenței parlamentarilor; de aceea, programul politic pe baza căruia parlamentarul a fost ales nu are
semnificația unui mandat imperativ; realizarea programului poate antrena răspunderea politică a
parlamentarului față de partidul politic pe care îl reprezintă, care îl poate exclude sau îi poate retrage
sprijinul acordat, cât şi în fața electoratului, sub acest aspect alegerile constituind un mijloc de verificare a
modului în care parlamentarii şi-au adus la îndeplinire mandatul; față de presiunile ce ar putea fi exercitate
de Guvern sau de grupuri de interese, protecția mandatului este asigurată prin incompatibilități, evitarea
conflictului de interese, imunitatea parlamentară şi drepturile patrimoniale.
a) Incompatibilitățile reprezintă interdicția unei persoane ce ocupă demnitatea de parlamentar de a
îndeplini o altă funcție care, potrivit legii, este incompatibilă cu aceasta. Incompatibilitatea prote-jează
independența parlamentarului. Ea implică opțiunea acestuia între mandat şi o altă funcție publică sau
privată. Deputatul va demisiona din funcțiile care sunt incompatibile cu mandatul de deputat, în termenul
legal de la data apariției cazului de incompatibilitate, iar senatorul va demisiona din funcțiile care sunt
incompatibile cu mandatul de senator, în termenul prevăzut de lege. După expirarea acestui termen,
parlamentarul care continuă să se afle într-un caz de incompatibilitate este considerat demisionat din
funcția de parlamentar. Schimbările intervenite în activitatea parlamentarului pe durata exercitării
mandatului se aduc neîntârziat la cunoştința Biroului Permanent.
□□ Categorii de incompatibilități: incompatibilitatea cu orice altă funcție publică de autoritate, cu

excepția celei de membru al Guvernului – scopul este evitarea subordonării față de executiv; respectarea
bicameralismului duce la interdicția de a ocupa în acelaşi timp funcția de deputat şi cea de senator; de
altfel, este o cauză de eligibilitate; alte incompatibilități sunt stabilite prin Legea organică privind statutul
deputaților şi senatorilor, cum sunt, de exemplu, cu funcția de primar, consilier local, secretar al Consiliului
local etc.; evitarea conflictului de interese are ca scop asigurarea, de asemenea, a independenței
parlamentarilor; de aceea, sunt aplicabile asemănător regulile de la incompatibilități.
1
b) Imunitatea parlamentară este un mijloc de protecție a manda-tului parlamentar față de
eventualele presiuni sau abuzuri care s-ar comite împotriva persoanei sale; ea are scopul de a garanta
libertatea de exprimare a parlamentarului şi protejarea acestuia împotriva urmăririlor judiciare represive,
abuzive sau şicanatorii. Imunitatea protejează mandatul în sine, având caracter obiectiv şi imperativ; de
aceea, ea nu constituie un drept subiectiv, la care parlamentarul ar putea renunța, nici un privilegiu, contrar
egalității cetățenilor în fața legii, fiind consecința unui imperativ al statutului constituțional al
parlamentarului şi Camerei din care face parte, precum şi al principiului potrivit căruia parlamen-tarii sunt
în serviciul poporului.
Imunitatea parlamentară cunoaşte două modalități: lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea.
□□ Lipsa răspunderii juridice: este pentru voturile şi opiniile exprimate în exercițiul mandatului,
apărând două drepturi de bază ale parlamentarului: dreptul de vot şi libertatea cuvântului; este absolută, în
sensul că nu poate fi ridicată şi se referă la orice fel de răspundere, penală, contravențională sau civilă; este
perpetuă, apărând pe parlamentar şi după terminarea mandatului; este o imunitate de fond, întrucât priveşte
actele intrinseci mandatului, cum sunt votul, amendamentele, luările de cuvânt, întrebările, interpelările,
rapoartele şi avizele prezentate din partea comisiei din care face parte etc.; lipsa răspunderii juridice pentru
votul sau opiniile exprimate nu exclude răspunderea disciplinară pentru încălcarea regulamentelor, răspun-
derea penală sau civilă pentru săvârşirea unor fapte străine mandatului pe care parlamentarul îl exercită; ea
nu apără pe parlamentar pentru faptele săvârşite în afara mandatului (articole, manifestații, declarații la
televiziune sau radio etc. sau pentru proferarea de injurii, chiar la tribuna Parlamentului); este o imunitate
funcțională, întrucât priveşte exercițiul mandatului.
□□ Inviolabilitatea: se referă numai la interdicția arestării, reține-rii, percheziționării

parlamentarului fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea lor; urmărirea şi trimiterea
în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție, iar
competența de judecată aparține tot acestei Curți; este o imunitate de procedură, întrucât poate împiedica
actele de procedură susmenționate doar pe durata mandatului; după încetarea acestuia, parlamentarul nu
mai este apărat, iar pe perioada imunității termenul de prescripție este suspendat; se referă exclusiv la
răspunde-rea penală, în limitele discutate anterior, nu şi la cea civilă, contraven-țională sau de altă natură
(ca în cazul lipsei de răspundere), precum şi la fapte străine de exercițiul mandatului; în caz de infracțiune
flagrantă, parlamentarul poate fi reținut şi supus percheziției, dar ministrul justiției va informa de îndată
Camera din care acesta face parte, care va decide, prin vot secret, cu majoritate absolută, cu privire la
menținerea sau revocarea măsurii.
Inviolabilitatea, în limitele menționate, are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de

posibilitatea de a-şi exercita funcția din cauza urmăririi represive şi arbitrare, inspirată din motive politice;
ea nu suprimă represiunea, ci întârzie declanşarea procedurii arestării, reținerii sau percheziționării
parlamentarului. Cererea motivată de reți-nere, arestare sau percheziție se adresează preşedintelui Camerei
de către ministrul justiției şi se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi; săvârşirea sau descoperirea ulterioară a
unor noi fapte penale determi-nă introducerea unei noi cereri de reținere, arestare sau percheziție; cererea
ministrului justiției va fi înaintată comisiei juridice, de disciplină şi de imunități, care va stabili prin
raportul său dacă există motive temeinice pentru aprobarea cererii sau ea este inspirată doar din motive
politice, iar soluționarea este de competența plenului Camerei; fiecare Cameră hotărăşte asupra cererii de
ridicare a imunită-ții, în modalitatea inviolabilității, după ascultarea celui în cauză, prin votul secret cu bile
al majorității membrilor săi.
Încuviințând sau respingând cererea, Camerele Parlamentului nu se transformă într-un organ de
jurisdicție; de aceea, aprobarea cererii ministrului justiției nu are nici o semnificație în ce priveşte
calificarea juridică a faptei, care este un atribut exclusiv al instanței de judecată.În sens larg, tot o măsură
de protecție este şi competența Înaltei Curți de Casație şi Justiție de a judeca faptele parlamentarilor după
ridicarea imunității.
16
1. Sunt trăsături ale mandatului parlamentar :

a) generalitatea
b) independența
c) irevocabilitatea
2. Sunt modalități ale imunității parlamentare

a) lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea
b) exclusiv inviolabilitatea
c) exclusiv lipsa răspunderii juridice
3. Calitatea de parlamentar :
a) este incompatibilă cu cea de membru al Guvernului
b) este compatibilă cu calitatea de membru al Guvernului
4. Natura protecției mandatului parlamentar este :

a) constituțională
b) cutumiară
5. Durata mandatului parlamentar este de :

a) 2 ani
b) 3 ani
c) 4 ani
1
IV. INTRODUCERE ÎN DREPTUL PARLAMENTAR
AL PROCEDURII PARLAMENTARE
1. Premise constituționale
Competența Parlamentului este: generală, de a delibera asupra problemelor naţiunii, esențială fiind
calitatea sa de unic organ legiuitor; specială, îndeosebi în materie de control, numiri etc.
Fiind dată de Constituție, competența Parlamentului nu poate fi nici extinsă şi nici restrânsă printr-un
alt act decât legea constituțională.
Limitele competenței Parlamentului: a) supremaţia Constituţiei, care constrânge Parlamentul să nu
încalce prevederile acesteia; b) principiul separaţiei puterilor , care implică echilibru şi colabora-rea între
puterile statului, împiedicând Parlamentul să se substituie altei autorități (Guvernului, judecătorului,
Preşedintelui României); c) partajarea competenței, în anumite domenii, şi anume, cu Guvernul, ce are
monopolul inițiativei în materie de buget şi ca efect al prezumției de delegare legislativă ce justifică
ordonanța de urgență; cu Preşedintele României, în ce priveşte tratatele internaționale semnate în numele
României, pe care numai preşedintele le poate trimite Parlamentului spre ratificare, instituirea măsurilor
excepționale (starea de asediu sau de urgență) sau mobilizarea forțelor armate, ce pot fi luate doar de
Preşedintele României cu aprobarea prealabilă sau posterioară a Parlamentului, numirea la propunerea
Preşedintelui a directorilor serviciilor speciale; cu corpul electoral, în ce priveşte revizuirea Constituției.
2. Funcțiile Parlamentului
a) Funcţia de legiferare
Există anumite limitări care definesc întinderea legitimității constituționale a funcției de legiferare:
încălcarea drepturilor şi liber-tăților fundamentale este sancționată cu neconstituționalitatea legii; nucleul
dur al Constituției (limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituție); respectarea principiului
separației şi echilibrului puterilor (Parlamentul nu se poate substitui Guvernului sau altor organe publice).
Calitatea Parlamentului de unică autoritate legiuitoare nu exclu-de intervenția altor autorități în
procesul de legiferare, cum sunt: cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României, ce deter-mină
o nouă lectură; sesizarea pentru neconstituționalitate anterioară promulgării admisă printr-o decizie a Curții
Constituționale, ce obligă Parlamentul, în cadrul procedurii complementare a reexaminării, să pună de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constitu-ției; sesizarea, admisă de Curtea
Constituțională, anterioară ratificării, cu neconstituționalitatea unui tratat sau acord internațional.
b) Funcţia de control: se exercită în principal asupra execu-tivului, dar poate privi orice alt domeniu
de activitate; se realizează prin rapoarte şi programe prezentate Parlamentului, prin întrebări, interpelări sau
anchete parlamentare, prin rezolvarea petițiilor adresate Camerelor, prin moțiuni simple sau de cenzură;
deşi necesar şi deplin, controlul parlamentar nu este totuşi nelimitat, exercitându-se în cadrul general al
competenței constituționale a Parlamentului, deci cu respectarea regimului de separație a autorităților
publice în exercitarea statală a puterii. De aceea, Parlamentul nu se poate substitui con-trolului exercitat de
diferite autorități ale administrației publice şi nici nu se poate pronunța asupra responsabilității civile,
penale, contraven-ționale etc. a unei persoane, adică nu se poate substitui atribuțiilor unei instanțe
judecătoreşti.
c) Funcţia de reprezentare: a fost esențială în configurarea democrației reprezentative şi a regimului
parlamentar, îndeosebi în perioada inițială a conflictului dintre Parlament şi monarhie (care astfel a devenit
constituțională); asigură agregarea intereselor şi valorilor ce îşi dispută întâietatea în societate în procesul
de adoptare a unei măsuri, indiferent de natura ei exclusiv politică sau şi legislativă etc.; în societatea
modernă, funcția de reprezentare a Parlamentului este concurată de noi centre de reprezentativitate în
dezbaterea unor probleme politice, îndeosebi mass-media (presa scrisă şi, mai ales, televiziunea şi radioul),
Guvernul, Preşedintele României, grupurile de presiune (sindicate, organizații patronale, biserica, partidele,
mai ales extraparlamentare, ONG-uri, fundații etc.).
Pentru îndeplinirea funcției de reprezentare, limitată prin însăşi compoziția politică a Parlamentului,
important este aportul Consiliului Economic şi Social, ce asigură reprezentativitatea pe criterii profesio-
nale (nu politice), contactul cu structurile administrației publice, îndeosebi centrale, ca şi cu grupurile de
presiune, în principal la nivelul dezbaterilor şi analizei în comisiile parlamentare, ca şi asigu-rarea
transparenței întregii activități.
18
d) Funcţia externă: ratificarea şi denunțarea tratatelor internațio-nale; declararea stării de război sau
încetarea ostilităților militare; participarea la structurile parlamentare internaționale (ale Consiliului
Europei, ale OSCE, ale Pactului Nord Atlantic).
e) Competenţa de numiri: învestirea Guvernului sau retragerea încrederii acordate acestuia prin
moțiunea de cenzură; numirea Avoca-tului Poporului de către Camerele reunite ale Parlamentului; numirea,
la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor speciale; numirea de către fiecare Cameră a
trei judecători ai Curții Consti-tuționale (din cei 9 ce alcătuiesc Curtea); numirea în condițiile legii a unor
membri ai Consiliului Superior al Magistraturii; numirea unor membri în Consiliul Național al
Audiovizualului; propunerea, de către comisiile de specialitate, a membrilor Consiliului Concurenței etc.
f) Funcţia de organizare internă: este o consecință a principiului constituțional al autonomiei
parlamentare. Camerele validează alegerea parlamentarilor şi au o structură politică proprie, alcătuită din
grupurile parlamentare; de asemenea, Camerele îşi adoptă regula-mente proprii şi îşi aleg organele de lucru
pe care pot să le revoce.
3. Actele Parlamentului
□□ Definire: reprezintă manifestarea de voință a uneia din Camere sau a Camerelor reunite în
şedință comună rezultată din desfăşurarea procedurii parlamentare şi obiectivată într-un înscris; deci, în
definirea actului, forma determină conținutul acestuia.
□□ Categorii: acte juridice şi acte exclusiv politice:
• actele exclusiv politice, prin care Parlamentul îşi exprimă atitudinea cu scopul de a influența o
anumită activitate, cum ar fi: declarația, apelul, mesajul, chemarea, proclamația etc. Actele exclusiv politice
sunt numerus apertus, nefiind definite constituțional, iar respectarea lor nu poate fi impusă de forța
coercitivă a statului; moțiunea simplă reprezintă singurul act politic definit prin Constituție;
• actele juridice reprezintă manifestări de voință în scopul de a produce efecte juridice; de aceea,
încălcarea lor este sancționată juridic prin forța coercitivă a statului şi sunt numerus clausus, fiind
prevăzute de către Constituție, şi anume: legile, hotărârile şi regulamentele Camerelor; actele juridice sunt
normative, dacă instituie reguli juridice sau individuale (cum ar fi o parte din hotărâri); moțiunea de
cenzură este un tip de moțiune care, dacă este adoptată cu respectarea procedurii constituționale, are ca
efect juridic demiterea Guvernului.
a) Legea reprezintă actul adoptat de Camerele Parlamentului în forma aprobată de Camera

decizională, promulgat de Preşedinte, şi publicat în „Monitorul Oficial” al României; poate fi ordinară,
organică şi constituțională, potrivit art. 73 din Constituție; legea constituțională nu se promulgă, fiind
supusă aprobării prin referendum de către corpul electoral, pe când legea ordinară sau organică sunt supuse
promulgării.
b) Hotărârea reprezintă actul Camerei sau Camerelor reunite privitor la activitatea acestora, cum ar
fi aprobarea regulamentului parlamentar, validarea mandatelor, alegerea organelor interne ale
Parlamentului, aprobarea cererii de arestare, reținere sau perchezi-ționare a unui parlamentar de către
Cameră etc.; reprezintă un act specific autonomiei regulamentare a Camerelor.
Ca regulă, hotărârea are efecte juridice cu caracter intern; aceste efecte pot fi şi externe, cum ar fi o
hotărâre de aprobare a cererii de arestare, reținere sau percheziționare a unui parlamentar de către Cameră,
care, chiar dacă priveşte nemijlocit exercitarea în Parlament a mandatului de către deputat sau senator, după
caz, reprezintă şi autorizarea aplicării împotriva parlamentarului a unor măsuri specifice procedurii penale,
ceea ce este un efect extern.
Fiecare Cameră îşi adoptă propriul regulament, iar Camerele reunite adoptă regulamentul şedințelor
comune ale Camerelor. Regulamentul este o „rezoluție” sau o varietate de hotărâre prin care se fixează
principiile activității parlamentare. Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligației
de publicare în „Monitorul Oficial”, dar sub semnătura preşedintelui Camerei.
c) Moţiunea poate fi simplă sau de cenzură; moțiunile reprezintă actele prin care o Cameră sau
Camerele reunite îşi exprimă atitudinea într-o anumită problemă; moțiunea de cenzură adoptată are efecte
1
juridice, în timp ce moțiunea simplă este exclusiv un act politic; de regulă, nu este obligatoriu ca moțiunea
să se concretizeze într-un înscris, putând rezulta numai din vot (cum ar fi respingerea unei legi).
Actele interne ale Parlamentului: nu au fost cuprinse între „Actele Parlamentului” datorită faptului
că au caracter intern şi efectele lor interesează exclusiv procedura parlamentară; ele provin de la organele
de lucru ale Camerelor; exemple: actul de convocare a Camerelor, raportul comisiei sesizate în fond, de
mediere, avizul unei comisii, trimiterea legii adoptate de o Cameră spre dezbatere celeilalte Camere,
ordinea de zi etc.
20
1. Sunt acte exclusiv politice :

a) declarația
b) legea
c) hotărârile
2. Sunt acte exclusiv juridice

a) legea
b) declarația
c) apelul
3. Moțiunea poate fi :
a) simplă
b) de cenzură
c) ambele variante
4. Parlamentul are următoarele funcții :

a) funcția de legiferare
b) funcția de control
c) funcția de reprezentare
5. Sunt limite ale competenței parlamentului

a) supremația Constituției
b) principiul separației puterilor
c) partajarea competenței
2
V. PROCEDURA PARLAMENTARĂ
1. Introducere
Conţinut: procedura parlamentară cuprinde reguli ce ordonează activitatea Parlamentului în scopul
exercitării competenței sale consti-tuționale şi legale; aceste reguli rezultă din Constituție şi din
regulamentele parlamentare.
Forma: forma scrisă este esențială, dar există şi reguli cutumiare sau precedente cu caracter
complementar, care însă devin obligatorii în sens normativ doar după receptarea lor cu titlu de cutumă;
valoarea precedentului este aceea a unei soluții ce nu are caracter obligatoriu, similar cu precedentul
judecătoresc.
Funcţionalitatea: procedura trebuie să asigure participarea opoziției în funcționarea Camerelor şi în
structurile organizatorice ale acestora, pentru a se valorifica pluralismul politic.
Diferenţiere: procedurile parlamentare generale cuprind reguli de aplicație generală şi reguli speciale
(distincție exclusiv metodo-logică); singura distincție ştiințifică este, însă, aceea dintre regulile procedurale
de natură constituțională, întrucât de respectarea lor depinde constituționalitatea externă a legii (cum sunt
majoritatea necesară adoptării legii, specializarea sesizării etc.), şi celelalte reguli de procedură, a căror
respectare este o problemă exclusiv de compe-tența Parlamentului.
2. Premisele procedurii parlamentare

Legislatura. Activitatea parlamentară se dimensionează în timp; legislatura desemnează durata
mandatului colectiv al Parlamentului, implicit al fiecărei Camere; ca regulă, legislatura este de 4 ani, având
în vedere explicațiile date atunci când s-au tratat durata mandatului, prorogarea acesteia sau dizolvarea
Parlamentului; efectele expirării legislaturii: perimă toate lucrările nefinalizate, cu excepția proiectelor de
lege sau propunerilor legislative înscrise pe ordinea de zi a unei Camere (art. 63 din Constituție).
Sesiunea este perioada în care o adunare parlamentară îşi exercită în deplinătate competența sa
constituțională sau, sub aspect funcțional, perioada în care plenul se poate întruni în şedințe; în afara
sesiunii, parlamentarii nu pot adopta acte de competența plenului; încheierea sesiunii nu are efecte asupra
activității Biroului Permanent şi nici, cu aprobarea acestuia, asupra activității comisiilor parlamen-tare; în
dreptul parlamentar sunt două soluții – a sesiunii continue, cum a fost în cazul lucrărilor Adunării
Constituante, şi a sesiunii ordinare, cu posibilitatea convocării în afara acesteia a sesiunii extrao-rdinare,
care este sistemul constituțional actual; convocarea în sesiuni ordinare sau extraordinare se face de către
preşedinții Camerelor, înlăturând-se astfel orice imixtiune a autorităților executive în funcționarea
Parlamentului.
Două sunt principiile specifice sesiunii, ca expresie a bicameralismului: * principiul simultaneităţii,
potrivit căruia nu poate fi convocată în sesiune numai o Cameră şi nu poate fi dizolvată numai una din
Camere, iar alegerile sunt simultane; în ce priveşte exclusiv convocarea, ca excepție, în mod justificat poate
fi convocată doar una din Camere, cum ar fi pentru dezbaterea propriului regulament, alegerea
preşedintelui Camerei, locul devenind vacant, dezbaterea în Camera decizională pentru aprobarea legii
adoptate anterior de către Camera prima sesizată etc.; * principiul continuităţii, potrivit căruia sesiunea nu
poate fi întreruptă sau suspendată;
□□ Categorii de sesiuni:
a. Sesiunea ordinară: sunt două sesiuni ordinare pe an: februarie-iunie şi septembrie-decembrie,

totalizând una din cele mai lungi perioade din Europa; pe perioada sesiunii ordinare, Parlamentul îşi poate
exercita oricare din funcțiile sale; deschiderea sesiunii are două efecte specifice: încetarea mandatului
membrilor Biroului Permanent, cu excepția preşedintelui, al cărui mandat este pe durata legislaturii, şi
alegerea unui nou birou permanent.
b. Sesiunea extraordinară: este pentru o ordine de zi determi-nată, fiind justificată de cerința
îndeplinirii unei sarcini neobişnuite, de un eveniment neprevăzut sau de situațiile în care întrunirea în
sesiune extraordinară este de drept (adică nu la cerere); fiind limitată la rezolvarea problemei înscrise pe
ordinea de zi, parlamentarii pot, prin neadoptarea ordinii de zi, să evite ținerea sesiunii; deci, în realitate,
sesiunea are loc numai cu acordul lor (prin votarea ordinii de zi); durata sesiunii nu poate depăşi termenul
22
maxim până la care preşedintele Camerei, potrivit Constituției, convoacă sesiunea ordinară; Camerele se
întrunesc în sesiuni extraordinare la cererea Preşedintelui României, a Biroului Permanent sau a cel puțin o
treime din numărul deputaților sau al senatorilor; data este cea stabilită de preşedintele Camerei prin actul
convocării parlamentarilor; întrunirea de drept în sesiune extraordinară se face în condițiile expres
prevăzute de Constituție: în caz de agresiune armată împotriva țării, de instituire a stării de urgență sau de
asediu, în ipoteza depunerii după închiderea sesiunii ordinare a unei ordonanțe de urgență de către Guvern.
Şedința reprezintă forma de constituire a Camerei în reuniune plenară; şedințele se desfăşoară pe
parcursul a patru zile din săptămână, cea de a cincea fiind rezervată activității în circumscrip-țiile
electorale; şedințele sunt publice, în afara cazurilor în care, la cererea preşedintelui sau a cel puțin 20 de
senatori, respectiv a unui grup parlamentar la Camera Deputaților, se hotărăşte, cu votul majorității
parlamentarilor prezenți, ca acestea să fie secrete; la şedințele publice ale Camerelor pot asista diplomați,
reprezentanți ai presei, radioului şi televiziunii, precum şi alți invitați, pe baza acreditării sau a invitației
semnate de secretarul general al Camerei, în condițiile stabilite de Biroul Permanent; cetățenii pot asista pe
baza unor permise de acces distribuite la cerere, în ordinea solicitării de către cei interesați, în limita
locurilor disponibile şi a spațiului destinat publicului.; parlamentarii, ca inițiatori ai propunerilor legislative
aflate pe ordinea de zi a celeilalte Camere, au acces la lucrările parlamentare ale Camerei din care nu fac
parte; membrii Guvernului sau reprezen-tanții acestora sunt obligați să participe la lucrările Parlamentului
atunci când sunt solicitați în acest sens; parlamentarii Camerei sunt obligați să fie prezenți la lucrările
Camerei.
3. Procedurile parlamentare generale
Definire. Procedurile parlamentare generale cuprind acele reguli aplicabile indiferent de procedura
specifică problemei ce face obiectul deliberării, precum şi anumite reguli ale procedurii parlamentare
speciale de care depinde constituționalitatea externă (formală) a actului adoptat; unele dintre ele au fost
legiferate, îndeosebi în materie de numiri, iar restul sunt prevăzute exhaustiv în regulamentele parlamentare
sau pot fi cutumiare.
Scop. Procedura parlamentară valorifică nu numai dimensiunile juridico-statale, ci şi cele politice ale
Parlamentului; astfel, procedura parlamentară înlesneşte dezbaterea liberă şi contradictorie a probleme-lor
de pe agenda de lucru a Parlamentului, transparența vieții parla-mentare, permițând receptarea şi
cunoaşterea sa, precum şi controlul opiniei publice.
Categorii. Principalele proceduri parlamentare generale privesc sesizarea, pregătirea lucrărilor,
procedura dezbaterilor şi procedura de vot.
4. Sesizarea
Parlamentul poate acționa şi din oficiu, adică din inițiativa sa, dar regula este sesizarea; în fond,
procedura este un ansamblu de reguli pentru soluționarea sesizării. Asigurând declanşarea unei proceduri,
este expresia unui drept sau a unei atribuții căreia îi corespunde obligativitatea punerii în mişcare a
competenței organului sesizat; ca urmare, competența Parlamentului fiind constituțională sau legală, numai
actele prin care, potrivit Constituției sau legii, se pune în mişcare această competență, constituie o sesizare.
De aceea, o petiție sau o cerere, neavând asemenea efect, nu constituie o sesizare.
Există mai multe tipuri de sesizări, principalele fiind următoarele:
• sesizări prin care se pune în mişcare competența Parlamentului ca unic organ legiuitor, şi anume
dreptul de inițiativă legislativă: proiecte de legi, dacă inițiativa este guvernamentală, sau propuneri de lege,
dacă inițiativa este parlamentară, provenind de la cel puțin un deputat sau senator, ori populară (cel puțin
100.000 de cetățeni cu drept de vot din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe
sau în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături); sesizarea se adresează diferit în
funcție de obiectul proiectului de lege sau propunerii legislative, deoarece, potrivit art. 75 din Constituție,
competența Camerelor este diferită; astfel, sesizarea se adresează mai întâi Camerei prime sesizate, urmând
ca ulterior să decidă definitiv cea de a doua Cameră; inițiativa guvernamentală şi cea populară trebuie să fie
conforme Legii de organizare şi funcționare a Guvernului şi, respectiv, Legii privind inițiativa
populară;inițiativa revizuirii Constituției se exercită, potrivit art. 150 din legea fundamen-tală, de
Preşedintele României, la propunerea Guvernului, de cel puțin un sfert din numărul deputaților sau al
senatorilor, precum şi de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin
2
jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie
înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative;
• sesizări care declanşează procedurile complementare de reexaminare a legii adoptate (cerere de

reexaminare formulată de Preşedintele României sau decizia Curții Constituționale de admitere a sesizării
privind neconstituționalitatea unei prevederi legale înainte de promulgare sau de constatare a
neconstituționalității unei prevederi regulamentare);
• sesizarea pentru săvârşirea unor acte cu caracter solemn (prestarea jurământului de către
Preşedintele României, şedințe oma-giale etc.);
• sesizarea pentru dezbaterea unor probleme politice ale națiunii de competența Parlamentului, cum
sunt mesajele Preşedintelui României sau declarațiile politice ale primului-ministru;
• sesizarea pentru exercitarea de către Parlament a competenței sale de numiri, cum este cererea
pentru acordarea votului de încredere în vederea formării Guvernului;
• sesizări prin care se pune în mişcare competența de control a Parlamentului: moțiunea de cenzură,
rapoartele comisiilor de anchetă, rapoartele Avocatului Poporului, ale Curții de Conturi etc.
Sesizările pot fi interne (parlamentari, grupuri, organe de lucru) sau externe (Guvern, Preşedintele
României, cetățeni); la cerere (ceea ce este regulă) sau din oficiu (cum ar fi trimiterea legii spre dezbatere
celeilalte Camere).
Sesizarea este, de regulă, facultativă, cu unele excepții: supu-nerea spre aprobare de către Parlament
a măsurilor excepționale luate de Preşedintele României în baza art. 92, 93 din Constituție; prezen-tarea
rapoartelor comisiilor de anchetă, supunerea spre dezbatere a rapoartelor unor autorități publice (Avocatul
Poporului, SRI, Curtea de Conturi etc.).
Desesizarea are ca efect încheierea procedurii de soluționare a sesizării; de aceea, ea este ireversibilă.
5. Procedura de pregătire a lucrărilor Camerelor

Eficiența activității parlamentare depinde de pregătirea lucrărilor, spre a evita desfăşurarea lor în
mod dezordonat şi fără o fundamentare prealabilă. Metodele utilizate sunt: programarea dezbaterilor sub
forma ordinii de zi, aprobarea programului de activitate şi analiza prealabilă în cadrul comisiilor
parlamentare.
Procedura „ordinii de zi”
Ordinea de zi şi programul de activitate: sunt o garanție împotriva improvizației şi surprizei şi, deşi
sub aspect juridic reglementează ordinea dezbaterilor, au un caracter esențialmente politic; conținutul
proiectului ordinii de zi şi al programului de activitate este reglementat de regulamentele Camerelor,
precum şi de regulamentul şedințelor comune; ordinea de zi şi programul de activitate ale Senatului se
aprobă de plenul Senatului, la propunerea Biroului Permanent lărgit, cu participarea preşedinților de
comisii şi a liderilor grupurilor parla-mentare; la Camera Deputaților, proiectul ordinii de zi şi al
programului de activitate se întocmesc de Biroul Permanent, cu consultarea grupu-rilor parlamentare, şi se
aprobă de Comitetul ordinii de zi, prezidat de preşedintele Camerei, fără drept de vot, ce aparține numai
liderilor grupurilor parlamentare, fiecare cu puterea de vot a grupului în plenul Camerei; la elaborarea şi
aprobarea ordinii de zi este invitat şi reprezentantul Guvernului, pentru a fi consultat; proiectul ordinii de zi
cuprinde, în succesiunea determinată de importanță, proiecte de lege, propuneri legislative, rapoarte,
informări şi alte acte prevăzute de lege pentru a fi dezbătute de Camere, precum şi, după caz, întrebări,
interpelări, declarații sau alte probleme propuse de Guvern, de Biroul Permanent ori de parlamentari;
La întocmirea şi aprobarea ordinii de zi se asigură prioritate dezbaterii: ordonanțelor de urgență ale
Guvernului; proiectelor de legi şi propunerilor legislative în procedură de urgență, celor pentru care Camera
respectivă are rolul de Cameră primă sesizată, precum şi celor referitoare la armonizarea legislației
naționale cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei; proiectelor de legi pentru ratificarea tratatelor
internaționale; rapoartelor întocmite de comisiile de mediere cu privire la soluționarea divergențelor între
Camere în cadrul procedurii de revizuire a Constituției; rapoartelor sau declarațiilor primului-ministru cu
privire la politica Guvernului;
24
Proiectul ordinii de zi pentru săptămâna următoare este supus spre aprobare Senatului şi se adoptă cu
votul majorității senatorilor prezenți, în ultima zi de activitate în plen a săptămânii; la Camera Deputaților
proiectul se aprobă de Comitetul ordinii de zi până la sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei; la
Camera Deputaților modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru se aprobă, în cazuri excepționale,
de Comitetul ordinii de zi, la cererea Biroului Permanent, iar la Senat, ordinea de zi poate fi modificată,
pentru motive bine întemeiate şi urgente, de către plen, numai la cererea Biroului Permanent, a unui grup
parlamentar, a unei comisii a Senatului sau a Guvernului.
Ordinea de zi este săptămânală, cu excepția şedințelor comune, când se referă la problemele pentru
care a fost convocată şedința comună; pentru sesiunile extraordinare, ordinea de zi se aprobă, la fiecare
dintre Camere, de către plenul acesteia; neaprobarea ordinii de zi de către Cameră împiedică ținerea
sesiunii extraordinare; înscrierea unui proiect pe ordinea de zi este un act ireversibil, întrucât el nu mai
poate fi retras de inițiator la finele legislaturii şi se transmite noului Parlament.
Examinarea şi avizarea în comisii
În comisii se examinează proiectele de legi, propunerile legislative şi amendamentele, precum şi alte
acte sau probleme cu care comisia este sesizată de Biroul Permanent sau de plenul Camerei; comisia
permanentă sesizată în fond primeşte şi analizează avizele celorlalte comisii care examinează proiectul de
lege sau propunerea legislativă în termenul stabilit de Biroul Permanent; la şedințele comisiei sesizate în
fond, alături de membrii acesteia pot participa, fără drept de vot, şi inițiatorii propunerilor legislative sau, în
cazul în care comisia consideră necesar, autorii unor amendamente la proiecte de legi sau propuneri
legislative aflate pe ordinea de zi a comisiei, reprezentanții comisiilor sesizate pentru avizare, precum şi alți
invitați care ar putea ajuta la înțelegerea unor probleme de specialitate, în vederea întocmirii de către
comisie a raportului;
Analiza prealabilă în comisii este un mijloc de protecție a plenului împotriva surprizelor şi
improvizației şi de asigurare a fundamentării soluțiilor, din care cauză ea prefigurează decizia plenului sub
aspect juridic şi politic (reflectă adevăratul rol al opoziției parlamentare, deci clivajul politic concret față de
problema dezbătută); neajunsul soluției îl constituie posibila întârziere a lucrărilor (comisia sesizată în fond
de la Camera decizională poate fi groparul unor inițiative față de care grupurile parlamentare nu manifestă
voința politică de a le supune dezbaterii plenului).
Procedura de avizare în comisii este diferită, în funcție de obiectul dezbaterii şi de competența
constituțională a Parlamentului; astfel, sunt sesizări care nu fac obiectul dezbaterii în comisie: moțiunea de
cenzură, mesajul Preşedintelui României, declarațiile primului-ministru etc.
6. Procedura dezbaterilor
Dezbaterea şi dreptul la cuvânt sunt de esența parlamentaris-mului, deoarece în acest fel se exprimă
diversitatea de opinii; dreptul la cuvânt poate fi utilizat într-o manieră obstrucționistă, spre a împiedica sau
întârzia luarea unei decizii; de asemenea, este esențial ca opoziția să se poată exprima; de aceea, procedura
dezbaterilor trebuie să fie contradictorie şi să evite pe cât posibil practicile obstrucționiste.
Şedința este deschisă de preşedinte sau, în lipsa sa, de un vicepreşedinte; parlamentarii iau cuvântul
în ordinea înscrierii la cuvânt pe o listă prestabilită dacă preşedintele nu hotărăşte altfel; sunt exceptați
parlamentarii care au dreptul să ia cuvântul, în afara listei, în probleme ce implică persoana lor, cum ar fi o
imputație incorectă sau în chestiuni procedurale; cuvântul se acordă de preşedinte şi se rosteşte de la
tribuna Camerei, spre a se încuraja elocința; în practică, luarea de cuvânt este şi din sală, ceea ce
încurajează caracterul viu al dezbaterilor; de regulă, luarea de cuvânt este limitată la o intervenție de cel
mult 5 minute; vorbitorii sunt obligați să se refere exclusiv la chestiunea pentru discutarea căreia s-au
înscris la cuvânt, intervenție care să asigure contradictorialitatea (o intervenție contra şi apoi alta pentru
soluția prezentată de inițiator); Camera poate decide sistarea dezbaterilor.
Dacă dezbaterea este organizată, cum ar fi, de exemplu, la moțiunea de cenzură sau la dezbaterile
generale privind un proiect de lege, se exprimă reprezentanții grupurilor parlamentare în durata de timp
alocată; organizarea dezbaterilor se aprobă, la Camera Deputaților, de către Comitetul ordinii de zi; sunt
interzise dialogul între cel de la tribună şi persoanele din sală, proferarea de injurii, calomnii sau tulburarea
dezbaterilor; de regulă, în plen, dezbaterile sunt publice; în comisii, dezbaterile nu sunt publice dacă
comisia nu decide altfel; la dezbateri pot participa parlamentarii ce au făcut amendamente, raportorii
comisiilor, membrii Guvernului, diverşi invitați; în comisii pot participa, fără drept de vot, şi diverşi
invitați, cei ce au făcut amendamente etc.; dezbaterile se caracterizează prin oralitate, fiind interzisă citirea
cuvântului rostit, şi prin contradictorialitate.
2
7. Procedura de vot
Definire. Votul reprezintă manifestarea de voință care exprimă acordul sau dezacordul
parlamentarilor unei Camere sau ai Camerelor reunite pentru a lua decizii referitoare la măsuri de ordin
legislativ, politic, procedural, electiv ori de altă natură, ce au făcut obiectul dezbaterii; abținerile, absenții,
ca şi cei prezenți care nu votează au semnificația unui vot „contra”, deoarece împiedică formarea majorită-
ții necesare adoptării măsurii supuse votului. Decizia este expresia voinței majoritare, obiectivizată prin
însumarea voturilor individuale în rezultatul votării, după ce minoritatea ce s-a opus adoptării măsurii s-a
putut exprima. Votul este un drept – funcție, în serviciul poporului şi nu al parlamentarului care îl exercită;
de aceea, parlamentarii nu pot renunța la dreptul de vot şi nu îl pot tranzacționa în interes personal.
Caracteristicile votului în Parlament: este universal în cadrul comunității parlamentarilor, egal,
direct, public, cu excepția celui secret, dar nu este liber exprimat, datorită obligației parlamentarilor de a se
prezenta la şedința de vot; constituie punctul culminant al dezbaterii, finalizarea acesteia; în cursul votării
nu se acordă dreptul la cuvânt.
Modalităţile de vot: a) deschis (public), când se poate şti votul fiecărui parlamentar; modalitățile sale
sunt votul prin ridicare de mâini sau în picioare, prin apel nominal (fiecare parlamentar este chemat la
tribună şi se pronunță „contra” sau „pentru”), prin vot electronic cu listing; b) secret, cum sunt: votul cu
bile – fiecare parlamentar introduce o bilă albă sau neagră în urnă (bilele introduse în urnele de aceeaşi
culoare sunt vot „pentru”, iar cele în urne de culori diferite, vot „contra”), cu buletine de vot pentru numiri
individuale sau votul electronic fără listing.
Reguli procedurale privind exprimarea votului: preşedintele votează ultimul; repetarea votului se
poate face pentru vicii de procedură sau vicii în derularea votării sau în caz de paritate de voturi; dacă şi a
doua oară paritatea se menține, votul este „contra”; retractarea votului nu este admisibilă (votul odată
exprimat este dobândit).
Cvorumul anterior votării
Camera Deputaților şi Senatul adoptă legi organice sau ordinare, hotărâri, moțiuni şi alte acte cu
caracter politic, în prezența majorității parlamentarilor Camerei respective; pentru adoptarea de legi constitu-
ționale, cvorumul este de minim două treimi din parlamentarii fiecărei Camere; în orice altă situație,
cvorumul a fost desființat; în cadrul procedurii legislative, condiția cvorumului se aplică numai la votul pentru
adoptarea legii în ansamblul ei, precum şi atunci când, potrivit prevederilor regulamentului, se supune la vot
respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative la propunerea comisiei sesizate în fond, după
dezbaterile generale, deci înainte de dezbaterea pe articole; verificarea întrunirii cvorumului se poate dispune
numai la şedințele de vot final imediat înaintea votării, de către preşedinte, din proprie inițiativă ori la
cererea liderului unui grup parlamentar; în cazul în care cvorumul nu este întrunit, şedința se suspendă, iar
preşedintele va arăta data când se reiau lucrările; amânarea votării are loc şi atunci când nu este întrunită cel
puțin majoritatea de două treimi necesară adoptării unei legi constituționale; preşedintele Camerei amână
votarea dacă nu este întrunit cvorumul; în practica parlamentară, amânarea votului s-a făcut şi în ipoteza în
care o măsură, neputând fi luată decât cu o majoritate calificată, s-a constatat că prezența este inferioară
acelei majorități; în această ipoteză, rezultatul votului ar fi fost cunoscut înainte de a fi exprimat, aşa încât
supunerea la vot ar fi fost inutilă; dacă situația se repetă, votul are loc chiar dacă numărul celor prezenți
este în continuare inferior celui necesar pentru adoptarea măsurii.
În stabilirea rezultatului votului, esențial este numărul minim de voturi necesar pentru ca decizia
referitoare la măsura ce a făcut obiectul votului să poată fi luată; această majoritate poate fi simplă,
absolută sau calificată; există majorități de conjunctură, în care parlamentarii majorității votează cu
opoziția şi invers; proclamarea rezultatelor votului se face de către preşedinte; publicarea votului se asigură
o dată cu procesul-verbal al şedinței; votul se exercită numai în sală; astfel, unii parlamentari pot fi excluşi
de la vot ca urmare a aplicării sancțiunii disciplinare privind interzicerea participării la lucrările Camerei
pentru o perioadă de timp; votul este personal şi nu se poate delega; de aceea, parlamentarii absenți sunt
excluşi de la vot, indiferent de motivul care a stat la baza absenței lor (cum ar fi îndeplinirea unei
însărcinări date de Cameră); totuşi, în mod excepțional, pentru situații strict determinate, s-a permis, în
domeniul revizuirii Constituției, votul prin corespondență.
8. Procedurile parlamentare speciale

Procedurile parlamentare speciale sunt cele specifice unor domenii de activitate. În cele ce urmează,
ne vom opri asupra principalelor proceduri privind legiferarea, controlul executivului, numirile etc.
26
9. Procedura legislativă pentru adoptarea legilor ordinare şi a legilor organice
Privită în ansamblul său, procedura legislativă cuprinde regulile de la conturarea ideii de lege până la
publicarea ei. Procedura cuprinde trei faze: prima fază, prealabilă sesizării Parlamentului, cu caracter
administrativ; a doua fază, parlamentară; a treia fază, promulgarea şi publicarea legii în „Monitorul Oficial
al României”.
Conceptul de lege: în sens material – totalitatea actelor normative care alcătuiesc legislația în
ansamblul ei; în sens formal – actul adoptat cu acest titlu de către Camerele Parlamentului, în forma
aprobată de Camera decizională, promulgat de către Preşedintele României şi publicat în „Monitorul
Oficial”.
Procedura de legiferare (faza parlamentară a procedurii legis-lative) reprezintă totalitatea regulilor
pentru pregătirea dezbaterilor, dezbaterea şi votarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legisla-tive în
fiecare Cameră sau, ca excepție, în Camerele reunite în şedință comună, în situațiile expres prevăzute de
Constituție, referitoare la adoptarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi la
adoptarea legii de revizuire a Constituției, atunci când, ca urmare a medierii dintre cele două Camere, mai
există divergențe.
Procedura legislativă parlamentară cuprinde succesiv: etapa de pregătire a lucrărilor; etapa
deliberativă.
Prima etapă priveşte în principal: înregistrarea şi difuzarea proiectului parlamentarilor şi comisiilor
parlamentare; analiza în comisii şi înscrierea pe ordinea de zi. A doua etapă priveşte dezbaterea şi votarea
proiectului în plenul Camerei. Întrucât procedura parlamentară pentru proiectele de lege sau propunerile
legislative este aceeaşi, în continuare ne vom referi doar la proiecte, pentru ambele categorii.
Trăsăturile procedurii de legiferare: a) contradictorialitatea, în cadrul binomului majoritate –
opoziție; b) rolul hotărâtor al grupurilor parlamentare în desfăşurarea procedurii; c) caracterul repetitiv al
procedurii, nu numai ca efect al bicameralismului, dar şi al faptului că orice întoarcere a procedurii, cum ar
fi în cazul procedurilor comple-mentare de reexaminare a legii, înseamnă repetarea ei; d) oficialitatea în
desfăşurarea procedurii, în sensul că procedura parlamentară, odată declanşată, se desfăşoară în temeiul
obligațiilor constituționale şi regulamentare ce revin organelor de lucru ale Parlamentului, cu unele
excepții, cum ar fi posibilitatea retragerii proiectului, prezentarea amendamentelor etc.; e) drepturile ce se
exercită în cadrul procedurii parlamentare – de inițiativă legislativă, de vot, de a cere reexaminarea legii
etc. –, prin natura lor, privesc un interes public; f) caracterul public al procedurii; g) structura procedurii în
mai multe faze succesive (prealabile la dezbaterea în plen şi faza deliberării plenului Camerei); h)
competența decizională diferită a Camerelor; i) caracterul imperativ şi de decădere a termenelor în cadrul
procedurii parlamentare; j) publicitatea şedințelor în plen şi lipsa publicității la şedințele comisiilor; k)
caracterul scris al procedurii parlamentare, cu excepția dreptului la cuvânt.
A. Etapa pregătitoare
Sesizarea Camerei este diferită în funcție de conținutul proiectului, cu respectarea articolului 75 din
Constituție. În acest sens, sesizarea este diferită după cum: a) Camera decizională este Senatul, în care caz,
proiectele sunt înaintate spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată; ele sunt
pentru ratificarea tratatelor sau altor acorduri internaționale şi stabilirea măsurilor legislative ce rezultă din
aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi adoptarea definitivă a legilor organice ce privesc
organizarea şi funcționarea statului. b) Cameră decizională este Came-ra Deputaților în toate cazurile ce nu
fac parte din enumerarea de la litera a); în această ipoteză, proiectele se înaintează la prima Cameră sesizată
care este Senatul.
Aspecte de ordin procedural
• proiectele se înregistrează în ordinea prezentării lor la Biroul Permanent al Camerei la care au fost
depuse; ele trebuie să fie însoțite de o expunere de motive, iar propunerile legislative trebuie redactate în
forma cerută pentru proiectele de legi; Biroul Permanent este cel care verifică dacă sesizarea a fost depusă
cu respectarea articolului 75 din Constituție şi va trimite celeilalte Camere proiectul de lege sau propunerea
legislativă respectivă în cazul în care această din urmă Cameră era competentă a-l adopta în primă lectură;
• dacă nu sunt însoțite de avizul Consiliului Legislativ şi, când este cazul, de cel al Consiliului
Economic şi Social, proiectele de legi sau propunerile legislative, după caz, se trimit acestora, avizul
urmând să fie emis în termenul prevăzut de lege;
2
• în cazul propunerilor legislative inițiate de către cetățeni, preşedintele Camerei prime sesizate,
înainte de comunicarea inițiativei către parlamentarii Camerei respective, va solicita Curții Constituțio-nale
verificarea îndeplinirii condițiilor constituționale pentru exerci-tarea inițiativei legislative;
• proiectele de legi se înregistrează numai la Camera compe-tentă a fi prima sesizată, în conformitate

cu art. 75 din Constituție, şi nu trebuie să fie lovite de vicii de inadmisibilitate; Biroul Permanent are
competența de a constata existența cauzelor de inadmisibilitate şi de a decide dacă Camera unde a fost
depus proiectul este competentă, potrivit art. 75 din Constituție, să-l dezbată în calitate de Cameră primă
sesizată;
• parlamentarii pot sesiza oricare dintre Camerele Parlamen-tului, în funcție de domeniul de

specializare a competenței Camerei prima sesizată din care face parte propunerea legislativă respectivă;
• după înregistrare la Biroul Permanent al Camerei, proiectele, avizul Consiliului Legislativ, al

Consiliului Economic şi Social şi al altor instituții ori organisme care, potrivit legii, au competența de
avizare, precum şi, dacă este cazul, decizia Curții Constituționale, punctul de vedere al Guvernului în
situațiile prevăzute de Constituție şi alte materiale supuse Camerei spre dezbatere şi aprobare se distribuie
parlamentarilor şi comisiilor parlamentare (comisia sesizată în fond şi cele pentru avizare, după caz);
proiectele se înregistrează în ordinea prezentării lor la Biroul Permanent; proiectele sunt aduse la cunoştința
Camerei de către preşedintele acesteia, prin anunțarea titlului, a inițiatorului, a comisiei sesizate în fond şi
celor pentru avizare şi a termenului pentru depunerea amendamentelor de către parlamentarii Camerei
respective, sub sancțiunea decăderii;
• termenele procedurale ale procesului legislativ curg pe zile lucrătoare, atât în plen, cât şi în comisii,
dacă nu se prevede altfel (de exemplu, termenele de protecție a dreptului parlamentarilor de a sesiza Curtea
Constituțională sunt pe zile calendaristice sau, la Senat, termenele stabilite de Biroul Permanent pentru
depunerea raportului de către comisia sesizată în fond nu pot fi mai scurte de 5 zile calendaristice pentru
procedura ordinară şi de 3 zile calendaristice pentru procedura de urgență;
• Biroul Permanent rezolvă conflictele de competență care pot să apară între comisii: conflict pozitiv,
în cazul în care două sau mai multe comisii se declară competente, sau negativ, atunci când o comisie îşi
declină competența în favoarea altei comisii, care şi ea refuză; în cazul când comisia ce a declanşat
conflictul nu este de acord cu soluția Biroului Permanent, ea se poate adresa plenului, care va decide prin
votul majorității parlamentarilor prezenți;
• comisia sesizată în fond este aceea care va întocmi un raport asupra proiectului de lege sau
propunerii legislative cu care a fost sesizată cuprinzând propuneri motivate pentru admitere fără modificări,
respingere sau admitere cu modificări, ca şi motivele neacceptării unor amendamente ori avize; pentru
avizarea proiectului pot fi sesizate una sau mai multe comisii; avizul se trimite comisiei sesizate în fond, ca
şi amendamentele parlamentarilor; dacă un amendament sau o propunere legislativă (inițiativă parlamentară
sau populară) are implicații bugetare, este obligatoriu să se solicite punctul de vedere al Guvernului;
proiectele elaborate de o comisie specială nu se mai supun examinării într-o altă comisie; raportul comisiei
sesizate în fond se transmite Biroului Permanent în termenul stabilit de către acest Birou, care îl va difuza
parlamentarilor, Guvernului şi inițiatorului; modificarea termenului poate fi aprobată de către Biroul
Permanent la cererea motivată a comisiei sesizate în fond; procedura în comisie este, în esență, aceeaşi cu
cea din plen, dar mai puțin formalistă; dezbaterea are caracter viu şi nu există nici o normă cu privire la
limitarea numărului de intervenții sau a duratei lor; votul este, de regulă, deschis, prin ridicare de mâini, iar
în caz excepțional, secret; principala deosebire dintre procedura în comisie şi procedura din plen este că, de
regulă, în comisie, dezbaterile nu sunt publice, la lucrările ei participă, fără drept de vot, reprezentanții
inițiatorilor, parlamentari din alte comisii, care au formulat amendamente, spre a le susține, invitații
chemați de comisie, cum sunt experți sau reprezen-tanți ai autorităților publice; dacă se cere prezența
reprezentanților Guvernului, aceasta este obligatorie; şedințele comisiilor pot fi concomitente cu cele ale
plenului; în acest caz, la chemarea preşedin-telui ce prezidează lucrările în plen, parlamentarii sunt obligați
să întrerupă şedința comisiei spre a se prezenta la plenul Camerei;
28
• termenele pentru depunerea raportului de către comisia sesizată în fond, stabilite de Biroul
Permanent, după consultarea preşedintelui comisiei sesizate în fond, în cazul în care Camera Deputaților
este prima Cameră sesizată, nu pot fi, de regulă, mai mici de 7 zile sau mai mari de 15 zile, iar în cazul în
care este Cameră decizională, aceste termene nu pot fi, de regulă, mai mici de 14 zile sau mai mari de 60 de
zile;
• la oricare dintre cele două Camere, proiectele de legi şi propunerile legislative se înscriu în
proiectul ordinii de zi în termen de cel mult 5 zile de la primirea de către Biroul Permanent a raportului
comisiei sesizate în fond, în cazul în care Camera este prima sesizată; diferențierea apare în cazul în care
Camera este decizională; astfel, proiectele de legi şi propunerile legislative se înscriu în proiectul ordinii de
zi în termen de cel mult 7 zile pentru cele în care Camera Deputaților este Cameră decizională şi în cel mult
10 zile pentru cele în care Senatul este Cameră decizională;
• inițiatorul proiectului de lege sau al propunerii legislative poate să-şi retragă inițiativa, să o
modifice ori să o rectifice până la data înscrierii acesteia pe ordinea de zi;
• Biroul Permanent întocmeşte proiectul ordinii de zi, ce se aprobă la Camera Deputaților de către
Comitetul ordinii de zi, iar la Senat de către plen.
Regimul amendamentelor
Definire. Amendamentul constituie o modificare de formă ce poate avea şi semnificația unei
modificări de fond aduse unui text supus deliberării
Semnificaţia amendamentului: este o modalitate de perfecționare a legii în cadrul procedurii
parlamentare; dreptul de a propune amendamente derivă din dreptul de inițiativă legislativă şi din dreptul
de vot; de aceea, dreptul de a formula amendamente revine numai celor care participă la procesul legislativ
(parlamentarii individual sau din partea grupului parlamentar şi Guvernul), amendamentul consti-tuind
principala contribuție a parlamentarilor la elaborarea legii în Parlament; amendamentul este un drept
procedural, conferit numai de regulamente – de aceea, unii titulari ai dreptului de inițiativă legis-lativă –
cetățenii, în cadrul inițiativei populare, şi Preşedintele României, în cadrul inițiativei constituționale – nu se
bucură de drep-tul de a formula amendamente; amendamentele sunt supuse votului, ele fiind, în final, chiar
dacă aparțin opoziției, expresia activității normative a majorității, fără votul căreia ele nu ar putea fi
acceptate; opoziția poate adopta două poziții: obstrucţionistă, prin amendamente inacceptabile pentru
majoritate, având deci un scop exclusiv dilatoriu, sau constructivă, reprezentând o contribuție la
îmbunătățirea regle-mentării sau care rezultă dintr-o negociere politică prealabilă; pentru evitarea
amendamentelor obstrucționiste, regulamentele au instituit un regim specific al amendamentelor.
Trăsături ale disciplinei amendamentelor: • sub aspect formal, amendamentul se prezintă în scris, cu
excepția amendamentelor orale care privesc probleme de redactare sau de mică însemnătate şi care pot fi
prezentate şi direct în şedința Camerei; membrii comisiilor pot prezenta amendamente orale în cursul
şedințelor de analiză şi dezba-teri în comisie; • amendamentul se prezintă motivat şi sub semnătura
inițiatorului, cu precizarea, dacă este cazul, a grupului parlamentar din care acesta face parte; •
amendamentele se supun deliberării organului unde au fost depuse (la comisia sesizată în fond sau cele
orale în plen); data amendamentului este data înregistrării sale la comisie care ține o evidență specială a
tuturor amendamentelor primite şi, la cerere, eliberează autorului o dovadă că a primit amendamentul; • la
Camera Deputaților, parlamentarii, grupurile parlamentare sau Guvernul au dreptul de a prezenta
amendamente la comisia sesizată în fond, până la împlinirea unui termen de 5 zile înainte de data stabilită
pentru depunerea raportului; la Senat, termenul este de 5 zile pentru procedura ordinară, respectiv 3 zile
pentru procedura de urgență de la difuzarea proiectului; • pentru propunerile legislative elaborate de o
comisie parlamentară, amendamentele se depun la acea comisie în termen de 5 zile de la anunțarea în
plenul Camerei Deputaților, când propunerea legislativă se comunică Guvernului; comisia este obligată să
întocmească în următoarele 5 zile un raport asupra amendamen-telor; numai după împlinirea acestui
termen, propunerea legislativă poate fi înscrisă pe ordinea de zi şi, dacă este cazul, comunicată, în forma sa
definitivă, deputaților şi Guvernului; la Senat nu există o procedură specială; • amendamentele Guvernului
se depun numai sub semnătura unui membru al Guvernului; • comisia sesizată în fond sau, după caz,
comisia specială se pronunță asupra tuturor amendamentelor înregistrate; numai în cazul în care consideră
necesar, comisia respectivă va solicita şi avizul unei alte comisii; • pentru a se putea pronunța, comisia
sesizată în fond va transmite Guvernului amendamentele care implică modificarea bugetului de stat sau a
2
bugetului asigurărilor sociale de stat, potrivit art. 111 din Constituție. Amendamentele la care, în termen de
5 zile de la primire, Guvernul nu prezintă un punct de vedere, se consideră acceptate; • este interzis
preşedintelui Camerei să supună dezbaterii sau votului un amenda-ment asupra căruia comisia nu s-a
pronunțat; pentru amendamentele orale, prezentate în plen, de redactare etc., comisia se pronunță prin
raportor; • amendamentele de fond direct în plen nu sunt permise, cu excepția subamendamentelor
(propunere de modificare a unui amendament acceptat), a celor ce privesc modificările intervenite în urma
examinării şi definitivării textului în comisii sau a celor de mică însemnătate sau de redactare; în mod
excepțional, dacă plenul aprobă prezentarea unui amendament de fond sau dacă acceptă un amenda-ment
respins de comisie şi un subamendament cu consecințe importante asupra proiectului, preşedintele întrerupe
dezbaterile şi trimite textul spre reexaminare comisiei sesizate în fond; • când dezbaterea amendamentelor
relevă consecințe importante asupra proiectului, preşedintele Camerei poate trimite textele în discuție
comisiei sesizate în fond, cu stabilirea termenului de prezentare a punctului de vedere. În acest caz, prin
amendamente, dezbaterea şi votul se specializează în sensul concentrării lor asupra problematicii unui
articol.
B. Etapa deliberativă
a) Dezbaterea în plen: are loc în succesiunea stabilită de ordinea de zi; începe cu aducerea la
cunoştința parlamentarilor a ordinii de zi şi are loc în şedința Camerei, potrivit programului de activitate
aprobat; poate avea loc în paralel cu şedințele comisiilor parlamentare; cuprinde trei etape: dezbaterea
generală; dezbaterea pe articole; votul final.
Dezbaterea generală:
– începe cu prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului de

lege sau a propunerii legislative, după caz; la Senat, Guvernul este reprezentat în mod obligatoriu de un
membru al său;
– urmează aducerea la cunoştință a raportului comisiei sesizate în fond;
– pentru dezbaterea generală, preşedintele Camerei dă cuvântul unui reprezentant al fiecărui grup
parlamentar în ordinea înscrierii;
– inițiatorul are din nou dreptul la cuvânt înaintea încheierii dezbaterii generale;
– în cazul în care în raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului de lege sau
a propunerii legislative, după caz, preşedintele va supune votului plenului această propunere ce poate fi
acceptată cu majoritate simplă, chiar dacă legea are caracter organic; dacă plenul primei Camere sesizate
aprobă raportul comisiei prin care se propunea respingerea inițiativei legislative, aceasta se trimite Camerei
decizionale, care întotdeauna este cea de a doua Cameră, pentru a decide definitiv; dacă, însă, plenul
Camerei decizionale aprobă raportul comisiei sesizate în fond de respingere a proiectului de lege sau a
propunerii legislative, decizia acestuia este definitivă.
Dezbaterea pe articole:
– se face în ordinea lor din proiectul de lege şi numai a celor la care s-au formulat amendamente,
admise sau respinse în raportul comisiei sesizate în fond; de aceea, dacă nu există amendamente, după
dezbaterile generale se trece direct la vot;
– discutarea articolelor începe cu amendamentele prin care se propune suprimarea unui text, apoi
urmează cele care privesc modifi-carea sau completarea acestuia; Camera se pronunță prin vot asupra
fiecărui amendament;
– în cursul dezbaterilor, parlamentarii, Guvernul sau grupurile parlamentare pot pune în discuție
amendamentele respinse de comisia sesizată în fond sau amendamentele depuse la comisie, dar care nu
figurează în raportul acesteia;
– în cazul când există mai multe amendamente care nu se exclud, ele se supun la vot în ordinea în
care au fost prezentate, începând cu cele cuprinse în raportul comisiei sesizate în fond; dimpotrivă, dacă
30
amendamentele se exclud, se începe cu cel nefavo-rabil pentru inițiatori, care dacă este acceptat, exclude
celelalte amendamente, continuându-se astfel până la epuizarea lor, spre a se evita soluții contradictorii;
– în plenul Camerei nu pot fi depuse amendamente de fond, însă se pot formula subamendamente
(care privesc un amendament adop-tat) sau amendamente orale de corelare tehnico-legislativă, grama-ticale
ori lingvistice;
– fiecare parlamentar îşi poate exprima punctul de vedere personal sau al grupului din care face
parte;
– când dezbaterea amendamentelor relevă consecințe importante asupra proiectului de lege sau
propunerii legislative, preşedintele Camerei Deputaților poate suspenda lucrările şi trimite textele în
discuție comisiei sesizate în fond, cu stabilirea termenului de prezentare a punctului de vedere. La Senat,
plenul este cel care va decide suspendarea lucrărilor şi trimiterea unor texte pentru a fi repuse în discuția
comisiei sesizate în fond. În acest caz, autorii amendamen-telor au dreptul să fie ascultați în cadrul
comisiei; acelaşi drept îl au şi reprezentanții Guvernului. Comisia sesizată în fond va întocmi un raport
suplimentar;
– în finalul dezbaterilor fiecărui articol, inițiatorul poate lua cuvântul;
– articolul amendat se supune la vot; majoritatea cerută este cea simplă, indiferent de natura legii
respective.
Votul final:
– se realizează în fiecare Cameră, cu excepția legii bugetului, care se adoptă în şedință comună;
– votul final acoperă cerința constituțională a majorității necesare în funcție de tipul de lege, şi
anume: legile organice se adoptă cu majo-ritate absolută, iar cele ordinare cu majoritate simplă;
– în cursul votării nu se poate acorda cuvântul;
– înainte de votare, preşedintele Camerei poate cere verificarea cvorumului prin apel nominal sau
prin numărare de către secretari; parlamentarii care nu îşi exercită dreptul de vot, dar care au fost prezenți
în sala de şedință intră în numărul regulamentar de stabilire a cvorumului. Dacă în sala de şedință nu se află
majoritatea senatorilor, respectiv deputaților, preşedintele amână votarea până la întrunirea cvorumului
legal;
– votul final priveşte ansamblul reglementării. Camera poate hotărî, la propunerea preşedintelui, ca
votul final să privească părți din ansamblul reglementării, în măsura în care fiecare parte constituie o
reglementare unitară; în acest caz este obligatoriu ca toate părțile astfel separate să fie supuse succesiv la
vot, în aceeaşi şedință, iar partea care nu a fost adoptată se elimină din cuprinsul reglementării;
– semnificația votului final este expresia atitudinii, îndeosebi politice, a fiecărui parlamentar în parte
față de proiect (deci, în principal, a grupurilor parlamentare);
– votul final poate avea loc la încheierea dezbaterii pe articole sau într-o şedință consacrată acestui
scop (şedință de vot), în ordinea definitivării proiectelor, ca urmare a dezbaterii pe articole; în cazul în care
până la data şedinței de vot, stabilită prin ordinea de zi, dezbaterea pe articole nu s-a încheiat, votul final se
amână de drept; şedințele consacrate exclusiv votului final, prevăzute în ordinea de zi, se aduc din timp la
cunoştința Camerei de către preşedintele acesteia, care va preciza data şi ora când vor avea loc;
– proiectul la care nu s-au făcut amendamente până la data şedinței de vot se supune direct votului
final, după prezentarea de către inițiator a expunerii de motive şi de către comisia sesizată în fond a
raportului, precum şi după audierea punctelor de vedere ale reprezentanților grupurilor parlamentare.
3
Principiile ordonării procedurii între Camere:
– ordinea procedurii parlamentare în relațiile dintre Camere este univocă şi rigidă, de la Camera
prima sesizată la Camera decizională;
– caracterul rigid este accentuat de existența unor termene constituționale la împlinirea cărora
intervine prezumția absolută de acceptare;
– Camera decizională este întotdeauna specializată; aceasta justifică competența ei de a decide

definitiv;
– prima Cameră sesizată este întotdeauna o Cameră de reflecție, din care cauză proiectul de lege sau
propunerea legislativă, după ce au fost adoptate sau respinse de către această Cameră, este înaintat Camerei
decizionale;
– în cazul când Camera decizională respinge proiectul sau propunerea legislativă, această decizie este
definitivă, iar inițiativa legislativă respectivă nu va mai putea fi introdusă pe ordinea de zi în sesiunea în
curs;
– dacă proiectul, în afara obiectului principal al reglementării, cuprinde şi unele prevederi pentru care
decizională este cealaltă Cameră, în considerarea lor şi numai a lor, se trimite proiectul la Camera
competentă să decidă definitiv;
– în cazul în care, prevederile adiacente obiectului principal al reglementării s-au stabilit de Camera
decizională, doar ele se trimit la prima Cameră sesizată (de reflecție) care, dacă şi le însuşeşte, soluția este
definitivă; dacă nu este de acord, se vor retrimite Camerei decizionale aceste prevederi spre a se pronunța
definitiv.
Precizare: principiile susmenționate nu se aplică procedurii parlamentare de revizuire a Constituției.
b) Adoptarea legii de către Camera prima sesizată
– Camera prima sesizată (Camera de reflecție) este obligată prin art. 75 din Constituție să se pronunțe
asupra proiectelor în termen de 45 de zile; ca excepție, pentru coduri sau legi de complexitate deosebită,
termenul este de 60 de zile; în cazul depăşirii acestor termene, se consideră că proiectul de lege sau
propunerea legislativă au fost adoptate;
– Constituția nu stabileşte data de la care curge termenul de 45 de zile, respectiv cel de 60 de zile;
regulamentele parlamentare, astfel cum au fost modificate, pentru a fi puse de acord cu Legea de revizuire a
Constituției, au adoptat soluții diferite cu privire la data de la care încep să curgă termenele susmenționate;
astfel, Regulamentul Camerei Deputaților stabileşte că aceste termene curg de la data prezentării
proiectului de lege sau a propunerii legislative în Biroul Permanent; Regulamentul Senatului stabileşte că
aceste termene curg de la data primirii tuturor avizelor legale pentru propunerile legislative şi de la data
prezentării în Biroul Permanent, pentru proiectele de lege;
– pentru adoptarea legii de aprobare sau de respingere a unei ordonanțe de urgență, potrivit art. 115
alin. 4 din Constituție, dacă Camera prima sesizată nu se pronunță în termen de 30 de zile de la depunere la
Biroul Permanent, proiectul de lege se consideră adoptat şi se trimite spre dezbatere Camerei decizionale;
– proiectele de legi şi propunerile legislative respinse de Camera decizională nu pot fi readuse în
discuția acesteia în cursul aceleiaşi sesiuni.
c) Adoptarea legii de către cea de a doua Cameră
Cea de a doua Cameră este întotdeauna decizională; în cadrul dezbaterii, în Camera primă sesizată, s-
ar putea ca aceasta să adopte măsuri de competența sa decizională, cum ar fi, de exemplu, stabilirea unei
infracțiuni (ce intră în competența decizională a Camerei Deputaților) în legea de ratificare a unui tratat
internațional (ce intră în competența decizională a Senatului); în acest caz, sunt trei ipoteze posibile: dacă,
în cadrul celei de a doua dezbateri, Camera decizională este de acord cu măsura adoptată de Camera de
reflecție, prima sesizată, ea este definitivă, deoarece, deşi ordinea este inversă față de cea obişnuită, în final s-
a respectat competența fiecăreia din cele două Camere; pentru acelaşi motiv, dacă, în cadrul celei de a doua
dezbateri, Camera decizională nu este de acord cu măsura respectivă sau o modifică, legea se întoarce, dar
numai în legătură cu prevederea în cauză, la Camera ce o adoptase inițial, care, în virtutea competenței sale
decizionale, va decide definitiv; aceeaşi este soluția şi în cazul în care Camera decizională, în cadrul celei de
a doua dezbateri, adoptă o măsură de competența decizională a Camerei ce adoptase legea anterior,
32
situație în care legea se întoarce, tot în ce priveşte prevederea respectivă, la Camera prima sesizată, care va
decide definitiv.
d) Trimiterea legii ordinare sau organice spre promulgare şi publicare
Legea adoptată de ambele Camere, în forma aprobată de Ca-mera decizională, este semnată de
preşedinții acestora, cu mențiunea tipului de lege, ordinară sau organică, după care urmează procedura
prealabilă trimiterii spre promulgare, şi anume, legea este depusă spre consultarea parlamentarilor la
secretarii generali ai Camerelor şi se trimite la Înalta Curte de Casație şi Justiție, Avocatului Poporului şi
Guvernului; de la data depunerii, sesizarea de neconstituționalitate poate fi invocată până la promulgare;
după împlinirea unui termen de 5 zile, în cazul legilor adoptate în procedura obişnuită, şi de 2 zile, în cazul
celor adoptate în procedură de urgență; după împlinirea acestor termene, legea se trimite spre promulgare
Preşedintelui României; termenele menționate sunt de protecție, având ca scop evitarea unei promulgări
precipitate, în aşa fel încât să nu se mai poată invoca o sesizare de neconstituționalitate.
După promulgare, legea se trimite spre publicare de către preşedintele Camerei Deputaților.
Camera Deputaților asigură evidența şi păstrarea originalelor tuturor proiectelor de legi adoptate, a
celor promulgate şi a formelor inițiale ale acestora, cu care a fost sesizat Parlamentul, şi numerotarea
legilor adoptate de Parlament, în ordinea promulgării lor, trimițându-le spre publicare în „Monitorul Oficial
al României”, Partea I.
e) Procedura de urgență are caracter excepțional şi reprezintă o procedură accelerată de adoptare a
legilor ordinare şi organice, nefiind aplicabilă legilor constituționale; procedura se desfăşoară cu aprobarea
Camerei sau de drept.
Procedura pe baza aprobării Camerei. La Camera Deputaților, la cererea Guvernului sau la
propunerea Biroului Permanent, grupurilor parlamentare ori comisiilor permanente, procedura de urgență
se aprobă de Comitetul ordinii de zi, iar la Senat se analizează de către Biroul Permanent şi, dacă este
cazul, se supune aprobării plenului; aprobarea se solicită concomitent cu anunțarea în plen a proiectului,
întrucât ea priveşte şi etapa prealabilă de pregătire a dezbaterilor, cât şi pe cea a deliberării.
Conţinutul procedurii
La Camera Deputaţilor: • deputații, grupurile parlamentare sau Guvernul pot prezenta amendamente,
care se depun la comisia sesizată în fond în maxim 48 de ore de la aprobarea procedurii de urgență; în
acelaşi termen, Consiliul Legislativ, Consiliul Economic şi Social sau alte autorități care, potrivit legii, au
competențe de avizare, vor trimite avizul comisiei sesizate în fond; • comisia sesizată în fond va întocmi
raportul în termen de 3 zile de la sesizare; • proiectul se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi; • la dezbateri
participă reprezentanții grupurilor parlamentare, fără a putea depune amenda-mente sau subamendamente
în plen decât cu privire la chestiuni legate de formă; • dezbaterea în plen a proiectului nu poate depăşi
durata de timp aprobată de Cameră, la propunerea Biroului comisiei sesizate în fond; în situația în care
acest timp s-a epuizat, dezbaterea se încheie, iar preşedintele Camerei supune votului fiecare amendament
cuprins în raportul comisiei sesizate în fond, după care va proceda la votul final al reglementării în
ansamblul său.
La Senat: există o procedură similară, deosebirea fiind doar că termenele susmenționate se aprobă de
Biroul Permanent.
Procedura de urgenţă se desfăşoară de drept în următoarele situații: pentru adoptarea proiectelor de
lege privind armonizarea legislației naționale cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei; pentru
adoptarea legilor privind aprobarea sau respingerea ordonanțelor de urgență; pentru situația în care Camera
prima sesizată a adoptat o prevedere din proiectul de lege care intră în competența sa decizională,
neînsuşită de cealaltă Cameră şi retrimisă pentru o nouă dezbatere primei Camere sesizate; pentru situația
în care Camera decizională a adoptat, într-un proiect de lege, o prevedere pentru care competența
decizională aparține primei Camere sesizate.
Alte proceduri care au ca efect urgentarea aprobării propunerii
• Angajarea răspunderii Guvernului
Este o procedură mixtă, de legiferare şi control, întrucât dacă majoritatea nu e răsturnată prin
adoptarea unei moțiuni de cenzură, care constituie o procedură de control, proiectul se consideră aprobat,
ceea ce constituie efectul unei proceduri de legiferare; rațiunea: dacă Guvernul îşi angajează soarta,
parlamentarii trebuie să-şi asume răspunderea fie de a-l demite, fie de a adopta proiectul fără de care
Guvernul consideră că nu mai poate funcționa.
Conţinutul procedurii: poate avea ca obiect un proiect de lege, o declarație publică sau un program;
proiectul de lege se consideră adoptat sau, după caz, declarația politică ori programul aprobate dacă în 3
zile de la angajarea răspunderii nu se depune o moțiune de cenzură sau aceasta a fost respinsă;
3
parlamentarii pot amenda prin propuneri de modificare sau de completare proiectul de lege ce constituie
obiectul angajării răspunderii Guvernului, însă, aceste amendamente trebuie să fie acceptate de către
Guvern; angajarea se face în fața Camerelor reunite în şedință comună; dacă birourile permanente reunite
constată că nu s-a depus moțiunea, legea este adoptată, ori declarația sau programul acceptate; în cazul legii
urmează procedura prealabilă trimiterii la promulgare ( 5 zile în cazul legilor adoptate în procedură
obişnuită şi 2 zile în cazul celor adoptate în procedură de urgență pentru sesizarea de către parlamentari a
Curții Constituționale) şi apoi trimiterea legii spre promulgare; dacă s-a depus moțiunea de cenzură, se
aplică procedura specifică acesteia, iar în cazul în care Guvernul este demis, proiectul de lege, declarația
politică sau programul se consideră respinse.
• Dezbaterea legii bugetului direct în şedinţa celor două Camere reunite, întrucât astfel se evită
repetarea deliberării în fiecare Cameră.
• Ratificarea tratatelor sau altor acorduri internaţionale, întrucât la aceste convenții internaționale
nu se pot face amendamente, conținutul lor fiind expresia acordului de voință a părților, ci numai rezerve,
dacă tratatele sau acordurile internaționale respective permit acest lucru.
f) Procedurile complementare constau în repetarea, în anumite limite, a procedurii parlamentare
încheiate prin adoptarea legii, ca urmare a reexaminării acesteia la cererea Preşedintelui României sau în
urma deciziei Curții Constituționale prin care a fost acceptată o sesizare de neconstituționalitate anterioară
promulgării legii de către preşedintele României.
• Reexaminarea legii la cererea Preşedintelui României
– Preşedintele României poate cere, înainte de promulgare, o singură dată, reexaminarea legii pentru
motive de constituționalitate, oportunitate, de impact internațional etc.;
– discutarea se face începând cu Camera prima sesizată; dacă legea a fost adoptată de Camerele
reunite în şedință comună, cererea se adresează acestora; Parlamentul nu este ținut de un termen în care să
ia în discuție cererea de reexaminare a Preşedintelui României;
– Camerele pot accepta sau respinge cererea Preşedintelui, ce se dezbate, pe rând, în fiecare Cameră,
iar dacă modifică legea, aceasta se va face cu respectarea regulilor procedurii obişnuite;
– practic, în limitele cererii Preşedintelui, reexaminarea are semnificația unei noi lecturi a legii, astfel
încât cererea, întârziind definitivarea, are semnificația unui vot suspensiv;
– cererea se soluționează cu aceeaşi majoritate cu care a fost adoptată legea, fapt pentru care unii
autori nu o consideră ca fiind un vot suspensiv;
– după reexaminare, legea retrimisă preşedintelui se promulgă în termen de 10 zile.
• Reexaminarea în urma deciziei Curții Constituționale prin care a fost acceptată o sesizare de
neconstituționalitate anterioară promulgării legii de către Preşedintele României
– Controlul poate fi declanşat la sesizarea a 50 de deputați sau 25 de senatori, a Înaltei Curți de
Casație şi Justiție, a Avocatului Poporului, a Guvernului, a unuia dintre preşedinții celor două Camere sau
la sesizarea Preşedintelui României; dacă Curtea Constituțională va constata că legea sau o prevedere a ei,
ce face obiectul sesizării, sunt neconstituționale, legea se trimite spre reexaminare Camerei prime sesizate,
procedura parlamentară urmându-şi cursul obişnuit;
– Parlamentul este obligat să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,
însă nu există un termen în care trebuie adoptată legea declarată neconstituțională;
– Parlamentul poate să nu mai dezbată legea respectivă, însă, dacă o adoptă, trebuie să o facă cu
respectarea deciziei Curții Constituționale.
Reexaminarea în urma deciziei Curții Constituționale prin care a fost acceptată o excepție de
neconstituționalitate a legii
– De la data publicării în „Monitorul Oficial”, deciziile Curții sunt obligatorii pentru viitor şi
opozabile erga omnes (nu doar inter partes litigantes); Prin Legea de revizuire a Constituției din 2003 s-a
introdus instituția suspendării de drept pe o perioadă de 45 de zile de la data publicării deciziei a
dispozițiilor declarate ca fiind neconstituționale; acest termen creează o obligație pentru legiuitor de a pune
de acord prevederea declarată neconstituțională cu dispozițiile Constituției; față de terți, termenul de 45 de
zile nu are nici un efect juridic, deoarece sancțiunea inaplicabilității intervine de la data deciziei Curții, şi
nu de la data împlinirii termenului;
– punerea de acord a dispozițiilor neconstituționale cu legea fundamentală se va face, în conformitate
cu art. 65 alin. 2 lit. k) coroborat cu art. 147 alin. 1, în şedința comună a Camerelor Parlamentului, la
sesizarea unei comisii parlamentare comune;
34
– în situația în care Parlamentul nu ia în dezbatere prevederile neconstituționale până la împlinirea
termenului de 45 de zile, se consideră că şi-a exprimat tacit voința ca dispozițiile respective să nu se mai
aplice.
10. Procedura parlamentară de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaționale

• Procedura de ratificare a tratatelor prin legi organice sau ordinare se suspendă dacă unul dintre
preşedinții celor două Camere, 50 de deputați sau 25 de senatori sesizează Curtea Constituțională printr-o
acțiune directă privind neconstituționalitatea unor prevederi ale acestor tratate sau acorduri internaționale.
Dacă Curtea respinge sesizarea, procedura îşi reia cursul de la faza în care se afla la data sesizării. Dacă,
însă, Curtea Constituțională admite sesizarea, tratatul nu poate fi ratificat decât cu îndeplinirea uneia dintre
următoarele condiții: revizuirea Constituției, după care tratatul să fie supus din nou ratificării, renegocierea
şi modificarea tratatului, pentru punerea sa de acord cu prevederea constituțională încălcată; nu se pot
formula amendamente la ratificarea sau aprobarea unor documente internaționale şi, de aceea, o soluție ar fi
formularea unor rezerve, pentru evitarea aplicării dispoziției neconstituționale, desigur, în această din urmă
situație, dacă prevederile tratatului respectiv o permit.
• Pentru aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană, tratatele se adoptă în şedința comună a
Camerelor Parlamentului cu o majoritate de două treimi din numărul parlamentarilor, care este majoritatea
necesară şi pentru revizuirea Constituției; această regulă se aplică şi pentru eventualele acte ulterioare de
modificare a tratatelor constitutive ale celor două organizații internaționale susmenționate.
11. Procedura parlamentară de revizuire a Constituției

Subiecții care pot iniția revizuirea Constituției, potrivit art. 150 din Constituție, sunt: Preşedintele
României, la propunerea Guver-nului; cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor;
500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țări, iar în
fiecare din aceste județe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de
semnături în sprijinul acestei inițiative.
Aspecte procedurale
În cadrul procedurii privind revizuirea Constituției, Camerele Parlamentului au atribuții identice,
neexistând o specializare după competență, cum este în cazul procedurii legislative obişnuite. Prin urmare,
proiectul legii de revizuire (atunci când inițiativa aparține Preşedintelui României, la propunerea
Guvernului) sau propunerea legislativă a parlamentarilor – ca în 2003 – sau a cetățenilor se depune în
oricare dintre Camere; în funcție de opțiunea subiectului de sezină, parlamentarii pot depune inițiativa
legislativă de revizuire a Constituției numai în Camera din care fac parte.
Regulamentele parlamentare nu stabilesc competențe în dome-niul revizuirii Constituției pentru nici
una dintre comisiile permanente. De aceea, plenul celor două Camere reunite va decide căreia dintre
comisiile permanente îi revine analizarea în fond a inițiativei de revizuire a Constituției sau poate decide
înființarea unei comisii speciale care să analizeze această problemă.
Inițiativa de revizuire este supusă unui control prealabil, general şi abstract exercitat de Curtea
Constituțională înainte de sesizarea Parlamentului (controlul priveşte limitele revizuirii şi, din acest punct
de vedere, consecințele sale sunt obligatorii, precum se poate referi şi la alte aspecte care, însă, nu sunt
obligatorii nici pentru inițiator, nici pentru Parlament).
Aspectele procedurale referitoare la regimul amendamentelor, dezbaterea generală, dezbaterea pe
articole sunt comune cu cele existente în cadrul procedurii legislative obişnuite. Specificitatea procesului de
revizuire a Constituției constă însă în următoarele elemente: • aşa cum am arătat mai sus, pe lângă subiecții
specifici care pot iniția revizuirea Constituției, Camerele sunt identice din punctul de vedere al
competenței, neexistând Cameră de reflecție şi Cameră decizională; • cvorumul de lucru atât la şedințele
fiecăreia dintre Camere este de două treimi din numărul parlamentarilor Camerei respective; • la votul final
în Camere, majoritatea necesară pentru ca legea constituțională să fie adoptată, este majoritatea calificată
de două treimi din numărul parlamentarilor Camerei respective; • procedura legislativă în cele două Camere
este identică; • textul adoptat în prima Cameră sesizată se transmite celei de a doua Camere; dacă proiectul
legii sau propunerea legislativă de revizuire a Constituției sunt adoptate de ambele Camere, în aceeaşi
formă, ele se supun spre ratificare votului popular în cadrul unui referendum pentru revizuirea Constituției;
• dacă în urma votului final în cele două Camere, textele sunt diferite, divergențele se vor soluționa după
următoarea procedură specifică revizuirii Constituției: medierea dezacordului prin intermediul unei comisii
3
paritare de mediere; soluționarea divergențelor neconciliate prin mediere, în cadrul şedinței comune a
Camerelor reunite.
Comisia de mediere este paritară, fiind formată din 7 deputați şi 7 senatori desemnați de fiecare
Cameră, cu respectarea principiului reflectării configurației politice; după întrunire, comisia îşi alege un
birou şi îşi stabileşte regulile de lucru, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul; lucrările sunt
conduse prin rotație de un deputat şi de un senator; votul este deschis, în cazul când comisia nu hotărăşte
altfel; comisia poate adopta una din prevederile textelor în divergență, sau un text comun, cu votul
majorității simple a membrilor; în caz de paritate, votul preşedintelui care conduce şedința în acea zi este
decisiv; raportul comisiei se supune spre aprobare Camerelor, atât cu privire la fiecare prevedere în parte,
cu majoritate simplă, cât şi în ansamblul său, cu majoritatea calificată de două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere; dacă ambele Camere aprobă raportul, divergența este stinsă; dacă, însă,
comisia nu poate să aplaneze divergențele, reprezentanții Camerelor situându-se pe poziții rigide, sau
Camerele ori una din ele nu aprobă, total sau parțial, raportul comisiei, se declanşează, din oficiu,
procedura de stingere a divergențelor în şedința comună a Camerelor; activitatea comisiei încetează o dată
cu depunerea raportului, precum şi în cazul în care comisia nu a ajuns la un acord asupra raportului în
termenul stabilit; în ceea ce priveşte competența comisiei de mediere, pot apărea situații în care adoptarea
unor soluții să aibă efecte prin ricoşeu asupra unor texte adoptate în aceeaşi formă de cele două Camere; în
acest caz, competența este implicită, pentru a se evita adoptarea unor reglemen-tări necorelate sau
contradictorii.
Reunirea Camerelor în şedință comună: în şedința comună se supun dezbaterii numai textele care
nu au fost adoptate în aceeaşi formă de către Camere; dacă nici una dintre Camere nu a adoptat textul
comisiei de mediere, se supune la vot, mai întâi, textul adoptat de prima Cameră şi, dacă nu a fost adoptat,
cel votat de a doua Cameră; nu se pot formula amendamente de şedință: la deliberarea raportului comisiei
de mediere cu privire la soluționarea divergențelor dintre Camere cu ocazia adoptării unei legi de revizuire
a Constituției; dacă una din Camere a adoptat textul comisiei de mediere, acesta se supune primul la vot şi
numai în cazul în care el nu este adoptat, se supune textul din Camera care nu a votat textul propus de
comisia de mediere; în cazul în care nici unul dintre aceste texte nu a întrunit majoritatea calificată necesară
de trei pătrimi din numărul total al deputaților şi senatorilor, ele se elimină din forma finală a legii.
O altă particularitate a procedurii legii de revizuire a Constituției constă în faptul că, după adoptarea
ei de către Camere, aceasta nu se poate supune unui control preventiv la Curtea Constituțională. De
asemenea, legea adoptată nu se mai supune promulgării de către Preşedintele României, ci aprobării prin
referendum.
12. Proceduri de control

Controlul parlamentar este prin excelență posterior; în sens larg; controlul parlamentar se referă la
toate domeniile de activitate, fiind o consecință a principiului reprezentării; tot în sens larg, deliberarea unei
legi are semnificația unui control asupra fundamentării sesizărilor.
Sub aspect tehnic, controlul parlamentar se realizează după anu-mite proceduri prevăzute de
Constituție şi de regulamentele parlamen-tare, care au efecte diferite, după cum urmează: efecte politice:
întrebarea, interpelarea, moțiunea simplă, ancheta parlamentară, audierea urmată de declarații politice şi
rapoartele unor autorități; efecte precumpănitor juridice: moțiunea de cenzură, admiterea cererii de reținere,
arestare sau percheziție a parlamentarilor, suspendarea din funcție a Preşedintelui României, punerea sub
acuzare a Preşedintelui României.
A. Proceduri de control care au numai efecte politice
Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație
este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice Came-rei
informațiile şi documentele cerute de Cameră sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenția
de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
Disciplina procedurii întrebărilor: • prin natura lor, întrebările sunt un mijloc de informare a
parlamentarilor, îndeosebi cu privire la probleme rezultate din activitatea lor în teritoriu, şi care obligă
astfel, un membru al Guvernului sau un organ al administrației publice să se justifice; • fiecare parlamentar
poate adresa întrebări miniştrilor sau altor conducători ai organelor administrației publice pentru obținerea
unei informații concrete; • Preşedintele Camerei are dreptul să nu admită întrebările care: privesc probleme
de interes personal sau particular; urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice; se referă la
procese aflate pe rolul instanțelor judecătoreşti sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de
36
judecată; privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice; • în principiu, ministrul
răspunde pe loc; • durata întrebării şi răspunsului este limitată şi nu este urmată de dezbateri; • la întrebările
orale şi la întrebările scrise, membrii Guvernului nu răspund dacă acela care a adresat întrebarea nu se află
în sala de şedințe; în cazuri temeinic justificate, dacă acela care a adresat întrebarea nu poate fi prezent în
sala de şedințe în ziua în care se prezintă răspunsul, el poate cere amânarea răspunsului o singură dată;
cererea deputatului de amânare a răspunsului se depune la secretarul desemnat al Camerei şi se comunică
ministrului pentru relația cu Parlamentul; în cazul când deputatul care a adresat întrebarea nu este prezent
în sală, după constatare, acest fapt se anunță în plen de către preşedintele de şedință, iar ministrul vizat
prezintă răspunsul la întrebarea adresată; • întrebările la care nu s-a răspuns se publică în „Monitorul
Oficial al României”, Partea a II-a, la sfârşitul fiecărei sesiuni ordinare; • obiectul întrebărilor orale se
notifică în scris şi se depune la secretarul desemnat al Camerei, care îl informează pe ministrul pentru
relația cu Parlamentul asupra întrebărilor orale la care membrii Guvernului urmează să răspundă în cursul
şedinței consacrate acestora; întrebarea orală este expusă sumar, într-un interval de timp de cel mult un
minut, iar ministrul competent răspunde la întrebarea ce i-a fost adresată în cel mult 3 minute; autorul
întrebării, după audierea răspunsului, poate interveni cu precizări şi cu comentarii, fără a depăşi două
minute, iar ministrul poate exercita dreptul la replică în acelaşi interval de timp fără ca o altă intervenție pe
marginea întrebării respective să mai poată avea loc; • în situația în care membrul Guvernului, căruia îi este
adresată întrebarea, nu este prezent, răspunsul va fi dat în şedința din săptămâna următoare în timpul
consacrat întrebărilor orale; Preşedintele Camerei îl informează pe primul-ministru asupra răspunsurilor
amânate; • parlamentarii care adresează întrebări scrise vor preciza dacă doresc un răspuns în scris sau oral
de la tribuna Camerei; • întrebările scrise se transmit membrilor Guvernului şi celorlalte autorități publice
de către secretarul desemnat al Camerei, iar răspunsurile la întrebările scrise se transmit în cel mult 15 zile;
• întrebările la care se solicită un răspuns oral de la tribuna Camerei se înscriu pe ordinea de zi a şedinței în
succesiunea primirii răspunsurilor, dar nu mai târziu de 15 zile de la data înregistrării acestora; răspunsurile
la aceste întrebări se dau în cele 30 de minute care urmează timpului afectat întrebărilor orale fără a putea
depăşi 5 minute; timpul pentru replică este de cel mult 3 minute; • nici un deputat nu poate adresa mai mult
de două întrebări în aceeaşi şedință.
Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulți
deputați, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității
sale interne sau externe.
Disciplina interpelării: • interpelarea se face în scris, arătându-se obiectul acesteia, fără nici o
dezvoltare, şi priveşte un aspect politic al activității Guvernului; • Guvernul şi fiecare dintre membrii săi
sunt obligați să răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni, iar pentru motive temeinice, Camera
poate acorda un nou termen; • în timpul stabilit, prin ordinea de zi, din şedința consacrată dezbaterii
interpelărilor, un grup parlamentar nu poate prezenta mai mult de o interpelare; în cazul în care timpul
consacrat interpelărilor permite, un grup parlamentar poate dezvolta şi o a doua interpelare; ordinea luării
de cuvânt: mai întâi interpelatorul şi apoi reprezentantul primului-ministru sau ministrul interpelat; •
interpelările primului-ministru se pot face din două în două săptămâni şi trebuie să vizeze politica
Guvernului în probleme importante ale activității sale interne sau externe; • fiecare interpelare se expune într-
un interval de timp de cel mult două minute, iar primul ministru sau ministrul interpelat răspunde la
interpelare în cel mult 3 minute; autorul interpelării, după audierea răspunsului, poate interveni cu întrebări
suplimentare şi cu comentarii, fără a depăşi două minute, iar cel interpelat are la dispoziție două minute
pentru replică, fără nici o altă intervenție; • Camera poate adopta o moțiune simplă ca urmare a răspunsului
Guvernului la interpelare spre a-şi exprima poziția cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
Moțiunea simplă este un act politic care exprimă poziția Camerei într-o anumită problemă de
politică internă sau externă; dacă este inițiată de opoziție, fundamentarea poziției constă în critica politicii
Guvernului; face parte din procedeele controlului fără sancțiune, în plină dezvoltare în parlamentarismul
modern.
Caracteristicile esenţiale ale procedurii: • moțiunea simplă poate fi inițiată de 50 deputați sau 1/4
din senatori; • trebuie motivată, nu poate viza finalități specifice moțiunii de cenzură; cei ce au semnat-o nu
mai pot semna o altă moțiune privind aceeaşi problemă şi nici nu se pot dezice după ce a fost înscrisă pe
ordinea de zi; • se depune la preşedintele Camerei, în cursul şedinței, se comunică Guvernului, se aduce la
cunoştința Camerei şi se afişează, după care se dezbate în cel mult 6 zile; dacă priveşte probleme de politică
externă, trebuie însoțită de avizul Comisiei de politică externă, cu consultarea Ministerului Afacerilor
Externe; • amendamentele nu sunt admisibile; • după începerea dezbaterii moțiunii simple, semnatarii nu-şi
pot retrage adeziunea la moțiune; • până la încheierea dezbaterii unei moțiuni simple, semnatarii nu mai pot
3
promova o altă moțiune în aceeaşi problemă; • poate fi adoptată cu votul majorității membrilor Camerei
(majoritate absolută); moțiunile simple care au obținut majoritatea absolută a voturilor sunt obligatorii
pentru Guvern, pentru membrii săi şi pentru celelalte persoane vizate; • moțiunile se publică în „Monitorul
Oficial al României”, partea I.
Ancheta parlamentară reprezintă investigarea de către parla-mentari a unei situații şi informarea
Camerei asupra celor constatate.
Caracteristicile esenţiale ale procedurii: • se efectuează prin intermediul unei comisii ad-hoc,
instituită în acest scop, sau al unei comisii permanente, abilitată de plen în mod expres, cu precizarea datei
când se va prezenta raportul; • dacă ancheta se face printr-o comisie ad-hoc, Camera stabileşte obiectul
anchetei, componența ținând cont de configurarea politică a Camerei, conducerea comisiei, precum şi data
când trebuie prezentat raportul; dacă ancheta se efectuează printr-o comisie permanentă, Camera stabileşte
doar obiectul şi data prezentării raportului; • regulile de lucru ale unei comisii de anchetă sunt similare celor
privind comisiile permanente; • comisia de anchetă nu se poate substitui organelor de justiție; orice
autoritate este obligată să răspundă anchetei comisiei; • de regulă, se fac audieri, aplicându-se prin analogie
regulile de procedură privind citarea martorilor, dar se cercetează şi documente; au fost cazuri când s-au
prezentat şi rapoarte paralele; • ancheta se finalizează cu un raport; după dezbaterea raportului, misiunea
comisiei încetează, anchetele nefinalizate la finele legislaturii devin caduce; • Camera poate adopta o
moțiune simplă în care să-şi exprime poziția față de obiectul anchetei. Audierea şi dezbaterea unor
declarații politice sau rapoarte ale unor autorități (Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Apărare a
łării, Avocatul Poporului, serviciile de informații, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității
etc.) reprezintă proceduri de informare, dar şi de control, întrucât obligă autoritatea să se justifice; fac parte,
ca şi moțiunea simplă, din sfera controlului fără sancțiune, în plină dezvoltare în parlamentarismul modern.
Caracteristici specifice ale procedurii: • procedura implică fie competența fiecărei Camere (regula),
fie a Camerelor reunite în şedință comună (de exemplu: mesajul prezidențial, raportul Consiliului Suprem
de Apărare a łării, raportul Avocatului Poporului, rapoartele serviciilor de informații etc.); • cu excepția
declarației politice, comisia de specialitate analizează raportul şi prezintă, după raportul autorității, propriul
său raport; după dezbateri, Camera sau Camerele reunite, după caz, pot adopta o moțiune simplă exprimând
atitudinea față de cele prezentate sau se pot rezuma la simpla audiere, însoțită sau nu de dezbateri.
B. Proceduri de control care au efecte precumpănitor juridice
Moțiunea de cenzură este expresia răspunderii politice a Guvernului şi urmăreşte două scopuri
conjugate: angajarea unei dezbateri publice în Camerele reunite în şedința comună asupra politicii de
ansamblu a Guvernului; demiterea Guvernului.
Caracteristicile esenţiale ale procedurii: • ca regulă, moțiunea de cenzură este inițiată de opoziție,
dar poate fi inițiată şi de majoritate atunci când a pierdut încrederea în Guvern şi urmăreşte formarea unui
nou Guvern; ea poate fi inițiată de cel puțin 1/4 din numărul total al deputaților şi senatorilor; •
parlamentarii care au inițiat o moțiune de cenzură într-o sesiune, care a fost respinsă, nu o mai pot reitera în
aceeaşi sesiune, afară de cazul când Guvernul şi-a angajat răspunderea, deoarece în această situație
moțiunea este provocată de însuşi Guvernul; • moțiunea de cenzură se dezbate şi se supune la vot în şedința
comună a Camerelor; • de la depunerea moțiunii la Biroul Permanent, după un interval de maxim 5 zile,
moțiunea se prezintă de reprezentantul inițiatorilor în plen şi se dezbate în 3 zile (termen fix) de la această
prezentare; • dezbaterea este precedată de prezentarea moțiunii de către inițiator, urmată de cuvântul primului-
ministru sau al altui reprezentant al său; • luările de cuvânt sunt, potrivit regulilor şedințelor, organizate (în
timpul alocat şi într-o alternanță care să asigure contradictorialitatea între susținătorii Guvernului şi aceia
care au cerut demiterea lui); • moțiunea de cenzură se adoptă cu majoritate absolută şi are drept consecință
demiterea Guvernului.
Admiterea cererii de percheziționare, reținere sau arestare a parlamentarilor reprezintă condiția
pentru ca un parlamentar să poată fi percheziționat, reținut, sau arestat.
Caracteristicile esenţiale ale procedurii: • cererea de perchezi-ționare, reținere sau arestare a
parlamentarilor se face de către ministrul justiției; este o procedură de control asupra justificărilor
prezentate de executiv, supuse examinării comisiei juridice; • cererea şi raportul comisiei se dezbat în plen
cu prioritate; • încuviințarea percheziționării, reținerii sau arestării parlamentarilor se face cu votul
majorității absolute a parlamentarilor Camerei; • competența de judecată a parlamentarilor pentru faptele
care nu au legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului aparține Înaltei Curți de
Casație şi Justiție, iar urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție.
38
Suspendarea din funcție a Preşedintelui României este o procedură, prealabilă referendumului,
pentru demiterea Preşedintelui în cazul încălcării grave de către acesta a prevederilor Constituției.
Aspecte esenţiale ale procedurii: • cererea de suspendare din funcție a preşedintelui României poate
fi inițiată de cel puțin o treime din numărul total al parlamentarilor (deputați şi senatori); se aduce la
cunoştința parlamentarilor, după care aceştia constituie o comisie de anchetă; • după primirea raportului
comisiei şi a avizului Curții Constituționale (căreia i se trimite cererea după înregistrare), dezbaterea are loc
cu prioritate, cu participarea Preşedintelui, dacă acesta doreşte; • cererea se supune votului secret cu bile şi
poate fi admisă cu majoritatea absolută a parlamentarilor, după care în 30 de zile are loc referendumul
pentru demiterea Preşedintelui; între timp, funcția Preşedintelui se aduce la îndeplinire de preşedintele
interimar (în ordine, preşedintele Senatului, şi dacă nici acesta nu poate îndeplini funcția, cel al Camerei
Deputaților).
Punerea sub acuzare a Preşedintelui României este o proce-dură, prealabilă referendumului,
pentru demiterea Preşedintelui în cazul săvârşirii unor fapte de înaltă trădare.
Aspecte esenţiale ale procedurii: • cererea de suspendare din funcție a Preşedintelui României poate
fi inițiată de majoritatea deputaților şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştință Preşedintelui
României, pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută; • cererea se supune votului secret
cu bile şi poate fi admisă cu majoritatea calificată a cel puțin două treimi din numărul parlamentarilor; •
competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație şi Justiție; • de la data punerii sub acuzare şi până
la data demiterii, funcția Preşedintelui se aduce la îndeplinire de preşedintele interimar (în ordine,
preşedintele Senatului, şi dacă nici acesta nu poate îndeplini funcția, cel al Camerei Deputaților); •
Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
13. Proceduri de numiri

Cea mai importantă procedură se referă la învestirea Guvernului, care cuprinde patru etape
succesive: desemnarea de către Preşedintele României a candidatului la funcția de prim-ministru; stabilirea
de către acesta a listei Guvernului şi a programului de guvernare; solicitarea de către candidat a votului de
învestitură (faza parlamentară); numirea Guvernului de Preşedintele României şi primirea jurământului de
credință.
Caracteristicile fazei parlamentare: • candidatul desemnat de către Preşedinte este obligat ca, în
termen de 10 zile de la desemnare, să ceară Parlamentului acordarea votului de încredere asupra
programului şi listei Guvernului; • competența de deliberare aparține Camerelor în şedință comună; •
candidatul la funcția de premier înaintează lista cu membrii Guvernului împreună cu programul de
guvernare la birourile permanente reunite ale Camerelor; • până la şedința de învestire, fiecare candidat la
funcția de ministru va fi audiat de comisiile de specialitate ale celor două Camere în şedință comună; • în
urma audierii se prezintă premierului un aviz consultativ motivat; • se creează astfel posibilitatea înlocuirii
pe listă a celor care nu au trecut testul comisiei, pentru a se evita respingerea de către plen a listei
Guvernului în ansamblu (lista este blocată, fiind supusă la vot în întregime, nu fiecare membru în parte); •
în ziua învestirii, după prezentarea programului şi a listei, iau cuvântul reprezentanții grupurilor
parlamentare, şedința fiind organizată (fiecare grup poate utiliza doar timpul alocat, iar ordinea asigură
alternanța dintre cei ce sprijină Guvernul şi cei ce i se opun); • apoi se votează prin modalitatea votului
secret cu bile; • învestitura Guvernului este, aşadar, colectivă şi nu individuală.
În legătură cu remanierea Guvernului, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau
compoziția politică a Guvernului, Preşedintele României va putea revoca sau numi pe noii membri, la
propunerea primului-ministru, numai pe baza votului de încredere acordat de Parlament, în cadrul unei
proceduri similare cu cea de învestitură a Guvernului în ansamblul său .
Alte proceduri de numiri: pentru directorii serviciilor speciale, la propunerea Preşedintelui României
(competență partajată cu Preşedintele României); pentru alegerea a trei judecători ai Curții Constituționale
de către Senat şi a trei judecători de către Camera Deputaților; pentru alegerea consilierilor Curții de
Conturi; pentru alegerea sau desemnarea, după caz, a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii etc.;
în general, alegerea în plen este precedată de o analiză şi propunere a comisiei permanente de specialitate.
14. Procedura de validări reprezintă procedura pentru atestarea legală a alegerii
parlamentarului.
Caracteristici esenţiale ale procedurii: • alegerea, după întru-nirea Parlamentului nou ales, a unei
comisii de validare; la Camera Deputaților, ea este pe întreaga legislatură, iar la Senat, atribuțiile sale se
exercită de comisia juridică; • comisia de validări constituie grupe de lucru ce examinează dosarele
3
alegerilor, soluționează contestațiile nerezolvate şi întocmeşte un raport cuprinzând lista parlamentarilor ce
se propune a fi validată şi parlamentarii al căror mandat se propune a fi invalidat; pe parcursul legislaturii,
propune validarea individuală a supleanților dacă întrunesc condițiile legii (să nu-şi fi schimbat opțiunea
politică şi să ocupe pe listă locul imediat următor); • lista se supune în bloc votului; invalidarea se supune
individual; votul este cu majoritatea relativă (majoritatea parlamentarilor prezenți); • înlocuirea
parlamentarului prin supleant presupune validarea acestuia, dar numai individual, nu în bloc; la Camera
Deputaților validarea se face de comisia inițială, iar la Senat se realizează de către Comisia juridică, de
numiri, disciplină, imunități şi validări.
15. Procedura depunerii jurământului de către Preşedintele României. De la data
jurământului, preşedintele ales începe să-şi exercite mandatul şi încetează mandatul preşedintelui anterior.
Camerele reunite în şedință comună primesc jurământul, după prezentarea hotărârii de validare a alegerii
noului preşedinte de către Curtea Constituțională; şedința este prezidată de către preşedinții celor două
Camere. După jurământ, preşedintele rosteşte un discurs, iar Camerele reunite adoptă o declarație de
constatare a îndeplinirii procedurii.
16. Alte proceduri

Sunt instituite pe temeiul autonomiei parlamentare.
Exemplu: pentru aniversarea unor evenimente (ziua națională, Revoluția română din 1989 etc.);
procedura se stabileşte îndeosebi pe temeiul precedentelor.
40
1. Principiile specifice sesiunii parlamentare sunt :

a) principiul simultaneității
b) principiul discontinuității
2. Trăsăturile procedurii de legiferare sunt :

a) contradictorialitatea, în cadrul binomului majoritate – opoziție;
b) rolul hotărâtor al grupurilor parlamentare în desfăşurarea procedurii;
c) caracterul repetitiv al procedurii
d) oficialitatea în desfăşurarea procedurii
e) drepturile ce se exercită în cadrul procedurii parlamentare
f) caracterul public al procedurii;
h) toate variantele de mai sus
3. Modalitățile de vot sunt:

a) deschis (public)
b) secret
4. Sunt modalități ale votului deschis :

a) prin ridicare de mâini
b) cu bile
c) cu buletine de vot
5. Sunt modalități ale votului secret :

a) cu bile
b) prin ridicare de mâini
c) prin vot electronic cu listing
4
BIBLIOGRAFIE
1. Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept parlamentar, Editura Fundației România de
Mâine, Bucureşti, 2001.
2. Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios consti-tuţional, Editura Fundației
România de Mâine, Bucureşti, 2003.
3. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti,
1999.
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României –
explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
5. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
6. Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997.
7. Maria Năstase Georgescu, Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Sylvi, Bucureşti,
2001.
8. Ion Predescu, Bianca Predescu, Mandatul parlamentar şi imunitatea parlamentară, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 2002.
9. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică
parlamentară, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
42

Drept Parlamentar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Parlamentar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT PARLAMENTAR

1. Definirea Dreptului parlamentar

1. Sunt izvoare ale dreptului parlamentar :

2. Sunt principii ale dreptului parlamentar :

3. Dreptul parlamentar este format din :

4. Sunt componente ale dreptului parlamentar :

5. Sunt principii ale dreptului parlamentar :

2. Organizarea internă a Camerelor

□□ Principalele trăsături ale Biroului Permanent:

Vicepreşedinții Camerei îl ajută pe Preşedintele Camerei în realizarea sarcinilor sale; îndeplinesc

□□ Rolul ordinii de zi este de a asigura ordinea dezbaterilor de pe agenda săptămânală a Camerei.

□□ Rolul comisiilor parlamentare este pregătirea tehnică a lucrărilor în plen.

□□ Rol: se constituie obligatoriu pe domenii specializate în cadrul cărora desfăşoară o activitate

□□ Competenţa comisiilor permanente

□□ Rol: pentru pregătirea lucrărilor Camerei într-o problemă anume.

□□ Comisiile de mediere: funcționează numai pentru concilierea divergențelor dintre Camere

3. Structura politică a Camerelor – grupurile parlamentare

□□ Rol: grupurile parlamentare reprezintă structura organizatorică a Camerei pe bază de afinitate

□□ Organele de lucru ale grupului parlamentar

4. Alte structuri constituite pe principiul constituțional al autonomiei parlamentare

1. Biroul permanent al Camerei :

2. Tipologia comisiilor parlamentare cuprinde :

3. Sunt comisii temporare :

4. Grupurile parlamentare îşi aleg :

1. Noțiunea de mandat parlamentar

2. Natura juridică a mandatului parlamentar

3. Trăsăturile mandatului parlamentar

a) Generalitatea mandatului parlamentar: odată ales, parlamen-tarul devine reprezentantul întregului

– prin intermediul parlamentarilor, cu excepția celor indepen-denți, partidele politice sunt

– posibilitatea parlamentarilor de a sesiza Curtea Constituțională înainte de promulgarea legii, ca şi

4. Dobândirea mandatului parlamentar

7. Supleanții şi vacanța circumscripției electorale

□□ Drepturile patrimoniale se referă la consecințele patrimoniale ale mandatului reprezentativ; fac

9. Obligațiile parlamentarului: participarea la lucrările comi-siilor şi a plenului; încadrarea într-

11. Protecția mandatului parlamentar

□□ Categorii de incompatibilități: incompatibilitatea cu orice altă funcție publică de autoritate, cu

□□ Inviolabilitatea: se referă numai la interdicția arestării, reține-rii, percheziționării

Inviolabilitatea, în limitele menționate, are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de

1. Sunt trăsături ale mandatului parlamentar :

2. Sunt modalități ale imunității parlamentare

4. Natura protecției mandatului parlamentar este :

5. Durata mandatului parlamentar este de :

□□ Categorii: acte juridice şi acte exclusiv politice:

a) Legea reprezintă actul adoptat de Camerele Parlamentului în forma aprobată de Camera

1. Sunt acte exclusiv politice :

2. Sunt acte exclusiv juridice

4. Parlamentul are următoarele funcții :

5. Sunt limite ale competenței parlamentului

2. Premisele procedurii parlamentare

a. Sesiunea ordinară: sunt două sesiuni ordinare pe an: februarie-iunie şi septembrie-decembrie,

3. Procedurile parlamentare generale

• sesizări care declanşează procedurile complementare de reexaminare a legii adoptate (cerere de

5. Procedura de pregătire a lucrărilor Camerelor

8. Procedurile parlamentare speciale

• proiectele de legi se înregistrează numai la Camera compe-tentă a fi prima sesizată, în conformitate

• parlamentarii pot sesiza oricare dintre Camerele Parlamen-tului, în funcție de domeniul de

• după înregistrare la Biroul Permanent al Camerei, proiectele, avizul Consiliului Legislativ, al

– începe cu prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului de

– urmează aducerea la cunoştință a raportului comisiei sesizate în fond;

– în finalul dezbaterilor fiecărui articol, inițiatorul poate lua cuvântul;

– în cursul votării nu se poate acorda cuvântul;

– Camera decizională este întotdeauna specializată; aceasta justifică competența ei de a decide

10. Procedura parlamentară de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaționale

11. Procedura parlamentară de revizuire a Constituției